Modele, idoli, mentori

O fetiță desenează cu cretă colorată pe asfalt, în fața blocului. Din scara vecină iese o tanti, împingând un cărucior. Fetița lasă creta și aleargă repede spre cea mai apropiată bancă, își aranjează rochița și se așează cuminte. Ochii mari și curioși o urmăresc pe tanti cu bebelușul, cum merge până la capătul blocului, întoarce căruciorul, și revine încet, încet. În fiecare seară pe la ora asta femeia își scoate copilul la plimbare, iar fetița o privește. O privește cu admirație. Tanti are o viață perfectă. Oricât de mult a încercat să surprindă fetița vreun gest urât, vreo față acră, orice care să o dezamăgească, nu găsește nimic. Pe fața doamnei se poate citi doar blândețe, simplitate, și omenie. Din când în când oprește, dă plapuma la o parte și privește copilul. Atunci pe fața ei apare ceva nou. Dragoste. În unele seri, când copilul nu doarme, tanti o cheamă pe fetiță la ea și o lasă să se joace cu micuțul. E foarte amabilă. O întreabă despre școală, despre creta colorată… Ciudat este că niciodată nu o întreabă dacă mama cu tata se ceartă des sau câți bani aduce tata acasă. Celelalte vecine, când discută cu ea, vor să afle anume lucruri de genul ăsta. Nu și tanti cu copilul. Se face târziu, afară e întuneric deja. Deodată, curtea se luminează. O mașină mare, neagră, se oprește lângă femeie. Coboară un nene îmbrăcat elegant. E soțul ei. O sărută cald și umblă și el la plapuma din cărucior, că doar nu și-a văzut comoara de dimineață. Mai stau un pic la aer și intră în bloc. Fetița închide ochii. Îi închide atât de strâns încât o dor. Bunica i-a spus că dacă vrei cu adevărat un lucru, Dumnezeu te ajută. Ea vrea. Vrea să fie ca tanti când o să crească. Vrea și ea o familie, un copil și un soț iubitor. Nu vrea păpuși, nici măcar cretă colorată. Vrea o viață fericită.

Un domn de vreo 35 ani merge în satul natal. Nu la părinți. Din păcate nu mai sunt. A suferit mult din cauza asta, dar s-a împăcat cu ideea. Merge în vizită la un vecin. Moșul îl cunoaște de mic, i-a fost ca un tată, l-a ajutat când i-a fost greu, iar el încearcă să-i mulțumească prin vizite cât mai dese. Când acoperișul bătrânului se zărește de după copaci, tânărul grăbește pasul fără să-și dea seama. Poarta scârțâie ușor, parcă fluierând și omul se trezește într-o ogradă curată și îngrijită. Lângă pragul casei, câteva rățuște mici privesc lacom la o frunză mare de sfeclă, însă parcă nici una nu îndrăznește să facă primul pas spre saturație. Amuzat, bate la ușă și imediat o deschide, că doar e de-al casei. Și dacă avea vreo îndoială că a nimerit casa, acum știe sigur. Drept dovadă, mirosul fin de busuioc, un ulcior de vin roșu și o farfurie cu plăcinte aburinde pe masă, iar alături pe pat un moșnegel citește ziarul. Ochelarii cu lentile groase îl fac să pară chiar mai înțelept decât este. Când își vede musafirul, de bucurie, lovește involuntar masa și doar norocul face ca vinul să nu se verse. Râd ambii, se îmbrățișează, iar moșul invită oaspetele la masă. Începe să-i povestească de gospodărie, de rățuște, de nora harnică ce i-a copt plăcinte, de nepoțeii ”teroriști” care i le-au adus câteva minute în urmă, și care mai nu i-au călcat o rățușcă, de politică, de educație, de americani, de ruși. Omul ascultă, și se gândește dacă vreodată o să aibă parte și el de o asemenea bătrânețe. Cu o căsuță confortabilă, cu o bucată de pământ rodnic, cu aer curat, cu nepoței neastâmpărați și rățuște mereu flămânde. Dacă vreodată va avea o viață liniștită.

Un student calcă somnoros pe trotuarul ud, mergând spre facultate. Îi e somn, nu se odihnește destul. Azi însă, nu contează. Îi e somn, dar nu vrea să doarmă. Știe el de ce. Are oră cu un profesor special. Îl admiră. Îi admiră și stilul de a preda, și felul în care poartă o discuție, și simțul umorului. Chiar pare că nu are probleme, pare că vine din altă lume, din lumea celor… fără probleme. A mai văzut oameni fără probleme până acum, însă aici e altceva. Atitudinea profului față de viață, mereu pozitivă, îi dă speranțe. Speranțe că va găsi și el un loc de muncă interesant, care să-i placă, poate chiar unul de cadru didactic. Începe ora. Ca de obicei, relaxantă, dar totodată productivă. Timpul trece parcă prea repede. Profesorul explică fiecare detaliu cu entuziasm, cu exemple clare. Lucrurile complicate par acum simple, chiar banale. Se pare că asta e definiția unui profesor bun. Studentul are multe de spus, dar calculează fiecare cuvânt de câteva ori, parcă temându-se ca nu cumva să spună vreo prostie, ceea ce e cam greu. Diferența de cultură și cunoștințe își spune cuvântul în fiecare discuție, și cam totul sună a prostie. Ora e pe sfârșite, toți colegii își notează în caiete tema, dar studentul nostru zâmbește mulțumit. De asta avea nevoie. Profesorul i-a amintit că viața poate fi interesantă.

Indiferent de cum e viața ta, sau cum e a mea, toți avem un model în viață. Mama, tata, o vecină, un bătrân, un profesor, un om de afaceri, un preot, un politician, un matematician, Eminem… O persoană pe care o luăm drept etalon, iar în momentele de rătăcire drept busolă. Vrem sau nu vrem.