Dresarea elefantului
Pe când eram mic era un film, or mai multe, la televizor, unde piticii de oameni (în comparaţie cu elefanţii) fugeau îngroziţi de un elefant care”-şi ieşise din minţi”. Mă preocupa întrebarea de ce unii elefanţi, animale de câteva tone, stau cuminţi, fixaţi de o frânghiuţă legată de un băţ obişnuit… Iar altora li se tulburau minţile. Acum ştiu răspunsul: Cuminţenia şi nebunia elefanţilor din jurul oamenilor se bazează pe copilăria lor. Pe interacţiunea puiului de elefant cu omul.
Puii de elefanţi din pădure, nedomesticiţi, sălbatici (aici nu-s de acord cu termenii în acest context), după capturare, sunt imobilizaţi: li se leagă bine gâtul şi picioarele din urmă. Fiind cu viziunea lor de a fi liberi, puii încearcă să se rupă din prinsoare. Dresarea constă în următoarele: îs bătuţi crâncen, nu li se dă apă, mâncare, în acelaş timp în pauze vine dresorul şi le vorbeşte încetişor.
Frica, durerea, panica, setea şi foamea pân la urmă câştigă. Puiul de elefant capătă încredere în dresorul care le tot vorbeşte încetişor atunci când nu-s bătuţi, începe să se potolească şi încearcă tot mai rar şi mai rar, pân la niciodată, să rupă frânghiile de care e legat.
Când ajunge mare toate acele trăiri din “copilăria” lui îşi fac efectul. I-a fost înfrânt definitiv gândul că s-ar putea fi şi altfel. Că el poate rupe frânghia foarte simplu, că de fapt pentru el nici nu există frânghie. Mai departe el ascultă orbeşte tot ce-i ordonă “şeful”. Gata, el este bun. Dar unii pot să turbe, şi atunci e păzea.
No related posts.
Sursa
2009-12-10 11:21:57