288377 cazuri COVID-19 în Moldova
281698 – cazuri active
– cazuri vindecate
6679 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 25 septembrie 2021 ora 23:21


 adevaruri biblice

 adevaruri biblice adevaruri biblice


Articole despre Adevarul Bibliei si nu despre "adevarul" religiei
RSS posts

Religie


Comenteaza





Obiectul Împăcării — Omul
 Obiectul Împăcării — OmulÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XIIObiectul Împăcării — OmulCe este omul? — Răspunsul „ortodox” — Răspunsul ştiinţific — Răspunsul Bibliei — Corpul omului — Spiritul omului — Sufletul uman — Confuzie prin traducere greşită — înmulţirea sufletelor — Ce este „Şeol”, „Hades”, în care merg toate sufletele în intervalul dintre moarte şi înviere? — Declaraţiile scripturale analizate individual„Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării.” Ps. 8:4-8.CE FIINŢĂ importantă este omul, încât Creatorul Universului să Se intereseze de bunăstarea lui atât de mult încât să facă o pregătire atât de mărinimoasă pentru reconcilierea lui — chiar prin sacrificiul Fiului Său? Noi ar trebui, pe cât este posibil, să cunoaştem în amănunt această creatură, cea mai înaltă dintre creaturile pământeşti ale lui Dumnezeu: dar atât de limitate sunt puterile noastre de judecată, iar cunoştinţa noastră atât de mărginită, încât în acest subiect depindem aproape în întregime de ceea ce Creatorul nostru cel iubitor ne-a făcut cunoscut în Cuvântul Său. Deşi zicătoarea „cel mai mare obiect de studiu al omenirii este omul” a devenit proverbială, totuşi, lucru ciudat, există puţine subiecte în care omenirea este mai nedumerită decât în acesta — ce este omul. Există două vederi generale asupra acestui subiect şi nici una din ele, susţinem noi, nu este cea corectă, cea scripturală. Deşi ambele conţin în ele anumite elemente de adevăr, ambele sunt întristător de greşite şi de înşelătoare, aşa încât chiar şi cei care nu sunt cu totul înşelaţi de ele, sunt totuşi atât de influenţaţi şi încurcaţi de aceste erori, încât multe adevăruri sunt despuiate de forţa şi greutatea lor, şi multor înşelări li se ((302)) dă o aparenţă de adevăr. De aceea, subiectul nostru este important pentru toţi cei care vor să cunoască adevărul şi să aibă folos deplin din el, prin influenţa lui asupra inimii şi vieţii lor. Subiectul nostru are o importanţă specială în legătură cu tema pe care o discutăm, Împăcarea. Cel care nu are o concepţie clară despre ceea ce este omul, va găsi că este greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă învăţăturile scripturale cu privire la ispăşirea pentru păcatul omului — la operarea şi la rezultatele ei.Vom analiza aici vederea generală şi aşa-numită ortodoxă asupra întrebării, ce este omul. Apoi vederea strict ştiinţifică, iar în final vederea Bibliei, care, susţinem noi, se deosebeşte de ambele, este mult mai raţională decât oricare din ele şi singura bază de armonie corectă între cele două.Vederea ortodoxiei despre omLa întrebarea, ce este omul, dacă se dă răspunsul dintr-un punct de vedere aşa-zis „teologic ortodox” (pe care noi îl contestăm), acesta ar fi cam aşa: Omul este o fiinţă compusă din trei părţi: corp, spirit şi suflet; corpul se naşte în felul obişnuit al naşterii animalelor, cu deosebirea că la naştere Dumnezeu intervine şi în ceva mod misterios implantează în corp un spirit şi un suflet, care sunt părţi din El Însuşi, şi fiind părţi din Dumnezeu sunt indestructibile şi nu pot muri niciodată. „Ortodoxia” nu poate separa şi deosebi aceste două părţi, suflet şi spirit, şi de aceea foloseşte cei doi termeni alternativ, după cum îi este convenabil. Ambii termeni (spirit şi suflet) conform înţelegerii lor, înseamnă omul adevărat, în timp ce carnea este considerată a fi numai îmbrăcămintea exterioară a omului adevărat, în care el locuieşte în timpul anilor vieţii sale pământeşti ca într-o casă. La moarte, spun ei, omul adevărat este eliberat din această închisoare trupească şi se află într-o stare mult mai potrivită.Cu alte cuvinte, „ortodoxia” pretinde că omul adevărat nu este o fiinţă pământească, ci o fiinţă spirituală cu totul nepotrivită pentru pământ, decât doar prin experienţele ((303)) corpului de carne. Există teoria că atunci când este eliberat de corp prin moarte, omul are experienţa unei mari binecuvântări, deşi cât timp a trăit a făcut toate eforturile ca să continue să trăiască în casa de carne, folosind medicamente, călătorii şi orice mijloc igienic şi invenţie pentru a-şi prelungi viaţa în trup, care, teoretic, se pretinde că este prost adaptat nevoilor şi plăcerilor sale. „Eliberarea” numită „moarte” este socotită a fi un alt pas în procesul evolutiv: şi în mintea multora o astfel de evoluţie viitoare, de la stările pământeşti la cele cereşti, de la stările animale la cele spirituale, este socotită ca o chestiune raţională şi ca un rezultat logic al concluziei ştiinţifice, că omul na fost creat om, ci a evoluat de-a lungul veacurilor, din protoplasma vremilor preistorice până la microorganism, din microorganism, prin diferite etape şi procese lungi, până la maimuţă, şi de la maimuţă în final la starea de om. Se pretinde mai departe că omul în starea lui primară a fost mult inferior faţă de omul din prezent, că evoluţia a adus omenirea înainte şi că următorul pas pentru fiecare fiinţă umană este o transformare sau o evoluare la stările spirituale, ca îngeri şi dumnezei, sau ca diavoli.Toate acestea sunt foarte măgulitoare pentru mândria secolului al nouăsprezecelea, pentru că, deşi pe de o parte ea recunoaşte o origine chiar şi a celei mai joase inteligenţe, ea pretinde pentru sine chiar cele mai înalte realizări prezente, precum şi o înălţare viitoare. Iar această vedere nu este limitată la oamenii din ţările civilizate: în general toţi păgânii, chiar şi sălbaticii, au practic aceeaşi gândire în privinţa omului, cu excepţia că ei nu merg cu originea lui atât de departe. Această vedere îşi găseşte sprijin în toate filosofiile păgâne şi este sprijinită în mare măsură de teoreticienii ştiinţei din prezent, care, deşi definesc subiectul foarte diferit, totuşi le place să spere într-o viaţă viitoare pe linia evoluţiei, şi simt o mulţumire a vanităţii lor într-o direcţie care deloc nu corespunde cu propriile lor deducţii ştiinţifice în privinţa scânteii de viaţă din om.((304))Omul, aşa cum este văzut de ŞtiinţăRăspunsul ştiinţific la întrebarea, ce este omul, formulat în limbaj simplu, ar fi: Omul este un animal de cel mai înalt tip dezvoltat şi cunoscut până acum. El are un corp care se deosebeşte de corpul celorlalte animale prin aceea că este cea mai înaltă şi mai nobilă dezvoltare. Structura creierului său corespunde cu cea a animalelor inferioare, dar este de un ordin mai bine dezvoltat şi mai rafinat, cu capacităţi mai multe şi mai mari, care fac din om prin natură domnul, regele creaţiei inferioare. Suflarea sau spiritul vieţii omului este la fel cu al altor animale. Organismul şi scânteia vieţii omului vin de la părinţii lui, în acelaşi fel în care animalele îşi primesc viaţa şi corpul de la părinţii lor.Ştiinţa recunoaşte că fiecare om este un suflet sau o fiinţă simţitoare; dar în privinţa viitorului, a eternităţii fiinţei omului, ştiinţa nu are de oferit nici o sugestie, pentru că nu găseşte nimic pe ce să-şi întemeieze concluziile, nici chiar o ipoteză raţională. Ştiinţa însă, deşi nu speculează, speră într-un viitor pe linia evoluţiei, despre care ea crede că o poate urmări în trecut. Ştiinţa este mândră de paşii evolutivi amintiţi, deja făcuţi de dumnezeul ei, legea naturii, şi speră că aceleaşi acţiuni ale legii naturii (fără un Dumnezeu personal) vor aduce în cele din urmă omenirea la stări încă mai dumnezeieşti şi mai performante decât în prezent.Omul din punctul de vedere al BiblieiVederea Bibliei, deşi este de acord în unele privinţe cu ambele vederi prezentate mai sus, le contrazice în mod absolut în unele din cele mai importante puncte ale lor. Biblia nu face speculaţii, ci în mod potrivit, fiind vocea sau revelaţia lui Dumnezeu, vorbeşte cu autoritate şi elocvenţă, arătând începutul, prezentul şi viitorul omului. Vederea Bibliei este singura vedere consecventă, şi ca atare singura vedere cu adevărat ştiinţifică şi ortodoxă asupra acestui subiect. Dar prezentarea Bibliei nu satisface mândria umană, ((305)) nu-l face pe om propriul său evoluator şi nici nu pune creaţia pe seama unui dumnezeu natură, care nu este Dumnezeu. Vederea Bibliei în privinţa omului dă lui Dumnezeu slava pentru creaţia Sa originară (Adam), în asemănarea divină, şi-l învinuieşte pe om pentru faptul că n-a menţinut acea asemănare şi pentru căderea în păcat şi pentru toate urmările păcatului — sărăcirea calităţilor mintale, fizice şi morale, până la moarte. Vederea Bibliei Îl onorează pe Dumnezeu şi prin aceea că ne descoperă îndurarea şi mărinimia Sa faţă de om în starea lui decăzută, prin prevederea pentru răscumpărarea omului şi pentru restabilirea lui la starea de la început, prin Răscumpărătorul lui, în timpul Mileniului.O rodnică sursă de confuzie în mintea creştinilor, când studiază natura omului şi mai ales când încearcă să obţină vederea scripturală în acest subiect, este neputinţa de a face deosebire între omenire în general şi Biserică, turma mică, pe care Dumnezeu o alege dintre oameni în veacul prezent şi o potriveşte şi pregăteşte pentru stări noi şi supraomeneşti — stări spirituale. Neputând „împărţi drept Cuvântul adevărului”, ei aplică tuturor oamenilor declaraţiile şi făgăduinţele Scripturii, mai cu seamă cele ale Noului Testament, care se adresează numai clasei Bisericii şi care n-au nici o legătură cu speranţele de restabilire oferite omenirii întregi. Aceste „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe” sunt tot atât de nelegitime pentru lume pe cât sunt de legitime pentru Biserică. Astfel, de exemplu, cuvintele apostolului, „Trupul este mort din pricina păcatului, dar duhul este viaţă din pricina dreptăţii” (Rom. 8:10), se aplică numai la Biserică: astfel condiţiile speciale şi deosebite ale chemării Bisericii în acest Veac Evanghelic sunt interpretate a avea aceeaşi semnificaţie pentru toată omenirea. Aici cuvintele „mort” şi „viaţă” sunt folosite în sens relativ, despre cei care, după ce au fost îndreptăţiţi prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu, sunt imediat socotiţi ca eliberaţi de condamnarea morţii, cu scopul de a-şi putea prezenta corpul ca jertfă vie, socotindu-şi corpul şi tratându-l ca mort în ceea ce priveşte ((306)) drepturile şi interesele pământeşti: şi socotindu-se pe ei înşişi ca nemaifiind fiinţe de carne sau umane, ci ca „noi creaţii”, concepute la o natură nouă prin făgăduinţele lui Dumnezeu. Ca atare, credincioşii îndreptăţiţi şi sfinţiţi (Biserica) se consideră, din punct de vedere divin, că au obţinut un nou spirit de viaţă prin lucrarea credinţei în Cristos şi prin ascultare de El. Dar o astfel de folosire a cuvintelor „mort” şi „viaţă” în privinţa lumii ar fi cu totul nepotrivită, fiindcă lumea nu are altă natură decât natura umană; ea n-a fost, în nici un sens al cuvântului, concepută din nou.Un alt text adeseori aplicat greşit la lume, dar care aparţine poporului consacrat al Domnului, spune: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Cor. 4:7). Şi aici se referă numai la Biserică — la cei care au primit comoara minţii noi, a naturii noi. Ei au această comoară, sau natură nouă, în corpul natural, care este socotit mort, fiind numit aici „vas de lut”. Ilustraţia aceasta este foarte corectă pentru clasa căreia i se aplică, Biserica; dar este cu totul incorect a o aplica la omenire în general şi a presupune că fiecare fiinţă umană are o comoară cerească sau o natură nouă, şi că astfel fiecare corp uman este un vas de lut sau receptacul pentru o astfel de natură nouă. Lumea are doar o singură natură — natura umană: ea nu are o natură nouă, nici ca o comoară, nici în alt sens; şi nici nu este vreo făgăduinţă că va avea vreodată. Chiar dimpotrivă, cea mai înaltă aspiraţie posibilă pentru omenire, conform Cuvântului făgăduinţei divine, este „restabilirea” — să fie restabilită la perfecţiunea deplină a naturii umane, pierdută în Eden, răscumpărată la Calvar. Fapt. 3:19-23.La fel am putea discuta zeci de declaraţii din Noul Testament, care nu se aplică la omenire în general, ci numai la Biserica consacrată, concepută din nou de Spiritul sfânt la o natură nouă, spirituală. Ar fi folositor pentru toţi să observe atent saluturile cu care apostolii îşi încep diferitele ((307)) lor epistole. Ele nu sunt adresate omenirii în general, cum mulţi presupun, ci Bisericii, „sfinţilor”, „casei credinţei”.De aceea, să se aibă în vedere că în discuţia noastră din acest capitol despre ce este omul, noi nu discutăm despre ce este Biserica, „noua creaţie” în Cristos Isus, nici ce este natura spirituală la care membrii Bisericii sunt deja concepuţi de Spirit şi dacă sunt credincioşi vor fi făcuţi părtaşi primei învieri în cea mai deplină măsură. Dimpotrivă, noi discutăm despre primul Adam şi despre copiii lui. Vrem să ştim cine şi ce suntem prin natură, ca rasă — ce este omul? Astfel putem înţelege cel mai bine de la ce a căzut omul, în ce a căzut omul, din ce a fost răscumpărat omul şi la ce va fi restabilit omul, precum şi alte subiecte înrudite cu acestea.Omul — corp, spirit, sufletAcceptând definiţia obişnuită a cuvântului „animal” — „un organism viu, simţitor”, nu trebuie să ezităm deloc în a-l clasifica pe om ca cel mai însemnat dintre animale şi rege peste animalele pământului, şi până aici Scripturile sunt în deplin acord cu deducţiile ştiinţei. Să observăm textul care deschide acest capitol: în el profetul David arată în mod special că omul, prin natura sa, este inferior îngerilor şi este rege şi cap peste toate creaturile pământeşti, reprezentantul lui Dumnezeu pentru toate ordinele inferioare de fiinţe simţitoare.Scripturile nu declară nicăieri, nici direct, nici prin implicaţie, că fiecărei fiinţe umane îi este transmisă o bucată, o parte sau o scânteie din fiinţa divină. Aceasta este o presupunere fără temei din partea celor care doresc să construiască o teorie dar nu le ajunge materialul pentru ea. Şi această ipoteză fără temei, că o parte din Dumnezeu se transmite fiecărei creaturi umane la naştere, a devenit baza multor învăţături false, în mod grosolan păgubitoare pentru caracterul divin — lipsite de respect faţă de înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea divină.((308))Această presupunere, că o scânteie din fiinţa divină îi este transmisă la naştere fiecări creaturi umane, este cea care a făcut necesară teoria unui iad de chin veşnic. Sugestia este că dacă omul ar fi fost creat cum au fost create celelalte animale, el ar fi putut muri ca şi celelalte animale, fără frica unei eternităţi de chin; dar fiindcă Dumnezeu i-a dat omului o scânteie din propria Sa viaţă, omul este prin urmare veşnic, fiindcă Dumnezeu este veşnic: şi ca atare este imposibil ca Dumnezeu să nimicească creaţia Sa, chiar dacă o astfel de nimicire ar putea fi de dorit. Şi dacă omul nu poate fi nimicit, se susţine că el trebuie să existe toată eternitatea undeva: şi deoarece marea majoritate a oamenilor sunt răi, după cum se ştie, şi numai o „turmă mică” sunt evlavioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu, se susţine că acei neevlavioşi trebuie să aibă un viitor de chin, pe măsura viitorului de fericire acordat puţinilor evlavioşi. Altfel, se admite că ar fi mai mult în interesul omului, mai mult spre slava lui Dumnezeu şi mai mult spre pacea şi prosperitatea Universului dacă toţi cei răi ar putea fi distruşi. Se pretinde că Dumnezeu, având puterea să creeze, nu are puterea să şi nimicească pe om, propria Sa creaţie, pentru că o scânteie de viaţă divină a fost unită cu el într-un fel inexplicabil. Sperăm să arătăm că toată această teorie este falsă: că este nu numai fără suport scriptural, ci este o născocire a Veacurilor Întunecate, foarte clar contrazisă de Scripturi.Scripturile recunosc că omul este compus din două elemente: trup şi spirit. Acestea două formează sufletul, fiinţa simţitoare, inteligenţa, omul însuşi, fiinţa sau sufletul. Termenul „trup” se aplică numai la organismul fizic. Nu se referă nici la viaţa care-l însufleţeşte, nici la fiinţa simţitoare care este rezultatul însufleţirii. Un trup nu este un om, deşi n-ar putea exista un om fără trup. Spiritul vieţii nu este un om, deşi n-ar putea exista om fără spiritul vieţii. Cuvântul „duh” în Vechiul Testament este tradus din cuvântul ebraic ruah. Semnificaţia lui primară este suflare, şi de aici avem expresia „suflarea vieţii”, sau „duhul vieţii”, fiindcă scânteia de viaţă odată pornită, este susţinută prin suflare.((309))Dar cuvintele „duhul vieţii” înseamnă mai mult decât numai suflare; ele se referă la scânteia vieţii însăşi, fără de care suflarea ar fi cu neputinţă. Această scânteie de viaţă o primim de la tatăl nostru, fiind hrănită şi dezvoltată prin mama noastră*. Este cu totul neadevărat că scânteia vieţii umane este transmisă în chip miraculos, după cum nu este transmisă nici scânteia vieţii animale. Animalele inferioare, calul, câinele, vitele etc. sunt concepute de masculii şi născute de femelele din genurile lor respective, exact în acelaşi mod cum se reproduce şi specia umană, şi nimic din Scripturi nu sugerează contrariul. Este numai invenţie umană, menită a susţine o teorie falsă, cea care pretinde intervenţie divină în naşterea odraslei umane. A presupune că Dumnezeu este creatorul direct al fiecărui prunc născut în lume înseamnă a presupune ceea ce contestă Scripturile, deoarece în acest fel El ar fi autorul păcatului, al confuziei şi al imperfecţiunii, în timp ce Scripturile declară: „lucrarea Lui este perfectă” (Deut. 32:4). Nu, nu! Cei cu defecte şi deformaţi mintal, fizic şi moral nu sunt opera lui Dumnezeu. Ei sunt mult îndepărtaţi, mult căzuţi de la starea părinţilor lor perfecţi, Adam şi Eva, singurii pentru a căror creare Dumnezeu Îşi ia responsabilitatea. Cei care pretind că Dumnezeu creează pe fiecare fiinţă umană pretind că Dumnezeu este răspunzător de toată debilitatea mintală, boala psihică şi prostia din lume: dar atât ştiinţa cât şi Biblia declară că copiii moştenesc de la părinţii lor viciile şi virtuţile, slăbiciunile şi talentele. Apostolul declară foarte lămurit: „Prin neascultarea unui singur om … a intrat păcatul în lume şi prin păcat[ca rezultat al păcatului] moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi [prin ereditate] au păcătuit”. Profetul se referă la acelaşi lucru când spune: „Părinţii au mâncat aguridă [păcat], şi copiilor li s-au strepezit dinţii” — toţi sunt degradaţi. Rom. 5:19, 12; Ier. 31:29, 30; Ezec. 18:2.*Vezi pag. 98((310))Dar cineva ar putea întreba: Nu este posibil ca Dumnezeu să fi implantat o scânteie din divinitatea Sa nemuritoare în primii noştri părinţi, şi astfel acea scânteie coboară volens-nolens la urmaşi? Să examinăm declaraţia scripturală cu privire la acest subiect, şi făcând astfel să ne amintim că în afară de relatarea Scripturilor nu există altă revelaţie deschisă cuiva, ca atare putem cunoaşte tot ce se poate cunoaşte asupra acestui subiect. Ce aflăm în relatarea din Geneza? Aflăm într-adevăr că crearea omului este menţionată în mod deosebit, în timp ce aceea a creaţiei animale nu este menţionată atât de deosebit. Aflăm însă că declaraţiile sunt făcute într-un limbaj foarte simplu şi că ele nu conţin nici o sugestie referitoare la împărţirea vreunei scântei supraomeneşti de existenţă. Conform relatărilor Genezei, superioritatea omului faţă de animale constă nu în faptul că el are alt fel de suflare sau spirit, ci în faptul că are o formă nobilă, un corp superior, un organism mai fin — înzestrat cu un creier care-i permite să raţioneze asupra unor planuri care depăşesc mult inteligenţa animalelor inferioare, a creaţiei brute. Aflăm deci că în aceste privinţe a fost creat omul o asemănare naturală a Creatorului său — care este o fiinţă spirituală. Ioan 4:24.Duhul omuluiDupă cum am văzut deja*, în versiunea comună a Bibliei noastre cuvântul „duh” este tradus din cuvântul ebraic ruah şi din cuvântul grecesc pneuma; de aceea, pentru a putea aprecia corect termenul duh din Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ţinem întotdeauna minte sensul dat cuvintelor originale, din care este tradus. După cum am văzut, „duh” înseamnă în primul rând vânt, iar în al doilea rând a fost făcut să se aplice la orice putere nevăzută. În legătură cu Dumnezeu, după cum am văzut, înseamnă că El este puternic, dar nevăzut; şi folosit în legătură cu influenţa şi lucrarea lui Dumnezeu sugerează că acestea sunt făcute de o putere nevăzută. Se aplică la minte, deoarece ea este o putere nevăzută şi intangibilă; ((311)) cuvintele sunt de asemenea invizibile, dar puternice; viaţa, deşi atotimportantă şi atotpătrunzătoare, este o putere sau o însuşire nevăzută, ca electricitatea: de aceea cuvântul „duh” este aplicat la toate aceste diferite lucruri. Ca urmare, Scripturile vorbesc despre duhul minţii noastre, puterea nevăzută a minţii; despre duhul unui om, puterile mintale şi voinţa omului; despre duhul vieţii, puterea de viaţă, care însufleţeşte trupurile noastre şi întreaga creaţie; despre duhul lui Dumnezeu, puterea sau influenţa pe care o exercită Dumnezeu, fie asupra celor însufleţite, fie asupra celor neînsufleţite; despre duhul înţelepciunii, o minte înţeleaptă; despre duhul iubirii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de iubire; despre duhul răului şi al răutăţii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de răutate; despre duhul adevărului, influenţa sau puterea exercitată de adevăr; despre duhul lumii, influenţa sau puterea pe care o exercită lumea. În mod asemănător, fiinţele cereşti sunt descrise ca fiinţe spirituale, adică fiinţe nevăzute, care posedă putere, inteligenţă etc. Aceasta se aplică nu numai la Dumnezeu, Tatăl, despre care Domnul nostru Isus a spus: „Dumnezeu este Duh”, ci şi la Domnul nostru Isus de la învierea Sa, căci este scris despre El: „Domnul este Duhul”. Se aplică de asemenea la îngeri şi la membrii Bisericii, care au asigurarea că la întâia înviere fiecare biruitor va avea un corp spiritual. Se mai aplică în Scripturi şi la Satan şi la asociaţii lui, fiinţe spirituale, nevăzute dar puternice.*Vezi pagina 172Duh cu referire la natura nouă în Noul TestamentAnalizând folosirea cuvântului duh în legătură cu omul, remarcăm:(1) Cuvintele „duh” şi „duhovnicesc” sunt folosite adeseori în Noul Testament cu referire la: (a) voinţă, în special la mintea cea nouă a „sfinţilor”, concepută de Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu. „Creaţiile noi în Hristos” sunt chemate la o schimbare de natură, de la cea umană la cea spirituală, şi au făgăduinţa că, dacă vor fi credincioase până la moarte, vor avea la înviere (b) corpuri spirituale asemenea corpului învierii lui Cristos şi asemenea persoanei glorioase a Tatălui ceresc. Având în vedere aceasta, perspectiva lor viitoare, speranţa Bisericii este numită (c) spirituală ((312)) şi cerească, spre deosebire de speranţele şi făgăduinţele care vor fi moştenite de omenire în timpul Mileniului. Duh mai este folosit (d) când se referă la îngeri, care prin natură sunt fiinţe spirituale — nu fiinţe de carne. Însă ideea de invizibilitate este întotdeauna legată de cuvintele „duh” şi „duhovnicesc”, oriunde şi oricând sunt folosite.Urmează câteva exemple în care sunt folosite aceste cuvinte:(a) „Pavel şi-a pus în duh [trad. reviz., subsol — n. e.] [pneuma — minte, voinţă] să se ducă la Ierusalim.” Fapt. 19:21.(a) „Pe când Pavel îi aştepta în Atena, i se întărâta duhul [pneuma — mintea, simţămintele] la vederea acestei cetăţi pline de idoli.” Fapt. 17:16.(a) „Pavel era dedicat în duh [pneuma — în minte, era stimulat în minte] şi mărturisea evreilor că Isus era Hristosul.” Fapt. 18:5 [trad. lit. nouă, 2001, subsol — n. e.].(a) „El [Apolo] era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat [pneuma — minte arzătoare] şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni.” Fapt. 18:25.(a) „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu [pneuma — mintea mea cea nouă, inima mea cea nouă, voinţa mea cea reînnoită], în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor.” Rom. 1:9.(a) „Măriţi dară pe Dumnezeu în corpul vostru şi în spiritul vostru [pneuma — mintea], care sunt ale lui Dumnezeu.” 1 Cor. 6:20 [B. I. — n. e.](a) Căci eu, măcar că n-am fost la voi în trup, dar fiind de faţă în duh [pneuma — în minte], am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă.” 1 Cor. 5:3.(a) „În frumuseţea nepieritoare a unui duh [pneuma — minte dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.(b) „Este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:44.(b) „Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:44.(b) „Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:46.((313))(b) „Ce este duhovnicesc [pneumatikos] vine pe urmă.” 1 Cor. 15:46.(c) „Gândirea Duhului [pneuma — gândirea controlată de Spiritul sau voinţa sfântă a lui Dumnezeu] este viaţă şi pace.” Rom. 8:6.(c) „Voi care sunteţi duhovniceşti [pneumatikos — concepuţi de spirit şi stăpâniţi de mintea cea nouă] să-l îndreptaţi cu duhul [pneuma — dispoziţia] blândeţii.” Gal. 6:1.(c) „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească [pneumatikos — binecuvântare spirituală] în locurile cereşti, în Hristos.” Efes. 1:3.(c) „Fiţi plini de Duh [pneuma — Spiritul sfânt al lui Dumnezeu], vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti [pneumatikos — cântări în acord cu spiritul vostru cel nou].” Efes. 5:18, 19.(c) „Să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească [pneumatikos — înţelegerea tuturor chestiunilor legate de noua voastră relaţie cu Dumnezeu şi cu planul Său].” Col. 1:9.(c) „Şi voi … sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească [pneumatikos — o familie sau casă de un ordin sau fel spiritual].” 1 Pet. 2:5.(d) „Ne-a ieşit înainte o sclavă, care avea un duh [pneuma — o putere invizibilă] de ghicire” — prin legătură cu fiinţe spirituale decăzute. Fapt. 16:16.(d) „Pavel … s-a întors şi a zis duhului [pneuma — fiinţei spirituale rele care o poseda pe femeie]: … îţi poruncesc să ieşi din ea!” Fapt. 16:18.(d) „Şi ieşeau afară din ei duhurile [pneuma] rele.” Fapt. 19:12,13.(d) „Dar duhul [pneuma] cel rău le-a răspuns.” Fapt. 19:15.(d) „Saducheii zic că nu este … nici înger, nici duh [pneuma — fiinţă spirituală].” Fapt. 23:8.(d) „Dar dacă i-a vorbit un duh [pneuma] sau un înger?” Fapt. 23:9.((314))Cuvântul duh în Vechiul Testament(2) Cuvântul „duh” a fost folosit de oameni în general, mai ales în Vechiul Testament, dar întotdeauna fie cu referire la (e) spiritul vieţii, scânteia însufleţitoare pe care Dumnezeu a aprins-o la început în Adam şi care de atunci (deteriorată) a trecut la toţi urmaşii lui — care este o putere sau caracteristică nevăzută, fie (f) cu referire la spiritul minţii, voinţei — o putere nevăzută care stăpâneşte viaţa.Ruah, pneuma — o putere însufleţitoareCând vorbim despre crearea omului, prin aceasta înţelegem spiritul vieţii — suflarea vieţii. Scripturile arată clar că acest spirit al vieţii este comun tuturor creaturilor lui Dumnezeu, şi nu este posedat exclusiv de om, după cum următoarele citate scripturale vor demonstra clar:(e) „Orice făptură … care are suflare de viaţă [ruah — duhul sau suflarea vieţii întregii cărni].” Gen. 6:17; 7:15.(e) „Tot ce avea suflare de duh de viaţă [ruah — spiritul sau puterea vieţii] în nările sale.” Gen. 7:22.(e) „Duhul tatălui lor, Iacov, s-a înviorat [ruah — puterile vitale sau de viaţă ale lui Iacov s-au înviorat]”. Gen. 45:27.(e) „Samson a băut, duhul [ruah] i s-a întremat şi s-a înviorat [puterea, vigoarea, energia i-a revenit]”. Jud. 15:19.(e) „El ţine în mână … suflarea [ruah] oricărui trup omenesc. [Spiritul vieţii întregii omeniri este în puterea divină.]” Iov 12:10.(e) „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor [ruah — puterea vieţii, spiritul vieţii] oricărui trup! Un singur om a păcătuit şi să Te mânii împotriva întregii adunări?” Num. 16:22.Teoria că deosebirea între om şi animal constă într-un spirit de viaţă diferit, un alt fel de viaţă, şi că la moarte unul merge în sus iar altul în jos, pare să fie foarte veche printre filosofii lumii; fiindcă-l găsim pe Solomon, înţeleptul, întrebând:(e) „Cine ştie [cine poate dovedi] dacă suflarea [ruah — spiritul vieţii] fiilor oamenilor se duce în sus şi dacă suflarea ((315)) [ruah — spiritul vieţii] animalului se duce în jos, în pământ?” (Ecl. 3:19-21). Solomon arată cum înţelege el, chiar înaintea acestei întrebări zicând:(e) „Căci soarta fiilor oamenilor [moartea] şi a animalelor este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare [ruah — spirit de viaţă, suflare de viaţă] şi omul nu întrece cu nimic pe animal” — În această privinţă, în chestiunea posedării unui alt fel de viaţă — faptul că îl întrece trebuie căutat şi găsit în altă parte, după cum vom vedea.(e) „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul [ruah — spiritul vieţii sau energia vitală].” Ps. 31:5.Aceasta a fost exprimarea profetică a cuvintelor Domnului nostru când murea. El primise spiritul vieţii în dar de la Tatăl: în ascultare de planul Tatălui, El devenise om spre a fi Răscumpărătorul omului: şi când Şi-a predat spiritul vieţii sau energia vitală, El a declarat că Se baza pe făgăduinţa lui Dumnezeu că-I va da iarăşi spiritul vieţii printr-o înviere.Omenirea a primit spiritul vieţii de la Dumnezeu, izvorul vieţii, prin tatăl Adam. Adam a pierdut prin neascultare dreptul la puterea sau spiritul vieţii, şi treptat a pierdut posesia lui — murind încet, timp de nouă sute treizeci de ani. Apoi trupul s-a întors în ţărână cum a fost înainte de creare, iar spiritul vieţii, privilegiul de a trăi, puterea sau permisiunea de a trăi, s-a întors la Dumnezeu care a dat acest privilegiu sau putere: întocmai cum orice alt privilegiu sau favoare se întoarce la cel care l-a dat dacă nu sunt respectate condiţiile (Ecl. 12:7). Nimic din acest text nu dă de înţeles că spiritul vieţii „îşi ia zborul înapoi la Dumnezeu”, cum vor unii să reprezinte; căci spiritul vieţii nu este o inteligenţă, nici o persoană, ci doar o putere sau un privilegiu care a fost pierdut şi ca atare se întoarce la dătătorul originar al acelei puteri sau al acelui privilegiu. Ideea este că omul după ce a păcătuit n-a mai avut drepturi de viaţă: întoarcerea drepturilor sale pierdute la Dumnezeu şi a cărnii sale în ((316)) ţărână i-a redus starea exact la ceea ce a fost înainte de a fi creat.Dar după cum Domnul nostru Isus a avut speranţă în făgăduinţa divină pentru o întoarcere a „spiritului vieţii” Sale, sau a puterilor şi drepturilor de viaţă sub aranjamentul divin, tot aşa, datorită sacrificiului răscumpărător al Domnului nostru sunt deschise pentru toată omenirea anumite speranţe şi făgăduinţe prin „Isus, Mijlocitorul legământului celui nou” (Evr. 12:24). De aceea credincioşii „nu se întristează ca ceilalţi care n-au nădejde”. Răscumpărătorul nostru a cumpărat spiritul drepturilor vieţii pe care tatăl Adam l-a pierdut pentru sine şi pentru familia sa. Acum, prin urmare, şi credincioşii îşi pot încredinţa în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi (şi, printr-o cunoştinţă a planului lui Dumnezeu, în ceea ce-i priveşte şi pe alţii), spiritele (puterile lor de viaţă) în mâna lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Domnul nostru şi Ştefan — plini de credinţă că făgăduinţa lui Dumnezeu a unei învieri se va împlini. O înviere pentru lume va însemna o reorganizare a corpului uman şi o vitalizare sau o însufleţire cu energia vieţii, spiritul vieţii (în ebraică, ruah; în greacă, pneuma). Pentru Biserica Evangheliei, părtaşi la „întâia [cea mai însemnată] înviere” va însemna acordarea spiritului vieţii sau energiei vieţii (în ebraică, ruah; în greacă, pneuma) unui corp spiritual. 1 Cor. 15:42-45.În imaginea aceea grăitoare a învierii pământeşti dată în profeţia lui Ezechiel (37:5-10, 13, 14) este prezentată clar relaţia corpului cu spiritul vieţii, „duhul”. Nu este important că profetul îl foloseşte numai ca simbol, ilustraţia arată (dovedeşte) totuşi că organismul uman nu are viaţă până când primeşte ruah — suflarea vieţii — care, după cum este arătat în altă parte, este comună tuturor animalelor, nimeni neputând trăi fără ea. Să observăm foarte critic declaraţiile lui Ezechiel:(e) „Iată, voi face să intre în voi un duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] — şi veţi trăi.”((317))(e) „Voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] în voi şi veţi trăi.”(e) „M-am uitat şi iată, li s-au pus tendoane, carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] în ele.”(e) „El mi-a zis: «Proroceşte şi vorbeşte duhului [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii — nota marginală, suflare] … şi zi duhului [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii]: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Duhule, vino din cele patru vânturi [ruah], suflă peste morţii aceştia, ca să trăiască!»”(e) „Am prorocit, cum îmi poruncise El. Şi duhul [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii, energia vieţii] a intrat în ei şi ei au prins viaţă.”(e) „Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii] în voi şi veţi trăi.”Adam a avut privilegiul să păstreze veşnic, dacă era ascultător, spiritul vieţii sau puterea vieţii dată lui de către Creator. El a pierdut acest drept prin neascultare şi dreptul la viaţă a revenit la marele Dătător; nu ca o persoană, nici ca un lucru, ci ca un drept sau privilegiu, spiritul vieţii se întoarce sau revine la Dumnezeu, care a dat acel drept sau privilegiu condiţionat, şi ale cărui condiţii au fost încălcate. Ecl. 12:7.(e) „Omul nu este stăpân pe suflarea [ruah — spiritul vieţii, scânteia vieţii] lui ca s-o poată reţine.” Ecl. 8:8.Prin harul lui Dumnezeu, toate acele drepturi de viaţă sau privilegii pe care fiecare om le predă lui Dumnezeu prin moarte, au fost cumpărate cu sângele preţios, iar cumpărătorul este anunţat ca noul Dătător de viaţă, regenerator sau tată pentru rasă, care va da viaţă, şi aceasta mai abundent, tuturor celor care în final Îl vor primi.Vom da numai un exemplu din Noul Testament:„Trupul fără duh [pneuma — scânteia vieţii, suflarea vieţilor] este mort.” Iac. 2:26.((318))Ruah, pneuma — mintea, voinţaÎntrucât mintea sau voinţa este o putere sau influenţă invizibilă, ea este reprezentată prin aceleaşi cuvinte în limbile ebraică şi greacă, după cum ne vor arăta următoarele exemple:(f) „Ana a răspuns şi i-a zis: «Nu, domnul meu, eu sunt o femeie cu duhul [ruah — mintea, dispoziţia] plin de durere».” 1 Sam. 1:15.(f) „Nebunul îşi arată toată patima [ruah — planurile, gândurile, mintea, scopul].” Prov. 29:11.(f) „Duhul [ruah — mintea, curajul] îmi este copleşit.” Ps. 77:3.(f) „Duhul [ruah — mintea] meu caută cu stăruinţă.” Ps. 77:6.(f) „Sufletul [ruah — dispoziţia, mintea] credincios ţine ce i s-a încredinţat.” Prov. 11:13.(f) „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar Cel care cântăreşte duhurile [ruah — mintea, gândurile, motivele] este Domnul.” Prov. 16:2.(f) „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh [ruah — dispoziţie, voinţă, minte] îngâmfat înaintea căderii.” Prov. 16:18.(f) „Mai bine este să fii într-un duh [ruah — minte, dispoziţie] smerit.” Prov. 16:19 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e].(f) „Deşertăciune şi goană după vânt [ruah — minte, dispoziţie].” Ecl. 6:9.(f) „Mai bun este un duh [ruah — minte, dispoziţie] răbdător decât un duh [ruah — minte, dispoziţie] îngâmfat.” Ecl. 7:8,9 (trad. lit. nouă, 2001 — n. e.).Câteva ilustraţii din Noul Testament:(f) Iar copilul [Ioan] creştea şi se întărea în duh [pneuma — minte, caracter].” Luca 1:80.(f) „În activitate, nu fiţi leneşi; în duh [pneuma — minte, dispoziţie, caracter] fiţi fierbinţi, slujind Domnului.” Rom. 12:11.(f) „Şi noi n-am primit duhul [pneuma — dispoziţia, mintea] lumii.” 1 Cor. 2:12.(f) „N-am avut linişte în duhul [pneuma — mintea] meu.” 2 Cor. 2:13.(f) Aţi fost înnoiţi în duhul [pneuma — caracterul, dispoziţia] minţii voastre.” Efes. 4:23.((319))(f) „Frumuseţea nepieritoare a unui duh [pneuma — minte, dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.Aceste exemple scripturale de folosire a cuvintelor originale arată că acest cuvânt, duh, este un echivalent bun, deoarece noi nu vorbim numai despre duhul vieţii, ci şi despre un duh blând, un duh bun, un duh sau o dispoziţie mânioasă, un duh amarnic şi un duh înfocat: şi de asemenea folosim aceste expresii şi în privinţa animalelor inferioare şi în privinţa omului. Faptul pe care-l dovedim este cu prisosinţă demonstrat — şi anume, că duhul nu este omul real, nici alt om, ci că acest cuvânt, când este folosit în legătură cu crearea omului, înseamnă pur şi simplu scânteia vieţii sau puterea vieţii, care este comună tuturor animalelor.Neşama — suflarea vieţilorDeşi cuvântul ruah este uneori tradus „suflare”, totuşi evreii aveau un alt cuvânt pentru „suflare”, şi anume, neşama. El apare de douăzeci şi şase de ori, şi este tradus de nouăsprezece ori „suflare” — o dată „inspiraţie”, de două ori „spirit”, o dată „suflete”, de trei ori „explozie, suflu, suflare”. Ca exemple referitoare la sensul acestui cuvânt, şi că el înseamnă pur şi simplu putere de viaţă şi în nici un sens nu dă nici o idee de viaţă veşnică sau nemurire, observăm următoarele modalităţi de folosire a cuvântului:„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat [nafah] în nări suflarea [neşama] vieţilor [haia].” [redarea autorului — n. e.] Gen. 2:7.„Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările cât şi vitele şi animalele sălbatice, tot ce se mişca pe pământ şi toţi oamenii. Tot ce avea suflare [neşama] de duh de viaţă [haia] în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit.” Gen. 7:21, 22.Aceste două prime apariţii ale cuvântului neşama în Biblie sunt cu prisosinţă suficiente pentru a dovedi ceea ce susţinem noi, că acest cuvânt nu se referă nicidecum la nemurire, nici la un principiu legat de nemurire, ci se referă ((320)) numai la vitalitate, la puterea vieţii. Ni se spune că această putere de viaţă i-a fost dată lui Adam, şi aceeaşi putere de viaţă, după cum se spune în al doilea text citat, a fost în toate animalele de pe uscat, atât în păsări, în vite, în animale slăbatice şi în tot ce se mişcă pe pământ, cât şi în om, iar când a fost lipsit de această suflare de viaţă, declaraţia este că, drept rezultat, toate aceste suflete sau fiinţe au murit — atât omul cât şi creaturile inferioare. Ele au murit la fel, cu deosebirea că în privinţa omului există un scop divin, care la timpul potrivit s-a îngrijit de o răscumpărare, şi mai departe la timpul potrivit va aduce făgăduita eliberare de sub puterea morţii, printr-o înviere a fiinţei, a sufletului.Un suflet umanCitind relatarea creaţiei în Geneza, mulţi au observat faptul declarat, că atunci când Dumnezeu a format pe om din ţărâna pământului şi i-a dat suflare (duh) de viaţă, „omul a devenit un suflet viu”. Pentru cititorul obişnuit, această declaraţie, luată în legătură cu ideea generală greşită despre sensul cuvântului „suflet”, prezentată greşit de către cei care ar fi trebuit să-l informeze corect şi care ar fi trebuit ei înşişi să înţeleagă subiectul, este suficientă să-l nedumerească, şil face să creadă că există cumva o bază pentru eroarea predominantă pe care el n-o înţelege, dar care, presupune el, învăţătorii teologi aleşi de el au investigat-o şi au dovedit-o fără nici o îndoială.Neînţelegând sensul cuvântului suflet, mulţi se simt liberi să-l folosească într-o manieră nesocotită şi ca atare inversează declaraţia scripturală, şi în loc să spună că omul este un suflet, spun că omul are un suflet, care este o idee foarte diferită. Este necesar, de aceea, ca fiecare căutător al adevărului, pe cât este posibil, să-şi dezbrace mintea de prejudecată cu privire la acest subiect, şi în special la lucruri şi aspecte despre care el admite că nu le înţelege; pentru că este o tendinţă naturală să se dea atribute şi puteri lucrurilor ((321)) tainice şi neînţelese. Astfel ideea generală cu privire la suflet este că el este uimitor de inteligent, posedând puteri minunate, că este indestructibil, intangibil şi incomprehensibil.Se spune că un episcop metodist a dat următoarea definiţie sufletului, care desigur se potriveşte bine cu aşa-zisele teorii „ortodoxe”, chiar dacă este absurdă când este analizată îndeaproape: „Este fără interior sau exterior, fără corp, fără formă sau părţi, şi s-ar putea pune un milion într-o coajă de nucă”. Aceste diferite lucruri se afirmă despre suflet, pentru a ajuta să se lărgească o teorie care este complet eronată. Teoria este că sufletul este fiinţa reală, o scânteie din dumnezeire, având calitate dumnezeiască şi viaţă inteligentă etc., deosebit şi aparte de corp; şi că el locuieşte în corpul uman o vreme şi-l foloseşte drept casă, iar când corpul este sleit sau inapt, îl abandonează. Fiindcă nimeni n-a văzut vreodată un suflet intrând într-un corp, şi fiindcă un suflet nu poate fi găsit în timp ce este în corp, nici prin cea mai atentă cercetare şi cu toate mijloacele perfecţionate, cum ar fi microscopul, aparatele fotografice şi „Roentgen”, de aceea se presupune că este „fără corp, fără formă şi fără părţi”; şi deoarece se presupune că este atât de mic încât nu poate fi văzut la microscop, se poate spune la fel de bine că într-o coajă de nucă se pot pune cincizeci de milioane. Într-adevăr, episcopul a dat o definiţie excelentă nimicului; şi toţi vor fi de acord că o sută de milioane de nimicuri pot încăpea în cea mai mică coajă de nucă şi mai rămâne loc liber.Dar ce temelie există pentru o astfel de speculaţie fantezistă? Noi răspundem: este complet fără temei. Este rezultatul faptului că omul a acceptat propria sa teorie despre o viaţă viitoare şi a respins teoria şi planul divin. Teoria umană spune: Trebuie să fie ceva ce nu moare, altminteri n-ar putea exista nici o viaţă viitoare. Teoria divină spune: Acelaşi Dumnezeu care a creat la început, poate şi să învie morţii. Acesta este conflictul între Cuvântul lui Dumnezeu şi toate teoriile oamenilor de pe pământ, atât printre cei civilizaţi cât şi printre barbari: toate ((322)) teoriile umane învaţă că omul nu moare, şi deci nu are nevoie de un Dătător de viaţă şi de o înviere. Teoria Bibliei este că omul moare şi că fără Dătătorul de viaţă şi fără înviere moartea ar pune capăt într-adevăr la toate şi n-ar mai exista nici o viaţă viitoare.Pentru a sprijini această teorie, lumea şi toate cărţile religioase ale ei (cuprinzând, ne pare rău că trebuie să spunem, majoritatea lucrărilor de escatologie scrise de creştini mărturisiţi) învaţă doctrina nemuririi sufletului — că în om există un suflet care are viaţă separată de corpul său şi că el este nemuritor, indestructibil, şi de aceea este destinat unei eternităţi de durere sau plăcere. Atunci ajungem la întrebarea:Ce este un suflet?Dacă examinăm această întrebare din punctul de vedere al Bibliei, vom afla că omul are un trup şi are un spirit, dar este un suflet. Ştiinţa este de acord cu Scripturile în aceasta. Într-adevăr, una dintre ştiinţe, frenologia, se preocupă să studieze craniile oamenilor şi ale animalelor inferioare ca indexuri şi să descifreze din ele trăsăturile naturale şi caracteristicile proprietarilor acestora: şi nu constată oare toţi oamenii că au o anumită capacitate să judece caracterul din punct de vedere fizionomic? Toţi pot deosebi între un intelectual şi un debil mintal, între un binevoitor blând şi un brutal înrăit. Cei care n-au învăţat că organismul (forma corporală) este indisolubil legat de natură, caracter şi dispoziţie, n-au folosit lecţiile vieţii şi sunt nepregătiţi să judece asupra subiectului nostru sau a oricărui alt subiect.Cuvântul „suflet”, cum se găseşte în Scripturi, înseamnă fiinţă simţitoare; adică, o fiinţă care posedă puteri de simţire, simţuri. Cu mintea eliberată de prejudecăţi, să mergem cu această definiţie la relatarea din Geneza cu privire la crearea omului, şi să observăm că: (1) a fost format organismul sau corpul; (2) i s-a dat spiritul vieţii numit „suflare de viaţă” şi (3) a rezultat un suflet viu sau o fiinţă simţitoare. Acest lucru este ((323)) foarte simplu şi uşor de înţeles. Arată că trupul nu este sufletul, şi nici spiritul sau suflarea vieţii nu este sufletul, ci că atunci când acestea două au fost unite de către Domnul, însuşirea sau starea care a rezultat a fost omul viu, fiinţa vie — un suflet viu, care poseda puteri de percepţie. Nu există nimic misterios în aceasta — nu este nici o aluzie că o scânteie de divinitate a fost insuflată în om, după cum n-a fost nici în animalele inferioare. Într-adevăr, în timp ce crearea animalelor inferioare este trecută cu vederea şi nu este descrisă în mod special, putem şti că şi în cazul lor procesul trebuie să fi fost cumva asemănător. Ştim că n-ar putea exista un câine fără un organism sau corp de câine, şi nici fără spiritul sau suflarea vieţii în acel corp. Corpul câinelui dacă n-ar fi însufleţit, n-ar fi câine; se cere întâi infuzarea scânteii de viaţă, a suflării vieţii, atunci ar începe viaţa câinelui. Acelaşi lucru s-ar aplica la toate animalele.În deplin acord cu aceasta, atragem acum atenţia asupra unui fapt care va surprinde pe mulţi, şi anume că, potrivit relatării scripturale, fiecare câine este un suflet, fiecare cal este un suflet, fiecare vacă este un suflet, fiecare pasăre şi fiecare peşte este un suflet. Aceasta înseamnă că toate sunt creaturi simţitoare, care posedă puteri de percepţie. Este adevărat, unele dintre ele sunt pe un plan mai înalt şi unele pe un plan mai jos decât altele; dar cuvântul suflet în mod potrivit şi scriptural se aplică atât la planurile inferioare cât şi la om, cea mai înaltă, cea mai nobilă dintre ele — la peşti, reptile, păsări, animale, om. Toate sunt suflete. Să se observe, noi nu spunem că ele au suflete în sensul obişnuit şi greşit al termenului, totuşi ele au suflete în sensul că au viaţă, fiinţă, existenţă — ele sunt suflete vii. Să dovedim aceasta:În capitolele 1, 2 şi 9 din Geneza, cuvintele „suflet viu” sunt aplicate în limba ebraică la animalele inferioare de nouă ori, dar traducătorii (ca şi cum au fost atenţi să apere ciudăţenia falsă dar obişnuită în privinţa sufletului, provenită din filosofia platonică) şi-au apărat cu sârguinţă lucrarea, aşa că, pe cât posibil, cititorul este ţinut în ignoranţă de acest ((324)) fapt — că acest cuvânt, suflet, este comun pentru creaturile inferioare şi se aplică la ele ca şi la om în uzanţa scripturală inspirată. Cum se putea întâmpla altfel decât că în toate aceste cazuri, şi în multe alte exemple din scripturi, ei au ascuns cu grijă ideea, folosind un alt cuvânt pentru a traduce cuvântul ebraic, care în cazul omului este redat „suflet”? Cu atâta grijă au apărat acest punct, încât numai într-un loc din Biblie acest cuvânt este tradus „suflet” în legătură cu creaturile inferioare, şi anume în Numeri 31:28, şi acolo, foarte evident, au fost obligaţi să arate situaţia, datorită construcţiei deosebite a frazei — nici o altă traducere nefiind în mod raţional posibilă. Pasajul spune:„De la oştenii care au fost la război, ia dare pentru Domnul, câte un suflet la cinci sute, din oameni, din vite, din asini şi din oi” [Num. 31:28 — B. B., n. e.]. Se va observa că aici cuvântul „suflet” este folosit atât în privinţa creaturilor inferioare cât şi în privinţa omului; şi astfel ar apărea şi în altă parte în Scripturi, dacă traducătorii ar fi fost liberi de deformările şi răstălmăcirile falselor lor teorii în privinţa acestui subiect.Să observăm acum nouă texte din Geneza, în care cuvântul ebraic original suflet (nefeş) survine în legătură cu animalele inferioare:„Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare» îebr., nefeş — sufleteş».” Gen. 1:20. Să observăm că traducerea marginală este suflete [K. J. — n. e.], şi că aceasta a fost în a cincea zi sau perioadă de creare, cu mult înainte de crearea omului.„Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate vieţuitoarele [ebr., nefeş — suflete vii] care se mişcă şi de care mişună apele” (Gen. 1:21). Şi aceasta a fost în „ziua” a cincea, înainte de crearea omului. Acestea au fost suflete-peşti.„Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare [ebr., nefeş — suflete vii] după specia lor, vite, reptile şi animale sălbatice»” (Gen. 1:24). Acestea au fost suflete de uscat, superioare peştilor — dar omul, sufletul sau fiinţa umană, nu fusese creat încă.((325))„Şi Dumnezeu a zis: … «şi tuturor animalelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă [suflet viu — nefeş] le-am dat ca hrană toată iarba verde»” (Gen. 1:30). Aici sunt specificate animalele inferioare, şi în mod clar se spune că toate acestea sunt suflete vii — exact în aceiaşi termeni în care se referă la om.„Şi Domnul Dumnezeu făcuse din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului … şi orice nume pe carel dădea omul fiecărei vieţuitoare [ebr., suflete vii — nefeş], acela-i era numele” (Gen. 2:19). Aici nu este necesar nici un comentariu: nu poate fi nici o îndoială că sufletul nu este o parte sau o însuşire exclusiv umană, ci dacă este corect înţeles este aplicabil la toate creaturile simţitoare, de la cele mai joase până la cele mai înalte — toate creaturile care posedă simţire.„Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană … numai carne cu viaţa ei [ebr., carne, suflet — nefeş] adică sângele ei, să nu mâncaţi” (Gen. 9:3, 4). Despre animalele pe care omul le poate mânca se spune nu numai că posedă suflet sau fiinţă, ci se spune şi că sângele lor reprezintă existenţa, fiinţa sau sufletul lor, şi ca atare omului îi este interzis să folosească sângele ca hrană — interzis să cultive setea de sânge.„Iată, Eu fac un legământ cu voi [Noe] şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele [ebr., suflete vii — nefeş] care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele şi toate animalele de pe pământ care sunt cu voi” (Gen. 9:9, 10). O declaraţie foarte clară că toate creaturile vii sunt suflete ca şi omul — cu toate că sunt inferioare lui în natură, organism etc.„Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele [ebr., suflete vii — nefeş]” (Gen. 9:12). Ce ar putea fi mai explicit decât aceasta?„Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele [ebr., toate sufletele vii — nefeş] de orice fel.” Gen. 9:15.((326))Exact aceeaşi expresie este repetată în versetul 16. Şi nu mai este loc de critică în privinţa înţelesului când vălul erorii de traducere este ridicat şi vedem ideea pe care Dumnezeu a voit s-o primim din Cuvîntul Său.Am putea continua la fel prin alte cărţi ale Bibliei, dar am citat suficient pentru a dovedi oricărei minţi raţionale ceea ce susţinem noi — că în utilizarea scripturală cuvântul suflet se aplică la fel de potrivit la animalele inferioare ca şi la om; şi ca atare toate pretenţiile sau teoriile construite pe ideea că speranţele omului într-o viaţă viitoare şi superioritatea lui actuală asupra animalelor inferioare rezultă din faptul că el este un suflet, iar ele nu sunt suflete, este o teorie falsă şi are nevoie de reconstrucţie radicală dacă vrem să vedem chestiunea din adevăratul punct de vedere, al revelaţiei divine.Dar nimeni să nu ne înţeleagă greşit că noi învăţăm că deoarece toate creaturile care trăiesc, care se mişcă, de la cea mai mică până la elefant şi de la mormoloc la balenă, sunt suflete vii, de aceea toate acestea trebuie să aibă o viaţă viitoare, fie prin transfer la stările spirituale, fie printr-o înviere viitoare. O astfel de idee ar fi o absurditate evidentă — nebunie — fără umbră de raţiune. Miliarde de suflete vii de pe aceste planuri inferioare ale naturii animale se nasc în fiecare minut, în timp ce alte miliarde mor în fiecare minut.Argumentarea noastră este că omul este un suflet sau o fiinţă de ordinul cel mai înalt — rege şi domn peste ordinele de suflete inferioare sau de fiinţe simţitoare, totuşi una dintre ele — un suflet animal uman, pământesc; dar la origine atât de minunat constituit (Adam), încât a fost în mod potrivit descris ca fiind în asemănarea lui Dumnezeu — chipul Celui care l-a creat.Ca suflet omul se deosebeşte de animalele sau de sufletele inferioare datorită organismului său superior: superioritatea lui este indicată nu numai prin forma sa verticală; ea este dovedită şi prin înzestrările sale mintale superioare, care sunt asemenea lui Dumnezeu şi sunt reflectate în înfăţişarea sa. Omul a fost creat în asemănarea divină prin înzestrările sale mintale şi morale mai degrabă decât prin forma fizică. În timp ce multe din ordinele de suflete sau fiinţe animale posedă puteri de judecată şi le ((327)) demonstrează în mii de feluri, totuşi fiecare are un nivel peste care nici un progres nu se poate face; dar puterile de judecată ale omului sunt aproape nelimitate, fiindcă a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, „după asemănarea” Celui care l-a creat. Şi în ciuda căderii omului în păcat şi a miilor lui de ani de întuneric dens şi degradare, putem încă vedea asemănarea cu Dumnezeu — în special la cei care au acceptat slujba lui Cristos de reconciliere cu Dumnezeu şi au devenit iarăşi „copii ai lui Dumnezeu”, şi care caută să se conformeze chipului Fiului iubit al lui Dumnezeu.Pentru a ilustra: caii, câinii, păsările pot fi învăţate semnificaţia multor cuvinte, aşa încât să poată înţelege multe lucruri ce aparţin vieţii. Ele îşi demonstrează adeseori puterile de gândire, iar unele pot număra — chiar până la douăzeci: dar cine ar încerca să-l înveţe pe un cal sau pe un câine sau pe o pasăre algebra sau geometria sau astronomia? Cel mai înalt dintre animalele inferioare poate fi învăţat un anumit grad de onestie morală şi de obligaţie faţă de stăpânii lor — să nu omoare oile, să nu muşte, să nu dea cu picioarele etc., dar cine ar încerca să-şi înveţe animalele necuvântătoare Decalogul? Ele pot fi învăţate un anumit fel de iubire faţă de stăpânul lor şi faţă de prietenii lui, dar cine s-ar gândi să le înveţe să-L iubească sau să-L venereze pe Dumnezeu, sau mai mult decât simpla tolerare a duşmanilor care le-au tratat cu cruzime.Punctul care trebuie observat este că toate aceste deosebiri nu sunt datorită faptului că animalele inferioare au un alt fel de suflare sau duh de viaţă, căci, după cum am văzut, „toţi au aceeaşi suflare” (Ecl. 3:19); nici fiindcă omul este un suflet şi animalul inferior nu este, căci, după cum am văzut, toate sunt suflete. Dar, după cum am găsit şi după cum toţi oamenii pot mărturisi, fiecare are o organizare corporală diferită care-i dă fiecăruia caracteristicile sale specifice, şi numai aceasta îl plasează pe unul mai sus, iar pe altul mai jos pe scara inteligenţei. Să se observe de asemenea că nici mărimea nici greutatea nu dau virtute şi superioritate, altfel elefantul şi balena ar fi domnii pământului; superioritatea constă în „calitatea organică”, reprezentată mai cu seamă în structura şi funcţiile creierului.