Cum a devenit Ionică dintr-un om respectabil unul tolerat

Ionică, de când se ţinea minte, a avut doar gânduri, idei, fantasme, impulsuri, orientări corecte. Niciodată nu a gândit altfel decât toată lumea, adică pe cont propriu. Mergea în fiecare duminică la biserică, nu încălca ordinele părinţilor, îi respecta pe profesori, popă şi primar, adică autoritatea satului in corpore, se uita doar în direcţia fetelor, chiar dacă nu întotdeauna îi ardea de ele. Dar aşa se cuvine, să admire numai ce e frumos, că doar nu era să se uite la bărbaţi.

Când a împlinit vârsta potrivită, s-a căsătorit cu o fată care locuia peste trei case. Nu că-i era foarte dragă, dar toţi prietenii, toţi cunoscuţii săi o făcuseră deja şi nu era să rămână el singur holtei, de râsul lumii. Au adus pe lume împreună cu nevastă sa patru puradei – doi băieţi şi două fete – de care nu s-a ataşat prea tare, ca şi de consoartă de altfel.

Timpul se scurgea pe neobservate. La 40 de ani, Ionică avea alături flăcăi şi fete mari, care în curând urmau să se căsătorească şi ei, că asta e datina la sat – tinerii se căsătoresc repede, altfel nu-i mai întorloacă nici dracul.

Aşa şi s-ar fi scurs, probabil, întreaga viaţă a lui Ionică, domol şi în conformitate cu legile comunităţii, respectate de toate generaţiile de până la el, senin şi natural. Totuşi, de la un timp încoace, ceva nu-i dădea pace, parcă îl rodea un vierme sau nu ştiu ce. Toate obiceiurile pe care nu le contestase niciodată în viaţă, toate ideile pe care le împărtăşise anterior începură să-i apară într-o altă lumină, stranie. Avea impresia că nu sunt şi nu au fost niciodată ale lui, că cineva i le sădise în cap fără voia sa. Un anarhist ar fi învinuit fără nicio îndoială sistemul, dar nu şi Ionică, căruia nu-i ardea de prostii, idei înalte şi termeni sofisticaţi.

Dezordinea din cap începu să se răsfrângă şi asupra vieţii de zi cu zi. Oamenii şi gesturile lor îi păreau nişte marionete dezarticulate. Totul îi scăpa din mână, nu reuşea să ducă nici un gând până la capăt. De cele mai multe îşi întrerupea propoziţiile la jumătate, pentru că simţea cu toată fiinţa că nu există nicio legătură între cuvintele rostite automat şi gândurile care îi treceau prin cap. Ajunsese să urască cuvintele, devenind aproape mut.

Metamorfoza prin care trecea Ionică nu rămase neobservată de copii şi soţie, de lumea din jur. „Parcă ar fi deochiat. Ce-o fi având oare? – se întrebau ei. Era om ca toţi oamenii, şi acum e numai bun de legătoare”. Cel mai mult suferea nevastă sa. „Tocmai acum a trebuit să-l lovească damblaua, când să-şi pună copiii la cale”, ofta ea necăjită.

Dar culmea, Ionică nu ţinea de loc să fie în rând cu lumea: nici el, nici copiii săi. „S-or căsători singuri, că n-oi trăi eu în locul lor”, mormăia el sub nas apatic. Duminica nu se mai trezea dimineaţa să-şi primenească sufletul la biserică, nici posturile nu le mai respecta. Prefera să doarmă până la amiază, după ce se spetea toată săptămâna. „Măcar duminica să mă odinesc un pic, să beau un pahar de vin în voie”, rezona el absent printre dinţi. Nu mai încăpea nicio îndoială, era de-a binelea bolnav.

Însă lui Ionică nu-i prea păsa. A înţeles în cele din urmă că se simte bine doar atunci când nu acţionează din obligaţie, când spune ce crede, nu ce trebuie, când datinile încremenite nu mai au prioritate asupra corpului şi minţii sale. Nu-i mai păsa, chiar dacă consătenii începură să-l privească straniu şi condescendent, bârfind pe seama lui când trecea pe alături. Se simţea bine pentru prima dată în viaţa lui, iar restul nu mai conta.