Logica segregării – construirea de bariere între conaţionali

(observaţii pe marginea tentativelor de impunere pe sol românesc a unei identităţi orientate împotriva României)

Acest text este un răspuns la articolul lui Mihai Conţiu „Vinovaţii de conflictul identitar din Moldova”, în special la capitolul acestuia intitulat „Câte ceva despre studenţii basarabeni din România”. Domnul Conţiu încearcă să convingă opinia publică de faptul că studenţii originari din Republica Moldova care studiază pe teritoriul României se percep ca un grup distinct de românii din ţară deoarece se izolează în grupuri proprii, în cadrul cărora manifestă trăsături distincte faţă de autohtoni, o dovadă a acestei percepţii distincte fiind existenţa organizaţiilor studenţilor basarabeni pe teritoriul României. Domnul Conţiu mai afirmă că autorităţile române încearcă din răsputeri să-i „românizeze” pe studenţii basarabeni, procedeu care nu le reuşeşte tocmai din cauza persistenţei acestor trăsături distincte, a unei conştiinţe distincte.

Nu sunt de acord cu aceste puncte de vedere şi îmi voi prezenta, în cele ce urmează, contraargumentele.

Cred că nimeni nu-i poate impune unui om să se considere altceva decât îi dictează ceea ce are în interior, background-ul educaţional. Ia un român din Bucureşti în vârstă de un an, du-l în Republica Moldova, creşte-l acolo până la 18 ani şi apoi trimite-l înapoi la Bucureşti să facă facultate. Nu se va deosebi cu nimic de ceilalţi basarabeni.

Îi dau dreptate într-o anumită măsură bloggerului Socolenco, autorul următorului comentariu pe blogul lui Vitalie Cojocari, în legătură cu articolul lui Mihai Conţiu: „mulţi din românii din România par a fi miraţi sau poate chiar şi nemulţumiţi de faptul că noi continuăm să vorbim limba română după ce am fost supuşi unei rusificări destul de serioase; parcă tot mai mult ar fi preferat să vadă în persoana unui basarabean un vorbitor de limba română, dar cu accent mai pronunţat rusesc – asta le-ar fi dat o satisfacţie mai mare, pentru că acest exotism i-ar fi amuzat pe cinste, dar asa când vad ca vorbim in general ca ei par a fi dezamagiti ca nu le putem servi pe post de bufoni. Astfel nu este de mirare de ce mulţi din România preferă să ne numească pe toţi ruşi fără să facă o mică distincţie şi să respecte aspiraţia la etnia românească”.

De aici reţin sintagma “aspiraţia la etnia românească”, şi voi înlocui cuvântul “etnie” cu “naţiune” deoarece etnia nu ne-o stabilim noi, pe când apartenenţa la o naţiune este un produs cultural, care depinde de nişte antecedente educaţionale şi de interiorizare a unei culturi comune pentru toţi membrii naţiunii. Asta înseamnă că poate exista o aspiraţie de apartenenţă la o naţiune.

Asumpţiile domnului Conţiu, acelea că studenţii basarabeni care trec Prutul nu sunt decât o masă de manevră în mâinile unora (“Convingerile pro-romanesti ale studentilor moldoveni din Romania sunt efectul unor strategii politice si psihologice subtile”) ar fi juste în următorul caz: studenţii din Republica Moldova care vin la studii în România nu au conştiinţă naţională românească, nu se simt români, se consideră ostentativ moldoveni, şi există nişte forţe în interiorul României care sunt interesate să-i “facă” români. Situaţie care nu se confirmă din următorul motiv: există mulţi studenţi basarabeni care vin în România având deja formată în Republica Moldova o conştiinţă naţională românească. Mă număr printre aceştia. Am mai spus: sentimentul apartenenţei la o naţiune se construieşte prin contactul cu cultura acelei naţiuni, prin interiorizarea acelei culturi. Prin intermediul familiei mele, am interiorizat cultura naţională românească (prin cultură mă refer la elemente din istorie, literatură, viaţă politică, geografie, obiceiuri şi tradiţii) din momentul începerii vieţii conştiente. Nu aveam nevoie să vin la Bucureşti “ca să devin român”, eram şi sunt român la mine acasă, la Chişinău, dar şi în alte regiuni ale României sau Republicii Moldova în egală măsură. Am venit la Bucureşti ca să beneficiez de studii mai bune în domeniul meu (ştiinţe politice) decât aş fi avut ocazia să am la Chişinău. Şi nu-mi regret decizia.

