Moştenirea lui Luther

“Duhul grãieste lãmurit cã, în vremurile din urmã, unii se vor depãrta de credintã, luând aminte la duhurile cele înselãtoare si la învãtãturile demonilor, prin fãtãrnicia unor mincinosi care sunt înfierati în cugetul lor.1 Tim. 4:1, 2 Între voi vor fi învãtãtori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzãtoare si, tãgãduind chiar pe Stãpânul care i-a rãscumpãrat, îsi vor aduce lor o grabnicã pieire. Multi se vor lua dupã învãtãturile lor rãtãcite si, din pricina lor, calea adevãrului va fi hulitã. Din pofta de avere si cu cuvinte amãgitoare vã vor momi. Dar osânda lor, de mult pregãtitã, nu zãboveste si pierzarea lor nu dormiteazã.2 Pet. 2:1-3 Ei vor face semne mari si chiar minuni, ca sã amãgeascã, de ar fi cu putintã, si pe cei alesi.Mat. 24:24 Feriti-vã de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi iar pe dinãuntru sunt lupi rãpitori.Mat. 8:15

Protestantismul apare la 1517, prin miscarea de reformã declansatã de germanul Martin Luther. Cãlugãr catolic, om cult, el intrã într-o crizã interioarã. Trebuind sã înfrunte în propria fire porniri de mânie, de urã si de necuratie si nereusind sã le biruiascã, Luther trage concluzia cã legea crestina este impracticabilã, cã pofta nu poate fi stãpânitã, cã Dumnezeu ne cere imposibilul si cã toate faptele omului sunt rele. Disperat, începe sã caute îndreptarea nu înãuntru, ci în afara sa: Hristos care a luat pãcatele mele asupra Sa – zicea el – m-a eliberat de ele, iar eu sunt curat acum. Începe sã propovãduiascã mântuirea exclusiv prin credintã si, în teribilismul lui, rupe din Scripturã Epistola Sfântului Iacob (”credinta fãrã fapte este moartã”) pe care, numind-o “epistolã de paie”, o aruncã în râul Elba.

Mântuirea exclusiv prin credintã, indiferent de faptele omului, reprezintã o învãtãturã gresitã pentru cã, ascuns sub o pãrutã mântuire, pãcatul poate continua nestingherit în viata personalã. Reforma declansatã de Luther a avut un caracter care a oglindit viata lui personalã.

Constient de pãcatul din viata sa, dar prea mândru ca sã se supunã întru totul lui Dumnezeu, Luther începe sã caute rezolvarea în cele din jurul sãu. Începe sã conteste una dupã alta învãtãturile catolice, ajungând la virulenta si patima specifice celui care le priveste pe toate prin prisma experientei sale interioare, incapabil sã înteleagã în mod obiectiv o situatie.

Ocazia acestei lupte a fost oferitã de practica indulgentelor (certificate de iertare a pãcatelor, vândute de catolici pentru a colecta bani pentru edificii religioase).

Chemat la Roma ca sã se justifice, Luther refuzã si începe sã atace si învãtãtura despre Tainele crestine. Pe 15 iunie 1520, Papa emite o bulã prin care condamnã 41 de teze sustinute de Luther în legaturã cu libertatea omului, pãcatul, credinta, harul, indulgentele etc. La aceasta bulã, Luther rãspunde cu o brosurã intitulatã “Contra bulei lui Antihrist”.

Excomunicat, Luther se ridicã cu toatã puterea împotriva Romei. Împãratul Carol al V-lea îl cheamã în fata dietei de la Worms si printr-un edict îl exileazã din imperiu, poruncind ca lucrãrile lui sã fie arse. Luther se ascunde, gãsind sprijin la umanisti si în unii preoti si cãlugãri care îsi pãrãsesc mãnãstirile si încep sã propage cu entuziasm erezia lutheranã.

În aceeasi perioadã, idei similare cu ale lui Luther sunt propovãduite de francezul Jean Calvin si elvetianul Huldrich Zwingli, fiecare având câte ceva de schimbat la învãtãtura romano-catolicã. Fiecare îsi gãseste adepti iar noile grupãri religioase îsi iau numele dupã initiatorii lor.

