Filmul “2012″ – frica americanilor faţă de un viitor incert?

Ieri m-am decis şi eu să privesc şi eu „2012”. Nu că mi-ar plăcea SF american, ci doar din pură curiozitate, pentru că ştim că subiectele filmelor sunt legate în oarecare măsură şi cu starea psihosocială a mediului în care a fost creat filmul.

Eram sigur 95 la sută că filmul va avea un „happy end”, totuşi, existau şi acele 5 la sută de speranţă că va exista un final, cât de cât, tragic. Nimic nou. Ca de obicei, americanii au salvat omenirea.

Această pasiune defectuasă a producătorilor occidentali pentru „sfârşiturile fericite”, fapt care standartizează şi face previzibile toate scenariile, îmi aminteşte de versiunea franceză a „Scufiţei Roşii”.

Cred că ştiţi că această poveste are două versiuni: una destinată copiilor germani, alta copiilor francezi. În cea dintâi, fata neascultătoare este mâncată de lup şi respectiv, digerată, în a doua versiune, după ce este înghiţită, vânătorii spintecă burta animalului şi eliberează victimele “încălcării drepturilor omului”.

Versiunea germană are un rol educativ, în timp ce versiunea franceză nu prezintă decât o mică aventură, o evitare înfircoşării copilului de fenomenul morţii. Să nu uită ca paradigmatic, cultura franceză este foarte apropiată de cea americană. În sociologia imaginarului a lui Gilbert Duran arhetipurile franco-americane ar aparţine „regimului diurnului”, o categorie a inconştientului colectiv în care sunt inclusie miturile eroice, opoziţia şi frica de moarte, nihilism, ura şi frica faţă de mediul înconjurător, individualism etc., în timp ce culturile din Europa centrală şi de est (germanii, ruşii, românii etc.) aparţin „regimului diurnului dramatic şi mistic” (împăcarea cu moartea, fraternitatea cu natura, colectivism etc.)Majoritatea producţiilor hollywoodiene nu sunt decât o manifestare a fricii. Frica patologică a americanului faţă de sfârşitul lumii, frica faţă de autoritatea statului, frica faţă de moarte, frica de despărţire de “confortul” lumii materiale. Iată de ce filme precum sunt „2012” vin ca un „antidepresant”, „drog”, „somnifer” care ar inhiba frica omului occidental faţă de ziua de mâine. Simpla ideea că SUA este statul capabil de salva omenirea, că un simplu cetăţean ar fi în stare, prin forţe proprii, să-şi salveze familia, încearcă să inoculeze un fals optimism unei populaţii şocate de colapsul economic. Într-adevăr? În vremuri atât de tulburi, ce mai rămâne americanilor în afară de a sta cu ochii la televizor?

PS.: Apropo, SUA este un din cei mai mari consumatori de antidepresante pe cap de locuitor din lume.