Despre Ortodoxie

Izbăveşte-mă, Doamne, de ademenirea mîrşavului şi vicleanului antihrist, timpul căruia se apropie, şi mă adăposteşte de mrejele lui în pustia tainică a mântuirii Tale. Dă-mi tărie şi bărbăţie neclintită să mărturisesc numele Tău cel sfînt, să nu dau îndărăt de frica diavolească, să nu mă lepăd de Tine, Mîntuitorul şi Răscumpărătorul meu, de Sfînta Ta Biserică! Doamne, dă-mi, rogu-Te, ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi fii milostiv în ceasul Straşnicei Tale Judecăţi! Amin.

(alcătuire a ieroschimonahului Anatolie de la Optina)

preluat de pe hristofor.wordpress.com

I

Când protestanții se ciocnesc de rugăciunile ortodocșilor pentru adormiți, cer un argument biblic. Însă în acest caz, ca și în mai multe – ei înșiși nu au niciun argument biblic ce ar fi împotriva rugăciunilor pentru adormiți. Nu citează niciun pasaj în care ar fi scris ”nu vă rugați pentru cei adormiți” (chiar sună confuz). Ci zic: ”Biblia nu spune nimic despre rugăciunile pentru cei adormiți”. Așadar – se lasă o tăcere, și fiind tăcere – când vorbim de rugăciunile pentru cei adormiți, vocea și-o spune tradiția de interpretare a Bibliei, modul în care s-a înțeles însăși rugăciunea, în protestantism și în Ortodoxie.

II

Protestanții au două argumente ce le îndreaptă în acest caz. Primul argument este această pildă:

20.      Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, 21.     Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. 22.     Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. 23.     Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. 24.     Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. 25.     Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. 26.     Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. 27.     Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, 28.     Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. 29.     Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. 30.     Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. 31.     Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi. (Sfânta Evanghelie după Luca XVI)

(această pildă este plină de înfricoșătoare învățături, – că, omul, odată murit – nu poate face absolut nimic pentru mântuirea sa; vă îndemnăm să citiți pilda în tâlcuirile altor Sfinți Părinți, aici însă, vom încerca umil, să ne referim nemijlocit la ceea ce ne interesează la adormiți)

Versetul din care protestanții desprind că este imposibilă trecerea din iad în rai, este următorul: ”26. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.”

Greu la prima vedere, dar totuși este lizibil: ”s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici…”, prăpastia a fost făcută pentru cei din iad și din Sânul lui Avraam nemijlocit. Ei dacă vor să se schimbe cu locurile – să nu poată. Cu alte cuvinte – limitarea este făcută exclusiv pentru cei din rai și din iad, pentru cei care voiesc să se schimbe cu locul. La rugăciunile altora însă, spre a trece pe apropiații noștri din iad în Rai – ar putea fi alt efect, și să nu uităm – ceea ce e cu neputință pentru păcătoșii de oameni, este cu putință la Dumnezeu.

Menționăm – Biserica nu se roagă pentru necreștinii adormiți, nici pentru sinucigași, iar când se roagă pentru cei ce nu au fost în tocmai creștini, știind faptul că adormiții nu își pot schimba locul din iad în rai, ei nu și-l pot schimba, ajungem la cuvintele: ”Ce nu e cu putință pentru om, e cu putință la Dumnezeu”, și iarăși: ”Mult poate rugăciunea dreptului” (Iacov 5, 16).

Aici însă vorbim despre cei care în viață nu au fost creștini ”pe deplin”, care  ar fi putut aștepta Judecata acum, din iad.

III

O altă confuzie cu care se confruntă protestanții este faptul că – cei ce au adormit întru nădejde – se află în Rai, pentru ce să ne rugăm pentru cei ce sunt deja în Rai? Să nu uităm însă că nu putem spune că toți creștinii au ajuns 100 % în Rai:

13.       Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, 14.     Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. (1 Tesaloniceni 4:13)

Cuvintele sunt: ”nădejde”, iar la sfârșit scrie – ”mângâiați-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloniceni 4:18) Adică nu putem spune 100 % despre cineva din creștini va fi în Rai, totul e în mâna Domnului, din mila Sa, e o nădejde.

Și cu toate astea, rugăciune ortodoxă CLASICĂ pentru adormiți – e pentru sfinți, e pentru creștini, pentru cei care se odihnesc în Domnul. Aici intervine o introducere în paradoxuri, în lucruri care încă nu sunt cunoscute de noi, păcătoșii, până la urmă.

Diaconul misionar Andrei Kuraev, fiind într-o dispută cu un omolog de altă confesiune, referitor la rugăciunile pentru răposați, vorbea despre faptul că rugăciunea este o taină în sine. Menționând versetul: ”Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6:8), deși Tatăl știe dinainte ce cerem, suntem îndemnați să ne rugăm mult – de către apostoli. Deci rugăciunea e o taină și nu poate fi discutată – e pentru morți sau pentru vii.

Aici vom merge mai departe.

