Nu te supăra, cumătră…

Istoria de mai jos e proaspătă. N-are nici două luni. M-a impresionat preludiul ei. Sub un anumit aspect. 

Trăiau în Republica Moldova două cumetre. Creşteau copii, îşi făceau permanent de două ori pe an, salată olivie de Anul Nou, găluşte de Paşti, frigărui pe plajă la Vadul-lui-Vodă. Când copii au crescut, s-au împrăştiat toţi prin lume. Care la învăţat, care la dansat prin bordeluri. Mă rog, fiecare la ce-l ducea capul şi, mai ales, norocul. 

Când una din cumetre şi-a ridicat paşaportul românesc, cealaltă a zis că nu i-ar strica şi ei unul la gospodărie. Zis şi făcut. În trei ani, drept că.

-Ştii la ce m-am gândit, cumătră? Da oare să mă duc şi eu în Italia la lucru. Numai că îmi pare că “al meu” n-o să mă lase, spuse în glumă şi oleacă cu mândrie în voce una din ele.

-De ce? L-ai întrebat?

-Nu. Dar după ultimul lui atac de cord, parcă ne-am apropiat mai tare unul de altul. Parcă am înţeles amândoi că nu mai suntem tineri, că după 50 de ani orice poate să i se întâmple unui om. Dacă n-om căta unul de altul măcar la bătrâneţe…

-Nu te supăra cumătră, eu gândesc că rar găseşti bărbat în ziua de azi care să zică nu, când femeia îi promite bani luuungi. De “la” Italia.

A doua zi pe la miezul nopţii un tril nervos de telefon a spart liniştea.

-Da, măi femeie, ai avut dreptate, recunosc cu durere în suflet, pentru că nici mie nu-mi vine a crede că în fiecare seară adormeam ca proasta cu gândul că bărbatul meu nu-i ca alţii, că dacă-i suflu măcar o vorbă că vreu să plec să lucrez, să mă umilesc pe la străini, o să mă ia în braţe şi o să-mi zică blând: ia ute dragă, casă avem, de foame nu murim, copii îs mari, lasă gândurile într-o parte şi hai să îmbătrânim unul lângă altul, liniştit, frumos…

Săptămâna viitoare plec. Nu mă mai reţine nimic acasă.

I-a sunat soţului din Italia o dată ca să-i spună că a ajuns cu bine. Apoi peste câteva zile că lucrează într-o familie de moşnegei tare de treabă. Oboseşte ce-i drept, dar salariul şi atitudinea omenească o motivează.

A sunat-o şi pe cumătra. Abia peste o lună. La întrebările: “Cum acolo? Te-ai acomodat? Greu? Uşor? Îţi place? Nu?” cumătră-sa a auzit nişte răspunsuri pe care nu le-a înţeles până la capăt, dar care au pus-o pe gânduri. Grele gânduri.

-Ştii, cumătră, am avut destul timp ca să mă gândesc, în singurătate şi în străinătate, la multe lucruri. Am înţeles că abia acum încep să trăiesc. Nu-i aşa că sună idiot? M-am dus să robesc la străini, ca să înţeleg doar într-o lună că, eu de fapt am fost roabă timp de 30 de ani la mine acasă. Aud de la nişte oameni străini vorbe, pe care le-am auzit de la bărbatu-meu doar înainte de nuntă. Ştii ce-mi zice moşnegelul la care lucrez? Nu o dată, nu de două ori. Mă priveşte uneori cu atâta curiozitate, admiraţie, dar mai ales nedumerire şi tot mă ischiteste delicat: “Ia stai jos femeie două minute, vorbeşte-mi de ţara ta, fă-mă să înţeleg, om bătrân la minte, dar care a văzut multe la veacul lui, CUM se face că pe voi, moldovence, nici urâte, nici neghioabe, nici proaste, vă lasă bărbaţii să veniţi în Italia, cu sutele şi miile? Sunteţi mame, soţii, surori. Vă porniţi la drumul mare, plin de primejdii, ca să faceţi un ban în umilinţă. Şi bărbaţii voştri ce fac?” 

I-a spus bărbatului să n-o aştepte acasă, nici după trei luni (aşa cum era vorba), nici după trei ani. Nu-i trebuie nici casă, nici masă în Moldova. Să facă cu ele ce-a vre. Bani nu trimite. Sună din ce în ce mai rar.

-Nu te supăra, cumătră, dar te voi suna rar. Ştii, eu nu am timp şi bani de pierdut acum. Viaţa mea a început abia acum, după 50 de ani.

Notă: De ce am hotărât să public această istorie?

1. Spre deosebire de alte nenorocite, femeia nu a plecat de acasă excluziv pentru bani. Avea şi casă, şi masă, şi bărbat.

2. Femeile continuă să parasesca ţara. Nu doar din mizerie financiară, dar şi din cea relaţională, de cuplu. Procesul e  creştere, deci, alarmant.

3. Cazul acesta poate fi un răspuns la întrebarea de ce unele femei nu se mai întorc acasă.