((328))De aceea, omul este cel mai înalt tip al creaţiei pământeşti — „din pământ, făcut din ţărână” — şi superioritatea lui constă în superioritatea înzestrării sale mintale — nu o dezvoltare, ci un dar de la Creatorul său.„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”Cu totul în armonie cu cele precedente, dar în dezacord cu gândirea obişnuită asupra acestui subiect, găsim că Scripturile declară în mod repetat că sufletul moare, în timp ce filosofia umană şi teologia din cărţile de cântări declară în mod foarte accentuat că este indestructibil. Citim de exemplu că Domnul nostru, când a devenit preţul de răscumpărare pentru noi, „Şia dat sufletul [fiinţa] la moarte”. „Sufletul Său se va fi făcut o jertfă pentru vină” [Isa. 53:10, 12 — trad. lit. nouă, 2001, n. e.]. Acest lucru a fost necesar deoarece sufletul lui Adam a fost condamnat la moarte, iar făgăduinţa pentru omenire este o răscumpărare a sufletului sau a fiinţei din puterea morţii. „Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor [şeol — starea morţii]” (Ps. 49:15). Şi, după cum am văzut, deoarece toate sufletele sunt astfel răscumpărate prin unica răscumpărare, despre toţi prietenii noştri — despre toată omenirea — se spune că „au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14.Remarcăm aici că apostolul nu se putea referi în această expresie numai la sfinţi, ca atunci când vorbeşte despre cei care sunt „în Hristos”; căci cei la care se referă ca şi „creaţii noi” sunt numai cei concepuţi de Dumnezeu prin Spirit, la moştenire împreună cu Cristos, ca Biserica Sa, membri ai corpului Său. Însă în cei „adormiţi în Isus” este cuprins tot neamul omenesc, deoarece Domnul nostru Isus a fost ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru păcatele întregii lumi, şi în virtutea acestui sacrificiu El este Dătătorul nostru de viaţă, şi nu numai al nostru, ci şi Dătătorul de viaţă al întregii lumi — mărturia şi ocazia de acceptare fiind pentru majoritatea încă în viitor. 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:4-6.Că acesta este gândul apostolului se vede din acest context: el îndeamnă aici pe credincioşi să nu se întristeze ca ceilalţi care ((329)) n-au nici o nădejde; şi dă ca motiv al speranţei acest fapt, că Isus a murit pentru păcatul omului şi a înviat spre a fi îndreptăţitorul omului, şi ca atare toţi sunt „adormiţi în Isus”, sau sunt legal eliberaţi de sentinţa morţii şi supuşi lui Isus, pentru a fi aduşi din morţi prin putere divină. Dacă apostolul ar fi spus sau dacă ar fi vrut să spună că numai sfinţii vor fi astfel binecuvântaţi prin Isus, putem uşor vedea că credincioşii de atunci şi de atunci încoace ar fi avut foarte puţină mângâiere în cuvintele lui, deoarece marea majoritate a prietenilor celor credincioşi de atunci şi de atunci încoace nu pot fi numiţi sfinţi: şi dacă trezirea din somnul morţii este o binecuvântare intenţionată numai pentru sfinţi, ideea aceasta, în loc să fie o binecuvântare, ar fi tocmai contrariul, un chin, un necaz. Dar apostolul se referă la întreaga lume că este astfel adormită în Isus, deşi nimeni nu ştie acest lucru din acest punct de vedere decât Tatăl ceresc şi poporul Său consacrat, pe care El l-a instruit prin Cuvântul adevărului în privinţa planurilor Sale îndurătoare pentru viitor, pentru ca ei să se poată bucura de lungimile şi lărgimile, de înălţimile şi adâncimile bunătăţii divine, şi „să nu se întristeze ca ceilalţi, care n-au nădejde [aşa de solidă]”.După cum somnul natural, dacă este adânc, este o stare de totală inconştienţă, tot aşa este şi moartea, somnul figurat — este o perioadă de absolută inconştienţă — ba chiar mai mult, este o perioadă de absolută inexistenţă, decât că fiinţa este păstrată în scopul şi puterea Tatălui. De aceea trezirea din moarte, pentru cei restabiliţi, va însemna o revenire a stării de conştienţă exact din momentul şi de la punctul în care a fost pierdută prin moarte. Nu va exista nici o apreciere a timpului în acel interval. Momentul trezirii va urma momentului morţii în ceea ce priveşte aprecierea conştientă a timpului.Această situaţie a fost observată în legătură cu persoanele care au suferit leziuni ce au cauzat presiune asupra creierului şi astfel conştiinţa a fost temporar suspendată, fără stingerea vieţii. În astfel de cazuri, când presiunea asupra creierului a fost îndepărtată prin trepanare, conştiinţa pacientului ((330)) revenind brusc, s-au cunoscut numeroase cazuri când acesta a completat propoziţia care fusese întreruptă de comoţia care i-a întrerupt gândirea: pentru că puterea divină va reproduce exact toate circumvoluţiunile fiecărui creier şi le va da viaţă. Astfel, la trezire omenirea va reveni la viaţă cu aceleaşi cuvinte şi gânduri cu care a murit. Dar să nu uităm că aici ne referim la omenire în general, nu la clasa aleasă şi specială selecţionată din lume, adică Biserica, trupul lui Cristos, care vor avea parte de întâia înviere şi în multe privinţe vor avea o experienţă diferită.Dar deşi, datorită planului divin şi răscumpărării, moartea adamică a fost schimbată dintr-o nimicire într-o suspendare a existenţei numită somn, totuşi găsim că Scripturile afirmă foarte clar că, după reînsufleţire sau trezire din somnul morţii, va depinde de fiecare individ dacă va merge mai departe spre perfecţiune şi viaţă, sub conducerea, guvernarea şi supravegherea Cristosului glorios, sau dacă el cu voia, deliberat şi cu încăpăţânare va alege calea păcatului. Dacă o va alege pe cea din urmă, va primi pedeapsa destinată iniţial tatălui Adam, şi anume moartea, dar nu va mai fi moartea adamică, pedeapsa păcatului lui Adam: aceasta este numită Moartea a Doua. Despre Moartea a Doua nu se vorbeşte nicăieri că este un somn şi nicăieri nu se face nici cea mai vagă aluzie că va fi o trezire din ea. Dimpotrivă, este numită „pierzare veşnică de la faţa Domnului”. 2 Tes. 1:9.Despre această clasă răscumpărată şi trezită, care în general îşi va avea încercarea în timpul Veacului Milenar, Scripturile spun: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezec. 18:20). Că această scriptură nu se aplică în general în prezent este evident din trei motive:(1) Ar fi fără sens în prezent când toţi mor — sfinţi şi păcătoşi.(2) Forma exprimării arată că este a doua sentinţă şi că este bazată pe acţiunea individuală, şi aceasta n-ar putea fi aplicabilă în prezent, pentru că acum toţi mor din cauza ((331)) neascultării „unui singur om” şi din cauza sentinţei morţii care a venit peste el, şi indirect afectează toată rasa lui. Rom. 5:12.(3) Contextul arată că acest pasaj se referă mai cu seamă la cei care s-au eliberat de păcatul adamic ce predomină astăzi în general. Aplicabilitatea lui specială, prin urmare, trebuie să aparţină veacului viitor, Veacul Milenar. Să remarcăm conexiunile, neuitând că legământul legii din Veacul Iudeu a fost asemănător cu legământul din Veacul Milenar, în afară de faptul că acesta din urmă va avea un Mijlocitor mai bun, în stare şi dispus să sprijine şi să ajute pe toţi care vor căuta să umble în dreptate, fără să le impute neajunsurile neintenţionate.Contextul declară: Nu se va mai folosi proverbul acesta în Israel: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Dimpotrivă, fiecare suflet va fi responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru el însuşi, şi „sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el” (Ezec. 18:2, 4, 20). Este evident că acest timp n-a sosit încă. Copiilor li se mai „strepezesc dinţii” încă, din cauza aguridei păcatului pe care au mâncat-o părinţii lor; noi suntem încă sub legea eredităţii; toţi mor încă pentru păcatul lui Adam şi nu pentru păcatul individual. Ca dovadă la aceasta să remarcăm faptul incontestabil că aproape jumătate din familia umană moare în fragedă copilărie, fără să atingă anii puterii de judecată sau responsabilităţii proprii. Cine nu poate vedea că pruncul de câteva zile sau luni, în suferinţă şi muribund, nu moare pentru propriile lui păcate, ci moare pentru că este un membru al rasei adamice care este încă sub blestemul pronunţat împotriva tatălui Adam „vei muri negreşit”? El a moştenit o parte din blestem, şi de asemenea va moşteni o parte din binecuvântarea lui Dumnezeu prin Cristos, la trezirea viitoare asigurată prin meritul marii Ispăşiri încheiate la Calvar.((332))Dacă mergem la Ieremia 31:29-34, găsim încă o referinţă exact la aceleaşi condiţii menţionate de Ezechiel, numai că în Ieremia ni se dau detalii mai explicite, care arată că această condiţie nu aparţine veacului actual, ci unui veac viitor. Ieremia declară:„În zilele acelea nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri], va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor strepezi dinţii!”Cuvintele „în zilele acelea” se referă în mod clar la timpurile restabilirii viitoare, sub domnia lui Cristos, şi nu la timpul actual al domniei păcatului şi morţii. Observaţi că profetul continuă să descrie şi alte aspecte ale Veacului Milenar, spunând despre Noul Legământ care trebuie să fie încheiat cu Israel şi cu Iuda, legământul veşnic, sub care vor obţine partea lor mult aşteptată din binecuvântările şi făgăduinţele avraamice. Compară cu Romani 11:26-31.Aceeaşi idee, că moartea va fi iarăşi pedeapsa păcatului pentru toţi cei răscumpăraţi din moartea adamică, dacă după ce vin la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu primesc acel har în zadar, este arătată prin cuvintele Domnului nostru: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul [nu vă temeţi de cei care vă iau viaţa prezentă, care oricum este deja sub sentinţa morţii; ci amintiţi-vă că aţi fost răscumpăraţi şi că este posibilă pentru voi o viaţă viitoare, şi că nimeni nu vă poate deposeda de ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru voi prin răscumpărarea în Isus Cristos]; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Mat. 10:28). Aici este subliniată în mod clar puterea lui Dumnezeu de a nimici sufletul, şi aceasta printr-o autoritate care nu poate fi pusă la îndoială. Suntem conştienţi că o teologie falsă a căutat să denatureze Scripturile, şi de aceea susţine că aceasta înseamnă că Dumnezeu este în stare să distrugă fericirea sufletului în gheenă, dar că El nu este în stare să distrugă sufletul în sine. ((333)) Noi răspundem că aceasta este o denaturare a Scripturilor, şi stricarea lor într-o manieră care nu întârzie să aducă consecinţe rele asupra celor care „strică Cuvântul lui Dumnezeu”. În altă parte* arătăm că acest cuvânt „gheena” folosit aici înseamnă „Moartea a Doua” — nimicirea totală — a tuturor sufletelor care nu vor asculta de Marele Profet al lui Dumnezeu, când, la timpul potrivit, El va vorbi clar întregului popor, aşa cum vorbeşte acum în pilde şi cuvinte tainice, explicate numai Bisericii. Fapt. 3:23; Mat. 13:11.*„Ce spun Scripturile despre iad?”Noi pretindem, de aceea, că Scripturile declară fără umbră de îndoială că omul este un suflet sau o fiinţă; că dreptul său la existenţă sub aranjamentul divin a fost pierdut prin păcat, iar el este acum sub blestemul sau pedeapsa sentinţei divine, moartea; că toate privilegiile şi drepturile omului au fost cumpărate de către Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi; că drept urmare moartea nu trebuie considerată ca moarte, nimicire completă, ci numai ca un „somn” temporar, din care omenirea va fi trezită de către Răscumpărătorul lor în dimineaţa învierii din Veacul Milenar.Confuzie prin traduceri greşiteNu trebuie să ne surprindă când aflăm că, având vederi foarte eronate referitor la ce este sufletul, ce este spiritul, ce este omul real, traducătorii versiunii comune a Bibliei noastre engleze au fost în mare încurcătură: şi în străduinţa lor de a forţa traducerea ca să fie în armonie cu ideile lor preconcepute asupra acestui subiect, ei au înzecit confuzia cititorului englez obişnuit. Ei au acoperit şi au deformat înţelesul cuvintelor aşa încât să fie extrem de dificil pentru cititorul englez să vadă prin ceea ce acum este o dublă dificultate: (1) învăţătura falsă asupra acestui subiect, şi (2) traducerile greşite care sprijină acea învăţătură falsă.((334))Totuşi, prin providenţa divină noi trăim acum într-o zi prevăzută cu tot felul de ajutoare, aşa încât un bărbat sau o femeie cu educaţie chiar medie, având ajutoarele în faţă, pot obţine o vedere mai bună a întregului subiect decât au avut înşişi traducătorii. Există acum trei lucrări care dau cititorului englez o pătrundere suficient de clară în Versiunea engleză Comună a Bibliei şi arată exact cum a fost tradus originalul din ebraică şi greacă. (1) Concordanţa ebraică şi greacă a Sfintelor Scripturi pentru cititorul englez [nesectară]. (2) Concordanţa analitică a Bibliei, de prof. Young [presbiterian]. (3) Concordanţa completă, de dr. Strong [metodist]. Toate aceste trei lucrări dau fiecare cuvânt al Scripturilor şi arată originalul din care provin. Şi chiar dacă am menţionat denominaţiile reprezentate în aceste trei concordanţe, nu este decât corect să spunem că, după câte am observat până acum, nu s-a permis ca prejudecăţile denominaţionale să intervină în corectitudinea nici uneia din ele. Deşi sunt întocmite cumva pe baze diferite, mărturia lor este armonioasă şi corectă, deosebirile dintre ele fiind cele de convenienţă şi utilitate.Examinând aceste lucrări de referinţă, ce găsim? Următoarele: cuvântul ebraic nefeş, care în general este tradus „suflet” (de 436 ori) în tot Vechiul Testament şi care are semnificaţia de „fiinţă simţitoare”, este tradus [în limba engleză — n. e.] în treizeci şi şase de feluri diferite, după cum urmează: „fiecare” de patru ori; „poftă” de două; „animal” o dată, „corp” de patru; „suflare” o dată; „vieţuitoare” de nouă îvezi Gen. 1:21, 24; 2:19; 9:10, 12, 15, 16; Lev. 11:46, de două oriş; „mort” de cinci; „ucigător” o dată; „dorinţă” de trei; „nemulţumire” o dată; „peşti” o dată [Isa. 19:10, după K. J. — n. e.]; „duh” de două, „lacom” o dată; „avut” o dată; „el” o dată (Ps. 105:18); „inimă” de cincisprezece; „inimos” o dată; „ea însăşi” o dată; „pe ea” o dată; „el însuşi” de patru; „viaţă” de o sută; „a pofti ceva” de două; „om” de două; „eu” de trei (Num. 23:10; Jud. 16:30; 1 Împ. 20:32); „minte” de cincisprezece; „de moarte” o dată; „eu însumi” o dată (Ps. 131:2); „unul” o dată (Lev. 4:27); „a sa proprie” o dată (Prov. 14:10); „oamenii, persoanele” de douăzeci şi patru (Gen. 14:21; 36:6; Num. 31:19; 35:11, 15, 30; Deut. 10:22; 27:25; Ios. 20:3, 9); ((335)) „plăcere” de trei; „sine” de douăzeci şi una; „ucis” o dată; „lucru” de două (Lev. 11:10; Ezec. 47:9); „voinţă” de trei; „al tău” de trei ori.Cuvântul grecesc psuche (fiinţă simţitoare) din Noul Testament, corespunzător lui nefeş, este tradus „suflet” de cincizeci şi şase de ori; de asemenea este tradus „minte” de trei ori [Fapt. 14:2; Fil. 1:27; Evr. 12:3, după K. J. — n. e.]; „inimă” o dată (Efes. 6:6); „viaţă” de patruzeci şi una de ori.Printre aceste diferite traduceri, nici una n-a servit mai bine la ascunderea adevărului ca şi cea din urmă. Ea a ajutat să dea impresia că viaţa este un lucru, iar sufletul sau fiinţa este un alt lucru, şi a nutrit ideea că un om ar putea să-şi piardă viaţa, fără să-şi piardă sufletul sau fiinţa. Cele ce urmează sunt cazuri în care cuvântul psuche este tradus viaţă, dar ar fi prevenit confuzia mai bine dacă ar fi fost tradus fiinţă sau suflet:„Căci au murit cei care căutau să ia viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] Copilaşului.” Mat. 2:20.„Nu vă îngrijoraţi de viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] voastră, ce veţi mânca.” Mat. 6:25.„Oare nu este viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] mai mult decât hrana?” Mat. 6:25.„Cine îşi va fi găsit viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va găsi.” Mat. 10:39.„Oricine va vrea să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va găsi.” Mat. 16:25.„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci … să-Şi dea viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] ca răscumpărare pentru mulţi.” Mat. 20:28.„Este îngăduit în sabat … să scapi viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] cuiva, sau s-o pierzi?” Marcu 3:4.„Căci oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va salva. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul [psuche — viaţa, fiinţa]? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul [psuche — ((336)) viaţa, fiinţa] său?” (Ce puţini cititori englezi ştiu că „viaţă” şi „suflet”, ambele folosite de două ori în acest text, sunt din acelaşi cuvânt grecesc, psuche.) Marcu 8:35-37.„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci … să-Şi dea viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.” Marcu 10:45.„Este îngăduit … a scăpa un suflet [psuche — viaţă, fiinţă] sau a-l pierde?” Luca 6:9.„Oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va mântui. Şi ce ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe sine însuşi?” Luca 9:24, 25.„Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele [psuche — vieţile, fiinţele] oamenilor, ci ca să le mântuiască.” Luca 9:56.„Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] voastră, ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.” Luca 12:22, 23.„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte [iubeşte mai puţin] pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] sa, nu poate fi ucenicul Meu.” Luca 14:26.„Cine va căuta să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; şi cine o va pierde, o va păstra.” Luca 17:33.Ideea din acest din urmă text şi din câteva din cele anterioare este că poporul Domnului nu trebuie să uite că existenţa lor actuală sau fiinţa lor este oricum sub sentinţa morţii; dar harul divin a dat răscumpărarea — nu o continuare a fiinţei, ci o resuscitare, o înviere, o viaţă din nou. Chemarea Veacului Evanghelic este să ne dăm viaţa în serviciul Domnului, ca jertfe vii, urmând exemplul Răscumpărătorului nostru — făgăduinţa fiind aceea că toţi credincioşii în Cristos care fac acest lucru cu credincioşie, vor primi o parte cu El în natura divină, prin lucrarea primei învieri. Astfel ei îşi vor primi înapoi sufletul, fiinţa, existenţa — cu „viaţă [zoee] … din belşug”. Ioan 10:10.((337))„Păstorul cel bun Îşi dă viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi [Domnul nostru «Şi-a dat sufletul la moarte»; Şi-a dat «sufletul Său o jertfă pentru vină»].” Isa. 53:10, 12 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]; Ioan 10:11.„Eu Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi.” Ioan 10:15.„Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], ca iarăşi s-o iau” [conform făgăduinţei şi puterii divine, prin înviere]. Ioan 10:17.„Cine îşi iubeşte viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” Ioan 12:25.Ideea de aici este că credincioşia faţă de Dumnezeu în condiţiile actuale rele înseamnă în mod necesar nemulţumire de condiţiile actuale şi o dorinţă de a le sacrifica pe toate în serviciul lui Dumnezeu, al dreptăţii şi al semenilor noştri — şi astfel, conform prevederii divine, să fim socotiţi vrednici de existenţă (suflet, fiinţă) în condiţiile mai favorabile ale dispensaţiei viitoare. Cel care iubeşte condiţiile prezente ale lucrurilor şi care preţuieşte bucuriile şi plăcerile din prezent mai mult decât dreptatea şi ascultarea de Dumnezeu, se va dovedi nevrednic de existenţa viitoare pe care Dumnezeu ne-a oferit-o, nevrednic să i se restabilească sufletul, fiinţa, prin întâia înviere.„Îţi vei da viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine?” Ioan 13:38.„Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru prietenii săi.” Ioan 15:13.„Bărbaţi care şi-au expus viaţa [psuche — sufletul, fiinţa].” Fapt. 15:26.„Nu vă tulburaţi, căci sufletul [psuche — viaţa, fiinţa] lui este în el [n-a murit, nu şi-a sfârşit existenţa]”. Fapt. 20:10.„Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa [psuche — sufletul, fiinţa, existenţa] mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea.” Fapt. 20:24.Apostolul Pavel învăţase să vadă corect existenţa prezentă, că este de mică valoare în comparaţie cu cea viitoare promisă la înviere. El n-a socotit-o „scumpă”, preţioasă, în sensul de a o ((338)) preţui mai mult decât pe Domnul şi favoarea Domnului şi ocaziile de a servi cauza Domnului. El a fost dispus să cheltuiască şi să fie cheltuit în serviciul Învăţătorului, în speranţa ajungerii la întâia înviere, după cum ne spune explicit în Filipeni 3:8-11.„Bărbaţilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pierdere, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile [psuche — sufletele, fiinţele] noastre.” Fapt. 27:10.„Nici unul dintre voi nu va pieri”, nu-şi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa]. Fapt. 27:22.„Am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa!” [psuche — sufletul, fiinţa]. Rom. 11:3.„Care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa].” Rom. 16:4.„Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte şi şi-a pus viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] în primejdie, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine.” Filip. 2:30.„El Şi-a dat viaţa [psuche — sufletul, fiinţa — «S-a dat pe Sine Însuşi la moarte»; Şi-a dat «viaţa ca jertfă pentru vină»] pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru fraţi.” 1 Ioan 3:16.„Şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă [psuche — suflet, fiinţă], a murit.” Apoc. 8:9.„Ei … nu şi-au iubit viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] chiar până la moarte.” Apoc. 12:11.Odată ce ne-am clarificat în minte acest subiect al sufletului şi am obţinut o înţelegere clară în privinţa felului în care cuvintele nefeş şi psuche sunt folosite peste tot în Scripturi de către scriitorii inspiraţi, este înlăturată toată taina care a fost ascunsă până acum sub vălul cuvintelor enigmatice, suflet şi duh, care, nu numai pentru cei ignoranţi, ci şi pentru mulţi dintre cei educaţi, au însemnat ceva ce nu se poate defini, nu se poate descrie şi nu se poate înţelege.Dar nimeni să nu înţeleagă că trupul este sufletul: aceasta ar fi o eroare, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru: „Ci ((339)) temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Pe de altă parte însă, nu poate exista un suflet, o fiinţă simţitoare fără trup — ceresc sau pământesc, spiritual sau animal.Mergând la relatarea din Geneza despre crearea omului, vedem că întâi a fost format corpul, dar n-a fost om, suflet sau fiinţă, până când a fost însufleţit. El avea ochi, dar nu vedea; urechi, dar nu auzea; gură, dar nu vorbea, limbă, dar nu gusta; nări, dar n-avea simţul mirosului; inimă, dar nu bătea; sânge, dar era rece, fără viaţă; plămâni, dar nu se mişcau. Nu era om, ci un corp neînsufleţit, fără viaţă.Al doilea pas în procesul creării omului a fost să-i dea vitalitate corpului „creat” în mod potrivit şi pregătit în toate privinţele; şi acest lucru este descris prin cuvintele „i-a suflat în nări suflare de viaţă”. Când o persoană sănătoasă se îneacă şi viaţa îi este suspendată complet, se spune că se face resuscitare prin mişcarea braţelor şi astfel a plămânilor asemenea unor foale, şi astfel se restabileşte treptat suflarea în nări. În cazul lui Adam, desigur că nu s-a cerut nici un efort din partea Creatorului să determine organismul perfect pe care El îl crease să respire oxigenul dătător de viaţă din atmosferă.Când a intrat suflarea care dă viaţă, plămânii s-au dilatat, corpusculii sanguini au fost oxigenaţi şi au trecut la inimă, care la rândul ei i-a trimis în toate părţile corpului, trezind la simţire şi energie toţi nervii care erau pregătiţi dar care până atunci erau în stare adormită. Într-un moment energia a ajuns la creier şi au început percepţia, gândirea, privirea, pipăitul, mirosul şi gustul. Ceea ce fusese un organism uman fără viaţă, a devenit un om, o fiinţă simţitoare: s-a ajuns la starea de „suflet viu” menţionată în text. Cu alte cuvinte, termenul „suflet viu” înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „fiinţă simţitoare”, adică, o fiinţă capabilă de senzaţii, percepţii, gândire.Mai mult, chiar dacă Adam a avut un organism perfect, a fost necesar să-şi întreţină viaţa, sufletul sau fiinţa simţitoare, împărtăşindu-se din fructele pomilor vieţii. Iar când a păcătuit, Dumnezeu l-a izgonit din grădină … ca „nu cumva să-şi întindă ((340)) mâna, să ia şi din pomul [plural, pomi sau grup de pomi] vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci [adică, mâncând continuu]” (Gen. 3:22). Cum se risipeşte ceaţa şi tainele în faţa luminii adevărului care străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu!Deşi, din cauza căderii sale în păcat şi moarte, starea omului este departe de cea care a fost în perfecţiunea ei originară când cel mai mare Judecător a spus că era „foarte bună”, aşa încât unii, prin cultivarea părţilor de gândire inferioare şi nefolosirea facultăţilor intelectuale superioare, au împiedicat creşterea părţilor creierului care reprezintă aceste facultăţi superioare, totuşi aceste părţi sunt acolo şi pot fi dezvoltate, ceea ce nu este cazul la specimenele cele mai aproape de perfecţiune din creaţia animală inferioară. Aşa deci, prin faptul că la înzestrat pe om cu un organism superior şi mai fin, Creatorul l-a făcut să se deosebească de animalele inferioare. Ele au carne şi oase asemănătoare, respiră acelaşi aer, beau aceeaşi apă şi mănâncă hrană asemănătoare, şi toate sunt suflete sau creaturi care posedă inteligenţă; dar omul, prin corpul său mai bun, posedă capacitate de inteligenţă mai mare şi este tratat de Creator ca fiind pe un plan cu totul diferit. În măsura în care păcatul degradează pe om de la asemănarea lui originară cu Creatorul său, se spune despre el că este „animalic” — asemănându-se mai mult cu animalele inferioare, lipsite de sensibilităţi mai înalte şi mai fine.Cei cărora au început să li se deschidă ochii înţelegerii în privinţa acestui subiect, aşa încât văd că cuvântul „suflet” înseamnă inteligenţă, fiinţă, iar cuvântul „suflare” sau „duh de viaţă” înseamnă puterea divină de a trăi, pot vedea mai uşor, din cele arătate mai sus, că fiecare creatură care posedă conştiinţa vieţii are, întâi de toate, un corp sau un organism; apoi, spiritul vieţii care o însufleţeşte, şi în al treilea rând, ca rezultat are existenţă, fiinţă, suflet. O ilustraţie care ajută pe unii să înţeleagă ideea este asemănarea între căldură şi suflet. Dacă se pune o bucată de cărbune în condiţii favorabile, permiţându-se acces la oxigenul din aer, şi apoi se aprinde, se va produce ceva nou — căldură. Cărbunele nu este căldură, ((341)) deşi el are unele însuşiri care în condiţii favorabile vor produce căldură; nici oxigenul nu este căldură, dar şi el în condiţii favorabile poate fi un element în producerea căldurii. Tot astfel, făcând analogia, trupul nu este sufletul, cu toate că trupul are însuşirile necesare sufletului; nici suflarea sau spiritul vieţii nu este sufletul — ci este puterea care vine de la Dumnezeu şi care este necesară pentru producerea unei creaturi simţitoare. Trupul, când este unit cum se cuvine cu suflarea sau spiritul vieţii, produce un lucru nou — o fiinţă, un suflet, o creatură simţitoare.Iar procesul disoluţiei, moartea, este în armonie cu aceste fapte. Dacă suflarea sau spiritul vieţii se retrage, rezultă moartea. Acum întrebarea este: Ce moare? Moare suflarea sau spiritul vieţii? Desigur că nu; aceasta niciodată n-a avut o fiinţă simţitoare, este un principiu sau o putere, ca electricitatea; nu are gândire, nu are simţire; n-ar putea muri. Moare corpul? Răspundem: Nu. Corpul îşi poate pierde viaţa cu care Tatăl l-a însufleţit, însă corpul de la sine, fără suflarea sau spiritul vieţii, nu are conştiinţă, nu are sentimente, nu are simţire, şi, prin urmare, nu s-ar putea spune că moare; el a fost neînsufleţit înainte de a fi intrat în el suflarea sau spiritul vieţii; el a fost însufleţit în timp ce suflarea sau spiritul vieţii a fost în el; el devine iarăşi neînsufleţit sau mort când spiritul vieţii este retras.Atunci ce moare? Răspundem că sufletul este acela care moare — fiinţa simţitoare încetează a exista. Să ne amintim că fiinţa simţitoare a rezultat din unirea suflării sau spiritului de viaţă cu un organism şi că separarea sau disoluţia acestora două cauzează încetarea fiinţei, sufletului — moartea. Că acest lucru este adevărat în legătură cu animalele inferioare, nimeni nu va pune la îndoială nici măcar o clipă; dar nu este oare tot atât de adevărat în legătură cu omul, animalul cel mai nobil, creat în chipul intelectual şi în asemănarea morală a lui Dumnezeu? Este tot atât de adevărat şi ar trebui să fie la fel de evident pentru orice minte raţională. Ne dăm seama că unele scripturi ar putea fi distorsionate şi înţelese greşit, ca să ((342)) contrazică această afirmaţie, dar la timpul cuvenit le vom analiza şi se va găsi că sunt în acord absolut cu aceste prezentări.Să luăm o altă ilustraţie a legăturii dintre corpul uman sau animal, spirit şi suflet: o lumânare neaprinsă ar corespunde cu un corp uman neînsufleţit sau un cadavru; aprinderea lumânării ar corespunde cu scânteia de viaţă dată iniţial de Creator; flacăra sau lumina corespunde cu fiinţa simţitoare, sau inteligenţa, sau calitatea de suflet; aerul oxigenat din atmosferă care se uneşte cu carbonul lumânării ca să întreţină flacăra corespunde cu suflarea vieţii sau spiritul vieţii care se uneşte cu organismul fizic spre a produce sufletul sau fiinţa inteligentă. Dacă s-ar întâmpla un accident care ar distruge lumânarea, flacăra desigur ar înceta; la fel, dacă un corp uman sau animal ar fi distrus, cum ar fi prin boală sau prin accident, sufletul, fiinţa, inteligenţa, personalitatea, ar înceta. Sau dacă aerul ar fi oprit ca să nu ajungă la flacără, printr-un stingător sau mucarniţă, sau prin scufundarea lumânării în apă, lumina sar stinge chiar dacă lumânarea ar rămânea nevătămată. Tot astfel sufletul, viaţa, existenţa omului sau a animalului ar înceta dacă suflarea vieţii ar fi oprită prin înec sau asfixiere, în timp ce corpul ar fi relativ sănătos.După cum în condiţii prielnice lumânarea aprinsă ar putea fi folosită la aprinderea altor lumânări, dar odată ce flacăra sar stinge lumânarea nu s-ar putea nici ea reaprinde şi n-ar putea aprinde nici alte lumânări, tot aşa corpul uman sau animal în timp ce este viu, ca suflet sau fiinţă vie, prin aranjamentul divin, poate produce sau da naştere la alte suflete sau fiinţe — urmaşi: dar îndată ce scânteia vieţii dispare, sufletul sau fiinţa încetează, şi toată puterea de a gândi, de a simţi şi a se înmulţi încetează. În armonie cu aceasta citim în Scripturi despre copiii lui Iacov: „Toate sufletele ieşite din coapsele lui Iacov erau în număr de şaptezeci de suflete” (Exod. 1:5). Iacov a primit scânteia sa de viaţă şi organismul său fizic, şi ca atare produsul unit al acestora, sufletul său sau fiinţa inteligentă, de la Isaac, şi prin urmare de la Adam, singurul căruia Dumnezeu i-a dat ((343)) în mod direct viaţă. Şi Iacov a dat mai departe viaţa, organismul şi sufletul urmaşilor săi, şi aşa este cu toată omenirea.O lumânare poate fi reaprinsă de către oricine are posibilitatea; dar prin aranjament divin corpul uman lipsit de scânteia vieţii „rămâne întins”, se întoarce în ţărâna din care a fost luat, iar scânteia vieţii nu poate fi reaprinsă decât prin putere divină, printr-un miracol. Făgăduinţa învierii este deci o făgăduinţă de reaprindere, deşteptare a existenţei animale sau a sufletului; şi deoarece nu poate fi nici un suflet sau fiinţă fără corp şi fără puterea de viaţă sau spiritul restabilit, înseamnă că o înviere făgăduită sau o restaurare a sufletului sau a fiinţei presupune corpuri noi, organisme noi. Astfel Scripturile ne asigură că nu trupurile umane care se întorc în ţărână vor fi restaurate, ci la înviere Dumnezeu va da corpuri noi aşa cum va binevoi El. 1 Cor. 15:37-40.Aici apostolul declară că la înviere va fi o clasă specială socotită vrednică de o natură nouă, spirituală în loc de umană sau de carne; şi după cum trebuie să aşteptăm, el arată că această mare schimbare de natură se va face prin aceea că acestora li se va da un alt fel de corp. Lumânarea poate iarăşi servi aici ca ilustraţie: presupunând că natura de carne sau umană este ilustrată printr-o lumânare de seu, corpul cel nou ar putea fi ilustrat printr-o lumânare de ceară cu flacără mai vie, sau chiar printr-un aparat cu arc electric.Dacă o putere şi o înţelepciune mai mici decât ale Creatorului ar garanta învierea, ne-am putea teme pe bună dreptate de ceva întrerupere sau greşeală prin care s-ar pierde identitatea, în special la cei cărora li se acordă marea schimbare de natură prin partea lor la prima (principala) înviere la fiinţă spirituală. Dar noi putem încredinţa în siguranţă acest lucru şi toate lucrurile Celui cu care avem de-a face în chestiunea aceasta. Cel care ne cunoaşte înseşi gândurile le poate reproduce în creierul nou, aşa încât nici o lecţie valoroasă sau nici o experienţă preţioasă nu va fi pierdută. El este prea înţelept ca să greşească şi prea bun ca să fie nedrept; şi tot ceea ce a promis va îndeplini într-un mod cu mult mai bun decât putem noi cere sau gândi.((344))Mulţi presupun că trupurile îngropate trebuie să fie restabilite atom cu atom, dar, dimpotrivă, apostolul spune: „Ce semeni [în moarte], semeni nu trupul care va fi”. Dumnezeu Îşi propune să restabilească prin puterea învierii sufletul, fiinţa simţitoare; şi la înviere El va da fiecărei persoane (fiecărui suflet sau fiinţe simţitoare) un astfel de corp cum înţelepciunea Sa infinită binevoieşte să-i dea; Bisericii, „mireasa” aleasă în acest veac, corpuri spirituale; clasei restabilirii corpuri umane, dar nu cele pierdute în moarte. 1 Cor. 15:37, 38.După cum în crearea lui Adam unirea unui organism cu suflarea de viaţă a produs o fiinţă simţitoare sau un suflet, tot aşa disoluţia acestora, indiferent din ce cauză, pune capăt fiinţei simţitoare — oprind gândurile şi simţămintele de toate felurile. Sufletul (adică fiinţa simţitoare) încetează; corpul se întoarce în ţărână aşa cum a fost, în timp ce spiritul sau suflarea vieţii se întoarce la Dumnezeu care i-a dat-o lui Adam şi rasei lui prin el (Ecl. 12:7). Se întoarce la Dumnezeu în sensul că nu mai este sub control uman, ca în procreare, şi nu mai poate fi recuperat decât prin putere divină. Recunoscând acest fapt, cei instruiţi de Domnul îşi încredinţează speranţa de viaţă viitoare prin înviere lui Dumnezeu şi lui Cristos, care este acum reprezentantul Său înălţat (Luca 23:46; Fapt. 7:59). Astfel deci, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut nici o pregătire pentru viaţa viitoare a omului printr-o răscumpărare şi o înviere promisă, moartea ar fi fost sfârşitul oricărei speranţe pentru omenire. 1 Cor. 15:14-18.Dar Dumnezeu a făcut pregătire pentru ca noi să trăim din nou; şi de când a făcut cunoscut planul Său îndurător, cei care vorbesc şi scriu în mod inteligent despre acest subiect (de exemplu, scriitorii inspiraţi ai Scripturilor), ca prin consens general, vorbesc despre intervalul de inconştienţă dintre moarte şi dimineaţa învierii, în care sensibilitatea (fiinţa simţitoare) este suspendată, ca despre un „somn”. Întradevăr, ilustraţia este excelentă; fiindcă momentul trezirii li se va părea ca momentul imediat următor morţii. ((345)) De exemplu, citim că Domnul nostru vorbind despre moartea lui Lazăr a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc săl trezesc din somn”. Apoi, fiindcă ucenicii nu înţelegeau, el a zis: „Lazăr a murit” (Ioan 11:11, 14). Dacă teoria că în moarte există conştienţă ar fi corectă, nu este oare interesant că Lazăr n-a dat nici o relatare despre experienţa sa în timpul celor patru zile? Nimeni nu va pretinde că el a fost într-un „iad” de chin, fiindcă Domnul nostru l-a numit „prieten”; şi dacă el ar fi fost în fericire cerească, Domnul nostru nu l-ar fi chemat afară din ea, căci acesta ar fi fost un act neprietenesc. Dar, după cum a exprimat Domnul nostru, Lazăr a dormit, iar El l-a trezit la viaţă, la conştienţă, la fiinţa sa simţitoare, sau la sufletul său revenit sau reînsufleţit; şi aceasta a fost evident o favoare mult apreciată de Lazăr şi de prietenii săi.Scripturile sunt străbătute de ideea că acum noi suntem în noaptea morţii şi a somnului, în comparaţie cu dimineaţa trezirii şi a învierii. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia” (Ps. 30:5) — dimineaţa învierii când cei care dorm vor ieşi din mormânt, cum zice profetul: „Treziţi-vă şi cântaţi, cei care locuiţi în ţărână [ţărâna pământului]!” Isa. 26:19.Apostolii au folosit şi ei frecvent această figură de stil potrivită, plină de speranţă şi pace. De exemplu, Luca spune despre Ştefan, primul martir: „a adormit” (Fapt. 7:60); şi în relatarea vorbirii lui Pavel în Antiohia el foloseşte aceeaşi expresie: „David … a adormit” [Fapt. 13:36 — trad. lit. nouă, 2001, n. e.]. Petru foloseşte aceeaşi expresie spunând: „De când au adormit părinţii noştri” (2 Pet. 3:4). Pavel a folosito de multe ori, după cum arată următoarele citate:„Dacă-i moare soţul [în greacă, adoarme].” 1 Cor. 7:39.„Cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.” 1 Cor. 15:6.„Dacă nu este o înviere a morţilor … într-adevăr cei care au adormit în Hristos au pierit.” 1 Cor. 15:13-18.„Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.” 1 Cor. 15:20.„Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi.” 1 Cor. 15:51.((346))„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit.” 1 Tes. 4:13.„Dumnezeu va aduce înapoi [dintre morţi] împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.” 1 Tes. 4:14.Când vine împărăţia, timpul învierii, „noi cei vii care rămânem până la prezenţa Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” 1 Tes. 4:15.Aceeaşi idee este prezentată şi de către profetul Daniel; descriind învierea el spune: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi” — şi descrierea arată că printre aceştia care dorm sunt incluşi atât cei buni cât şi cei răi (Dan. 12:2). Ei „au adormit” în pace, ca să aştepte ziua Domnului — ziua lui Cristos, Ziua Milenară — deplin convinşi că El (Cristos) are puterea să păstreze ceea ce ei I-au încredinţat până în ziua aceea (2 Tim. 1:12). Aceeaşi idee străbate şi de-a lungul Vechiului Testament — din momentul când Dumnezeu i-a vestit la început lui Avraam Evanghelia unei învieri: expresia „el a adormit cu părinţii săi” este foarte obişnuită în Vechiul Testament. Dar Iov exprimă chestiunea în cuvinte foarte convingătoare, zicând: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia!” Timpul de moarte prezent este timpul mâniei lui Dumnezeu — blestemul morţii fiind asupra tuturor, din cauza încălcării iniţiale. Totuşi, ni se promite că la timpul cuvenit blestemul va fi ridicat şi prin Răscumpărătorul va veni binecuvântarea la toate familiile pământului; şi astfel Iov continuă: „Încă aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema (Ioan 5:25) şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale” (Iov 14:14, 15). Iar noi, care trăim în timpurile Noului Testament, citim răspunsul Domnului nostru: „Cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu [chemându-i să se trezească şi să ajungă la o deplină cunoaştere a lui Dumnezeu şi la o deplină ocazie de viaţă veşnică]”. Ioan 5:25, 28, 29.Acest somn-„moarte” este o perioadă de inconştienţă în mod atât de complet, încât cei treziţi nu vor fi conştienţi de trecerea ((347)) timpului. Într-adevăr, „somn” este numai un termen acomodat, fiindcă în realitate morţii sunt morţi, complet nimiciţi, în afară de faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu le păstrează identitatea şi a decretat prin Cristos trezirea lor — reorganizarea şi resuscitarea lor. Iar aceasta va fi de fapt o creare din nou — o manifestare a puterii divine mai mare decât a fost crearea iniţială a lui Adam şi a Evei. Va fi crearea din nou a cincizeci de miliarde în loc de două persoane. Va fi reproducerea unei infinite varietăţi în loc de una. Numai Dumnezeul nostru posedă asemenea înţelepciune şi putere omnipotentă; El este în stare şi vrea să înfăptuiască. Unul din beneficiile care rezultă din permisiunea răului este faptul că eradicarea lui va manifesta toate trăsăturile caracterului divin aşa cum altfel n-ar fi putut fi manifestate şi cunoscute. Dreptatea divină va străluci înaintea îngerilor şi a oamenilor, la fel iubirea divină, la fel puterea divină, şi în final înţelepciunea divină în pregătirea şi permiterea unei astfel de manifestări a caracterului lui Dumnezeu va fi văzută şi de asemenea posedată de toate creaturile Sale.Mărturia scripturală cu privire la necesitatea unei învieri din morţi este foarte clară şi explicită — şi cum ar putea fi o înviere a morţilor dacă nu sunt morţi, ci, după cum susţin unii, „toţi cei ce par a muri sunt mai vii ca oricând”, contrazicând astfel cele cinci simţuri ale oricărei fiinţe inteligente, precum şi declaraţia clară a Scripturii, că „pentru cel care este împreună cu cei vii este nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort. Cei vii [chiar şi cei mai puţin inteligenţi] măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi amintirea li se uită [în mod foarte general]. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit, şi ei niciodată [în ebraică, olam — o perioadă lungă, nedefinită] nu vor mai avea parte [interes] de tot ce se face sub soare. … Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor* în care mergi [sufletul, fiinţa ((348)) simţitoare], nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” Ecl. 9:4-10; Isa. 26:14.*Şeol — starea sau condiţia morţii în ceea ce priveşte sufletul, în contrast cu groapă, mormânt pentru un corp mort, care în ebraică este qeber. Vezi Ps. 30:3; 49:15; 89:48, unde şeol este redat groapă [în limba engleză — n. e.]. Vezi 2 Cron. 34:28; Iov 10:19; Ps. 88:5, unde qeber este redat mormânt. Sufletul Domnului nostru a mers în şeol, starea morţii (Ps. 16:10; Fapt. 2:27), dar „groapa [qeber, mormânt] Lui a fost rânduită împreună cu cei răi … şi cu cel bogat.” Isa. 53:9.„Aşa distrugi Tu speranţa omului [în el însuşi]. Îl urmăreşti întruna şi se duce; îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul. Dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are.” Iov 14:19-21; Isa. 63:16.Să remarcăm semnificaţia cuvintelor apostolului în renumitul său tratat despre înviere, din 1 Corinteni 15:12-54. El spune:„Iar dacă se vesteşte că Hristos a înviat dintre cei morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor?”Dacă morţii nu sunt morţi, ci mai vii ca oricând, atunci nici unul nu este mort şi desigur că n-ar putea fi nici o înviere a morţilor. Apostolul n-a susţinut o astfel de teorie, ci chiar contrariul, că morţii au pierit la fel ca animalele dacă Dumnezeu nu i-ar învia; iar speranţele noastre pentru ei sunt speranţe zadarnice dacă n-ar fi speranţa învierii. Să remarcăm bine fiecare cuvânt al acestei argumentări convingătoare făcute de către unul din cei mai mari logicieni ai pământului. El spune:„Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat [ci este încă mort]. Şi dacă Hristos n-a înviat [ci este încă mort], atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră [pentru că un Cristos mort nar putea şti nimic şi n-ar putea ajuta pe nimeni]. Ba încă suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu [suntem înşelători răi în loc de ambasadori rânduiţi divin], fiindcă am mărturisit cu privire la Dumnezeu că a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat”.((349))Să se observe că apostolul nu insistă în argumentarea Sa în privinţa unei învieri a corpului, ci în privinţa unei învieri a fiinţei, sau a sufletului; „că sufletul Lui nu va fi lăsat în şeol, în hades” (Fapt. 2:31, 32). Dacă Pavel susţinea teoria populară din zilele noastre în privinţa învierii, el ar fi spus ceva cam aşa: Unii dintre voi vorbiţi despre o înviere a corpului ca şi cum ar fi o problemă importantă; dar de fapt corpul este o „povară”, o piedică, o „închisoare” pentru suflet, care se simte cu mult mai bine când este „eliberat”. Învierea corpului, oricând ar veni, ar fi o calamitate şi ar implica o „încătuşare din nou” a sufletului şi o limitare a puterilor lui.Apostolul n-a spus nimic de felul acesta fiindcă ar fi fost contrar adevărului. El a învăţat o înviere a sufletului sau a fiinţei simţitoare din starea de inconştienţă, din moarte; dar a negat învierea corpului care moare, zicând: „Ce semeni, semeni nu trupul care va fi … . Apoi [la învierea sufletului sau fiinţei] Dumnezeu îi dă un trup [nou] după cum voieşte; şi fiecărei [fel de] seminţe îi dă un [fel potrivit de] trup al ei” (1 Cor. 15:37, 38). Masele omenirii de sămânţă sau fel uman vor primi corpuri umane; dar nu aceleaşi corpuri care s-au prefăcut în ţărână şi ale căror fragmente sau atomi au trecut în organisme infinitezimale vegetale şi animale. Biserica va primi corpuri spirituale ca şi cel al Domnului lor înviat şi complet diferite de corpurile lor pământeşti — aşa încât apostolul declară: „Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” — nu cum a fost. 1 Ioan 3:2.Dar să urmărim mai departe argumentarea apostolului. El spune:„Şi dacă Hristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit.” Vers. 17, 18.Cei care pretind că sufletul nu poate muri şi de aceea nu moare, şi care, prin urmare, neagă învierea sufletului sau a fiinţei simţitoare, şi în consecinţă sunt forţaţi de argumentul ((350)) lor să pretindă că referinţele scripturale la înviere vorbesc numai despre corp, sunt în încurcătură în privinţa acestor cuvinte inspirate ale apostolului, neştiind ce să facă cu ele. Dacă ei pretind că Domnul nostru a fost viu, „mai viu ca oricând”, în cele trei zile în care Scripturile declară că a fost mort, şi se gândesc la corpul învierii Sale ca fiind acela lovit şi rănit, pus în mormântul lui Iosif, cum pot pretinde că credinţa într-un Cristos care n-a murit (dar care numai Şi-a lepădat corpul timp de trei zile) este o credinţă „zadarnică”? Cum pot ei recunoaşte că o astfel de credinţă nu eliberează de condamnare? Cum pot ei pretinde că acel Cristos „mai viu ca oricând”, „eliberat” de corpul Său de carne nu poate mântui pe păcătoşi şi ca atare toţi cei care au adormit în Cristos au „pierit”?Întreaga lor teorie este în contradicţie cu prezentarea scripturală a faptelor. Ei neagă că un suflet poate pieri (în greacă, apolloomee — fi distrus), pe când apostolul spune că poate; şi la fel spune şi Domnul nostru — „Acela [Dumnezeu] poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Negând că moartea este un somn, ei neagă şi că unii „au adormit în Hristos” aşteptând o trezire în dimineaţa învierii, în timp ce apostolii, Domnul nostru şi toţi sfinţii profeţi împreună declară că este un „somn” din care numai puterea lui Dumnezeu poate trezi sufletul, fiinţa simţitoare la conştienţă, indiferent pe care plan de existenţă. Căci, să se observe că acei care trec prin „schimbarea” primei învieri la natură divină vor fi suflete, tot aşa cum au fost şi în natura lor pământească. Despre Dumnezeu se spune că este un suflet, fiind folosit acelaşi cuvânt, psuche — „Dacă cineva dă înapoi, sufletul [psuche — fiinţa simţitoare] Meu nu găseşte plăcere în el.” Evr. 10:38.Filosofia platonică (că omul nu moare şi nu poate muri, ci numai pare că moare) predomina în toată Grecia pe vremea primei veniri şi a constituit marele obstacol pentru propăşirea Evangheliei printre neamuri. De exemplu, citim că atunci când Pavel a predicat în Atena a fost ascultat ca un mare învăţător de către filosofi până când a ajuns la subiectul învierii din morţi — le era deajuns; nu-i mai interesa; se ((351)) considerau mult mai avansaţi faţă de ideea evreilor, că morţii nu pot avea o existenţă viitoare decât prin înviere. „Când au auzit ei de învierea morţilor [şi astfel au observat că Pavel nu era de acord cu teoria lor că morţii sunt mai vii ca oricând], unii îşi băteau joc, iar alţii ziceau: «Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată».” Fapt. 17:32.Ideea păgână că moartea nu este moarte, ci un pas spre stări de viaţă mai largi, nu pătrunsese în nici o măsură gândirea evreiască până la vremea primei veniri. Fariseii erau secta principală a evreilor şi Domnul nostru a spus că ei erau succesorii şi reprezentanţii legii mozaice, zicând: „Cărturarii [scriitorii] şi fariseii stau pe scaunul lui Moise” (Mat. 23:2). Saducheii, mai puţin numeroşi decât fariseii, urmau ca sectă în privinţa influenţei: erau de fapt necredincioşi. Ei negau complet viaţa viitoare, susţinând că omul moare exact cum moare animalul şi că nu va fi nici o înviere a morţilor. Ei nu credeau în nici o făgăduinţă mesianică, negau şi inteligenţele supraomeneşti, cum ar fi îngerii etc. Este adevărat, Iosefus atrage atenţia asupra unei secte numite esenieni, despre care el spune că susţineau teoria platonică răspândită printre neamuri, în sensul că omul de fapt nu moare niciodată, ci face numai un pas înainte în dezvoltarea vieţii la momentul crucial numit moarte. Trebuie însă să ne amintim că Iosefus a scris istoria evreilor pe când se afla la curtea romană, şi a scris-o cu intenţia de a influenţa mintea împăratului şi a curţii sale în favoarea evreilor. Romanii ajunseseră să-i privească pe evrei, după cum declară Scripturile că sunt, „un popor încăpăţânat şi răzvrătit”, şi în mod firesc au ajuns la concluzia că într-un fel sau altul cauza dispoziţiei lor răzvrătite ar fi religia lor. Aceasta era o presupunere adevărată; este fără îndoială un fapt că adevărurile revelaţiei divine tind să producă un spirit de libertate oriunde sunt aplicate — doborând larga distincţie între preoţi şi popor, regi şi supuşi, învăţând că toţi sunt supuşi unui singur mare Judecător şi Rege. Dar Iosefus dorea să contracareze această estimare corectă a poporului evreu şi a religiei lui; şi ca atare el a forţat adevărul în străduinţa sa de ((352)) a-şi dovedi susţinerea şi de a arăta curţii romane că religia evreilor era practic la fel ca diferitele religii păgâne: (1) în privinţa stării de conştienţă a morţilor şi (2) în privinţa credinţei în chinul veşnic*. Pentru a-şi dovedi susţinerea, el citează secta esenienilor, ca şi cum ei ar fi fost secta religioasă principală printre evrei. Dimpotrivă, ei erau atât de neînsemnaţi, încât nici măcar nu sunt menţionaţi în Noul Testament, şi evident n-au intrat niciodată în conflict nici cu Domnul nici cu apostolii, în timp ce fariseii şi saducheii sunt menţionaţi continuu şi frecvent.*Evreii nu credeau în chinul veşnic, cu excepţia a foarte puţini dintre ei; dar împăraţii romani favorizau această teorie pentru că le creştea influenţa asupra poporului de rând. Mai târziu împăraţii au adoptat titlul „Pontifex Maximus”, conducător religios principal — mai târziu adoptat însă de papalitate pentru papi.„Pentru El toţi sunt vii” — Luca 20:37, 38După ce Domnul nostru le-a răspuns doctorilor în lege, cărturarilor şi fariseilor şi i-a dezarmat, saducheii şi-au dat aere, gândind că pot să-şi arate superioritatea poziţiei lor necredincioase, prin combaterea doctrinelor Domnului nostru. Acestor saduchei, care pretindeau că morţii sunt morţi pentru totdeauna, Domnul nostru le-a spus: „Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre «rug», când numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov». Dar El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii”. Luca 20:37, 38.Domnul nostru sugerează că aceasta constituie în sine o dovadă că „morţii înviază”, pentru că Dumnezeu în mod sigur nu Sar referi astfel la fiinţe şterse pentru totdeauna din existenţă. El arată apoi că planul lui Dumnezeu pentru o înviere este fixat, iar cei pe care oamenii îi numesc „morţi” „pentru El toţi sunt vii” — din punctul de vedere al lui ((353)) Dumnezeu ei numai „dorm”. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre aceştia că sunt „adormiţi”, şi nu nimiciţi. Cu toate că sentinţa originară a fost la nimicire, aceasta este acum plătită prin răscumpărare. Astfel Moise zice: „Tu întorci pe oameni în ţărână şi zici [la înviere]: «Întoarceţivă, fiii oamenilor!»” (Ps. 90:3; 103:4). Când spune, „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam”, Dumnezeu vorbeşte nu numai despre lucruri trecute ca fiind prezente, dar şi despre lucruri viitoare ca întâmplate deja. Rom. 4:17.Trupul, duhul şi sufletul Bisericii— 1 Tes. 5:23 —Cuvintele trup, suflet şi duh sunt folosite la figurat în legătură cu întreaga Biserică. De exemplu, apostolul spune: „Şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Această rugăciune trebuie înţeleasă că se aplică la Biserică în întregime — Biserica aleasă, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Duhul adevărat a fost păstrat în turma mică. Trupul ei se poate discerne şi astăzi, în ciuda mulţimii de neghină care vrea să-l ascundă şi să-l sufoce. Iar sufletul ei, activitatea ei, inteligenţa ei, fiinţa ei simţitoare, sunt dovedite pretutindeni, ridicând un stindard pentru popor — crucea, răscumpărarea.În nici un alt mod n-am putea aplica cuvintele apostolului; pentru că, oricât de mult s-ar deosebi oamenii în privinţa păstrării spiritelor şi sufletelor individuale ale oamenilor cărora li se adresează, toţi vor fi de acord că trupurile lor nau fost păstrate, ci s-au întors în ţărână ca şi ale altora. Pe lângă aceasta, cuvintele trup, suflet şi spirit sunt la singular, şi nu la plural.Ce semnificaţie are „Şeol” sau „hades”, unde merg toate sufletele?Se susţine că, deoarece se spune că sufletele merg în şeol, hades, de aceea sufletul omului trebuie să fie ceva tangibil şi ((354)) conştient după disoluţie — după separarea spiritului vieţii de organism sau corp. De aceea, este potrivit să examinăm Cuvântul Domnului în această privinţă şi să vedem: Ce este şeol, hades?Cuvântul ebraic şeol apare de şaizeci şi cinci de ori în scripturile Vechiului Testament. De trei ori este tradus „groapă”, de treizeci şi una de ori „mormânt” şi de treizeci şi una de ori „iad” [în K. J. — n. e.]