Protestanții spun: ”E un nonsens.. m-aș ruga, dar pentru ce? O să le facă mai ușoară cununa în Rai?”. Cu alte cuvinte – dacă ei sunt în Rai, împlinindu-se promisiunea, și urmând să primească acceptare la Judecată, la ce mai e nevoie de rugăciune pentru ei? Vom prezenta însă o analogie foarte interesantă. Citiți atent:

18.       Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. 19.     Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi. (Psalmul 33)

18.       Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se atinge de el. (1 Ioan 5)

25.       De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? 26.     Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? 27.     Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? 28.     Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. 29.     Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. 30.     Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? 31.     Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? 32.     Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. 33.     Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. 34.     Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. (Matei 6)

Fiind cunoscut faptul că cei ce urmează pe Domnul nu vor cădea în pericole, știind că Dumnezeu are grijă de fiecare din noi, că fiecare fir de păr e numărat la Domnul, totuși:

30.      Dar vă îndemn, fraţilor, pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru iubirea Duhului Sfânt, ca împreună cu mine să luptaţi în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine, 31.     Ca să scap de necredincioşii din Iudeea şi ca ajutorul meu la Ierusalim să fie bine primit de către sfinţi, 32.     Ca să vin la voi cu bucurie prin voia lui Dumnezeu şi să-mi găsesc liniştea împreună cu voi. (Romani 15)

18.      Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii. 19.     Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei, 20.     Pe care o binevestesc, în lanţuri, ca să vorbesc despre Evanghelie, fără sfială, precum şi trebuie să vorbesc. (Efeseni 6)

Așadar, ceea ce desprindem din aceste versete e următorul lucru – deși la Dumnezeu avem fiecare numărat fiecare fir de păr din cap, deși suntem în palmele Domnului – noi suntem îndemnați să ne rugăm unul pentru altul. Rugăciunea vine ca o exprimare a dragostei.

Era o întâmplare biblică în care părinții cereau ajutor de la fiu, iar fiul spunea ”Dumnezeu să te ajute”, pe aceștea Domnul nostru Iisus Hristos i-a numit fățarnici. Trebuie să ne implicăm mereu pentru oameni, deși ei sunt ajutați de Domnul.

Această situație e similară cu rugăciunile pentru adormiți – deși nădăjduim că cei creștini vor nimeri în Rai – noi ne rugăm pentru ei. Și egalăm Pământul cu cerul.

Uitați-vă:

18.       Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se atinge de el. (1 Ioan 5)

18.      Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toți SFINȚII. (Efeseni 6)

Rugăciunea pentru sfinți – care se păzesc și sunt păziți – e de neînțeles, la fel ca și rugăciunea pentru adormiți, care în mare parte sunt în Rai.

Cu alte cuvinte, ar putea avea loc un asemenea dialog dintre un ortodox și un protestant:

”Orice creștin adormit va ajunge în Rai, și de acolo în Împărăția Lui Dumnezeu, la ce să ne rugăm pentru ei?” ”Orice creștin VIU va ajunge în Rai?” ”Da.” ”Păi dacă orice creștin viu va ajunge în Rai, la ce să ne rugăm pentru ei?”

Egalăm cerul cu Pământul.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

De asemnea, ca o completare, menționăm:

3.       Şi fiind El în Betania, în casa lui Simon Leprosul, şi şezând la masă, a venit o femeie având un alabastru, cu mir de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul, a vărsat mirul pe capul lui Iisus. 4.     Dar erau unii mâhniţi între ei, zicând: Pentru ce s-a făcut această risipă de mir? 5.     Căci putea să se vândă acest mir cu peste trei sute de dinari, şi să se dea săracilor. Şi cârteau împotriva ei. 6.     Dar Iisus a zis: Lăsaţi-o. De ce îi faceţi supărare? Lucru bun a făcut ea cu Mine. 7.     Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând voiţi, puteţi să le faceţi bine, dar pe mine nu Mă aveţi totdeauna. 8.     Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte a uns trupul Meu, spre înmormântare. 9.     Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei. (Marcu 14)

Atenție – ”oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea” – aceasta presupune și o dimensiune temporală, pentru că propovăduirea Evangheliei în toată lumea – presupune câteva sute de ani. Iar peste câteva sute de ani – femeia va deceda, și dacă va deceda, totuși Mântuitorul spune în sens benefic: ”se va spune și ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei”; cu alte cuvinte – pomenirea ei, în timp ce e vie și după ce moare – e pentru binele ei.

Iată asemenea rugăciuni de Taină – pentru adromiți, a moștenit Biserica Ortodoxă, rugăciuni prin care se manifestă și crește dragostea în noi. Biserica Ortodoxă e dreapta continuare a Bisericii întemeiate de Iisus Hristos. Sperăm că am putut cât de cât să vă luminăm.

Și înainte de orice dubiu față de vreo dogmă, să nu uitați – Biserica este stâlp și întărire a adevărului. (1 Timotei 3:15)

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!

Dacă tot de fiecare dată citiți bizarele preziceri astrale de la sfârșit de ziar, sau sunteți curioasă de – ce zi frumoasă vă dictează zodiile, ar fi foarte util să cunoașteți ce este de fapt, astrologia, pentru a fi siguri că purtați coarne, vărsați apă, vă îngemănați, sau tot dați din clești, cu un anumit scop… rațional.

I. Despre cele două curente astrologice

Astrologia își are originea în țările orientale: India, China, Mesopotamia, Egipt, Aztec. Conceptul de bază era următorul: stelele, planetele, sunt zei, care – prin poziționarea lor față de Pământ – ne influențează fiecare într-un anumit fel; în dependență de – anul, ziua și ora nașterii. Menționăm că oamenii de atunci, respectiv, se rugau la acești zei. Mult mai târziu apare un alt soi de astrologie – astrologia occidentală, care are un substrat de ”știință”. Ea susține aceleași lucruri ca și astrologia primară, doar că e un pic mai dezvoltată. Ceea ce o deosebește de cea orientală este că – ea nu susține că planetele sunt zei, ci că au o anumită energie care se manifestă în același fel ca și la orientali.

II. Poate fi astrologia știință?

Răspunsul este negativ. Dacă am admite că stelele au o anumită energie, nu găsim calea prin care ea ajunge către oameni. Motivul? Se pare, că cel mai înrăit anti-astrolog a fost geniul român – Mihai Eminescu, care a scris: ”La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să-neajungă”.

