Povestea Lupului şi a Scufiţei Roşii

“Mama mea e cea mai frumoasă!” striga voios LupuÅŸorul când se trezea dimineaÅ£a pregătindu-se să iasă la vânătoare în pădure cu Mama-Lupoaică. Cel mai tare îl impresiona medalionul pe care aceasta îl purta la gât, peste blana-i sidefie ÅŸi pufoasă cu miros de lapte. ÃŽn serile când adormea mai greu o ruga să-i spună încă o dată povestea medalionului. ÃŽÅŸi băga botiÅŸorul umed în blana din gâtul ei ÅŸi închidea ochii. Povestea era simplă de tot, dar rostită cu gura mamei prindea culori fermecate…

Într-o zi de vară, cu bolta azurie agăţată de ramurile pădurii, Lupuşorul ieşise ca de obicei cu Mama-Lupoaică la vânătoare. Se zghihuia voios de ici-colo în timp ce Mama-Lupoaică cerceta atent terenul de vânătoare. Într-un moment, Mama-Lupoaică a observat nişte ochi gemeni de metal aţintiţi spre ea. A învăluit-o o senzaţie ciudată pe care doar victimele o pot simţi şi pe care ea îl simţise pentru prima oară. Glontele a ţâşnit iute răpunând-o la pământ. Focul a cutremurat pădurea şi, speriat, Lupuşorul s-a ascuns în tufarii din apropiere.

-Ce te-a apucat să tragi în lupoaică, măi? întrebă mirat un vânător cu o pălărie veche trasă pe frunte.

-Ia uite ce frumuseţe de medalion purta la gât! rosti victorios alt vânătorul, măsurând în mâini un lanţ lung pe care strălucea la soare un glob de aur pătat cu stropi de sânge.

Lupuşorul vedea şi auzea oameni pentru prima dată. Nu înţelegea de unde au apărut şi unde se duc după ce ucid. S-a luat din urma lor. I-a petrecut cu privirea de la marginea pădurii până la prima căsuţă cu oale roşii, dantele îngrijite la fereastră şi uşă cu inimi omeneşti încrustate pe ia. Îi ura.

S-a întors la Mama-Lupoaică în care sângele şi laptele s-au răcit şi începu să urle de durere.

Au trecut ani.

*** 

-Unde pleci fetiţo?

-La bunicuuuţa mea bolnavă! răspunse alintat Scufiţa Roşie.

-Unde trăieşte bunică-ta?

-Uiteee-acooolo! îşi întinse degeţelul spre marginea pădurii Scufiţa Roşie, în prima casă cu oale roşii.

În ochii lupului a sclipit o privire maliţioasă.

-Hai să vedem cine ajunge mai repede!

În pragul casei cu inimi încrustate lupul a resimţit durerea de la focul care a cutremurat pădurea şi copilăria lui. A dat buzna în casă şi a păpat-o pe bunicuţa bolnavă. Îi era greaţă de carnea bătrână şi puturoasă, dar ăsta nu era un motiv suficient ca să renunţe la răzbunare.

Când deghizat în bunică o îndemna pe Scufiţa Roşie să se apropie de el, a zărit brusc o sclipire la gâtul acesteea. Era medalionul mamei sale. 

 -Mama!!! a strigat de spaimă Scufiţa Roşie înainte ca lupul s-o înghită.

-Mama, a rostit blând lupul, închizându-şi ochii, ce bine e să te regăsesc. Tot atât de frumoasă…

P.S. Povestea e o născocire pură (în afară de elementele clasice ale povestei). Ideea a venit dintr-o discuţie cu socrul mic despre manipulare. Despre situaţiile în care înainte de a judeca cine e victima reală trebuie să asculţi atent ambele părţi implicate în conflict.