. Toate acestea sunt traduceri greşite, dacă le comparăm cu utilizarea actuală generală a cuvintelor iad, mormânt şi groapă. [În traducerile Cornilescu, cuvintele „şeol” şi „hades” sunt redate în general prin expresia „Locuinţa Morţilor” — n. e.]Sensul cuvântului ebraic „şeol” (hades fiind echivalentul lui grecesc) cu greu poate fi exprimat printr-un cuvânt englezesc: înseamnă ascuns sau stins, sau tăinuit — condiţia sau starea morţii: nu este un loc, ci o stare, şi poate cuvântul uitare din limba noastră corespunde mai bine decât oricare altul cuvântului şeol din limba ebraică şi cuvântului hades din limba greacă. Nimic din cuvântul şeol nu înseamnă bucurie sau suferinţă, sau vreun simţământ; relaţiile lui contextuale trebuie să ne îndrume în aceasta. De aceea să examinăm utilizările cuvintelor şeol şi hades, şi să stabilim din corespondenţă tot ce putem în privinţa cuvântului „iad”. Vom găsi clar declarat în Scripturi că toată lumea are parte de şeol, hades, uitare, buni sau răi, la fel; că acolo nu este nici lumină, nici cunoştinţă, nici înţelepciune, nici plan; că acolo nici o limbă nu laudă pe Domnul, nici nu-I huleşte numele; că este o stare de linişte absolută şi în toate modurile o stare nedorită, decât doar dacă este însoţită de speranţa învierii.Se va observa de asemenea că „sufletele”, atât bune cât şi rele, merg în această stare — şeol, uitare — ca să aştepte chemarea Dătătorului de viaţă în dimineaţa Veacului Milenar. Nu se poate nega că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei noastre au fost uneori neconsecvenţi, dar îndemnăm ca acest lucru să nu fie pus cu totul pe seama lipsei de onestie, chiar dacă în multe cazuri poate părea că le-a cam lipsit: mai degrabă să ((355)) credem că a fost rezultatul confuziei de gândire în acest subiect, introdusă de lungile secole de învăţătură falsă venită din „veacurile întunecate”. Un alt lucru care se poate spune spre atenuarea vinei în privinţa muncii traducătorilor este că în „engleza veche” cuvântul iad nu avea o astfel de semnificaţie cum are în engleza modernă. În nici un sens al cuvântului acesta nu însemna sau nu implica un loc de flăcări şi tortură, sau necaz sau durere, ci mai mult ideea de groapă — condiţie ascunsă, uitare. Folosind cuvântul iad, probabil traducătorii sau justificat în parte, pe baza semnificaţiei lui vechi, a sensului primar al lui, aşa cum este dat în dicţionarele engleze neabreviate.Examinând următoarele utilizări ale cuvântului şeol, cititorul este îndemnat să observe care ar fi înţelesul pasajului, dacă cuvântul şeol ar fi tradus în fiecare caz „iad de foc” sau „loc de chin”, iar apoi să observe de asemenea cum, în fiecare caz, traducerea ar fi cu totul clară şi potrivită contextului dacă ar fi tradus uitare. Acestea dovedesc în concluzie că „sufletele” merg în şeol, uitare, şi că acolo nu sunt în chin, nici nu au vreo cunoştinţă sau înţelepciune sau lucrare sau bucurie sau durere sau simţire de vreun fel, ci pur şi simplu aşteaptă în uitare „glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu”.„Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuinţa Morţilor [în şeol, în uitare]!” Gen. 37:35.Aşa plângea Iacov pe fiul său Iosif, despre care credea că a murit de o moarte violentă.„Dacă i s-ar întâmpla [lui Beniamin] vreo nenorocire în călătoria pe care o faceţi, cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Gen. 42:38.Acestea au fost cuvintele lui Iacov când s-a despărţit de Beniamin şi când se temea ca acesta să nu fie ucis, cum presupunea că s-a întâmplat cu Iosif.Exact aceleaşi cuvinte sunt repetate în împrejurări similare, în capitolul 44:29, când fraţii lui Iosif îi relatează acestuia porunca tatălui lor la plecare în privinţa lui Beniamin. Iar în versetul 31, fraţii declară iarăşi chestiunea ((356)) ca pentru ei înşişi, zicând: „Robii tăi vor coborî cu durere în Locuinţa Morţilor [în şeol, în uitare] perii albi ai slujitorului tău, tatăl nostru”.Aici avem patru cazuri în care şeol a fost tradus „Locuinţa Morţilor”, şi invităm pe toţi să se gândească ce nepotrivit era să fi folosit cuvântul iad, cu ideea obişnuită, comună, aceea de foc, chin şi suferinţă. Evident că traducătorii au fost cu totul convinşi că acest cuvânt, iad, aşa cum este înţeles în general, ar da idei foarte greşite cu privire la aşteptările lui Iacov pentru el însuşi, şi ale fiilor săi cu privire la el: ca atare au tradus aici „Locuinţa Morţilor”. Totuşi, ei nu credeau, nici majoritatea oamenilor nu cred, că Iacov a mers în mormânt, sau că se gândea că merge în mormânt. Patriarhul nu se gândea nici la îngroparea corpului său în mormânt, căci atunci fără îndoială ar fi folosit pentru mormânt acelaşi cuvânt ebraic pe care l-a folosit când vorbea despre mormântul Rahelei, şi anume, qebura (Gen. 35:20); sau ar fi folosit acelaşi cuvânt (qeber) pe care l-a folosit fiul său Iosif, când a vorbit despre mormântul lui Iacov, pe care însuşi Iacov pusese să-l pregătească înainte de a muri (Gen. 50:5). Dimpotrivă, vedem că Iacov vorbea despre sine însuşi ca despre un suflet sau o fiinţă — că dezamăgirea pricinuită de pierderea lui Beniamin îl va doborî în uitare, în starea morţii, la vârsta lui acum înaintată şi cu sănătatea firavă.„Dar, dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor coborî de vii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Num. 16:30.„Şi s-au coborât astfel de vii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] … pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării.” Num. 16:33.Aceste două texte, care se referă la Core, Datan şi Abiram, arătând cum au fost distruşi, nu puteau fi în mod logic traduse „în iad”, de teama de a dovedi că pretinsul loc de chin ((357)) este sub suprafaţa acestui pământ. Dar cât de simplă este declaraţia atunci când este corect înţeleasă: pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, iar ei au ieşit din mijlocul activităţilor vieţii, în uitare, în inconştienţă.„Căci focul mâniei Mele s-a aprins şi va arde până în cea mai adâncă Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare], va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor.” Deut. 32:22.Aici desigur este o menţiune despre foc, dar nu despre focul literal. Întregul context arată că este vorba despre focul mâniei lui Dumnezeu, cum urmează declaraţia: „Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri şi de boli cumplite. … Afară vor pieri de sabie şi înăuntru vor pieri de groază”. Nu suntem lăsaţi să presupunem în privinţa felului în care a fost împlinită această profeţie, deoarece apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, se referă la acest pasaj şi îl aplică la Israelul trupesc şi la necazul care a venit peste ei ca naţiune când L-au respins pe Domnul Isus şi la rândul lor au fost şi ei respinşi de Domnul. Apostolul spune că mânia a venit peste ei la maximum (1 Tes. 2:16): mânia divină i-a ars şi a continuat să-i ardă până când ca popor au suferit pentru păcatele lor naţionale. După ce mânia divină le va fi ars încălcările naţionale, căutândui chiar până la cea mai adâncă stare de uitare (şeol), El le va vorbi paşnic, spunând Bisericii: „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfîrşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui»” (Isa. 40:1, 2). Atunci va veni şi eliberarea lui Iacov prezisă de apostolul Pavel pe baza declaraţiei divine: „Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele” (Rom. 11:26, 27). Aceeaşi idee că mânia divină împotriva lui Israel, care arde până în cea mai adâncă uitare, va fi urmată de binecuvântarea divină, este arătată în context. Vezi Deut. 32:26-43.((358))„Domnul omoară şi dă viaţă, El coboară în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] şi El scoate de acolo [prin înviere din uitare, din şeol].” 1 Sam. 2:6.„Legăturile Şeolului [uitării] [iadului — K. J., n. e.] mă înconjuraseră.” 2 Sam. 22:6.Profetul David a spus aici că viaţa lui era în primejdie, dar că Dumnezeu l-a scăpat din mâna lui Saul. Contexul însă arată foarte clar că psalmistul vorbeşte profetic despre Cristos şi despre timpul eliberării depline a Corpului lui Cristos, care este Biserica, din lumea rea de acum în gloriile lumii care vine, arătând (vers. 8-18) că eliberarea corpului lui Cristos va fi tocmai înaintea unui mare timp de necaz şi de manifestare a puterii şi indignării divine împotriva răutăţii.„Să nu laşi ca perii lui cei albi să se coboare în pace în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] … Să-i cobori perii albi însângeraţi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” 1 Împ. 2:6, 9.Aici David vorbea, arătându-i fiului său Solomon, că Ioab era un om periculos, un om sângeros, meritând pe drept o răsplătire înainte de moarte. Traducătorii evident au gândit că deşi Ioab era un om rău, nu se potrivea să traducă aici cuvântul şeol prin iad, deoarece contextul vorbeşte despre peri albi, în timp ce teoria lor susţine că perii sunt îngropaţi cu tot restul corpului fizic, iar sufletul gol sau spiritul merge în iad. De aceea au preferat să traducă aici şeol prin cuvântul englezesc mormânt. Dar având ideea corectă în minte, nu există nici o dificultate în legătură cu coborârea perilor albi ai lui Ioab şi ai lui Iacov împreună în şeol, uitare, starea morţii. Cuvintele „peri albi” şi „cărunteţe” sunt doar figuri de stil care înseamnă vârstă înaintată.„Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel care se coboară în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Iov 7:9.Iov arată aici nimicirea totală a sufletului sau a fiinţei omului prin moarte. Totuşi, în versetul 21 el încheie ((359)) argumentul cu declaraţia: „Căci acum voi adormi în ţărână şi când mă vei căuta, nu voi mai fi”. Intervalul morţii este numit somn, întocmai cum Veacul Milenar este numit dimineaţă, iar veacul actual o noapte de plânset şi de necaz, de moarte şi de jale. Domnul îl va căuta pe Iov dimineaţa, prin puterea învierii, şi chiar dacă el nu va mai fi, chiar dacă moartea va fi făcut o nimicire completă, totuşi cazul nu este peste puterea divină, şi de aceea, când va veni timpul Domnului, „Îi va fi dor de lucrarea mâinilor Sale”, după ce ziua răzbunării Domnului va fi trecut, iar timpurile de înviorare vor fi venit — atunci El îi va chema, iar Iov şi toţi ceilalţi îi vor răspunde. Vezi Iov 14:14, 15.„Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]: ce poţi şti?” Iov 11:8.Aceste cuvinte sunt ale lui Ţofar, unul dintre mângâietorii greşiţi ai lui Iov, pe care Domnul i-a mustrat. Prin această declaraţie el încearcă să-i arate lui Iov că principiile guvernării divine sunt de nepătruns pentru omenire: ca o ilustraţie a lipsei complete de cunoştinţă a omului despre Dumnezeu, el se referă la şeol şi le compară pe cele două; după cum în şeol nu este nici o cunoştinţă, la fel, pretinde el, nu poate fi nici o cunoştinţă despre înţelepciunea şi planul divin.„Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” Iov. 14:13.Aici este cea mai simplă şi cea mai explicită declaraţie a speranţei lui Iov. El nu dorea o continuare a condiţiilor actuale de păcat, tristeţe, necaz şi durere; el era cu totul doritor să fie ascuns în uitare până la timpul când blestemul, „mânia”, va fi ridicat de pe pământ, iar în locul lui vor veni timpurile de împrospătare. Dar el nu dorea să fie şters pentru totdeauna. O, nu! Având încredere în prevederea ((360)) divină pentru o viaţă viitoare prin înviere, el se roagă ca Dumnezeu la timpul potrivit, după ce blestemul păcatului va fi fost îndepărtat, să-Şi ducă aminte de el şi să-l cheme din uitare, din nou la fiinţă, prin puterile restabilirii care vor fi exercitate atunci prin Cristos. Vezi Fapt. 3:19-21.„Dacă aştept, Şeolul [uitarea] îmi este locuinţă, îmi fac culcuşul în întuneric; strig gropii [stricăciunii, subsol — n. e.]: «Tu eşti tatăl meu!» şi viermilor: „Voi sunteţi mama şi sora mea!»” Iov 17:13, 14.Ce expresiv este acest limbaj! Uitarea este locuinţa sau patul, şi este plină de întuneric — sufletul lui Iov, fiinţa sa doarme, este neînsufleţită, aşteptând dimineaţa învierii în timp ce corpul său este dat stricăciunii.„Unde mai este atunci speranţa mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea? Ea se va coborî cu mine îseparatş la porţile Locuinţei Morţilor [şeol, uitare] când vom merge împreună să ne odihnim în ţărână.” Iov 17:15, 16.Slujitorul lui Dumnezeu îşi exprimă speranţa sau încrederea, dar întreabă câţi pot avea o astfel de încredere. El îşi exprimase deja speranţa că moartea sa va fi numai un somn din care se va trezi dimineaţa. Dar deşi fiecare merge separat în şeol, în uitare, fie că are această speranţă fie că nu, toţi găsesc odihnă în ţărână.„Îşi petrec zilele în prosperitate şi se coboară într-o clipă în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Iov 21:13.Iov descrie aici calea prosperă a unora care nu sunt poporul Domnului — comparând-o cu necazurile avute de unii care sunt poporul Domnului şi care vin sub nuiaua disciplinării divine, ca să-i potrivească şi să-i pregătească pentru lucrurile mai bune ce vor urma.„Cum sunt sorbite de secetă şi de căldură apele zăpezii, aşa înghite Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] pe cei ce păcătuiesc.” Iov 24:19.Toată omenirea a păcătuit şi deci toată omenirea este supusă morţii şi merge în uitare. Singura nădejde este în Cel ((361)) care ne-a răscumpărat din moarte şi care „dimineaţa” ne va scoate din uitare, conform făgăduinţei Sale generoase. Însă Iov în acest exemplu se referă în mod special la răufăcători, care-şi grăbesc moartea printr-un curs rău.„Înaintea Lui Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] este dezgolită, adâncul [nimicirea, subsol — n. e.] n-are acoperiş.” Iov 26:6.Iov arată aici atotînţelepciunea Creatorului, care nu numai că ştie sfârşitul de la început, ci orice lucru secret al uitării este deschis privirii Sale de nepătruns.„Căci în moarte nu este aducere aminte de Tine; şi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] cine Te va lăuda?” Ps. 6:5.Ce declaraţie clară, categorică avem aici, dovedind că în moarte omul este inconştient! Să se observe de asemenea că declaraţia nu se referă la cei răi, ci la slujitorii lui Dumnezeu care doresc să-I mulţumească şi să-L laude pentru îndurările Sale. De asemenea să observăm că nu se referă la trupul de carne mort, care este înmormântat în qeber, ci la sufletul care merge în şeol, uitare.„Cei răi se întorc în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.]; toate neamurile care uită pe Dumnezeu.” Ps. 9:17.Cuvântul ebraic şub din acest text este tradus potrivit „se întorc”. Acesta dă ideea că există recuperare din şeol, din uitare, şi că unii astfel recuperaţi se vor întoarce în uitare din pricina răutăţii lor şi din pricină că au uitat pe Dumnezeu. Eliberarea din şeol a omenirii în general va avea loc în timpul Veacului Milenar, ca rezultat al preţului de răscumpărare sfârşit la Calvar. Totuşi, cei odată treziţi şi aduşi la cunoştinţa adevărului, care atunci vor fi păcătoşi cu voia, se vor întoarce din nou în uitare — „Moartea a Doua”, din care nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o restabilire. Că acest pasaj nu este aplicabil la masele omenirii (la păgâni) care n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu, este foarte evident — din însăşi declaraţia lui se vede că se referă la cei care-L uită pe Dumnezeu după ce au fost aduşi la o cunoaştere clară a Lui şi la o responsabilitate corespunzătoare.((362))„Căci nu vei lăsa sufletul meu Locuinţei Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.], nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.” Ps. 16:10.Apostolul Petru, vorbind în ziua Cincizecimii sub influenţa deplină a Spiritului sfânt, ne explică semnificaţia adevărată a acestei declaraţii, arătând că n-ar putea fi adevărată despre David însuşi, căci sufletul lui David a fost lăsat în şeol şi carnea lui a văzut putrezirea. El spune despre David: „A murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi”. „David nu s-a suit în ceruri.” Fapt. 2:27-34.Cuvintele apostolului sunt categorice şi cu totul convingătoare în două puncte: (1) că sufletul lui David a mers în şeol, în uitare, şi a rămas acolo, şi până la timpul când vorbea Petru nu mersese în ceruri; (2) că sufletul lui Isus Cristos a mers de asemenea în şeol, în uitare, însă n-a rămas acolo fiindcă a fost înviat a treia zi — şi după aceea S-a înălţat la cer.Aceste declaraţii clare din partea unei surse inspirate ar trebui să clarifice subiectul pentru toţi căutătorii sinceri ai adevărului. Ele pun în faţa noastră următoarele fapte: (1) Sufletul (fiinţa) Domnului nostru Isus a mers în uitare, în şeol, în moarte. (2) El a fost mort părţi din trei zile. (3) El a înviat, a fost însufleţit, scos din uitare, la natură divină, a treia zi, prin puterea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, şi a devenit „pârga celor adormiţi”. Fiinţa sau sufletul Domnului nostru n-a existat cât a fost mort: „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte; Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru vină”. Dar sufletul Său (fiinţa) a fost reînsufleţit la înviere, dându-I-se un corp nou, spiritual*.*Vol. II, pag. 109„Mă înfăşuraseră legăturile Şeolului [uitare][durerile iadului, Ps. 17:6 — B. B., n. e.] şi mă prinseseră laţurile morţii.” Ps. 18:5O expresie figurată, de spaimă şi teamă de moarte.„Doamne, Tu mi-ai scos sufletul din Locuinţa Morţilor ((363)) [şeol, uitare] [iad — B. B., Ps. 29:3, n. e.]; Tu m-ai ţinut cu viaţă în mijlocul celor care se coboară în groapă.” Ps. 30:3.Aceasta este o mulţumire pentru însănătoşirea de o boală gravă, care-i ameninţa viaţa.„Să rămână de ruşine cei răi, ei să tacă în Locuinţa Morţilor! [şeol, uitare] [„să se coboare în iad” — Ps. 30:17, B. B., n. e.]. Să amuţească buzele mincinoase.” Ps. 31:17, 18.Aici, ca şi în altă parte, psalmistul doreşte curăţirea pământului de cei care iubesc şi practică răutatea. Aceasta nu se referă deloc la o viaţă viitoare, nici nu implică o speranţă într-o înviere. Când Împărăţia va fi a Domnului şi El va fi cârmuitor printre neamuri, iar legile dreptăţii şi adevărului vor fi stabilite, şi mila şi iubirea vor aduce fiecărei creaturi cea mai deplină ocazie de cunoştinţă şi recuperare din păcat, poate că unii care acum sunt răi vor căuta dreptatea, justiţia, şi vor fi ascunşi sub mila dreptăţii lui Cristos şi în cele din urmă vor ajunge la viaţă veşnică prin El. Nici profetul David, nici altcineva n-a putut obiecta la o asemenea reformare, nici la acordarea vieţii veşnice acelora complet reformaţi şi readuşi în armonie cu Dumnezeu.„Sunt duşi ca o turmă [ca oile — B. I., n. e.] în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]; moartea se hrăneşte cu ei, iar dimineaţa vor stăpâni peste ei oamenii drepţi; frumuseţea lor va fi sortită mistuirii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], căci nu va fi altă locuinţă pentru ei. Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării]. Ps. 49:14, 15.Că şeol nu înseamnă mormânt în sensul obişnuit, ci aşa cum îl traducem noi, uitare, se vede clar din acest text; căci oile nu sunt îngropate în morminte, deşi toate oile merg în uitare, sunt uitate, sunt ca şi cum n-ar fi fost. Profetul arată aici încrederea sa în înviere, că Dumnezeu îi va răscumpăra sufletul din şeol, uitare. Aceasta este în deplină armonie cu ceea ce spune apostolul Petru, că „David nu s-a suit în ceruri”. Sufletul lui David a mers în şeol, în uitare, şi singura speranţă ((364)) a lui David a fost în răscumpărarea sufletului său din şeol, din uitare, la viaţă, de către Răscumpărătorul la înviere. Mai mult, chiar şi cei care merg în uitare ca oile trebuie să iasă din uitare, fiindcă acest pasaj spune clar că în „dimineaţa” învierii, în dimineaţa Milenară, cei drepţi „vor stăpâni” peste aceştia, îi vor conduce, îi vor stăpâni, îi vor judeca în dreptate. La fel spune şi apostolul: „Sfinţii vor judeca lumea”. 1 Cor. 6:2.„Să vină moartea peste ei şi să se coboare de vii în Locuinţa Morţilor! [şeol, uitare] [în iad — Ps. 54:16, B. B., n. e.] Căci răutatea este în locuinţa lor, în mijlocul lor.” Ps. 55:15.Această scriptură, de obicei greşit înţeleasă, a fost o mare piatră de poticnire pentru mulţi din poporul Domnului. Ei au zis: Cum se poate ca un om bun ca David să se roage ca vrăjmaşii Săi să meargă în iad — în chin veşnic? Un om bun nu s-ar ruga aşa, şi nici n-a fost acesta sensul rugăciunii lui David. După cum am văzut, cuvântul şeol nu conţine nici o idee de foc sau de flăcări sau de chin sau de ceva de felul acesta, ci pur şi simplu înseamnă uitare, stingerea vieţii. Înseamnă deci că rugăciunea lui David sau dorinţa lui pentru vrăjmaşii săi, împotrivitorii dreptăţii, a fost o dorinţă cu totul potrivită, în cea mai deplină armonie cu legile celor mai civilizate popoare din această zi cu cea mai mare iluminare. Astăzi legile popoarelor civilizate declară că toţi ucigaşii vor fi executaţi şi în general ele stipulează metodele de execuţie care se presupun a fi cele mai uşoare şi mai puţin dureroase. Legea spune astfel, ca şi David: Să meargă aceşti vinovaţi în şeol, în uitare — să moară. Cu toate acestea, Dumnezeu în îndurarea Sa a răscumpărat cu sângele preţios al lui Cristos atât pe cel mai josnic păcătos, cât şi pe cel mai puţin josnic, pentru că „prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru toţi”. „Hristos Isus S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei.” Dacă unii dintre semenii noştri sunt mai stricaţi decât noi, aceasta poate fi, după câte ştim noi, din cauza influenţelor deosebit de înrobitoare ale Adversarului asupra lor (2 Cor. 4:4), sau din cauza unei moşteniri mai rele. În orice caz, prevederea lui Dumnezeu este ca fiecare individ din ((365)) neamul omenesc să aibă o ocazie deplină, corectă, imparţială, să decidă asupra alegerii sale pentru dreptate şi viaţă, sau pentru nedreptate şi Moartea a Doua — să se întoarcă în şeol. Toate acestea sunt deplin garantate pentru noi în Noul Legământ, asigurat şi sigilat pentru noi prin meritul sângelui preţios al lui Cristos.„Căci mare este bunătatea Ta faţă de mine şi Tu mi-ai mântuit sufletul din adânca Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare]” [„iadul cel mai de jos” — B. B., n. e.]. Ps. 86:13.Cuvintele „adânca Locuinţă a Morţilor” înseamnă aici „adâncimea uitării”. Putem considera în mod potrivit că profetul Îl personifică aici pe Domnul Isus, aşa cum face în mulţi psalmi ai săi. Dacă este aşa, cuvintele „adâncimea uitării” ar avea o aplicabilitate deosebită. În cazul omenirii, moartea este numai un somn, iar uitarea ei este numai temporară, din care va fi o trezire la înviere, ca rezultat al răscumpărării. Dar în cazul Domnului nostru Isus a fost diferit: deoarece a luat locul păcătosului (Adam), pentru El moartea trebuie să fi însemnat pedeapsa extremă a păcatului, adică o uitare veşnică, în afară de cazul că prin harul şi puterea Tatălui, El era înviat din morţi şi devenea Eliberatorul celor pe care i-a răscumpărat.„Sufletul mi s-a săturat de rele şi viaţa mi se apropie de Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]”. Ps. 88:3.Şi aici tristeţea apropierii morţii este descrisă poetic şi pe scurt.„Este oare vreun om care să trăiască şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din mâna [puterea] Şeolului [uitării]?” Ps. 89:48; [iadului — Ps. 88:47, B. B., n. e.].Cât de concordantă este această întrebare şi răspunsul pe care-l implică, cu toate faptele cazului aşa cum le-am văzut până acum, şi ce lipsite de armonie sunt aceste cuvinte cu ideea generală asupra subiectului discutat! Ideea generală este că nici un om, nici un suflet nu moare; că momentul morţii este momentul unei creşteri a vieţii; ca atare sufletul este superior puterilor şeolului, uitării — că sufletul nu ((366)) poate muri: că, departe de a intra în discuţie dacă el se poate elibera pe sine din puterea şeolului, nu încape nici o discuţie că şeolul nu are nici o putere de a atinge sufletul. Cât de consecvente sunt scripturile şi adevărul! Cât de inconsecventă este filosofia platonică în general acceptată!„Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.]; eram pradă necazului şi durerii.” Ps. 116:3.Aici iarăşi este înfăţişată grăitor frica de moarte.„Unde mă voi duce departe de Duhul Tău [puterea Ta — să scap sau să fiu ascuns de puterea divină] şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în ceruri, Tu eşti acolo; dacă îmi voi face patul în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — Ps. 138:8, B. B., n. e.] iată-Te şi acolo.” Ps. 139:7, 8.Conform ideii predominante, aceasta ar însemna că Dumnezeu este un locuitor permanent al camerei de tortură pe care ar reprezenta-o şeolul. Dimpotrivă, profetul priveşte puterea divină dintr-un punct de vedere larg şi ne spune rezultatul cercetărilor sale, că în tot universul nu există nici un loc inaccesibil puterii divine. Chiar şi uitarea morţii îi este supusă Domnului nostru, care spune: „Eu ţin cheile morţii şi ale hadesului [uitării]”. Încrederea noastră în Dumnezeu — în atotputernicia Sa — constituie baza credinţei noastre în învierea morţilor.„Cum se brăzdează şi se spintecă pământul, aşa ni se risipesc oasele la gura Şeolului [uitării].” Ps. 141:7.Semnificaţia acestui pasaj este foarte ascunsă, dar în orice caz nu are nimic în ea favorabil ideei obişnuite a unui iad de chin. Traducerea lui Young redă acest verset: „Ca unul care munceşte şi brăzdează pământul au fost risipite oasele noastre la porunca lui Saul”.„Hai să-i înghiţim de vii, ca Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea].” Prov. 1:12.Acesta se presupune a fi felul de vorbire al ucigaşilor, care şi-ar distruge repede victimele şi ar vrea ca ele să dispară din vedere şi din memorie — în uitare.((367))„Picioarele ei coboară la moarte, paşii ei dau în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Prov. 5:5.Aici sunt prezentate poetic ispitele unei femei rele şi rezultatele lor dăunătoare: căile ei duc la nimicire, la moarte, la uitare.„Casa ei este drumul spre Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.], coborând spre locaşurile morţii.” Prov. 7:27.O expresie asemănătoare cu cea precedentă, dar care face dovada că iadul la care se referă nu este în flăcări, nici un loc de chin, ci locaşurile întunecate ale morţii, nefiinţei, uitării.„Oaspeţii ei sunt în adâncimile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [iadului — K. J., n. e.]”. Prov. 9:18.Aici, în limbaj hiperbolic, invitaţii femeii desfrânate sunt reprezentaţi ca morţi, că şi-au pierdut respectul de sine şi toată demnitatea de om — fără îndoială că ei sunt pe calea morţii, căci calea desfrânării grăbeşte boala şi moartea. Ei sunt pe calea uitării, nu numai în sens fizic, dar şi în sensul pierderii respectului şi influenţei printre oameni.„Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] şi Adâncul sunt cunoscute Domnului, cu cât mai mult inimile fiilor oamenilor!” Prov. 15:11.Ar trebui să se observe că aici nu se face nici o aluzie la chin, ci chiar dimpotrivă, şeolul, uitarea este asociată cu nimicirea.„Înţeleptul merge pe cărarea vieţii ce duce în sus, ca să ocolească drumul iadului [şeolului, uitării] care merge în jos”. Prov. 15:24 . [B. B. — n. e.]Traducătorii noştri au făcut ca acest text să le favorizeze foarte bine teoria că cei drepţi merg sus în cer, iar cei răi merg jos în iad. Să remarcăm traducerea din Versiunea Revizuită: „Pentru cel înţelept cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la Locuinţa Morţilor [şeol, mormânt], de jos”. Ideea corectă ar putea fi redată în mod cuvenit astfel: Pentru cei înţelepţi cărarea vieţii este o cărare în sus spre dreptate, ca ei să poată fi eliberaţi din uitare prin puterea învierii.„Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — K. J., n. e.]”. Prov. 23:14.((368))Poate că nu este necesar să explicăm că acest text nu învaţă că după moarte corpul trebuie bătut pentru ca sufletul să poată fi scos din iadul de chin. Înţelesul este indicat clar de context. Îndemnul este ca copilul să nu fie cruţat de nuia, dacă trebuie, pentru că în felul acesta mulţi ani folositori se pot adăuga la viaţa lui — sufletul (fiinţa) lui va fi ferit de o uitare prematură şi poate va fi salvat de Moartea a Doua — de a se întoarce în uitare.„După cum Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] şi adâncul nu se pot sătura, tot aşa nici ochii omului nu se pot sătura.” Prov. 27:20.Aceasta, departe de a însemna un iad arzând, de proporţii atât de imense încât nu poate fi umplut niciodată, înseamnă doar că nu există limite în privinţa capacităţii morţii — uitarea şi nimicirea nu pot fi supraaglomerate.„Trei lucruri sunt nesăţioase, patru lucruri nu zic niciodată: «Destul!»: Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea], un pântece care nu poate purta copii, pământul, care nu este sătul de apă, şi focul, care nu zice niciodată: «Destul!»” Prov. 30:15, 16.În textul acesta, ca şi în cel precedent, se spune despre moarte, uitare, că nu are nici un sfârşit în privinţa capacităţii ei şi nu poate fi prea mult pentru ea.„Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” Ecl. 9:10.Aici este o declaraţie foarte clară în privinţa iadului, şeolului, uitării. Aceasta se aplică nu numai la cei răi, ci şi la cei drepţi — la toţi cei care intră în moarte. În şeol, în uitarea morţii, nu există nici lucrare bună, nici lucrare rea, nici laudă la adresa lui Dumnezeu, nici blestem la adresa lui Dumnezeu, nici gândire bună, nici gândire rea, nici cunoştinţă sfântă, nici cunoştinţă nesfântă, nici înţelepciune cerească, nici alt fel de înţelepciune. Cum ar putea fi declarată această chestiune mai clar sau mai categoric?„Gelozia este neînduplecată ca Şeolul [uitarea]”. Cânt. Cânt. 8:6.((369))Aici starea morţii, uitarea, este înfăţişată ca însăşi personificarea neînduplecării. Ea înghite întreaga familie umană, fără nici o excepţie, atât în privinţa caracterului, cât şi a stării.„De aceea Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] îşi şi deschide gura şi îşi lărgeşte peste măsură gâtul.” Isa. 5:14.Aici profetul foloseşte cuvântul şeol, uitare, pentru a descrie pierderea prestigiului, înjosirea, dezonoarea asupra Israelului. Ei ajunseseră ca morţi, trecuseră în uitare în mare număr. Pasajul nu face nici o referire la un mormânt literal, nici la un iaz de foc.„Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire.” Isa. 14:9.Acesta este un limbaj adânc simbolic. Se aplică la Babilon. Împlinirea lui, credem noi, este încă în viitor şi acum este foarte aproape. Babilonul cel Mare va fi înghiţit; ca o piatră aruncată în mare, nu se va mai găsi şi va fi uitat — va merge în uitare, în şeol (Apoc. 18:21). Acest lucru este arătat de context, care spune: „Iată, asupritorul nu mai este, cel care strângea aurul [cetatea de aur — K. J., n. e.] a încetat.” Vezi vers. 4-8.„Strălucirea ta s-a coborât şi ea în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Isa. 14:11.Aceasta este o continuare a aceleiaşi imagini simbolice a nimicirii Babilonului mistic, a cărui măreţie va fi curând un lucru al trecutului — îngropată în uitare, nu într-un iad arzând.„Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legământ cu moartea, am făcut o alianţă cu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea].»” [iadul, şeolul în subsol — B. B., n. e.]. Isa. 28:15.Aici Domnul prezice strâmtorare groaznică, poticnire şi cădere printre cei care prin doctrine false au ajuns să nesocotească învăţătura scripturală că plata păcatului este moartea. Acest timp de răsplătire pentru cei care au falsificat Cuvântul lui Dumnezeu, şi care, în loc să fie sfinţiţi prin adevăr, preferă eroarea, acest timp deci, este aproape. Marele adversar al nostru, Satan, se foloseşte de credinţa greşită care predomină asupra acestui subiect pentru a prinde în capcană lumea cu ((370)) diferitele doctrine false prezentate pe această premisă falsă. El deja a indus în eroare pe papişti şi întreaga lume păgână în privinţa rugăciunilor şi a slujbelor pentru morţi, despre care se crede că nu sunt morţi, ci foarte vii în chinurile purgatoriului. Iar acum, prin Spiritism, Teosofie şi Ştiinţa Creştină, acelaşi Adversar face atacuri speciale împotriva protestanţilor, care, din pricina credinţei lor că morţii nu sunt morţi, sunt foarte expuşi acestor influenţe înşelătoare.Creştinii din diferite denominaţii au „făcut un legământ cu moartea” şi spun că ea este un prieten, în timp ce Scripturile spun că este cel mai mare vrăjmaş al omului şi este plata păcatului său. Creştinii nominali sunt de acord cu mormântul; ei îl consideră a fi numai o magazie pentru corpul pământesc de care se consideră scăpaţi. Neputând vedea că moartea (uitarea) este plata păcatului, ei sunt gata să creadă minciuna lui Satan, că plata păcatului este chinul veşnic. Neputând crede că moartea este plata păcatului, ei sunt gata să nege că moartea lui Cristos a fost remediul, preţul corespunzător pentru eliberarea omului, şi astfel toate aspectele îndurătoare ale planului divin de răscumpărare şi restabilire sunt mai mult sau mai puţin ascunse vederii lor şi sunt greu de înţeles.„Şi legământul vostru cu moartea va fi nimicit şi alianţa voastră cu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul, şeolul — B. B. subsol, n. e.] nu va dăinui.” Isa. 28:18.Astfel Domnul declară că în cele din urmă El va convinge lumea de adevărurile declaraţiei scripturale cu privire la starea de moarte şi de uitare; dar va fi printr-un mare timp de necaz şi confuzie pentru cei care sunt sub această înşelare şi care refuză să asculte glasul Cuvântului Domnului asupra acestui subiect.„Ziceam: «În mijlocul vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei Morţilor! [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.]. Sunt lipsit de restul anilor mei!»” Isa. 38:10.Acestea sunt cuvintele lui Ezechia, împăratul bun al lui Iuda, pentru care s-a făcut o minune, prelungindu-i-se zilele. ((371)) În aceste cuvinte el spune care erau gândurile sale pe când era bolnav. De bună seamă el nu voia să spună că se aştepta să meargă într-un iad de chin veşnic, şi traducătorii au fost destul de înţelepţi să vadă că dacă în acest caz ar fi tradus şeol prin iad, s-ar fi ridicat semne de întrebare şi investigaţii din partea cititorilor, ceea ce ar fi adus adevărul despre acest subiect mai repede în atenţia generală. Împăratul spune doar că se simţea aproape de moarte, de uitare, şi că era pe punctul de a fi lipsit de restul zilelor sale, de care se aştepta pe bună dreptate să se bucure.„Căci nu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] Te laudă, nu moartea Te sărbătoreşte.” Isa. 38:18.Acestea sunt cuvintele lui Ezechia, parte din aceeaşi descriere a bolii sale, a fricii sale de moarte, a mărturiei sale despre bunătatea şi îndurarea Domnului în faptul că i-a prelungit viaţa, şi a mulţumirii sale Domnului. El spune: „Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul [fiinţa] din groapa nimicirii”. Traducătorii n-au redat „căci nu iadul te laudă”, fiindcă altfel cei cu o minte cercetătoare ar fi întrebat la ce fel de iad se referă. Ezechia asociază ideea morţii cu uitarea, şeolul, şi le foloseşte ca sinonime, declarând apoi: „Cel viu, da, cel viu Te va lăuda, ca mine astăzi”. Cu alte cuvinte, un om viu poate lăuda pe Domnul, dar dacă un om este mort, dacă sufletul său a mers în şeol, în uitare, el nu poate lăuda pe Domnul, nici nu-şi poate aminti îndurările Sale — până când, în dimineaţa învierii, după cum spune Iov, Domnul îl va chema şi toţi îi vor răspunde.„Şi te-ai dus la împărat cu untdelemn … şi te-ai plecat până la Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]” [infern — B. I., n. e.]. Isa. 57:9.Aceasta este o expresie figurată. Nu se referă la un iad, un infern de chin, nici la un mormânt literal. Îl reprezintă pe Israel ca o femeie care-l neglijează pe soţul ei, Domnul, căutând alianţă cu împăraţii pământului, până la uitare — până la măsura că a devenit moartă la figurat, uitând ((372)) pe Domnul şi principiile adevărului Său şi dreptatea care este prin credinţă.„În ziua când s-a coborât în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.], am răspândit jalea … . De vuietul căderii lui am făcut să se cutremure popoarele, când l-am aruncat în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] … . S-au coborât şi ei cu el în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], la cei care au pierit ucişi de sabie.” Ezec. 31:15-17.Aici Domnul, prin profet, descrie în limbaj figurat căderea Babilonului. După cum s-a văzut până aici, căderea Babilonului şi descrierile extravagante ale lui s-au aplicat în parte la Babilonul literal, şi în parte mai mare se vor aplica şi la căderea şi prăbuşirea completă a Babilonului mistic. Vechiul popor al Babilonului a fost învins de mezi şi perşi, şi a intrat în uitare, în starea de moarte ca popor: Babilonul modern mistic trebuie la fel să cadă în uitare, ca să nu se mai ridice.„Cei puternici dintre cei viteji vor vorbi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.] despre el cu cei care-l sprijineau.” Ezec. 32:21.Aici naţiunea egipteană care a trecut în uitare şi celelalte naţiuni puternice care au mers în uitare înainte de căderea Egiptului, sunt reprezentate ca vorbind Egiptului în privinţa căderii lui. Astfel noi zicem că istoria ne spune anumite lucruri — că istoria îşi repetă lecţiile.„Ei nu zac împreună cu vitejii, căzuţi dintre cei necircumcişi, care sunt coborâţi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.] împreună cu armele lor de război.” Ezec 32:27.Aici profetul prezice distrugerea Meşecului şi Tubalului, cum şi ele vor merge în uitare împreună cu armele lor de război. Armele de război pot într-adevăr merge în uitare, şi mulţumim Domnului că nu s-a făcut nici o prevedere pentru restabilirea lor în veacul glorios care trebuie să vină, când Emanuel Îşi va fi stabilit Împărăţia, căci făgăduinţa clară este: „El a pus capăt războaielor până la marginea pământului”. Ps. 46:9.((373))„Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului [uitării] [infernului — B. I., n. e.], îi voi scăpa de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare], unde îţi este nimicirea? Mila va fi ascunsă de ochii Mei.” Osea 13:14.Cine nu este deja convins că şeol nu înseamnă un loc de chin, poate fi cel puţin mângâiat prin acest text, în care Domnul declară fără condiţii că şeolul va fi nimicit. Dacă, prin urmare, cineva mai crede şi susţine că este un loc de tortură, să admită cel puţin şi că nu va continua toată eternitatea, deoarece însuşi Domnul i-a hotărât nimicirea.Dar ce minunat de clară şi armonioasă este toată această declaraţie privită din punctul de vedere cel adevărat. Preţul de răscumpărare a fost deja plătit de către scumpul nostru Răscumpărător, iar lucrarea de eliberare a omenirii din şeol, din uitarea morţii, aşteaptă numai până când Biserica, Trupul lui Cristos, va fi fost aleasă dintre oameni şi glorificată împreună cu Domnul şi Capul ei, Isus Cristos. Imediat ce învierea Bisericii va fi completă (întâia înviere sau învierea principală), atunci, spune apostolul, „se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?»” 1 Cor. 15:54, 55.Înghiţirea morţii de biruinţă va fi lucrarea Veacului Milenar şi va fi treptată, întocmai cum şi înghiţirea omenirii în moarte a fost treptată. În cele din urmă sentinţa morţii care zace acum peste omenire şi şeolul, uitarea impusă peste omenire de această sentinţă, vor trece cu desăvârşire, pentru că toţi au fost răscumpăraţi de puterea ei. Sub noile condiţii, sub Noul Legământ, cu prevederile lui îmbelşugate, nimeni nu va merge iarăşi în moarte (uitare), decât cei care vor fi păcătoşi cu voia pentru ei înşişi. Aceasta va fi Moartea a Doua, din care nu va fi nici o speranţă de revenire.„Chiar dacă s-ar strecura până în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], şi de acolo îi va smulge mâna [puterea] Mea.” Amos 9:2.((374))În acest limbaj adânc figurat Domnul arată caracterul complet al puterii şi controlului Său peste omenire, referindu-Se mai cu seamă la Israel. Ca popor, precum şi ca indivizi, ei n-au putut scăpa de judecăţile divine, şi chiar dacă ei trebuiau să meargă în moarte, individual şi naţional, totuşi, toate făgăduinţele lui Dumnezeu, precum şi ameninţările, vor fi împlinite. Totuşi, după ce rosteşte răsturnarea lor completă şi împrăştierea printre toate neamurile pământului, cum o vedem împlinită astăzi, făgăduinţa Domnului este (versetele 11-15): „În ziua aceea [în zorii Zilei Milenare] voi ridica din căderea lui cortul lui David … . Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel … şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dato, zice Domnul Dumnezeul tău!” Nimeni nu s-ar gândi să se strecoare într-un loc de chin veşnic: dar Israelul ca popor s-a strecurat în uitare naţională. Totuşi Dumnezeu va îndrepta aceasta.„Din adâncimile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.] am strigat şi mi-ai auzit glasul.” Iona 2:2.Adâncimile Locuinţei Morţilor [pântecele infernului — B. I., n. e.] în care a fost Iona şi din care a strigat către Domnul şi a fost eliberat, a fost pântecele marelui peşte care-l înghiţise. Pentru el era pântecele uitării, nimicirii, morţii, dacă n-ar fi fost eliberat din el.„De altfel vinul este înşelător; şi cel mândru nu stă liniştit, ci îşi lărgeşte dorinţa ca Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [infernul — B. I., n. e.], este nesăţios ca moartea, aşa că pe toate neamurile vrea să le strângă la el, şi pe toate popoarele le trage la el.” Hab. 2:5.Aici se pare că se face referire la un popor ambiţios, agresiv. Ar putea fi aplicat foarte potrivit la popoarele din prezent, care cutreieră lumea ca să aducă popoarele mai mici şi mai puţin civilizate sub stăpânirea şi patronajul lor. Ori sar putea referi la Omul Păcatului şi la influenţa sa în toată lumea, prin care îşi scoate veniturile de la toate neamurile de ((375)) sub soare. În orice caz, ideea este că lăcomia este ca moartea (uitarea), prin aceea că ea nu are niciodată destul; capacitatea ei nu poate fi satisfăcută.„Hades” în Noul TestamentCuvântul grecesc hades din Noul Testament este echivalentul exact al cuvântului ebraic şeol. Cea mai sigură dovadă a acestui lucru este faptul că apostolii, când citează din Vechiul Testament, redau şeol prin hades. Cele ce urmează sunt toate cazurile din Noul Testament în care survine cuvântul hades:„Şi tu, Capernaum, care ai fost înălţat până la cer, vei fi coborât până la Locuinţa Morţilor [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.]. Mat. 11:23.În mod sigur n-a fost adevărat că cetatea Capernaum a mers în chin veşnic, nici că a mers în mormânt, în sensul obişnuit al cuvântului, ci în mod absolut a fost adevărat că a mers în uitare, în nimicire.„Şi Eu de asemenea îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării] [iadului — B. I., n. e.] nu o vor birui.” Mat. 16:18.Petru tocmai mărturisise că Domnul Isus era Unsul, Fiul Dumnezeului celui viu, Mesia. Acest adevăr este stânca puternică pe care trebuie zidită întreaga Biserică a lui Cristos, ca pietre vii, căci nu este dat alt nume prin care trebuie să fim mântuiţi. Domnul nostru spune că Petru era una din aceste pietre vii, iar Petru spune (1 Pet. 2:5) că toţi credincioşii consacraţi sunt şi ei pietre vii, zidiţi pe această mare stâncă de temelie, Cristos, Unsul. Aceste pietre vii sunt zidite ca o locuinţă a lui Dumnezeu, prin spirit, pentru a fi un templu glorios în care să locuiască El şi prin care El va binecuvânta toate familiile pământului. În ciuda acestui fapt, că Dumnezeu îi acceptă pe cei care cred în Cristos şi îi socoteşte ca membri ai acestui templu viitor, El îi permite ((376)) morţii să biruie pe poporul Său acum: ei merg în moarte (uitare), aparent ca alţii: ei au prin urmare nevoie de asigurarea încurajatoare a Domnului, că moartea nu-i va birui, că uşile uitării nu vor rămânea închise pentru totdeauna; că după cum El a rupt simbolic zăvoarele morţii şi a venit la înviere prin puterea Tatălui, la fel şi Biserica va fi eliberată de puterea morţii — de uitare, şi va avea parte în învierea Sa, „întâia înviere”. Desigur că aceasta este în armonie cu toată mărturia scripturală şi desigur că nici o altă interpretare a cuvintelor Domnului nostru n-ar avea nici un sens.„Şi tu, Capernaum, care ai fost înălţat până la cer, vei fi coborât până în Locuinţa Morţilor [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.]. Luca 10:15.Capernaumul a fost mult înălţat, mult privilegiat, prin aceea că L-a avut pentru un timp pe Domnul nostru ca locuitor, s-a bucurat de privilegiile învăţării Sale şi a fost martorul multor lucrări mari ale Sale; iar acest lucru este numit hiperbolic înălţare până la cer. Dar ca urmare a nefolosirii corecte a acestor privilegii şi ocazii înalte, Domnul nostru declară că cetatea va suferi corespunzător stagnare, înfrângere, moarte, ca cetate — va fi aruncată în uitare. Şi acest lucru s-a împlinit.„Pe când era el în Locuinţa Morţilor [hades, uitare] [iad — B. I., n. e.] în chinuri, şi-a ridicat ochii.” Luca 16:23.Acesta este singurul pasaj din Scripturi în care există o cât de mică aluzie la posibilitatea de gândire, de simţire, de chin sau de fericire în hades sau şeol. La început pare opus declaraţiei că în şeol nu este nici lucrare, nici cunoştinţă, nici plan, şi poate fi înţeles numai dintr-un singur punct de vedere, şi anume, că este o pildă. În altă parte am prezentato în detaliu* şi am arătat că bogatul care a intrat în uitare şi totuşi a fost chinuit în timp ce era acolo, este naţiunea ((377)) evreiască. Este sigur că Israelul a intrat în uitare; ca naţiune este mort, dar ca popor risipit printre toate neamurile Israelul trăieşte şi a suferit chinuri de la respingerea lui Mesia, şi va continua aşa până când, după ce-şi va fi umplut măsura de strâmtorare, va fi restabilit în favoare divină, conform condiţiilor legământului divin. Rom. 11:26-29.*Vezi „Ce spun Scripturile despre iad?”„Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. I., n. e.]. Fapt. 2:27.Acesta este un citat din psalmul cu care am început examinarea aceasta — pentru a stabili dacă sufletul este cel care merge în hades, în şeol, în uitare, sau numai trupul. Acest text învaţă foarte clar că sufletul Domnului nostru a mers în hades, în uitare, şi că a fost eliberat de acolo prin înviere. Contextul dovedeşte că şi sufletul lui David a mers în şeol, dar că el n-a fost încă eliberat din şeol — şi nici nu poate fi eliberat, potrivit aranjamentului divin, până după ce întreaga Biserică, trupul lui Cristos, va fi fost eliberat mai întâi, şi până când întâia înviere va fi completă. Vezi versetele 29, 34; Evr. 11:32, 39, 40.„El [David], văzând mai dinainte, a vorbit despre învierea lui Hristos, că sufletul Lui nu va fi lăsat Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. I., n. e.]. Fapt. 2:31.Această declaraţie clară este încă o confirmare a celor văzute mai sus.„Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte? [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.] 1 Cor. 15:55.Apostolul Pavel citează aceste cuvinte din Vechiul Testament spre a-şi întări argumentul că singura speranţă pentru morţi este învierea — nu o înviere a corpului, căci el spune clar că nu corpul îngropat va fi cel înviat (vers. 37, 38): speranţa învierii este pentru suflet, pentru fiinţă, indiferent ce fel de trup ar binevoi Dumnezeu să-i dea. Nu „dacă trupul vostru nu înviază, credinţa voastră este zadarnică”, ci „dacă morţii nu înviază … credinţa voastră este zadarnică … şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit ((378)) în Hristos au pierit” (vers. 16-18). Ce adoarme, nu ce putrezeşte va fi trezit, înviat.„Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. B. şi B. I., n. e.]. Apoc. 1:18.Acest pasaj este dat ca o încurajare pentru poporul lui Dumnezeu, ca atare iad şi hades nu pot însemna desigur un loc de chin: altfel care ar fi forţa acestei exprimări? Aceste cuvinte implică faptul că cei din poporul Domnului merg în hades (uitare), indiferent cine mai merge acolo, şi că speranţa celor din poporul Domnului, când merg în hades, în uitare, este că la timpul cuvenit marele nostru Răscumpărător va deschide această închisoare figurată a morţii şi va scoate pe captivi din mormânt, din şeol, hades, uitare. Aceasta este semnificaţia declaraţiei că El ţine cheile, adică, puterea, autoritatea — El poate deschide şi poate închide; toată puterea I-a fost dată în mână.Propovăduind la prima venire, El a citat profeţia lui Isaia cu privire la Sine, care spune că va deschide închisoarea şi va elibera pe captivi, spunând că aceasta este Evanghelia (Isa. 61:1; Luca 4:18). Este Evanghelia învierii, mesajul, vestea bună a eliberării tuturor captivilor din uitarea morţii, din puterea Adversarului, „cel care are puterea morţii, adică Diavolul”. Ce pline de sens sunt aceste scripturi dacă sunt privite din punctul de vedere corect; ce confuze şi absurde sunt, dacă sunt privite din orice alt punct de vedere, exceptând cazul în care ignoranţa este atât de densă încât le acoperă şi le ascunde inconsecvenţele!„Cel care stătea pe el se numea Moartea; şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. I., n. e.] îl urma. I s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie, cu foamete, cu moarte şi cu fiarele pământului.” Apoc. 6:8.S-ar cere o imaginaţie foarte bogată pentru a armoniza această declaraţie cu vederea general acceptată că hadesul este un loc de chin atât de imens încât să poată primi şi chinui ((379)) pe cei cincizeci de miliarde ale populaţiei pământului. Şi nimeni n-ar putea vedea nici cea mai slabă logică în folosirea unui simbol care să reprezinte un astfel de loc de chin călărind un cal. Dar caracterul raţional al simbolurilor, moartea şi starea morţii, nimicirea, uitarea, starea de inconştienţă, umblând prin lume şi măturând mari părţi din familia umană, este cu totul logic. Ne mulţumim aici doar să arătăm acest caracter raţional, fără să oferim vreo explicaţie a simbolurilor.„Moartea şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. B. şi B. I., n. e.] au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.” Apoc. 20:13.Ca rezultat al primei încercări din Eden, sentinţa morţii a trecut asupra tuturor oamenilor. Probabil că cincizeci de miliarde au mers deja în şeol, hades, uitare; şi sute de milioane pe care noi îi numim încă vii, nu sunt vii în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt nouă zecimi morţi, sub acţiunea sentinţei morţii. Ca rezultat al preţului de răscumpărare plătit la Calvar, fiecărui membru al familiei umane i se va acorda o ocazie pentru o nouă încercare; şi numai o minoritate favorizată primeşte o astfel de ocazie şi de încercare în timpul acestui veac hotărât pentru alegerea Bisericii. Aceasta înseamnă îndepărtarea sentinţei iniţiale a morţii şi aducerea întregii omeniri într-o stare de judecată sau de încercare pentru viaţă veşnică, fiecare pe baza propriilor sale fapte de ascultare sau neascultare. Această scriptură ne arată că la timpul potrivit nu numai morţilor (celor care sunt sub sentinţa morţii, care n-au mers încă în mormânt) li se va acorda o încercare sau judecată deplină, pentru a se hotărî vrednicia sau nevrednicia lor de viaţă veşnică, dar şi cei care au intrat în şeol, hades, uitare, vor ieşi din starea de inconştienţă, din somnul morţii, pentru a fi judecaţi. Această scenă a judecăţii este plasată în Veacul Milenar, care este „ziua de judecată” pentru lume, după cum Veacul Evanghelic este ziua de judecată pentru Biserică.((380))„Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” Apoc. 20:14.Mare trebuie să fie confuzia celor care încearcă să interpreteze că hadesul înseamnă un loc de chin veşnic, atunci când citesc această scriptură, dar ce raţională şi armonioasă este din punctul de vedere corect! Iazul de foc (gheena) reprezintă nimicirea completă, Moartea a Doua, care va nimici complet tot ce este rău. „Moartea şi hadesul”, ilustrate aici ca fiind nimicite în Moartea a Doua, sunt aceleaşi pe care tocmai le-am descris în legătură cu versetul 13. Starea de condamnare actuală, rezultatul încălcării lui Adam, este numită „moartea şi hadesul” — starea în drum spre moarte a celor care se numesc acum vii şi somnul inconştient al celor deplin morţi.După cum versetul 13 spune că toţi oamenii vor fi scoşi din aceste stări la timpul cuvenit pentru încercare, tot aşa acest verset spune că după Veacul Milenar moartea adamică şi somnul în uitare, care urmează acestuia, nu vor mai fi; şi explică de ce, şi anume, fiindcă ele vor intra sau vor fi înghiţite de starea Morţii a Doua. În viitor nimeni nu va muri pentru păcatul lui Adam: acesta nu va fi considerat un factor în încercarea din viitor. Singura moarte după aceea va fi Moartea a Doua, care va afecta numai pe păcătosul care comite păcat, nu pe părinţi, nu pe copii. În ziua aceea, cel care va muri, va muri pentru propriul său păcat. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Deşi aceştia vor avea slăbiciunile naturii adamice din care nu-şi vor putea reveni niciodată, din pricina refuzului de a folosi mijloacele şi ocaziile care le vor fi puse la îndemână în timpul Mileniului de către Mijlocitorul Noului Legământ, totuşi sub Noul Legământ acele slăbiciuni moştenite nu vor fi socotite împotriva lor, fiind complet plătite prin sacrificiul Răscumpărătorului lor. Deci, începând cu timpul când această ocazie deplină a veacului Milenar va fi oferită fiecărui individ, deşi slăbiciunile şi imperfecţiunile adamice vor fi încă asupra lor, moartea lor nu ((381)) va fi socotită ca făcând parte din moartea adamică, ci ca făcând parte din Moartea a Doua — fiindcă lipsa progresului lor va fi rezultatul propriei lor voinţe, şi nu rezultatul încălcării adamice, nici al moştenirii acestor slăbiciuni.Am examinat acum fiecare text de Scriptură în care se află cuvintele şeol şi hades, şi am constatat că sufletele oamenilor sunt acelea care la moarte trec în această stare, şi că aceasta este o stare sau o condiţie, şi nu un loc, chiar dacă la figurat se vorbeşte uneori despre ea ca despre un loc, o închisoare din care vor ieşi toţi prizonierii în dimineaţa învierii. Am găsit că este descrisă la figurat ca întunecoasă, tăcută, şi se spune clar că nu există cunoştinţă, nici plan, nici înţelepciune, nici lucrare, nici blestem, nici laudă lui Dumnezeu din partea celor care intră în această stare sau condiţie a uitării. Singura lor speranţă este în Domnul — că, răscumpărândule sufletele (fiinţele) din nimicire prin sacrificiul propriului Său suflet, El îi va elibera la timpul potrivit, îi va chema afară din uitare, în corpuri cum va binevoi El să le dea şi la condiţii mai favorabile decât cele actuale, când mânia Lui, blestemul, va fi trecut şi Era Milenară de binecuvântare va fi introdusă.Nu este surprinzător că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei noastre englezeşti şi cei mai mulţi comentatori, fiind influenţaţi de vederi eronate cu privire la natura omului, la timpul şi locul răsplătirii şi pedepsirii lui, şi înţelegând greşit starea lui în intervalul când este mort, au tradus şi au dat o aparenţă amăgitoare unor pasaje din Scripturi în armonie cu ideile lor greşite, care sunt într-o măsură pietre de poticnire pentru cei care caută adevărul. Este potrivit, ca atare, să analizăm unele din aceste pietre de poticnire şi să le îndepărtăm de pe cărarea noastră; dar fiindcă nu trebuie să întrerupem subiectul nostru propriu-zis, acestea vor fi lăsate pentru a fi examinate, împreună cu alte obişnuite interpretări greşite ale Scripturilor, în volumul nostru următor al seriei de Studii În Scripturi.
