Impresii de la proiecţia filmului “Podul de Flori”

Am ajuns in sala video stiind ca filmul este un documentar despre o familie moldoveneasca, cu o istorie, cu parere de rau, deja comuna in sociatatea noastra – o mama plecata la munca peste hotare, un tata care se ocupa singur de copii si gospodarie, si cei 3 copii carora niste colete trimise din Italia le inlocuieste mama. Am inceput vizionarea, din start, cu un fel de scepticism pentru ca aveam impresia generala a unui prieten, pe care am luat-o bine in seama; am inteles destul de curind ca avea motive – prea nefiresti si fortate pareau unele scene, prea se vedea dialogul anterior filmarilor dintre regizor si protagonisti. De ce tatal acela ii da copilului sa bea pastile mentionind raspicat ca-i pune in palma anume penicilina, aspirina si paracetamol?
- De ce-i intreba pe copii de note, acestia nepunind inca bine piciorul in ograda?
- De ce ei mincau mamaliga cu furculita
- Si, chiar nu aveau o cameruta in care sa amenajeze bucataria, era nevoie sa manince in coridor?
Care-i treaba cu lectiile alea de tir, cind copii abia reuseau sa tina arma in mina si mai sa plinga de sperietura de la zgomotul impuscaturii. Si micile adunari de familie dedicate impartirii sarcinilor de facut pe zi in care tatal parca incerca sa ia premiul pentru animatorul zilei. De ce fetele faceau mutrite exact cind le privea camera-n ochi si de ce tema pe acasa la limba romana a fost redactarea unui eseu in care se cerea de comentat anume ca vesnicia s-a nascut la sat?
Vedem un sir de activitati tipice omului de la sat, care si ele prea par dospite si intentionate – coptul piinii, curatitul viei, semanatul in cimp, alesul fasolei, sau hranitul pasarilor – cum marturiseste in repetate rinduri insusi protagonistul. Probabil una din putinele secvente prinsa intimplator este atunci cind capra aduce pe lume doi iezi, moment imortalizat in toata autenticitatea lui (spre insuportabilitatea unor colegi-spectatori ceva mai sensibili). Ar mai fi si momentul in care dintr-o nesabuinta a surorii mai mari, pe cea mai mica o da plinsul…
As fi tentata sa cred ca autorul a deviat de la fornatul de documentar in tendinta de a prezenta problema migratiei parintilor peste hotare, intr-o maniera cit mai ampla astfel incit spectatorul neavizat sa fie atras nu doar de problematica , dar si de decorul afectiv-etnografic- prezentarea modului de viata, traditiilor, legaturii cu pamintul si cu natura, fapt care de altfel i-a si reusit, avind in vedere ca filmul a luat primele locuri la o serie de festivaluri din afara. In acelasi timp faptul ca n-a luat nici un premiu la noi in tara dovedeste altceva.
Dincolo de scene stilizate care reflecta eroismul tatalui si nefericirea instrainarii de copiii, un lucru mi-a parut absolut cert: plaiul mioritic este unul deosebit de pitoresc si pentru peisajele care-ti aduc in suflet mirosul de piine calda, autorului – un multumesc aparte.

• Marta F.