Pe baza principiului lui Luther, potrivit cãruia fiecare poate interpreta Biblia, apar o multime de alti profeti ai unei noi împãrãtii ceresti. Luther se vede nevoit sã ia atitudine el însusi împotriva acestora, însã fãrã rezultat. Acuzã pe diavol cã vrea sã-i distrugã lucrarea.

Noua învãtãturã se propagã cu iutealã, mai ales în cetãtile imperiale care nu mai vor sã se supunã episcopilor catolici.

Cu toate condamnãrile anterioare, principiile lui Wyclif si Huss erau destul de rãspândite si au dat nasterea la o multime de revolte în secolul al XV-lea si XVI-lea. Lui Luther însã i se datoreazã universalitatea si violenta extremã a revolutiei din 1525, când tãrãnimea si nobilimea si-au dat mâna cerând dreptul sã-si aleagã singuri conducãtorii religiosi care sã predice Evanghelia “purã”. Multi cãlugãri si preoti catolici care nu au acceptat lutheranismul au fost omorâti, iar mãnãstirile si bisericile lor arse.

În cele din urmã revolta este înfrântã de principi. Acum Luther îsi schimbã atitudinea si începe sã scrie împotriva tãranilor, pe care-i numeste ‘oameni fãrã credintã’, ‘mincinosi’ si ‘rãzvrãtiti’, care si-au meritat moartea trupului si a sufletului. Principii, spunea el, au dreptul sã dispunã si asupra religiei cetãtenilor lor. În acest context, el cere ca puterea statalã sã punã bisericile în slujba Statului. Asa apar bisericile nationale ale Reformei. “Cuius regio eius et religio” era noul principiu de conducere bisericeascã, principiu care l-a fãcut pe Luther – care se revoltase împotriva “tiraniei Romei” – sã se confrunte acum cu tot atâtia tirani câti principi erau în Germania. Deja în 1529 el începe sã vadã roadele lucrãrii sale, scriind: “Cu Evanghelia în mânã, fiecare face ce vrea. Evanghelicii nostri devin de sapte ori mai rãi decât erau înainte”.

Când împãratul Carol al V-lea convoacã dieta la Spira (1529) pentru a gãsi o iesire din situatia deplorabilã în care se gãsea Statul, principii lutherani au protestat, atrãgându-si astfel denumirea de protestanti. De la conflicte religioase s-a ajuns ulterior la rãzboaie între principi – cãrora le convenea de minune noua învãtãturã – si împãrat. Conflictele au continuat si dupã moartea lui Luther (1546), culminând cu “rãzboiul de 30 de ani”, rãzboi cu substrat religios, între lutherani si cei care doreau o reformã si mai radicalã.

Ruptura primului val de protestanti din biserica romano-catolicã pune pe roate un duh de dezbinare continuã. Reformele religioase sunt la modã. Încurajati de principiul individualismului lansat de primii protestanti (”relatie personalã cu Dumnezeu”, “roagã-te si Duhul Sfânt te va cãlãuzi”), tot mai multi oameni încep sã citeascã Scripturile si sã le interpreteze dupã inima si dupã urechea lor. O rugãciune si un sentiment cald în inimã le confirmã cã sunt pe drumul cel bun. Acestea sunt considerate ca fiind insuflate de Duhul Sfânt. Astfel, se pãrea cã Duhul Sfânt, în locuri si la momente diferite, dãdea cãlãuziri diferite în probleme teologice identice.

Dupã mai putin de o sutã de ani, cei care doreau o reformã mai radicalã erau suficient de multi pentru a se organiza în biserici separate de cele ale lutheranilor. Totul era ‘biblic’, de la Dumnezeu si adeverit de Duhul Sfânt. Nimic nu mai conta, în afarã de Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu interpretat într-o manierã personalã. Ceea ce Biserica învãta de peste 1500 de ani nu mai avea valoare; Sfânta Traditie devine o sumã de porunci omenesti inutile si nebiblice.