Spiritul sfânt al Împăcării — Analizarea unor obiecţii presupuse
 Spiritul sfânt al Împăcării — Analizarea unor obiecţii presupuseÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XISpiritul sfânt al Împăcării — Analizarea unor obiecţii presupuseExaminarea unor scripturi aparent contradictorii — Nu stingeţi Spiritul — Nu întristaţi Spiritul sfânt — Spiritul Adevărului — Mângâietorul — Umpluţi cu Spiritul sfânt — A minţi pe Spiritul sfânt — A ispiti pe Spiritul Domnului — Păcatul împotriva Spiritului sfânt — „Duhul a zis” — „S-a părut bine Duhului Sfânt” — „Opriţi de Duhul Sfânt” — „Duhul Sfânt mărturiseşte” — „Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori” — Spiritul sfânt ca învăţător — „Ungerea din partea Celui Sfânt” — Spiritul mijloceşte cu suspine — Cum mustră Spiritul lumea — „Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu” faţă de „duhul lui Antihrist”CA URMARE a traducerii Scripturilor de către trinitarieni (atât a versiunii comune cât şi a versiunii revizuite), multe pasaje au fost redate părtinitor sau au fost distorsionate, ceea ce cauzează un dezacord aparent între unele dintre acestea şi ceea ce am văzut anterior că este vederea scripturală şi raţională asupra subiectului în discuţie — că Spiritul sfânt al Tatălui şi prin Fiul este Spiritul împăcării în poporul Domnului. De aceea, vom lua acum diferite scripturi — toate la câte ne putem gândi că ar putea face confuzie în mintea multora. Să le examinăm împreună, cu inimile pline de loialitate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi doritori să fim conduşi de Spiritul Adevărului; apoi vom trece la alte faze ale subiectului, care nu pot fi înţelese atât de bine până când aceste obiecţii presupuse sunt îndepărtate.((264))„Nu stingeţi duhul”1 Tes. 5:19Cuvântul folosit aici este a stinge, ca atunci când stingi un foc sau stingi o lumină. Cuvântul grecesc redat aici prin „a stinge” apare de opt ori în Noul Testament şi în toate celelalte cazuri se referă la stingerea focului sau a luminii. Cu aceasta în minte, să ne amintim că datorită faptului că posedăm Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu care ne luminează, noi suntem numiţi „lumina lumii” (Mat. 5:14); astfel vedem că apostolul a vrut să spună că dacă suntem ademeniţi de spiritul lumii în cele lumeşti, efectul va fi stingerea în noi a luminii minţii sfinte sau a Spiritului lui Dumnezeu şi a strălucirii lui de la noi asupra altora. În armonie cu aceasta avem expresia Domnului nostru: „Dacă lumina care este în tine este întuneric[se stinge], cât de mari trebuie să fie întunecimile!” Mat. 6:23.„Nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”Efes. 4:30A pecetlui înseamnă a însemna sau a desemna. Copiii acestei lumi pot fi deosebiţi prin anumite semne, iar copiii lui Dumnezeu, creaturile noi în Cristos, prin alte semne sau caracteristici. Semnul primei clase este spiritul (mintea, dispoziţia, voinţa) lumii; pecetea sau semnul celeilalte clase este Spiritul (mintea, dispoziţia, voinţa) lui Dumnezeu. Din momentul adevăratei consacrări lui Dumnezeu dovezile, semnele sau pecetluirea, pot fi observate în cuvinte, gânduri şi purtare. Aceste semne devin tot mai distincte pe măsură ce mintea cea nouă creşte în har, cunoştinţă şi iubire. Cu alte cuvinte, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu devine mintea sau spiritul nostru, în măsura în care noi renunţăm la voinţa sau spiritul uman şi ne supunem în toate lucrurile voinţei sau Spiritului lui Dumnezeu. Astfel suntem îndemnaţi să permitem sau să lăsăm să fie în noi acceaşi minte care era ((265)) şi în Cristos Isus Domnul nostru — o minte sau o dispoziţie de a face numai voinţa Tatălui. Ca atare, mintea sau Spiritul nostru nou este sfânt sau îndrumat de Dumnezeu. În textul pe care-l avem în analiză apostolul ne îndeamnă să nu facem nimic ce ar fi o încălcare a legământului nostru — să nu facem nimic ce ar cauza întristare minţii noastre noi sau ne-ar vătăma conştiinţa prin abandonarea datoriei — nimic ce ne-ar leza conştiinţa ca noi creaturi în Cristos. Nu întristaţi Spiritul sfânt, mintea lui Dumnezeu din voi, care este pecetea divină a calităţii voastre de fii.„Duhul adevărului”„Duhul adevărului … nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare.” Ioan 16:13.Această scriptură a fost deja analizată la pagina 170, dar aici se cer a fi analizate alte aspecte. Ucenicii, ca evrei şi oameni naturali, priveau lucrurile din punct de vedere pământesc, aşteptând o eliberare umană şi o împărăţie pământească în mâinile oamenilor decăzuţi. Domnul nostru le vorbise despre Împărăţia lui Dumnezeu, dar până atunci nu le explicase că El trebuia să moară, trebuia să-i părăsească şi să plece într-o ţară depărtată ca să primească autoritatea Împărăţiei, şi să Se întoarcă să stabilească Împărăţia şi să glorifice pe credincioşii Săi la Sine ca împreună moştenitori în acea Împărăţie (Luca 19:12). Consolându-i, dată fiind dezamăgirea stârnită prin declaraţia Sa, El i-a asigurat că nu vor fi lăsaţi complet singuri, dar că, după cum Tatăl Îl trimisese pe El să facă o lucrare, tot aşa, în timpul absenţei Sale, Tatăl va trimite un alt Mângâietor în numele Său sau ca reprezentant al Său pentru acel timp. Ei nu trebuiau să înţeleagă că viitorul Mângâietor trebuia să fie un alt Mesia, sau un învăţător diferit; de aceea El spune: „El nu va vorbi de la Sine”; el nu va învăţa independent şi în dezarmonie cu învăţăturile Mele, pe care voi deja le-aţi primit, ci „va vorbi tot ce va fi auzit”.((266))Adică, acest Mângâietor va fi numai un canal de comunicare între Tatăl şi Mine pe de o parte, şi voi urmaşii Mei credincioşi pe de altă parte: Spiritul Adevărului, ca reprezentant al Meu, va dezvolta şi vă va aduce în atenţie în mod mai deosebit diferite adevăruri pe care Eu vi le-am declarat deja, dar pe care nu sunteţi încă pregătiţi să le înţelegeţi clar — care, de fapt, nu este încă potrivit să le înţelegeţi, până când mai întâi voi fi plătit răscumpărarea voastră şi Mă voi fi înălţat în prezenţa Tatălui şi o voi fi prezentat înaintea Lui pentru voi. Atunci, în armonie cu planul Tatălui, voi putea, prin acest Mângâietor, să vă comunic lucrurile spirituale, pentru care acum sunteţi nepregătiţi şi la care nu aveţi acum dreptul, nefiind făcută ispăşirea pentru voi. Şi pe măsură ce lucrurile viitoare îşi vor avea timpul să fie înţelese de voi, acest Spirit al Tatălui, Spiritul Meu, trimis în numele Meu şi ca rezultat al lucrării Mele răscumpărătoare, vă va îndruma pas cu pas în înţelegerea deplină a tot ce este necesar şi cuvenit să înţelegeţi — „El [Spiritul, influenţa sau puterea sfântă a Tatălui] Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti. Tot ce are Tatăl este al Meu [planurile Sale şi ale Mele sunt în unitate perfectă]; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti”.Prin urmare, voi nu trebuie să aşteptaţi o învăţătură nouă, care ar fi subversivă pentru învăţăturile Mele, ci mai degrabă o dezvoltare şi instruire în continuare în privinţa învăţăturilor Mele; pentru că toate învăţăturile viitorului Mângâietor vor fi în armonie cu ale Mele şi sunt intenţionate să vă arate mai deplin că Eu sunt Mesia. Nu trebuie nici să vă îndoiţi de învăţăturile acestui Mângâietor, pentru că el este însuşi Spiritul Adevărului şi vine de la Tatăl. Acest Spirit al Adevărului va fi mesagerul Meu ca să vă comunice doctrinele Mele şi vă va arăta lucrurile viitoare. Ioan 16:13.Şi aşa este: Spiritul Adevărului arată Bisericii în timpul Veacului Evanghelic tot mai mult în privinţa suferinţelor lui Cristos şi a necesităţii ca fiecare membru al „corpului” să aibă parte de ele, şi a cărării pe care să mergem în urmele ((266)) Răscumpărătorului şi Domnului nostru: arătându-ne şi înălţimea slavei răsplăţii Sale şi privilegiul nostru de a deveni „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Iehova, Tatăl tuturor, este Autorul întregului adevăr, şi ca atare tot ceea ce am primit de-a lungul acestui veac a venit de la El, de la care vine orice dar bun şi desăvârşit. El la trimis prin mijloace pregătite cu mult timp în urmă — prin învăţăturile profetice şi tipice din trecut, deschise nouă prin cuvintele inspirate ale Domnului nostru Isus şi ale apostolilor Săi inspiraţi: iar prin primirea Spiritului sfânt în inimile noastre şi prin conduita în armonie cu Cuvântul şi planul Tatălui, noi suntem făcuţi în stare să apreciem lucrurile pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei careL iubesc, şi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.„Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite În Numele Meu”— Ioan 14:26 —Am examinat deja acest cuvânt înşelător „duh” (pag. 169), dar acum observăm declaraţia că Duhul sfânt va fi trimis de Tatăl, ceea ce arată că acesta este o infuenţă sau o putere complet sub controlul Tatălui, şi nu este o altă fiinţă egală în putere şi slavă, aşa cum susţin crezurile oamenilor în mod greşit. Toate puterile lui Dumnezeu sunt pe deplin sub controlul Său, după cum puterile noastre sunt sub controlul nostru, şi ca atare avem declaraţia că Tatăl va trimite Spiritul Său, sau, cum a exprimat profetul: „Voi pune Duhul Meu în voi”. Mai mult, se spune despre Spiritul sfânt că a fost trimis în numele lui Isus — întocmai cum un servitor este trimis în numele stăpânului său şi nu în propriul său nume. Aici avem o altă contrazicere a teoriei nescripturale despre trei Dumnezei egali în putere şi slavă. Aici este clar declarată superioritatea Tatălui: Spiritul sfânt este Spiritul, puterea, influenţa Tatălui trimisă la cererea şi în numele Răscumpărătorului nostru Isus. De ce în numele lui Isus? Fiindcă întreaga lucrare de ((268)) răscumpărare şi restabilire a păcătoşilor, întreaga lucrare a Împăcării fusese încredinţată Fiului, iar Spiritul sfânt al Tatălui este calea prin care lucrează Fiul în acordarea binecuvântărilor cumpărate cu sângele Său preţios.Când Spiritul sfânt al Tatălui a venit peste Domnul nostru Isus la botezul şi consacrarea Sa, a fost într-adevăr o mângâiere, o mare binecuvântare, dar ea a însemnat totuşi pentru El sacrificarea oricărui scop şi a oricărei speranţe pământeşti în executarea planului divin. Dacă Domnul nostru ar fi gândit altfel, dacă Şi-ar fi urmărit propria voinţă şi propriile interese, îndrumarea Spiritului sfânt în loc să fie mângâietoare pentru El, ar fi fost neliniştitoare; inima Sa ar fi fost plină de insatisfacţie, nemulţumire şi răzvrătire. Şi la fel este şi cu poporul Domnului: cu cât omul natural discerne mai mult din mintea Domnului, cu atât devine mai nefericit şi mai neconfortabil, pentru că aceasta este în conflict cu spiritul, mintea sau voinţa sa şi îl mustră. Dar „creaţia nouă în Hristos”, a cărei voinţă este moartă şi care caută să cunoască voia Tatălui şi s-o facă — pentru ea înţelegerea clară a voinţei şi planului Tatălui şi conducerea providenţei divine în legătură cu instrucţiunea Cuvântului divin sunt într-adevăr mângâietoare — aducând pace, bucurie şi mulţumire, chiar în mijlocul necazurilor şi persecuţiilor. În armonie cu acest gând este şi declaraţia apostolului în privinţa Cuvântului adevărului, al cărui Spirit trebuie primit şi apreciat pentru a aduce mângâiere. El spune: „Şi toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde”. Rom. 15:4.„Umpluţi de Duh Sfânt”„Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:4.Acest text descrie o dublă lucrare a Spiritului sfânt: 1) Mintea, dispoziţia, Spiritul lui Dumnezeu a lucrat în ucenici ((269)) ca Spirit al înfierii, aducându-le inimile în strânsă simpatie şi legătură cu Tatăl şi cu Răscumpărătorul glorificat. 2) Spiritul sau puterea sau influenţa sfântă a lui Dumnezeu a acţionat asupra lor de asemenea, conferindu-le daruri miraculoase speciale ca o mărturie pentru lume şi pentru stabilirea Bisericii. În timp ce ar fi extrem de iraţional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal într-un om, şi încă mai iraţional să ne gândim la un Dumnezeu care ar intra personal într-o sută, o mie sau un milion de oameni, nu există nici cea mai uşoară urmă de iraţional în gândul că puterea Celui Preaînalt, puterea, influenţa lui Iehova ar putea fi în sau peste sute, mii sau milioane, fără ca în vreun fel să afecteze prezenţa personală a lui Iehova pe tronul universului.A minţi pe Duhul sfânt„Dar Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?»” Fapt. 5:3.Satan i-a umplut inima lui Anania în acelaşi mod în care Dumnezeu umple inimile poporului Său; prin Spiritul Său, influenţa Sa. Spiritul lui Satan este un spirit de lăcomie şi egoism, care nu ezită să înşele pentru a-şi îndeplini scopurile. Petru, care fusese făcut primitorul unui dar special de „deosebire a duhurilor”, a putut citi mintea, a putut citi inima şi a putut vedea că Anania şi Safira acţionau necinstit, pretinzând a face ceea ce în realitate nu făceau. În legătură cu aceasta se va observa că apostolul foloseşte cuvintele „Dumnezeu” şi „Duhul sfânt” alternativ, spunând în versetul 3 că ei minţiseră pe Duhul sfânt, iar în versetul 4 că ei minţiseră pe Dumnezeu. Ideea este aceeaşi. Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, acţionând prin apostoli, a fost reprezentantul lui Dumnezeu, foarte convingător; şi, prin urmare, minţind pe apostoli care reprezentau pe Dumnezeu şi Spiritul Său sfânt, Anania şi Safira minţeau pe Dumnezeu, minţeau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, al cărui agent şi reprezentant era Petru.((270))A ispiti pe Duhul Domnului„Atunci Petru i-a zis [Safirei]: «Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului?»” Fapt. 5:9.Aceasta trebuie înţeleasă ca şi cea de mai sus, dar acelaşi Spirit este numit aici „Duhul Domnului”, prin care apostolii înţelegeau probabil al Domnului Isus. Putem vedea imediat caracterul raţional şi al acesteia. Spiritul Tatălui, Spiritul sfânt, a fost în mod special în Biserică, reprezentantul Domnului sau Capului Bisericii — lucrând prin mintea „corpului” Său — în acest caz prin apostolul inspirat şi pus în mişcare de spirit.Păcat împotriva Spiritului sfânt„Oricui va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu îi va fi iertat, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” Mat. 12:32.Ideea dedusă în general din această declaraţie de către cei care consideră că Spiritul sfânt este un Dumnezeu personal, separat şi deosebit de Tatăl şi de Fiul, este că Spiritul sfânt este un personaj mult mai important decât Tatăl sau Fiul. Dar după cum am văzut, Scripturile nu recunosc nicăieri mai mult decât un Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate lucrurile, iar El este deasupra tuturor, şi un Domn, Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile, iar El este alături de Tatăl, înălţat la acea poziţie prin puterea Tatălui. Spiritul sfânt a fost de la Tatăl şi prin Fiul, şi ca atare n-ar putea fi superior lor dacă ar fi o persoană; dar am văzut că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci mai degrabă este Spiritul unei persoane sau fiinţe, Spiritul Domnului, influenţa Sa, puterea Sa, şi în acest sens al cuvântului este El Însuşi, reprezentantul întregii Sale înţelepciuni, maiestăţi, puteri şi iubiri. Să vedem deci, ce înseamnă acest pasaj.Din context vedem că Domnul nostru Isus tocmai Îşi folosise această putere divină, sau Spirit sfânt conferit Lui de către Tatăl, ca să scoată afară un demon. Fariseii care au ((271)) văzut minunea şi n-au putut-o nega, au căutat să-i răstoarne forţa pretinzând că a fost făcută cu putere satanică. În răspunsul dat, Domnul nostru a negat în mod clar că puterea pe care a folosit-o era a Sa proprie, şi a susţinut că era puterea sau influenţa divină, spunând: „Eu scot afară demonii cu Duhul lui Dumnezeu”. Apoi El a mustrat pe farisei pentru că erau aşa de răutăcioşi încât atribuiau unei surse rele ceea ce nu puteau să nege că era o lucrare bună şi nu era însoţită de nici cea mai mică dovadă de păcat, egoism sau chiar ambiţie. El îi numeşte neam de vipere, atât de fixaţi în tradiţia bisericii lor încât mintea lor era orbită faţă de cele mai simple şi mai evidente adevăruri. Era cu totul evident că puterea sau influenţa care posedase pe cel atins de suferinţă era diavolească, rea; şi că orice putere care o înlătura trebuia să fie în dezarmonie cu acea dispoziţie rea, aşa că aceşti învăţători nu erau de scuzat când pretindeau, fără nici o cauză, că minunea era făcută cu puterea lui Satan.Domnul nostru a arătat mai departe că, deşi ei nu huliseră intenţionat pe Iehova şi nici nu-L huliseră în mod special pe El, ei huliseră împotriva puterii sfinte sau împotriva Spiritului care lucra în El. Să-L fi înţeles greşit şi să-L fi prezentat într-o lumină falsă pe Dumnezeul cel nevăzut, pentru ei ar fi fost o ofensă mult mai uşoară; şi să fi vorbit rău despre Domnul nostru Isus şi să-I fi denaturat motivele, pretinzând că El încerca numai să uzurpe un tron şi să Se înalţe la putere, ar fi fost de asemenea o ofensă relativ uşoară — măsurând motivele Lui după propria lor ambiţie egoistă şi mândrie. Dar conduita lor a fost mai rea: după ce au fost martorii manifestării puterii divine în facerea unei fapte bune pentru a elibera pe un semen de-al lor de sub puterea diavolului — a huli această putere sfântă însemna un grad de răutate şi de animozitate a inimii mai adâncă decât ar fi implicat vreuna din celelalte ofense.Domnul nostru le-a arătat că în ignoranţa şi orbirea lor se poate să-L fi interpretat greşit pe El, cuvintele Sale, eforturile ((272)) Sale; şi în aceeaşi orbire se poate să fi interpretat greşit multe din procedurile lui Dumnezeu şi să fi vorbit rău despre ele; dar odată ce au fost martorii puterii lui Dumnezeu, în contrast direct cu puterea diavolului, faptul că au vorbit rău de ea sugera negreşit că inimile lor erau într-o stare cât se poate de nesfântă. Păcatele din ignoranţă le pot fi iertate oamenilor — le vor fi iertate oamenilor — pentru că ignoranţa a venit prin cădere, şi pentru toţi cei care au avut parte de cădere şi de blestemul ei a fost plătită o răscumpărare. Dar păcatele împotriva manifestărilor clare ale harului divin nu pot fi atribuite slăbiciunilor cărnii şi eredităţii, ci trebuie să fie puse în socoteală ca răutate voită a inimii, care este de neiertat.Răul voit, intenţionat, nu va avea niciodată iertare — nici în veacul acesta, nici în veacul viitor. Propunerea lui Dumnezeu nu este să forţeze pe oameni la armonie cu El, ci după răscumpărarea lor, El le va da tuturor o ocazie să vină la cunoştinţa adevărului şi să vadă bunătatea lui Dumnezeu prin lucrarea Spiritului Său sfânt: oricine va continua atunci în dezarmonie cu aranjamentul divin, se va dovedi un păcătos cu voia, un împotrivitor cu bună ştiinţă al puterii sfinte a lui Dumnezeu — pentru aceştia Domnul nu mai are alte prevederi de har.Dacă fariseii şi cărturarii au ajuns sau nu la o apreciere destul de clară a puterii sfinte a lui Dumnezeu ca să-i facă pasibili de Moartea a Doua, pentru că au discreditat-o, ca fiind o putere rea, nu putem judeca. Noi nu putem judeca, fiindcă nu le putem citi inima şi fiindcă Domnul nostru n-a declarat deplin chestiunea în legătură cu aceasta. Dacă am fi siguri că au păcătuit împotriva luminii clare, au păcătuit deplin împotriva puterii lui Dumnezeu, n-am putea avea nici o speranţă pentru ei, ci numai să aşteptăm ca ei să piară în Moartea a Doua, ca unii care au respins cu voia harul lui Dumnezeu. Dar dacă ei n-au primit suficientă lumină şi cunoştinţă, suficient contact cu puterea sfântă a lui Dumnezeu ca să constituie pentru ei o încercare deplină, ei vor trebui să ajungă în cele din urmă la o astfel de încercare deplină, înainte de a putea suferi o pedeapsă deplină — Moartea a Doua.((273))Dar orice păcat împotriva Spiritului sfânt, împotriva luminii şi cunoaşterii clare a puterii divine, este de neiertat, fiindcă este cu voia. Dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri de lumină, atunci vor urma inevitabil „lovituri”, pedeapsă; dacă este păcat cu voia împotriva unei măsuri mai mari de lumină şi împotriva unei favori mai mari în legătură cu puterea sfântă a lui Dumnezeu, atunci va fi o măsură mai mare de lovituri; dar dacă încălcarea implică o concepţie clară a ceea ce este corect şi greşit, şi o împotrivire deplină, cu bună ştiinţă, puterii sfinte a lui Dumnezeu, ar însemna distrugere veşnică, Moartea a Doua, plata deplină a păcatului. Iertarea păcatelor asigurată de răscumpărare acoperă păcatele din neştiinţă sau slăbiciunile rezultate din cădere, şi nu păcatele personale, cu voia, deliberate, împotriva luminii. Noi însă nu trebuie să uităm că în multe păcate care conţin o măsură de voinţă se combină şi o măsură de slăbiciune sau de necunoştinţă a principiilor corecte, sau a ambelor. În măsura necunoştinţei şi a slăbiciunii, orice păcat se poate ierta prin harul lui Dumnezeu în Cristos — prin credinţă şi prin acceptarea ispăşirii Sale; şi în măsura în care un păcat este voit, intenţionat, acesta este de neiertat — trebuie să fie ispăşit prin pedeapsă — „lovituri”, atâta vreme cât păcatul conţine în el unele aspecte care se pot ierta; moartea, distrugerea, când nu se poate găsi în păcat nici un aspect care se poate ierta.Astfel văzute lucrurile, orice păcat cu voia este păcat împotriva luminii, păcat împotriva Spiritului sfânt al adevărului — şi astfel de păcat nu are niciodată iertare.„Duhul a zis lui Filip: «Du-te Şi ajunge carul acesta!»”— Fapt. 8:29 —Nimic asociat cu aceste cuvinte şi nici cu contextul nu pare să implice necesitatea unui alt Dumnezeu. Dimpotrivă, toate cerinţele sunt împlinite şi armonia cu restul scripturilor este menţinută când înţelegem că Domnul, prin Spiritul, influenţa, puterea Sa, a îndrumat şi a instruit pe Filip să se apropie de carul famenului. În ce mod a fost îndrumat Filip ((274)) de Spiritul sfânt, nu suntem informaţi şi ar fi neînţelept să speculăm. Dumnezeul nostru are la dispoziţia Sa mijloace nelimitate pentru a comunica dorinţele Sale poporului Său. Compară cu versetul 39.„Duhul i-a zis: «Iată, trei bărbaţi te caută»”Fapt. 10:19La aceasta se aplică acelaşi răspuns ca şi la obiecţia precedentă. Nu are nici o importanţă pentru noi cum i s-a adresat lui Petru puterea, influenţa, Spiritul lui Dumnezeu, dându-i această informaţie. Este suficient să ştim că Domnul l-a îndrumat pe apostol, şi încă în aşa mod încât el a discernut clar şi corect, după cum se arată în restul naraţiunii.„Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba Şi pe Saul pentru lucRarea la care i-am chemat»”Fapt. 13:2Aici, ca şi în alte cazuri, Spiritul sfânt foloseşte forma de exprimare personală şi masculină, conform textului nostru. La aceasta nu se poate găsi desigur nici o obiecţie, deoarece Dumnezeu foloseşte peste tot forma de exprimare personală şi masculină în privinţa Sa. Nu este mai puţin potrivit aici, vorbind despre puterea lui Iehova şi despre informaţia pe care El a dat-o. În ce mod Spiritul sfânt a comunicat, „a zis” sau a indicat punerea deoparte a lui Pavel şi a lui Barnaba, nu suntem informaţi. Ştim însă că toţi din poporul consacrat al Domnului sunt chemaţi prin Spiritul Său să fie administratori sau slujitori ai adevărului, şi conform capacităţilor şi ocaziilor lor, ei trebuie să fie slujitori credincioşi şi activi. Spiritul le spune tuturor acestora prin chemarea generală: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru? … Duceţi-vă şi voi în via mea”. Iar capacitatea specială şi ocazia favorabilă ar trebui recunoscute ca o chemare specială a Domnului la mai multă lucrare publică în serviciul adevărului. Dar deşi talentele posedate de Pavel şi de Barnaba ar trebui considerate că au accentuat chemarea ((275)) generală a Spiritului către ei, să facă servicii pentru care aveau talente speciale, este cu totul posibil ca Spiritul sfânt să fi folosit cu acea ocazie unul dintre „darurile” care erau atunci operative în Biserică — darul prorociei — pentru a indica voia Domnului în privinţa lui Pavel şi a lui Barnaba, deoarece citim: „În biserica din Antiohia erau nişte proroci”. Fapt. 13:1.Să nu uităm însă cuvintele apostolului către Galateni (1:1) în privinţa chemării sale la slujire. El declară că autoritatea sa a venit de la Tatăl şi de la Fiul, dar ignoră cu totul faptul că Spiritul sfânt ar fi un alt dumnezeu şi egal cu Dumnezeu, când spune: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre cei morţi”. Dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, dacă ar fi chiar Dumnezeu, a cărui providenţă specială este să numească pe slujitorii adevărului (şi aceasta este pretenţia generală), o astfel de omitere de a menţiona Spiritul sfânt ar fi necorespunzătoare, iraţională; dar când avem înţelegerea corectă despre Spiritul sfânt, şi anume, că este Spiritul, influenţa, puterea sau autoritatea Tatălui şi a Fiului, sau a ambilor unită, fiindcă scopurile lor sunt una, atunci totul este armonios şi raţional.„Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă”— Fapt. 15:28 —Apostolii s-au adunat într-o conferinţă, ca să răspundă la întrebările Bisericii din Antiohia cu privire la obligaţiile celor care nu erau evrei prin naştere, faţă de Legământul Evreiesc sau al Legii. Hotărârea la care s-a ajuns a fost, după cum suntem asiguraţi, nu numai judecata apostolilor, ci pe lângă aceasta, judecata lor a fost confirmată în oarecare fel de către Domnul, şi ei au avut dovada că hotărârea lor era gândul Domnului, Spiritul Domnului, voinţa Domnului.Apostolul Iacov, vorbitorul principal al consiliului, dă o sugestie în privinţa felului cum a fost recunoscută atunci voinţa, gândul lui Dumnezeu: iar noi găsim că aceeaşi metodă este recomandată întregii Biserici şi este folosită de ((276)) credincioşii de acum, şi anume, prin cercetarea Scripturilor în lumina Providenţei divine. El deduce gândul Domnului asupra acestui subiect, prin aceea că aruncă o privire retrospectivă asupra îndrumării providenţiale speciale a lui Petru — care a fost trimis la Corneliu, primul convertit dintre neamuri — el urmăreşte aceasta apelând la o profeţie neîmplintă, pe care o citează. El şi toată Biserica au acceptat concluzia trasă din acestea ca învăţătura Spiritului sfânt. Examinaţi Fapte 15:13-18.„Opriţi de Duhul Sfânt să predice cuvântul în Asia”Fapt. 16:6Aici forma de exprimare ar părea să implice ideea comună, că Spiritul sfânt este o persoană şi ea a vorbit şi a interzis etc. Însă o examinare a acestui text în lumina contextului său arată că este în deplin acord cu tot ceea ce am văzut cu privire la acest subiect: întărind ideea că Spiritul sfânt este influenţa sau puterea sfântă a lui Iehova Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos, prin care voinţa Tatălui şi a Fiului sunt aduse în atenţia consacraţilor — oricare ar fi procesul. Nu suntem informaţi cum anume li s-a interzis apostolilor şi însoţitorilor săi să facă lucrarea de propovăduire în Asia, dar se pare că ei au fost împiedicaţi sau nu li s-a permis să meargă în Asia — împrejurări nefavorabile oprindu-i. Nu contează însă cum au fost împiedicaţi; învăţătura este că Dumnezeu Însuşi Îşi conducea lucrarea şi că îndrumarea şi cursul apostolilor era o chestiune de supraveghere divină; ei erau îndrumaţi de Spiritul Domnului; El a folosit putere nevăzută pentru a-i îndruma ca slujitori ai Săi.În orice caz, putem fi siguri că îndrumarea Domnului a fost mai mult decât o simplă impresie mintală a apostolului. Contextul ilustrează unul din modurile de conducere ale Spiritului în astfel de chestiuni: lui Pavel i s-a arătat noaptea o viziune. Un om din Macedonia sta în picioare şi îl ruga zicând: Treci în Macedonia şi ajută-ne! După viziunea aceea au căutat ((277)) îndată să se ducă în Macedonia, căci înţelegea că Domnul îi cheama să le vestească Evanghelia (vers. 9). Aceste diferite procedee ne arată că metodele prin care în zilele acelea Dumnezeu a dat învăţătură şi a condus n-au fost atât de diferite de cele pe care le foloseşte acum în îndrumarea slujitorilor Săi. Şi toate aceste instrucţiuni indirecte, nepersonale, sunt descrise în mod corect ca venind de la sau prin Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Domnului. Dacă un înger ar fi predat mesajul, ca şi lui Petru în închisoare (Fapt. 5:19; 12:7), sau dacă Domnul nostru i s-ar fi adresat personal lui Pavel, cum a făcut când era pe drum spre Damasc (Fapt. 9:4; 1 Cor. 15:8), acest lucru nu ar fi pus pe seama Spiritului sau puterii sfinte a Domnului, ci pe seama Domnului Însuşi sau a îngerului.„Duhul Sfânt îmi mărturiseşte în fiecare cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.”— Fapt. 20:23 —Aici nimic nu cere ideea că Spiritul sfânt ar fi o persoană. Dimpotrivă, ca o ilustrare a mijloacelor prin care voinţa sau Spiritul sfânt al lui Dumnezeu l-a informat pe Pavel despre lanţurile care-l aşteptau în Ierusalim, să remarcăm relatarea despre una din aceste ocazii de mărturie în Cezareea. În Biserica din locul acela era un proroc numit Agab, care avea darul prorociei obişnuit pe timpul acela. Relatarea este: „Agab … a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: «Iată ce zice Duhul Sfânt: Aşa vor lega iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta şi-l vor da în mâinile neamurilor»” (Fapt. 21:11). Prietenii de cauză au încercat mai întâi să-l convingă pe apostol să nu meargă la Ierusalim, dar el a hotărât că nu va interveni sub nici o formă în programul Domnului cu privire la el, declarând că, dimpotrivă, el era gata nu numai să fie legat, ci şi să moară în Ierusalim pentru numele Domnului Isus. (Să se observe că apostolul nu s-a referit la Spiritul sfânt — că el era dispus să moară pentru numele Spiritului sfânt.)((278))Când prietenii din Cezareea au văzut fermitatea apostolului au zis: „Facă-se voia Domnului!” Astfel, în fiecare caz, mărturia Spiritului sfânt a fost acceptată de Biserica timpurie, ca fiind numai voinţa Domnului nostru Isus, a cărui voinţă era şi voinţa Tatălui. Fapt. 21:10-14.Duhul Sfânt a pus pe unii episcopi„Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu.” Fapt. 20:28.Aceste cuvinte au fost adresate Bătrânilor Bisericii din Efes. Apostolul le atrage aici atenţia asupra faptului că poziţia lor de slujitori ai adevărului în Biserică nu era numai o numire proprie, nu era numai o numire sau o recunoaştere de către Biserică, dar că Domnul lucrase prin Spiritul Său sfânt în această chestiune a alegerii lor. El voia ca ei să-şi dea seama că toată autoritatea funcţiei lor avea în vedere faptul că era recunoscută divin, iar ei erau slujitori ai Bisericii prin numirea Domnului, prin Spiritul sau influenţa Sa sfântă care a îndrumat, a condus şi a supravegheat în problema alegerii lor. Tot astfel, în alt loc, apostolul spune adresându-se Bisericii, nu lumii: „Şi fiecăruia [care este în Cristos] i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor … Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători … sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul [toate lucrurile] în [printre] toţi”. 1 Cor. 12:7, 28, 6.În această declaraţie apostolul arată că numirea tuturor slujitorilor Bisericii este de la Dumnezeu, prin manifestarea Spiritului Său sfânt — şi nu este o lucrare a Spiritului sfânt separată şi independentă de Tatăl şi de Fiul. Dumnezeu prin Cristos supraveghează afacerile poporului Său, Biserica, prin Spiritul Său — puterea Sa sfântă care lucrează în mod atotputernic şi atotştiutor — în tot universul Său. Aceasta contrazice ideea că Spiritul sfânt este o altă persoană şi arată că lucrarea a fost realizată de către Domnul prin Spiritul Său sfânt. Acei bătrâni ai Bisericii se consacraseră ((279)) slujirii Domnului şi au fost aleşi să fie slujitori, învăţători, bătrâni ai Bisericii, datorită potrivirii speciale şi talentului lor sub îndrumarea Spiritului sfânt — în acord cu voinţa sau Spiritul sau gândul sau scopul lui Dumnezeu. Şi cu toate că au fost chemaţi la acea funcţie prin intermediul oamenilor, ei au acceptat slujba ca fiind prin îndrumare şi numire din partea lui Dumnezeu, şi urmau să considere responsabilităţile poziţiei lor în conformitate cu aceasta.Spiritul sfânt ca Învăţător„Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. … Şi vorbim despre ele nu prin cuvinte învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu cele învăţate de la Duhul.” 1 Cor. 2:10, 13 şi contextul.Această scriptură, după cum am sugerat deja, dovedeşte că atunci când copiii lui Dumnezeu primesc Spiritul sfânt sau mintea lui Dumnezeu, acesta îi pregăteşte sau le dă capacitatea mintală să înţeleagă planul Său. Numai venind în deplină armonie cu Dumnezeu, prin Cuvântul adevărului Său şi prin spiritul sau prin înţelesul adevărat al acestui Cuvânt, suntem noi făcuţi capabili să înţelegem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Se va observa că aici apostolul compară „Duhul care vine de la Dumnezeu”, care lucrează în noi, cu „duhul lumii”, care locuieşte în omul firesc şi-l influenţează. Cât este de clar că spiritul lumii nu este o persoană, ci o minte sau dispoziţie sau influenţă lumească! La fel Spiritul lui Dumnezeu în poporul Său nu este o persoană, ci mintea sau influenţa sau dispoziţia lui Dumnezeu în ei.„Lucrurile Duhului lui Dumnezeu”„Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte.” 1 Cor. 2:14.Aceasta este o afirmaţie foarte convingătoare şi în deplină armonie cu tot ce am văzut. Omul plin de spiritul lumesc este ((280)) în aceeaşi măsură nepregătit să vadă şi să aprecieze lucrurile adânci, ascunse, glorioase ale lui Dumnezeu — „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”. Aceste lucruri adânci, sau cum le numeşte Domnul, „mărgăritare”, nu sunt pentru cei cu dispoziţie de porc, pentru cei egoişti, plini de spiritul acestei lumi, ci pentru cei care s-au curăţat prin spălarea apei prin Cuvânt, care au fost aduşi aproape de Domnul prin credinţă în sângele preţios şi au fost sfinţiţi, s-au consacrat deplin Domnului. Acestora Dumnezeu are plăcerea să le descopere lucrurile Sale adânci, da, toate bogăţiile harului Său, pas cu pas — pe măsură ce diferitele puncte ale adevărului devin „hrană la timp”.Aceasta este o probă foarte hotărâtoare, după cum toţi îşi vor da seama. Ea face deosebire strictă între omul decăzut şi noua creatură, cel spiritual. Oricine este orb faţă de adevărurile spirituale mai adânci, în mod sigur îi lipseşte mărturia sau dovada menţionată aici ca dovadă a stării sale de fiu, a relaţiei sale cu Tatăl ceresc şi a fidelităţii sale în asemenea relaţie. Cei care sunt indiferenţi faţă de lucrurile menţionate de apostol aici, „lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”, au în aceste cuvinte o sugestie, că motivul indiferenţei lor este că le lipseşte Spiritul Domnului. Şi totuşi, am cunoscut pe unii care au declarat că sunt învăţători în biserică, unii care nu numai că şi-au recunoscut ignoranţa în privinţa acestor lucruri, dar care s-au lăudat cu acea ignoranţă. Prin aceasta ei spun că n-au mintea lui Dumnezeu, că nu cunosc planurile Lui, şi de aceea nu pot avea mult din Spiritul Său, Spiritul adevărului — şi în aceeaşi măsură nu pot avea mult din adevăr. Aici este dată proba posesiei de către noi a Spiritului şi a capacităţii noastre de a discerne şi a aprecia lucrurile lui Dumnezeu, care sunt ascunse de cei lumeşti — „nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”.Ungerea din partea Celui Sfânt„Dar voi aveţi ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate.”„Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi ((281)) nevoie să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” 1 Ioan 2:20, 27.Acest cuvânt „ungere” aminteşte celor care studiază Biblia în mod inteligent, despre untdelemnul sfânt al ungerii turnat pe capul fiecărui succesor în funcţia de Mare Preot şi Împărat în Israel. După cum poporul Israel a fost un tip al adevăratului „Israel al lui Dumnezeu”, tot aşa preoţii şi împăraţii lor, fiecare a fost un tip al lui Cristos, Marele Preot şi Împărat antitipic. Şi după cum preoţii şi împăraţii lor au fost unşi cu „untdelemnul pentru ungerea sfântă”, ca o instalare în funcţie, tot aşa Domnul nostru Isus a fost uns cu Spiritul sfânt la consacrarea Sa. El a devenit astfel Cristosul — unsul lui Iehova.Biserica aleasă va fi o „preoţie împărătească” (împăraţi-preoţi) subordonată Domnului şi Capului lor — „mădularele trupului Celui Uns [lui Cristos]”. Spiritul sfânt al ungerii care a venit peste Domnul nostru Isus la botezul Său în Iordan, şi cu „toată autoritatea … în cer şi pe pământ” când a fost înviat dintre morţi prin Spiritul sau puterea sfântă a Tatălui (Mat. 28:18; Efes. 1:19, 20), El, cu aprobarea Tatălui, l-a „turnat” sau l-a vărsat ca uleiul antitipic al ungerii peste reprezentanţii Bisericii Sale la Cincizecime. Atunci (având tipul în minte) uleiul ungerii a trecut de la „Cap” la „trupul” Său, Biserica, iar de atunci încolo cei credincioşi, rămânând în corp, au fost recunoscuţi în Cuvântul divin ca „aleşii” lui Dumnezeu, unşi de El (în Cristos) să conducă şi să binecuvânteze lumea după ce mai întâi sunt „învăţaţi de Dumnezeu” sub îndrumarea Spiritului ungerii.Semnificaţia cuvântului ungere (şi a originalului în greacă, chrisma) este netezime, gresare cu ulei, lubrifiere. Conform obiceiului, cuvântul mai dă şi ideea de mireasmă, parfum. Cât de frumos şi de convingător reprezintă acest cuvânt efectul influenţei lui Dumnezeu spre bunătate, asupra celor care vin sub această ungere antitipică — spre sfinţenie, blândeţe, răbdare, amabilitate frăţească — spre iubire! Ce parfum dulce, ((282)) curat, aduce această ungere a Spiritului sfânt al iubirii tuturor acelora care o primesc! Oricât de urât, necioplit sau grosolan sau ignorant ar fi omul din afară, „vasul de lut”, ce repede se împărtăşeşte din influenţa îndulcitoare şi curăţitoare a comorii „inimii noi”, a voinţei noi dinăuntru — unsă cu Spiritul sfânt şi adusă în armonie cu „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit!” Filip. 4:8.Cuvântul „ungere” este în deplină armonie cu ideea corectă despre Spiritul sfânt — că el este o influenţă de la Dumnezeu, o putere nevăzută de la Dumnezeu, exercitată prin poruncile Sale, făgăduinţele Sale, sau altfel, cum I S-ar părea potrivit Celui atotînţelept şi atotputernic. Acest cuvânt desigur nu dă ideea de persoană. Cum am putea fi unşi cu o persoană?Dar poate cineva ar sugera că în expresia „ungerea din partea Celui Sfânt”, nu ungerea, ci Cel Sfânt reprezintă Spiritul sfânt. Noi răspundem, nu; Cel Sfânt este Tatăl. Petru, descriind binecuvântarea Cincizecimii, spune că aceasta a fost „turnată” sau vărsată — ca uleiul ungerii, dar nu cum s-ar spune despre o persoană care ar fi trimisă. El a zis, vorbind despre Isus: „Primind de la Tatăl făgăduinţa [din Ioel] Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” — această putere sau influenţă miraculoasă care se manifestă în diferite feluri: în gânduri înviorătoare, în limbi de foc şi în diverse limbi vorbite de oameni fără carte. Din nou, profeţia lui Ioel a fost: „Voi turna Duhul Meu”. Poate cineva pretinde că aceasta ar fi o exprimare potrivită în privinţa unei persoane? Că persoana a fost dată de către Tatăl Fiului şi că ea a fost turnată sau vărsată şi văzută şi auzită cum spune în expresia „ce vedeţi şi ce auziţi”? Desigur că nu. Şi desigur că astfel de exprimare ar fi lipsită de respect, dacă ar fi aplicată la o treia persoană dintr-o treime de Dumnezei „egali în putere şi slavă”.Însă punctul care izbeşte pe fiecare, fiind cel mai uimitor, este că acei care au această ungere „ştiu toate”. Câţi din poporul Domnului au fost absolut siguri că n-au „ştiut toate” şi prin urmare s-au îndoit că au primit ungerea Spiritului ((283)) sfânt! Cum se simplifică însă problema când este tradus: „Voi aveţi o ungere din partea Celui Sfânt şi toţi o ştiţi!”* Da, întradevăr; toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu cunosc foarte bine deosebirea între mintea sau inima sau voinţa naturală şi inima nouă, mintea nouă, dispoziţia nouă, stăpânite de iubire şi dreptate.*Cuvântul „toate” este omis în cele mai vechi manuscrise greceşti.Şi câţi dintre cei mai buni şi mai smeriţi copii ai lui Dumnezeu n-au citit cu uimire cuvintele: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva!” Vai, au zis ei, noi n-am primit o astfel de ungere, căci noi avem foarte mare nevoie să ne înveţe cineva, şi cunoaştem foarte puţin care să nu fi venit direct sau indirect prin oameni. Şi aceste suflete smerite s-ar simţi foarte deprimate şi descurajate datorită onestităţii gândirii lor, dacă n-ar vedea că şi cei mai buni dintre sfinţii pe carei cunosc au nevoie în mod asemănător de învăţătorii umani şii apreciază. Pe de altă parte, unii mai puţin oneşti, mai puţin sinceri, mai puţin evlavioşi, se străduiesc să se înşele pe ei înşişi şi pe alţii, pretinzând că ei n-au învăţat nimic de la oameni, ci au fost învăţaţi tot ce ştiu prin inspiraţie directă de la Spiritul sfânt. Nu văd că în acest fel ei pretind infailibilitate pentru gândurile şi cuvintele lor, în sensul cel mai absolut. Ei nu văd, de asemenea, că erorile lor în gând, cuvânt şi faptă, pretinse a fi sub inspiraţia deplină a Spiritului sfânt, se reflectă împotriva Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, ca autor al erorilor şi nechibzuinţelor lor.Dacă se ia acest pasaj chiar aşa cum este, el contrazice mărturia generală a Scripturii. Oare nu menţionează apostolul Pavel printre darurile Spiritului pentru Biserică — apostoli, profeţi (oratori), pastori, învăţători, evanghelişti? De ce să-i fi dat pe aceştia dacă Biserica nu are nevoie să fie învăţată de nimeni? Ce spune apostolul despre motivul rânduirii acestor daruri speciale în Biserică? Să-l ascultăm: „Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului ((284)) lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu”. Efes. 4:11-13; Compară cu 1 Cor. 12:28-31.Nu putem presupune că apostolul Ioan îl contrazicea pe apostolul Pavel şi pe ceilalţi apostoli — care erau toţi învăţători şi care au instruit Biserica să caute pe aceia pe care-i alegea Spiritul ca pastori, învăţători şi supraveghetori, şi să cinstească pe aceia care erau astfel „mai-mari” în Biserică şi care trebuiau să vegheze asupra intereselor sufletelor, ca unii care trebuiau să dea socoteală Domnului (Evr. 13:17). Fără îndoială era în deplin acord cu sfatul apostolului Pavel, că Biserica trebuia săşi aleagă ca slujitori oameni „în stare să înveţe pe alţii”, „în stare atât să încurajeze cu învăţătura sănătoasă, cât şi să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă”, iar când este necesar „să-i mustre aspru, ca să fie sănătoşi în credinţă”. Ei trebuiau să-i recunoască pe păstorii subordonaţi care n-ar „stăpâni peste cei încredinţaţi” lor de către Dumnezeu, ci ar „păstori turma” cu hrană la timp cuvenit — evitând pe învăţătorii pe care îi vor gâdila urechile după popularitate şi flatări. 1 Pet. 5:2-4; 1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:25; Tit 1:9, 13.Mai mult, însuşi Ioan a fost învăţător, şi chiar în această epistolă învăţa ceea ce el şi noi socotim că este o învăţătură sănătoasă — care trebuie dată ca învăţătură. Desigur că nimeni citind scrierile lui Ioan n-ar putea trage concluzia că el a vrut ca acestea să fie numai scrisori de natură socială, lipsite de doctrină sau învăţătură. Oare nu-şi începe el epistola zicând: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim [vă învăţăm] şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi” (1 Ioan 1:3). Iarăşi spune: „Vă scriu [vă învăţ] aceste lucruri ca să nu păcătuiţi” (2:1). Apoi: „Vă scriu o poruncă [învăţătură] nouă” (2:8). Mai departe: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele [ci daţi atenţie învăţăturii mele]! Cine practică dreptatea este drept” (3:7). Iar apoi: „Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă [se supune instrucţiunilor, învăţăturilor noastre]” (4:6). Precum şi: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi [să fiţi învăţaţi]” (5:13). El îşi încheie epistola cu o învăţătură foarte importantă, ((285)) zicând: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli [nu permiteţi nici unei persoane şi nici unui lucru să-L înlocuiască pe Dumnezeu în sentimentele şi în reverenţa voastră]”.Văzând deci că nu se poate înţelege că apostolul gândea că Biserica nu are nevoie de învăţători umani — văzând că, dimpotrivă, el recunoaşte pe învăţătorii umani ca mijlocul folosit de Spiritul sfânt, special „rânduiţi în Biserică” tocmai pentru acest serviciu, ce vrea el să spună prin aceste cuvinte: „nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva” şi „ungerea Lui vă învaţă despre toate”? Răspunsul corect la această întrebare se va vedea uşor dacă vom examina contextul în lumina faptelor deja discutate.Cercetătorii presupun că această epistolă a fost scrisă în anul 90 d. Cr. Până la vremea aceea creştinismul ajunsese la proeminenţă considerabilă în lume. Adunase „rămăşiţa” din Israelul trupesc şi îşi atrăsese asupra sa ura şi persecuţia marii majorităţi orbite din acel popor şi fusese răspândit peste tot în lumea civilizată de atunci. Multe lucruri din creştinism l-au recomandat filosofilor greci din timpul acela, care căutau să se combine cu el şi să devină creştini filosofici şi filosofi creştini — ţinând încă la filosofiile lor, despre care apostolul Pavel arată că erau „pe nedrept numite” ştiinţă (1 Tim. 6:20). Aceşti filosofi erau cu totul gata să recunoască pe Isus ca un om bun şi un învăţător înţelept, dar nu ca Fiul lui Dumnezeu care a lăsat o natură spirituală, „chipul lui Dumnezeu”, şi a „devenit trup”, pentru ca prin aceasta să poată fi Răscumpărătorul omului şi autorul vieţii veşnice pentru toţi cei care-L ascultă. Ei însă învăţau o viaţă viitoare veşnică şi erau bucuroşi să afle că creştinii învăţau la fel: deosebirea fiind aceea că filosofii (Platon şi alţii) învăţau că viaţa veşnică este o caracteristică umană, o putere inerentă omului — lipsa morţii, nemurirea, în timp ce creştinii învăţau că viaţa veşnică nu este inerentă omului, ci este un dar de la Dumnezeu prin Cristos, intenţionat numai pentru cei care Îl acceptă pe El. Rom. 2:7; 5:15, 21; 6:23; 2 Cor. 9:15.Aceşti filosofi le spuneau de fapt creştinilor: Suntem bucuroşi să cunoaştem oameni atât de respectabili, sensibili şi liberi. ((286)) Marele vostru învăţător, Isus, într-adevăr v-a făcut liberi de multe obiceiuri şi superstiţii de-ale evreilor şi de aceea vă felicităm. Dar voi sunteţi încă într-o măsură de robie: după ce veţi investiga filosofiile noastre veţi avea încă mai multă libertate şi veţi afla că mult din ceea ce aveţi în comun cu evreii — speranţele lor într-o Împărăţie Mesianică, ideile lor ciudate despre un singur Dumnezeu şi ideile voastre ciudate că Învăţătorul vostru, Isus, a fost singurul Lui Fiu etc., aceste lucruri le veţi depăşi, cu ajutorul filosofiei noastre. 2 Pet. 2:19; Iuda 4.Epistola lui Ioan a fost scrisă pentru a fortifica pe creştini împotriva acestor învăţături subversive. În acest capitol (2:24) el îi îndeamnă să rămână fermi în învăţăturile auzite de ei la început şi să considere aceste învăţături filosofice ca minciuni, şi pe toţi aceşti învăţători mincinoşi ca reprezentanţi ai lui Anticrist, despre care ei auziseră atât de adesea că se vor arăta în Biserică (2 Tes. 2:3-7; 1 Ioan 2:18). El zice: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor care caută să vă rătăcească [de la Cristos]”. Vers. 26.Apoi vine exprimarea deosebită din versetul 27, care este acum în discuţie, pe care o parafrazăm astfel:Dar, preaiubiţilor, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu pot fi amăgiţi de vreo astfel de filosofie: în ceea ce ne priveşte, nici o filosofie nu poate lua locul lui Cristos în inimile noastre — nici o teorie n-ar putea să ne facă să punem la îndoială plinătatea şi corectitudinea marelui mesaj pe care l-am primit ca Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos — Preaiubitul Tatălui, Unsul Tatălui. Pe lângă caracterul raţional al „credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, gândiţi-vă la minunatul efect al acestui mesaj asupra voastră: el a fost însoţit de „darurile” miraculoase, ale „limbilor”, „minunilor” etc., despre care aceşti filosofi afirmă că sunt imitate de fachirii din orient; dar pe lângă aceasta voi aveţi încă o mărturie în inimile voastre cele noi — în ungerea care v-a transformat şi v-a reînnoit minţile, producând în viaţa voastră zilnică roade ale Spiritului sfinţeniei, pe care fachirii nu le pot imita şi pe care filosofii care vreau să vă amăgească nu le pot tăgădui.((287))Pe baza acestor principii fundamentale ale religiei voastre sfinte — că Cristos Isus n-a fost un impostor, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru, şi că viaţa veşnică se poate obţine numai prin unire vitală cu El — voi n-aveţi nevoie de instruire, nici de la aceşti învăţători mincinoşi, nici de la mine. Şi atâta vreme cât acest Spirit al iubirii rămâne în voi, el va servi ca o apărare împotriva tuturor acestor teorii blasfematoare, anticreştine. Atâta vreme cât vă amintiţi că „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere” a venit în inima voastră prin acceptarea lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi ca singura putere a lui Dumenzeu spre mântuire, atâta vreme acest spirit vă va ţine fermi, neclintiţi la acest punct. Şi veţi afla că aceeaşi probă (a loialităţii faţă de Spiritul sfânt al iubirii primit prin Tatăl şi prin Fiul) este de ajutor ca să dovedească toate lucrurile: căci orice contrazice sau ignoră acest Spirit al iubirii este un spirit nesfânt — o învăţătură falsă. Şi să nu uitaţi că învăţătura lui este că dacă vrem să primim vreo răsplată trebuie să „rămânem în El” — a abandona pe Cristos înseamnă a abandona totul.Suspine negrăite„Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului.” Rom. 8:26, 27.Această expresie, intenţionată să dea poporului lui Dumnezeu o înţelegere a iubirii şi grijii Tatălui ceresc faţă de ei, este înţeleasă foarte greşit de către mulţi. Aceştia ne spun că Spiritul sfânt suspină pentru ei la Tatăl; şi unii încearcă să dea expresie auzibilă acestor suspine, iar alţii presupun că suspinele lor ajută cumva pe Spiritul sfânt în această chestiune, compensând pentru suspinele pe care el nu le poate rosti — chiar dacă ei nu pot vedea exact cum. Ar fi ciudat într-adevăr, dacă Spiritul sfânt ar fi o persoană, şi, după cum susţin catehismele, „egală în putere” cu Tatăl şi cu Fiul, ca el să considere necesar să se adreseze Tatălui şi Fiului pentru poporul Domnului cu suspine negrăite. Domnul nostru Isus a spus că am putea veni ((288)) direct la El şi că am putea veni direct la Tatăl, asigurândune că „Tatăl Însuşi vă iubeşte”. Totuşi, din această scriptură pe care o analizăm unii au ajuns la ideea că noi trebuie să mergem la Tatăl şi la Fiul prin Spiritul sfânt ca mijlocitor, care va suspina pentru noi şi va mijloci pentru noi, ca să putem fi acceptaţi de Tatăl şi de Fiul. Aceasta este în armonie cu încurcătura de gândire predominantă în privinţa Spiritului sfânt şi a funcţiei lui.Eroarea acestei interpretări se vede şi atunci când ne gândim că dacă suspinele n-ar putea fi grăite, atunci n-ar mai fi deloc suspine; deoarece ceea ce nu poate fi rostit nu este suspin. Dar acest pasaj ar apărea la fel de ciudat şi de necorespunzător dacă l-am interpreta în sensul că Spiritul sfânt, influenţa sau puterea Atotputernicului Iehova nu este în stare să se exprime în mod inteligent. Ştim că în veacurile trecute mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu şi-a găsit expresie abundentă prin cuvintele şi faptele profeţilor, şi nu putem presupune că astăzi El are mai puţină putere sau capacitate. Atunci ce poate însemna această scriptură: „Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite”?Greşeala constă în presupunerea că Spiritul lui Dumnezeu este cel care imploră. Însă, dimpotrivă, spiritul care mijloceşte pentru noi este propriul nostru spirit, spiritul sfântului care imploră pe Dumnezeu şi adesea nu reuşeşte să se exprime cum se cuvine. O privire la text, împreună cu relaţiile lui contextuale, va arăta că această interpretare este potrivită. Apostolul tocmai scrisese despre omenirea încărcată de păcat, suspinând în lanţurile ei. El ne asigură că omenirii i se va acorda libertate de această robie, când Biserica, „copiii lui Dumnezeu”, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, vor fi fost glorificaţi (versetele 19-21). Apoi el trece de la suspinele lumii la starea prezentă a Bisericii, în care noi suspinăm: „Şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”. Versetul 23.((289))Spiritul sau mintea reînnoită sau transformată a Bisericii, care era odată lumească, acum este sfântă şi spirituală: dar corpurile noastre sunt încă umane şi au imperfecţiunile adamice. De aceea, ca noi creaturi suntem împovăraţi de carne şi suspinăm după eliberarea promisă în asemănarea lui Cristos la întâia înviere. Apostolul arată că prin credinţă noi putem socoti mort corpul pământesc, şi ne putem gândi la noi înşine ca fiind noi creaturi desăvârşite şi astfel înţelegem că suntem mântuiţi acum — „mântuiţi în nădejde” (versetul 24). Apoi, după ce arată cum ne putem socoti pe noi înşine, el ne arată că din punct de vedere divin suntem socotiţi fiinţe „noi”, „sfinte” şi „spirituale”: arată că Dumnezeu, privindune din acest punct de vedere, recunoaşte nu carnea şi slăbiciunile şi imperfecţiunile ei — ci spiritul, mintea, intenţiile, voinţa noastră, „creaţia nouă” devotată slujirii Sale. Dumnezeu ştie când spiritul nostru sfânt (mintea nouă) este doritor şi carnea este slabă, şi El ne judecă nu după trup, ci după spirit.Conceperea noastră de Spirit, adoptarea unei voinţe noi deplin consacrate Domnului, este ceea ce ne-a adus într-o legătură nouă cu Dumnezeu şi în aceste speranţe noi în care ne bucurăm: „Şi tot astfel şi Duhul [mintea noastră nouă, sfântă] ne ajută [completează] în slăbiciunea noastră [trupească]: căci nu ştim [nici măcar] să ne rugăm cum trebuie [cu mult mai puţin suntem întotdeauna în stare să facem cum am vrea]. Dar însuşi Duhul [mintea noastră sfântă] mijloceşte [pentru noi — este omis în manuscrisele cele mai vechi] cu suspine negrăite [în cuvinte]. Şi Cel care cercetează inimile [Dumnezeu] ştie care este gândirea [în greceşte phronema — înclinarea] Duhului [nostru]: pentru că El [duhul nostru] mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu”.Cu alte cuvinte, Dumnezeu este bucuros să accepte dorinţele inimii poporului Său, atât în rugăciune, cât şi în slujire, în ciuda imperfecţiunilor cărnii lor — a vasului lor pământesc. Şi El acceptă aceste dorinţe ale inimii.((290))Ce fericire pentru noi, în ignoranţa şi slăbiciunea noastră, că Tatăl nostru ceresc acceptă intenţiile inimilor noastre în locul cuvintelor noastre; căci adesea poporul Său a cerut foarte greşit! Ne gândim la aceasta ori de câte ori auzim pe unii din poporul Domnului rugându-se ca Dumnezeu să-i boteze cu Spirit sfânt şi cu foc. Rugăciunea este făcută într-o conştiinţă bună şi numai cu dorinţa de a avea o binecuvântare; dar neînţelegând pasajul de scriptură pe care-l citează, persoana cere de fapt ca o binecuvântare să fie urmată de un blestem. Prezicerea că Cristos va boteza cu Spirit sfânt şi cu foc a fost făcută de Ioan Botezătorul. Partea de binecuvântare din aceasta a venit peste Biserica în aşteptare la Cincizecime, iar apoi asupra întregii „rămăşiţe” credincioase din Israel, dar aspectul din urmă s-a împlinit asupra poporului evreu respins — prin botezul cu foc, distrugere, necaz, care a nimicit complet statul lor naţional în anul 70 d. Cr. Dar foarte îndurător, Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile poporului Său după cererea lor, ci după intenţiile celui care cere — acordându-le numai binecuvântare.Unii au fost surprinşi într-o greşeală şi prinşi în cursă de Adversar prin ceva slăbiciune a naturii umane decăzute: ei s-au simţit aproape descurajaţi când s-au apropiat de tronul harului ceresc în rugăciune. Nu puteau rosti cuvinte, ci numai suspinau în spiritul lor către Dumnezeu, „gemând apăsaţi”. Dar Tatăl ceresc n-a insistat că ei trebuie să-şi formuleze cererea în cuvinte potrivite cu exactitate pentru ai asculta: în loc de aceasta, El a răspuns cu îndurare dorinţelor inimii lor, suspinelor neexprimate ale inimii lor, care căutau iertarea Lui, binecuvântarea şi mângâierea Lui. El le-a răspuns la rugăciunile nerostite, le-a acordat putere şi binecuvântare, cu o binecuvântată realizare a iertării.Acesta este argumentul apostolului în tot contextul de aici, şi se va observa că el rezumă argumentarea zicând: „Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? [Având în vedere că Dumnezeu a făcut pentru noi toate aranjamentele, ignorând slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, care sunt contrare ((291)) voinţei noastre, şi nu le socoteşte ca fapte — şi ignorând şchiopătarea rugăciunilor noastre şi incapacitatea de a ne exprima dorinţa, şi dimpotrivă, făcând aranjamente să ne binecuvânteze după spiritul minţii noastre, deoarece nu suntem capabili să ne exprimăm nici măcar suspinele în rugăciunile noastre imperfecte, noi vom trage concluzia:] Dacă Dumnezeu este [astfel] pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Versetul 31.Cum mustră Spiritul lumea „Şi când va veni El [Spiritul adevărului], va dovedi lumea vinovată [va mustra lumea — B. I., n. e.] în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata.” Ioan 16:8.Am văzut deja motivul pentru care Spiritului adevărului i se aplică pronumele masculin — pentru că Îl reprezintă pe Dumnezeu, care este de gen masculin. Vom examina acum acest text, folosit de unii ca dovadă că Spiritul sfânt lucrează în cei păcătoşi pentru a-i reforma. Noi susţinem că această părere este cu totul incorectă — că Scripturile, înţelese corect, învaţă că Spiritul sfânt este acordat numai credincioşilor consacraţi; că nu le este dat necredincioşilor şi ca atare n-ar putea lucra în ei, după modul în care se pretinde în general. Tocmai dimpotrivă, copiii acestei lumi au spiritul lumii; şi numai copiii lui Dumnezeu au spiritul lui Dumnezeu, Spiritul, mintea, dispoziţia sau voinţa sfântă. „Duhul lumii” sau „gândirea firii păcătoase este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Iar cei care au mintea firii păcătoase nu pot cunoaşte lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, pentru că ele sunt înţelese spiritual — pot fi înţelese numai de către aceia care au Spiritul sfânt. De aceea, oriunde găsim Spiritul sfânt al armoniei cu Dumnezeu şi al ascultării de voinţa şi providenţa Sa, el dă dovadă de regenerare, de concepere la înnoirea vieţii. În armonie cu aceasta citim cuvintele apostolului: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Cei care n-au Spiritul lui Cristos şi care nu sunt ai Lui formează lumea în general — ei nu sunt ai lui Cristos fiindcă n-au primit Spiritul Tatălui.((292))Spiritul lui Dumnezeu, prin roadele şi mărturiile sale prin Cuvânt, este dovada că am fost reînnoiţi. Este evident pentru toţi că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care este în Biserică nu este acelaşi Spirit care este în cei lumeşti — că Spiritul lui Dumnezeu nu este în nici un sens în cei cu o minte lumească, carnală, care, de aceea, în Scripturi sunt numiţi „copii ai mâniei”, „fiii veacului acestuia”, „copiii tatălui lor, diavolul”. Totuşi, să nu uităm că „Duhul adevărului”, „Duhul iubirii” a modificat într-o măsură considerabilă spiritul lumii; aşa încât deşi este tot un spirit al întunericului, un spirit al egoismului, un spirit carnal, totuşi lumea copiază într-o anumită măsură, într-o manieră formală, exterioară, unele din darurile Spiritului sfânt. Ar fi ciudat, într-adevăr, dacă frumuseţile Spiritului sfinţeniei, reprezentate prin blândeţe, bunătate şi răbdare n-ar face nici o impresie asupra celor neregeneraţi.Unii oameni din lume cultivă aceste daruri ale Spiritului pentru că ele sunt considerate ca parte din plăcerile vieţii, semne de bună creştere etc., şi mulţi dintre cei a căror inimă este complet în dezarmonie cu principiile Spiritului sfinţeniei copiază aceste daruri ca un lustru sau o spoială exterioară, pentru a acoperi metalul de proastă calitate al unei naturi degradate — neregenerate, nesfinţite, egoiste, lipsite de armonie cu Domnul şi cu Spiritul sfinţeniei Sale. Trebuie, prin urmare, să facem distincţie clară între cei care spoiesc suprafaţa conduitei lor şi cei ale căror inimi au fost transformate de Spiritul Domnului. Numai cei din urmă sunt fiii lui Dumnezeu, care au favoarea Lui şi care vor fi în curând binecuvântaţi şi glorificaţi.Atunci se ridică întrebarea: dacă Spiritul Domnului se dă numai celor care sunt ai Lui, prin credinţă în Cristos şi consacrare, ce a vrut să spună Domnul nostru prin declaraţia de mai sus, că Spiritul adevărului va mustra lumea în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata viitoare?Sensul cuvintelor Domnului nostru se va vedea imediat, dacă ne amintim declaraţia Sa, că urmaşii Săi, peste care va veni Spiritul Său şi în care acesta va locui cu bogăţie, în măsura credinţei şi ascultării lor, vor fi lumina lumii. Această lumină a ((293)) adevărului este cea care străluceşte de la Biserica într-adevăr consacrată, asupra lumii şi asupra celor cu o minte lumească din biserica nominală, cea care tinde să mustre întunericul lor. Domnul nostru a spus despre Sine, după ce a fost uns cu Spiritul lui Dumnezeu: „Eu sunt lumina lumii”, precum şi: „Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12; 9:5). Şi adresânduSe Bisericii Sale din acest Veac Evanghelic, sfinţită prin acelaşi Spirit sfânt, El a spus: „Voi sunteţi lumina lumii … aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor”. Mat. 5:14-16.Apostolul Pavel, adresându-se aceluiaşi corp al lui Cristos, spune: „Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii” (Efes. 5:8; 1 Tes. 5:5). Şi iarăşi spune: „Căci Dumnezeu [Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul adevărului] … a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:6). Astfel, vedem că lumina Adevărului lui Dumnezeu, Spiritul, mintea sau dispoziţia sfântă, strălucind în inimile noastre, este cea care-şi trimite strălucirea asupra lumii; şi ca atare avem îndemnul: „Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”. Filip. 2:14, 15.Astfel vedem că Spiritul sfânt străluceşte peste lume — nu direct, ci prin reflexie. Spiritul lui Dumnezeu care străluceşte peste întunericul lumii nu este dat celor din lume şi nu lucrează în ei, ci Spiritul sfânt al lui Dumnezeu care lucrează în poporul Său, în cei care sunt pecetluiţi cu el, este cel care străluceşte peste întunericul lumii.Apostolul ne dă o sugestie în privinţa felului în care lumea trebuie să fie mustrată de Spiritul sfinţeniei din Biserica consacrată, zicând: „Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii … şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le. … Dar toate lucrurile, când sunt dezvăluite în adevăratul lor fel de a fi, sunt date pe faţă [arătate ca fiind greşite] de lumină” (Efes. 5:8, 11, 13). Lumina adevărului lui Dumnezeu, care este expresia minţii sau a Spiritului Său, ((294)) strălucind printr-o viaţă sfinţită, este Spiritul sfânt, mustrând întunericul lumii, arătând celor care văd, ce este păcatul, în contrast cu dreptatea. Şi de la această iluminare îşi vor forma o convingere despre o judecată viitoare, când dreptatea va primi o răsplată, iar păcatul o pedeapsă. O viaţă evlavioasă este totdeauna o mustrare pentru cei neevlavioşi, chiar şi acolo unde nici un cuvânt de adevăr nu este posibil sau potrivit.Deoarece Spiritul sfânt din poporul lui Dumnezeu mustră spiritul nesfânt sau egoist din cei din jurul lor, apostolul îndeamnă pe cei sfinţiţi să-şi aducă aminte că ei sunt epistole vii, cunoscute şi citite de toţi oamenii (2 Cor. 3:2). Biserica îndreptăţită şi sfinţită, urmând în urmele lui Cristos, a fost întotdeauna o lumină în lume, chiar dacă lumina ei n-a avut întotdeauna aşa de mare influenţă cum a dorit ea. Aşa a fost şi cu Domnul nostru, care a spus că toţi cei ce aveau spiritul întunericului Îl urau din cauză că spiritul întunericului din ei era mustrat de Spiritul Lui de lumină. Pentru acest motiv, nu numai Domnul, marele Purtător de Lumină, a fost persecutat până la moarte, ci toţi purtătorii de lumină care merg pe urmele Lui trebuie să fie şi ei părtaşi la persecuţia şi suferinţa Lui. Ioan 16:3; Rom. 8:17, 18.Deşi misiunea principală a Bisericii a fost propria ei dezvoltare, „zidire pe credinţa voastră preasfântă” etc. (Iuda 20), totuşi ea a avut întotdeauna şi o misiune secundară, aceea de a face mărturie pentru adevăr, de a lăsa lumina să strălucească, de a mustra lumea. Şi această mustrare în mod necesar a fost mai mult faţă de cei care cu numele se pretindeau a fi evlavioşi decât faţă de cei în mod deschis lumeşti, întocmai cum în zilele Domnului nostru lumina Lui s-a revărsat peste cei care se pretindeau a fi evlavioşi şi sfinţi, mustrându-le întunericul. Şi Domnul nostru ne previne în legătură cu necesitatea de a lăsa lumina să strălucească în mod continuu, zicând: „Dacă lumina care este în tine este [devine] întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!” atât pentru sufletul în care s-a stins lumina, cât şi pentru lume, de care lumina este astfel ascunsă. Satan nu câştigă o victorie mai mare decât atunci când seduce un suflet ((295)) care a fost odată luminat şi sfinţit prin adevăr. Influenţa spre rău a unuia ca acesta este mai mult decât dublată. „Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”, amintinduşi că a pune lumina sub baniţă este un pas sigur spre întuneric.„Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu”că este deosebit de duhul lui Anticrist— 1 Ioan 4:2, 3; 2 Ioan 7 —„Prin acesta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus Hristos venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist.”Nimic n-ar trebui să fie mai clar pentru orice minte inteligentă decât că apostolul nu se referă la o persoană, ci la o influenţă, doctrină sau învăţătură. Contextul (versetele 1 şi 3) arată în afara oricărei îndoieli că apostolul vrea să spună că poporul Domnului trebuie să facă deosebire între învăţăturile prezentate lor ca adevăr — trebuie să „cerceteze duhurile”, dacă sunt sfinte sau rele, dacă sunt de la Dumnezeu sau de la Cel Rău — dacă este Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Ambele acestea sunt prezentate de proroci sau învăţători. Domnul nostru şi apostolii şi alţii care au urmat în urmele lor au semănat sămânţa adevărului sau „grâu”, concepând credincioşi consacraţi la o înnoire a vieţii şi la sfinţenia spiritului. Vrăjmaşul şi slujitorii lui au semănat sămânţa erorii sau „neghină”, care a adus în biserica nominală (sau în câmpul de grâu) mulţimi de neghină — neavând „Duhul sfânt al lui Hristos”, ci „duhul lumii” modificat, glazurat. De aceea, oricine s-ar prezenta ca învăţător şi ar pretinde că este un slujitor al adevărului şi că are sfinţenia spiritului, trebuie să fie încercat, probat, spre a se vedea dacă propovăduieşte adevăr sau eroare — dacă le insuflă altora Spiritul adevărului sau spiritul erorii. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie standardul prin care fiecare să fie primit ca învăţător adevărat, sau respins ca învăţător fals: „căci au ieşit în lume mulţi proroci mincinoşi”.Apostolul arată un test general cu privire la credinţa adevărată şi falsă, la învăţătorii adevăraţi şi mincinoşi — Spiritul ((296)) adevărului şi spiritul erorii — Spiritul sfânt al lui Cristos care îndrumă în tot adevărul şi spiritul nesfânt al lui Anticrist, care duce în eroare, care este nimicitor pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi care duce la negarea că Domnul nea cumpărat cu sângele Său preţios (2 Pet. 2:1). Acest test a fost afirmarea sau negarea faptului că Mesia a venit în trup. Şi acesta a fost şi este încă un test sigur — testul răscumpărării declarat într-una din multele sale forme: orice învăţătură care o neagă este un împotrivitor activ al adevărului, este anti (împotriva lui) Cristos; orice învăţătură care o ignoră este în mod serios greşită, nu este de la Dumnezeu, oricât din ceea ce este bun ar putea fi amestecat cu ea; este periculoasă: orice doctrină care o mărturiseşte este fundamental corectă — „este de la Dumnezeu”, tinzând în direcţia cea corectă.Foarte devreme Adversarul a început cu atacuri împotriva credinţei adevărate prezentate de Domnul şi de apostoli, din două puncte de vedere, ambele negând că El a venit în trup.1) Filosofiile păgâne (împotriva cărora de asemenea a avertizat apostolul Pavel în 1 Tim. 6:20, 21) pretindeau că Isus a fost într-adevăr un mare profet, un mare învăţător, şi L-au pus în rând cu filosofii lor; dar ele insistau că n-a fost Fiul lui Dumnezeu mai mult decât alţii — n-a fost Mesia al evreilor, ale căror speranţe şi profeţii le atribuiau îngustimii, mândriei şi ambiţiei lor naţionale de a se considera naţiunea favorizată divin. Astfel ei au negat existenţa preumană a Domnului nostru — au negat că El a venit în trup — au negat că El a fost mai mult decât un membru al rasei decăzute, admiţând totuşi că a fost un specimen strălucit al ei.2) Potrivit obiceiului său, Adversarul a început devreme să pună o eroare extremă împotriva altei erori extreme, pentru ca în lupta dintre cele două erori, adevărul dintre ele să fie lăsat fără apărare şi să fie uitat. De aceea a început a doua eroare extremă asupra acestui subiect, a cărei pretenţie era şi încă este, că Mesia n-a fost deloc om — că El a fost Însuşi Dumnezeu Tatăl, care doar a pretins că este trup pentru o vreme, în timp ce de fapt Îşi menţinea toate puterile divine — folosind corpul de ((297)) carne numai ca o acoperitoare sau o mască pentru a-Şi ascunde gloria şi a-I permite să pară că plânge sau Îi este foame şi sete şi moare. Această vedere de asemenea neagă că Mesia a venit în trup — că „a devenit trup”. Ioan 1:14.Privind astăzi în jurul nostru putem fi uimiţi să aflăm că majoritatea creştinilor susţin pe una sau pe cealaltă din aceste doctrine false ale spiritului lui anticrist, opuse Spiritului adevărului; iar restul se află în general în încurcătură — sunt dezorientaţi — nu văd clar adevărul acestui subiect şi în consecinţă nu sunt ferm întemeiaţi pe răscumpărare. Fiindcă toţi care nu pot vedea clar că „Cuvântul [Logosul] a devenit trup”, a devenit „Omul Isus Hristos”, sunt la fel de incapabili să vadă răscumpărarea (preţul corespunzător) ca şi cei care-L văd pe Isus un om imperfect, conceput din trup de un tată pământesc. Astfel vedem că testul simplu prezentat de Spiritul sfânt prin apostol este şi acum un test pentru doctrine — dacă ele sunt de la Dumnezeu şi de la Spiritul sfânt, sau de la Satan şi de la spiritul lui anticrist.În timp ce examinăm aceste texte, vom remarca o obiecţie ridicată împotriva traducerii din versiunea comună a Bibliilor noastre, ca să arătăm că obiecţia nu este validă — să arătăm că traducerea este bună; că greşeala este a criticului, care evident nu are o cunoştinţă suficientă despre regulile de sintaxă a limbii greceşti pentru a încerca o critică. Pretenţia lui este:(1) Că cuvintele greceşti din aceste două texte, traduse prin „a venit”, înseamnă venire.(2) Că prin această schimbare cuvintele apostolului ar însemna că orice învăţătură care neagă că a doua venire a Domnului nostru va fi în trup este un spirit anticrist.La această pretenţie noi răspundem:(1) Este adevărat că cuvântul erchomai, rădăcina cuvântului din care vine eleluthota (1 Ioan 4:2) şi erchomenon (2 Ioan 7) înseamnă venire sau sosire; dar că venirea la care se referă este un eveniment trecut sau viitor trebuie determinat după construcţia frazei, întocmai cum putem folosi cuvântul nostru „venire” când ne referim la chestiuni trecute şi viitoare şi ((298)) spunem: „Credinţa în prima venire a Domnului nostru este generală printre creştini, dar nu atât de generală este credinţa în a doua venire a Sa”. Contextul dovedeşte în afara oricărei îndoieli că se face referire la un eveniment trecut, fiindcă mărturia este că „mulţi amăgitori au ieşit” sau „au venit”; şi cele două declaraţii se referă foarte evident la acelaşi lucru.(2) Această pretenţie este prezentată de unii care au un obiectiv când pretind că textul se referă la un eveniment viitor — ei pretind că Domnul nostru nu este „schimbat” la natură divină, că El este încă tot carne şi că va continua să fie om, fiinţă umană de carne, şi va purta urmele suferinţelor Sale umane toată eternitatea. Ei neagă, sau cel puţin ignoră, numeroasele declaraţii scripturale în sensul că: „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus”; „Domnul este Duhul” şi „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (Filip. 2:9; 2 Cor. 3:17; 5:16). Dorinţa lor de a găsi nişte declaraţii scripturale în sprijinul poziţiei lor iraţionale şi nescripturale îi înşeală în privinţa acestor pasaje. De fapt putem spune că majoritatea creştinilor susţin această vedere greşită, şi printre ei se află aproape toţi care au avut ceva dea face cu traducerea Scripturilor.Dar noi ne vom susţine poziţia citând criticile acestor texte făcute de prof. J. R. Rinehart, doctor în filosofie, profesor de limbi la Colegiul Waynesburg (Cumberland Presbiterian). După ce citează textul din 1 Ioan 4:2 şi 2 Ioan 7, prof. Rinehart spune:„1) Citatele anterioare sunt din Emphatic Diaglott al lui Wilson, care sunt presupuse a fi din textul grecesc original al Noului Testament. Cuvântul eleluthota este acuzativul, masculin, singular, al celui de-al doilea participiu perfect al verbului erchomai, având aceeaşi relaţie cu acest verb pe care o are orice alt participiu perfect cu verbul său. El stă alături de verbul homolegei în vorbire indirectă şi reprezintă un timp trecut, finit, conform sintaxei obişnuite a limbii greceşti. Gramatica limbii greceşti de Goodwin, ++1588, 1288.((299))Traducerea următoare a primului citat este, de aceea, esenţialmente corectă. «Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu».„2) Cuvântul erchomenon din al doilea citat este acuzativul, masculin, singular, al verbului erchomai la participiu prezent, şi este supus aceloraşi reguli sintactice ca şi cuvântul de mai sus. Relaţia lui cu eiselton prin homologountes, precum şi contextul, justifică traducerea lui la timpul trecut. Ibidem. +1289.Traducerea celui de-al doilea citat, prin urmare, este redată corect după cum urmează: «Căci mulţi înşelători au ieşit în lume — cei care nu mărturisesc faptul că Isus Hristos a venit în trup»”.Nici un învăţat în limba greacă, credem noi, nu se va găsi vreodată să contrazică această definiţie, chiar dacă susţine a doua venire a Domnului nostru în trup şi ar putea avea astfel preferinţă pentru o construcţie favorabilă concepţiilor sale.În final, observăm că după cum o mărturisire a faptului că Cristos a venit în trup la prima venire a Sa este esenţială unei credinţe corecte în răscumpărare, şi o negare a acestui fapt înseamnă o negare a răscumpărării (fiindcă altfel n-ar fi putut da un preţ corespunzător pentru om), tot aşa, toţi care cred că Cristos este om după învierea Sa şi că El va veni a doua oară ca om, prin aceasta ei neagă răscumpărarea — căci, dacă Domnul nostru este încă tot om, înseamnă, fie că nu Şi-a dat starea de om ca răscumpărarea noastră, fie, după ce a dat-o pentru trei zile, a luat-o înapoi — a luat înapoi preţul de răscumpărare şi astfel a stricat cumpărarea. Dar, dimpotrivă, cumpărarea a fost definitivă; umanitatea Domnului nostru n-a fost niciodată luată înapoi: pe El Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat un nume şi o natură cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri şi de orice nume care este numit (cu excepţia Tatălui numai). El nu mai este om şi în nici un sens nu mai este ca noi: noi, dacă vom fi credincioşi, vom fi „schimbaţi” şi făcuţi asemenea Lui şi-L vom „vedea aşa cum este.” 1 Ioan 3:2.((300))TOATĂ FIINŢA LUI ESTE PLINĂ DE FARMECMaiestuosă bunătate stă întronatăPe a Mânuitorului faţă;Capul Său cu slavă strălucită este-ncununat,Iar de pe buze-I harul se revarsă.Nimeni altul nu este ca ElPrintre fiii oamenilor;El, cel mai frumos dintre cei frumoşiDin toată suita cerurilor.A văzut pe oameni în necaz adâncŞi a venit în ajutor degrabă;Pentru noi a purtat crucea ruşinoasăŞi a luat toată durerea noastră.Făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mariEl ni le asigură;Da, pe această stâncă credinţa mi se poate odihniNeclintită, sigură.O, bogate adâncimi de iubire divină,Sursă de har infinită!Iubite Mântuitor, fiindcă sunt al Tău,Mai mult de-atât nimic n-aş putea dori eu.