Profesorul Ghenadie Kalyabin, la această întrebare răspunde că: de la cea mai apropiată constelație, cea a centaurului, până la Pământ, sunt 4 ani lumină, ceea ce implică o extraordinară dificultate pentru eventuala ”energie cosmică”, ca să ne poată influența cu ceva.

III. Unele pronosticuri sunt adevărate

Când vorbim despre preziceri zi-de-zi – foarte mulți cad de acord că e o rată foarte mică de adevăr. În primul rând, formulările sunt de o natură imprecisă, ca atunci când ”prezicerile” nu se vor îndeplini, cititorul să nu arunce horoscopul la gunoi, ci să considere că această neîndeplinire a fost prezisă de asemenea. ”Unul dintre șiretlicurile prin care ”ghicitorii” ascund propriile eșecuri este următorul: ei nu afirmă că faptele pe care le ”văd” se vor întâmpla cu siguranță, nu susțin predestinarea absolută. Ei fac afirmații de genul: ”dacă vei fi tare, vei reuși să eviți eșecul pe care îl ”văd””, sau: ”dacă te vei ține pe aceeași linie, vei avea parte de succesul care mi se ”arată””.” (Danion Vasile, S.O.S. – ”Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului” – Editura Bunavestire, 2003). La această întrebare, cum explicăm adeverirea prezicerilor astrale, diaconul Andrei Kuraev a răspuns: ”Intrați în orice închisoare. Cei care sunt închiși de vreo câțiva ani au aceeași soartă. Ei ce, s-au născut într-o zodie?” (interviul Nataliei Cernîh, ”По Останкино танки плачут…”).

IV. Unele caracterizări ale oamenilor de o zodie, sunt adevărate

Pe bună dreptate – foarte puțin din caracterizările făcute de către astrologi au adevăr, și foarte multe dintre ele se potrivesc la oameni diferiți, care nu au nimic în comun cu zodia dată. Cel mai bine ar fi să faceți înșivă un experiment, să citiți caracteristicile la mai multe zodii, și să le comparați cu diverse persoane de mai multe zodii. Veți vedea că va fi ca un duș rece peste tot ceea ce ați crezut la început.

V. Astrologia e utilă în cunoașterea persoanelor

Mulți oameni utilizează astrologia spre a cunoaște oamenii cu care interacționează – la serviciu, la instituțiile pedagogice, etc. Acestor tipuri de persoane le recomandăm o știință cu adevărat, care se numește – PSIHOLOGIA. Prin câteva teste psihologice, prin câteva deducții simple, puteți ușor determina cu ce tip de persoane interacționați – care va avea o eficiență mult mai mare. Și nici nu va trebui să aveți de a face cu planete care se află ani lumină în depărtare de Pământ…

VI. Putem îmbina creștinismul cu astrologia?

Anumiți reprezentanți ai astrologiei consideră că aceasta poate fi îmbinată cu creștinismul. Consideră că putem merge la Biserică, și în același timp să fim și astrologi. De aceea menționăm anumite lucruri: în cartea Facerii – soarele și luna, nici nu sunt numite pe nume, ci ”luminătorul mare și luminătorul mic”, și sunt puse în opoziție cu concepția zodiacală – nu ca omul să le slujească, ci ca ele să-i slujească omului, prin lumina lor, spre ”cârmuirea zilei și a nopții” (Facerea 1:16), de asemenea omul a decis cum să numească toate animalele (inclusiv berbecul, racul, scorpionul), pentru a i se supune lui, ci nu invers (Facerea 2:19-20). Despre această deosebire colosală între închinarea creștină și închinarea păgână (politeistă, panteistă) – găsiți mai mult în ”Omilii la Facere” ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Cât despre Magii care au văzut în stele venirea lui Iisus Hristos, ei au văzut o stea mișcătoare (Dogmatica, Ioan Damaschin), care le indica drumul, respectiv nu e vorba de o stea obișnuită. Iar mentalitatea creștină fiind diferită de cea a magilor, presupunem că a fost o chemare a magilor către propovăduirea lui Mesia, ci nu invers. Reieșind că Dumnezeu a avut grijă și de cei care credeau în astre – le-a arătat și lor pe Domnul adevărat, i-a îndemnat să vină la El. Fiind vorba de ”astrologi creștini”, pomenim unele versete din Sfânta Scriptură, referitoare la astre:

„Sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer. ” (Deuteronomul 4:19)

„Şi se va duce şi se va apuca să slujească altor dumnezei şi se va închina acelora, sau soarelui, sau lunii, sau la toată oştirea cerească, ceea ce eu n-am poruncit; Şi ţi se va vesti şi vei auzi aceasta, să cercetezi bine şi de se va adeveri aceasta şi se va fi făcut urâciunea aceasta în Israel, Să scoţi pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porţile tale şi să-i ucizi cu pietre. ” (Deuteronomul 17:3-5) să nu uităm însă că acum Iisus Hristos a înnoit Legea, spunând: ”Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi”. (Ioan 8:5-7)

VII. Dacă doriți să fiți logici

Așadar, înainte de a citi orice material de astrologie, horoscop, etc, pentru a vă putea considera pe sine un om care are cel puțin logică elementară, va trebui să pargurgeți următoarele puncte:

1. Să credeți că planetele sunt vii 2. Să credeți că planetele sunt zei 3. Să vă rugați la acești zei, și să credeți că ei vă influențează

sau, să o faceți pe deștepții și:

1. Să credeți că planetele au energii

2. Că aceste energii ne dictează succesul material, succesul în relații interpersonale, dispoziția, zile norocoase, cifre norocoase, etc.