Ca mine sunt mulţi. Nu suntem “câţiva”, aşa cum afirmă domnul Conţiu.

Despre ce fel de politică oficială sau neoficială de “românizare” a moldovenilor din România vorbeşte domnul Conţiu atâta timp cât statul român prin instituţiile sale a promovat şi mai promovează în continuare segregarea celor de la est de Prut de cei de la vest de Prut? Da, da, domnule Conţiu, segregare! Cum altfel poate fi numită plasarea basarabenilor în camere de cămin doar cu basarabeni, atât în liceu cât şi la facultate? În anii 90 existau în liceele din România chiar clase formate doar din basarabeni. Cum poate fi “românizat” moldoveanul în condiţiile în care statul român însuşi îl impune să stea tot cu basarabeni, să interacţioneze doar cu basarabeni, creează toate condiţiile necesare pentru emergenţa unei comunităţi închise, care în timp să se individualizeze tot mai mult? Nu aş avea nicio problemă cu asta dacă nu aş fi primit semnale de pe tot teritoriul României, din oraşele în care se află studenţi basarabeni, că aceştia (basarabenii) nu vor să stea tot cu basarabeni. Există foarte multe asemenea cazuri, şi asta, domnule Conţiu, demostrează un lucru: dorinţa basarabenilor de a sparge cercul închis, de a se integra într-o societate pe care o consideră a lor, societatea românească. Numai că statul român, printr-o încăpăţânare stupidă, le pune piedici în acest sens. Se atestă dorinţe de acest gen în rândurile, să zicem, chinezilor, ruşilor, bulgarilor veniţi în România? Nu. Se atestă ele în rândurile basarabenilor? Categoric, da! Asta demonstrează dorinţa basarabenilor de a deveni parte a societăţii româneşti fără deosebire de provenienţă geografică, prin urmare, existenţa conştiinţei naţionale în rândurile basarabenilor. Şi când spun “conştiinţă naţională” nu mă refer la tricoloare, tricouri cu hărţi pe ele sau mitinguri. Mă refer la sentimentul interior de apartenenţă, care poate să existe sau nu.

Desigur, sunt printre basarabenii din România şi persoane care nu au conştiinţă naţională românească. Ele vin dintr-un alt mediu cultural, dintr-o altă educaţie. Nu neapărat mai rea. Pur şi simplu, nu au căpătat, în Republica Moldova, sentimentul apartenenţei la naţiunea română. Cert este însă faptul că există o majoritate de studenţi basarabeni care se identifică într-o măsură mai mică sau mai mare cu cultura română. Aceasta este baza pentru apariţia sentimentului de apartenenţă la naţiune, şi mulţi dintre ei aflându-se pe teritoriul de la vest de Prut îşi formează în mod natural acest sentiment.

Acum, despre organizaţiile formate de către studenţi basarabeni.

Acestea vor dispărea în maxim 10-15 ani, după părerea mea. De ele nu va fi nevoie. Aşa cum studenţii originari din Maramureş nu au nevoie să constituie la Bucureşti o organizaţie a studenţilor maramureşeni, nici cei originari de peste Prut nu vor avea nevoie.

Adevărul este că există o mişcare a studenţilor originari din Republica Moldova. Folosesc termenul “mişcare” deoarece au existat întotdeauna persoane care au ieşit în evidenţă prin iniţiative, prin organizare.