STIRI DIN VIITOR
 STIRI DIN VIITOR   Astăzi, lumea este expusă la știri negative într-o săptămână mai mult decât auzeau strămoșii noștri într-o viață; crime din ură și pasiune; crime fără sens; dezastre naturale de proporții epice; răspândirea unor boli necunoscute anterior; extreme ale bogăției egoiste și sărăciei neglijate; o politică nemiloasă; infidelitatea și imoralitatea etalate si devenite “obisnuinta” – nu este de mirare că lumea nu mai are deloc nicio speranță. Este timpul ca noi toți să ne reîmprospătăm mintea cu privire la făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu pentru o zi mai bună, pe cale să se ivească - rostite “de gura tuturor sfinților profeți de când a început lumea” - „restituirea tuturor lucruri ”și recuperarea vieții pentru TOTI, odată pierdută de tatăl Adam. (Fapte 3: 19-22) Aceasta este ȘTIREA BUNĂ (EVANGHELIA) ADEVĂRATĂ!   Imaginați-vă titlurile incredibile ale viitorului profetic! „asa si cuvantul Meu, care iese din gura Mea, nu se intoarce la Mine fara rod, ci va face voia Mea si va implini planurile Mele. ... ” - Isaia 55:11   Binecuvântările curg în lume din Ierusalim! „ "Veniti sa ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca sa ne invete caile Lui, si sa umblam pe cararile Lui." Caci din Sion va iesi Legea, si din Ierusalim, cuvantul Domnului.”. - Isaia 2: 3 „ Asa vorbeste Domnul ostirilor: "In zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei si-i vor zice: "Vrem sa mergem cu voi; caci am auzit ca Dumnezeu este cu voi!"” - Zaharia 8:23   TOATE BOLILE AU FOST ERADICATE! „Niciun locuitor nu zice: "Sunt bolnav!" Poporul Ierusalimului capata iertarea faradelegilor lui.”. - Isaia 33:24 ·     „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci schiopul va sari ca un cerb, si limba mutului va canta de bucurie;” - Isaia 35: 5, 6   NIMENI NU A MURIT AZI! „ El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut." Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi." Si a adaugat: "Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate."” - Apocalipsa 21: 4, 5 „nimiceste moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu sterge lacrimile de pe toate fetele si indeparteaza de pe tot pamantul ocara poporului Sau; da, Domnul a vorbit.” - Isaia 25: 8   PĂMÂNTUL A DEVENIT O GRĂDINĂ A EDENULUI! „...sa vina de la Domnul vremurile de inviorare si sa trimita pe Cel ce a fost randuit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie sa-L primeasca, pana la vremurile asezarii din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai proroci din vechime.”. - Fapte 3: 19-22 „Pustiul si tara fara apa se vor bucura; pustietatea se va inveseli si va inflori ca trandafirul; in pustiu vor tasni ape, si in pustietate, paraie; marea de nisip se va preface in iaz, si pamantul uscat, in izvoare de apa. In vizuina care slujea de culcus sacalilor vor creste trestii si papura.” - Isaia 35: 1, 6, 7         NICI O SINGURĂ PERSOANĂ NU RĂMÂNE ÎN MORMANTUL EI! „  "Opreste-ti plansul, opreste-ti lacrimile din ochi; caci truda iti va fi rasplatita, zice Domnul; ei se vor intoarce iarasi din tara vrajmasului. Este nadejde pentru urmasii tai, zice Domnul; copiii tai se vor intoarce in tinutul lor!; Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea.” - Ieremia 31: 15-17; 1 Corinteni 15:26 „Cei izbaviti de Domnul se vor intoarce si vor merge spre Sion cu cantece de biruinta. O bucurie vesnica le va incununa capul, veselia si bucuria ii vor apuca, iar durerea si gemetele vor fugi!”. - Isaia 35:10 „dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos;”. - 1 Corinteni 15:22   FIECARE NAȚIUNE PE PĂMÂNT IN PACE! “ Din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia impotriva altuia si nu vor mai invata sa faca razboi;ci fiecare va locui sub vita lui si sub smochinul lui, si nimeni nu-l va mai tulbura. Caci gura Domnului ostirilor a vorbit. “ - Mica 4: 3, 4 „El a pus capat razboaielor pana la marginea pamantului; El a sfaramat arcul si a rupt sulita, a ars cu foc carele de razboi.” - Psalmul 46: 9   ANIMALELE PRADATOARE AU DEVENIT IERBIVOARE! „Lupul si mielul vor paste impreuna, leul va manca paie ca boul, si sarpele se va hrani cu tarana. Niciun rau, nicio vatamare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfant, zice Domnul.” - Isaia 65:25 „"Atunci lupul va locui impreuna cu mielul, si pardosul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna, si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc, si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul de tata se va juca la gura bortei naparcii, si copilul intarcat va baga mana in vizuina basilicului. Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera. In ziua aceea, Vlastarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor intoarce la El, si slava va fi locuinta Lui."" - Isaia 11: 6-10   FOSTII RAUFACATORI AU ÎNVĂȚAT DREPTATE! “cand se implinesc judecatile Tale pe pamant, locuitorii lumii invata dreptatea.”. - Isaia 26: 9 „ Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: "Cunoaste pe Domnul!", ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor."”. - Ieremia 31:34   TOTUL DIN NATURĂ, CHIAR SI VREMEA ESTE ÎN PACE! „A oprit furtuna, a adus linistea, si valurile s-au potolit.”. - Psalmul 107: 29 „El S-a sculat, a certat vantul si a zis marii: "Taci! Fara gura!" Vantul a stat si s-a facut o liniste mare.”. - Marcu 4:39 „Muntii si dealurile vor rasuna de veselie inaintea voastra, si toti copacii din campie vor bate din palme; Tot pamantul se bucura acum de odihna si pace; izbucnesc oamenii in cantece de veselie.”. - Isaia 55:12; Isaia 14: 7   SATAN ESTE DISTRUS - NICIODATĂ NU VA MAI RĂNI ȘI NU VA MAI ÎNȘELĂ.    Tu ziceai in inima ta: "Ma voi sui in cer, imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi sedea pe muntele adunarii dumnezeilor, la capatul miazanoaptei, ma voi sui pe varful norilor, voi fi ca Cel Preainalt."Dar ai fost aruncat in Locuinta mortilor, in adancimile mormantului! Cei ce te vad se uita tinta mirati la tine, te privesc cu luare aminte si zic: "Acesta este omul care facea sa se cutremure pamantul si zguduia imparatiile, care prefacea lumea in pustiu, nimicea cetatile si nu dadea drumul prinsilor sai de razboi?" Toti imparatii neamurilor, da, toti, se odihnesc cu cinste, fiecare in mormantul lui.Dar tu ai fost aruncat departe de mormantul tau, ca o ramura dispretuita, ca o prada luata de la niste oameni ucisi cu lovituri de sabie si aruncata pe pietrele unei gropi, ca un hoit calcat in picioare. - Isaia 14: 13-19 „Erai un heruvim ocrotitor cu aripile intinse; te pusesem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu, si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile tale, din ziua cand ai fost facut pana in ziua cand s-a gasit nelegiuirea in tine. Prin marimea negotului tau te-ai umplut de silnicie si ai pacatuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu si te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scanteietoare. Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat intelepciunea cu stralucirea ta. De aceea te arunc la pamant, te dau priveliste imparatilor. Prin multimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negotului tau ti-ai spurcat locasurile sfinte; de aceea scot din mijlocul tau un foc care te mistuie si te prefac in cenusa pe pamant, inaintea tuturor celor ce te privesc.Toti cei ce te cunosc intre popoare raman uimiti din pricina ta; esti nimicit si nu vei mai fi niciodata!"” - Ezechiel 28: 14-19     TOȚI Oamenii ÎI Slujesc Împreună PE DUMNEZEU!   “De aceea si Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult si I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, in Numele lui Isus, sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant, si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Hristos este Domnul.” - Filipeni 2: 9-11 „ De aceea asteptati numai, zice Domnul, pana in ziua cand Ma voi scula la prada: caci am hotarat sa strang neamurile, sa adun imparatiile, ca sa-Mi vars urgia peste ele, toata aprinderea maniei Mele; caci toata tara va fi mistuita de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toti sa cheme Numele Domnului, ca sa-I slujeasca intr-un gand.”. - Țefania 3: 8-9   ULTIMUL INAMIC - MOARTEA – A FOST DISTRUS! „Caci trebuie ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea.”. - 1 Corinteni 15: 25-26 „"Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este biruinta, moarte? Unde iti este boldul, moarte?"” - 1 Corinteni 15:54, 55 ACESTA ESTE „Marele plan al lui Dumnezeu”  
Spiritul unei minţi sănătoase
 Spiritul unei minţi sănătoaseÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XSpiritul unei minţi sănătoaseSpiritul lui Dumnezeu din poporul Său scoate afară spiritul fricii — Omenirea în general este nesănătoasă mintal şi fizic — Sensul în care Spiritul sfânt este spiritul minţii sănătoase — Operaţiile care produc acest rezultat — Dovezile Spiritului unei minţi sănătoase„Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” 2 Tim. 1:7.POTRIVIT tuturor legilor limbii, spiritul fricii este pus aici în contrast cu un alt spirit. Dacă spiritul iubirii, al puterii, al minţii sănătoase ar fi o persoană sau trei persoane, atunci ar exista toate motivele ca Spiritul fricii să fie considerat o altă persoană. Falsitatea unui astfel de argument este atât de evidentă încât n-are nevoie decât de o simplă declaraţie pentru a-i dovedi netemeinicia.În măsura în care cei din poporul Domnului sunt umpluţi cu Spiritul sau influenţa Sa sfântă şi sunt dezvoltaţi sau lărgiţi tot mai mult de el, ei au tot mai puţin din spiritul fricii. La un creştin, spiritul fricii este spiritul îndoielii şi marchează o lipsă de credinţă, o lipsă de Spirit sfânt. Spiritul fricii este o sursă rodnică a răului în chestiunile spirituale, în fiecare aspect al creşterii creştine, individual şi ca Biserică; şi de asemenea este strâns legat de slăbiciunea şi incapacităţile fizice. Copilul lui Dumnezeu care este umplut de Spirit sfânt este un uriaş în comparaţie cu eul său natural; fiindcă el şi-a liniştit temerile, şi-a stabilit inima, şi-a înrădăcinat şi întărit credinţa şi şi-a ancorat sigur şi stabil sufletul înăuntru vălului. Astfel el este ferit de a fi împins pe stâncile dezastrului când predomină vânturile furtunoase ale necazului. Spiritul sfânt este astfel o putere pentru cei care-l posedă, producând adesea uimire vrăjmaşilor lor.((250))Noi nu pretindem că Evanghelia lui Cristos are trecere la cei cu o minte puternică şi la cei cu un corp puternic, şi de aceea cei care sunt ai Săi sunt puternici; tocmai dimpotrivă, noi susţinem că în realitate, precum şi prin mărturia scripturală, Evanghelia lui Cristos are trecere de obicei la cei mai slabi, care-şi simt slăbiciunea şi care-şi dau seama mai mult decât cei mai tari că au nevoie de ajutor. Totuşi, influenţa transformatoare a Spiritului sfânt asupra celor care-l primesc este astfel încât în slăbiciunea lor ei sunt întăriţi. Lucrurile slabe ale acestei lumi sunt făcute puternice prin Dumnezeu (prin Spiritul, puterea lui Dumnezeu), pentru dărâmarea întăriturilor erorii şi păcatului şi pentru îndurarea unei lupte bune ca soldaţi buni ai Domnului Isus Cristos, spre marea surprindere a celor care le sunt superiori din punct de vedere natural. 1 Cor. 1:27; 2 Cor. 10:4; 2 Tim. 2:3, 4.Acest lucru a fost adevărat în trecut, când cei slabi au îmbrăţişat cauza lui Cristos şi au fost fermi chiar până la sfârşitul vieţii, ca martiri, îndurând neclintit încercări şi dificultăţi în faţa cărora cei mai tari din lume au pierdut curajul. Şi acelaşi lucru este încă adevărat despre aceeaşi clasă, căci chiar dacă aspectele specifice ale persecuţiilor sau schimbat mult, totuşi este necesar să „ne luăm partea noastră la suferinţă ca buni ostaşi” şi să ne „dăm viaţa pentru fraţi”; iar lucrurile slabe din lume, da, cele care nu sunt, pe care le-a ales Dumnezeu, fac încă de ruşine înţelepciunea şi puterea acestei lumi. 1 Cor. 1:27, 28.Spiritul lui Dumnezeu în noi nu este numai un Spirit de putere, ci şi un Spirit de iubire, zice apostolul. Iubirea menţionată aici nu este iubirea naturală posedată într-o anumită măsură de toată omenirea, chiar şi de creaţia animală — în mare măsură un spirit de egoism. În cei care primesc Spiritul sfânt al iubirii, această iubire naturală trebuie să se intensifice, să se lărgească, să se adâncească, să-şi piardă tot mai mult caracteristicile egoiste şi să devină o iubire generoasă, o iubire sacrificatoare de sine, nu bazată pe egoism, ci pe principiile dreptăţii, ale adevărului, ale bunătăţii, şi pe posesia ((251)) în general a Spiritului, a dispoziţiei lui Dumnezeu. Şi acest Spirit al iubirii trebuie să continue, crescând şi prisosind tot mai mult până când va veni ceea ce este desăvârşit, iar ceea ce este în parte se va sfârşi. 1 Cor. 13:10.Nu există o manifestare mai minunată a Spiritului sfânt în poporul Domnului decât aceea pe care apostolul o numeşte în textul nostru „Duhul chibzuinţei”[minţii sănătoase — subsol, n. e.]. Poporul Domnului, de la natură, nu este mai sănătos la minte decât oamenii din lume. Chiar dimpotrivă. După cum am văzut deja, tendinţa Evangheliei este să atragă pe cei mai imperfecţi, care-şi dau seama de neputinţa lor şi de nevoia lor de har şi de putere de sus, mai degrabă decât să influenţeze pe aceia care au o minte mai puternică şi mai sănătoasă — care, comparându-se cu alţii, au un spirit sau o minte satisfăcută de sine, autoîndreptăţită.Dar, ori de câte ori Adevărul este primit în inimi bune şi oneste şi produce roadele sale legitime, iar cei din poporul Domnului devin părtaşi ai Spiritului Său sfânt, fie că sunt tari sau slabi în mod natural, prin aceasta ei obţin „Duhul unei minţi sănătoase” — judecata lor este mai clară, mai adevărată, mai demnă de încredere decât înainte; fiindcă ei au în faţa minţii lor, întâi de toate, îndrumările explicite ale Cuvântului Domnului în legătură cu ceea ce să facă şi ceea ce să nu facă — îndrumări care cuprind aproape fiecare aspect şi scop al vieţii. Cei care L-au acceptat pe Domnul ca instructor şi învăţător al lor şi care au spiritul Său de supunere la voinţa Tatălui, au „Duhul unei minţi sănătoase”, fiindcă ei nu se încred numai în propria lor judecată, numai în propria lor înţelegere, ci prin supunere la îndrumările Domnului ei sunt apăraţi în vicisitudinile vieţii, de capcanele şi dificultăţile care vin peste cei care nu au îndrumarea şi conducerea înţelepciunii supraomeneşti.Ca rezultat al căderii omenirii în păcat şi în condamnarea lui, moartea, întreaga lume este nesănătoasă, mintal şi fizic — dar în grade diferite, în funcţie de circumstanţe şi de ereditate. După cum unii sunt mai puţin sănătoşi fizic decât ((252)) alţii, tot aşa unii sunt mai puţin sănătoşi mintal decât alţii, dar toţi sunt nesănătoşi, după cum spun scripturile: „Nu este nici un om drept [perfect, sănătos, fie la minte fie la trup], nici unul măcar” (Rom. 3:10). În mod figurat, toţi sunt acoperiţi de răni, de vânătăi şi bube în putrefacţie — mintal şi fizic (Isa. 1:5, 6). Blestemul păcatului şi-a lăsat mâna grea asupra omului întreg — minte şi corp.Este un fapt bine cunoscut că suferinţa unui membru al corpului cauzează îmbolnăvirea întregului corp, inclusiv a minţii. Mintea n-ar putea fi perfect sănătoasă în timp ce ar fi susţinută şi hrănită de un corp nesănătos. Stomacul deranjat al unui dispeptic are efect direct atât asupra minţii sale, cât şi asupra întregului organism fizic. Persoana care are plămâni bolnavi nu poate evita un grad corespunzător de afectare mintală; la fel, când alte organe, inima, ficatul, rinichii, sunt bolnave şi îşi împlinesc funcţiile imperfect, efectul este fără îndoială dereglarea sângelui şi a sistemului nervos, al cărui centru este creierul. La fel creierul care este hărţuit de durere sau imperfect hrănit prin malnutriţie, sau este afectat din cauza nefuncţionării organelor secretoare, în mod sigur va fi prejudiciat în toate funcţiile sale diferite; el nu va putea gândi şi raţiona aşa de corect, aşa de logic cum poate când este în stare perfectă. Dereglările minţii sunt aşa de obişnuite, încât cuvântul dereglare nu se aplică decât chiar în cazurile extreme de lipsă a sănătăţii, de dezechilibru care depăşeşte media. Dar nimeni care are judecată şi experienţă nu va pune la îndoială aceste concluzii.Se ridică întrebarea: Cum sau în ce sens primirea Spiritului sfânt de către creştin serveşte la repararea judecăţii sale şi devine pentru el Spiritul unei minţi sănătoase? Răspundem că mintea divină este perfectă, „sănătoasă”, şi prin urmare în măsura în care creştinii pot lăsa la o parte propria lor minte sau judecată asupra vreunei chestiuni sau asupra tuturor chestiunilor şi pot accepta în locul ei mintea, voinţa, judecata divină, pentru a le controla viaţa, în acea măsură ei vor avea spiritul sau dispoziţia unei minţi sănătoase — mintea lui ((253)) Dumnezeu. Nu vrem să spunem prin aceasta că creierul creştinilor suferă o schimbare sau o inversare a ordinii naturale în funcţionarea lui, ci sub conducerea Spiritului sfânt, a Spiritului Adevărului, aceştia învaţă treptat să-şi corecteze erorile de judecată în privinţa tuturor chestiunilor care le apar în faţă, să o armonizeze cu învăţătura Spiritului sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a ilustra: să presupunem că am avea un ceas care nu arată exact timpul şi n-am avea mijloace de reglare; să presupunem de asemenea că am avea în mod frecvent acces la un cronometru de o corectitudine absolută, care ne-ar arăta că ceasul nostru întârzie cu trezeci de minute la fiecare douăzeci şi patru de ore, atunci am învăţa şi cum să-l corectăm, reglându-l la fiecare douăzeci şi patru de ore. Mai mult, să-i estimăm eroarea la orice timp din zi. La fel este şi cu judecata noastră şi cu diferitele chestiuni şi afaceri ale vieţii: când le măsurăm cu standardul perfect, aflăm că suntem fie prea iuţi fie prea înceţi, fie prea slabi fie prea tari în emoţiile noastre mintale şi fizice. Şi în timp ce noi suntem cu totul incapabili să ne schimbăm metodele de gândire şi de acţiune aşa încât ele să fie perfecte şi în deplin acord cu cele ale Domnului nostru Isus, standardul nostru, totuşi noi suntem făcuţi în stare să ne reglementăm gândurile, judecăţile, potrivit standardului pe care-l avem în faţă, într-un mod şi într-un grad pe care aceia care nu au acest standard perfect, sau care nu caută să fie reglaţi de el, nici nu-l vor aprecia, nici nu vor putea să-l copieze.Cine n-a observat la prietenii şi la vecinii săi (precum şi la sine însuşi) abundente dovezi ale unei asemenea lipse a sănătăţii minţii încât nu sunt în stare să-şi conducă afacerile lăudabil, şi care totuşi cauzează mare neplăcere prin încercările lor de a conduce afacerile altora? Prin încredere în sine ei judecă pe alţii, sunt bârfitori care se amestecă în treburile altora, deşi dau dovadă de completă incapacitate de a-şi conduce propriile afaceri. Nu este aceasta o dovadă a unei minţi nesănătoase — a unei măsuri de boală mintală? Nu găsim noi oare că acelaşi principiu, dus până la încă şi ((254)) mai mare extremă, se poate observa în cazurile tuturor celor care sunt atât de nesănătoşi încât trebuie să fie închişi întrun azil? Fără îndoială, încrederea în sine, dorinţa de a fi aprobat şi frica, sunt bazele tulburărilor mintale la majoritatea celor care sunt închişi în aziluri de boli mintale — multe din restul cazurilor fiind obsesie demonică. Dacă intrăm într-un azil de boli mintale găsim pe unii dintre cei care sunt acolo trudind sub iluzia că sunt bogaţi, că sunt regi, sau regine, sau nobili, sau prinţi, şi ca atare sunt plini de mândrie, sunt prea sensibili şi se ofensează uşor. Alţii au îndurat un rău închipuit şi îşi imaginează că nu sunt suficient apreciaţi şi că prietenii lor caută să-i dea la o parte din cale, de teama influenţei pe care o au, sau să le ascundă capacitatea, sau să-i împiedice de a câştiga o avere. Alţii, de teamă, îşi imaginează că fiecare caută să le ia viaţa, că toată lumea este nebună şi numai ei sunt sănătoşi; sau că Dumnezeu este împotriva lor, iar soarta lor este chinul veşnic, fiindcă au comis păcate care nu se pot ierta etc.Toate acestea nu sunt decât extreme ale condiţiilor mintale şi caracteristici pe care cei ce le observă le pot vedea în jurul lor în fiecare zi în toate profesiile. Tendinţa lumii şi spiritul lumii, cu ambiţiile şi mândria ei, cu superstiţiile, erorile şi temerile ei, sunt ca să intensifice aceste condiţii naturale; şi ca rezultat găsim că boala mintală în forma ei extremă creşte rapid în toată lumea civilizată.Ce le trebuie acestora — ce ne trebuie nouă şi întregii lumi — este mintea sănătoasă; dar timpul pentru vindecarea generală a bolilor mintale şi fizice a unei lumi întregi prin Marele Medic este Veacul Milenar, când acesta va fi introdus pe deplin; dar veacul acela nu poate fi introdus şi ajutorul şi binecuvântarea lui nu pot veni până la timpul cuvenit. Între timp însă, Biserica Evanghelică chemată obţine, prin Domnul ei şi prin Cuvântul Său, Spiritul Său sfânt — Spiritul minţii Sale care este acelaşi cu mintea sau Spiritul Tatălui. Şi în măsura în care fiecare membru îşi foloseşte privilegiile sale în ((255)) această privinţă, el va fi ajutat să treacă peste necazurile naturale mintale şi fizice care ne asaltează ca şi pe restul omenirii. Cuvântul Domnului prin apostol ne îndrumă astfel: „Eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine gânduri înalte, mai presus de ceea ce se potriveşte, ci să aibă gânduri cumpătate despre sine [nu potrivit cărnii, ci potrivit noii sale naturi], potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia” (Rom. 12:3). Pentru mulţi este o lucrare de o viaţă să-şi cucerească prea înalta lor apreciere de sine şi să obţină Spiritul unei minţi sănătoase în privinţa talentelor proprii, dar în această muncă de corectare a mândriei lor sunt ajutaţi de cuvintele Învăţătorului, care spune: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul”. Sunt ajutaţi şi de cuvintele apostolului care declară că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har [favoare] celor smeriţi”. „Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Mat. 5:5; Iac. 4:6; 1 Pet. 5:5, 6.Dar, în realitate, Dumnezeu n-a ales mulţi mari, mulţi înţelepţi potrivit mersului acestei lumi şi potrivit aprecierii propriei lor înţelepciuni; ci mai degrabă pe săracii acestei lumi, bogaţi în credinţă — care nu se încred în înţelepciunea lor, nici în dreptatea lor, ci Îl acceptă pe Cristos ca înţelepciunea lor, îndreptăţirea lor, ca tot ce-i al lor.Tot aşa, cei care au „duhul fricii” de asemenea sunt ajutaţi să-l contracareze prin „Duhul adevărului”, „Duhul dragostei”, dacă-l primesc — deoarece „dragostea desăvârşită izgoneşte frica” (1 Ioan 4:18). Învăţând să-L cunoască pe Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin planul generos al veacurilor prezentat acolo, aceasta îndepărtează din mintea lor marea povară a fricii şi spaimei care chinuie pe atâţia. În locul fricii le dă speranţă — o speranţă care nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile lor prin Spiritul sfânt — Spiritul unei minţi sănătoase.Astfel şi cei care sunt prea umiliţi (prea lipsiţi de încredere în sine) ca să realizeze ceva în viaţă, sunt încurajaţi, ridicaţi ((256)) şi făcuţi folositori pentru ei înşişi şi pentru alţii, prin acelaşi Spirit al adevărului care mustră şi corectează pe cei prea încrezători, ambiţioşi, conştienţi de sine, mândri. Primii sunt încurajaţi prin asigurările de ajutor divin; iar ultimii sunt înfrânaţi, moderaţi, aduşi în supunere şi învăţaţi în legătură cu ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi folositor pentru ei: după cum spune apostolul: „Dacă cineva [încrezător] socoteşte că ştie ceva [prin propria înţelepciune], încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Cor. 8:2). Să ne amintim însă că transformările caracterului nu vin prin aceea că zicem Doamne, Doamne, nici prin aceea că avem o Biblie în posesie, nici prin aceea că ne alăturăm unei organizaţii omeneşti numite biserică, ci prin aceea că ne alăturăm lui Cristos şi primim de la El Spiritul Cuvântului Său, Spiritul adevărului, Spiritul sfinţeniei, Spiritul unei minţi sănătoase — Spiritul sfânt al Său şi al Tatălui.Omul care, prin darul lui Dumnezeu şi prin acceptarea acestui dar, a ajuns în posesia Spiritului minţii sănătoase, are mari avantaje în toate modurile faţă de restul omenirii, deoarece Spiritul minţii sănătoase este un Spirit de înţelepciune. Un astfel de om apreciază mai corect decât alţii lucrurile acestei vieţi — bogăţie, faimă, poziţie socială etc. Din acest punct de vedere nou, el vede legate de toate acestea lucruri pe care alţii nu le observă. Mintea sa, instruită de Cuvântul Domnului, îşi dă seama că, chiar dacă ar aduna toată bogăţia din lume, n-ar putea lua nimic cu el când moare. El vede că faima este un lucru foarte gol şi foarte trecător şi că în goana vieţii cei morţi sunt repede uitaţi. El vede că societatea este superficială, iar declaraţiile ei de stimă etc. sunt adesea nesincere şi efervescenţa ei se termină odată cu moartea — dacă nu chiar mai repede prin dezastru financiar. Ei văd, cum spune lumea, că „jocul [loteria pentru faimă lumească, bogăţie şi plăcere] n-a meritat osteneala”. Şi într-adevăr, din punctul de vedere al bărbatului şi femeii medii, viaţa nu este decât un joc de cărţi — este ((257)) nesatisfăcătoare în rezultatele ei, deoarece chiar şi pentru cei mai plini de succes ea nu înseamnă în final nimic.Pe de altă parte, copiilor lui Dumnezeu, concepuţi acum de Spiritul sfânt pentru „chemarea de sus” a acestui Veac Evanghelic, li se oferă ceva ce le îndepărtează mintea de la nimicurile şi amăgirile ce captivează şi adesea înnebunesc mintea omenirii în general. Bucuriile lor sunt mai înalte, ambiţiile lor sunt mai înalte — pentru o stare socială mai înaltă, pentru bogăţii mai mari şi pentru o Împărăţie — pentru bogăţii cereşti şi pentru o Împărăţie cerească şi eternă. Ambiţiile inspirate de aceste făgăduinţe cereşti sunt ambiţii sfinte, pline de îndurare şi de roade bune, şi acţionează pe linia iubirii, în timp ce acţiunile ambiţiilor pământeşti sunt pe linia egoismului.Bărbatul sau femeia al căror scop se ridică de la aceste jucării, deşertăciuni şi ambiţii pământeşti şi se fixează pe cele cereşti, desigur că au mult mai bune ocazii pentru exercitarea unei judecăţi sănătoase în privinţa tuturor afacerilor acestei vieţi prezente — deoarece ei le privesc dintr-un punct de vedere relativ dezinteresat. Unul ca acesta este în lume şi este obligat să trăiască şi de aceea să se îngrijească de lucrurile necesare, cinstite şi cuviincioase în ochii oamenilor; dar fiind uşurat de ambiţiile necontrolate după lucruri pământeşti, el este proporţional eliberat de presiunea avariţiei, lăcomiei, mândriei etc., şi făcut cu atât mai capabil să gândească şi să acţioneze just şi să exercite în mod blând simpatie faţă de toţi. Acest Spirit al minţii sănătoase sau această judecată mai bună a creştinului experimentat nu este socotită ca o corectare sau reparare a minţii sale pământeşti sau trupeşti, ci ca o minte sau dispoziţie nouă, concepută în el de sus, prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe din Cuvântul Domnului (2 Pet. 1:4). El este astfel ajutat datorită dispoziţiei sale noi, a Spiritului sau dispoziţiei unei minţi sănătoase, a Spiritului sfânt al Domnului. Iar mintea lui va fi sănătoasă în măsura în care ((258)) el primeşte şi se umple cu Spiritul sfânt. Şi aceasta va fi repede sau încet, în măsura în care iubirea lui pentru Domnul şi pentru dreptatea Sa este fierbinte sau rece.Domnul nostru a întrebat: „Ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul [fiinţa — existenţa]?” (Mat. 16:26). Un om cu o minte sănătoasă nar schimba cel mai valoros lucru pe care-l are (fiinţa sa) cu nimic — bogăţie, faimă sau funcţie. Şi în măsura în care cineva primeşte Spiritul minţii sănătoase, aşa va estima lucrurile. Dimpotrivă, vedem lumea de astăzi făcând contrariul şi astfel dovedind nechibzuinţă mintală. Oamenii recunoscuţi ca cei mai înţelepţi din lume îşi cheltuie truda pentru ceea ce nu mulţumeşte — în acumularea de bogăţie, în lupta pentru onoare, stare socială şi întâietate, în laudă deşartă şi în plăcerile păcatului. Chiar dacă n-ar exista o viaţă viitoare, toţi cei care au Spiritul minţii sănătoase pot vedea că astfel de căi sunt neînţelepte; căci majoritatea îşi petrece viaţa prezentă pregătindu-se pentru a se bucura şi apoi cade în moarte, dându-şi seama că n-a obţinut ce a căutat — şi că bogăţia sau faima pe care o lasă în urmă se va risipi repede, sau dacă nu se va risipi, va rămâne un monument al nebuniei, avariţiei şi nechibzuinţei minţii lor.Viaţa lumii, lipsită de scopuri şi ambiţii raţionale, este ceea ce apostolul numeşte „felul deşert [neroditor] de vieţuire [viaţă] pe care l-aţi moştenit de la părinţii voştri” (1 Pet. 1:18). Obiceiul de a munci pentru obiective nevrednice este ereditar; oamenii nu se opresc să se gândească la această chestiune, ci calcă în făgaşele în care au călcat părinţii lor. Dar apostolul arată că schimbarea căii noastre este fiindcă noi am aflat că am fost răscumpăraţi cu sângele preţios al lui Cristos. Noi am descoperit prin Cuvântul harului că mersul lumii este deşert şi că toţi urmează calea deşartă din pricina depravării — a nechibzuinţei minţii lor prin cădere — şi aflând despre marea cumpărare ne ((259)) consacrăm cu bucurie Celui care ne-a răscumpărat şi primim din Spiritul Lui — Spiritul minţii sănătoase.Dacă viaţa actuală este privită din punctul de vedere al Spiritului sfânt, prezentat în Cuvântul sfânt, se vede că ea este numai o perioadă de şcoală, o pregătire pentru o viaţă viitoare pentru toţi cei care văd premiul şi aud „chemarea”. Totuşi, numai cei care au ochii deschişi şi care văd dinăuntru îşi pot da seama cât de neînţeleaptă este calea majorităţii, care, departe de a-şi înfrâna înclinaţiile egoiste şi de a-şi cultiva elementele mai nobile şi mai adevărate ale naturii lor decăzute, în multe cazuri îşi subminează caracterul, plecând din lume la moarte mai slabi în caracter decât când s-au născut în ea, adesea cu o moştenire de slăbiciune care se transmite şi asupra urmaşilor lor.Pe de altă parte, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu şi Spiritul sfânt al acestui Cuvânt ne limitează ambiţiile pentru bogăţii pământeşti şi ne asigură că „iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele” (1 Tim. 6:10), acestea ne apără de extrema cealaltă, de lenevie, de indolenţă — învăţând că fiecare trebuie să se îngrijească de ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor şi mai cu seamă de ceea ce este necesar propriei case. Ele ne îndeamnă: „în activitate, nu fiţi leneşi; în duh, fiţi fierbinţi, slujind Domnului” (Rom. 12:11). Astfel, cei care au Spiritul Domnului sunt păziţi de nechibzuinţa celor care-şi petrec viaţa cu „grebla de gunoi” a lui Bunyan, adunând comori fără valoare reală; ei sunt de asemenea păziţi de nechibzuinţa indolenţei şi sunt îndemnaţi să fie energici în toate serviciile bune, care vor fi de folos omenirii şi care vor avea aprobarea divină şi vor fi acceptate ca un serviciu „făcut Domnului”, care va avea răsplata Lui abundentă în viaţa veşnică.Spiritul minţii sănătoase vede în viaţa prezentă ocazii pentru obţinerea bogăţiilor de caracter, a bogăţiilor de har, şi pentru adunarea comorilor pe care nici molia, nici rugina nu le strică, dar care vor fi durabile — bucurii veşnice. Nu ((260)) înseamnă că Spiritul minţii sănătoase ne conduce să trăim în viitor, să neglijăm prezentul: mai degrabă el trăieşte înţelept în prezent, având în minte viitorul.Spiritul minţii sănătoase lărgeşte şi adânceşte caracterul pe toate liniile lui bune; el ajută pe posesorul lui să aibă vederi corecte nu numai despre sine, ci şi despre tovarăşii săi în degradare, şi îi lărgeşte compătimirea. El îşi dă seama de deteriorarea minţii şi corpului său prin cădere, şi de nevoia sa de milă şi corectare folositoare, precum şi de deranjamentul asemănător al întregii omeniri şi de nevoia generală de simpatie şi ajutor spre corectare. Pe măsură ce învaţă să îndrepte deficienţele şi inegalităţile minţii sale, el compătimeşte mai mult cu alţii care sunt fără acest principiu reglator, fără acest Spirit al minţii sănătoase, şi care sunt împiedicaţi să-l accepte, datorită împotrivirii Adversarului, „dumnezeul veacului acestuia”, care le orbeşte minţile celor care nu cred, pentru ca nu cumva lumina bunătăţii divine, în faţa lui Isus Cristos, să strălucească în inimile lor şi să le aducă Spiritul unei minţi sănătoase. 2 Cor. 4:4.Pe măsură ce el se dezvoltă în acest Spirit sfânt al înfierii sale, o „creaţie nouă în Hristos Isus”, prin acţiunea lui, acesta devine din ce în ce mai răbdător, mai compătimitor, mai generos, mai iubitor — mai asemenea lui Dumnezeu. Iar aceste însuşiri bune ale caracterului vor afecta nu numai faptele exterioare ale vieţii sale, ci şi cuvintele şi gândurile sale. În măsura în care Spiritul său sfânt dezaprobă o acţiune ruşinoasă, necinstită, în aceeaşi măsură dezaprobă şi un cuvânt ruşinos sau necinstit în privinţa unui prieten sau vecin sau duşman; şi la fel dezaprobă chiar şi cea mai uşoară nedreptate sau neomenie faţă de vreunii dintre aceştia.De aceea, treptat dar sigur, Spiritul minţii sănătoase va face din soţ un soţ mai bun, din tată un tată mai bun, din fiu un fiu mai bun, din soţie o soţie mai bună, din mamă o mamă mai bună, din fiică o fiică mai bună. Va face aceasta, deoarece ((261)) baza gândului, cuvântului şi conduitei s-a schimbat de la egoism la iubire. Cel care este stăpânit de Spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt, Spiritul iubirii, pe măsură ce va intra în posesia lui, va fi mai puţin pretenţios în privinţa drepturilor, privilegiilor şi preferinţelor sale şi mai plin de consideraţie pentru drepturile, sentimentele şi preferinţele altora. Desigur, voia Domnului este întâi, dar după ce va dori să fie plăcut Domnului, va dori să fie plăcut şi altora cu care ar putea veni în legătură, în special celor din familia sa; şi în armonie cu această dorinţă de a servi şi a fi plăcut mai întâi Domnului, apoi familiei Domnului şi tuturor oamenilor după cum ar avea ocazia, vor opera gândurile sale, vor fi îndrumate şi reglate cuvintele sale şi se va forma conduita sa.Aceasta nu înseamnă că bărbatul sau femeia care a primit Spiritul minţii sănătoase va fi prin aceasta cel mai bun soţ, cea mai bună soţie, cel mai bun frate, cea mai bună soră, cel mai bun tată, cea mai bună mamă, în toate amănuntele; pentru că, după cum am sugerat deja, misiunea Evangheliei lui Cristos, în efectele ei asupra lumii civilizate, este să aibă trecere la lucrurile neînsemnate ale acestei lumi, la lucrurile care nu sunt (de valoare), şi să le ridice pe acestea în măsura în care ei se consacră Domnului şi primesc Spiritul minţii sănătoase. Unii, dimpotrivă, au fost născuţi în familii mai bune, pe un plan mai înalt, sunt mai înclinaţi spre siguranţă de sine şi refuză ajutorul oferit de Domnul. Aceştia pot fi soţi nobili, soţii nobile, copii nobili, părinţi nobili fiindcă s-au născut în familii mai bune, fiindcă au moştenit de la părinţii creştini o minte mai echilibrată şi o înţelepciune mai mare. Dar dacă aceştia nu-L acceptă pe Mântuitorul şi oferta unei minţi noi, ei vor degenera fără îndoială, iar bunătatea, blândeţea lor etc. vor deveni mai mult o chestiune de formă exterioară, acoperind un egoism interior, care mai curând sau mai târziu va da roade în urmaşii lor, ducându-i iarăşi pe un plan inferior.((262))Ideea pe care dorim s-o fixăm este că indiferent pe care plan al decăderii, imoralităţii sau lipsei de înţelepciune mintală ar găsi adevărul şi harul lui Dumnezeu pe un bărbat sau pe o femeie, acesta i-ar ridica şi i-ar face mai nobili, mai curaţi, mai buni, mai blânzi, mai atenţi faţă de alţii — în măsura în care el sau ea ar primi această minte nouă, acest Spirit al minţii sănătoase.Nechibzuinţa minţii umane în general este ilustrată în chestiunea înmulţirii nesocotite a rasei umane. Ea se înmulţeşte aproape fără a ţine seama de legile sănătăţii şi aproape fără nici o prevedere pentru întreţinerea cuvenită a urmaşilor, şi încălcând complet legile naturii, recunoscute în creşterea animalelor inferioare, a vitelor, a oilor, a cailor, a câinilor. Nu este de mirare că apostolul îndeamnă pe credincioşi la exercitarea minţii sănătoase în folosirea celei mai înalte puteri naturale a omului, procrearea, zicând: „Soţilor, locuiţi cu ele potrivit cunoştinţei” (1 Pet. 3:7). Dacă acest sfat ar fi urmat, dacă Spiritul minţii sănătoase ar stăpâni, cu cât mai multă atenţie ar arăta soţii cu adevărat iubitori delicatelor şi împovăratelor lor soţii — tratându-le conform cunoştinţei.Dar numai robii şi roabele Domnului au primit până acum acest Spirit sfânt al lui Dumnezeu — acest Spirit al minţii sănătoase. Mulţumim lui Dumnezeu că timpul este aproape, când prin slujirile acestor robi şi roabe, glorificaţi şi împuterniciţi împreună cu Împăratul slavei, întreaga omenire va fi binecuvântată şi Domnul va turna Spiritul Său sfânt, Spiritul minţii sănătoase „peste orice făptură”.
Botezul si pecetea Spiritului Sfant al impacarii
 Botezul si pecetea Spiritului sfânt al impacarii Botezul spiritului, numai unul — În trei părţi — Semnificaţia acestui botez — „Cheile Împărăţiei cerului” — Alt botez al spiritului promis „peste orice făptură” — Semnificaţia lui — Rugăciunea pentru spirit — Mărturia spiritului — Importanţa lui — Nici o pace cu Dumnezeu fără el — Puţini ştiu dacă-l au sau nu — „Acesta-i un lucru pe care aş dori să-l cunosc” — Cum să recunoaştem mărturia spiritului — Deosebirile de administrare — Mărturia spiritului — „Sfinţiţi prin Duh” — „Plini de Duh” — Pecetea spiritului — „Făgăduinţa” pe care o pecetluieşte — Pentru ziua eliberării — Cea mai Înaltă realizare care trebuie căutată — Şi păstrată„În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:1-4.ZIUA Cincizecimii a fost foarte însemnată în istoria Bisericii Evangheliei. Ea a arătat că Răscumpărătorul nostru Se înfăţişase înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Marele nostru Preot; că El prezentase înaintea Tatălui meritele sacrificiului Său sfârşit la Calvar cu cincizeci de zile înainte de aceasta; că Tatăl acceptase pe deplin sacrificiul şi că drept urmare apostolii şi credincioşii care acceptaseră pe Isus şi care doreau să se apropie de Tatăl şi să devină fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12) erau recunoscuţi acum în această calitate — Spiritul sfânt mărturisind astfel acceptarea lor: de aceea este numit „Spiritul înfierii” în familia lui Dumnezeu. Era potrivit ca o chestiune atât de importantă ((210)) să fie clar demonstrată; era important nu numai ca apostolii şi credincioşii să primească Spiritul sfânt, Spiritul favorii divine în inimile lor, ci şi să aibă o manifestare exterioară care să fie o dovadă satisfăcătoare nu numai pentru ei, ci şi pentru toţi credincioşii de mai târziu, că Dumnezeu acceptase deplin Biserica în calitate de fii şi moştenitori împreună cu Cristos.Dar nimic în legătură cu aceasta nu necesită în nici un sens al cuvântului ideea unui Spirit sfânt personal, separat de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă: faptul că Spiritul sfânt a fost primit de către toţi implică de la sine că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci o influenţă, o putere exercitată de o persoană — puterea sau influenţa lui Dumnezeu în şi asupra copiilor Săi nou-înfiaţi. Acest lucru este dovedit şi de faptul că diferitele puteri şi talente ale apostolilor au fost puse în acţiune, însufleţite şi lărgite prin această influenţă. Apostolul explică faptul că aici Domnul nostru Isus „a dat daruri oamenilor” — daruri spirituale (Ps. 68:18; Efes. 4:8). Marele dar al propriei Sale vieţi fusese dat deja şi constituise preţul de răscumpărare pentru întreaga lume — şi o parte din marele număr de oameni răscumpăraţi, o turmă mică, fiindu-I dată în mod special lui Cristos ca să fie moştenitoare împreună cu El şi asociată în Împărăţie, şi selecţia acestei turme mici fiind deja începută, aşa cum este reprezentată prin aceia care au aşteptat binecuvântarea de la Cincizecime, timpul ca ei să fie recunoscuţi venise. Tatăl a fost Cel care a recunoscut Biserica lui Cristos, în sensul că împărţirea Spiritului sfânt, ca influenţă şi putere, a implicat reconcilierea credincioşilor, astfel că ei nu mai erau trataţi ca păcătoşi şi străini, nici chiar ca servitori; acum, ca fii, ei erau făcuţi „părtaşi darului ceresc”. Suntem informaţi că acest Spirit sfânt, influenţă sfântă, putere sfântă, care emană de la sursa lui, Tatăl, a fost turnat totuşi în mod potrivit de către reprezentantul onorat al lui Dumnezeu prin care a venit şi va veni fiecare ((211)) Binecuvântare a lui Dumnezeu, şi anume, Isus Cristos Domnul şi Capul nostru.Apostolul Petru, vorbind sub influenţa inspiratoare a Spiritului sfânt, a explicat chestiunea, că era de la Tatăl şi prin Fiul, spunând: „îIsusş fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” (Fapt. 2:33). Ca atare, nu se pune destul accent pe acest botez al Spiritului sfânt, văzând că el marchează acceptarea Bisericii şi că fără el n-am avea nici o dovadă a acceptării sacrificiului Domnului nostru şi a îndreptăţirii noastre.Totuşi, noi trebuie să obiectăm cu putere la ideea comună dar greşită şi cu totul nescripturală care predomină printre mulţi creştini foarte serioşi, în sensul că trebuie aşteptate şi căutate frecvente botezuri ale Spiritului sfânt. Astfel de aşteptare nu numai că nu este justificată de nici o promisiune dată în Cuvântul lui Dumnezeu, dar este şi complet în contradicţie cu aranjamentul divin prezentat acolo. Ar trebui observat că Scriptura menţionează numai trei botezuri ale Spiritului sfânt; iar necesitatea fiecăruia dintre acestea, fără a mai trebui şi altele, este evidentă — cele trei fiind părţi sau diviziuni ale singurului botez. (1) Botezul Domnului nostru Isus. (2) Botezul de la Cincizecime. (3) Botezul lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri acceptat ca „fiu”. Să examinăm aceste botezuri ale Spiritului în această ordine.1) Botezul Domnului nostru cu Spiritul sfânt nu numai că a fost necesar pentru El, ca să poată fi părtaş puterii divine, ca agentul divin şi ca garanţia moştenirii Sale, a conceperii Sale la natura divină, ci a fost şi potrivit să existe o astfel de manifestare exterioară sau recunoaştere a Lui care să permită altora să-L cunoască drept Unsul lui Dumnezeu. Manifestarea a fost sub forma unui porumbel coborând şi aşezându-se peste El. Nu ni se dă de înţeles că oamenii în general au fost martorii acestei manifestări a favorii divine; înţelegerea este mai degrabă că Ioan ((212)) Botezătorul, care pe vremea aceea făcea o lucrare reformatoare în Israel şi care era recunoscut ca profet, servitor al Domnului, a fost singurul martor la coborârea Spiritului peste Domnul nostru şi care a mărturisit despre acest fapt. Declaraţia este: „Şi Ioan a mărturisit spunând: «Am văzut Duhul coborânduSe din cer ca un porumbel; şi a rămas peste El. Eu nu-L cunoşteam[nu ştiam că El era Mesia]; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu»”. Ioan 1:32-34.2) Botezul Bisericii la Cincizecime, cum explică Ioan aici, urma să fie făcut de către Cristos: „El vă va boteaza cu Duh Sfânt”. Petru confirmă aceasta, după cum am văzut, spunând că Cristos a turnat Spiritul Său sfânt. El singur poate boteza astfel, fiindcă El a răscumpărat lumea, i-a cumpărat pe toţi cu sângele Său preţios, şi fiindcă nimeni nu vine la Tatăl decât prin El şi fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci a încredinţat toată judecata Fiului, şi fiindcă Fiul, mult înălţat, lucrează ca reprezentant al Tatălui ca să-i introducă în părtăşie deplină cu Tatăl pe aceia care vin la Tatăl prin El. Am văzut deja că acest botez al Bisericii cu Spiritul sfânt a fost necesar, ca o mărturie, ca o dovadă, în aceeaşi manieră în care a fost necesar ca botezul Spiritului asupra Domnului nostru Isus să fie văzut şi mărturisit.Rafala de vânt care a umplut locul şi „limbile ca de foc văzute împărţindu-se printre ei”, care „s-au aşezat pe fiecare dintre ei” (probabil numai peste cei unsprezece apostoli — desemnându-i ca reprezentanţi speciali ai Domnului şi purtătorii de cuvânt ai Spiritului sfânt — vezi versetul 14), n-au fost ele însele Spiritul sfânt, ci au fost doar manifestări pentru simţurile lor, reprezentând ceea ce era invizibil. La fel porumbelul pe care l-a văzut Ioan n-a fost Spiritul, ci o manifestare pentru simţurile lui. Porumbelul, simbolul păcii şi purităţii, a reprezentat în mod potrivit plinătatea spiritului iubirii lui Iehova în Isus; după cum ((213)) limbile ca de foc au reprezentat în mod potrivit misiunea viitorilor apostoli, sub Spiritul sfânt, ca să mărturisească în calitate de „martori”. Fapt. 2:32; 3:15; 5:32; 10:39, 41; 13:31.(3) O manifestare specială a puterii divine în legătură cu acceptarea lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri, a fost necesară fiindcă până atunci neamurile fuseseră respinse, inacceptabile pentru Dumnezeu chiar şi ca servitori; prin urmare credincioşii evrei n-au gândit că neamurile vor fi acceptate în înalta poziţie de fii ai lui Dumnezeu, decât dacă era acordată în acea privinţă o manifestare evidentă a favorii divine.După cum s-a văzut deja, programul divin n-a fost ca vreunul dintre neamuri să fie acceptat până la sfârşitul celor „şaptezeci de săptămâni” de favoare specială iudaică, la trei ani şi jumătate după Cincizecime*; ca atare, faptul că convertiţii dintre neamuri urmau să fie confraţi moştenitori (la egalitate) cu convertiţii dintre evrei nu putea fi indicat prin botezul Spiritului de la Cincizecime. Şi în vederea prejudecăţilor adânc înrădăcinate ale apostolilor precum şi ale altor evrei, era foarte potrivit ca acceptarea lui Corneliu să fie manifestată simţurilor apostolului prin aceleaşi dovezi date la Cincizecime. Nu este nici necesar să presupunem că „limbile ca de foc” s-au aşezat peste Corneliu; el în comun cu convertiţii la iudaism a primit probabil unele dintre „darurile” care au venit peste toţi la Cincizecime.*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, Cap. 7Cum altfel am fi putut şti vreodată că neamurile au fost acceptate de Domnul? Dacă botezul Spiritului şi binecuvântările Cincizecimii ar fi venit numai peste credincioşii care erau din sămânţa naturală a lui Avraam, aceasta ne-ar fi putut lăsa în îndoială de-a lungul Veacului Evanghelic în privinţa situaţiei poporului Domnului care prin descendenţă naturală erau neamuri. Dar prin botezul Spiritului sfânt care a venit asupra lui Corneliu, Domnul a arătat pe deplin faptul că nu mai era nici o deosebire între ((214)) evrei şi neamuri, robi şi slobozi, bărbaţi şi femei, în privinţa acceptării în Cristos din partea Sa. Nimeni nu este acceptabil prin sine, în propria sa nedreptate — ca atare numai cei care vin la Tatăl prin Cel Preaiubit sunt acceptaţi în El. 1 Cor. 12:13.În afară de aceste trei botezuri ale Spiritului sfânt nu este nici o altă referinţă la acest subiect în Scripturi; prin urmare, ideea multora din poporul Domnului, că ei trebuie să aştepte, să lucreze şi să se roage pentru alt botez sau pentru botezuri repetate ale Spiritului sfânt este cu totul nejustificată. Astfel de botezuri nu sunt nicidecum necesare, fiindcă acel singur botez de la Cincizecime, suplimentat de cel al lui Corneliu, împlineşte toate cerinţele. Acele botezuri n-au venit numai asupra persoanelor care s-au bucurat de binecuvântare, ci în mod reprezentativ au fost pentru şi asupra Bisericii, Corpul lui Cristos, ca un întreg. Faptul că această lucrare reprezentativă pentru Biserică a fost făcută în două părţi — asupra primilor credincioşi evrei la Cincizecime şi asupra primilor credincioşi dintre neamuri în casa lui Corneliu, este numai în armonie cu declaraţia Domnului nostru făcută lui Petru asupra acestui subiect, înainte de răstignirea Sa, zicând: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mat. 16:19). O cheie semnifică puterea de a deschide, iar chei, la plural, implică faptul că nu doar o uşă trebuia deschisă. De fapt erau numai două uşi şi numai două chei; şi apostolul Petru a folosit ambele chei — făcând lucrarea de deschidere, atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri, aşa cum prezisese Domnul. El a folosit prima cheie la Cincizecime, unde a fost primul, cel mai important, principalul vorbitor, care a introdus noua dispensaţie a Spiritului celor trei mii care au crezut imediat şi au intrat prin uşă (Fapt. 2:37-41). Iarăşi, când a venit timpul să se propovăduiască neamurilor Evanghelia, Domnul, conform alegerii Sale, l-a trimis pe Petru să facă această lucrare, spunându-i lui Corneliu să trimită după Petru şi spunându-i lui Petru să meargă la Corneliu şi să-i spună lui şi casei sale cuvintele Evangheliei. Cu această ocazie Petru a folosit cealaltă cheie, deschizând uşa Evangheliei în faţa neamurilor, ((215)) Dumnezeu dând mărturie despre acest fapt prin manifestările miraculoase ale Spiritului Său sfânt asupra lui Corneliu şi asupra celorlalţi credincioşi consacraţi dintre neamuri care erau cu el.Ideea potrivită în privinţa botezului Spiritului sfânt este aceea de turnare, vărsare, ungere, care însă este atât de completă (acoperind pe fiecare membru al corpului) încât poate fi numită în mod potrivit scufundare, sau „botez”. Şi aceeaşi ungere sau acelaşi botez continuă asupra Bisericii de-a lungul veacului — acoperind, pătrunzând, sfinţind, binecuvântând, ungând, de atunci până acum, pe fiecare persoană care intră în corpul „uns”. Şi aceasta va continua până când ultimul membru va fi fost primit şi uns pe deplin. Apostolul Ioan vorbind şi el despre acest botez, numindu-l ungere, spune: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi” (1 Ioan 2:27; Ps. 133:2). El nu spune numeroasele ungeri pe care le-aţi primit, ci ungerea, singura ungere, mai multe fiind cu totul de prisos şi nefiind în armonie cu aranjamentul divin.Din punctul de vedere divin întreaga Biserică este recunoscută ca una — ca un întreg, căci, „după cum trupul este unul şi are multe mădulare … tot aşa este şi Hristos. … Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Cor. 12:12, 27). În armonie cu acest gând, prezentarea scripturală a acestei chestiuni este că deşi Domnul ne priveşte individual şi în multe privinţe lucrează cu noi individual, totuşi starea noastră înaintea Tatălui nu este atât de mult ca unităţi separate, ci ca membri sau părţi ale unei unităţi, unitate care este Cristos, Cap şi corp. Ca atare suntem informaţi că după ce am crezut, pasul nostru următor este să intrăm în corpul lui Cristos — să fim botezaţi în corpul Său.Nu vom discuta aici subiectul botezului în general, lăsândul pentru o analiză viitoare, ci remarcăm faptul că credincioşii sunt invitaţi să fie botezaţi în Cristos, pentru ca ei să poată intra în sau sub botezul Său cu Spirit sfânt. Spiritul sfânt nefiind o persoană, ci un Spirit sau o putere sfântă posedată de Biserică, toţi care vreau să aibă această binecuvântare ((216)) trebuie să vină în relaţie cu această Biserică, corpul lui Cristos. Nu poate fi obţinută altfel. Nici nu vrem să spunem că aceasta înseamnă a fi membru într-o Biserică pământească — un corp metodist, un corp presbiterian, un corp luteran, un corp romano-catolic, sau orice alt corp de organizare umană. Vrem să spunem că înseamnă a face parte din ecclesie, ai cărei membri pot fi recunoscuţi în mod sigur numai prin posesia Spiritului sfânt al iubirii — atestată de diferitele lui roade şi demonstrată după cum am văzut în cele precedente.Oricine ajunge să fie într-adevăr unit cu Cristos şi astfel într-adevăr unit cu toţi membrii corpului lui Cristos, nu trebuie să se roage pentru binecuvântări ale Cincizecimii prezente sau viitoare, ci se poate uita în urmă cu bucurie şi încredere la binecuvântările iniţiale ale Cincizecimii şi la binecuvântările asupra lui Corneliu, ca dovezi pe care le-a dat Tatăl prin Cristos că a acceptat Biserica în ansamblul ei: şi toţi trebuie să fie pe deplin mulţumiţi cu aranjamentul divin. Nu spunem că Domnul este mânios pe acei care, având gânduri greşite, cer, contrar voinţei Lui, numeroase Cincizecimi; mai degrabă vom presupune că El va avea compătimire în privinţa ignoranţei lor şi a rugăciunilor îndreptate în direcţie greşită, şi fără să-Şi schimbe planurile şi aranjamentele va turna peste ei o binecuvântare — atâta binecuvântare cât vor permite aşteptările lor eronate şi neglijarea Cuvântului Său — acceptând suspinele spiritului lor după comuniune cerească.Este ciudat că aceşti prieteni dragi care se roagă continuu pentru botezuri ale Spiritului n-au observat niciodată că apostolii nu s-au rugat pentru Cincizecimi viitoare, nici nau instruit Biserica să se roage astfel. Oare astfel de prieteni se cred mai înţelepţi decât apostolii inspiraţi, sau mai sfinţi decât ei, sau mai nerăbdători să fie umpluţi cu Spirit? Noi avem încredere că ei nu au astfel de închipuiri egoiste şi îndrăzneţe şi că simţămintele lor sunt numai ca ale copiilor ignoranţi, care cu nesocotinţă şi uneori cu încăpăţânare sâcâie pe părinţii indulgenţi pentru binecuvântări şi îndurări care nu le sunt necesare şi promise, care nu le pot fi acordate.((217))Botezul general al spiritului„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.Spiritul sfânt trebuie să fie mijlocul de reconciliere între Atotputernicul şi rasa păcătoşilor răscumpăraţi cu viaţa preţioasă a lui Cristos. După cum obiectivul sacrificiului lui Cristos a fost să deschidă calea prin care Dumnezeu a putut fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în El, şi care caută să vină la Tatăl prin El, tot aşa lucrarea Lui, în calitate de Mijlocitor glorificat, este să aducă înapoi în părtăşie deplină cu Dumnezeu pe toţi din rasa răscumpărată care vor fi dispuşi să se întoarcă atunci când li se va da deplină cunoştinţă şi ocazie. Am văzut că această lucrare de aducere a membrilor rasei decăzute înapoi în armonie cu Dumnezeu este împărţită în două părţi: (1) Biserica din acest Veac Evanghelic şi (2) toţi din restul omenirii care vor vrea, în veacul viitor, Veacul Milenar.Am văzut că baza armoniei nu este faptul că Dumnezeu trece cu vederea păcatul şi-l scuză, şi ne permite să ne întoarcem în favoarea Sa ca păcătoşi, ci păcătoşii trebuie să se lase de păcatele lor, să accepte din inimă standardul dreptăţii divine şi să vină înapoi în armonie deplină cu Dumnezeu, aşa încât ei să caute şi să obţină, prin mijloacele stabilite şi sub supravegherea lui Cristos, Spiritul sfânt, mintea, voinţa sau dispoziţia Tatălui ceresc — primind-o ca mintea, voinţa sau dispoziţia lor proprie, şi astfel să fie transformaţi prin înnoirea minţii lor. Acesta, care aşa cum am văzut este programul lui Dumnezeu pentru Biserică, este de asemenea arătat a fi programul lui Dumnezeu, prin Cristos, pentru reconcilierea lumii cu Sine în veacul viitor. Nici o iotă din legea divină nu va fi modificată; păcatul şi imperfecţiunea nu vor fi scuzate şi socotite ca perfecţiune şi dreptate.Omenirea va fi în mâinile lui Cristos pentru reformare şi restaurare la chipul lui Dumnezeu, pierdut de Tatăl Adam prin încălcare; şi ca parte din mijloacele de aducere a lumii înapoi în armonie cu Dumnezeu, influenţa lui Satan, care ((218)) este acum asupra lumii, legând şi orbind omenirea, va fi îndepărtată (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:2), şi după aceea lumea, în loc să fie sub influenţa sau sub spiritul înşelării şi erorii, ignoranţei şi superstiţiei, va fi sub influenţa sau Spiritul adevărului, dreptăţii şi iubirii. Influenţele din afară, în loc să fie o presiune asupra inimii oamenilor, ca să le umple de mânie şi răutate, ură, ceartă şi egoism, aceste influenţe sau acest spirit va fi restrâns şi în cele din urmă distrus, şi influenţa contrară sau Spiritul dreptăţii, bunătăţii, îndurării, simpatiei, iubirii, va fi dezvoltat. Astfel, prin Cristos, Spiritul sfânt al lui Dumnezeu va fi turnat peste omenire — mai întâi luminându-i, apoi ajutându-i, întărindu-i să biruie propriile lor tendinţe moştenite, şi în al treilea rând, instruindu-i şi conducându-i înapoi la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pierdute prin neascultarea tatălui Adam.Deşi aceste privilegii şi binecuvântări viitoare pentru lume sunt glorioase şi ne bucură inimile cu mult mai mult decât orice a văzut poporul Domnului în trecut, totuşi ele nu oferă nici o mângâiere pentru vrăjmaşii Domnului sau pentru cei care, atunci când au ocazia, refuză să primească din Spiritul Său sfânt şi să fie umpluţi cu el. Acesta va fi turnat pentru toată carnea, dar va fi necesar ca aceia care vor vrea să se bucure de el şi să le fie spre beneficiu, să se folosească de privilegiile lui; întocmai cum este necesar ca credincioşii din acest Veac Evanghelic, cei care vreau să vină sub Spiritul sfânt şi să fie binecuvântaţi prin el, să se folosească de mijloace — să se consacre şi să se hrănească din adevăr, ca să poată avea „Spiritul adevărului”. Când Marele Profet şi Dătător de viaţă, marele Preot după rânduiala lui Melhisedec (Cristos, cap şi corp, complet), va ieşi în faţă să binecuvânteze lumea, va fi o binecuvântare pentru toţi cei care vor primi cuvintele acelui Profet, vor asculta de ele şi vor obţine binecuvântarea vieţii veşnice, prin ascultare; şi va însemna nimicirea în Moartea a Doua pentru toţi cei care vor refuza să-L asculte, după cum este scris: „Şi oricine nu ((219)) va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.Se va observa că profeţia lui Ioel este declarată în ordine inversă faţă de aceea a împlinirii ei; întâi spune despre binecuvântarea întregii făpturi, iar apoi despre binecuvântarea Bisericii.Fără îndoială că această ordine a declaraţiei a fost intenţionată de Domnul, aşa încât să acopere sau să ascundă unele din aspectele glorioase ale acestei mari făgăduinţe până când îşi va avea timpul să fie înţeleasă (Dan. 12:9, 10). Deşi a fost citită de-a lungul secolelor, ea nu şi-a putut deschide şi dezvălui toate comorile ei minunate până când a venit „timpul potrivit” al lui Dumnezeu. În tot acest Veac Evanghelic Domnul a turnat Spiritul Său numai peste robii şi roabele Sale; şi binecuvântată a fost experienţa tuturor celor care lau primit — a tuturor celor care au fost scufundaţi în corpul lui Cristos şi au fost făcuţi părtaşi ungerii Sale ca fii; şi la acest aspect s-a referit apostolul Petru în discursul său la Cincizecime. El a citat ambele părţi ale profeţiei, dar, sub conducerea Spiritului sfânt, el n-a explicat sau n-a clarificat prima parte, fiindcă nu venise timpul ca ea să fie înţeleasă. De aceea, în loc să explice deosebirea între Spiritul sfânt peste robi şi roabe în timpul acestui Veac Evanghelic („în zilele acelea”), şi Spiritul sfânt peste toată carnea „după aceea”, în veacul următor, el spune doar, referindu-se la Spiritul sfânt asupra sa şi asupra celorlalţi credincioşi: „Aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” — o parte din aceea, începutul lucrării despre care s-a spus. Nu toată va fi completă până la turnarea Spiritului sfânt peste toată carnea, ceea ce nu este încă. Mai mult, profetul menţionează şi alte lucruri, care nu sunt împlinite încă. El se referă la întunecarea soarelui şi a lunii şi la venirea zilei mari şi însemnate a Domnului, care sunt evenimente aproape sosite acum, marea zi a mâniei care intervine şi face despărţirea între turnarea Spiritului sfânt peste Biserică, „robi şi roabe” în aceste zile şi peste „orice făptură” după aceea.