3. Că aceste energii ajung pe Pământ în decurs de minute, ore, deși planetele se află la ani lumină de Pământ.

Așadar, dacă totuși credeți în aceste lucruri – aveți o oarecare logică atunci când citiți prezicerile astrale. Iar în caz că nu credeți în aceste lucruri – vă felicit – sunteți un om liber.

Pentru doritorii de a cunoaște istoria Bisericii Ortodoxe, am găsit potrivit acest articol de pe OrthoWiki: http://ro.orthodoxwiki.org/Istoria_Bisericii_Ortodoxe_(cronologie)

Pentru care mulțumim mult autorului și traducătorului. Informație foarte utilă, care va ajuta mult la înțelegerea Ortodoxiei în sine.

Menționăm că de curând vom adăuga articole și eseuri originale, pe blog.

Slavă Lui Dumnezeu!

MARY MAGDALENE McCANN

(Tulburătoarea confesiune a unei actriţe americane convertite la Ortodoxie)

(preluat din cartea „Occidentali convertiţi la Ortodoxie, şase ipostaze mărturisitoare” ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu)

Dacă cineva mi-ar fi spus acum cinci ani că viaţa mea va fi în mod profund schimbată de fiinţele unui loc şi ale unei culturi atât de îndepărtate de sofisticatul, tehnologizatul şi progresivistul mod de viaţă american, fiinţe dintr-un loc total nefamiliar mie, dar îmbrăţişând secole de istorie, aş fi respins această posibilitate, ca pe un non-sens. De altfel, eram foarte

conştientă de diferitele influenţe exercitate asupra vieţii mele; ele erau, aşa

credeam eu, în special cele de aici şi de acum, cu urmări imediate şi vizibile.

Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt şi, în marea tapiserie

Lucrată de Creator, firul meu s-a întreţesut cu firul incandescent numit

România.

La vremea când miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea:

la început, urechile mele n-au putut să audă… Misterioase sunt căile

Domnului! Până în acel moment din viaţa mea, după lungi ani de frustrare

spirituală, fusesem sigură că eram, în cele din urmă, pe adevăratul meu drum.

În pragul vârstei de 40 de ani, începusem să cred că, în aceste zile si în acest

secol, nu mai este posibilă existenţa unei tradiţii religioase pure. Am fost

crescută în tradiţia protestantă, ca prezbiteriană. Încercasem sincer în prima

tinereţe, dar şi mai târziu, după 30 de ani, să aflu înţelesul real al învăţăturilor

acestei biserici, dar nu reuşisem să-l găsesc. Aşa că am început să-mi caut

hrana spirituală în altă parte. Totuşi, credeam că ar fi posibil, chiar şi-ntr-o

vreme „fără Dumnezeu” ca a noastră, să se facă o artă sacră, iar sufletul

umanităţii să strălucească, în ciuda întunecării orizontului, pentru sărmanii

descendenţi ai lui Adam. M-am străduit din răsputeri să-mi aduc modesta mea

contribuţie la înălţarea sufletului omenesc.

Ca artistă de teatru, am hotărât să ofer producţii spirituale oamenilor

frământaţi de întrebări reale ţi însetaţi de adevăr. Am pus în scenă o piesă întrun

act, mai puţin cunoscută, a poetului irlandez Yeats, intitulată Învierea, în

turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edinburgh, Scoţia, am

vîzut, în interpretarea unei companii de teatru româneşti, ceea ce eu căutasem

dintotdeauna: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei

Şerban a conceput şi-a realizat, cu trupa Teatrului Naţional din Bucureşti, acea

Trilogie antică, după Medeea, Troienele şi Electra. Experienţa exceptională la

care am putut lua parte, ca spectator la această piesă, a însemnat o cotitură în

viaţa mea. Mi s-a deschis atunci o poartă necunoscută mie; mă simţeam deacum

pregătită, parcă, să întâlnesc ceva si mai mare, ceva si mai înalt decât

teatrul sacru: Biserica.

La întâlnirea pe care am avut-o, după spectacol, cu artiştii români, am

încercat cu insistenţă sî aflu cum de a fost posibil ca ei sî realizeze o creaţie

teatrală atât de neobişnuită; ce au ei – sau ce ştiu ei – pe care noi, aici în Vest,

nu-l avem şi nu-l ştim? Nimeni n-a dat un răspuns întrebărilor mele repetate.

Unul dintre aceşti străluciţi actori de teatru, Claudiu Bleont, a auzit întrebarea

mea mai adâncă, întrebare pe care nici nu ştiam măcar că mi-o puneam. M-a

auzit întrebând: „Unde să găsesc oare Biserica cea adevărată?”. Acea Biserică

pe care o căutasem cu disperare dintotdeauna, de copil încă, aceea pe care

inima mea o presimţea că trebuie să existe pe undeva, în vreun fel! Poate

numai înlăuntrul nostru! Claudiu Bleont mi-a spus emfatic: „Oricât de mulţi

oameni ai întreba, de oricât de multe ori ai întreba, nu vei primi un răspuns în

cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: „Trebuie să vii în România!

Atunci ai să înţelegi!”, îmi amintesc exact ce am gândit atunci: „Păi sigur, ce

să zic, iată-mă pe mine, o femeie fără bărbat şi cu doi copii mici, străduindumă

din răsputeri să supravieţuiesc la New York, iar tu-mi spui mie să vin în

România!”…

Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele două zile petrecute la

Bucureşti, am văzut repetiţiile la o minunată punere în scenă a piesei Romeo

şi Julieta, la Teatrul National, în regia talentatei Beatrice Bleont, soţia lui

Claudiu. Încă o dată, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decât tot ceea ce

văzusem în alte părţi. Mi-am muşcat limba din nou, dorind să întreb şi să aflu

cum de era posibilă o artă de acest calibru.

