Poveste națională de Crăciun

Toată lumea umblă cu poveşti în prag de Crăciun. Francezii beau şampanie şi rânjesc cu resturi de fois gras printre dinţi privind filmul tradiţional Moş Crăciun e un gunoi. Ruşii beau votkă şi zacuzesc cu icre stacogii ascultând cântecele din S leohkim parom… Oare ce film tradiţional ar dori să privească Chişinăul?

Crăciunul e perioada în care până şi eu îmi permit să mă relaxez oleacă de cinismul meu. Se întâmplă ca filmele cu fulgi, cântece de iubire să-mi dezmorţească fantezia, melancolia şi visările dulci. Mă rog, o fost şi Soacra mică fată mare. De vreo doi ani încoace însă am prins o notă falsă în visările mele. Parcă nu mi se pare firesc ca să-mi fie stârnite de filme în limbi străine, cu umor străin, cu chipuri străine, cu iubiri străine. Parcă îmi pare rău că fluviile de visare izvorăsc de pe meleaguri străine. Oare să nu inspire şi Moldova poveşti frumoase de dragoste? Lasă să fie închipuite (dar nu de doi bănuţi), cu ninsoare, cu magie, numai bune de aşternut într-un scenariu, de filmat şi de servit la masa de sărbătoare la o televiziune cu acoperire naţională. Lasă lumea să viseze, să lase chileala, politica şi sfada la o parte. Măcar pentru o noapte. Una pe an. În care să se simtă mai omenoşi, mai sensibili şi mai … tineri. Numai buni de iubit cu patimă.

“Femeie, dar la buget te-ai gândit?” mi-ar reproşa unii. Vă răspund sincer, îmi imaginez cu greu un film mai law cost decât S leohkim parom…  Să mă contrazică specialiştii, dacă e cazul. Lămuriţi-mă şi pe mine cât de greu e să găseşti un apartament şi un cuplu cu o chitară, două trei zile de ninsoare de la o fereastră de la Ciocana sau Râșcani, un restaurant sau o sală în gară. Altă treabă e momentul tehnic. Aici nu mă pricep, dar zău că nu-mi vine a crede că e de milioane.  Că nici la Oscar nu ne-om înghesui să-l propunem. Mult mai greu e să găseşti intrigă frumoasă şi actori pe potrivă.

Mai departe, probabil că mă bag într-o utopie curată ca neaua de pe acoperişul Primăriei, dar hai lăsaţi-mă să duc fantasmul până la capăt.                                                                                                                                                                                                                                                                            

Scenariul: ăsta cred că e cel mai important şi, prin urmare, greu de realizat. Pentru că ar trebui să fie un lucru mai meticulos ca cel al unui giuvaier. Fiecare cuvânt sau frază trebuie să devină folclor. Un şirag de perle rare peste ţară aruncate. Să circule până şi în cel mai înfundat sat moldovenesc. Cu intrigă pitorească, dar fără picanterii vulgare şi decor de kitsch. Oare s-ar găsi vreun cetăţean dornic şi capabil să scrie un scenariu unicat pentru un film având la bază o poveste de dragoste născută în ger moldovenesc? Oare și-a face singur pârtie până la televiziune sau a aștepta ca cineva să-l caute dupa cuptior?

Actorii: iacă aici, drept să vă spun, treaba seamănă cu mission impossible. Ca să găseşti un profil de Cenuşăreasă moldavă, ar trebui să controbăiești harnic pe după toate sobele încinse sau reci din republică. Că nu e vorba doar de o pereche de ochi fotogenici, dar de o tandreţe şi gingăşie aparte, neapărat de factură mioritică, care radiază din interior, nu din decolteu sau chiloţi, clişee împrumutate de peste gârla atlantică, de femei flămânde după dragoste. 

Ce n-aş vrea să văd în film: băutură, capuri de gopnici trase la xerox, covoare persidskie şi bijuterii turceşti. Prefer să văd omul, sufletul şi neaua. Eventual o chitară în braţe. Pian sau ţambal. Merci pentru atât!

Ce aş vrea să văd şi să aud: sentimente autentice, spontane, un soi de candoare şi puritate ce sare din ecran şi se cuibăreşte în suflet. Tăcerea și privirea sa fie mai grăitoare și convingătoare decăt ghirlande de dialoguri iscusite. Mână destinului. Riscuri, salturi neaşteptate, dublu șurup sau triplu axel, respiraţie tăiată, ovaţii, primul sărut! Unde? În Chi-şi-nău. Da măcar sub arcul Triumfului. Sau pe Preşedinţie. Hai măcar o juma de secundă să se asocieze cu un sărut pătimaş nu cu un tricolor speculat.

Cât de realizabilă este această poveste? 

Nu ştiu. Deocamdată rămâne un fantasm, nu-i aşa?