((220))După cum am văzut, nu va fi nici o deosebire între Spiritul lui Dumnezeu cum va veni peste lume în veacul viitor şi Spiritul lui Dumnezeu cum vine peste Biserică în acest veac, fiindcă este acelaşi Spirit al adevărului, Spirit al dreptăţii, Spirit al sfinţeniei, Spirit al armoniei cu Dumnezeu — Spiritul sau influenţa pe care Dumnezeu o va exercita în favoarea dreptăţii, bunătăţii şi adevărului. Cu toate acestea, atunci nu va însemna în fiecare amănunt acelaşi lucru cum înseamnă acum. A primi acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi a trăi în armonie cu el, înseamnă în mod necesar un conflict cu spiritul lumii care abundă pretutindeni. Pentru acest motiv, cei care primesc acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi care umblă în armonie cu el, sunt instruiţi să aştepte persecuţie şi opoziţie din partea tuturor celor care nu au Spiritul — marea majoritate.A primi Spiritul sfânt în viitor, nu va însemna persecuţie, fiindcă ordinea, aranjamentul, guvernarea din veacul viitor vor fi foarte diferite de cele prezente: în timp ce prinţul lumii acesteia este Satan, prinţul lumii sau veacului viitor va fi Cristos; şi în timp ce majoritatea din omenire sunt acum sub influenţa lui Satan, cu sau fără voie, ştiind sau neştiind, în veacul viitor întreaga lume va fi sub influenţa lui Cristos şi a guvernului Său drept. Adevărul va fi atunci liber şi la îndemâna tuturor, de la cel mai mic până la cel mai mare. Deoarece legea veacului viitor va fi legea dreptăţii, adevărului, bunătăţii, şi va stăpâni ca Împărăţie a lui Dumnezeu, cei care vor veni în armonie cu acel guvern şi cu legea lui, şi care vor avea Spiritul Adevărului, nu vor suferi persecuţie ca rezultat al acesteia, ci, dimpotrivă, vor avea favoare şi binecuvântări şi vor progresa în măsura în care vor primi acel Spirit al sfinţeniei.Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar nu va însemna, ca şi în acest veac, o concepere a Spiritului la o natură spirituală, nici nu va însemna o acceptare la moştenire împreună cu Cristos în Împărăţie. Această făgăduinţă aparţine ((221)) numai acestui Veac Evanghelic, clasei robilor şi roabelor, care primesc Spiritul sfânt şi sunt însufleţiţi de el în timpul acestui veac, când, ca urmare a predominării actuale a răului, sunt obligaţi să sufere pentru dreptate, şi peste care, prin urmare, „Se odihneşte Duhul slavei şi al lui Dumnezeu”. 1 Pet. 4:14.Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar va însemna doar că primitorul va fi venit în armonie cu Cristos, Mijlocitorul, şi în acea măsură va fi în armonie cu Dumnezeu şi în acord cu binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru omenire în general, binecuvântări care nu sunt o schimbare de natură, la cea divină, ci o restabilire la tot ce a fost pierdut prin eşecul primului Adam (Fapt. 3:19-21). Posesia Spiritului sfânt de către aceştia va fi o dovadă că lucrarea regenerării făcute de către al doilea Adam, la perfecţiunea naturii umane „cumpărate” pentru ei prin marea jertfă pentru păcat, a început în ei, şi că, dacă va fi continuată, în cele din urmă va aduce perfecţiunea restabilirii la asemănarea umană a Tatălui divin.Trebuie să ne amintim că binecuvântările pe care le va da Cristos lumii în timpul Veacului Milenar, ca regenerator al lumii, vor fi binecuvântări pe care El le-a cumpărat pentru ei prin jertfirea de Sine. După cum El S-a dat pe Sine, ca „Omul Hristos Isus”, un preţ corespunzător pentru omul Adam peste care a venit condamnarea, tot aşa starea de om matur, drepturile, privilegiile, viaţa şi împărăţia lui Adam au fost cumpărate prin marele sacrificiu pentru păcate; şi aceste lucruri cumpărate sunt lucrurile care trebuie să fie redate lumii regenerate, prin regeneratorul sau tatăl ei, Cristos Isus Domnul nostru, al doilea Adam. Efes. 1:14; Fapt. 3:19-23.Faptul că Domnul nostru Isus n-a fost al doilea Adam pe când era încă în trup, ci este al doilea Adam ca fiinţă spirituală (de la învierea Sa), n-ar sugera că El, ca al doilea tată al rasei, va da omenirii viaţă spirituală sau existenţă spirituală la regenerarea ei. Dimpotrivă, să nu uităm că ideea dată prin cuvântul „tată” este numai „dătător de viaţă”, fără referire la ((222)) natură. Astfel, tatăl Adam la creare a fost numit fiu al lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat în asemănarea morală şi în chipul lui Dumnezeu, şi nu ca şi cum ar sugera că a fost creat de natură divină; pentru că ştim că el a fost din pământ, din ţărână, în timp ce Dumnezeu este un spirit. Principiile ce stau la baza acestei puteri prin care Dumnezeu, ca dătător de viaţă, a devenit Tatăl întregii creaţii, prin agentul Său activ, Domnul nostru, sunt arătate mai în amănunt într-un capitol anterior, sub titlul „Cel fără pată”; aici doar atragem atenţia asupra acestei chestiuni pentru a ne feri de o înţelegere greşită. Scopul lui Dumnezeu în legătură cu crearea lumii şi a omului ca locuitor şi domn al ei, şi a animalelor inferioare ca supuşi ai lui, n-a fost schimbat din cauza neascultării permise şi a căderii: planul originar rămâne ca la început. După ce răul încercat de către Adversar va fi în cele din urmă lichidat, planul divin, aşa cum a fost iniţial întocmit, va fi pe deplin realizat prin Cristos. Biserica acestui Veac Evanghelic, care va fi, după cum am văzut, mult înălţată şi glorificată ca Mireasa lui Cristos şi moştenitori împreună cu El, este o excepţie de la restabilirea omenirii: ea este chemată şi aleasă pentru un scop special, şi este în amănunţime probată şi încercată, potrivită şi pregătită pentru marea înălţare, moştenire împreună cu Cristos — schimbare de la natura umană la o natură mai presus de a celei îngereşti — „cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri”, părtaşi naturii divine.Dar în timp ce nu trebuie să ne rugăm pentru botezuri noi ale Spiritului sfânt nepromise, suntem învăţaţi foarte clar să căutăm să ne rugăm pentru Spirit ca o parte satisfăcătoare.A ne ruga pentru Spirit sfânt„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer.” Luca 11:13.Deşi „toate sunt prin Fiul”, totuşi aici ca şi peste tot El dă gloria şi onoarea Tatălui, ca fiind fântâna binecuvântării. ((223)) Întreaga lucrare a răscumpărării şi reconcilierii este lucrarea Tatălui — prin Fiul. Şi Domnul nostru declară că buna plăcere a Tatălui este ca noi să avem tot mai mult din Spiritul Său de sfinţenie. El ne spune să căutăm şi să cerem această binecuvântare, care este marea, suprema binecuvântare. În privinţa binecuvântărilor pământeşti, Răscumpărătorul nostru ne spune că Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie — El ştie mai bine decât noi care binecuvântări pământeşti ne vor fi de folos şi care ne vor dăuna. De aceea, noi nu trebuie să ne gândim la binecuvântări pământeşti şi să ne rugăm pentru ele, cum fac cei neregeneraţi şi păgânii, ci mai degrabă, fiind din aceia care au venit în relaţie de fii şi care au încredere deplină în pregătirile Tatălui, noi ne putem aştepta ca El să ne dea ce este mai bine şi putem rămâne mulţumiţi în promisiunea aceea şi în credinţă.Tatălui ceresc Îi place ca noi să dorim şi să cerem tot mai mult Spirit sfânt — o dispoziţie tot mai mult în armonie cu Spiritul Său: şi tuturor celor care astfel îl doresc, îl cer şi îl caută, le vor fi împlinite dorinţele acestea bune; Tatăl va fi bucuros ca astfel să aranjeze afacerile acestora, încât piedicile spre obţinerea Spiritului, fie din ei, fie din mediul înconjurător, să fie biruite, pentru ca Spiritul Său iubitor să poată prisosi în ei — pentru ca ei să poată fi umpluţi cu Spirit. Dar în aceasta nu este nici o sugestie la necesitatea unor botezuri noi cu Spiritul sfânt; botezul a venit la început, iar acum tot ce rămâne de făcut este să se deschidă zăgazurile în toate direcţiile, aşa încât să lase Spiritul sfânt al iubirii şi adevărului să pătrundă şi să infiltreze fiecare acţiune, cuvânt şi gând al fiinţelor noastre. Noi avem nevoie de ajutor divin, de operarea înţelepciunii şi providenţei Domnului, ca să ne arate ce blochează zăgazurile şi să ne ajute să îndepărtăm obstrucţiile.Spiritul sfinţeniei poate fi primit din abundenţă numai de către aceia care-l doresc serios şi-l caută cu rugăciune şi efort. Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie de asemenea ((224)) să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem gata să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinţei sincere de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca noi să putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să eradicăm orice altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.Evident că acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: „Aşa încât Hristos [Spiritul lui Hristos] să locuiască în inimile voastre prin credinţă [în mod figurat El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând şi faptă], fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste [Spiritul sau dispoziţia sfântă], ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în măsură deplină.Nimic din scriptura pe care o examinăm nu poate fi interpretat, în nici un fel, ca să implice că Tatăl ceresc ar fi bucuros ca copiii Săi să ceară un alt Dumnezeu — o a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei. Un astfel de gând este incompatibil cu pasajul şi cu relaţiile sale contextuale: iar cei care nutresc astfel de vedere eronată trebuie neapărat să fie orbiţi în acea măsură faţă de frumuseţea şi forţa adevărată a acestei făgăduinţe. Ar fi într-adevăr ciudat dacă un membru al unei treimi de Dumnezei egali între ei ar spune despre altul că este în stare şi dispus să-l dea pe al treilea, aşa cum părinţii pământeşti dau pâine, peşte şi ouă copiilor lor. (Vezi versetele precedente.) Întregul pasaj este armonios numai când Spiritul sfânt este corect înţeles, că este mintea sau influenţa divină acordată în diferite feluri pentru mângâierea şi zidirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu.Textul nostru face o comparaţie între părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor, şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt ((225)) celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale dar nu le-o impune cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale prevederile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, noi trebuie să privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a făcuto ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirato şi a îndrumat-o.Găsim această prevedere în Cuvântul adevărului; dar nu este destul să găsim unde este: dacă dorim să fim umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtăşim din ospăţ, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea a fost intenţionată să o dea. Cel care nu va mânca de la o masă plină, va fi gol şi mort de foame, ca şi cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie să mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obţinem din el Spiritul Său.Învăţătorul nostru a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63); şi despre toţi care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, „Când am primit cuvintele Tale le-am înghiţit” (Ier. 15:16; Apoc. 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult „prunci în Cristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.((226))Mărturia Spiritului sfânt„Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:16.Puţine doctrine sunt de mai mare importanţă pentru poporul lui Dumnezeu decât aceasta; pentru că de ea depinde în măsură considerabilă posesia „păcii lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filip. 4:7). Cum pot avea ei „deplină siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22) dacă le lipseşte mărturia Spiritului care dovedeşte că sunt fii — că sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu? Totuşi, cât de puţini au chiar şi cea mai mică concepţie despre ceea ce înseamnă această expresie „mărturia Spiritului”, sau ce fel de experienţe trebuie să fie aşteptate şi căutate ca mărturie a Spiritului că suntem fii.Prin urmare este foarte importantă întrebarea: Cum mărturiseşte Spiritul sfânt în privinţa împăcării noastre cu Tatăl, că am devenit fii ai lui Dumnezeu şi că sub prevederea divină suntem în pregătire pentru lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc şi care vor fi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru în Împărăţia Milenară? În puţine subiecte sunt creştinii mai încurcaţi decât în acesta — mărturia Spiritului. Neştiind ce este mărturia Spiritului, mulţi dintre cei mai buni din poporul Domnului trebuie să mărturisească faptul că nu ştiu dacă o au sau nu. Alţii, mai plini de siguranţă decât de cunoştinţă, pretind că ei au mărturia Spiritului sfânt şi ca dovadă se referă la sentimentele lor fericite. Dar mai curând sau mai târziu aceştia, dacă sunt sinceri, trebuie să mărturisească faptul că „mărturia” pe care se bazează este foarte nesatisfăcătoare: îi părăseşte când au cea mai mare nevoie. Când toţi oamenii vorbesc bine despre ei, când sănătatea este favorabilă, când sunt prosperi din punct de vedere financiar, când au mulţi prieteni, ei se simt fericiţi; dar în măsura în care unele sau toate aceste condiţii se ((227)) inversează, ei se simt nefericiţi: pierd ceea ce ei presupun a fi „Mărturia Spiritului” şi strigă în neliniştea sufletului:„Unde-i fericirea ce-am cunoscutLa început când pe Domnul L-am găsit?”Aceştia sunt înşelaţi şi induşi în eroare de sentimentele lor; ei se simt mai fericiţi şi cred că se apropie mai mult de Domnul când de fapt ei, sub conducerea Adversarului, intră direct în ispită. Aceasta este cauza frecventelor şi neaşteptatelor „căderi din har” prin care trec unii şi care-i uimesc atât pe ei cât şi pe prietenii lor. Înşelaţi de o „mărturie” pe care nu se pot baza, ei se simt siguri, nu s-au păzit şi au căzut pradă uşoară ispitei chiar la timpul când s-au simţit „atât de fericiţi în Domnul” (?). Din nou, încercările şi dezamăgirile vieţii, intenţionate să ne apropie de Tatăl nostru şi să ne facă să apreciem mai mult simpatia şi grija iubitoare a Mântuitorului nostru, sunt într-o măsură zadarnice pentru această clasă; din cauza pierderii mărturiei sentimentelor lor, pe care o consideră în mod fals mărturia Spiritului, ei se consideră atât de lipsiţi şi atât de flămânzi şi însetaţi după întoarcerea sentimentelor bune, încât pierd multe lecţii preţioase care se pot obţine numai când se sprijină încrezători pe pieptul Domnului şi au comuniune cu El, în timp ce trec prin experienţele Ghetsimane ale vieţii.O altă clasă de creştini care învaţă că nu se pot baza pe „mărturia” sentimentelor par să conchidă că Dumnezeu lea refuzat (lor cel puţin) orice dovadă sigură a favorii Sale — orice „mărturie” sigură asupra subiectului acceptării lor ca „fii” în familia Sa. Îndoielile lor sunt exprimate în binecunoscutul imn:„Iată un punct pe care aş vrea să-l cunosc,Pentru care atât de ades mă neliniştesc:Iubesc eu oare pe Domnul sau nu?Sunt eu oare al Lui ori nu-s?”Această nesiguranţă se ridică în parte şi dintr-o neînţelegere a doctrinei alegerii: şi totuşi aceşti prieteni sunt destul de corecţi în concluzia că sentimentele lor ((228)) schimbătoare n-ar putea fi un criteriu potrivit după care să judece în privinţa stării lor de fii. Alţii, fiindcă Scripturile spun, „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine”, judecă starea lor de fii după pacea minţii lor; dar când se uită la păgâni şi la cei lumeşti şi văd că aparent mulţi dintre ei au de asemenea pacea minţii, opinia lor despre mărturia Spiritului se dovedeşte insuficientă ca să le susţină speranţele sau să le dea siguranţă. Atunci vine ora întunecată şi ei spun: Ce uşor lucru este să fii înşelat; şi se chinuie ca nu cumva să fi întristat Spiritul — fiindcă „frica are cu ea pedeapsa”.Persoanele cu mare credulitate (numită greşit credinţă) îşi imaginează că aud „şoapta” Spiritului într-o ureche interioară şi în consecinţă se felicită pe ei înşişi — chiar dacă ulterior vor trebui să recunoască faptul că informaţia „şoptită” a fost absolut neadevărată. Alţi creştini cu o minte mai logică, care nu se pot înşela astfel pe ei înşişi, sunt nedumeriţi că prietenii lor susţin cu atâta încredere mărturia Spiritului, în timp ce ei nu au astfel de siguranţă.Dificultatea constă în mare măsură în opinia eronată că Spiritul este o persoană şi în aceea care caută să atribuie personalitate mărturiilor lui. Când se recunoaşte faptul că Spiritul lui Dumnezeu este orice putere sau influenţă pe care Dumnezeu binevoieşte s-o exercite, subiectul devine clar şi „mărturia Spiritului” devine o chestiune uşor de deosebit. Pentru cei care au această mărturie va fi o binecuvântare să o ştie sigur; şi pentru cei care nu au această mărturie va fi o binecuvântare să recunoască faptul că le lipseşte, aşa încât să poată împlini condiţiile şi să obţină mărturia, fără de care nimeni nu este autorizat să se considere fiu al lui Dumnezeu, într-o stare acceptabilă Tatălui.Dar ce bucurie şi pace divină vin pentru cei care au adevărata mărturie — pentru cei care au experienţele corecte şi care au învăţat cum să le citească! Pentru ei este întradevăr bucurie în necaz, lumină în întuneric, mângâiere în mâhnire, tărie în slăbiciune. Iar îndrumările depline şi explicite asupra acestui subiect, ca şi asupra tuturor ((229)) subiectelor, se găsesc în acea carte minunată, Cuvântul Tatălui nostru — Biblia. În ea şi prin mărturiile ei, Spiritul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu spiritele noastre.„Ce fermă temelie, voi sfinţii Domnului,Este pusă pentru credinţa voastră în minunatul Său Cuvânt.Ce altceva poate să vă mai spună decât deja v-a spus:Vouă, care aţi fugit să găsiţi refugiu la Isus!”Cum să cunoaştem mărturia SpirituluiMintea sau spiritul unui om se poate cunoaşte după cuvintele şi conduita sa; şi la fel noi putem cunoaşte mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele şi procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la El (prin credinţă şi reformare de faptele rele şi de faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca atare, întrebările pe care trebuie să şi le pună cei care caută o mărturie a Spiritului în privinţa calităţii lor de fii sunt:Am fost eu vreodată atras spre Cristos? — să-L recunosc pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate aş putea avea acces la Tatăl ceresc şi să fiu acceptabil pentru El?Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ, următoarea întrebare ar fi:M-am consacrat eu vreodată pe deplin — viaţa mea, timpul meu, talentele mele, influenţa mea, tot ce-i al meu — lui Dumnezeu?Dacă şi la această întrebare se poate răspunde afirmativ, cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, şi a fost recunoscut de El ca fiu. Şi dacă, examinându-şi atent dorinţele şi sentimentele îşi găseşte inima încă încrezătoare în meritul lui Isus şi consacrată încă să facă voia Domnului, el poate permite încrederii şi păcii plăcute pe care le aduce acest gând, al armoniei şi relaţiei cu divinitatea, să-i stăpânească pe deplin inima. Această convingere despre harul Domnului faţă de noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre experienţe, zidită pe caracterul şi Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, ((230)) nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar fi zidită pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Dacă în unele ceasuri întunecate intervin îndoieli şi temeri, trebuie numai să luăm „Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi să examinăm din nou faptele şi temelia, şi dacă inimile noastre sunt încă loiale Domnului, credinţa, bucuria şi pacea se vor întoarce la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credinţa în „sângele preţios” şi ni se pierde consacrarea, noi cunoaştem adevărata stare a lucrurilor şi putem face imediat reparaţiile cuvenite şi astfel să restabilim „deplina siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea să aibă această siguranţă trebuie să „adeverească [să pună pecetea — subsol, n. e.] că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33); că Domnul nostru nu se schimbă, ci este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne asigurat că odată veniţi în condiţiile favorii divine, ei pot continua sub acele condiţii atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui Dumnezeu şi dorinţele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât sunt ascultători în inimă de poruncile divine — pe scurt cuprinse în cuvântul Iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evr.11:6; 13:8.Oricine a făcut paşii specificaţi are siguranţa, „mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu; iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiţă a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minţii lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturiseşte prin Cuvântul Său. Şi acelaşi Spirit al Adevărului îi asigură pe aceştia că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până la încheierea probării lor — dacă iau zilnic de bună voie şi cu bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele Învăţătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi schimbată curând la o stare de membri reali — după ce şi-au sfârşit cursul şi au fost făcuţi părtaşi ai învierii Sale, întâia înviere. Filip. 3:10.((231))Totuşi, Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte cu aceeaşi claritate că este posibil ca aceia care au devenit deja mlădiţe ale Viţei adevărate să fie tăiaţi, dacă sunt necredincioşi — dacă nu aduc roadele potrivite ale Spiritului iubirii. „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine El [Tatăl] o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.” Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte astfel, sau ne dă mărturie în privinţa regulii Tatălui ceresc de a proceda cu fiii Săi — pedepse corecţionale, curăţiri, îndepărtarea impurităţilor şi dezvoltarea calităţilor producătoare de roade. Prin urmare, a avea aceste experienţe, după ce ne-am identificat cu „Viţa”, înseamnă a avea mărturia Spiritului că suntem încă în „Viţă” şi încă recunoscuţi ca „Mlădiţe” ale ei — încă sub grija şi disciplinarea Domnului. Dimpotrivă, dacă cineva nu are aceste disciplinări, curăţiri etc., după ce s-a identificat cu Viţa, îi lipsesc aceste „mărturii ale spiritului”, şi în mod corespunzător are motive să se îndoiască de acceptarea sa de către Domnul. Evr. 12:7.Dacă toţi am fi perfecţi, absolut perfecţi, şi ne-am dovedi astfel prin probe, cazul ar fi diferit: Dumnezeu ne-ar iubi atunci pentru perfecţiunea noastră şi pentru armonia noastră cu El; atunci pedepsele şi experienţele amare ar fi semne ale lipsei favorii din partea Sa. Dar aşa cum este, cu toţii ştim că suntem imperfecţi, că niciunul nu ne putem ridica la standardul divin şi că numai inima noastră nouă, voinţa noastră nouă, mintea sau spiritul nostru transformat, numai acestea sunt acceptabile pentru Dumnezeu — şi aceasta prin meritul lui Cristos şi în sens de probă, în vederea încercării, dezvoltării şi desăvârşirii noastre finale. Numai în măsura în care învăţăm să apreciem perfecţiunile divine şi propriile noastre deficienţe putem aprecia lecţiile multe şi importante care trebuie învăţate, şi necesitatea experienţelor grele prin care ni se cere să trecem pentru a dezvolta în noi asemănarea divină.Scripturile ne informează că Tatăl ceresc pregăteşte un Templu spiritual glorios, în care şi prin care omenirea va avea privilegiul de a ajunge la împăcare, la reconciliere cu El. În ((232)) Scripturi vedem idealul marelui Arhitect în privinţa acestui templu — că idealul întregului a fost reprezentat în persoana Domnului nostru Isus Cristos, piatra lui principală şi „piatra din vârf”, „aşezată în cer”. Putem vedea cu atât mai bine ce se cere de la toţi cei care vor fi acceptabili pentru Dumnezeu ca „pietre vii” ale acelui Templu — să fie zidiţi împreună cu Cristos Capul, „ca … o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Şi noi discernem starea noastră neprelucrată prin natură, lipsa noastră de armonie cu liniile graţioase ale Templului, trasate în „piatra din capul unghiului” acestuia. Putem uşor vedea că pentru noi este absolut necesară multă dăltuire şi multă şlefuire, dacă vrem să fim potriviţi şi pregătiţi pentru locul din Templu la care aspirăm, prin harul lui Dumnezeu. Şi ca atare, cei care află că nu primesc lovituri de la ciocanul şi dalta Domnului, nu au această „mărturie” care, după cum mărturiseşte Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvânt, trebuie să vină la toate pietrele vii ale Templului Său, şi de care nici chiar marea Piatră din Vârf n-a scăpat. Dacă providenţa divină nu marchează pentru noi o „cale îngustă” cu o anumită dificultate şi împotrivire — dacă ni se permite pur şi simplu să ne odihnim fără necazuri, încercări etc., atunci putem şti sigur că Dumnezeu nu lucrează cu noi ca pietre vii care vor forma o parte din Templu — fiii — pentru că ne lipseşte această „mărturie” a acceptării şi pregătirii noastre. O înţelegere că astfel este starea noastră, ar trebui să ne trimită prompt la Domnul ca să ne întrebăm de ce nu avem deloc strâmtorări şi împotriviri şi să ne „cercetăm … pe noi înşine” dacă suntem încă în credinţă sau nu (2 Cor. 13:5) şi dacă ne străduim încă să umblăm cu credincioşie în urmele Învăţătorului nostru sau nu, în deplinătatea consacrării faţă de voinţa Tatălui. Dar dacă avem această „mărturie” a dăltuirilor, şlefuirilor, curăţirilor, disciplinărilor, pedepselor corecţionale, să le luăm cu răbdare, cu bucurie, cu apreciere, ca dovezi ale iubirii Tatălui nostru, esenţiale pentru ajungerea noastră la chemarea de sus — în deplin acord cu mărturia sau dovada Spiritului — că suntem fii ai lui Dumnezeu, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună ((233)) moştenitori cu Hristos, [numai] dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.„Feluritele slujbe” ale Spiritului„Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii” (Evr. 12:6, 8). Necazuri şi strâmtorări vin peste lume, precum şi peste sfinţii Domnului, dar acestea nu sunt semne ale stării de fii, decât pentru cei deplin consacraţi voinţei şi lucrării Tatălui. Spiritul şi Cuvântul lui Dumnezeu „mărturisesc” numai pentru fiii Săi. Nici curăţirile şi pedepsele corecţionale în familia Domnului nu sunt întotdeauna aceleaşi. După cum copiii pământeşti cer diferite feluri şi grade de disciplinare, tot aşa este şi în privinţa copiilor lui Dumnezeu: pentru unii o privire dezaprobatoare este suficientă; pentru alţii este necesar un cuvânt mustrător, în timp ce alţii trebuie loviţi cu nuiaua, şi unii încă în mod repetat. Un părinte pământesc se bucură cel mai mult de copilul care ascultă şi se supune prompt, pentru care cuvântul sau privirea de reproş este suficientă să cureţe răul; şi la fel Tatăl nostru din cer Îşi exprimă aprobarea faţă de aceia care „tremură la cuvântul Lui”. Isaia 66:5.Aceştia cooperează cu Dumnezeu la dezvoltarea caracterului lor, observându-şi defectele şi căutând să le corecteze — ascultând vocea îndrumării, instruirii sau mustrării iubitoare a Tatălui şi căutând întotdeauna zâmbetul Său aprobator: sentimentele lor sunt bine descrise prin cuvintele poetului:„Soare al sufletului meu, iubitul meu Tată,Nu cunosc noapte să nu-mi fii aproape.O, nor pământesc nu lăsa să aparăDe-ai servului Tău ochi să te ascundă”.Aceasta este clasa despre care scrie apostolul, care se judecă pe ei înşişi, şi care, prin urmare, au nevoie de mai puţină corectare de la Domnul (1 Cor. 11:31). A fi din această ((234)) clasă cere deplinătatea consacrării; şi aceştia sunt şi vor fi biruitorii, care vor fi socotiţi vrednici să fie moştenitori împreună cu Cristos Isus Domnul lor în Împărăţie. Acestei clase, ascultătoare şi veghetoare, Domnul îi spune: „Te voi sfătui cu ochiul asupra ta”; „Tu mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”. Cei care pot fi îndrumaţi numai prin lovire continuă nu sunt clasa biruitoare şi nu vor fi socotiţi vrednici să fie din Mireasa Domnului şi să aibă o astfel de „mărturie” de la Domnul prin Spiritul Adevărului. Ps. 32:8; 73:24; compară cu Apoc. 7:9, 14.Pedepsele corecţionale nu sunt întotdeauna dovezi ale greşelilor sau „mărturie” a dezaprobării Domnului. Dimpotrivă, cum a fost cu Domnul nostru, aşa este şi cu urmaşii Săi credincioşi, providenţa divină conduce pe cei credincioşi şi ascultători pe cărarea suferinţei şi lepădării de sine, nu ca pedeapsă a unei voinţe contrare, ci ca probe, prin sacrificiu de sine, a măsurii de iubire şi devotare voinţei Tatălui şi cauzei dreptăţii. După cum Domnul nostru a fost pedepsit pentru încălcările noastre, nu pentru ale Sale, când a purtat păcatele multora, tot aşa urmaşii Săi suferă în multe privinţe, nu pentru faptele lor greşite, ci pentru faptele greşite ale altora, pentru că ei sunt chemaţi, după cum declară apostolul, să „împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.Ce mărturiseşte Spiritul sfântÎn lumina celor precedente, fiecare fiu declarat al Domnului să se examineze dacă are sau nu „mărturia Spiritului”, dacă este unul din copiii lui Dumnezeu: şi să repetăm examinarea frecvent şi astfel să „veghem” şi să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, bucurându-ne în mărturia Spiritului Său.Suntem noi curăţiţi continuu? Trecem noi prin asemenea experienţe, mari sau mici, care îndepărtează de la noi mai rapid sau mai lent tendinţele carnale, care se războiesc împotriva sufletului — mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, egoismul, ((235)) lipsa de politeţe şi toate câte sunt contrare legii Spiritului vieţii în Isus Cristos — Spiritul iubirii? Dacă este aşa, în măsura în care putem vedea această lucrare de curăţire înaintând, fără îndoială vom putea recunoaşte creştere în direcţia potrivită — în smerenie, răbdare, blândeţe, bunătate frăţească, iubire. Dacă cineva, după o examinare atentă în privinţa acestora, marcate în Cuvântul Domnului, poate observa astfel de experienţe în desfăşurare, poate şti că este acceptat de Dumnezeu în continuare, fiindcă are această mărturie a Spiritului.Iarăşi, Spiritul mărturiseşte că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 Ioan 5:18). Copilul lui Dumnezeu poate fi supraîncărcat de vechea sa natură (socotită moartă, dar nu deplin, nu în realitate moartă); el poate fi surprins într-o greşeală, poate greşi în judecată sau cuvânt, dar el nu va încălca niciodată cu voia legea divină. Astfel deci, dacă inimile noastre pot răspunde că ne place să facem voia lui Dumnezeu şi n-am încălca-o cu voia sau în vreun fel să ne împotrivim ei — că mai degrabă vrem să se facă voia lui Dumnezeu şi să se împlinească planul Său, chiar dacă ni s-ar sfărâma cele mai dragi speranţe şi ni s-ar rupe fiecare legătură delicată — atunci avem această mărturie că spiritul sau mintea noastră este de acord cu mărturia Spiritului Adevărului consemnată aici; şi aceasta este o mărturie nu numai că am fost odată acceptaţi în familia lui Dumnezeu, dar că suntem încă în ea.Spiritul mărturiseşte prin Cuvântul lui Dumnezeu, că acei care sunt din poporul Domnului sunt separaţi de lume — că speranţele, scopurile şi spiritul, dispoziţia lor generală sunt diferite. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte.” „De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi.” Ioan 15:19; 2 Tim. 3:12.Pot inimile noastre mărturisi că aceste cuvinte reprezintă propriu-zis experienţa noastră în viaţă? Dacă pot, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu iarăşi mărturiseşte astfel împreună cu spiritul (mintea) nostru că suntem ai Lui. Să nu uităm ((236)) nici aceea că lumea despre care vorbeşte Domnul nostru include pe toţi cei cu o minte lumească, în care spiritul lumii are teren. În zilele Domnului nostru acest lucru a fost adevărat în legătură cu Biserica nominală iudaică: de fapt toate persecuţiile Lui au venit din partea celor care pretindeau a fi religioşi. Ca atare, nu trebuie să ne mirăm dacă toţi care merg în urmele Domnului nostru trebuie să aibă o experienţă la fel de dezamăgitoare şi să afle că Spiritul lumii, în forma lui cea mai antagonistă, va fi manifestat acolo unde în mod natural l-am aştepta cel mai puţin — printre cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu. Religioşii cei mai de seamă din zilele Domnului nostru au fost aceia care L-au numit Beelzebul, prinţul diavolilor. Şi Spiritul sfânt mărturiseşte prin Cuvântul Domnului nostru zicând: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” (Mat. 10:25). Dacă, prin urmare, am fost vorbiţi de rău, datorită identificării noastre cu Adevărul şi a serviciului nostru pentru el, avem în aceasta o dovadă în plus sau o mărturie a Spiritului că suntem pe calea cea bună.Dacă Domnul nostru ar fi dat mâna cu conducătorii populari din Biserica iudaică şi S-ar fi abţinut să vorbească adevărul în iubire, S-ar fi abţinut să arate doctrinele false din zilele Sale, n-ar fi fost „urât”, nici „persecutat”, dimpotrivă, ar fi fost probabil „înălţat între oameni”. Dar, după cum El Însuşi a spus, mult din „ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”. Luca 16:15.Dacă Domnul nostru ar fi tăcut pur şi simplu şi S-ar fi abţinut de la a expune ipocriziile, impostura, rugăciunile lungi şi învăţăturile false ale cărturarilor şi fariseilor, fără îndoială că ei L-ar fi lăsat în pace, nu L-ar fi persecutat şi nar fi suferit pentru Adevăr. La fel este şi cu urmaşii Lui: Adevărul şi cei care au Spiritul Adevărului şi care urmează instrucţiunea Domnului, lăsând lumina lor să strălucească, îşi vor atrage acum ura şi persecuţia din partea unei clase asemănătoare. Şi dacă unii, pentru aceleaşi motive şi în timp ce vor face tot ce vor putea ca să vorbească Adevărul în iubire, ((237)) vor suferi din pricina aceasta, fericiţi vor fi, pentru că, aşa cum a spus apostolul: „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi”. Ei au această mărturie a Spiritului pentru credincioşia lor pe calea îngustă. 1 Pet. 4:14.Iarăşi, Spiritul sfânt mărturiseşte, prin mărturia Domnului nostru, că oricine se ruşinează de Răscumpărătorul şi de Adevărul pe care El l-a dat ca învăţătură, şi Domnul Se va ruşina de el când va veni să-Şi adune mărgăritarele (Marcu 8:38). Prin urmare, oricine îşi găseşte inima atât de cuprinsă de iubire faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său încât îi face plăcere, la fiecare ocazie potrivită, să-L recunoască pe Isus ca Răscumpărătorul şi Învăţătorul său, şi cu credincioşie să prezinte Cuvântul mărturiei Sale, în acea măsură unul ca acesta are şi această mărturie a Spiritului sfânt că este copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei. Aceştia au motiv să se bucure în făgăduinţa Învăţătorului că ei sunt chiar de felul celor pe care El va fi bucuros să-i mărturisească înaintea Tatălui Său şi înaintea sfinţilor îngeri. Dar, dacă cineva nu are această mărturie — dacă, dimpotrivă, inima lui mărturiseşte că se ruşinează de Domnul, se ruşinează să mărturisească faptul că este urmaş al Lui, se ruşinează de „fraţii” Lui, membrii corpului Său, şi se ruşinează să mărturisească doctrinele pe care El le-a dat ca învăţătură — oricine are aceste experienţe, are mărturia Spiritului că dacă această stare de lucruri nu se schimbă, Domnul Se va ruşina de el la a doua venire a Sa şi nu-l va mărturisi înaintea Tatălui şi a sfinţilor Săi mesageri.Mai departe, Spiritul sfânt mărturiseşte că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Să ne examinăm inimile, spiritele, minţile în lumina acestei mărturii a Spiritului sfânt. Suntem noi biruitori, conform acestui standard? Standardul este că pentru a fi ai Domnului nu trebuie să fim în armonie cu lumea, trebuie să fim în conflict cu ea — cu scopurile ei, speranţele ei, ambiţiile ei. Ideea de conflict este conţinută în expresia „biruie lumea”. Şi putem uşor vedea că nimeni nu poate fi biruitor al lumii ((238)) dacă este în simpatie şi legătură cu ea şi cu spiritul ei general de egoism, mândrie, ambiţie etc.Înainte de a hotărî clar dacă biruim lumea sau nu, să observăm că noi nu trebuie să biruim lumea nici prin flatare, nici prin a ne alătura la nebuniile ei şi a încerca să le dăm o turnură religioasă; nu trebuie nici să biruim lumea angajându-ne în vreo lucrare morală sau religioasă, cum ar fi a preda la o şcoală duminicală, sau a ajuta săracii, sau a ne alătura unei biserici sectare. În nici unul din aceste moduri nu ne indică sau nu ne „mărturiseşte” Domnul că putem birui lumea. Declaraţia Lui, că biruinţa care biruie lumea este credinţa noastră, este clară. Spiritul mărturiseşte astfel că pentru a fi biruitori trebuie să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Trebuie să privim nu la lucrurile care se văd — popularitate, spectacol lumesc, importanţă denominaţională etc. — ci trebuie să privim la lucrurile care nu se văd — lucrurile spirituale şi eterne (2 Cor. 4:18). Trebuie să avem credinţa exprimată prin cuvintele poetului:„Mai bine cu Dumnezeu prin întuneric,Decât cu mulţimea văzând”.Mai mult, Spiritul sfânt mărturiseşte pentru noi, prin Cuvânt, că dacă suntem copii ai lui Dumnezeu nu vom fi în necunoştinţă nici de lucrurile prezente, nici de „lucrurile viitoare”, pentru că vom fi luminaţi şi învăţaţi de Dumnezeu, prin Cuvântul harului Său — Cuvântul Spiritului Său. Pe măsură ce ne maturizăm, „creştem în har”, vom dori, vom căuta şi vom obţine, pe lângă laptele Cuvântului, „hrană tare” despre care apostolul spune că este pentru cei mai dezvoltaţi (1 Pet. 2:2; Evr. 5:13, 14). Dezvoltarea în harurile Spiritului, credinţa, virtutea, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, ne vor aduce în părtăşie mai strânsă cu Tatăl şi cu Domnul Isus, aşa încât Domnul va putea şi va binevoi să ne comunice tot mai clar o cunoştinţă a planurilor Sale îndurătoare, precum şi a caracterului Său îndurător.((239))Referindu-se la această creştere, apostolul Petru spune: „Dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe … căci, dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru IsuFiecare să se întrebe pe sine dacă are sau nu această mărturie a Spiritului, această mărturie a creşterii sale ca nouă creatură în Cristos Isus, şi dacă dezvoltă şi duce la coacere sau nu, felul de roade specificate aici. Să ne amintim de asemenea că creşterea noastră în iubire şi în toate roadele Spiritului depinde în mare măsură de creşterea noastră în cunoştinţă; iar creşterea în cunoaşterea lucrurilor divine depinde de asemenea de creşterea în roadele Spiritului. Fiecare pas de cunoştinţă aduce un pas corespunzător de datorie şi ascultare, şi fiecare pas de datorie şi ascultare făcut, va fi urmat de încă un pas în cunoştinţă, pentru că astfel, după cum mărturiseşte Spiritul,va fi experienţa tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu în şcoala lui Cristos. Dacă avem această mărturie a Spiritului, de creştere atât în har cât şi în cunoştinţă, să ne bucurăm de ea şi să urmăm în aceeaşi cărare până când ea ne va duce, sub îndrumarea divină, la ceea ce este perfect, atât în cunoştinţă cât şi în har.Mărturia viitoare a Spiritului sfântSpiritul sfânt va mărturisi lumii reconciliate în veacul următor foarte asemănător în privinţa felului, dar foarte deosebit în privinţa faptelor. Cei care vor poseda Spiritul nu vor mai fi puţinii robi şi roabe speciali, ci, aşa cum spune profetul Ioel, „orice făptură” (Ioel 2:28). „Mărturia” Spiritului nu va mai fi „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”, fiindcă atunci nu va fi permisă nici ((240)) o persecuţie. Nu va mai „mărturisi” pentru „o cale îngustă” a sacrificiului, căci zilele de sacrificiu vor fi trecut: „Acolo se va croi o cale” şi ea va fi fără pietre de poticnire (Isa. 35:8; 62:10). Va „mărturisi” că „făcătorii de rele vor fi nimiciţi, dar cei care nădăjduiesc în domnul vor stăpâni pământul” (Fapt. 3:23; Ps. 37:7-11). Va „mărturisi” binecuvântări pentru făcătorii de bine şi pedepse şi nimicire pentru făcătorii de rău cu voia. Este acelaşi Spirit al lui Dumnezeu, dar sub alte feluri de administrări.După ce am aflat cum „mărturiseşte” Spiritul sfânt şi care sunt unele dintre mărturiile lui prin Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, noi le găsim pe acestea cu foarte mult mai satisfăcătoare decât toate îndoielile şi temerile inspirate de condiţiile mintale şi fizice — de simţămintele în mod fals numite de unii mărturia Spiritului sfânt. Cu toate acestea, ar trebui să atragem atenţia asupra faptului că nu toţi creştinii pot avea aceleaşi mărturii din partea Spiritului lui Dumnezeu împreună cu spiritele sau minţile lor. Toţi creştinii cu mare experienţă şi dezvoltare ar trebui să aibă dovadă sau mărturie în toate aceste puncte şi în alte puncte prezentate în Scripturi; dar există creştini tineri care n-au progresat destul de mult ca să aibă toate aceste mărturii — unii, poate, fiind cu adevărat concepuţi de Domnul şi având încă numai puţine din ele. Marele Viticultor nu aşteaptă roade de la mlădiţa proaspătă şi crudă, nici verzi, nici dezvoltate şi coapte.Prima mărturie pe care o pot avea cei nou-concepuţi este că ei sunt acceptaţi de Domnul; că sunt mlădiţe tinere în Viţa adevărată şi că Spiritul Viţei este în ei — dorinţa de a creşte şi a fi asemenea Viţei şi a aduce roadă. Şi nu mult trebuie să fie după ce mlădiţa a odrăslit, până se va putea discerne semnul frunzelor şi bobocilor care promit roade. Pruncul nou-născut în familia spirituală îşi manifestă relaţia cu membrii mai vechi şi mai dezvoltaţi ai familiei, nu prin faptul că mănâncă hrană tare, care l-ar putea sufoca, ci prin dorinţa după laptele întăritor, prin care să crească. 1 Pet. 2:2.((241))Cei care constată că au vreuna din mărturiile precedente ale Spiritului ar trebui să se bucure în mod corespunzător; şi ar trebui să se străduiască să cultive şi să dezvolte orice amănunt care le lipseşte, aşa încât să aibă în cele din urmă mărturia Spiritului în favoarea lor, în fiecare punct al mărturiei scripturale referitoare la cărarea şi experienţele poporului credincios al Domnului. Aceştia nu vor mai trebui să cânte: „Iată un punct pe care aş dori să-l cunosc”. Dimpotrivă, ei vor şti, vor avea siguranţa deplină a credinţei şi vor fi înrădăcinaţi şi întemeiaţi, zidiţi şi stabiliţi în credinţă. Acesta este modul aranjat divin: noi scăpăm complet de frică — de „Castelul Îndoielilor” — căci credinţa noastră se odihneşte sigur în promisiunile divine, care nu dau greş niciodată. Acest lucru este tot atât de adevărat în timp de încercare, adversitate şi întunecime, ca şi atunci când ne bucurăm în mod mai deosebit de lumina zâmbetului Tatălui ceresc. Poetul exprimă corect ideea zicând:„Când întuneric pare să-I ascundă faţa,Mă odihnesc în haru-I neschimbat.Jurământul Lui, legământul Lui, sângele Lui,Mă sprijină în covârşitorul potop.Când toate-n jurul sufletului meu cedează,El este a mea speranţă, siguranţă.”Sfinţiţi prin Spirit„Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:11.Sfinţire înseamnă punere deoparte sau separare. Toţi care sunt sfinţiţi, puşi deoparte, deplin consacraţi lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie spălaţi sau îndreptăţiţi — fie curăţiţi de păcat în realitate, fie curăţiţi în mod socotit — „îndreptăţiţi prin credinţă”. Îndreptăţirea reală va fi calea apropierii de Dumnezeu din partea lumii în timpul Mileniului, sub îndrumarea şi ajutorul marelui Mijlocitor şi ca parte a ((242)) procesului Împăcării. O îndreptăţire nu mai puţin vitală, deşi numai prin credinţă, este aranjamentul care operează în timpul acestui Veac Evanghelic, prin care noi, care suntem păcătoşi prin natură şi în a căror carne nu este perfecţiune, suntem socotiţi curaţi, sfinţi, îndreptăţiţi, acceptabili pentru Dumnezeu prin faptul că L-am acceptat pe Cristos ca Răscumpărătorul nostru. Noi credem mărturia scripturală că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”; şi crezând aceasta, şi fiind doritori să scăpăm de păcat, suntem acceptaţi de Dumnezeu ca şi cum am fi perfecţi, fără păcat, ca îndreptăţiţi prin meritul sângelui preţios. Fiind astfel îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu şi ne putem apropia de El, şi vom fi primiţi de El şi putem începe să facem fapte acceptabile pentru Tatăl, prin meritul Domnului nostru Isus Cristos. Dovada pe care o avem a îndreptăţirii şi sfinţirii noastre ne vine prin Cuvânt şi este numită „pecete” şi „mărturie” a Spiritului în noi.Puterea care ne face în stare să trăim la înălţimea angajamentelor noastre de consacrare este Spiritul sfânt, sau mintea sfântă a lui Dumnezeu, pe care noi îl primim ca rezultat al credinţei noastre în Cristos şi al consacrării noastre de a fi „morţi cu El”. Spiritul Adevărului, pe care îl obţinem prin studiul Cuvântului Tatălui, în spiritul ascultării noastre de acesta, ne dă puterea necesară de a birui lumea şi poftele noastre stricate. În consecinţă, textul pe care-l avem în analiză spune că toată curăţirea pe care am făcut-o, toată îndreptăţirea noastră şi toată punerea noastră deoparte pentru dreptate şi separarea noastră de păcat — toate victoriile şi binecuvântările în aceste direcţii ne-au venit prin meritul Domnului nostru Isus şi prin canalul Spiritului sfinţeniei, Spiritului lui Dumnezeu pe care l-am primit.Şi alte scripturi sunt în armonie deplină cu aceste constatări. Acelaşi apostol Pavel s-a rugat pentru Biserică: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin” (1 Tes. 5:23). El nu contrazice aici declaraţia anterioară, că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este cel care sfinţeşte. ((243)) Dumnezeu este cel care sfinţeşte, iar mijlocul, metoda sau canalul este Spiritul Său sfânt, şi nu o altă persoană.Apostolul Petru spune că acei din Biserică sunt „aleşi … prin sfinţirea [punerea deoparte] Duhului, spre ascultare” (1 Pet. 1:2). Ideea de aici este că cei pe care Dumnezeu îi recunoaşte acum ca aleşii Săi şi care sunt îndemnaţi să-şi întărească chemarea şi alegerea, sunt aleşi, nu în mod arbitrar, ci potrivit unor principii fixe, şi anume că, dacă Spiritul sfânt al lui Dumnezeu (influenţa Adevărului) care lucrează asupra lor îi va aduce la starea deplinei ascultări (sfinţiri) de voinţa, planul şi providenţa Tatălui, atunci ei vor constitui aleşii.Apostolul Pavel, în altă epistolă a sa (Efes. 5:25, 26), atribuie această putere sfinţitoare şi curăţitoare în Biserică Cuvântului lui Dumnezeu, zicând: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt”. Nu trebuie să presupunem că apostolul contrazice aici declaraţia sa anterioară, că Dumnezeu sfinţeşte Biserica, nici nu contrazice cealaltă declaraţie a sa, că Spiritul lui Dumnezeu sfinţeşte Biserica. Clar şi negreşit, gândul lui în fiecare caz este că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, lucrând prin Cuvântul adevărului Său, este cel pe care l-a intenţionat să producă în noi curăţirea, îndreptăţirea, sfinţirea.Astfel S-a rugat şi Domnul nostru Isus: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Astfel vedem că diferitele scripturi asupra subiectului luate împreună, învaţă că sfinţirea Bisericii este realizată prin Spiritul Adevărului, împărţit consacraţilor prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care El l-a dat tocmai pentru acest scop.Toţi cei care sunt astfel sfinţiţi, de atunci încolo sunt „creaţii noi în Hristos Isus” şi sunt menţionaţi ca „cei care au fost sfinţiţi în Hristos” (1 Cor. 1:2). Totuşi, această sfinţire în Cristos nu este separată de Spiritul lui Dumnezeu, nici separată de Cuvântul lui Dumnezeu; căci datorită acceptării planului şi pregătirii divine, datorită ajungerii noastre la ((244)) punctul sfinţirii prin Spirit, noi suntem una cu Cristos Domnul nostru. Şi acest lucru este arătat mai departe prin scriptura care spune: „Atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul [dintr-un spirit, de o minte, concepuţi de Spiritul Adevărului]. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească «fraţi»” (Evr. 2:11). În acest fel suntem „spălaţi … sfinţiţi … îndreptăţiţi … în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” — Spiritul Adevărului.Fiţi plini de Spirit„Fiţi plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind totdeauna.” Efes. 5:18-20.Sugestia din această scriptură este că poporul Domnului poate avea un grad mai mare sau mai mic de plinătate a Spiritului Său. Pentru a fi ai Lui, ei trebuie să aibă ceva din Spiritul Lui, căci „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom. 8:9). Rămâne în mare măsură pentru noi, prin folosirea mijloacelor pe care Dumnezeu ni le-a dat, cât de deplin putem fi umpluţi cu Spiritul şi dispoziţia Sa, influenţa Sa — Spiritul sau influenţa Adevărului Său, pe care El ni l-a revelat chiar cu scopul sfinţirii inimilor şi vieţilor noastre şi al separării noastre de cei care au spiritul lumii.Nimic din acest text şi din altele asemănătoare nu implică ideea unui Spirit sfânt persoană: chiar dimpotrivă. Dacă ar fi vorba despre o persoană, ar fi nepotrivit să fie îndemnat primitorul la o umplere mai mare sau mai mică. Persoana care ar putea intra ar fi singura care ar putea avea de-a face cu umplerea; dacă ar fi mare, ar umple mai mult, dacă ar fi mică, ar umple mai puţin. Nu s-ar putea presupune că Spiritul sfânt înţeles ca persoană, una dintr-o treime de dumnezei, egali cu Cel Preaînalt, ar intra în limitele restrânse ale unui om imperfect şi apoi să nu-i umple nici măcar inima aceea mică. Dar când este înţeleasă ideea corectă despre puterea şi influenţa divină, îndemnul apostolului este cu totul raţional. Noi ar trebui să continuăm ((245)) a fi umpluţi cu mintea sau dispoziţia sfântă a lui Dumnezeu, atât de frumos exemplificată în persoana şi în ascultarea dragului nostru Răscumpărător, singurul Său Fiu conceput.Iar această idee, de a fi umpluţi cu Spiritul sfânt, este în armonie cu sugestia apostolului în alt loc, că trupurile noastre muritoare sunt ca vasele care curg: crăpate, stricate, cărora Dumnezeu le permite să se umple cu Spiritul Său sfânt. Sugestia apostolului este că, având în vedere ceea ce ştim despre imperfecţiunile noastre şi faptul că este posibil să lăsăm să ne scape influenţa sfântă, inspirată de Dumnezeu prin Evanghelie, ar trebui să dăm cu atât mai mare atenţie, ca nu cumva să lăsăm să ne scape aceste lucruri, deoarece „comoara aceasta [Spiritul sfânt, mintea reînnoită în armonie cu Dumnezeu] o purtăm în nişte vase de lut” (Evr. 2:1; 2 Cor. 4:7). Se cuvine ca toţi care vreau să umble în urmele Învăţătorului nostru, care vreau să se împărtăşescă de suferinţele lui Cristos şi de gloria care urmează, să caute în felul Domnului să fie umpluţi cu Spiritul Său. În acest scop noi trebuie să ne ţinem aproape de Domnul şi de ceilalţi membri ai corpului Său — aproape în simpatie, în iubire, în cooperare; şi trebuie de asemenea să ne ţinem aproape de Cuvânt, care este fântâna influenţei sfinţitoare a întregii Biserici. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”În zadar căutăm noi să fim umpluţi cu Spirit sfânt dacă nu dăm atenţie aranjamentului divin prevăzut tocmai pentru acest scop. Dacă neglijăm Cuvântul lui Dumnezeu, neglijăm această putere sfinţitoare; dacă neglijăm rugăciunea, neglijăm alt privilegiu şi folosul pe care acesta ni-l aduce. Dacă neglijăm să ne adunăm cu cei care sunt poporul Domnului şi în care vedem „pecetea” acestui Spirit, nu vom primi beneficiile şi ajutoarele pe care le „dă fiecare încheietură” — inclusiv ajutoarele pe care Dumnezeu le-a promis Bisericii în ansamblul ei, prin diferiţii membri pe care El îi pune în corp pentru expunerea Cuvântului Său şi pentru obţinerea din el a puterii lui sfinţitoare sau a Spiritului. 1 Cor. 12:25-28; Efes. 4:16.((246))Prin urmare, îndemnul „fiţi plini de Duh”, implică mult: aceea că noi trebuie să ne folosim de diferitele aranjamente şi prevederi pe care Domnul le-a făcut pentru dezvoltarea noastră spirituală. Deşi noi nu putem avea legătură personală cu Domnul, putem avea relaţii prin rugăciune şi prin membrii corpului Său şi prin Scripturi. Deşi noi nu putem avea legătură reală cu apostolii, putem avea legătură cu cuvintele lor. Dacă nu putem avea legătură reală şi părtăşie personală cu membrii Bisericii, putem avea relaţii cu ei prin poştă şi prin intermediul literaturii. Dacă dorim să fim umpluţi cu Spiritul Domnului, trebuie să ne supunem acestora, instrucţiunilor Lui.Pecetea Spiritului„În care [Cristos] şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este o arvună a moştenirii noastre.” Efes. 1:13, 14.În timpurile vechi peceţile erau folosite pentru diferite scopuri. (1) Ca un însemn personal sau semnătură, un semn de atestare sau recunoaştere. (2) Pentru a ascunde, a asigura împotriva intrării nedorite — ca în Matei 27:66; Apoc. 10:4; 20:3.În primul din aceste sensuri se spune despre poporul Domnului că sunt „pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”. Apostolul nu spune, după cum par să presupună unii, că noi am fost pecetluiţi cu Spiritul sfânt ca persoană, o aşazisă a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei: el spune că noi am fost pecetluiţi „cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”; cu totul alt gând, după cum toţi vor observa. Spiritul sfânt este de la Tatăl: El face pecetluirea prin Cristos cu Spiritul sfânt care este pecetea în sine. Acest lucru este atestat de către apostol (Fapt. 2:33) şi este în acord deplin cu relatarea despre Domnul nostru Isus, care a fost primul din casa fiilor astfel pecetluit. Citim: „Dumnezeu, pe El L-a pecetluit” — cu Duhul sfânt. Ioan 6:27.((247))Expresia „Duhul făgăduinţei”, asemenea altor termeni folosiţi în legătură cu influenţa sfântă a lui Dumnezeu, cum sunt, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul Adevărului”, este descriptivă: arată că există o legătură între această pecetluire şi făgăduinţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este o dovadă avansată sau o atestare a legământului lui Dumnezeu cu cel „pecetluit”, că „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ale „lucrurilor pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc [în grad suprem]” sunt adevărate; şi că el va moşteni acele binecuvântări făgăduite după ce a îndurat cu credincioşie probele iubirii şi devotării sale pe care Dumnezeu le va aplica.Apostolul se referă la această pecetluire mai târziu în aceeaşi epistolă, şi acolo identifică „făgăduinţa” cu „ziua răscumpărării [eliberării — n. e.]” (Efes. 4:30). Cu alte cuvinte deci, pecetea Spiritului făgăduinţei pentru ziua eliberării este numai o altă formă de a exprima ideea — noi (Biserica) „avem cele dintâi roade” ale Duhului — am primit plata, cum s-ar zice, făcând obligatoriu contractul sau legământul între Domnul şi noi şi asigurându-ne că dacă nu cădem de oboseală vom moşteni deplin făgăduinţa.Această pecete sau relaţie de legământ a calităţii de fiu şi moştenitor nu este un semn exterior pe frunţile noastre; nici nu este un semn sau o manifestare a favorii lui Dumnezeu în afacerile pământeşti, în prosperitatea lumească; nici nu este acum şi nici n-a fost vreodată „darurile” vindecării sau ale vorbirii în limbi etc., pentru că multora din cei care au posedat acele „daruri” miraculoase le-a lipsit pecetea sau mărturia Spiritului. Fapt. 8:13-23; 1 Cor. 13:1-3.Pecetea sau garanţia Spiritului sfânt este în inima celui pecetluit, şi de aceea nimeni n-o ştie în afara celui care o primeşte (Apoc. 2:17), decât că alţii pot vedea roadele ei în viaţa sa zilnică. „Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimi arvuna Duhului.” 2 Cor. 1:21, 22.((248))Această arvună sau pecete a calităţii de fiu este Spiritul iubirii care este una cu Tatăl şi cu toate aranjamentele Sale sfinte, strigând: Ava, Tată; Îmi place să fac voia Ta, O, Dumnezeul meu. Cel care are această pecete sau semn al stării de fiu este cel care nu numai caută să facă voia Tatălui, dar şi află că a o face „nu este greu”, ci plăcut. 1 Ioan 5:3.Spiritul înfierii sau pecetluirea ca fii, posesia primelor roade sau arvuna moştenirii viitoare, este deci una din cele mai avansate „mărturii” ale Spiritului — însăşi crema experienţelor creştine în viaţa prezentă. Înainte de a ajunge la acest stadiu al experienţei, noi trebuie să primim partea noastră de ungere prin intrarea în corpul uns al lui Cristos, Biserica, prin aceea că suntem concepuţi de Spiritul Adevărului spre sfinţirea spiritelor noastre, ca să cunoaştem şi să facem voia Domnului. Această experienţă vine după ce am fost însufleţiţi de Spirit pentru serviciul dreptăţii; este o dovadă, ca să spunem aşa, că am trecut din starea de embrion într-una în care Dumnezeu ne poate considera fii şi ne poate pecetlui în această calitate.După cum toţi care cred ar trebui să caute să vină sub influenţa de ungere şi concepere a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, a Spiritului Adevărului, tot aşa, toţi care au fost astfel concepuţi de Spirit la starea de fii ar trebui să caute să ajungă la acea poziţie a plinătăţii armoniei cu Tatăl pe care El o poate recunoaşte şi pecetlui. Şi după ce au ajuns la acea poziţie, toţi să aibă grijă să nu strice sau să nu întunece pecetea — să nu înăbuşe sau să nu stingă această comoară preţioasă — să nu schimbe acest spirit al iubirii şi bucuriei în Spiritul sfânt al părtăşiei şi comuniunii, într-un spirit de apăsare, întunecime, tristeţe. Efortul constant al tuturor celor care o primesc trebuie să fie spre a nu strica această pecete, ci a o păstra întotdeauna strălucitoare şi proaspătă.