A treia zi, m-am dus cu maşina de la Bucureşti până la trecătorile

muntoase din Nord, străbătând oraşe cenuşii, cu blocuri de locuit din beton,

aproape ruinate, pe drumuri nepavate, alături de căruţe trase de cai, cu ţărani şi

cu familiile lor. În cele din urmă, am ajuns la locurile unde întrebările mele

aveau să primească răspunsurile fără cuvinte… Eram în lumea mănăstirilor

creştine ortodoxe ale Moldovei şi Bucovinei. Stând tăcută în umbra adâncă a

Mănăstirii Văratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit

îngenuncheată pe acel pământ binecuvântat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile.

După încă cinci zile, totul în mine a început să se schimbe. Stând în faţa

icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în

mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nici nu ştiam că pot

plânge… Simţeam cum mi se frânge coşul pieptului ori de câte ori căutam să

pătrund înţelesul acelor mănăstiri pictate; inima mea îşi depăşea limitele,

revărsându-se în afară. Pricina era puterea învăţăturilor lui Hristos revelate în

frescele care acopereau fiecare centimetru pătrat din pereţii bisericilor, atât în

interior, cât şi în exterior. Şi mi-a fost dat să înţeleg! Nu teatrul era ceea ce

căutam, ci acel ceva din care arta sacră nu-i decât o răsfrângere: învăţăturile

originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului Cel Viu, intacte, chiar în epoca

noastră coruptă; acestea erau cele către care fusesem adusă, în linişte şi

scăldată de rugăciunile reverberate ale miilor şi miilor de fiinţe care îşi

închinaseră – şi continuau să-şi închine – vieţile lor acestei înalte chemări care

este trăirea monastică, am fost primită înapoi, în turmă, cu prisos de bucurie.

Călătoria mea era totuşi departe de a fi împlinită. Fusesem doar pusă pe cale.

A trebuit s-o iau ca pe un dar binecuvântat.

M-am întors, de atunci, de două ori în România: prima oară, ca să-mi

botez ortodox fiica, avându-i ca naşi pe Beatrice şi Claudiu; a doua oară, mai

recent, cu fiul meu, care şi el a ales să se convertească si să se boteze ortodox.

Acum eu sunt ortodoxă şi am fost binecuvântată să-mi găsesc o biserică adevгrată

în New York – casă pentru familia mea – având un călugăr român de la

Putna, preotul fiind el însuşi de sânge românesc şi cu mulţi enoriaşi români, în

recenta călătorie a preoţilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase

prietenii cu numeroşi monahi români. De asemenea, în vizita pe care eu şi fiul

meu am făcut-o, am fost primiţi cu multă căldură, generozitate şi dragoste de

către călugării şi călugăriţele cu care am avut prilejul să ne întâlnim.

Sunt multe căi prin care noi, americanii, am putea răspunde dragostei lui

Dumnezeu, căi ce ne-au fost constant arătate, prin intermediul celor care şi-au

dedicat lucrarea lor de o viaţă auto-purificării şi ajutorării altor fiinţe umane.

Desigur, le-ar fi şi lor de ajutor dacă noi am deveni conştienţi şi recunoscători

faţă de neprecupeţita lor strădanie în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, fiind

noi înşine incluşi în această strădanie. Monahii români au fost profund

impresionaţi auzind cum credinţa ortodoxă devine cunoscută multor

neortodocşi din America. Ei au fost şi mai surprinşi să afle că unii dintre noi

doresc din toată inima să-i ajute în lucrarea duhovnicească desfăşurată în

mănăstirile din România. Desigur, rugăciunile noastre pentru ei le sunt

folositoare. Avem şi noi multe daruri spirituale, pe care le-am putea împărtăşi

cu această „lume veche”, care are atâtea să ne înveţe.

Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ti ascult chemarea, de oriunde mă

aflu şi oriunde mă îndrept!

(în româneşte de Pr. Gheorghe Calciu)

Martorii lui Iehova, care au o largă răspândire în întreaga lume, susţin ideea arianismului, conform căreia nu există Sfântă Treime, Iar Iisus nu este Dumnezeu. În ajutor vin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care încă din sec. IV a pus capăt acestei rătăciri, împreună cu alţi sfinţi părinţi. Sperăm materialul să vă fie de folos.

 

„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)

Egalitatea Fiului cu Tatăl

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născutt, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Dacă tu din graiurile psalmistului: „Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Preaînalt”, nu crezi că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu altfel decât tine, pentru ce nu spui că şi tu eşti asemenea cu Dumnezeu, căci psalmistul zice „Dumnezei sunteţi”? Dar tu răspunzi: „Totuşi, Hristos, adeseori, a spus că El este mai mic decât Tatăl, a rugat pe Tatăl pentru ceva. Dacă El este de aceeaşi fiinţă cu Dânsul şi de aceeaşi stăpânire şi putere, pentru ce roagă pe Tatăl?”.

În adevăr, locurile aduse: „Precum Tatăl scoală morţii şi-i înviază, aşa şi Fiul pe care vrea îi înviază” şi celelalte graiuri pe care le-aţi auzit se par a fi în împotrivire cu faptul că El roagă pe Tatăl; însă când eu voi spune pricina acestei rugăciuni, vi se va ridica toată îndoiala.