Fãrâmitarea protestantã merge mai departe, prin secolele 18 si 19, dând nastere cultelor neoprotestante, cu învãtãturi din ce în ce mai departe de Adevãr. În secolul 20, din acelasi duh se nasc “bisericile” pentru homosexuali, secte în care sunt cãsãtoriti bãrbat cu bãrbat si femeie cu femeie. Aici Dumnezeu nu mai condamnã pãcatul sodomiei; Duhul Sfânt le descoperã cã, la Romani 1:18-28, Sf. Apostol Pavel vorbeste despre cu totul altceva, numai despre homosexuali nu.

Fiecare “bisericã” nou creatã ajunge sã se vadã contestatã din interior de reformatori de meserie. Cu întrebãrile lor, cei nemultumiti creeazã tulburãri în sânul noii grupãrii. O perioadã lucrurile merg bine, deoarece cei nemultumiti sunt putini la numãr si este usor sã spui despre ei cã nu au luminã, cã sunt rãtãciti si cã nu trebuie luati în serios. Diferentele firesti dintre oameni ies la ivealã si fiecare se luptã pentru a ocupa o pozitie cât mai bunã. În Biblie scrie despre orânduialã, deci principalul obiectiv este acela de a organiza noua bisericã dupã model “biblic”. Sunt alesi pastori, diaconi, un casier si diversi responsabili cu tinerii, cu femeile sau cu alte aspecte. Pozitiile de conducere sunt detinute de persoanele cele mai active, care care vorbesc bine, care au capacitãti si renume, iar restul membrilor stau asezati frumos în bãnci. O adevãratã democratie – cei din bãnci i-au ales pe cei de pe podium care, la rândul lor, trebuie sã fie pe placul celor din bãnci pentru a nu fi dati jos la urmãtoarele alegeri. Noua bisericã trebuie sã aibã si un nume, deci se alege o denumire “biblicã”, un nume pretentios. Se întocmeste procesul verbal cu membrii si se porneste la drum. Principalul obiectiv este cresterea numericã – cu cât se adunã mai multi, cu atât creste puterea si renumele noii biserici.

Totul se rezolvã prin vot democratic, mai putin problema celor cu reforma în sânge. Nereusind sã-si impunã punctul de vedere, minoritatea încearcã sã forteze succesul prin felurite “descoperiri” de la Dumnezeu, contestate de majoritate. Însã noul profetul ad-hoc, care se ridicã în bisericã spre nemultumirea conducãtorilor, reuseste sã strângã adepti. Conducãtorii alesi democratic încearcã sã-l linisteascã, sã rezolve conflictul incipient, însã mândria omului îl face sã meargã pânã-n pânzele albe. În cele din urmã nemultumitii pãrãsesc gruparea si pun bazele unei alte biserici. Acum au propria lor bisericã si, pentru ca lucrurile sã meargã, modelul de organizare îl iau de la secta din care tocmai au iesit. Urmeazã gãsirea unui nume frumos si toatã procedura democraticã de vot si iatã o nouã bisericã, dupã modelul celei dinainte.

Astãzi, existã câte o ofertã religioasã pentru orice cerere a pietei. Fiecare inovator, decis sã-si formeze propria bisericã, gãseste inevitabil adepti. Întotdeauna va exista cineva care sã considere cã el spune adevãrul. Si totul este “biblic”.

Dacã eu interpretez, într-o manierã personalã, anumite pasaje din Biblie, si încep sã propovãduiesc si altora ideile mele; dacã reusesc sã strâng în jurul meu o mânã de oameni bine-intentionati, oameni de treabã, dispusi sã mã urmeze; dacã avem grijã sã avem o trãire moralã si dacã începem sã ne adunãm regulat, sub un nume ales de noi, prin care ne recomandãm, atunci se poate spune despre noi cã suntem Biserica lui Iisus Hristos? Evident cã nu.

Asa au apãrut pe piata religioasã, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior “baptisti”), menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii si multi, multi altii. Divizarea este foarte mare, ajungându-se astãzi la culte cu 11 membri (shaker-ii organizati în SUA în 2 adunãri rivale!). Existã mai multe culte de baptisti, un mãnunchi de organizatii adventiste, vreo trei „biserici” mormone, trei federatii principale de penticostali, trei ramuri de martori ai lui Iehova, “bisericile” homosexualilor.”

Sursa: http://www.orthoblog.ro/