Savatie Baştovoi

Scriitor se numește persoana pe care atunci cînd o văd prietenii o întreabă: cînd mai scrii o carte. Există stereotipul că scriitorii scriu neapărat cărți, stereotip care a născut un alt stereotip și mai rău, acela că cei care scriu cărți devin în mod automat și scriitori. Dar trebuie să fie și scriitori de cărți. Adică oameni care sciru, scriu, scriu după care fac cărți, cărți, cărți.

În URSS exista obiceiul de a citi în toaletă. În sensul că nu se citea doar gazeta cu care te duceai, ci chiar era amenajată o minibibliotecă. Așa am citit odată cîteva pagini din Viața lui Ștefan cel Mare apărută în rusește. Tot acolo se putea citi și Dale Carnegie: cum să fii fericit. Fiind acest obicei unul întru totul răspîndit, a apărut în popor și obiceiul de a pune pe partea interioară a ușii anunțul: ”Fiți vigilenți, obiceiul de a citi în timpul defecației poate trece în obiceiul de a defeca în timpul cititului”.

Ce poate exprima mai grăitor gradul de culturalizare al unui popor!

Astăzi se deschide la București Bookfestul, un tîrg de carte la care n-am fost niciodată pentru că întotdeauna se duceau numai cărțile mele. Întotdeauna mi s-a părut că e destul să fie cărțile la tîrg. Căci dacă toate cărțile ar avea și un scriitor după ele, lumea nu ar mai citi, ar sta la taifas cu scriitorii.

Am, se pare, ispita de a mă duce azi la Bookfest să văd cărți. Să văd cum se uită lumea la cărți. Mă simt tot mai stînjenit în fața unui raft cu cărți pentru că mi s-a întîmplat tot mai des să văd cărți alături de care n-aș vrea să mă vadă lumea. Dar n-ai ce face, cultura e cultură, cărțile sînt cărți și scriitorii sînt scriitori. De cărți sau pur și simplu…

Capitolul 6

(Fragment din romanul ”Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”)

Secretara Klara mînca pîine cu salam și bea ceai dintr-o cană pe care scria “Работа не волк в лес не убежит”[1]. De vreo zece minute telefonul suna în continuu. Eduard Petrovici i-a interzis să răspundă. Primise ordin de la Piotr Kirilovici, șeful cel mare al orfelinatului. Piotr Kirilovici era la Chișinău la o întrunire despre drepturile persoanelor cu dizabilități organizată de Coaliția Nediscriminare. “Lăsați totul cum este – răcni în telefon Piotr Kirilovici atunci cînd Eduard Petrovici îl anunță despre moartea lui Nicolae -, eu o să vin și o să hotărăsc întrebarea”.

Totuși telefonul făcea un zgomot insuportabil. Era dintre acele telefoane sovietice menite să fie auzite din celălalt capăt al uzinei, fie în timpul unei beții cu lăutari sau și mai rău, în timpul bombardamentelor. Klara nu mai rezista. Nu-i ticnea ceaiul cu salam.

– Alo!, se răsti ea în telefon într-un sfîrșit. Nu, n-a murit nime! Cine v-a spus că a murit? N-a murit nime, domnule… A, nu sînteți domn? Da’ ce sînteți? Care părinte? De la mănăstire? Iaca bine. Taman mîncam. Da. Piotr Kirilovici a zis să nu răspundem la telefon. Da. Nici o problemă. Da. Ei, da… Nici vorbă. Cine a murit? Da, n-a murit nimeni, parcă v-am spus… Ei, părinte, ce, eu spun minciuni? Da. Cine v-a spus? A… Da’ dumneavoastră vă potriviți la Karlic și prietenul lui? Ce, o fost pe la mănăstire? Azi dimineață? A… Da. Cum să vă spun. Dacă știți… Să faceți o panihidă? A, da. Cum îl cheamă? Nicolae. Eu vă rog numai să nu spuneți la nimeni, că dacă află Piotr Kirilovici, mă omoară. Da. O zis să nu răspund la nime. Aha… Că vine el și hotărăște întrebarea… Da. O zi bună, părinte. Mă scuzați că mănînc…

Klara puse receptorul ușurată. Oricum o să se afle. Dar de ce să fie ea vinovata? Bine că era părintele. Era mai rău dacă ar fi fost cineva de la presă. Dacă sună Proteveul? Ăștia sînt primii care află. Klara era sigură că toate acele sunete care fac masa să zbîrnîie de dimineața sînt de la Pro TV. Mai bine ar scoate telefonul din priză. Dar dacă sună Piotr Kirilovici? O omoară. O dă afară de la lucru. Cu Proteveul te mai descurci, mai zici o minciună, te faci că nu știi, că nu se-aude bine; dar pe Piotr Kirilovici nu-l minte nimeni. Piotr Kirilovici e șef de școală veche, vede șapte metri în pămînt, ca popa.

