Vin, sărbătorile vin

Orașul e decorat frumos, luminițe peste tot, din blocul central al Universității se aud colinde. Se simte deja și gerul. Atmosfera e frumoasă, lipsește doar zăpada. Vine vacanța, vin sărbătorile. Vine căldura sufletească, vin serile petrecute în familie, vine bradul, vin jucăriile, (poate) vine și Moșul.

Eu sunt foarte sensibil la mirosuri. Se spune că mirosurile ne pot trezi chiar și cele mai vechi amintiri din copilărie. Și nu știu dacă gerul are miros, însă atunci când ”năsucul” meu îl simte, îmi trec prin fața ochilor momente frumoase: săniușuri, bulgări de zăpadă, mâini amorțite, obraji roșii. Ce noroc pe noi că avem parte de o climă completă, și putem savura câte puțin din fiecare anotimp. Gerul îmi mai amintește de bunici, de sobele lor calde și de ușile care, când se deschid, lasă un pic de ger să ne piște, ca nu cumva să uităm de el. Urmează mirosul de brad, bradul abia cumpărat și adus în casă. Un miros de prospețime, atât de plăcut, inundă toată casa și parcă ne cheamă să fim mai buni, mai binevoitori, mai darnici, mai oameni. Mereu încerc să inspir cât mai mult, să-mi împrospătez plămânii, însă niciodată nu e destul. Îl instalăm undeva de unde o să putem să-i simțim mirosul din orice punct al casei. Mama scoate cutiile cu jucării vechi. Fiecare are povestea ei. De obicei, bradul e prea mic pentru toate. Decizia de renunțare la unele din ele e grea. O stea din ceramică, roză, cu sclipici, fără un vârf, dar totuși perfectă încununează opera. Rămân luminițele. Fără ele parcă Crăciunul nu ar fi Crăciun. Încercuim bradul de câteva ori cu rânduri de beculețe colorate. Stingem lumina. O frumusețe de brad. Chiar dacă peste ceva timp se va usca, acele uscate își au menirea lor, de a ne aminti tot anul de bradul din iarnă, atunci când le găsim pe sub covoare, sau rătăcite prin vreun papuc de casă. Ultimul, dar nu cel din urmă, mirosul de petarde și artificii, un must-have la Revelion. După ce ciocnim prima cupă de șampanie din noul an și ne exprimăm optimismul și speranța că poate va fi mai bun ca precedentul, ieșim la balcon. O curte pătrată, păzită de patru blocuri înalte, se vede ca ziua în amiaza mare. Bubuituri – mai ceva ca la război. Nu țin minte de când și cum a apărut această tradiție, dar în fiecare an, după vreo cinci minute de la miezul nopții, lumea iese la balcoane, și timp de câteva minute începe un show pirotehnic. Cei mai avuți lansează cele mai noi și spectaculoase focuri de artificii, cei mai puțin avuți aruncă și ei măcar câteva petarde, iar cei cărora anul ce a trecut nu le-a adus mai nimic bun din punct de vedere financiar stau lipiți cu nasul de geamuri și admiră nebunia. Un lucru îi unește: mirosul. Mirosul de apogeu al sărbătorii, miros care spune ”mai putem”. Curtea copilăriei mele e invadată de fum. De la etajul nouă abia se mai zăresc felinarele de jos. Curtea copilăriei mele trăiește!

Vor trece anii, cum au trecut și pân’amu, vorba cântecului, însă amintirile legate de sărbătorile de iarnă vor rămâne mereu vii în mintea mea. Amintirile și mirosurile. Miros de ger, miros de brad, miros de petarde. Miros de fericire.