În momentul de faţă, mişcarea studenţească basarabeană din România este divizată în două tabere. Voi vorbi în continuare despre cei care doresc segregarea în continuare a celor de la est de Prut în relaţie cu românii autohtoni (şi care corespund exact profilului organizaţiilor studenţeşti făcut de domnul Conţiu), crearea şi menţinerea unui grup separat, care să-şi aibă o organizare piramidală (lider, elită, mase) şi care să însemne de facto, prin toate caracteristicile sale, o organizaţie de tip “asociaţie a minorităţii … în România”. Această tabără are ca scop impunerea în spaţiul public din România a perceperii basarabenilor ca minoritari, ca popor aparte. Desigur, este un scop pe termen lung. Cu alte cuvinte, moldovenism mascat prin termenul “basarabean” pe care această tabără îl foloseşte pentru a masca cuvântul “moldovean”, ştiut fiind că românii localnici percep identificarea ca moldovean şi nu român în mod negativ, iar celălalt termen (basarabean) sună mai bine în urechile lor şi nu le trezeşte suspiciuni. Ceea ce nu observă românii din ţară este că aceşti oameni folosesc “basarabean” cu sensul de “altceva decât român”, dându-i o tentă etnică, nu geografică. Astfel, pe neobservate, se va crea localnicilor impresia că noi chiar suntem altceva decât români, astfel încât să se formeze la nivelul lor un sentiment de respingere involuntară, acelaşi pe care orice populaţie autohtonă îl resimte faţă de străini. În tabăra “basarabenistă” (să-i spunem aşa) deciziile se iau de către două-trei persoane, care coordonează politica generală a grupului, existând deci, cum am menţionat mai sus, o structură piramidală de putere care impune anumite opinii, percepţii, unei mase de manevră, care o constituie tinerii basarabeni racolaţi de către aceştia. De fapt, transmiterea de idei este pusă pe planul doi în cadrul acestui grup, principalul obiectiv al liderilor fiind acela de a influenţa opinia publica romanească, de a prezenta cu orice ocazie “basarabenii” ca grup distinct, separat, aparte de români. Ei nu fac ceea ce fac pentru tinerii basarabeni, ei o fac pentru a manipula românii localnici, iar tinerilor basarabeni pe care îi au “în subordine” ei le servesc un populism ieftin, care se referă la “ajutorul reciproc” şi la “îmbunătăţirea imaginii basarabenilor în România”. Prin promovarea “unirii” în jurul liderilor, se urmăreşte crearea la nivelul grupului a unei coeziuni interne care să-i individualizeze în raport cu românii localnici şi să le creeze impresia că ei sunt o entitate separată şi distinctă de tot ceea ce îi înconjoară, adică de societatea românească, şi că reprezintă pe teritoriul României o minoritate care are nevoie de organizare şi de coeziune între membri ca să reziste. Deci, există o dublă intenţie şi două linii de acţiune: 1. Creăm românilor localnici impresia că originarii din R.Moldova sunt străini prin promovarea ostentativă a termenului “basarabean” căruia i se dă conotaţie etnică evidentă, diferită de cea românească. 2. Creăm în rândurile basarabenilor la care avem acces şi care ne urmează o coeziune centrată pe nişte lideri care să le confere sentimenul apartenenţei la un grup separat, şi, dacă se poate, şi sentimentul de minoritar în România, care impune măsuri de auto-protecţie. Se creează o frică colectivă în rândurile celor din stânga Prutului prin stimularea frustrărilor acestora, pe care le au faţă de România. Frustrări care în loc să fie eliminate prin încurajarea comunicării, a legării de prietenii, a colaborării cu românii localnici, se adâncesc tot mai mult, generând claustrare, ba chiar şi ură faţă de societatea românească.

A doua tabără nu este un grup unitar, având în componenţă organizaţii locale din mai multe oraşe ale ţării. Nu există lideri care să-şi impună voinţa, există democraţie internă şi deciziile se iau prin vot sau consens. Partea proastă este că vizibilitatea publică a acestui grup riscă să fie mai slabă, dar eu prefer să rămână aşa, decât să fie ca în cazul anterior.