Calea Împăcării — Spiritul sfânt al lui Dumnezeu
 Calea Împăcării — Spiritul sfânt al lui DumnezeuLucrarea Spiritului sfânt — Acum şi în Mileniu — Diferite nume care descriu Spiritul sfânt, „Duhul iubirii”, „Duhul adevărului” etc. — În contrast, duhul nesfânt, „duhul erorii”, „duhul fricii” etc. — Pronume personale aplicate — Semnificaţia cuvântului duh — „Dumnezeu este duh” — „Duhul sfânt încă nu era” — Darurile Duhului — Puterea transformatoare a Spiritului sfânt — Spiritul cu măsură şi fără măsură — „Duhul lumii”, Anticrist — Lupta între acesta şi Spiritul sfânt — Luptele interne şi externe ale sfinţilor — Duhul care doreşte cu gelozie — Învăţaţi de duh — Parakletos, mângâietorul — El vă va conduce în tot adevărul şi în Împăcare deplină — Supravegherea Spiritului n-a fost mai mică de când au încetat darurile miraculoase„Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi … aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: «Ava, Tată!» Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:14-16.„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.MAREA lucrare a Împăcării n-ar putea fi analizată cum se cuvine şi nici n-ar putea fi înţeleasă clar dacă lucrarea Spiritului sfânt în legătură cu aceasta ar fi trecută cu vederea sau ar fi ignorată. Spiritul sfânt are mult de-a face cu prezentarea Împăcării — arătând credinciosului iertarea divină, precum şi îndrumându-l în deplina reconciliere a inimii cu Dumnezeu. Sub influenţa de concepere a Spiritului sfânt, primit de Domnul nostru Isus la botezul Său, la începutul misiunii Sale, inima Sa consacrată a putut să vadă clar şi distinct voia Tatălui, cursul potrivit, calea îngustă a jertfirii, şi să aprecieze făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, a căror împlinire era dincolo de umilirea, înjosirea şi moartea Sa la Calvar. Aşadar, prin Spiritul sfânt ((164)) Răscumpărătorul nostru a putut să înfăptuiască marea Sa lucrare, fiind condus de el să facă ceea ce era plăcut şi acceptabil înaintea Tatălui şi ceea ce a dat răscumpărarea pentru toată omenirea. Spiritul sfânt se identifică în mod asemănător şi cu Biserica: toţi cei care au acceptat meritele marelui sacrificiu pentru păcat, care au venit la Tatăl prin meritul sacrificiului Fiului şi care s-au prezentat ca sacrificii vii, în armonie cu chemarea de sus la natura divină oferită acestora în Veacul Evanghelic, au avut nevoie şi au avut ajutorul Spiritului sfânt. Numai în măsura în care cineva primeşte Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este în stare să vină pe linia bună a părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, aşa încât să „poată înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”, şi să o facă. Numai prin Spiritul sfânt suntem îndrumaţi dincolo de simpla literă a mărturiei divine, la o apreciere cuvenită a „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu” şi a tuturor lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc, lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pentru a le înţelege şi a le aprecia. 1 Cor. 2:9, 10.Funcţia Spiritului sfânt va fi tot aşa de importantă şi în Veacul Milenar, în aducerea lumii iarăşi în armonie cu Dumnezeu, sub condiţiile Noului Legământ, prin meritele jertfei iubitului Răscumpărător. În conformitate cu aceasta, Domnul, prin profetul Ioel (2:28, 29), a atras atenţia asupra acestui fapt, arătând că în timp ce în acest Veac Evanghelic va turna Spiritul Său numai peste slujitorii şi slujitoarele Sale, totuşi, „după aceea” Spiritul Său sfânt va fi turnat în mod general peste lume, peste „orice făptură”*. În Veacul Milenar deci, progresul lumii va fi în deplin acord cu Spiritul ((165)) sfânt; şi în măsura în care oamenii vor ajunge să fie în armonie deplină cu acel Spirit sfânt, vor fi potriviţi pentru condiţiile vieţii, bucuriei şi binecuvântării veşnice care vor fi după Veacul Milenar. Faptul că Spiritul sfânt va coopera cu Biserica glorificată la binecuvântarea tuturor familiilor de pe pământ este mărturisit şi de Domnul nostru. După ce ne înfăţişează gloriile Mileniului şi rezerva lui abundentă de adevăr ca un râu mare al apei vieţii, limpede precum cristalul, El zice: „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apoc. 22:17.*Ordinea acestei binecuvântări este inversată în această declaraţie profetică; foarte probabil pentru a ascunde problema până la timpul potrivit, şi astfel a ascunde ceva din lungimea şi lăţimea, adâncimea şi înălţimea planului divin, până la timpul potrivit ca acesta să fie cunoscut şi apreciat.Însă acest subiect al Spiritului sfânt, funcţia şi lucrarea lui au fost, timp de secole, foarte greşit înţelese de mulţi din poporul Domnului; şi numai în lumina Soarelui Dreptăţii care răsare — în lumina parousiei Fiului Omului — acest subiect devine cu totul clar şi raţional, aşa cum în mod evident a fost pentru Biserica timpurie, şi în armonie cu diferitele mărturii scripturale care se referă la el. Doctrina Treimii, care, după cum am văzut, a început să apară în secolul al II-lea şi a ajuns la mare dezvoltare în secolul al IVlea, este în mare măsură responsabilă de o mare parte din întunericul care se combină cu adevărul asupra acestui subiect în mintea multor creştini, spre marele lor dezavantaj — încurcând şi mistificând toate convingerile religioase.Există consecvenţă în învăţătura scripturală că Tatăl şi Fiul sunt în deplină armonie şi unitate de scop şi lucrare, după cum tocmai am văzut. La fel de consecventă este şi învăţătura scripturală în privinţa Spiritului sfânt — că acesta nu este un alt Dumnezeu, ci este spiritul, influenţa sau puterea exercitată de unicul Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de Singurul Său Fiu Conceput — în unitate absolută, prin urmare, cu ambii, care de asemenea sunt în unitate sau în acord deplin. Dar cât de diferită este această unitate a Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfânt de aceea susţinută şi învăţată sub numele de doctrina Treimii, care în cuvintele ((166)) din Catehism (întrebarea 5 şi 6) declară: Sunt trei persoane într-un singur Dumnezeu — Tatăl, Fiul şi Duhul sfânt: „aceştia trei sunt un Dumnezeu, la fel în substanţă, egali în putere şi glorie”. Această vedere se potrivea bine „veacurilor întunecate” care au ajutat-o să se producă. Perioada când tainele erau adorate în loc să fie dezlegate a găsit în această teorie una foarte valoroasă, care, pe cât este de nescripturală pe atât este de iraţională. Cum ar putea trei să fie unul în persoană, în substanţă? Şi dacă sunt numai „unul în substanţă”, cum ar putea fi „egali”? Nu ştie orice persoană inteligentă că dacă Dumnezeu este unul în persoană, nu poate fi trei? Şi dacă sunt trei în persoană, cei trei ar putea fi una numai într-un sens, şi acesta nu este în persoană, ci în scop, în minte, în voinţă, în cooperare? Într-adevăr, dacă n-ar fi faptul că această absurditate trinitariană a fost introdusă în noi din cea mai fragedă pruncie şi faptul că este învăţată cu seriozitate în seminariile teologice de către profesori cu părul cărunt, în multe alte feluri aparent înţelepţi, nimeni nu i-ar da atenţie serioasă nici o clipă. Cum a reuşit marele Adversar s-o strecoare în poporul Domnului ca să-i zăpăcească, să-i înşele şi să strice efectul Cuvântului lui Dumnezeu, este adevărata taină care probabil nu va fi rezolvată până când vom „cunoaşte deplin cum am fost cunoscuţi şi noi”, în glorie.Cel care a studiat cu atenţie capitolele precedente a găsit în Scripturi mărturie abundentă în privinţa faptului că nu este decât un singur Dumnezeu Atotputernic — Iehova; şi că El L-a înălţat mult pe Fiul Său Întâi-Conceput, Singurul Său Conceput, la propria Sa natură şi la propriul Său tron al universului; şi că alături de Ei în ordinea rangului va fi Biserica glorificată, Mireasa, soţia Mielului şi moştenitoarea împreună cu El, altfel numiţi „fraţii” Săi. Aceştia vor fi făcuţi asociaţi gloriei Sale, după cum în veacul prezent li se cere să fie asociaţi în suferinţele Sale. Cei care au studiat au observat de asemenea că toate scripturile se armonizează şi concordă ((167)) cu mărturia de mai sus; şi mai mult, nu se află nici o scriptură care, direct sau indirect, în realitate sau în aparenţă, să vină în conflict cu aceste constatări. Acum se naşte întrebarea: cine, unde şi ce este Spiritul sfânt?Să urmăm în privinţa acestei întrebări aceeaşi cale de investigare urmată şi în celelalte. Să mergem la legea şi la mărturia lui Dumnezeu pentru toate informaţiile noastre. Să nu mergem la om. Să nu acceptăm îndoielile şi speculaţiile oamenilor buni care sunt morţi, sau ale oamenilor buni care sunt vii, şi nici chiar ale noastre. Să ne amintim declaraţia apostolului că Cuvântul Domnului este dat cu intenţia „ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:17). Să ne punem încrederea cu totul în Domnul şi să căutăm semnificaţia celor declarate de El în privinţa Spiritului sfânt, aducând fiecare mărturie scripturală în armonie; asiguraţi că adevărul, şi numai el, va rezista unei astfel de examinări minuţioase. Făcând astfel, cu rugăciune şi grijă, eforturile noastre vor fi răsplătite. Celui care bate i se va deschide uşa cunoştinţei, celui care caută i se va descoperi cunoştinţa despre Spiritul sfânt. Isa. 8:20; Mat. 7:7, 8.Spiritul sfânt este definit în diferite feluri în Scripturi, şi pentru a înţelege corect subiectul, aceste diferite definiţii trebuie să fie analizate împreună şi să fie lăsate să arunce lumină una asupra alteia. Să se observe că Spiritul sfânt are diferite denumiri: „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul lui Hristos”, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul adevărului”, „duh de chibzuinţă”, „duh de libertate”, „Duhul Tatălui”, „Duhul făgăduinţei”, „duhul blândeţii”, „duh de pricepere”, „duh de înţelepciune”, „Duhul slavei”, „duh de sfat”, „Duhul harului”, „duh de înfiere”, „duhul prorociei”.Aceste diferite denumiri, repetate de multe ori şi folosite alternativ, ne dau asigurare deplină, corectă, că toate se referă la acelaşi Spirit sfânt — de fapt, adesea este adăugat, combinat, cuvântul „sfânt”, cum ar fi, de exemplu: „Duhul ((168)) Sfânt al lui Dumnezeu”, „Duhul Sfânt al făgăduinţei” etc. Noi trebuie să căutăm o înţelegere a subiectului care să nu respingă nici una din aceste denumiri, ci să le armonizeze pe toate. Este cu neputinţă a se armoniza aceste diferite declaraţii cu ideea obişnuită despre un al treilea Dumnezeu; dar este cu totul compatibil cu fiecare din ele să se înţeleagă că aceste diferite expresii descriu spiritul, dispoziţia şi puterea singurului Dumnezeu, Tatăl, precum şi spiritul, dispoziţia şi puterea Domnului nostru Isus Cristos, fiindcă El este una cu Tatăl — şi de asemenea, într-o anumită măsură, este spiritul sau dispoziţia tuturor acelora care sunt cu adevărat ai Domnului, îngeri sau oameni, în măsura în care au ajuns în unitate sau în armonie cu El.Pentru unii ar putea fi folositor să observăm că peste tot în Scripturi este menţionat şi un alt spirit, şi acesta în termeni opuşi, adică, „duh de frică”, „duh de robie”, „duhul lumii”, „duhul rătăcirii”, „duh de ghicire”, „duhul lui Antihrist”, „duh de adormire”. Nimeni nu se gândeşte că aceste diferite definiţii, dacă sunt luate împreună, ar justifica ideea că sunt doi sau mai mulţi Satani. Toţi, în mod natural şi destul de cuvenit, vom recunoaşte că prin aceşti termeni se înţelege în general spiritul greşit — spiritul, dispoziţia sau puterea care-şi are exemplificarea principală în Satan; spiritul care se manifestă în toţi cei care sunt în armonie cu păcatul şi cu Satan. În mod foarte potrivit, de asemenea, nimeni nu se gândeşte că acestea sunt spirite persoane. La fel, nimeni să nu considere că diferitele aplicări ale cuvântului „duh” în sens bun înseamnă diferite fiinţe spirituale, nici că împreună înseamnă un alt Dumnezeu. Aceşti termeni, luaţi împreună, reprezintă diferitele trăsături ale caracterului, dispoziţiei, Spiritului Dumnezeului nostru, Iehova, şi proporţional ale spiritului sau dispoziţiei celor care au primit Spiritul Său, au devenit părtaşi ai dispoziţiei Sale şi au venit în armonie cu mintea divină.((169))Anumite idei nescripturale, şi de aceea false, în privinţa duhului omului, care vor fi examinate într-un capitol următor, stau aproape de temelia vederii nescripturale şi false despre Spiritul sfânt, atât de larg răspândită acum. Iar părerile greşite cu privire la Spiritul lui Dumnezeu şi la spiritul omului au fost intensificate şi adâncite de faptul că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei engleze au folosit de nouăzeci şi două de ori expresia „Duhul Sfânt”, fără nici cea mai vagă autoritate — cuvântul grecesc fiind pneuma — spirit. Şi cuvântul „duh”, pentru cei needucaţi, are un sens foarte vag care, totuşi, este identificat foarte clar cu ideea de personalitate. Este demn de remarcat că în Versiunea Revizuită a Noului Testament cuvântul „duh” a fost schimbat prin cuvântul „spirit” în douăzeci şi unu de locuri, şi Comitetul American de Revizuire şi-a consemnat protestul în privinţa folosirii cuvântului „duh” în celelalte şaptezeci şi unu de cazuri. Şi totuşi, atât comitetul englez cât şi cel american au fost compuse din susţinători stricţi ai Treimii.Nu există absolut nici un motiv să se creadă sau să se spună că Spiritul sfânt ar fi un alt Dumnezeu, deosebit ca personalitate de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă, să observăm faptul că Spiritul Tatălui a fost transmis Domnului nostru Isus, după cum este scris: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” (Luca 4:18). Întorcându-ne la profeţia din care se citează aceasta, citim acolo în ebraică: „Duhul Stăpânului Iehova este peste Mine, căci Iehova M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi” (Isa. 61:1). Şi în acelaşi sens citim iarăşi: „Duhul lui Iehova Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Iehova” (Isa. 11:2). În mod asemănător, acelaşi spirit în Cristos este menţionat ca „duhul lui Hristos”, gândul lui Cristos: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus”. Filip. 2:5.((170))Unii susţin că referirea Domnului nostru la Spiritul sfânt, relatată în Ioan 14:26, dovedeşte că Spiritul este o persoană, deoarece Versiunea noastră Comună redă acest pasaj astfel: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Dar o privire la textul grecesc arată că traducătorii au fost influenţaţi de prejudecăţile lor asupra acestui subiect, căci nu există nici un temei pentru folosirea cuvintelor „pe care” şi „Îl”[ca persoane — n. e.]. Traducerea Diaglott redă acest text astfel: „Dar ajutătorul, Spiritul sfânt care va fi trimis de Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aminti acelea pe care vi le-am spus Eu”.Aceeaşi observaţie critică se poate aplica şi la versetul 17 din acelaşi capitol, care în Versiunea noastră Comună spune: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi”. Aici expresia „Duhul adevărului” este evident folosită în contrast cu „duhul de rătăcire”. Pasajul nu se referă nicidecum la o persoană, ci la influenţa adevărului şi la efectul acestuia asupra poporului Domnului. Traducerea Diaglott redă acest verset: „Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că ea nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, pentru că lucrează cu voi şi va fi în voi”.Să luăm altă ilustraţie: „Când va veni … Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare. El Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti” (Ioan 16:13, 14). În acest pasaj cuvântul grecesc heautou este tradus „Sine”, [ca persoană — n. e.], totuşi acelaşi cuvânt este adeseori tradus corect „sine” [ca lucru — n. e.]. În Versiunea noastră Comună [engleză — n. e.] acest cuvânt heautou este redat la genurile masculin, feminin, comun şi neutru. De exemplu, în textul de mai sus este redat ((171)) la masculin;* în 1 Cor. 11:5 este de genul feminin — „îşi necinsteşte capul îeiş”; la fel în Apoc. 2:20 — „care îşi zice ea însăşi prorociţă”; şi iarăşi în 1 Cor. 13:5 — „Dragostea … nu caută folosul său”. În 1 Cor. 11:31 este redat la comun — „dacă ne-am judeca”; la fel în 1 Cor. 16:15 — „s-a dedicat cu totul”; apoi Luca 22:17 — „împărţiţi-l între voi”; şi Ioan 6:53 — „n-aveţi viaţă în voi”. Ca ilustrare de traducere a cuvântului heautou la neutru, în Versiunea noastră Comună, observăm următoarele:*Aici pronumele urmează după substantivul Mângâietorul (în greacă masculin, dar este arbitrar, indiferent de sex — ca în germană, în care sobă şi masă sunt de genul masculin, furculiţă de genul feminin, femeie de genul neutru).„Ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi.” Mat. 6:34.„Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi.” Marcu 3:24.„Dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi.” Marcu 3:25.„După cum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine.” Ioan 15:4.„Nimic nu este necurat în sine.” Rom. 14:14.„Tot trupul … îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.” Efes. 4:16.„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” Iac. 2:17.Similar, cuvântul ekinos, redat prin „el” [persoană — n. e.] în pasajul care este în analiză ar putea fi tradus la fel de bine prin „acela”, „aceea”, „acesta”, „aceasta”, „aceia”, „acelea”, „acelaşi”, „ea”, „el” [lucru — n. e.] şi în Versiunea noastră Comună engleză este redat în toate aceste forme şi mai frecvent decât sunt pronumele masculine „el”, „a, al lui”, „lui”, „pe el”. Oricine este sceptic în legătură cu acest subiect se poate uşor convinge consultând o concordanţă greco-engleză a Noului Testament, care arată diferitele traduceri ale acestor cuvinte. Vom da câte un exemplu din fiecare astfel de traduceri ale cuvântului ekinos:„În ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea.” Luca 10:12.((172))„Gândind că este grădinarul, ea I-a zis … .” Ioan 20:15.„Dar să ştiţi aceasta că, dacă ar fi ştiut stăpânul casei … .” Mat. 24:43 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e.].„Nu-i zic să se roage pentru acela.” 1 Ioan 5:16.„Într-una din acele zile când Isus învăţa … .” Luca 20:1.„Şi ziua aceea era sabat.” Ioan 5:9.„Băiatul a fost vindecat din ceasul acela.” Mat. 17:18.Adeseori însă, la o virtute sau calitate se adaugă genul persoanei sau lucrului căruia aceasta îi aparţine; astfel, de exemplu, deoarece Tatăl ceresc este indicat ca masculin, nar fi decât potrivit ca puterea Lui, spiritul Lui, fiecare caracteristică şi influenţă a Lui să fie indicate la masculin. Nu este rar nici ca lucruri care sunt neutre prin ele însele să fie indicate ca masculine sau feminine, în funcţie de cum sunt ele: tari şi active, ori pasive şi delicate. Astfel, soarele este în mod general indicat prin „el”, iar luna prin „ea”. Ca atare, dacă n-ar fi concepţia generală greşită asupra acestui subiect şi ideea larg răspândită că Spiritul sfânt este o persoană (şi nu doar spiritul, influenţa sau puterea divină — spiritul Tatălui), nu s-ar putea face nici o critică a folosirii pronumelor masculine în privinţa Spiritului sfânt, pentru că Dumnezeu este recunoscut ca masculin, ca Autorul şi izvorul vieţii şi binecuvântării. Astfel deci, să nu trecem cu vederea faptul că folosirea pronumelor personale nu dovedeşte că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este o altă persoană decât Tatăl şi Fiul — un alt Dumnezeu. Spiritul sau influenţa sfântă este spiritul sau influenţa Tatălui şi a Fiului, căci aceştia sunt una în scop şi influenţă.Semnificaţia cuvântului „duh”Aici se iveşte pe bună dreptate întrebarea: care sunt sensurile sau semnificaţiile atribuite expresiei „Duh sfânt” aşa cum sunt folosite în Scripturi? Ce calităţi sau însuşiri ale caracterului sau puterii divine sunt reprezentate prin ((173)) cuvântul „duh”? Răspunsul se va găsi cel mai bine examinând mai întâi sensul strict al cuvântului „duh”, iar apoi examinând diferitele feluri de utilizare a lui de-a lungul Scripturilor.(1) În Vechiul Testament cuvântul „duh” este traducerea cuvântului ebraic ruah, semnificaţia primară sau sensul originar al lui fiind vânt. În Noul Testament cuvântul „duh” vine de la grecescul pneuma, prima semnificaţie sau sensul rădăcinii lui fiind de asemenea vânt. Dar nimeni să nu tragă în grabă concluzia că noi suntem pe cale să încercăm a dovedi că Duhul sau Spiritul sfânt este un vânt sfânt, pentru că nimic n-ar putea fi mai departe de gândul nostru. Dar noi dorim să prezentăm acest subiect obscur în aşa fel încât să fie de ajutor atât pentru cei învăţaţi cât şi pentru cei neînvăţaţi; ca atare, începem cu sensul primar recunoscut al acestor cuvinte, pentru a putea stabili cum şi de ce a fost folosit în cazul acesta.Întrucât vântul este atât nevăzut cât şi puternic, aceste cuvinte, ruah şi pneuma, au primit treptat un sens mult mai larg şi au ajuns să reprezinte orice putere sau influenţă nevăzută, bună sau rea. Şi deoarece puterea divină este exercitată pe căi şi prin mijloace care depăşesc văzul uman, de aceea cuvântul „duh” a ajuns să fie aplicat tot mai mult la toate procedurile Domnului. De asemenea, în mod firesc a intrat în uzul comun în legătură cu influenţele umane care sunt nevăzute; de exemplu, pentru a reprezenta suflarea vieţii, puterea prin care trăieşte omul, care este nevăzută, numită „duhul” sau „suflarea vieţii”; de asemenea pentru puterea minţii, care este nevăzută, numită „duhul minţii.” Viaţa însăşi este o putere şi este nevăzută, şi ca atare a fost de asemenea numită spirit de către cei din antichitate. Ar putea fi utile câteva ilustraţii de folosire diferită a cuvântului ebraic ruah şi a celui grecesc pneuma.În Vechiul Testament ruah este tradus [în limba engleză — n. e.] de patru ori „suflu”, de douăzeci şi opt de ori „suflare”, de şase ori „minte”, de opt ori „miros” şi de nouăzeci şi una de ((174)) ori „vânt” şi „vântos”. De fiecare dată ideea care stă în spatele cuvântului este de influenţă sau putere nevăzută. Exemple de asemenea traduceri ale cuvântului ruah sunt după cum urmează:„La suflarea [suflul, K. J. — n. e.] nărilor Tale s-au îngrămădit apele.” Exod. 15:8.„Orice făptură … în care era suflare de viaţă.” Gen. 6:17; 7:15.„El ţine în mână … suflarea oricărui trup omenesc.” Iov 12:10.„Toţi au aceeaşi suflare şi omul nu întrece cu nimic pe animal.” Ecl. 3:19.„Ele au fost o pricină de mare amărăciune a spiritului pentru Isaac.” Gen. 26:35 [subsol, trad. reviz. — n. e.]„Domnul a simţit un miros plăcut.” Gen. 8:21.„Au nas, dar nu miros.” Ps. 115:6.„Şi Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ.” Gen. 8:1.„Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta.” Exod. 15:10.„Vânturi aducătoare de furtună, care împliniţi poruncile Lui.” Ps. 148:8.„Cum se clatină copacii din pădure când bate vântul.” Isa. 7:2.În Noul Testament pneuma este redat (în afară de „duh” şi „spirit”) prin „viaţă”, „spirituale” şi „vânt” [în cel român prin „suflare”, „duhovniceşti” şi „vânt” — n. e.].„Să dea suflare icoanei fiarei.” Apoc. 13:15.„Fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti.” 1 Cor. 14:12.„Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul.” Ioan 3:8.Să nu uităm că toate aceste traduceri sunt făcute de adepţii Treimii. Noi nu avem nimic împotriva acestor traduceri — ele sunt foarte bune; dar atragem atenţia asupra lor ca dovezi că aceste cuvinte, ruah şi pneuma, redate prin „duh” nu au sensul de persoană, ci au sensul de putere sau influenţă nevăzută.„Dumnezeu este Duh”(2) „Dumnezeu este Duh”; adică El este o fiinţă puternică, dar nevăzută; la fel îngerii sunt numiţi duhuri, deoarece şi ((175)) ei, în starea lor naturală, sunt nevăzuţi de oameni, decât doar dacă sunt descoperiţi prin putere miraculoasă. Domnul nostru Isus, când a fost om, n-a fost numit fiinţă spirituală, dar de la înălţarea Sa este scris despre El: „Domnul este Duhul” — El este acum o fiinţă puternică şi nevăzută. Biserica din acest Veac al Evangheliei are făgăduinţa schimbării de natură, în asemănarea Domnului ei, după cum este scris: „Vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este”. Despre Biserică se spune că este spirituală, întrucât este în armonie cu Domnul şi se spune că este concepută de Spirit din nou, la o natură nouă, o natură spirituală, cu asigurarea că ceea ce este conceput de Spirit se va naşte din Spirit la înviere. Această utilizare a cuvântului spirit, se va observa, este în legătură cu personalitatea — cu fiinţele spirituale. 2 Cor. 3:17; 1 Ioan 3:2; Ioan 3:6.(3) O altă utilizare a cuvântului duh este în sens de putere generatoare sau fertilitate, ca în Gen. 1:2: „Duhul lui Dumnezeu Se mişca peste întinderea apelor” — adică puterea lui Dumnezeu, vehiculul energiei Sale, a fertilizat apele, sau le-a făcut rodnice, productive. Tot astfel „oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt”, puterea sau influenţa sfântă a lui Dumnezeu le-a fertilizat mintea, făcându-i să gândească lucrurile pe care Dumnezeu voia ca ei să le exprime (2 Pet. 1:21). La fel, meşterii iscusiţi pe care Moise i-a ales să pregătească accesoriile Cortului Întâlnirii au fost aduşi sub influenţa puterii divine, pentru activarea sau stimularea facultăţilor naturale ale lor, fără a-i afecta pe ei în vreun sens moral, întocmai cum nici apele din adânc nau fost afectate în sens moral. Astfel este scris:„Domnul l-a chemat pe nume pe Beţaleel … l-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, în înţelepciune, pricepere şi cunoştinţă în tot felul de lucrări. I-a dat putere să inventeze lucruri de artă, să lucreze în aur, în argint şi în bronz, să taie pietre şi să le monteze, să lucreze lemnul cu măiestrie şi să facă tot felul de lucrări de artă. I-a pus în inimă să înveţe pe alţii, atât ((176)) lui cât şi lui Oholiab … . I-a umplut cu înţelepciune a inimii ca să facă toate lucrările de gravură în piatră, de invenţii, de lucrat la gherghef.” Exod. 35:30-35; 28:3; 31:3-5.La fel suntem informaţi despre Moise că Iehova Dumnezeu a pus peste el şi peste bătrânii din Israel Spiritul Său, cu putere specială pentru a judeca afacerile lui Israel, pentru a păstra ordinea etc. (Num. 11:16-26). În acelaşi mod Spiritul lui Dumnezeu a fost cu împăraţii lui Israel, atâta vreme cât I-au fost loiali Lui. Să observăm, de exemplu, cazul lui Saul (1 Sam. 11:6); şi că acest Spirit de înţelepciune sau de judecată în privinţa guvernării Israelui s-a depărtat de Saul şi i-a fost conferit lui David, a cărui înţelepciune este în mod deosebit observată după aceea (1 Sam. 16:13, 14). Apoi, în locul Spiritului înţelepciunii, curajului şi încrederii, ca slujitor al Domnului, Saul a avut un spirit rău, mai literal spus un spirit de tristeţe, de respingere, de pierdere a încrederii, prin faptul că şi-a dat seama că nu mai era reprezentantul Domnului pe tron. Şi se spune că acest spirit de respingere, care medita la nenorociri, a venit de la Domnul — probabil în sensul că a rezultat din procedurile Domnului, prin aceea că Şi-a retras de la Saul recunoaşterea, puterea susţinătoare şi îndrumarea în afacerile Israelului.„Duhul Sfânt încă nu era”Dar nici o manifestare a Spiritului lui Dumnezeu, înainte de prima venire a Domnului nostru Isus, n-a fost exact la fel cu manifestarea şi lucrarea Spiritului Domnului asupra Domnului nostru Isus, de la botezul Său până la răstignirea Sa, şi asupra Bisericii lui Cristos din ziua Cincizecimii şi până acum — până chiar la sfârşitul acestui veac al Evangheliei şi la completarea căii Bisericii prin întâia înviere. În armonie cu aceasta citim: „Duhul Sfânt încă nu era [dat, cu excepţia Domnului nostru Isus], fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Ioan 7:39.Lucrarea Spiritului lui Dumnezeu în acest Veac al Evangheliei se deosebeşte mult de lucrarea lui în timpurile ((177)) anterioare; iar această deosebire este exprimată prin cuvintele „Duhul înfierii”, „Duhul fiesc”, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul adevărului” şi alte asemenea expresii. După cum am văzut deja, după căderea lui Adam nici unul dintre urmaşii săi n-a fost acceptat ca fiu al lui Dumnezeu până la întâia venire; cel mai înalt titlu dat lui Avraam, tatăl credincioşilor, a fost acela de prieten: „El a fost numit «prietenul lui Dumnezeu»”. Dar, după cum arată apostolul Ioan, când Logosul a devenit trup, El S-a prezentat la poporul Său, Israel, şi tuturor celor care L-au primit îatunci şi de atunci încoaceş le-a dat puterea îprivilegiul, posibilitateaş să devină fii ai lui Dumnezeu; iar aceştia, spune El, au fost concepuţi din Dumnezeu — concepuţi din Duh, fiindcă „ce este născut din Duh este duh”. Ioan 1:12, 13; 3:3-8.În acest sens al cuvântului, Spiritul sfânt este garantat numai casei fiilor; iar casa fiilor n-a fost cunoscută până când Preaiubitul Fiu a fost arătat în trup şi a răscumpărat lumea, dăruind celor care-L acceptă posibilitatea să primească adoptarea ca fii (Gal. 4:5; Efes. 1:5). Această adoptare, după cum ne informează apostolul Pavel, a fost în primul rând moştenirea lui Israel, dar fiindcă în Israel nu erau pregătiţi un număr suficient care să completeze numărul predestinat pentru a fi adoptaţi, de aceea, după ce a acceptat rămăşiţa lui Israel, „Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”, ca să fie fii ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos, iar acest lucru a fost cunoscut mai dinainte şi prezis prin profeţi. Rom. 9:4; 29-33; Fapt. 15:14.Dar în ce privinţă această manifestare a puterii, influenţei sau Spiritului divin se deosebeşte în acest Veac al Evangheliei de manifestarea ei în timpurile trecute? Apostolul Petru răspunde la această întrebare, asigurându-ne că vrednicii din vechime, deşi au fost mult onoraţi de Dumnezeu şi au fost conduşi de Spiritul Său sfânt, au vorbit şi au scris lucruri pe care nu le-au înţeles. Dumnezeu i-a folosit ca slujitori ai Săi, ca să scrie lucruri care nu-şi aveau timpul să fie înţelese de ((178)) ei, dar care, la timpul cuvenit, ne vor fi descoperite nouă, casei fiilor, prin lucrarea aceluiaşi Spirit sfânt sau putere sfântă a lui Dumnezeu asupra celor concepuţi de Spirit. În trecut acţiunea Spiritului sfânt a fost mai cu seamă mecanică; asupra noastră este mai cu seamă explicativă şi sugestivă, expunând planul divin prin apostoli şi învăţători special „rânduiţi în Biserică” din când în când, obiectivul fiind să ajute pe fii să „înţeleagă pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” înţelepciunii şi bunătăţii divine, aşa cum sunt exemplificate în planul divin şi în descoperirea lui. Într-adevăr, din cuvintele apostolului este evident că nici chiar îngerilor (care au fost uneori folosiţi de Domnul ca mijloace în comunicarea cu profeţii, mediile Spiritului Său sfânt) nu le-a fost permis să înţeleagă semnificaţia comunicărilor lor, după cum nu le-a fost permis nici profeţilor care au scris acele revelaţii pentru noi. Să observăm cuvintele apostolului:„Privitor la mântuirea aceasta, prorocii care au vorbit despre harul rânduit vouă, cercetau şi căutau cu stăruinţă, încercând să vadă ce timp [literal sau simbolic] şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi leau vestit acum cei care v-au predicat Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer, şi în care chiar îngerii doresc să privească”. 1 Pet. 1:10-12; 2 Pet. 1:21.Daruri ale aceluiaşi Spirit, aceluiaşi Domn, aceluiaşi Dumnezeu„Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia [în Biserică] i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor. Căci unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt ((179)) de înţelepciune; altuia, cuvânt de cunoaştere, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, daruri de vindecare, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor. Dar toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum Îi place.” 1 Cor. 12:4-11.Aici sunt enumerate unele dintre darurile date Bisericii prin Spiritul sfânt, dar noi trebuie să facem o deosebire clară între Spiritul sfânt şi aceste daruri sau manifestări acordate în Biserica timpurie. După cum ei nu trebuiau să înţeleagă că în diferiţii membri ai Bisericii lucrau spirite diferite, datorită deosebirilor între darurile lor, tot aşa nu trebuiau să înţeleagă nici că un alt Domn sau Învăţător a dat aceste daruri, ci toate trebuiau să fie identificate ca fiind din aceeaşi influenţă sfântă revărsată de acel singur Domn, reprezentantul singurului Dumnezeu peste toţi, Iehova, şi să fie explicate ca „felurite slujbe” sau lucrări. Nu numai atât, dar Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, şi-a schimbat slujirea în Biserică; aşa că, în timp ce „darurile” de felul celor menţionate aici erau obişnuite în Biserica timpurie, a venit ziua, după cum spune apostolul că se va întâmpla, când prorociile se vor sfârşi, limbile vor înceta şi inspiraţia specială a cunoştinţei va dispărea (1 Cor. 13:8). Toate aceste „daruri” au fost evident necesare la inaugurarea Bisericii, la începutul veacului nou, dar n-au mai fost necesare după ce s-a stabilit Biserica şi după ce s-a completat canonul scrierilor inspirate. Acestea, spune apostolul, sunt suficiente, pentru ca „omul lui Dumnezeu să fie … cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:17.Este adevărat, nu toate aceste daruri au trecut sau au încetat; iar încetarea celor care n-au mai fost continuate nu dovedeşte că Domnul are mai puţină putere acum decât cu optsprezece secole în urmă, şi nici nu dovedeşte că poporul Domnului este mai puţin vrednic sau mai puţin favorizat de ((180)) Domnul. Dimpotrivă, aceasta arată „felurite manifestări” şi lasă să se înţeleagă că poporul lui Dumnezeu nu mai are nevoie de acele metode mai simple de instruire şi de acele dovezi ale acceptării lor de Domnul. Acum, în loc să li se acorde miraculos acele daruri, acţiunea Spiritului sau puterii lui Dumnezeu pare să fie asupra fiecăruia din poporul Său consacrat — în parte după însuşirile lor naturale şi în parte după zelul lor pentru serviciul Său. Şi astfel găsim că apostolul, în această relaţie contextuală şi în epistolele de mai târziu, îndeamnă Biserica să caute a dezvolta daruri, puteri şi capacităţi spirituale, în şi pentru serviciul Domnului, al poporului Său şi al Adevărului Său.Aceste daruri dezvoltate individual trebuie să fie apreciate mai mult decât cele date miraculos; şi de aceea apostolul spune: „Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună”; „Urmăriţi dragostea şi să doriţi [cultivaţi] cu înflăcărare manifestările duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi [expuneţi public]” (1 Cor. 12:31; 14:1). Apostolul arată că vorbirea în limbi a fost numai „un semn”, ca să poată atrage atenţia celor necredincioşi asupra Bisericii şi asupra metodelor ei (1 Cor. 14:22). Şi el arată că acest dar, prin urmare, care era foarte apreciat de unii dintre corinteni, este unul dintre cele mai puţin spirituale — dintre cele mai puţin adaptate pentru dezvoltarea Bisercii spirituale, şi este mai cu seamă folositor în legătură cu lumea neregenerată. Acest dar, şi altele dintro clasă cumva asemănătoare, a dispărut repede din Biserică după ce ea şi-a câştigat o bază şi o recunoaştere în lume.Dimpotrivă, „roadele Duhului” trebuie încurajate, cultivate tot mai mult, pentru ca ele să producă roada deplină, perfectă a iubirii faţă de Dumnezeu, unul faţă de altul şi a iubirii compătimitoare faţă de lume. Aceste roade ale Spiritului sunt numite de apostolul Pavel astfel: „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Gal. 5:22, 23). Cuvântul „roadă”, se va observa, dă o dublă idee: că este un ((181)) dar, însă cu dezvoltare şi coacere treptată, şi este rezultatul muncii. Aşa este şi cu darurile Spiritului: „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl”; însă asemenea roade nu sunt daruri miraculoase, ci daruri treptate şi indirecte, inspirate de făgăduinţele Tatălui nostru şi de învăţăturile Domnului nostru prin apostoli şi prin profeţi. Ele sunt făurite în noi pe măsură ce venim în armonie şi ascultare în gând, cuvânt şi faptă de Spiritul Tatălui nostru, de care suntem concepuţi şi prin care, dacă suntem ascultători, dezvoltăm tot mai mult din roadele sfinţeniei, sau roadele Spiritului sau dispoziţiei sfinte în asemănarea iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul şi Răscumpărătorul nostru. Astfel, sub slujirea Spiritului sfânt al Adevărului, cei credincioşi sunt pregătiţi pentru a fi „născuţi din Duh” la întâia înviere, fiinţe spirituale, deoarece ei au fost concepuţi de Spirit în momentul consacrării. Fiind astfel desăvârşiţi ca fiinţe spirituale, membrii Bisericii vor fi moştenitori ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Isus Cristos, Domnul nostru, în plinătatea unităţii şi părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, compleţi în El, care este capul tuturor stăpânirilor şi puterilor şi asociatul Tatălui în Împărăţie, şi plini de Spiritul Tatălui şi al Fiului — Spiritul sfânt.Se va observa din precedentele vederi generale asupra acestui subiect că acelaşi Spirit sau aceeaşi putere a Tatălui ceresc, Iehova, care a acţionat în crearea lumii şi care a acţionat diferit asupra servitorilor Săi din trecut, acţionează diferit şi în acest Veac al Evangheliei, în dezvoltarea Bisericii, în aducerea Bisericii în armonie cu Dumnezeu şi în potrivirea şi pregătirea ei ca „Trupul lui Hristos” pentru o parte comună în Împărăţie. Şi acelaşi Spirit sau influenţă sfântă a lui Dumnezeu va acţiona iarăşi diferit în timpul Veacului Milenar, prin Cristos şi prin Biserica glorificată, pentru a aduce lumea în armonie şi unitate cu principiile dreptăţii şi cu Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Nimic, în nici un sens sau grad, nu face necesar un alt Dumnezeu. Chiar ((182)) dimpotrivă. Faptul că singurul Dumnezeu este cel care lucrează în diferite împrejurări şi condiţii şi prin diferite mijloace, pentru împlinirea scopului Său, ne dă cu atât mai mult asigurarea că toate scopurile Sale bune se vor împlini, şi după cum declară El, „Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va … împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11.Voinţa, influenţa, puterea, spiritul divinDin cele anterioare înţelegem că o definiţie largă a cuvintelor „Duhul lui Dumnezeu” sau „Duhul sfânt” ar fi: voinţa, influenţa sau puterea divină pusă în acţiune, oricând şi oriunde şi pentru orice scop în armonie cu voinţa divină, care, fiind o voinţă sfântă, înseamnă că paşii şi acţiunile Spiritului sfânt vor fi în armonie cu sfinţenia. Dumnezeu Îşi exercită Spiritul sau energia în multe feluri, folosind diferite mijloace pentru a împlini diferite rezultate. Orice este realizat de Domnul prin mijloace mecanice sau inteligente, este tot atât de adevărat lucrarea Sa ca şi cum El însuşi ar fi înfăptuitorul, pentru că toate acele mijloace sunt din creaţia Sa. Întocmai cum, printre oameni, un antreprenor în construcţii s-ar putea să nu lucreze personal la fiecare parte a construcţiei, ci fiecare muncitor este reprezentantul său şi sub controlul său; lucrarea ca întreg este lucrarea antreprenorului, chiar dacă este posibil ca el să nu fi pus mâna pe vreo unealtă. El o face cu materialele sale şi prin reprezentanţii şi agenţii săi.Astfel, de exemplu, când citim, „Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri” (Gen. 2:4), nu trebuie să presupunem că El personal a mânuit elementele. El a folosit diferite mijloace: „El a zis şi s-a făcut [a dat porunci şi ele au fost executate prompt]; a poruncit şi a luat fiinţă” (Ps. 33:6, 9). Creaţia n-a venit în ordine instantaneu; căci citim că a trebuit timp — şase zile sau epoci. Şi în timp ce suntem informaţi clar că „toate vin de la Tatăl”, prin energia Sa, voinţa Sa, Spiritul ((183)) Său, totuşi această energie, după cum am văzut mai înainte, a fost exercitată prin Fiul Său, Logosul.Puterea transformatoare a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, aşa cum lucrează în această dispensaţie a Evangheliei, pentru a aduce poporul Său la împăcare deplină cu El, este o lucrare mai neclară, mai greu de înţeles decât exercitarea puterii Sale menţionată în Geneza 1:2. Ea se ocupă de un subiect mai înalt — de o minte şi o voinţă liberă în loc de o materie fără simţuri.În lumina Scripturilor putem înţelege că Spiritul sfânt înseamnă:a) Puterea lui Dumnezeu exercitată în oricare fel, dar întotdeauna în conformitate cu liniile dreptăţii şi iubirii, şi ca atare întotdeauna o putere sfântă.b) Această putere poate fi o energie de viaţă, o putere creatoare fizică, sau o putere de gândire, care creează şi inspiră gânduri şi cuvinte, sau o putere însufleţitoare sau dătătoare de viaţă, aşa cum s-a manifestat în învierea Domnului nostru şi care se va manifesta iarăşi în învierea Bisericii, corpul Său.c) Puterea sau influenţa de concepere sau de transformare a cunoştinţei Adevărului. În acest aspect ea este numită „Duhul Adevărului”. Dumnezeu Îşi conduce cursul conform adevărului şi dreptăţii; de aceea Cuvântul lui Dumnezeu, descoperirea cursului Său, este numit Adevăr — „Cuvântul tău este adevărul”. În mod asemănător, despre toţi cei care vin sub influenţa planului lui Dumnezeu de Adevăr şi dreptate, se spune în mod potrivit că sunt sub influenţa Spiritului sau dispoziţiei Adevărului; sunt în mod potrivit descrişi ca fiind concepuţi de Adevăr spre înnoirea vieţii.Tatăl atrage pe păcătoşi spre Cristos printr-o iluminare generală a minţii, o convingere că sunt păcătoşi şi că au nevoie de Răscumpărător. Despre cei care-L acceptă pe Cristos ca Mântuitorul şi Avocatul lor şi ajung la punctul consacrării depline lui Dumnezeu prin Cristos, se spune că sunt concepuţi de Dumnezeu, „concepuţi prin Cuvântul ((184)) adevărului”, concepuţi prin Spiritul lui Dumnezeu spre înnoirea vieţii. Adică, ajungând în armonie cu condiţiile şi reglementările divine, Dumnezeu acceptă această atitudine consacrată ca fiind o atitudine cuvenită, şi trecând pe lângă slăbiciunea cărnii sau acoperind-o cu haina dreptăţii lui Cristos — o îndreptăţire prin credinţă, El îi acceptă pe aceştia ca „creaţii noi” în Cristos Isus, a căror dorinţă este să fie conduşi de Spiritul Său în tot Adevărul şi să fie conduşi de acea dispoziţie sau Spirit în deplină ascultare până la măsura sacrificiului de sine, chiar până la moarte. Despre aceştia se spune că au primit un „duh de înfiere”, pentru că de atunci încolo Dumnezeu, prin Cristos, intră într-un legământ special cu ei, ca fii. Şi Tatăl, prin Căpetenia Mântuirii lor, le garantează acestora că dacă vor rămâne în Spiritul Adevărului, El va face ca toate afacerile şi întâmplările vieţii să lucreze împreună spre binele lor — pentru dezvoltarea tot mai mult în ei a spiritului dreptăţii, adevărului, păcii, bucuriei; ei vor avea tot mai mult Spirit sfânt, pe măsură ce vor progresa în ascultare de Spiritul Adevărului. Ca atare, îndemnul pentru aceştia este: „fiţi plini de Duh”, „umblaţi prin Duhul”, „Duhul lui Hristos să locuiască din belşug în voi şi să prisosească, şi el vă va face să nu fiţi nici leneşi nici neroditori”. Acest Spirit sfânt care lucrează în credincios din momentul deplinei sale consacrări Domnului este acelaşi Spirit sau dispoziţie sfântă a Tatălui care a lucrat şi în Domnul nostru Isus Cristos, şi de aceea este numit şi „Duhul lui Hristos”, şi suntem asiguraţi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.Spiritul „cu măsură” şi „fără măsură”Domnul nostru Isus Cristos a fost conceput de Spirit sfânt la botezul Său, la consacrarea Sa; la fel membrii corpului Său, Biserica Sa, după cum am văzut, sunt concepuţi la „botezul” lor „în moartea Lui” în momentul deplinei lor consacrări; dar întotdeauna trebuie avută în vedere o deosebire, adică, Domnul nostru Isus, Capul Bisericii, a ((185)) primit Spiritul sfânt fără măsură, fără limită (Ioan 3:34), în timp ce urmaşii Săi îl primesc cu măsură, sau limitat — fiecăruia (din Biserică) îi este dată o măsură de Spirit (1 Cor. 12:7; Rom. 12:3). Motivul acestei deosebiri este că Domnul nostru a fost om perfect, pe când noi, urmaşii Săi, deşi suntem acceptaţi ca perfecţi în mod socotit (îndreptăţiţi prin credinţă), în realitate suntem foarte imperfecţi. Omul perfect, fiind însuşi chipul lui Dumnezeu, a putut fi în cea mai deplină armonie cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său de sfinţenie, în toate amănuntele; dar în măsura degradării venite prin cădere, armonia noastră cu Dumnezeu şi cu Spiritul Său de sfinţenie a fost ştirbită, deşi fiecare are datoria şi privilegiul să caute să cunoască în amănunt şi să facă voia Domnului şi să nu aibă deloc voinţă în opoziţie cu voinţa Lui; totuşi nici un membru al omenirii decăzute nu este capabil să primească pe deplin Spiritul Domnului — să fie în absolută armonie cu Dumnezeu, în toate amănuntele. Prin urmare, printre cei care cred şi care se consacră, primind Spiritul sfânt al înfierii, găsim că acesta este posedat în măsuri diferite, aceste măsuri depinzând de gradul căderii noastre de la chipul divin şi de gradul credinţei şi harului la care am ajuns de când am intrat în corpul lui Cristos. Iar viteza cu care putem câştiga tot mai mult Spirit sfânt, venind la tot mai multă cunoştinţă şi armonie cu fiecare trăsătură a planului divin, depinde în mare măsură de recunoaşterea propriilor noastre imperfecţiuni şi de gradul consacrării noastre Domnului — al studierii voinţei Sale, din Cuvântul Său, şi al practicării acesteia în afacerile vieţii.În măsura în care credincioşii consacraţi se predau Domnului şi, ignorând voinţa şi preferinţele lor, caută să umble în calea Lui, ei sunt „călăuziţi de Duhul”, „învăţaţi de Duhul” şi „pot sluji Domnului … prin înnoirea făcută de Duhul”. Pentru a continua sub această conducere şi instruire, ei trebuie să aibă „duhul blândeţii” (Gal. 5:22, 23; 6:1) aşa încât „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl ((186)) slavei”, să le poată da „un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui” şi să le „lumineze ochii inimii”, ca să cunoască „nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi”. Efes. 1:17, 18.În aceste diferite prezentări ale lucrării Spiritului sfânt şi în multe altele care vor veni în atenţia celor care studiază Biblia, nu se poate găsi nimic să arate necesitatea unui alt Dumnezeu. Tocmai dimpotrivă, o concepţie corectă despre singurul nostru Dumnezeu arată că puterea şi resursele Sale atotputernice sunt cu prisosinţă suficiente, şi că Acela care a zis către Israel, „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”, nu are nevoie de ajutor. Întradevăr, cei care pretind că este necesar un alt Dumnezeu ca să se ocupe de lucrurile despre care se spune că sunt lucrarea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, pentru a fi în concordanţă cu ceea ce pretind, ar putea spune că sunt multe spirite Dumnezei — un spirit al înfierii, un spirit al blândeţii, un spirit al lui Cristos, un spirit al Tatălui, un spirit al iubirii, un spirit al dreptăţii, un spirit al milei, un spirit al sfinţeniei, un spirit al adevărului, un spirit al răbdării, un spirit al slavei, un spirit al cunoaşterii, un spirit al harului — un Dumnezeu separat pentru fiecare departament. Însă, după cum explică apostolul, toate aceste feluri de lucrări aparţin singurului Spirit al singurului Atotputernic Iehova.Spiritul lumii — spiritul lui AnticristSpiritul lumii este opusul Spiritului lui Dumnezeu. Deoarece întreaga lume se află într-o stare decăzută şi este sub influenţele orbitoare şi înşelătoare ale Adversarului, spiritul sau dispoziţia ei este în mod necesar în conflict permanent cu Spiritul sau dispoziţia sfântă, adevărată, dreaptă, iubitoare a lui Dumnezeu; este prin urmare în conflict cu Spiritul sfânt primit de poporul Său prin Cuvântul Său şi cu toate influenţele Sale sfinte exercitate în mod diferit asupra lor. După cum spiritul lui Satan, de egoism, ură, invidie şi ceartă lucrează şi ţine sub control în mare măsură pe copiii acestei lumi, tot astfel Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, Spiritul iubirii, blândeţii, umilinţei, ((187)) răbdării, bunătăţii, amabilităţii frăţeşti, lucrează şi ţine sub control în mare măsură pe copiii lui Dumnezeu. Şi aceste două spirite sau dispoziţii, unul de iubire şi bunătate, celălalt de egoism şi de rău, sunt permanent în conflict şi cu totul de neîmpăcat.Scripturile vorbesc despre acest spirit care lucrează în lume contrar Spiritului sfânt, numindu-l „spiritul lui Antihrist” — spiritul sau dispoziţia care este contrară lui Cristos. Mai întâi, el doreşte să-L ignore în întregime pe Cristos, să conteste că El a venit vreodată în lume; apoi, dacă n-are succes în aceasta, va pretinde că Domnul nostru Isus a fost un simplu om, un om păcătos; dacă această poziţie va fi dovedită ca neadevărată, va pretinde totuşi că oricum El n-a realizat nimic, sau că a fost numai un exemplu şi nu un Răscumpărător. De aceea suntem sfătuiţi de Scripturi să probăm, să încercăm spiritele (doctrinele care ni se prezintă, pretinzând că sunt din spiritul adevărului). Trebuie să le încercăm nu numai după aspectul şi pretenţiile lor exterioare, ci prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu … Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:1, 6.Lupta dintre influenţele sfinte şi nesfintePerfecţiunile caracterului lui Dumnezeu sunt standardele sfinţeniei, dreptăţii şi adevărului pentru toate creaturile Sale. Orice lucru şi orice creatură care se opun sau care nu sunt în armonie deplină cu standardele, sunt nesfinte, neadevărate, nedrepte. Aceste influenţe adverse sunt atribuite uneori lui Satan pentru că el este cel mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu şi a fost primul conspirator împotriva dreptăţii — iniţiatorul erorii, „tatăl minciunii” şi al înşelării. Trebuie să facem însă deosebire între fiinţele spirituale rele şi influenţele spirituale rele, întocmai cum trebuie să facem deosebire şi între fiinţele spirituale sfinte şi influenţele spirituale sfinte. Tendinţa gândirii evoluţioniste printre oamenii educaţi care neglijează Biblia (inclusiv adepţii aşa-zisei Critici Radicale), este să ignore ((188)) personalitatea lui Satan şi a spiritelor rele din locurile înalte asociate cu el (Efes. 6:12), şi să pretindă că nu există influenţă rea în sine, şi că omul se luptă doar cu propria sa ignoranţă şi canalizare greşită a însuşirilor sale bune. Tot aşa, alţii, mai avansaţi (în eroare), mai educaţi (în neadevăr) şi mai bine înarmaţi cu filosofii (pe nedrept numite astfel), ajung la concluzia că nu există un Dumnezeu personal, ci numai influenţe bune care, după cum pretind ei, sunt inerente omului şi care se dezvoltă treptat până la perfecţiune.Noi însă dăm atenţie prezicerii lui Dumnezeu, Cuvântul Său, care, aşa cum ne asigură apostolul, este în stare să dea înţelepciune spre mântuire, şi care, după cum am găsit noi, conţine un izvor de viaţă, lumină şi Spirit sfânt al adevărului, cu care teoriile şi luminile omeneşti nu se pot compara. El ne arată că Dumnezeu este un Spirit sfânt (fiinţă) şi că Spiritul Său sfânt (influenţa Sa) este exercitat întotdeauna în armonie cu dreptatea, şi că toţi cei care sunt în armonie cu Dumnezeu şi sunt împăcaţi cu El trebuie să aibă Spiritul Său de sfinţenie — Singurul Fiu Conceput în care locuieşte plinătatea Spiritului divin — sfinţii îngeri care nu au altă voinţă decât voinţa sfântă sau Spiritul Tatălui — Biserica celor aleşi dintre oameni, care au o măsură din mintea sau Spiritul capului lor (altfel nu sunt ai Lui) şi care caută să se umple tot mai mult cu acest Spirit al sfinţeniei şi să se dezbrace de toată dispoziţia şi influenţele nesfinte. Tot aşa, Cuvântul învaţă că Satan este un spirit (fiinţă) şi are un spirit, o minte, o dispoziţie nesfântă; şi el exercită un spirit sau o influenţă nesfântă pe diferite căi şi prin diferite mijloace.* Îngerii decăzuţi, de asemenea fiinţe spirituale, au decăzut prin pierderea spiritului lor de sfinţenie, de devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de standardele Sale drepte, iar acum au un spirit sau o dispoziţie nesfântă şi exercită o influenţă sau un spirit rău când au ocazia.** Şi oamenii, decăzând prin Adam, au devenit slujitorii păcatului: ((189)) unii păcătuiesc voluntar pentru plăcerea păcatului, alţii involuntar, chiar dacă ei „caută pe Dumnezeu bâjbâind” şi sunt orbiţi şi înşelaţi de către Adversar şi stăpâniţi de spiritul erorii.*Turnul de Veghere al Sionului, 1 aug. 1894**„Ce spun Scripturile despre spiritism?”Omenirea — mintea sau „inima” oamenilor — este câmpul de luptă unde spiritul sfânt al luminii, iubirii, dreptăţii, adevărului, sfinţeniei, Spiritul lui Iehova şi al Fiului Său, Răscumpărătorul omului, se luptă cu spiritul rău al lui Satan, al păcatului, întunericului, neadevărului, urii, invidiei, răutăţii etc. Vânduţi păcatului de către primul nostru părinte, Adam, membrii familiei lui au devenit „robi ai păcatului”, „din pricina slăbiciunii”, prin slăbiciunile moştenite (Rom. 5:12, 21; 6:16-23; 7:14; 8:20, 21). În această stare de captivitate oamenii au fost orbiţi de dumnezeul (conducătorul) lumii (stării) rele de acum, care le înfăţişează răul ca bine şi întunericul ca lumină (2 Cor. 4:4; Efes. 6:12; Isa 5:20), şi pervertind astfel pe marea majoritate şi înlesnind înfăptuirea răului şi îngreunând înfăptuirea binelui, precum şi aranjând toate avantajele actuale de partea răului şi făcând imposibil a le obţine altfel decât prin conformare cu spiritul său nesfânt, care este „spiritul lumii”, el are control general, întâi asupra maselor prin ignoranţă, iar apoi, asupra celor mai inteligenţi prin mândrie, egoism etc.Lupta n-a început până la întâia venire a Domnului nostru; căci Spiritul Adevărului a venit întâi asupra Domnului nostru Isus, iar la Cincizecime asupra Bisericii Sale.* Lumea era întunecoasă când Domnul Isus a apărut în ea, plin de Spiritul lui Dumnezeu, de lumina adevărului divin, ceea ce a făcut ca El să fie „Lumina lumii”; şi imediat a început lupta; adevărata lumină, Spiritul sfânt, începând de la Cincizecime, fiind ((190)) reprezentată, nu prin bisericile nominale, ci prin adevăraţii membri ai corpului lui Cristos, posesorii Spiritului sfânt al Capului lor. Lupta nu putea începe mai devreme deoarece nimeni din omenire (toţi fiind păcătoşi) nu putea fi canal al Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, reprezentant al Său, ambasador al dreptăţii şi al adevărului, soldat al crucii. Trebuia ispăşit păcatul omului înainte ca Spiritul sfânt să aibă vreo misiune de împlinit — înainte de a avea pentru ce să se dea lupta. Omenirea a fost condamnată la moarte, la nimicire eternă, ca duşmana dreptăţii; de ce să fie o luptă pentru cei condamnaţi? De ce să încerce a-i influenţa spre dreptate când nu le putea oferi nici o speranţă de răsplată pentru eforturile lor? De aceea, în mod potrivit întâi a venit răscumpărarea; şi ca rezultat al acceptării acestei răscumpărări de către Tatăl, a fost acordat Spiritul sfânt celor adoptaţi în familia Sa ca fii prin Cristos.*Lupta Legii Dreptăţii a fost limitată la acea naţiune mică, Israel, şi după cum a prevăzut Dumnzeu, „Legea n-a făcut nimic desăvârşit” — nu se putea aştepta ca cineva din omenirea decăzută să câştige în acea luptă. Ea a fost de fapt pentru a arăta pe Isus Cristos, singurul care a împlinit Legea, ca fiind canalul milei divine, şi în acelaşi timp pentru a disciplina un popor şi a pregăti o „rămăşiţă” dintre ei pentru Dispensaţia Spiritului şi pentru conflictele ei, indicându-le spre Cristos.Dar cineva ar putea spune că lupta, de la începutul ei, pare să fie împotriva Spiritului sfânt şi în favoarea spiritului răului — deoarece astăzi slujitorii păcatului, prin creşterea naturală a populaţiei, sunt de multe ori mai numeroşi decât atunci când a început lupta şi numărul lor creşte mai rapid decât chiar acela al creştinătăţii nominale, deşi lupta este în desfăşurare de aproape nouăsprezece secole.Mai mult, spiritul răului, al răutăţii şi al rătăcirii a triumfat împotriva Spiritului sfânt al Domnului nostru până acolo încât L-au răstignit; şi tot astfel a triumfat şi împotriva tuturor membrilor credincioşi ai corpului lui Cristos — prezentându-i în lumină falsă, defăimându-i şi batjocorindu-i în felurite chipuri, după timp, loc şi împrejurări. Scopul acestor atacuri ale spiritului răului şi ale slujitorilor lui împotriva Spiritului sfinţeniei şi a credincioşilor lui este totdeauna acelaşi — să submineze influenţa Spiritului adevărului, să facă în aşa fel ca ceea ce este sfânt să apară nesfânt; să facă în aşa fel ca ceea ce este curat şi neegoist să apară egoist şi necurat; să pună întunericul în locul luminii. Nu întotdeauna slujitorii nesfinţeniei îşi dau seama de ceea ce fac; devenind plini de ((191)) spiritul răului, spiritul urii, răutăţii, invidiei, conflictului, acesta îi orbeşte aşa încât „nu ştiu ce fac” şi adesea, evident, li „se pare că aduc o jertfă lui Dumnezeu”. De ce este această înfrângere a Spiritului sfinţeniei? Oare întotdeauna va fi aşa?Răspundem că această „înfrângere” a Spiritului sfinţeniei este numai o înfrângere aparentă şi nu reală. În realitate Spiritul sfinţeniei a fost întotdeauna învingător de când a început lupta. Îndoita lui misiune din acest veac al Evangheliei a fost bine împlinită.1) Urma să fie în poporul lui Dumnezeu potrivit gradului consacrării şi zelului lor pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Lui, şi datorită răspândirii şi puterii spiritului răului în lumea din jurul lor, urma să fie o probă a caracterului lor, condiţiile actuale cerând ca oricine vrea să trăiască evlavios în prezent trebuie să sufere persecuţie — trebuie să fie dispus să suporte vorbindu-se împotriva lui „tot felul de lucruri rele” pe nedrept, dar să primească cu răbdare, cum a făcut Învăţătorul lui, continuând totuşi credincios Domnului şi cauzei Sale cu orice preţ — nesocotindu-şi scumpă viaţa pământească. 2 Tim. 3:12; Mat. 5:11; 1 Pet. 2:23; Fapt. 20:24.2) Lumina Spiritului sfinţeniei din poporul lui Dumnezeu urma să strălucească în lume aşa încât să atragă pe toţi cei care nu sunt cu totul orbiţi de spiritul stricat al Adversarului. Urma să strălucească mustrător în întunericul păcatului — fiind o mărturie împotriva întregii nedreptăţi, trezind astfel conştiinţa chiar şi a celor orbiţi, la o înţelegere a responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi în legătură cu o zi viitoare de judecată. Astfel Domnul nostru a învăţat pe urmaşii Săi că după ce vor primi Spiritul sfânt vor fi martori pentru Adevăr printre toate popoarele — fie că oamenii ascultă fie că nu.Spiritul sfânt a fost învingător în ambele scopuri pentru care a fost trimis. El a ales o „turmă mică” credincioasă de „biruitori”, urmaşi pe calea dreptăţii — Isus Căpetenia şi ceata sa credincioasă de soldaţi ai crucii, toţi aceştia fiind consacraţi „până la moarte” şi dându-li-se în curând răsplata Împărăţiei — când ultimul membru va fi fost pe deplin ((192)) încercat şi făcut desăvârşit prin suferinţă pentru dreptate. A fost învingător şi în privinţa mărturiei către lume. Domnul nostru a prezis că efectul mărturiei va fi să convingă lumea în ceea ce priveşte păcatul, dreptatea şi o zi viitoare de judecată dreaptă, când faptele rele din viaţa prezentă vor avea o răsplătire dreaptă, potrivit gradului de lumină avută de păcătos.Această mărturie s-a dat în toate părţile, şi astăzi lumea în general recunoaşte aceste trei puncte pe care Spiritul sfinţeniei din Biserică le-a pus în faţa ei — păcatul, dreptatea şi judecata. Este adevărat, lumea nu are idei clare şi corecte nici despre dreptate, nici despre păcat, şi nu înţelege nici caracterul şi obiectivul judecăţii viitoare — nici că va fi o zi de o mie de ani; la fel lumea nu înţelege clar chemarea Bisericii din acest veac, să scape de judecata împreună cu lumea şi să devină judecătorii ei în ziua aceea de judecată, sacrificând acum voluntar interesele pământeşti pentru dreptate — mergând în urmele Răscumpărătorului. Pentru lume nu este necesar să cunoască aceste amănunte — acestea nu o privesc. Acestea sunt printre „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” pe care nimeni nu le poate aprecia decât dacă se supune din inimă chemării Domnului la dreptate, şi consacrându-se primeşte din Spiritul Tatălui şi ca fiu ia cunoştinţă de amănuntele planului divin. 