Moda aceasta de a bea ceaiul cu pîine și salam e o modă sovietică. E un semn de bunăstare socialistă. Imaginați-vă trei sute douăzeci de milioane de cetățeni sovietici care își încep ziua bînd ceai cu pîine și salam. Cu felii groase de franzelă proaspătă și cercuri de salam zis ”de doctori” de trei ruble și douăzeci de copeici kilogramul. Mai întîi se aud trei sute douăzeci de milioane de lingurițe care amestecă zahărul în cănile mari cu buline, făcînd o gălăgie ca de clopote. Apoi fiecare cetățean din cei trei sute douăzeci de milioane duce la nas lingurița cu ceai și suflă în ea înainte de a gusta dacă e destul de dulce ceaiul. Apoi mușcă o bucată mare din franzelă cu salam și-n timp ce are gura plină soarbe o gură sănătoasă de ceai. Veți întreba de ce? Pentru că ceaiul e fierbinte, dar dacă ai gura plină cu franzelă și salam, ceaiul nu se atinge direct de gingii, limbă și cerul gurii, ci toată fierbințeala o preaiau asupra lor pîinea și salamul. În acest fel omul sovietic cîștigă timp. Ca să ajungă la servici, la școală, la război, în cosmos sau la Polul Nord.

Klara tocmai îndopă ultima bucată de pîine cu salam cînd începu să sune iarăși telefonul. Sună de două ori cîte trei apeluri și acum e a treia oară. Cod secret. E șmecheria lui Piotr Kirilovici. Klara sorbi speriată o gură mare de ceai și înghiți ultima bucată de salam.

– Da, Piotr Kirilovici… Aha… Cine o fugit? N-o mai fugit, Piotr Kirilovici! Cum să fugă? S-o dus la mănăstire după batareicile lor… Cine-o spus? I-o văzut pe drum? Doamne ferește! Da parcă nu-mi vine-a crede… Aha… Pe Leonia după dînșii? Aha. Ghini. Iaca amuș…

Acoperind receptorul cu palma, Klara începu să strige: Tania! Fa Tani, hăi! Tania, tot amu la mine! Tu ce, nu auzi? Fa Tani, eu trebu să te caut prin tot orfelinatul?

– Mi se pare că am venit destul de repede…

– Răpidi? Eu iaca amuș termin de mîncat o palcă de cîrnaț, pînă vii tu. Caroci. O sunat Piotr Kirilovici și-i nervos tare…

– Ei da?

– Ne dă afară pe-amîndouă!

– Chiar așa o zis?

– Caroci. Vorba lungă, sărăcia omului. O fugit Karlic și cu Serioja…

– Iară aiștia doi?

– Tot amu îl cauți pe Leonia, să ia mașina și să pornească după dînșii! Ei îs undeva pe cîmp, șoferu de la marșutcă i-o văzut și i-o sunat lui Piotr Kirilovici. Zice: to ta eu mă uit că pațanii tăi îi dau foială cu căruciorul cam departe de casă. Da Piotr Kirilovici: pun eu mîna pe dînșii tot amu. Și davai să mă sune pe mine…

– Și chiar o zis că ne dă afară?

Klara, dîndu-și importanță pentru a-și ascunde agitația, îi face semn să tacă.

Taci, fa, oleacă! Alo! Da, Piotr Kirilovici! Leonia de-amu-i pe drum… Aha… Pînă veniți dumneavoastră… Am înțeles, să-i închid în frigider pînă veniți dumneavoastră… Da n-o să-nghețe, Piotr Kirilovici? Aha… Am înțeles, să mă mai uit din cînd în cînd dacă n-o-nghețat, c-or mai muri la dracu. Aha… Asta de-amu cînd veniți.

Apoi, devenind deodată cochetă, Klara încheie:

Ei, da, Piotr Kirilovici… Hi-hi! Tot normal! Da ce-o zis la Chișinău, ceva fonduri o să fie? Aha… Am înțeles. Davai, davai! Vă aștept!

