TEO(craţia p)OET(ică)

Joi 3 decembrie, orele 18.15. Deja tradiţionalele Seri de Poezie de la Librăria din Centru l-au avut drept invitat pe Teo Chiriac, prinţul cu sînge albastru al literelor române din Basarabia. (A propos de prinţ, Teo a recitat – pe post de motto – o strofă din balada lui Ştefan Aug. Doinaş, Mistreţul cu colţ de argint:

„Veniţi să vînăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos…”,

versuri pe care Arcadie Suceveanu a propus să le înscriem pe frontispiciul fiecărei seri poetice.)

Rara avis în spaţiul public şi pe piaţa de carte, Teo Chiriac s-a întrecut pe sine – singura întrecere care contează pentru artişti, în ultimă instanţă! –, apărînd în faţa publicului, după mai bine de un deceniu, nu doar în carne şi oase, ci şi cu un volum inedit, Monstrul sacru (Scările lui Teo), Arc, 2009. Este cea de a patra carte de poeme a lui Teo, iar distanţa pe care o pune între volume – Lucrare de control, 1987; Salonul 33, 1989; Critica iraţiunii pure, 1996; Monstrul sacru, 2009 – spune ceva despre exigenţa unui creator ce-şi şlefuieşte textele cu unelte pe care tot el le fabrică, la fel de preţioase:

„Stau în camera cu oglinzi tulburat de propria mea privire

Ca diamantul orbit de propria lui duritate şi strălucire

Ca diamantul ce nu ştie încă ce destin i-a fost rezervat –

Acela de piatră preţioasă sau de unealtă de tăiat”.

Tăiate parcă-n cristal de Bohemia, versurile au – paradoxal – „duritate şi strălucire”, şi asta graţie mîinii care scrie (ca să preiau inspirata formulă a Irinei Mavrodin), pe cît de sigură, pe atît de delicată. Frumuseţea la masculin, iată marota acestui poet singular în peisajul nostru dominat mai degrabă de instincte fruste. Pe cît de virilă, pe atît de rafinată, poezia sa pare să descindă dintr-o cu totul altă epocă, a dandy-lui Oscar Wilde de pildă, chit că e la zi cu tot ce înseamnă noutate în domeniu. Uluitoare apertura acesteia, de la Vechiul Testament la realitatea nostră de toate zilele, ca şi cum vîrfurile compasului ar face ceea ce în gimnastică se numeşte spagat:

„Suflete, fereşte-te într-o parte căci vin – dinstre Evrei – maşinile de produs divinitate!

Trupule, închide geamuri şi uşi căci – dinspre Ruşi – vin maşinile de fabricat supuşi!…”,

pentru a cita doar doua versuri din antologicul poem Roata, unul dintre cele mai frumoase din cîte s-au scris la noi vreodata.

Felul în care Teo Chiriac îşi recită poemele, egal cu sine, fără stridenţe şi nici „rupturi de ritm”, mi-a amintit de evoluţia gimnaştilor la inele: vocea creatorului reliefează toţi muşchii, toate venele textului, iar saltul final – în cazul serii de joi, poemul Cîntecel de adormit moartea, pentru a ateriza cu Făuritorul de vise (In memoriam Grigore Vieru) – îi pune-n valoare trena metafizică, una cu bătaie lungă.

Prezenţi în proporţie de 3/5, invitaţii lui Teo – de la tînărul Adrian Ciubotaru la clasicul în viaţa Vladimir Beşleagă, fără a-l uita pe Arcadie Suceveanu (helas! Anatol Codru şi Luminiţa Dumbrăveanu au strălucit prin absenţă) –, departe de a-şi marca doar teritoriul, s-au remarcat pur şi simplu, fiecare în felul lui. Astfel încît Seara lui Teo s-a transformat iată în Scara lui Teo, una eminamente valorică.