Al doilea grup se deosebeşte de primul prin promovarea la toate nivelele a culturii româneşti, a ideii apartenenţei basarabenilor la naţiunea română, de unitate naţională. Cei din primul grup nu îşi asumă aceste lucruri.

În cazul celei de-a doua tabere promovarea mesajului unităţii naţionale este alegerea liberă şi asumată a membrilor, existând chiar divergenţe, discuţii pe acest subiect. Unii au o abordare, alţii vin cu alta. Însă o idee este superioară diferitelor abordări care pot interveni: cea de apropiere a celor două maluri ale Prutului.

Mihai Conţiu utilizează prezenţa unui sector asociativ al studenţilor originari din Republica Moldova în scopul demonstrării faptului că moldovenii s-ar autoizola, fiind de fapt altceva decât români.

De ce există organizaţii ale studenţilor basarabeni în România? Ele există deoarece România şi Republica Moldova sunt state separate, iar studenţii care vin din R. Moldova în România vin ca şi cetăţeni străini, în mare parte. A se observa diferenţa între etnic străin şi cetăţean străin! Cei veniţi de peste Prut cu cetăţenie moldovenească, deci străină, au anumite nevoi. Nevoi speciale, cum ar fi cele de obţinere a permisului de şedere, de pregătire a actelor, există un tip de abordare al autorităţilor române faţă de aceştia, altul decât faţă de românii localnici, există şi un alt nivel de comunicare al moldovenilor cu autorităţile române. Neavând experienţa traiului în România, ei ar putea întâmpina anumte greutăţi. Atunci, o organizaţie a studenţilor originari din R. Moldova ar putea contribui la depăşirea unor situaţii neplăcute, la comunicarea mai eficientă dintre studenţi şi autorităţi etc.

Problema apare atunci când unii ajung să spună “organizaţii de basarabeni” în loc de “organizaţii ale studenţilor basarabeni”. E o mare diferenţă, deoarece în cazul primei sintagme (care e încetăţenită pe ambele maluri ale Prutului) se poate ajunge tocmai la segregarea despre care vorbisem înainte. Cuvântul-cheie, cel mai important, din a doua sintagmă nu este “organizaţie”, nici “basarabeni”, este „student”. Sunt asociaţii studenţeşti, care îşi pun ca scop inclusiv ajutorarea studenţilor cu informaţii, uşurarea parcursului lor prin mediul de la vest de Prut, facilitarea integrării lor în această societate.

Domnul Conţiu oferă o importanţă exagerată obiceiurilor şi deprinderilor diferite ale basarabenilor. Dumnealui încearcă să ne convingă că aceste obiceiuri şi deprinderi creează, în fapt, un alt popor decât cel român, poporul moldovenesc.

Ce spuneţi, domnule Conţiu, despre diferenţele regionale din România? Nu vi se pare că un sătmărean şi un craiovean sunt cam… diferiţi în obiceiuri şi deprinderi? Ba chiar şi în grai.

Nu vi se pare că după peste 60 de ani de izolare de spaţiul de la vest de Prut, precedat de alţi peste o sută de ani de separare similară, este normal ca basarabenii să aibă unele deprinderi şi obiceiuri “de-acasă” care să fie puţin diferite de cele din România?

Chiar şi aşa, obiceiurile şi tradiţiile, luate separat, nu creează o etnie distinctă. Doar evoluţia istorică poate crea etnii, iar propagarea unui model cultural unic pentru un grup etnic creează o naţiune. Nu există, pentru basarabeni, un alt model cultural decât cel propagat de la Bucureşti.

Un agent al serviciilor secrete ruseşti nota în primii ani ai secolului XX: „Un cântec compus azi în Bucureşti se poate auzi pe malurile Nistrului cam într-o lună. Frontierele politice ale României sunt la Prut, frontierele ei culturale, însă, trec de Nistru”.