Deci, care sunt temeiurile pentru care Hristos însuşi a rostit despre Sine cu înjosire şi, de asemenea, Apostolii au grăit despre El cu înjosire? Cea dintâi şi de căpetenie pricină este că ei voiau a convinge atât pe cei ce trăiau atunci, cât şi pe oamenii cei mai de pe urmă, că El cu adevărat S-a făcut om, şi că ei aveau înaintea lor nu numai umbră şi chip, ci adevărul naturii omeneşti.

Deşi Hristos a grăit multe despre Sine cu înjosire, şi, de asemenea, Apostolii despre Dânsul, totuşi satana a răzvrătit pe unii nenorociţi a tăgădui adevărata întrupare şi a afirma că El n-a luat trup cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat şi cât s-ar fi lăţit această religie, dacă Hristos n-ar fi zis acelea despre Sine?

A doua pricină este slăbiciunea ascultătorilor, pentru că cei ce dintru început L-au văzut şi L-au auzit nu puteau pricepe învăţăturile cele mai înalte. Şi aceasta nu este numai o presupunere a mea, ci o pot dovedi din Scriptură.

Când El zicea despre Sine ceva mare şi înalt, ceva ce era vrednic de slava Sa, ba încă atunci când El declara despre Sine numai ceva mai presus de om, ei se tulburau şi se scandalizau. Dar când El grăia ceva despre Sine cu înjosire şi lucruri omeneşti obişnuite, ei se linişteau şi primeau cuvântul Lui.

Vedem aceasta cu deosebire în Evanghelia lui Ioan. Când El a zis: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”, atunci ei s-au împotrivit: „Tu încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” (Ioan 8, 56-57).

Vezi? Ei îl socoteau un simplu om. Dar El ce a făcut? „Iisus le-a zis: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam. Şi ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui” (Ioan 8, 58-59). Şi când El vorbea mai cu de-amănuntul despre Taina Împărtăşirii şi le-a zis: „Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (Ioan 6, 51), atunci ei au răspuns: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus de la Dânsul şi nu au mai venit la El” (Ioan 6, 66).

Spune-mi, deci, ce trebuia să facă Domnul? Trebuia, oare, să se ţină de graiuri înalte şi prin aceasta să se depărteze de la oamenii Săi şi să alunge poporul de la propovăduirea Sa? Dragostea lui Dumnezeu către oameni nu a îngăduit aceasta. Când El, altădată, a zis: „De va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, ei I-au răspuns: „Acum am cunoscut că ai diavol. Avraam a murit, de asemenea şi proorocii; şi Tu zici: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac” (Ioan 8, 51-52). Şi trebuie, oare, să ne mirăm că mulţimea gândea aşa, când şi cei mai mari ai poporului erau de aceeaşi părere? Nicodim era unul dintre cei mai mari şi foarte aplecat către Domnul, şi totuşi s-a scandalizat de cuvintele lui Hristos: „Cine nu se naşte a doua oară din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 4), şi, de asemenea, cugeta omeneşte, întrebând: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?” (Ioan 3, 4). Şi ce a făcut Hristos? El i-a răspuns: „Dacă am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă voi spune cele cereşti?” (Ioan 3, 12).

Prin aceasta, Mântuitorul arată pricina pentru care nu vorbeşte totdeauna despre naşterea Sa cea înaltă şi veşnică. De asemenea, tot în timpul vieţii Sale, când a făcut mii de minuni şi a dovedit puterea Sa, preotul cel mare s-a scandalizat de cuvintele: „ Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi… venind pe nori” (Matei 26, 64), şi şi-a rupt hainele sale. Nu este de mirare dacă Hristos, către asemenea oameni, care se târau pe pământ, vorbea despre Sine numai cu înjosire.

Acestea ar fi fost de-ajuns spre a lămuri pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire. Dar eu voiesc să dovedesc aceasta şi dimpotrivă.

Pe când ei se scandalizau şi se îndepărtau, pentru că Hristos vorbise despre Sine lucruri înalte, dimpotrivă, când El grăia despre Sine ceva înjositor şi mic, îi vedeţi alergând la El şi primind învăţătura Lui. Cei care mai înainte îl părăsiseră, iarăşi au venit când El a zis: „Eu de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl, aşa grăiesc” (Ioan 8, 28). Şi Evanghelistul arată că pentru aceste cuvinte de înjosire ei au crezut în El, când zice: „Acestea grăind El, mulţi au crezut în El” (Ioan 8, 30).

La fel s-a întâmplat şi în alte cazuri, şi de aceea Domnul grăia despre Sine când omeneşte, când mai presus de om, adică despre cele care se cuvin numai lui Dumnezeu şi se potrivesc cu obârşia Lui cea înaltă. Aceea o face El ţinând seama de slăbiciunea ascultătorilor, iar aceasta îngrijindu-Se de adevărul dogmei. El nu scapă din vedere pe aceasta din urmă, pentru ca nu cumva printr-o necontenită pogorâre, să se formeze la generaţiile viitoare o socotinţă rătăcită despre vrednicia Sa. Deşi El prevedea că ei se vor scandaliza prin aceasta şi se vor abate, totuşi a vorbit despre Sine înalt, spre a arăta că El numai cu pogorământ a vorbit uneori despre Sine cu înjosire şi omeneşte. Aşadar, când îl auzi vorbind despre Sine cu înjosire, să nu gândeşti că El voieşte a arăta înjosirea fiinţei Sale, ci că El S-a smerit numai pentru slăbiciunea şi socotinţa ascultătorilor Săi.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire.