Cuvîntul ”fonduri” avea în gura Klarei un înțeles aproape magic. Atunci cînd îl rostea, Klara avea în ea ceva de vrăjitoare, o vrăjitoare bună, bine-nțeles, care salva copiii din povești rătăciți în pădurile întunecate sau chiar aflați în fața pericolului de a fi mîncați de vreun căpcăun lacom și fioros. Dar Klara se salva și pe sine. Fondurile salvează. Întotdeauna. Chiar și simpla lor pomenire îi umple pe oameni de nădejde. Klara nu era o excepție. De trei luni nu mai primise salariul și acum simpla pronunțare a cuvîntului ”fonduri” în urechile lui Piotr Kirilovici o transformaseră în văzul infirmierei Tatiana. Klara era alt om.

Ce, o să fie fonduri?, întrebă Tatiana entuziasmată. A zis c-o să fie. Poate ceva de la Europa? N-a zis de unde. Are întîlnire cu oameni mari. Dar fonduri o să fie. Poate o să ne dea și nouă salariu. Asta nici nu se discută. Eu mă gîndesc la vreo premialnaia. Vun concediu la mare! Că toată ziua cu nebunii, te țicnești. Da de ce-a sunat? Ah da! Imediat Leonia cu mașina să meargă după Karlic. Ăștia doi iar au fugit! Unde să fugă doi calici? Iaca așa calici cum îs, da i-o văzut șoferul de la microbuz tocmai în lanurile dinspre Briceni. Și cu mortul ce facem? Of, era să uit de mort! Cînd vin, vin toate-odată… Mortul dați-l la rece. Unde la rece? La frigider, fa! Cum unde la rece? Da nu încape, că ne-am uitat. Puneți-l în picioare. Și dacă se îndoaie? Lasă-l să se îndoaie oleacă, principalul să nu se împută. De-amu pute. Hai, repede. Și să-l puneți în așa fel ca să mai rămînă loc. Că amuș îi aduce pe cei doi fugari și Piotr Kirilovici o dat ordin să-i băgăm de pedeapsă la frigider. Of, Doamne, da n-o să înghețe? Piotr Kirilovici a zis că n-or să înghețe. O să te duci din cînd în cînd să vezi. Dar altfel cum să se-nvețe minte? Sună telefonul! Las să sune! Poate-o fi Piotr Kirilovici? El sună de trei ori cîte trei, scurt. Are codul lui. Da cine să fie oare? Cred că-i proteveul. Da de ce să sune, fa, proteveul? Cum de ce, fa? Parcă nu știi că dacă e vreun mort, primii arată proteveul? Oare să fi aflat de mortul nostru? Ei n-o aflat! Încă nici nu-i mortul mort, că aiștia de-amu știu. Mortul abie se gîndește să moară că proteveul de-amu-l arată mort. Mai bine să nu răspunzi… Da ce, crezi că-s proastă? Lasă că o să sune cît o să sune și o să găsească alt mort. Că n-o rămas la mortul nostru. Hai să ducem mortul. Unde să-l ducem? La frigider, fa, parcă ai zis. Du-te tu și-l du. Cum să-l duc, fa? Nu știi că hoitul se face de două ori mai greu cînd e mort? Ia-l pe Lionea să-ți ajute. Care Lionea, fa? Nu l-ai trimis amu cu mașina după Karlic și Serioja? Ptfiu! M-am zăpăcit cu totul. Mă gîndeam la fonduri. Oare chiar crezi că o să ne dea salariul? Dacă a zis Piotr Kirilovici, înseamnă că o să dea. Amu, cu Europa asta, sînt fonduri, numai de nu le-ar fura cei de la conducere. Ei, n-or fura. Fură toți, că de asta se dau în politică.

Cele două femei s-au căznit mult să ducă mortul. Mai întîi au împins cadavrul cu tot cu masă făcînd un scîrțîit și un șîrîit insuportabil. La prag, cînd să bage masa în camera cu frigidere, apucînd amîndouă de aceeași parte, masa s-a înclinat și mortul a început să alunece.

Stai, fa, că-l scăpăm. Lasă-mă pe mine să țin și tu du-te și cheamă vreo doi băieți. Nu-i voie! Piotr Kirilovici a dat ordin să stea toți în camerele lor. Nimeni nu trebuie să vadă mortul. O să se ducă vestea… Du-te îți zic, că nu ne descurcăm. O să-l scăpăm pe jos și o să fie păcat. Și așa a trăit cum a trăit, măcar mort să nu ne batem joc de dînsul. Unde o fi mă-sa care l-o născut?

