Cealaltă Unire – între mit şi realitate

Ideea de unitate naţională la români a prins un contur închegat abia în prima jumătate de veac XIX şi a continuat până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Însă unitatea în sine exista chiar din Evul Mediu, locuitorii ţărilor romane extracarpatice (moldovenii, muntenii, oltenii, dobrogenii) cât şi transilvănenii, având conştiinţa de limbă, neam şi credinţă profund înrădăcinate, însă contextul internaţional de la Poarta Balcanilor nu a permis celor trei ţări să se constituie într-un stat naţional sau cel puţin centralizat, decât efemer, la 1600, sub sceptrul lui Mihai Viteazul.
Secolul al XIX sau al “naţionalităţilor” aduce în actualitate conceptul de stat naţional unitar, în mai toată Europa şi extins chiar peste mări, în fostele colonii ale unor state mari de pe bătrânul continent, trezind şi conştiinţa tinerilor boieri români, cu studii în vestul continentului.
Iar domniile fanariote, un pinten de control al Porţii în Ţara Românească şi Moldova, ridică primul semn de întrebare dacă românii meritau sau nu să se guverneze singuri sau să rămână sub o stăpânire străină iar mai apoi dacă domniile pământene, restaurate într-o formă incipientă după 1821, îşi aveau sau nu justificarea în cele două formaţiuni statale fragile pentru echilibrul de forţe din această regiune a bătrânului continent.
Această întrebare şi-au formulat-o şi boierii liberali care au venit, prima dată, cu propunerea unui prinţ dintr-o casă regală europeană puternică care să conducă destinele româneşti spre o redresare statală.
Curentele revoluţionare europene din cel de-al XIX-lea veac, şi ne referim aici la “revoluţia atlantică” de la 1848-1849, răstoarnă, „de facto”, o gândire politică medievalo-otomano-fanariotă la care au “aderat” silit principatele româneşti extracarpatice în perioada destul de lungă şi sinuoasă a Evului Mediu, din cauza unor factori interni sau externi prea complecşi pentru a fi suficient de bine abordaţi în acest articol.
România se constituie, ca stat în anul 1859 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, dar despre o consacrare efectivă pe plan internaţional, nu putem vorbi decât sub domnia lui Carol I (1866-1914), când rocile fragile ale politicii interne şi externe se întăresc într-un angrenaj constituţional, legal sau juridic.
Însă, în aceasta perioadă, celelalte teritorii româneşti erau încă sub dominaţii străine: Transilvania, Banatul şi Bucovina în Imperiul Austro-Ungar, Dobrogea şi Cadrilaterul (azi în Bulgaria) în Imperiul otoman.
De asemenea, aceeaşi situaţie se înregistra şi la nivelul Basarabiei, sub după reculul teritorial al Porţii şi sub ţaristi, revendicată abuziv şi azi, de Moscova, dar nu atât de Federaţia Rusă în sine, cât de forţe oculte tributare unui sistem de gândire marxist-leninistă, net străin de viziunile reformiste pro-occidentale din Rusia.
Sigur, avem exemple de mici state suverane din istoria contemporană care au reusit să se modeleze dupa vecinii lor, însă vedem bine ca în Republica Moldova, situatia nu se modelează dupa vecinul din vest, România, ci după vecinul din Est, Marea Stepă Rusă, şi la propriu şi la figurat. Trecând din campanie electorală în campanie electorală şi din criză politică în criză politică, guvernanţii de la Bucureşti doar s-au “agitat” la crimele fostului lider de la Chisinău, Vladimir Voronin, din primăvara acestui an (2009) şi, în cele din urma fraţii români ucişi au fost rapid uitaţi în goana spre alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie a.c. Deşi născuţi români, mulţi “basarabeni” întârzie să primească cetăţenie, deşi au dovezi incontestabile privind descendenţa familială românească şi exemplele pot continua.
Dacă în 2011 România aderă la sistemul Schengen, o posibilă integrare socio-politică-economică a Republicii Moldova cu România, deşi necesară, devine mai greu de realizat, deoarece aderarea la spaţiul vamal Schengen înseamnă pe de o parte şi închiderea şi securizarea graniţei de Est a României ca graniţa imobilă a Uniunii Europene în Răsărit, iar pe de alta parte un proces mai sinuos de deschidere a regimului de la Chişinău spre aderarea la structurile Uniunii Europene.
Când oare democraţii de la Chişinău şi Bucureşti vor accelera procesul istoric şi natural iminent ? Să aşteptăm anul 2011 cand, posibil, decidenţii Uniunii Europene vor spune fraţilor de peste Prut: HALT ! Aţi avut timp până acum! V-am oferit şansa şi nu ati profitat de ea !?

Sergiu Manole
sursa: www.SpreVest.ro