Se mai poate aduce încă şi a patra pricină, nu mai mică decât cea dinainte. Care? El a voit să ne ferească nu cumva, pentru apropierea cea mare şi negrăită în care stau cele Trei Feţe una către alta, să ajungem la socotinţa că în Dumnezeire ar fi numai o faţă. Într-adevăr, Sabelie şi alţii învăţaseră una ca aceasta printr-o nedreaptă înţelegere a cuvintelor: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Hristos a vrut încă să ne ferească să nu socotim că El este faţa cea întâi şi cea nenăscută a Treimii, sau mai mare decât Tatăl. De această rătăcire se pare că şi Pavel s-a temut, de aceea la cuvintele: „Toate sunt supuse Lui” (Fiului), îndată a adăugat: „afară de Cel (Tatăl) Care I-a supus Lui toate” (I Corinteni 15, 27). Pavel, negreşit, n-ar fi adăugat acestea dacă nu s-ar fi temut că putea să se ivească o asemenea socotinţă diavolească.

A cincea pricină se arată în faptul că Hristos, adeseori, spre a îmblânzi neprimirea iudeilor, a părăsit graiurile cele înalte şi a ţinut seama de gândurile cele bănuitoare ale celor către care vorbea. De pildă, când a zis: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (Ioan 5, 31), El a zis aceasta spre a birui bănuiala lor, şi nicidecum nu voia să însemne că mărturia Lui n-ar fi adevărată, ci, mai vârtos, El voia numai a zice: „Precum socotiţi şi bănuiţi voi când nu primiţi cele spuse de Mine despre Mine Însumi”.

Noi am putea încă să aducem multe pricini, pentru ce Hristos a vorbit despre Sine cu înjosire, şi încă multe motive pentru care El a făcut aceasta, dar dă acum şi tu o pricină la graiurile cele înalte cu care El a rostit despre Sine. Nu este nici un alt temei decât acela că El, prin aceasta, a voit să arate adevărata Sa înălţime. Cine într-adevăr este înalt, poate să grăiască despre Sine şi lucruri mici, fără ca să fie neadevăr, ba mai ales, acesta este semnul smereniei. Iar dacă cineva care este înjosit spune despre Sine lucruri înalte, aceea este o pretenţie nedreaptă, vrednică de osândit.

Deci, dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi mai mic, nu ar fi putut alege graiuri în care El să Se facă asemenea cu Tatăl, căci aceasta ar fi fost o pretenţie nedreaptă. Dacă El, deşi este asemenea cu Tatăl, grăieşte despre Sine uneori cu înjosire, aceasta nu este de osândit, ci vrednică de mirare.

Spre a face cele zise încă mai lămurit, să cercetăm mai de aproape pricina adusă mai înainte, cum că El pentru firea Sa cea omenească a grăit despre Sine cu înjosire şi să ne întoarcem luarea-aminte la rugăciunea pe care El a adresat-o Tatălui.

Luaţi bine seama, căci eu trebuie să încep aceasta mai dinainte, în acea sfântă noapte, întru care Iisus a fost vândut, a fost şi Cina cea de Taină. Eu o numesc noapte sfântă, căci mântuirea cea nesfârşită a lumii s-a săvârşit prin patima lui Hristos, care acum a început. Atunci a zis Iisus către cei doisprezece: „Unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26, 21). Şi când Iuda a întrebat: „Eu sunt?”, El i-a spus: „Tu ai zis”. Şi după ce Iuda s-a dus, Domnul a zis: „ Voi toţi vă veţi sminti întru Mine” (Matei 26, 31); iar când Petru grăia împotrivă, El a adăugat: „Adevăr zic ţie, în noaptea aceasta, înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine” (Matei 26, 34).

Aşadar, El a prevăzut pe vânzător şi fuga tuturor şi moartea Sa, adăugând: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Matei 26, 31). El a spus înainte cine se va lepăda de Dânsul, şi când, şi de câte ori, toate, desăvârşit, întocmai. Apoi, după ce a dat dovadă îndeajuns despre prevederea Sa, a ieşit în grădina Ghetsimani şi S-a rugat.

Potrivnicii noştri afirmă că aceasta este o rugăciune a firii Lui dumnezeieşti, dar noi o prescriem firii omeneşti. Judecaţi singuri! Mai întâi de toate, nu este lucrul lui Dumnezeu ca El să se roage, ci ca El să fie rugat. Dar şi cuvintele rugăciunii dovedesc că ea se potriveşte tocmai firii Sale omeneşti. El zice: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Eu întreb: Cum putea să Se îndoiască, de este aceasta cu putinţă sau nu, El, care cu puţin mai înainte spusese: „Unul dintre voi are să mă vândă”; El, care spusese: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, şi: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine”! El, care zicea lui Petru: „Tu te vei lepăda de Mine de trei ori”. Acesta nu putea să ştie acelea? Cine ar putea afirma acestea?

Aceasta o ştiuseră încă cu sute de ani mai înainte robii Săi, oamenii, proorocii. Astfel, David zice: „Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele Mele” (Psalmul 21, 18). Ceea ce avea să fie, El vestise mai înainte, ca şi cum ar fi fost, însemnând prin aceasta că precum este cu neputinţă a nu fi ceva din ceea ce a fost, aşa este cu neputinţă ca acestea să nu se întâmple.

Încă şi Isaia, mai înainte vestind aceasta, a zis: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde” (Isaia 53, 7). Încă şi Ioan Botezătorul a zis: „lată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Matei l, 29), adică acel Miel vestit mai înainte. Şi el nu zice simplu mielul, ci: „Mielul lui Dumnezeu”, căci era încă şi un miel evreiesc, şi el voia a deosebi pe acela de Acesta. Mielul evreiesc se jertfea numai pentru poporul evreiesc, iar Acesta pentru toată lumea; acela depărta de la iudei numai suferinţele trupeşti, iar Sângele acestui Miel a adus curăţirea a toată lumea. Şi sângele mielului evreiesc a lucrat ceea ce a lucrat, dar nu prin propria sa putere, ci numai pentru că era o preînchipuire a Acestui Miel.