În copacii din grădina orfelinatului cîntau păsările. Își începeau trilurile de pe la patru dimineața, cînd ziua se îngemănează cu noaptea. La acea oră tainică trilurile sînt foarte puternice, ajungînd ca peste zi să se risipească, astfel încît o ureche obișnuită cu ele nici nu le mai observă. Nu se știe încă dacă Nicolae și-a dat duhul înainte ca păsările să înceapă cîntecul lor plin de viață, sau dacă nu cumva a murit în plină cîntare. Poate că la ceasul ieșirii din trup, sufletul omului redevine la fel de curat și de înțelegător ca atunci cînd l-a zidit bunul Dumnezeu și de aceea poate pricepe ciripitul păsărilor? Să respire aerul de dimineață ca în prima zi de la facerea lumii și să nu dorească a spune nimic din pricina bucuriei care îi umple sufletul.

[1] „Munca nu e lup, nu fuge în pădure” (rus.)

Vreau să spun și eu cîteva cuvinte despre Paștile Blajinilor. Cît păgînism și cît creștinism este în obiceiul moldovenilor de a merge cu toată casa în cimitire, de a mînca la morminte, de a bea și a cînta veșnica pomenire? Această întrebare văd că frămîntă pe mulți, astfel că este și subiect de presă, de polemici decente sau tăioase, așa cum și oamenii din spatele tastaturii sînt diferiți.

Mai întîi, legat de păgînătate. Nu este nimic mai creștinește decît credința în înviere. Apostolul Pavel scria că predica creștină nu ar avea nici un rost dacă nu ar fi înviat Hristos. Ar trebui doar să bem și să mîncăm, căci mîine murim, zice Apostolul. E adevărat că în unele credințe păgîne se crede că spiritele mănîncă mîncarea lăsată pentru ei, dar observați că în majoritatea acestor credințe trupurile sînt arse, adică nu putem vorbi de cimitire. Noi venim la cimitir tocmai pentru că avem credința că trupul va învia împreună cu sufletul și nici o clipă nimeni nu crede că spiritele morților mănîncă sarmale și beau vin – mie mi se pare că cei vii le mănîncă fără nici o remușcare că ar lăsa morții flămînzi. Așadar, obiceiul de a ne aduna la morminte, de a cînta Hristos a înviat, de a ne ruga pentru dăruirea vieții veșnice și a învierii în ziua cea veșnică a venirii lui Hristos, este întru totul creștinește.

Mîncatul la morminte – un alt obicei întru totul creștinesc. Revin la afirmația că în credințele păgîne mîncarea pentru morți nu este mîncată de cei vii, ci este lăsată înaintea duhurilor spre a fi mîncată. Moldovenii creștini nu fac așa – ei mănîncă și împart mîncare ca milostenie spre pomenirea celor adormiți.

Trebuie să facem aici o referire istorică ușor de probat, aceea că în Imperiul Roman, pe cînd credința creștină era interzisă, singurul aspect permisiv al legii era cel legat de cultul morților. Adică, în plină prigoană, creștinii aveau dreptul să-și înmormînteze morții după propriul obicei. Înmormîntările se făceau și în catacombe, creștinii legînd rînduiala înmormîntării de Liturghie. Cum este și lesne de înțeles și cum o arată și documentele vechi, în timpul liturghiei se mînca. Liturghia mai avînd și denumirea de Cină, sau Trapeza Domnului, adică făcînd referire directă și neocolită la mîncare, la mîncarea cea de viață-făcătoare care este Trupul și Sîngele lui Hristos, dar și la mîncarea cea pentru întărirea trupului, pîinea cea de toate zilele. Masa oferită în timpul liturghiei, a înmormîntării se mai numea și ”masă a dragostei” sau grecește agapa. Dacă moldovenii mănîncă pe morminte de Paștile Blajinilor, mănîncă pentru că nu se îngrețoșează de morți, pentru că îi cred vii, ceea ce vine dintr-o profudă conștiință creștină.

Fără îndoială, se pot face multe analogii cu anumite practici păgîne de aici sau de aiurea, mai noi sau demult uitate. Însă a gîndi astfel înseamnă a reduce la absurd multe alte obiceiuri și de a nu mai ieși din cercul vicios al argumentelor și contra-argumentelor de tip sectar și ateist, cum că sărbătoarea Nașterii Domnului e un obicei păgîn legat de Saturnalii, că Platon a inspirat Noul Testament, că Buda ține degetele într-un fel în care le ține și Hristos în icoane și tot așa. Este normal că oamenii caută adevărul, că tind spre Dumnezeu, că au anumite forme exterioare de a exprima această căutare și că Hristos a încununat și împlinit așteptările umanității. Nu trebuie să căutăm păduchi în barba istoriei, răscolind sentimentele legate de morți pe care le au oamenii, dacă nici măcar necruțătorul la adresa creștinilor Imperiu Roman nu s-a amestecat în obiceiurile de înmormîntare ale creștinilor.

Că unii se îmbată, că se îmbracă necuviincios, nu este efectul Paștilor Blajinilor, ci a societății din care facem parte. Nu discutăm acum calitatea oamenilor, ci calitatea obiceiului, care este un obicei întreg și întemeiat creștinește, precum am arătat.

Tot romanii aveau vorba: despre morți – numai de bine.

Hristos a înviat!

Mitropolia Moldovei în colaborare cu Biblioteca Națională au inaugurat ieri o expoziție de carte veche și rară provenită din colecțiile Bibliotecii Naționale. Cărțile expuse provin din Fondul de carte veche și rară și reprezintă în mare parte cărți bisericești salvate de la distrugere în timpul prigoanei ateiste. Exemplarele expuse în holul Bibliotecii Naționale sînt o mărturie vie a prigoanei la care a fost supusă cartea ortodoxă vreme de jumătate de secol pe teritoriul URSS.

Evenimentul are mai înîi menirea să comemoreze holocaustului săvîrșit asupra cărții Ortodoxe pe teritoriul Republicii Moldova. Nici pînă astăzi, după mai bine de 20 de ani de independență, urmările prigoanei ateiste nu au fost reparate îndeajuns. Chiar dacă s-au deschis multe biserici și nimeni nu mai este împiedicat să se roage, totuși accesul la cartea ortodoxă rămîne să fie unul anevoios.

Prima ediție a festivalului ”Zilele cărții ortodoxe la Chișinău” vine să repare o vitregie istorică și să readucă în spațiul public cartea ortodoxă izgonită de mașinăria ateistă sovietică. Într-o perioadă în care statul comunist edita sute de titluri de propagandă antireligioasă pe zi, cei care îndrăzneau să citească sau să dețină cărți ortodoxe erau persecutați.

Mitropolia Moldovei, susținută de mai multe edituri particulare specializate de carte ortodoxă a făcut primul pas pentru repararea acestei nedreptăți istorice, donînd Bibliotecii Naționale o serie de cărți prețioase care se vor constitui într-un stand de carte ortodoxă accesibil publicului larg. În ziua deschiderii festivalului mitropolitul Vladimir a înmînat personal pachete cu cărți reprezentanților unor biblioteci municipale și liceale, celelalte cărți urmînd să ajungă pe rafturile bibliotecilor în viitorul apropiat.

Printre cărțile la care vor avea de acum acces cititorii se numără o ediție cartonată a tîlcuirilor la toate patru Evanghelii în patru volume în format academic, Canoanele Bisericii Ortodoxe comentate, Patericul Egiptean comentat, dar și cărți de bază ale artei ortodoxe precum Erminia icoanei bizantine a lui Dionisie din Furna și altele.

Așa cum a specificat și directorul Bibliotecii Naționale, scriitorul și bibliologul Alexe Rău, o expoziție de carte ortodoxă la Chișinău este întru totul firească și necesară, avînd în vedere că sîntem un popor care și-a zidit cultura pe temeiurile Ortodoxiei.

În cadrul evenimentului a fost lansată cartea ”Golgota Bisericii” semnată de arhimandritul Augustin Zaboroșciuc, călugăr la mănăstirea Curchi, mănăstire a cărei frumusețe a fost admirată de către participanții la festival. Pelerinajul la mănăstirea Curchi s-a transformat astfel într-un seminar ad-hoc despre soarta cărții religioase în Basarabia și despre revenirea ei pe rafturile bibliotecilor. Se știe că mănăstirea Curchi, ca și celelalte mănăstiri basarabene, a fost închisă de autoritățile sovietice și ruinată în mare parte, astfel încît renașterea ei actuală pare o minune în ochii celor care o vizitează.

Expoziția de carte veche și rară va putea fi vizitată de doritori pe parcursul întregii luni, iar carțile expuse cu vînzare și care provin de la cele mai importante edituri de profil din România și din Republică vor rămîne expuse pînă la sfîrșitul acestei săptămîni, după care vor putea fi găsite la Librăria Mitropoliei Moldovei de pe București 119, precum și la Librăria ”Geanta cu cărți” de pe Corobceanu 17/1.