Şi mai departe, dacă acea rugăciune ar fi fost a dumnezeirii Sale, atunci S-ar fi contrazis El Însuşi şi S-ar fi certat cu Sine. Acelaşi, care prin cuvintele: „Dacă este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, ar fi încercat a Se feri de patimă şi de moarte. Acelaşi, altădată, când Petru îl sfătuia să Se cruţe şi să nu meargă la moarte, îi răspunsese: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23). El numeşte pe Apostol satană, nu pentru a-l batjocori, ci spre a însemna că acele cuvinte nu au venit din sufletul lui Petru.

Altădată El spusese: „Cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Pentru ce? Pentru că după Paşti trebuia să urmeze Crucea. Şi aşa, El în multe locuri a presupus moartea Sa, a rostit dorinţa Sa de a muri şi a declarat că El special pentru acesta a venit în lume. Dacă El acum totuşi zice: „De este cu putinţă”, apoi cu aceasta arată slăbiciunea firii omeneşti, care pentru fireasca iubire către viaţă, nu voia a se despărţi de viaţa aceasta. El, prin cuvintele acestea, se roagă ca omul să scape de moarte, pe când în altă parte zice că a venit de bunăvoie spre a pătimi, prin cuvintele: „Putere am să-Mi pun sufletul, şi putere am ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun” (Ioan 10, 18). Cum putea El dar să zică: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”? Avea oare Fiul o voinţă potrivnică voinţei Tatălui? El zise odată: „Eu şi Tatăl una suntem”. Aceasta din urmă se raporta la firea Sa cea mai înaltă, cea dumnezeiască; după această fire Fiul are o voie asemenea cu a Tatălui. Dimpotrivă, celălalt loc: „Nu precum voiesc Eu”, se raporta la omenirea Sa; şi astfel nu este grăire împotrivă sau contrazicere.

Contrazicere ar fi atunci când cineva, ca ereticii, ar voi să ia acele cuvinte de rugăciune: „Dacă este cu putinţă” şi celelalte ca o rugăciune a dumnezeirii Sale, iar nu a omenirii Sale.

Întrucât El este Dumnezeu, noi să-L adorăm; întrucât El este om, să ne rugăm ca şi Dânsul Tatălui, ca aici şi dincolo să ne facă părtaşi de toate bunătăţile. Fie ca aceasta să o dobândim noi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.

SURSA

 

 

 

+ să iubeşti fără să fii iubit…

+ să slujeşti fără să fii preţuit…

+ să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…

+ să te jertfeşti fără să ţi se recunoască…

+ să ierţi fără să fii iertat…

+ să-l susţii pe cel ce te-a lepădat…

+ să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…

+ să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…

+ să crezi deşi nu eşti pe deplin lămurit…

+ să investeşti clădind fără speranţe…

+ să taci pentru a nu face rău aproapelui…

+ să vorbeşti de dragul adevărului…

+ să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti…

+ totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros să te lipseşti…

 

Lupta-te, suflete, ca să primeşti acest har!

 

Stareţ Protosinghel Iustin Pârvu, Mănăstirea Petru-Vodă, judeţul Neamţ

ss=”MsoNormal”>sursa

Materialul e referitor la aceste versete: Apocalipsa 13: 12. Şi toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. 13. Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, 14. Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. 15. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei.

cei ce cunosc limba rusă, găsesc explicaţia diaconului Andrei Kuraev:

Iar pentru vorbitorii de română, voi încerca să traduc spusele diaconului, şi un pic să le rugum:

Citând versetele despre focul pe care îl va coborî antihrist, mulţi neoprotestanţi acuză Biserica Ortodoxă că ar fi una antihristică, prin faptul că la noi se coboară focul din cer. Dar se pune întrebarea: pe CINE vrea să înşele antihrist? Evident că pe cei aleşi, pe cei mai înduhovnicţi. Ce bancnote se falsifică? Cele mai valoroase! Ce produse se falsifică? Cele mai scumpe! CE MINUNI SE FALSIFICĂ? CELE PE CARE LE FAC CREŞTINII AUTENTICI. Care? Antihrist nu va vorbi în limbi, nu va căuta să-i amăgească pe neoprotestanţi, ci pe ortodocşi, prin faptul că va coborî foc din cer, prin faptul că vor fi icoane cu minuni. Anume prin coborâre de foc de către antihrist, vor fi înşelaţi ortodocşii.

m-am străduit să explic coerent ideea, dacă nu aţi înţeles, scrieţi în comentarii, şi voi re-edita articolul.

Atâta pâine coaptă pe pământ În vatră caldă e, şi rumenă, se coace, Iar noi înnebunim şi n-avem pace… Şi-atâta pâine coaptă pe pământ În vatră caldă e, şi rumenă, se coace.

Iar coptul glas, în cântec se răsfrânge Hotarele se fac în nehotar, Şi sfinţii, ştim precis – nu se vor stinge. Iar cântul este lumea ce v-anvinge Cu mult mai înainte-acest hotar.

Sărutul cel cu buzele crăpate Bătrân e, cât e lumea ce a fost, Şi nu îmbătrâneşte niciodată Căci i-i poruncă de la ceruri dată: În Tată, în Duh Sfânt, şi în Hristos.

E bolta soarelui încă rotundă, Deci nimenea din noi nu fie trist! Căci peste el, o lume să audă – E forma palmelor de trudă A zămislirii lui, de către Crist.

I. B.