1 Cor. 2:10, 11.Ca răspuns la întrebarea dacă întotdeauna va fi aşa, noi răspundem: Nu. Imediat ce acest veac va fi dezvoltat „mica turmă”, chemată să fie moştenitoare împreună cu Cristos, aceasta va înceta. Lucrarea următoare a Spiritului sau puterii sfinte a lui Iehova va fi stabilirea acelei Împărăţii; şi odată cu stabilirea ei lucrarea Spiritului sfânt va fi în privinţa Împărăţiei — stabilind judecata şi dreptatea pe pământ. Va face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb, iar minciuna şi înşelarea de orice fel vor face loc cunoştinţei clare a Adevărului. În loc de a mai face mărturie lumii despre o „judecată viitoare”, va face mărturia că judecata a început şi că orice încălcare va primi o dreaptă răsplătire ((193)) de pedeapsă. În loc de a mai face mărturie Bisericii „nu judecaţi nimic înainte de vreme”, va face mărturie, dimpotrivă, că ei în calitate de instrumente ale lui Dumnezeu au fost în mod special calificaţi să judece lumea cu o judecată dreaptă. În loc ca acelora care sunt în armonie cu Dumnezeu şi stăpâniţi de spiritul dreptăţii şi al adevărului să li se ceară să sufere pentru dreptate, ei vor fi încoronaţi ca împăraţi şi preoţi ai dreptăţii şi împuterniciţi să domnească peste pământ pentru binecuvântarea şi restabilirea lui la perfecţiune, la dreptate, şi pentru „luare din viaţă”, în „pierzare veşnică”, a tuturor celor care vor respinge în mod voit ocaziile binecuvântatei zile de judecată asigurate de iubirea lui Dumnezeu prin răscumpărarea dată de Domnul nostru Isus. Astfel marele Iehova şi Spiritul Său de sfinţenie, precum şi toţi cei care se vor alătura acestuia, vor triumfa în cele din urmă, iar păcatul şi Satan şi spiritul răului vor fi stinse pe vecie şi nu va mai fi blestem. Isa. 28:17; 1 Cor. 4:5; 6:2; Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9; Apoc. 22:3.Luptele spirituale interne şi externe ale sfinţilorAm văzut lupta în ansamblul ei; să aruncăm acum o privire la unele din fazele ei actuale. Deşi ea poate fi considerată ca un conflict al Bisericii, este totuşi un conflict individual cu păcatul. În timp ce Biserica va ieşi învingătoare, ea va fi compusă numai din biruitori individuali. Şi după cum victoria în Biserică este o victorie a Spiritului, a puterii sau influenţei sfinte a lui Dumnezeu împotriva spiritului răului, nedreptăţii, tot aşa este şi în fiecare sfânt individual.Majoritatea creştinilor (a creştinilor nominali, inclusiv chiar a aşa-zişilor „stăruitori după spirit”, „sanctificaţionişti” etc.) ştiu puţin despre luptele şi victoriile spirituale adevărate, deoarece majoritatea n-au făcut niciodată consacrarea cuvenită şi n-au primit niciodată Spiritul sfânt al Adevărului. Unii s-au consacrat unei secte şi au primit un spirit sectar de iubire pentru sectă, de devotare sectei, de serviciu şi de ((194)) sacrificiu pentru sectă etc. Alţii au recunoscut unul sau mai multe principii morale şi s-au consacrat spre a nu încălca niciodată aceste principii morale; aceştia primesc spiritul moralei, un spirit al mulţumirii de sine, un spirit al îndreptăţirii de sine. Alţii au ales o virtute pe care o venerează şi al cărei spirit îl primesc — de exemplu, răbdarea — şi ei sunt pe deplin mulţumiţi când au atins un bun grad de răbdare şi de spirit al ei. Alţii se consacră „lucrării” pentru Isus şi par mulţumiţi numai când se află în vârtejul unei activităţi febrile; puţin contează pentru ei ce fel de lucrare este, atâta vreme cât nu-l slujesc făţiş pe Satan şi atâta vreme cât au mult de lucru şi ei ocupă un loc de frunte: nu caută atât de mult rezultatele, cât munca, şi ca atare sunt foarte mulţumiţi să „lovească în vânt”, sperând că la sfârşit vor afla că n-au făcut multă pagubă. A-şi lua timp să studieze Cuvântul şi să afle ce fel de lucrători caută El şi ce fel de lucru doreşte El să se facă, ar fi pentru ei o încălcare a legământului lor de consacrare — fiindcă ei s-au consacrat să lucreze şi sunt mulţumiţi numai când sunt în febra activităţii. Alţii, mai înţelepţi, dar nu înţelepţi cu adevărat nici aceştia, se consacră unui anumit fel de serviciu pentru Dumnezeu şi pentru om — serviciu despre care cred că are nevoie de ei cel mai mult. Dacă se consacră „activităţii pentru abstinenţă de la alcool”, ei primesc spiritul acelei activităţi şi primesc binecuvântările care rezultă din ea. Sau dacă se consacră activităţii de reformă socială ei primesc spiritul reformei sociale şi binecuvântările ei.Toate aceste consacrări şi spiritele sau dispoziţiile care rezultă din ele au atât influenţe bune cât şi influenţe rele. Oricare dintre ele este cu mult mai bună decât o consacrare răului şi spiritului răului. Oricare dintre ele este cu mult mai bună decât o consacrare eului şi spiritului egoismului care o însoţeşte. Oricare dintre ele este mai bună chiar decât o viaţă fără scop, neconsacrată pentru nimic. Dar nici una dintre acestea nu se poate compara în nici un sens cu consacrarea învăţată în Scripturi şi exemplificată în Domnul nostru Isus ((195)) Cristos, Răscumpărătorul lumii, modelul Corpului Său, Biserica. Această consacrare, consacrarea adevărată, este singura care aduce în inimă Spiritul sfânt, Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-l poate primi.Această consacrare adevărată se deosebeşte de toate celelalte. Ea are doar un singur altar în faţă, căruia se pleacă; ea se pleacă în faţa voinţei lui Iehova, predându-şi eul şi voinţa proprie ca jertfă vie pe altarul Domnului, un serviciu înţelept. Ea nu pune nici o condiţie sau nu are nici o rezervă. Cuvintele Marelui Preot sunt cuvintele fiecărui membru al „preoţimii împărăteşti”: „M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”; „Iată-Mă, (în sulul cărţii este scris despre Mine) vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Aceştia sunt făcuţi părtaşi Spiritului sfânt.Despre cei care şi-au consacrat voinţa şi au acceptat fără rezerve Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu prin Cristos, se spune că au minte cerească sau spirituală. Ei sunt atât de transformaţi, atât de complet deosebiţi de ceea ce erau în starea lor pământească anterioară, încât sunt numiţi Creaturi Noi, şi acest nume ar fi potrivit pentru ei chiar dacă n-ar însemna nimic mai mult decât schimbarea radicală a inimii şi a voinţei pe care au suferit-o. Dar înseamnă mai mult; înseamnă că aceştia care sunt aleşi acum din lume prin Spiritul sfânt al Adevărului şi care se apropie de Dumnezeu pe calea cea nouă şi vie deschisă prin marea jertfă pentru păcate, sunt cu adevărat creaturi noi embrionare, a căror desăvârşire în natura divină aşteaptă numai schimbarea învierii, la sfârşitul acestui veac, condiţionată în întregime de credincioşia lor ca noi creaturi faţă de îndrumările Spiritului sfânt.Totuşi, această creaţie mintală nouă, sau minte transformată, embrion al creaturii noi, care va veni deplin în existenţă la înviere, este deocamdată identificată cu un corp omenesc, şi astfel apostolul spune despre această clasă: „Comoara aceasta [mintea nouă, natura nouă] o purtăm în nişte vase de lut” (2 Cor. 4:7). Vorbind despre acelaşi lucru apostolul ne asigură că atunci când casa pământească se va desface, va fi sacrificată, ((196)) moartă cu Cristos, vom avea totuşi o clădire de la Dumnezeu, o casă nouă, un corp glorios în armonie cu mintea nouă şi cu Spiritul ei de sfinţenie, şi potrivit în toate felurile ca locuinţă pentru ele (2 Cor. 5:1), dacă suntem dintre biruitorii credincioşi care continuă până la sfârşitul peregrinajului căii înguste, mergând în urmele Căpeteniei noastre.Cuvîntul sfânt vine din cuvântul întreg şi înseamnă complet; ca atare Spiritul sfânt este un spirit întreg sau complet. Şi astfel vedem fără a fi surprinşi că acei care au primit Spiritul sfânt sau spiritul complet într-o bună măsură sunt dezvoltaţi prin el în toate laturile caracterului lor — sunt mai bine echilibraţi în judecăţile lor decât oricând înainte — ei au „duhul chibzuinţei”, totuşi spiritul vrăjmaş orbit al lumii poate spune despre ei: „Are demon, este nebun”, pentru că ei trăiesc, lucrează, se bucură de lucrurile acum nevăzute, veşnice din ceruri. 2 Tim. 1:7; Ioan 10:20; 6:27.Considerat din punct de vedere individual, unul dintre cei mai serioşi duşmani ai celor care au fost concepuţi la sfinţenia spiritului prin sfaturile şi făgăduinţele divine, este spiritul rău al fricii. Acesta ar vrea să ne convingă că poate este ceva greşeală: fie că Dumnezeu n-a inspirat făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, fie că ele nu sunt pentru noi, fie că din vreun motiv nu putem ajunge la ele niciodată. Toţi din poporul lui Dumnezeu sunt expuşi atacului din partea acestui spirit greşit al îndoielii şi fricii — unii mai persistent, alţii mai puţin persistent; şi toţi trebuie să lupte curajos împotriva acestui spirit rău şi să-l nimicească, pentru ca nu cumva el să omoare roadele Spiritului sfânt şi în final să-l stingă — săl scoată afară din noi complet.Totuşi, spiritul fricii nu este nici un spirit dumnezeu, nici un spirit diavol care să fi intrat în inimile noastre: este doar o influenţă mintală naturală pentru fiecare fiinţă umană decăzută care are o minte smerită. El este conceput de înţelegerea imperfecţiunii personale şi a nevredniciei de favorurile divine. Antidotul pentru acest spirit al fricii este Spiritul sfânt al Adevărului şi instrucţiunile lui acceptate şi ţinute în deplina ((197)) asigurare a credinţei. Spiritul Adevărului ne spune că noi am avut bune motive să întreţinem spiritul fricii; dar că aceste motive nu mai există din momentul în care am intrat în Cristos ca creaturi noi. El ne indică departe de slăbiciunile noastre neintenţionate, spre marea Ispăşire îndeplinită de Domnul nostru Isus şi ne trimite spre cuvintele apostolului inspirat:„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat pe însuşi Fiul Său, ci L-a dat [la moarte] pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate [cele necesare]? Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte. Cine-i va condamna? Hristos a murit [plătind pedeapsa lor — compensând pentru toate deficienţele lor]! Ba mai mult, El a şi înviat [Cristos cel glorificat şi mult înălţat], stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte (intervine — Diaglott, n. e.) pentru noi”. Rom. 8:31-34.Dacă „Spiritul credinţei”, una din fazele sau activităţile „Spiritului sfinţeniei”, „Spiritului Adevărului”, vine astfel în faţă şi este acceptat şi sprijinit de creatura nouă, atunci biruinţa asupra spiritului fricii este repede câştigată şi rezultă pacea şi bucuria în Spiritul sfânt al credinţei, iubirii şi încrederii în Dumnezeu. Totuşi, aceste lupte trebuie duse tot mereu în fiecare experienţă a creştinului. Şi de fapt „spiritul fricii” poate fi făcut un servitor valoros al noii creaturi, în timp ce nu poate fi tolerat ca stăpân, nici ca prieten şi locuitor al inimii. Să-l facem câinele de pază şi săl adăpostim chiar la poarta inimii, şi el poate servi unui scop foarte util, atrăgându-ne atenţia asupra hoţilor şi tâlharilor care se aproprie pe furiş spre a ne jefui de comorile sfinţeniei, bucuriei, păcii, iubirii şi părtăşiei cu Tatăl nostru şi cu fraţii. După cum ne îndeamnă apostolul, „să ne temem” de atacurile din afară, după ce am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin lepădarea de toate influenţele împotrivitoare şi primirea Spiritului Său în inimile noastre. Să ne temem, ca nu cumva, fiind din aceia care sunt gata să iasă cu Mirele dimineaţa devreme, vreunii dintre noi să fim biruiţi de spiritul lâncezelii, ((198)) neglijenţei, somnolenţei, şi astfel, asemenea „fecioarelor nechibzuite”, să fim nepregătiţi pentru marele eveniment — „nunta” — pentru care au fost făcute toate pregătirile noastre.Să nu uităm deci, că oricât de folositor ar fi ca servitor, spiritul fricii nu este de la Dumnezeu şi nu trebuie să fie admis niciodată în castelul inimii creştine, care trebuie să fie complet predat ca reşedinţă a diferiţilor membri ai familiei Spiritului sfânt — iubirea, bucuria, pacea etc., căci iubirea desăvârşită izgoneşte frica, precum şi pe toţi membrii familiei spiritului nesfânt — mânia, răutatea, ura, gelozia, frica, nemulţumirea, mândria, ambiţiile lumeşti etc. Apostolul declară: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”. 2 Tim. 1:7.Uneori atacul vine din spate şi nu din faţă — frica pentru prieteni şi pentru lume etc., o lipsă a dispoziţiei de a se încrede în Dumnezeu în privinţa altora, deşi dispus a se încrede în El pentru sine. Şi aceasta este o chestiune serioasă: căci ea în mare măsură izgoneşte spiritul păcii şi bucuriei şi îndrumă greşit energiile. „Duhul fricii” spune: Este o mare greşeală a gândi că Cristos a murit pentru toţi; şi este o mare îndrăzneală a crede că toţi trebuie să obţină în cele din urmă binecuvântarea ocaziei de viaţă ca rezultat al răscumpărării. Sau, dacă frica nu reuşeşte să ne învingă, tovarăşul ei cel rău, „duhul rătăcirii”, ar putea încerca să ne conducă în direcţie opusă, să ne facă să credem în mântuirea universală pentru viaţa veşnică — sugerând mândrie din partea lui Dumnezeu, care L-ar împiedica să-i distrugă pe păcătoşii cu voia.„Duhul rătăcirii” pretinde a fi mai înţelept decât Cuvântul lui Dumnezeu şi sugerează raţiunii umane că ea ar trebui să judece pe Dumnezeu după propriile sale standarde, mai degrabă decât să-şi corecteze propriile standarde după Cuvântul revelaţiei divine. Astfel, în diferite moduri, spiritul rătăcirii, spiritul fricii şi spiritul robiei, care sunt toate elemente ale spiritului Adversarului, ale spiritului nesfânt, acuză de minciună declaraţiile Spiritului Adevărului, care ((199)) spun că „Isus … prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi” şi că prilejul binecuvântat de a veni în armonie cu Dumnezeu, sub condiţiile Noului Legământ, vor fi în final oferite fiecărei făpturi; iar atunci când fiecare va fi adus la cunoştinţa Adevărului, va fi judecat prin Adevăr şi fie va fi aprobat pentru viaţă veşnică, fie va fi condamnat la nimicire veşnică, moartea a doua. „Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii.” 1 Ioan 4:5, 6; Fapt. 3:23.Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfinţeniei, este un spirit de bucurie şi de pace în toţi cei care îl primesc, în măsura în care îl primesc — în măsura în care vin în armonie cu Tatăl ceresc şi cu Răscumpărătorul, care are acelaşi gând sau dispoziţie. Spiritul Domnului conduce la credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu; spiritul rătăcirii conduce în direcţie contrară, la necredinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi la speculaţii umane, credulitate şi superstiţie — spre a crede lucruri despre care Dumnezeu n-a vorbit şi care sunt neraţionale pentru cei care au „Duhul sfânt”, „duhul unei minţi sănătoase”. Spiritul Adevărului duce la activitate şi energie în cauza divină, apreciind privilegiul de a fi conlucrător cu Dumnezeu în oricare măsură; duhul rătăcirii, dimpotrivă, este un „duh de adormire” şi de neglijenţă în lucrurile cereşti, precum şi de grijă în lucrurile pământeşti — de neglijenţă faţă de Biserica adevărată şi de legătura ei de iubire, şi de grijă pentru organizaţiile umane şi de cătuşele crezurilor acestora. Rom. 11:8.Spiritul care ne doreşte cu gelozieDupă cum am observat deja, copiii consacraţi ai lui Dumnezeu — „noile creaţii” concepute de spirit sunt acum fiinţe duble; cea nouă nefiind dezvoltată deplin, nefiind „născută” încă şi neavând un corp potrivit, trăieşte în corpul cel vechi de carne socotit mort — făcut prizonier de către voinţa reînnoită pentru a-l folosi şi a se servi de el în perioada dezvoltării sale. (Aceasta însă nu înseamnă că creştinii au două naturi, fiindcă un ((200)) astfel de gând este contrar ştiinţei Bibliei.) Numai spiritul nou, mintea lui Cristos, dispoziţia sau voinţa sfântă este recunoscută de Dumnezeu, şi numai ea trebuie recunoscută de „fraţii sfinţi care au parte de chemarea cerească”: totuşi există o luptă continuă între această dispoziţie nouă concepută prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi voinţa veche, spiritul sau dispoziţia cărnii noastre decăzute. Uneori în Scripturi se vorbeşte despre voinţa sau dispoziţia contrară a cărnii noastre ca despre spiritul nostru, cum este acolo unde citim: „Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura? Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi («n-a mai rămas nimic sănătos în carnea noastră»), ne doreşte cu gelozie”. Iac. 4:5.Spiritul nou, creatura nouă, aceea concepută de Spiritul sfânt al iubirii, nu este invidioasă; după cum este scris: „Dragostea nu este invidioasă … nu se umflă de mândrie” (1 Cor. 13:4). De aceea, ori de câte ori constatăm că spiritul invidiei, urii, certei sau mândriei deşarte stăpâneşte în vreo măsură acţiunile, cuvintele sau faptele noastre, este un semn sigur că fostul nostru spirit rău câştigă o victorie asupra noastră ca noi creaturi. Şi în măsura în care putem îndepărta şi îndepărtăm toate acestea şi ne umplem cu elementele Spiritului sfânt — blândeţea, bunătatea, umilinţa, amabilitatea frăţească, iubirea — creştem în chipul lui Cristos, care este chipul Tatălui — în acea măsură suntem umpluţi cu Spiritul sfânt. Nu umpluţi cu un spirit persoană, ci umpluţi cu spiritul, influenţa sau voinţa unei persoane, chiar a Tătălui nostru Iehova — acelaşi spirit care a fost şi este încă în Singurul Fiu Conceput.Apostolul Pavel de asemenea scrie în privinţa acestei bătălii între spiritul, dispoziţia sau mintea cărnii noastre şi spiritul, dispoziţia sau mintea nouă la care am fost regeneraţi. El însă tratează subiectul din punctul de vedere socotit — ca şi cum carnea noastră n-ar mai fi noi înşine, ci ar fi vrăjmaşii noştri, iar noi am fi recunoscuţi numai ca noi creaturi şi Spiritul sfânt ar fi singurul nostru spirit sau dispoziţie. El zice: „Zic dar: umblaţi prin Duhul şi nu veţi împlini pofta [dorinţa] firii păcătoase. Căci firea păcătoasă pofteşte [doreşte] împotriva Duhului şi Duhul ((201)) împotriva firii păcătoase; şi acestea sunt opuse unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi [noile creaturi ar] voi” — împotrivirea continuă şi caracterul înşelător al cărnii fiind o piedică pentru faptele perfecte, deşi prin harul Domnului aceasta nu împiedică acceptarea noastră de către Dumnezeu ca „creaţii noi”, ale căror inimi, spirite şi intenţii sunt sfinte şi acceptabile Tatălui în Cel Preaiubit. Gal. 5:16, 17.Învăţaţi de Dumnezeu prin SpiritDin cele ce am învăţat cu privire la Spiritul Domnului şi la lucrarea lui asupra poporului Său, prin influenţa lui de luminare asupra minţii lor, de îndepărtare a erorilor şi de iluminare a Cuvântului care dă viul adevăr, suntem pregătiţi să înţelegem şi să apreciem cuvintele apostolului: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului [omului natural] nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni lea descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:9, 10). Aceasta înseamnă că, după ce am supus voinţa noastră Domnului spre a fi învăţaţi de El şi a umbla pe calea Sa, am ajuns în armonie cu voinţa, mintea, Spiritul Său; şi noi suntem pregătiţi, din acest punct de vedere nou — punctul de vedere al unei minţi noi, corect îndrumate — să vedem lucrurile într-o lumină nouă — toate lucrurile devin noi. Mintea nouă, voinţa nouă ne îndeamnă să cercetăm lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, să studiem Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem cunoaşte şi face voia Lui, ca fii ascultători. Având mintea sau Spiritul Tatălui, noi vom fi atenţi la instrucţiunile Sale în fiecare amănunt şi vom căuta să umblăm în armonie cu El. „Căci, dintre oameni, cine cunoaşte lucrurile [mintea, voinţa, planul] omului, afară de duhul [mintea] omului, care este în el? Tot aşa nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor. 2:11). Adică, după cum nimeni nu poate cunoaşte mintea şi planul altui om, decât dacă îi sunt destăinuite, tot aşa ((202)) nimeni nu poate înţelege mintea şi planul divin, decât dacă vine în armonie cu mintea divină — dacă primeşte Spiritul sfânt.Noi am primit „Duhul [mintea, dispoziţia sau voinţa] care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. … Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. Ele sunt înţelese numai de către cei care au Spiritul sau mintea lui Dumnezeu, Spiritul planului Său, Spiritul Adevărului Său. Toţi aceştia trebuie să aibă o dispoziţie în armonie cu dreptatea şi adevărul, în măsura în care înţeleg aceste principii, şi zilnic trebuie să caute să cunoască tot mai mult mintea lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu, şi să aibă mai mult din Spiritul, dispoziţia Sa. Astfel de fii ascultători sunt tot mai „plini de Spiritul” Adevărului şi de spiritul ascultării de el. Dar ei nu câştigă această stare prin compararea lucrurilor spirituale cu cele naturale, aşa cum este înclinat să facă omul natural, ci urmând sfatul divin şi comparând „lucrurile duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti” (1 Cor. 2:13). „Cel duhovnicesc [care a primit mintea sau Spiritul sfânt], deosebeşte toate lucrurile [poate înţelege şi aprecia cum se cuvine atât lucrurile umane cât şi cele spirituale în lumina planului divin] şi el însuşi nu poate fi înţeles de nimeni.” Nici un om natural nu poate înţelege sau judeca în mod corect motivele care îndeamnă pe „noile creaţii” cu minte spirituală să jertfească de bună voie lucrurile care-i sunt valoroase omului natural, pentru speranţe şi perspective care celui din urmă i se par ireale şi iraţionale. De aceea, urmaşii Domnului sunt socotiţi ca „nebuni” de către cei cu minte lumească, de către cei care au spiritul lumii. 1 Cor. 2:12-16; 4:10.Parakletos — MângâietorulÎn Ioan 14:16, 26 cuvântul parakletos este tradus Mângâietorul, dar ideea dată prin cuvântul a mângâia (adică, a alina, a linişti) nu este cea corectă aici. Ideea corectă ((203)) este aceea de ajutor, încurajare, sprijin, întărire. Astfel făgăduinţa Domnului nostru sugera că Spiritul sfânt pe care îl va trimite Tatăl în numele şi ca reprezentantul lui Isus va fi alături de urmaşii Săi, un ajutor prezent în orice vreme de nevoie — puterea sfântă prin care va călăuzi şi va îndruma pe poporul Său, ajutându-l să „umble prin credinţă, nu prin vedere”. Într-adevăr, Domnul nostru ne dă de înţeles că toate slujirile Spiritului sunt ale Sale, zicând: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (vers. 18): El Se identifică astfel cu Spiritul sfânt. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” — şi nu are parakletos, ajutor divin.Această putere a lui Dumnezeu este cu întreaga Biserică, însă fiecare primeşte personal partea sa de influenţă sfântă — prin legătură individuală cu căile Spiritului. Adevărul în sine este calea principală a Spiritului Adevărului; dar toţi aceia care sunt strâns asociaţi cu Adevărul şi au Spiritul lui sunt în acea măsură şi ei căi prin care Spiritul ajută şi influenţează pe alţii.Puterea sau Spiritul lui Dumnezeu nu poate fi văzută de oameni; dar efectele ei sunt palpabile şi vizibile. Acest lucru poate fi ilustrat prin curentul electric în sârma de cupru: este invizibil, dar în momentul în care vagonul, echipat cum se cuvine cu un motor, atinge sârma cu braţul sau „troleul”, puterea se manifestă prin mişcarea vagonului. Prin alt aranjament acelaşi curent luminează vagonul, prin alt aranjament dă căldură, iar prin alt mecanism face posibilă comunicarea prin telegraf sau telefon. Acestea toate sunt binecuvântările lui sub aranjamente favorabile, dar se poate astfel aranja încât să fie o influenţă aducătoare de moarte, cum ar fi în cazul scaunului electric. Astfel Spritul sfânt este energia sau puterea spirituală a lui Dumnezeu — el pune în mişcare, luminează, încălzeşte şi instruieşte pe toţi aceia care, având condiţiile potrivite în ei înşişi, sunt aduşi în legătură cu el pe căile sale potrivite; şi el poate aduce moartea — Moartea a Doua, tuturor păcătoşilor cu voia. Cât este de necesar deci, ca fiecare din poporul Domnului să aibă ((204)) echipamentul potrivit şi legăturile potrivite pentru a fi umplut cu Spirit şi făcut activ pentru orice faptă bună!Nimic în legătură cu această referire că Spiritul sfânt este un alt mângâietor sau ajutor sau întăritor nu sugerează că vorbeşte despre un alt Dumnezeu sau despre o altă persoană dintr-o treime de Dumnezei. Dimpotrivă, relaţiile contextuale arată că Spiritul sfânt mângâietor sau întăritor este Spiritul Tatălui şi Spiritul Fiului. În versetele 18 şi 23, se face referire la Tatăl şi la Fiul ca fiind Cei care întăresc, îndrumă şi mângâie Biserica — prin Spirit. Astfel, Domnul nostru spune din nou: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” — prin Spiritul sfânt, nu în trup.Să ne amintim că cuvintele, el, îl, sine, folosite când se referă la parakletos, ar putea fi traduse la fel de bine prin formele la feminin, ea, o, sine, sau la neutru. Heautou, tradus aici prin sine la masculin, este tradus sine la neutru de nouă ori în Versiunea Comună a Bibliei noastre [engleze — n. e.]. Ekinos, tradus aici prin el, la masculin, este mult mai adesea tradus prin acela, aceea sau aceia. Ekinos este tradus el, la neutru [în limba engleză — n. e.], în 1 Ioan 5:16: „Nui zic să se roage pentru acela [pentru păcatul de moarte]”.„[El] vă va călăuzi în tot adevărul”Domnul nostru a arătat calea pe care această putere a lui Dumnezeu, „Duhul adevărului”, va veni la poporul Său, zicând: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă”. Adică, cuvintele Mele exprimă mintea, voinţa, Spiritul lui Dumnezeu. De aceea, am pus continuu înaintea noastră, ca o necesitate pentru a fi biruitori, studierea Cuvântului Adevărului. Auzim îndemnul Domnului nostru: „Cercetaţi Scripturile”. Îl auzim pe apostolul Pavel lăudând purtarea nobilă a bereenilor, în faptul că „cercetau Scripturile în fiecare zi”. Îl auzim iarăşi spunând că noi „cu atât mai mult trebuie să dăm o mai mare atenţie lucrurilor pe care le-am auzit”; şi avem îndemnul său către Timotei, care ne asigură că Cuvântul lui Dumnezeu „este … de folos … pentru ca omul ((205)) lui Dumnezeu să fie … cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. Îl auzim pe apostolul Petru de asemenea îndemnând că „avem cuvântul prorociei [al revelaţiei divine] şi mai sigur, la care bine facem că luăm aminte”. Ioan 5:39; Fapt. 17:11; Evr. 2:1; 2 Tim. 3:17; 2 Pet. 1:19.Făgăduinţa de a fi „plini de Duh” sau de mintea lui Dumnezeu nu este pentru cei care doar au Cuvântul lui Dumnezeu, nici pentru cei care doar citesc Cuvântul lui Dumnezeu, ci este pentru cei care îl cercetează cu sârguinţă, căutând să-l înţeleagă, şi care înţelegându-l sunt dornici, ba chiar mai mult, sunt nerăbdători să-l împlinească. Dacă vrem să fim umpluţi de Spiritul lui Dumnezeu, trebuie să bem adânc din fântâna Adevărului — Cuvântul Său. Şi deoarece vasele noastre de lut sunt imperfecte, crăpate, este uşor să lăsăm să ne scape lucrurile spirituale (Evr. 2:1); caz în care spiritul lumii, care ne înconjoară constant, pătrunde repede în noi ca să umple golul. Într-adevăr, există o presiune constantă din partea spiritului lumii asupra poporului Domnului, tinzând să înlocuiască spiritul cel nou, mintea cea nouă, Spiritul sau dispoziţia sfinţeniei. De aceea, se cuvine ca toate noile creaturi credincioase Domnului să trăiască foarte aproape de fântâna Adevărului, de Domnul, şi foarte aproape de Cuvîntul Său, ca nu cumva Spiritul lui Dumnezeu să fie stins şi în locul lui să fim umpluţi cu spiritul lumii.Pare potrivit să prevenim pe unii că deşi cunoaşterea Adevărului, cunoaşterea Scripturilor este importantă, esenţială pentru a poseda Spiritul Adevărului, totuşi cineva ar putea avea multă cunoştinţă din Cuvântul lui Dumnezeu, fără a avea ceva din Spiritul lui. A primi Spiritul Adevărului înseamnă a veni în armonia inimii cu Adevărul, a veni în acord mintal şi cooperare cu voinţa divină exprimată în Cuvânt. Această stare poate fi atinsă numai pe o singură cale: prin acceptarea întâi a Domnului nostru Isus ca Răscumpărătorul şi Îndreptăţitorul nostru, şi apoi consacrându-ne fără rezerve pentru a căuta să-I cunoaştem şi să-I facem voia.Dar acest „Duh al Adevărului”, acest „Duh sfânt” sau minte în armonie cu Dumnezeu şi cu dreptatea Sa, nu ((206)) trebuie confundat cu „darurile Duhului”, nici cu „roadele Duhului”, cu toate că posedarea lui le produce întotdeauna pe acestea din urmă, „roada dătătoare de pace a dreptăţii”: smerenia, răbdarea, blândeţea, amabilitatea frăţească, iubirea. Trebuie să avem Spiritul Adevărului înainte ca el să poată produce astfel de roade în viaţa noastră zilnică: iar la unii perioada dezvoltării roadelor coapte, de mărime bună şi gust bun, este mai lungă decât la alţii; dar fiecare trebuie să-şi aducă aminte de Cuvintele Domnului nostru: „În aceasta Tatăl Meu este preamărit: să aduceţi roadă multă şi să fiţi ucenici ai Mei”. Trebuie să ne aducem aminte şi de pilda cu viţa de vie, în care mlădiţele reprezintă pe ucenicii Săi consacraţi individual. Despre aceştia El spune: „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă”. Ioan 15:2.Creştinul este o mlădiţă din momentul consacrării, şi este părtaş la seva din rădăcină, părtaş la Spiritul sfânt, dar nu trebuie să aşteptăm ca el să aducă imediat toate roadele Spiritului, sau vreunele din ele în perfecţiunea lor. Primele dovezi ale relaţiei cu Viţa-Biserica va fi o asociere cu celelalte mlădiţe, o legătură cu rădăcina şi dovezi de viaţă. Apoi vor fi cârceii, prin care se va căuta şi se va ajunge la progres. Apoi vor veni frunzele, sau mărturisirile; şi următorul lucru care trebuie căutat este floarea, iar mai târziu rodul. Dar rodul la început este extrem de mic şi acru; trebuie timp pentru a dezvolta struguri de mărimea şi aroma plăcute marelui Viticultor. Acestea sunt „roadele Duhului” lui Cristos aşteptate de la orice „mlădiţă” a Viţei — de la fiecare membru al corpului lui Cristos, Biserica. Dacă aceste roade ale Spiritului — smerenia, blândeţea, răbdarea, amabilitatea frăţească, credinţa, speranţa, iubirea — nu apar la timpul cuvenit, mlădiţa încetează a fi considerată mlădiţă, şi ca „mlădiţă neroditoare” va fi tăiată de la legătură şi privilegiu în continuare.Am văzut deja că „darurile Duhului” acordate la începutul Veacului Evanghelic pentru stabilirea Bisericii s-au deosebit ((207)) de „roadele Duhului”. „Darurile”au fost conferite prin punerea mâinilor apostolilor: ele au venit spontan numai în cazuri excepţionale (Fapt. 2:4; 10:45). Simon Magul, deşi a fost botezat şi i s-a acordat un dar pentru folosul său propriu, na putut conferi darurile şi altora şi a fost mustrat de Petru pentru că a oferit bani ca să obţină această putere pur apostolică (Fapt. 8:13-21). Şi aceeaşi relatare clarifică faptul că însuşi Filip evanghelistul, deşi capabil să facă „minuni şi semne mari”, n-a putut conferi darurile Spiritului, ci a fost obligat să trimită după apostoli ca să facă acest lucru pentru convertiţii săi. Toate acestea sunt pe deplin în acord cu afirmaţia apostolului Pavel, că multe dintre daruri vor „pieri”, „se vor sfârşi”: neapărat a fost aşa când toţi apostolii au murit şi toţi cei cărora ei le conferiseră aceste „daruri” au murit de asemenea. Darurile credinţei, speranţei şi iubirii despre care apostolul a spus că vor rămâne n-au fost daruri miraculoase, ci produse — au fost „roade”, după cum le numeşte el în altă parte. 1 Cor. 13:8; Ioan 15:16.Printre darurile Spiritului apostolul specifică: (1) apostoli, (2) profeţi, (3) învăţători. Noi avem şi acum darul apostolilor, prin aceea că avem învăţăturile lor în Noul Testament, atât de depline şi de complete încât nu se mai cere nici o adăugare; şi ca atare cei doisprezece apostoli nu au succesori şi nici nu este nevoie de nici unul, deoarece există numai „doisprezece apostoli ai Mielului”; ei sunt cele „douăsprezece stele”, cununa Bisericii; ei sunt cele „douăsprezece temelii” ale Bisericii glorificate, Noul Ierusalim (Ioan 6:70; Apoc. 12:1; 21:14). În Biserică mai avem încă darurile profeţilor sau expunătorilor şi învăţătorilor, slujitori ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii Sale vorbind diferite limbi; dar Spiritul nu le mai dă pe acestea instantaneu şi miraculos, fără educaţie şi talente, prin punerea mâinilor apostolilor. Aceste miracole nu mai sunt necesare şi nu mai sunt folosite — în mod sigur nu în aceeaşi măsură ca înainte. În loc de aceasta Domnul alege pe unii care prin însuşirile naturale şi prin educaţie sunt potriviţi ((208)) pentru serviciul Său: totuşi, trebuie să ne amintim că starea inimii este mult mai importantă în ochii Domnului decât toate celelalte însuşiri combinate, şi că El este deplin în stare să-i folosească pe aceia pe care-i alege (fiindcă sunt plini de Spiritul Său) ca să fie servitorii speciali şi ambasadorii Săi: El le poate da în mod providenţial ajutor în orice chip voieşte; ca de exemplu, lui Moise — servitorul Său special care avea vorbirea înceată — i-a fost dat Aaron ca purtător de cuvânt.Poporul Domnului nu trebuie să uite că deşi administrarea sau metoda a fost schimbată, acelaşi Domn prin intermediul aceluiaşi Spirit sfânt îndrumă încă afacerile Bisericii Sale — mai puţin evident, mai puţin vizibil la exterior, dar nu mai puţin real, nu mai puţin atent, şi în fiecare detaliu al afacerilor ei. Şi toţi cei din turma Domnului conduşi de Spiritul Său şi învăţaţi de Cuvântul Său trebuie să judece corect în privinţa celor care par a fi învăţători şi evanghelişti, a celor care se prezintă ca atare. Poporul Domnului nu trebuie să-i primească în această calitate pe toţi care pretind că sunt învăţători şi evanghelişti, ci numai pe aceia pe care observă că Domnul i-a marcat că au aceste daruri; iar una din probe este cu privire la fidelitatea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu — că ei nu se predică pe ei înşişi, ci pe Isus Cristos, şi pe El răstignit — puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru cei care cred. Dacă vine cineva la noi cu vreo altă evanghelie, suntem îndrumaţi în mod deosebit să nu-l primim ca învăţător al Adevărului, ci să-l considerăm ca slujitor al erorii, fie că el îşi dă seama de faptul că este aşa, fie că nu.Astfel Spiritul sau influenţa lui Dumnezeu, Spiritul sfânt sau influenţa Adevărului instruieşte pe poporul Său, îndrumându-i (direct sau indirect) în cunoaşterea lui Dumnezeu. Astfel el este calea împăcării pentru Biserică acum, şi cumva asemănător va fi calea împăcării pentru lume în veacul viitor, când „Duhul şi Mireasa [Biserica glorificată] zic: «Vino!» … cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apoc. 22:17.
Mijlocitorul Împăcării — „Fiul Omului”
Mijlocitorul Împăcării — „Fiul Omului”Ce nu înseamnă acest titlu — Ce înseamnă — Onorurile lui sunt incontestabile, nu pot fi pretinse de nimeni altcineva — Fiul Omului aşa cum este văzut de lume — Cum L-a văzut Pilat, cum La văzut Rousseau, cum L-a văzut Napoleon — Semnificaţia declaraţiei „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile” şi „Atât de desfigurată îi era faţa” — „Deosebindu-se din zece mii” — „Fiinţa lui este plină de farmec”PRINTRE numeroasele titluri aplicate Domnului nostru şi unul din cele mai des folosite de El este acela de „Fiul Omului”. Unii au fost înclinaţi să considere aceasta ca o concesie din partea Domnului nostru că El a fost un fiu al lui Iosif; dar acest lucru este cu totul greşit: El n-a recunoscut niciodată pe Iosif ca tatăl Său. Dimpotrivă, vom observa că acest titlu pe care Şi-l aplică este folosit nu numai în privinţa vieţii Sale pământeşti, ci şi în privinţa condiţiei şi gloriei Sale din prezent. Şi unii au mers de la faptul acesta la cealaltă extremă, pretinzând că acest titlu arată că Domnul nostru este acum un om în cer, că El încă Îşi păstrează natura umană. Aceasta, după cum ne vom strădui să arătăm, este o idee cu totul fără temei, o înţelegere greşită a titlului „Fiul Omului”. Dar între timp să observăm că o astfel de gândire este cu totul contrară întregului sens al învăţăturii scripturale. Declaraţia scripturală este foarte clară, că înjosirea Domnului nostru la natura umană n-a fost pentru totdeauna, ci numai ca să efectueze răscumpărarea omului, plătind pedeapsa omului, şi să-Şi dovedească prin aceasta propria fidelitate faţă de Tatăl, datorită acesteia fiind imediat mult înălţat, nu numai la gloria pe care o avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea, ci la o glorie mult mai înaltă, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri — la natura divină şi la dreapta, la locul de favoare al Măririi din înălţime.((150))Să notăm cu atenţie câteva locuri unde Domnul nostru foloseşte acest titlu:„Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi”, în secerişul acestui Veac al Evangheliei. Mat. 13:41.„Aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului”, în seceriş, sfârşitul acestui veac. Mat. 24:27, 37.„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri.” Mat. 25:31.„Se va ruşina şi Fiul Omului, când va veni în slava Tatălui Său.” Marcu 8:38.„Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?” Ioan 6:62.„Afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului.” Ioan 3:13.**„Care este în cer” nu se află în cele mai vechi manuscrise.Aceste scripturi Îl identifică pe „Fiul Omului” cu Domnul slavei şi cu Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine, şi cu Logosul preuman, care a venit jos din cer şi a devenit trup. Şi evident că evreii nu gândeau că titlul „Fiul Omului” însemna fiul lui Iosif, sau, în sensul obişnuit, fiul unui om care să primească viaţa de la un tată uman: acest lucru este arătat prin faptul că ei au întrebat, zicând: „Noi am auzit din lege că Hristosul rămâne veşnic; cum dar zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al Omului?” (Ioan 12:34). Evident că evreii identificau în expresia „Fiul Omului” pe Mesia cel aşteptat, fără îndoială bazându-şi speranţele în mare măsură pe declaraţia lui Daniel (7:13): „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi distrusă”. Domnul nostru S-a identificat pe Sine ((151)) cu această descriere în Revelaţia Sa (Apoc. 14:14), unde Se reprezintă ca Unul „care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită” — Secerătorul din secerişul Veacului Evanghelic.Cu toate acestea, chiar dacă suntem asiguraţi că acest titlu nu se referă în nici un sens la fiul lui Iosif, şi chiar dacă este hotărâtoare dovada că natura umană, luată pentru acel scop, a fost sacrificată pentru totdeauna, şi că acum El este o fiinţă spirituală dătătoare de viaţă, de cel mai înalt ordin (Evr. 2:9, 16; 1 Pet. 3:18; Ioan 6:51; Fil 2:9), se ridică totuşi întrebarea: de ce a ales Domnul nostru un astfel de nume, un astfel de titlu? Nu avem oare motive să presupunem că trebuie să fi fost un motiv special ca să-l aleagă, altfel n-ar fi folosit acest anume titlu, deoarece fiecare titlu al Domnului nostru are o semnificaţie specială, când este înţeles?Există un motiv foarte important pentru folosirea acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruinţe — a ascultării Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până la moarte, şi încă moarte de cruce, prin care El Şi-a asigurat dreptul la toată cinstea şi slava, demnitatea şi puterea, prezente şi viitoare, şi la natura divină. Prin acest titlu, „Fiul Omului”, atât îngerilor cât şi oamenilor li se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea Singurului Conceput al Tatălui şi principiul fundamental al guvernării divine: cel care se înalţă va fi înjosit, iar cel care se smereşte va fi înălţat. Astfel că de fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe instrucţiuni valoroase tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu şi care sunt doritori să-L cinstească şi să facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.În acelaşi sens în care Domnul nostru a devenit „Sămânţa lui David” şi „sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov”, El a fost şi sămânţa lui Adam, prin mama Eva — totuşi, după cum am văzut, „fără pată, despărţit de păcătoşi”. „Sămânţa femeii” este arătată a fi potrivnica seminţei şarpelui, totuşi n-avem ((152)) nici o aluzie că Eva ar fi avut vreo sămânţă aparte de soţul ei, Adam. Şi în sensul în care este potrivit să ne gândim şi să vorbim despre Domnul nostru că este sămânţa lui David, în acelaşi sens este potrivit să ne gândim şi că El este sămânţa lui Adam, prin Eva. Şi aceasta, credem noi, este ideea care stă la baza acestui titlu — „Fiul Omului”.Adam, în calitate de cap al rasei şi dătătorul ei de viaţă stabilit, n-a putut da urmaşilor săi viaţă durabilă din cauza neascultării sale; totuşi, făgăduinţa divină aştepta mai departe timpul când Mesia, identificat cu rasa lui Adam, să răscumpere pe Adam şi pe toţi urmaşii săi. Adam a fost omul prin excelenţă, prin aceea că el a fost capul rasei oamenilor şi în el stătea dreptul la pământ şi la stăpânirea lui. Să remarcăm referirea profetică la Adam: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. Ps. 8:4-8.Acest drept pământesc, această domnie, stăpânire, a căzut în dezordine, a fost pierdută prin cădere, dar a fost parte integrantă din ceea ce a fost răscumpărat prin marea jertfă pentru păcat. După cum este scris profetic despre Domnul nostru : „Iar la tine, turn al turmei … la tine va veni şi la tine va ajunge prima stăpânire” (Mica 4:8). Astfel vedem că speranţa lumii, sub aranjamentul divin, se baza pe venirea unui mare fiu şi moştenitor al lui Adam, a unui mare fiu al lui Avraam, a unui mare fiu al lui David, a unui mare fiu al Mariei. Aceasta nu însemna că viaţa acestui fiu va veni prin Adam sau prin Avraam sau prin David sau prin Maria. După cum am văzut deja, potrivit aranjamentului divin, un ginere este socotit ca membru al familiei, care poate răscumpăra sau prelua o proprietate pierdută. În cazul Domnului nostru, am văzut în mod clar că viaţa Sa n-a venit din părinţi pământeşti, ci numai organismul Său fizic — că viaţa a ((153)) provenit şi a ieşit de la Dumnezeu Tatăl, şi că la început El a fost cunoscut ca Logosul.Şi cu cât investigăm mai mult acest subiect, cu atât mai evidente ne apar toate cele spuse anterior, fiindcă cel care studiază greaca se poate uşor informa în legătură cu faptul că în toate cazurile în care Domnul nostru foloseşte acest termen, „Fiul Omului”, îl foloseşte în forma accentuată, ceea ce în traducerea engleză nu se distinge, şi care, pentru a fi apreciat în limba engleză ar trebui să fie exprimat cu accentul pe cele două articole hotărâte — „Fiul Omului”. Şi dreptul Domnului nostru la acest titlu este incontestabil. După cum singurul care a fost perfect a fost Adam şi toţi ceilalţi din rasa lui au fost degeneraţi, cu excepţia acestui singur Fiu care S-a ataşat rasei lui Adam pentru a fi Răscumpărătorul tuturor posesiunilor lui Adam, tot aşa, când El era în actul răscumpărării rasei şi de când a răscumpărat-o din blestemul sau din sentinţa morţii, dreptul de a fi Fiul Omului I-a revenit în posesie legal şi indiscutabil.Iar acest titlu I S-a cuvenit nu numai în perioada când dădea marele „preţ de răscumpărare pentru toţi”, ci I Se cuvine şi în timpul acestui Veac Evanghelic, în timp ce se desfăşoară alegerea colaboratorilor Săi în marele program de restabilire. Şi acest titlu I Se va cuveni Domnului nostru mult mai mult în timpul mandatului Său din Împărăţia Sa Milenară, când El, ca Fiul (acum mult înălţat şi schimbat) omului (Adam), va duce la îndeplinire lucrarea restabilirii, „răscumpărarea[eliberarea] stăpânirii dobândite. Efes. 1:14; Rut 4:1-10.„Omul Isus Hristos”, aşa cum este văzut de necredincioşiNu numai urmaşii devotaţi ai Domnului Isus Cristos I-au recunoscut înţelepciunea şi harul şi au observat că era plin „de toată plinătatea lui Dumnezeu”, ci chiar potrivnicii Lui au recunoscut că era mult superior celor obişnuiţi din rasa noastră, după cum citim: „Şi toţi mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:22). ((154)) Alţii ziceau: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta” (Ioan 7:46). Iar Pilat, care nu era dispus să nimicească viaţa celui mai nobil evreu pe care-l văzuse, s-a străduit, ca o ultimă încercare, să calmeze rea-voinţa mulţimii, dându-şi seama că era instigată de cărturari şi de farisei, care erau invidioşi şi geloşi pentru popularitatea Domnului nostru. În cele din urmă Pilat a cerut ca Isus să fie adus în faţa acuzatorilor, evident cu gândul că o privire la trăsăturile Sale nobile va izgoni ura şi răutatea lor. Astfel că, prezentându-L, Pilat a exclamat: „Iată Omul!”, cu accentul pe articol, ceea ce nu este evident în traducerea engleză, decât dacă articolul este citit accentuat — „Iată Omul!” Ca şi cum ar fi spus: Omul pe care voi îmi cereţi să-l răstignesc nu este numai evreul mai presus de oricare alţi evrei, ci Omul mai presus de oricare alţi oameni. Şi Ioan a declarat în legătură cu umanitatea Domnului nostru: „Logosul a devenit trup … (şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr”. Ioan 1:14; 19:5.În legătură cu aceasta să ne amintim acea apologie mereu citată şi binecunoscută a „Fiului Omului” şi a învăţăturilor Sale, scrisă de celebrul francez Rousseau, după cum urmează:„Cât de neînsemnate sunt cărţile filosofilor, cu toată pompa lor, când le comparăm cu Evangheliile! Se poate oare ca scrieri atât de sublime şi în acelaşi timp atât de simple să fie opera oamenilor? Este posibil oare ca Acela a cărui viaţă ele o povestesc, să nu fie decât un simplu om? Este oare în caracterul Său ceva din omul sectar entuziast sau ambiţios? Ce blândeţe, ce puritate se află în căile Sale, ce har mişcător este în învăţăturile Sale! Ce înălţime în maximele Sale! Ce înţelepciune profundă în cuvintele Sale! Ce prezenţă de spirit, ce delicateţe şi pricepere în răspunsurile Sale! Ce stăpânire asupra patimilor Sale! Unde este omul, unde este înţeleptul care să ştie cum să acţioneze, cum să sufere şi cum să moară, fără slăbiciune şi fără ostentaţie? Prieteni, oamenii nu inventează astfel de lucruri; iar faptele în legătură cu Socrate, de care nimeni nu se îndoieşte, nu sunt atât de bine ((155)) dovedite ca şi cele în legătură cu Isus. Evreii aceia nu puteau atinge tonul acesta sau gândul acesta despre moralitate. Iar Evanghelia are caracteristici de adevăr atât de măreţe, atât de izbitoare, atât de perfect inimitabile, încât inventatorii lor ar fi încă mai minunaţi decât cel pe care îl zugrăvesc”.Apologia care urmează la adresa Fiului Omului este pusă pe seama renumitului Napoleon Bonaparte:„De la început până la sfârşit Isus este acelaşi; întotdeauna acelaşi — maiestuos şi simplu, infinit de sever şi infinit de blând. De-a lungul unei vieţi petrecute sub ochiul public, El nu dă niciodată ocazia de a I Se găsi vină. Prudenţa conduitei Lui ne obligă la admiraţie prin îmbinarea forţei cu blândeţea. La fel în vorbire şi acţiune, El este iluminat, consecvent şi calm. Se spune că sublimul este un atribut al divinităţii; ce nume, atunci, Îi vom da noi Aceluia al cărui caracter reunea toate elementele sublimului?Eu cunosc oamenii, şi vă spun că Isus n-a fost un om. Totul mă uimeşte la El. Între El şi orice altă fiinţă din lume comparaţia este imposibilă. El este într-adevăr o fiinţă prin Sine Însuşi. Ideile şi sentimentele Sale, adevărul pe care-l vesteşte, felul Său de a vorbi, toate sunt mai presus de ordinea umană şi naturală a lucrurilor. Naşterea Sa şi povestea vieţii Sale, profunzimea doctrinei Sale, care răstoarnă toate dificultăţile şi este cea mai deplină soluţie a lor, Evanghelia Sa, unicitatea acestei fiinţe misterioase şi înfăţişarea Sa, stăpânirea Sa, înaintarea Sa prin toate secolele şi împărăţiile, toate acestea sunt pentru mine un lucru uimitor, o taină de nepătruns. În toate acestea nu văd nimic de la om. Oricât de mult m-aş apropia, oricât de amănunţit aş examina, toate rămân în afara oricărei comparaţii — mari, de o măreţie care mă zdrobeşte. În zadar mă gândesc — toate rămân inexplicabile! Vă provoc să-mi arătaţi o altă viaţă ca aceea a lui Cristos”.Într-adevăr, adevărul este mai ciudat decât ficţiunea, iar omul perfect Isus Cristos, uns cu spiritul Celui Preaînalt, a fost atât de diferit de rasa imperfectă pe care a luat-o în stăpânire pentru a o răscumpăra, încât lumea este desigur ((156)) scuzabilă că se întreabă dacă El n-a fost cumva mai mult decât un om. Desigur că a fost mai mult, mult mai mult decât un simplu om — mult mai mult decât un om păcătos: El a fost despărţit de păcătoşi, şi, ca om perfect, a fost însuşi chipul şi asemănarea nevăzutului Dumnezeu.„Înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne facă să-L dorim”„El a crescut înaintea Lui ca o mlădiţă fragedă, şi ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat: n-avea nici aspect, nici onoare, şi când ne uităm la El nu vedem înfăţişarea pe care s-o dorim. El este dispreţuit şi părăsit de oameni; om al durerii şi obişnuit cu suferinţa: şi noi neam ascuns faţa de El, cum ar veni.” Isa. 53:2, 3 — Compară traducerile lui Young şi Leeser.Unii au sugerat că aceste scripturi arată că înfăţişarea persoanei Domnului nostru a fost mai prejos decât a altor oameni, şi ca atare au privit aceasta ca o dovadă că El n-a fost despărţit de păcătoşi, ci părtaş la păcat şi la pedeapsa lui, degenerarea. Noi însă nu suntem de acord cu aceasta, fiind contrar cu tot sensul mărturiei scripturale, şi suntem înclinaţi, dimpotrivă, să aducem această declaraţie în armonie cu mărturia generală a Scripturii asupra acestui subiect, dacă se poate face fără a încălca principiile corecte ale interpretării, şi noi credem că aceasta se poate face şi se poate arăta.Există diferite tipuri de cinste, frumuseţe şi atracţie — remarcabil de diferite sunt idealurile diferitelor popoare şi ale aceluiaşi popor în diferite împrejurări. Idealul de frumuseţe satisfăcător pentru barbari este respingător pentru cei mai civilizaţi. Războinicul indian, vopsit cu roşu şi galben şi împodobit cu scoici şi pene colorate şi cu o cingătoare de scalpuri însângerate, ar fi idealul de dorit în mintea unor sălbatici. Boxerul din ring, dezbrăcat pentru luptă, pentru unii este idealul de formă bărbătească în ceea ce este cunoscut ca „arta masculină”. Pentru alţii, matadorul sau toreadorul bogat înveşmântat este marele ideal al dezvoltării masculine care atrage admiraţia şi aplauzele mulţimii. Şi astfel ((157)) idealurile diferă potrivit timpurilor, împrejurărilor şi condiţiilor. Deoarece această scriptură se referă la Domnul nostru Isus la prima venire a Sa, ar trebui să se înţeleagă că El nu S-a ridicat la înălţimea idealului evreiesc. Acest lucru este foarte evident, deoarece chiar Acela despre care Pilat a exclamat, „Iată Omul!”, a fost Cel despre care evreii au strigat cu multă ardoare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Navem împărat decât pe Cezarul!”Trebuie să ne amintim că pe vremea primei veniri poporul evreu se afla în supunere, sub jugul roman, şi că fusese „călcat în picioare de neamuri” timp de peste şase sute de ani. Trebuie de asemenea să ne amintim de speranţele lui Israel, concepute de făgăduinţele divine făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov şi repetate prin toţi profeţii, în sensul că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, El le va trimite pe Unsul Său, un legiuitor mai mare ca Moise, un general mai mare ca Iosua, un împărat mai mare ca David sau Solomon. Trebuie să ne mai amintim că tocmai în vremea aceea Israel căuta pe Mesia potrivit idealurilor lor, după cum este consemnat, tot poporul era în aşteptarea lui Mesia. Dar când s-a anunţat că Isus era Mesia, prezentarea Lui era atât de diferită de tot ce aşteptaseră ei, încât inimile lor mândre s-au ruşinat de El, şi, cum s-ar zice, şi-au ascuns faţa de la El — I-au întors spatele — în special conducătorii şi cei proeminenţi din acel popor, a căror îndrumare era urmată de poporul de rând. Luca 3:15.Ei aşteptau un mare general, împărat şi legiuitor în acelaşi timp, plin de demnitate, plin de aroganţă, plin de ambiţie, plin de mândrie, plin de încăpăţânare — trufaş şi dominator în cuvânt şi faptă. Acesta era idealul lor despre însuşirile necesare împăratului care să cucerească lumea şi să facă pe Israel un popor de frunte. Ei au văzut mândria, insolenţa, aroganţa lui Irod, numit de către împăratul roman să fie regele lor; ei au văzut ceva la generalii şi guvernatorii, la sutaşii etc. romani; ei şi-au imaginat că împăratul roman trebuia să aibă încă mai pronunţat aceste diferite ((158)) caracteristici, care să-l ducă la poziţia de superioritate în imperiu; şi luându-şi ideile din acestea, aşteptau ca Mesia să aibă multe din aceste caracteristici încă mai vizibil, reprezentând demnitatea, onoarea şi gloria încă mai mare a Curţii Cereşti şi a autorităţii ei transferate pe pământ.Nu este de mirare deci, având asemenea aşteptări, că ei nu erau pregătiţi să accepte pe blândul şi umilul Nazarinean, care primea în tovărăşia Sa pe vameşi şi păcătoşi şi a cărui unică armă de cucerire a lumii era „sabia gurii Sale”. Nu este de mirare că atunci când a fost anunţat a fi speranţa lui Israel, Împăratul evreilor, Mesia, ei I-au întors spatele. Nu este de mirare, cu aşteptările lor false de mult nutrite, că au fost foarte dezamăgiţi. Nu este de mirare că le-a fost ruşine să-L recunoască pe „Isus, Împăratul iudeilor”, şi au zis: El nu este felul de frumuseţe, onoare şi demnitate pe care le-am dorit noi: El nu este idealul nostru de ostaş, om de stat şi împărat care să se potrivească nevoilor noastre naţionale sau să poată împlini mult nutritele noastre speranţe. O, da! La fel cum o clasă similară de astăzi care, aşteptând a doua venire a lui Mesia, au fost necondiţionat convinşi că aşteptările lor, zidite pe „tradiţia bătrânilor”, erau corecte şi ca atare au neglijat să cerceteze onest şi serios Scripturile, care le-ar fi dat „înţelepciune spre mântuire”.Pare evident că la o astfel de lipsă a dorinţei de a-I privi înfăţişarea şi la o astfel de lipsă a „onoarei” (frumuseţii) pe care ei o căutau se referă profetul. Ar fi nepotrivit a traduce şi interpreta profeţia în dezarmonie cu faptele istorice admise a fi împlinirea ei, şi de asemenea în dezarmonie cu repetatele mărturii despre puritatea Lui, ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii — sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi.„Atât de desfigurată Îi era faţa”— Isa. 52:14, 15 —Aici iarăşi o traducere greşită a dat naştere la idei eronate în privinţa înfăţişării Domnului nostru; şi totuşi, până şi cei ((159)) mai neglijenţi cititori care au văzut feţe de fiinţe umane serios desfigurate de depravare, de boală sau prin accident, au găsit imposibil să înţeleagă că faţa sau înfăţişarea Domnului nostru era „atât de desfigurată şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilor”. Evident că ceva este greşit în astfel de declaraţie, căci nu pe un astfel de om l-ar fi prezentat Pilat în faţa poporului, zicând: „Iată Omul!” Nu pe un astfel de om l-ar fi salutat poporul de rând ca Fiul lui David şi s-ar fi gândit să-l ia cu forţa să-l facă împărat. În afară de aceasta, nu avem oare asigurarea că nici un os nu I-a fost zdrobit? Dar cât de schimbată în bine este această declaraţie profetică — cu cât este mai în armonie cu faptele istoriei scripturale şi a deducţiilor logice despre sfinţenia şi puritatea Lui, când declaraţia este redată astfel:„După cum mulţi au rămas uimiţi de tine îatât de desfigurată de oameni Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilorş, tot aşa, El va uimi multe popoare”. După cum oamenii din zilele Lui au fost surprinşi că El S-a supus abuzurilor celor care L-au încununat cu spini, L-au lovit, L-au scuipat, L-au răstignit şi L-au străpuns, tot aşa, toate neamurile, acum şi în viitor, auzind cum a suferit „din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine” (Evr. 12:3), se minunează şi se vor minuna de o asemenea răbdare şi umilinţă.„Înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, căci vor vedea [exemplificat în El] ce nu li se mai istorisise [despre alţii] şi vor înţelege ce nu mai auziseră.” Cei mari de pe pământ nau auzit niciodată de vreun rege care să se supună de bună voie unor asemenea înjosiri din partea supuşilor săi, şi pentru a le putea face bine. Într-adevăr, „dragostea Lui este mai presus de a unui frate”. Nu-i de mirare dacă toţi vor fi uimiţi „la timpul cuvenit”.Fără îndoială că şi faţa iubitului nostru Răscumpărător purta semnele întristării, căci, după cum am văzut, inima Sa adânc simţitoare „a avut milă” de slăbiciunile noastre; şi fără ((160)) îndoială acele semne s-au înmulţit, până la încheierea slujirii Sale la Calvar. Să nu uităm că cu cât un organism este mai fin, cu atât mai fine sunt şi simţurile lui, cu atât mai tare poate simţi durerea. Putem uşor vedea că scenele de necaz, boală, durere şi decădere, cu care ne obişnuim mai mult sau mai puţin, prin propria noastră parte la depravare şi prin legătura continuă cu necazul uman, ar fi chestiuni mult mai serioase pentru Cel perfect — Cel sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi.Găsim acest lucru ilustrat într-o anumită măsură în propriile noastre experienţe. Cei cu simţuri relativ fine, care au fost obişnuiţi cu luxul, cu rafinamentul, cu frumuseţea şi cu un mediu favorabil, dacă vizitează cartierele sărace ale marilor oraşe şi observă degradarea, condiţiile nefavorabile, mirosurile urâte, sunetele stridente, priveliştea nefericită a mizeriei, sigur li se face rău; involuntar li se strâmbă faţa şi le vine gândul: ce viaţă îngrozitoare ar fi în astfel de condiţii; ce binefacere ar fi moartea. Şi totuşi, poate că în timp ce astfel ar vorbi cu sine, ochiul ar prinde scena unor copii jucându-se veseli şi poate a unei spălătorese în timp ce lucra, ar prinde o frântură dintr-un cântec, sau ar vedea un om citind mulţumit ziarul, sau ar auzi un băiat încercând să cânte la un instrument vechi. Aceste lucruri arată că acei care s-au obişnuit cu astfel de privelişti, sunete, mirosuri şi condiţii generale, sunt cu mult mai puţin influenţaţi de ele decât cei care încă din copilărie au fost obişnuiţi cu rafinamentul.Şi această lecţie ilustrează într-o măsură foarte mică deosebirea între felul Domnului nostru de a vedea starea păcătoasă şi jalnică a pământului şi felul nostru de-a o vedea. Ca fiinţă perfectă, care părăsise curţile slavei cereşti şi Se umilise pentru a deveni părtaş la suferinţa omului, compătimitorul şi Răscumpărătorul lui, El desigur a simţit mai mult decât noi nefericirile „creaţiei care suspină”. Nu este de mirare deci, dacă greutatea întristărilor noastre a aruncat o umbră asupra frumuseţilor slăvite ale chipului Său perfect! Nu este de mirare dacă atingerea cu necazurile ((161)) pământene şi împărtăşirea Sa voluntară din slăbiciunile şi bolile umane (la sfârşitul vieţii Sale, a vitalităţii Sale, după cum am văzut) au marcat adânc chipul şi înfăţişarea Fiului Omului! Şi totuşi, nu ne putem îndoi nici o clipă că comuniunea Sa cu Tatăl, părtăşia Spiritului sfânt şi aprobarea conştiinţei Sale, faptul că a făcut întotdeauna ceea ce era plăcut în ochii Tatălui, trebuie să-I fi dat chipului Răscumpărătorului nostru o expresie liniştită, care ar fi o combinaţie de bucurie şi întristare, de tulburare şi de pace. Iar cunoştinţa Sa despre Planul Tatălui ceresc trebuie să-L fi făcut în stare să Se bucure în lucrurile pe care Le-a suferit, dându-Şi seama cum nu peste mult timp vor produce nu numai o binecuvântare pentru Sine, ci şi o „mântuire până la marginile pământului”. Dacă, prin urmare, întristările oamenilor I-au umbrit chipul, putem fi siguri că credinţa şi speranţa Sa au fost şi ele marcate în expresia sa facială, şi că pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere I-a păzit inima şi I-a permis să fie întotdeauna bucuros, în mijlocul celor mai mari împotriviri din partea păcătoşilor.„Deosebindu-se din zece mii”Pentru inima păcătoasă, invidioasă, duşmănoasă a firii decăzute, orice este înrudit cu frumuseţea, bunătatea, adevărul şi iubirea, este neplăcut, în ea nu este nici o frumuseţe, nimic de dorit — este o dojană. Domnul nostru a exprimat acest lucru cu multă forţă, când a zis: „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele” (Ioan 3:19, 20). Mai vedem o ilustraţie a acestui fapt, că o inimă rea poate uneori să urască şi să dispreţuiască o înfăţişare minunată, o înfăţişare luminată de iubire, nu numai prin faptul că iubitul nostru Răscumpărător a fost astfel dispreţuit de către cei care au strigat „Răstigneşte-L!”, ci şi în cazul altora. Să observăm diferitele mărturii ale martirajului pentru Adevăr şi să remarcăm cât de mică a fost influenţa ((162)) înduioşătoare a înfăţişării celor care puteau să privească în sus de la suferinţele lor personale şi să se roage pentru binecuvântarea celor care-i persecutau. Mărturia despre primul martir creştin — Ştefan — este în sensul că faţa lui era strălucitoare şi frumoasă, aşa încât se putea chiar compara cu faţa unui înger. „Toţi cei care stăteau în sinedriu s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger” (Fapt. 6:15). Şi totuşi, din cauza împietririi inimii lor, departe de a le plăcea faţa lui angelică, care trebuie să fi fost mult mai puţin angelică decât aceea a Învăţătorului, şi în loc să dea atenţie cuvintelor Sale minunate, care au fost mult mai puţin minunate decât cele ale Marelui Învăţător, „s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui … şi aruncau cu pietre în Ştefan” — întocmai cum au strigat către Pilat să-L răstignească pe Domnul slavei.
Mijlocitorul Împăcării — Fiul şi Domnul lui David
 Mijlocitorul Împăcării — Fiul şi Domnul lui DavidÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul VIMijlocitorul Împăcării — Fiul şi Domnul lui DavidCum este fiul lui David — Genealogia lui Iosif prin Solomon — Genealogia Mariei prin Natan — Înjoseşte pe cei înălţaţi, înalţă pe cei înjosiţi — De unde este titlul lui Cristos ca domn al lui David — Cum a fost El atât rădăcina cât şi Vlăstarul lui David — Semnificaţia titlului Său, „Părintele veşniciei” — Cum a fost asigurat şi cum va fi aplicat — Cine sunt copiii lui Cristos — Biserica, „fraţii Săi” — Copiii Dumnezeului şi Tatălui Domnului nostru Isus Cristos„Isus i-a întrebat: «Ce gândiţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?» «Al lui David», I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: «Cum atunci David, în Duh[prin inspiraţie], îl numeşte Domn, zicând: «Domnul [Iehova] a zis Domnului [adon, stăpân, conducător] Meu»: «Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»? Deci, dacă David îl numeşte Domn [adon, stăpân], cum este El fiul lui?” Mat. 22:41-45.AR TREBUI remarcat, înainte de toate, că discuţia despre această problemă nu se referă la preexistenţa Domnului nostru, ci numai la legătura Sa cu familia umană. El S-a înrudit cu familia umană, după cum am văzut, prin aceea că a luat natura noastră, prin mama Sa, Maria. Genealogia Mariei, aşa cum este urmărită de Luca, ne duce până la David, prin fiul său Natan (Luca 3:31*), pe când genealogia lui Iosif, aşa cum este dată de Matei, duce de asemenea până la David, prin fiul său Solomon (Mat. 1:6, 16). Fiindcă Iosif a acceptat pe Maria de soţie şi L-a adoptat pe Isus, fiul ei, ca şi cum ar fi fost propriul său fiu, această adoptare L-a îndreptăţit pe Isus să socotească genealogia lui Iosif; dar această urmărire înapoi până la familia lui David nu era ((130)) necesară, fiindcă, după cum am văzut, şi mama Sa se trăgea din David, printr-o altă spiţă.*Iosif este numit aici „fiul lui Eli”, adică al tatălui Mariei, prin căsătorie, sau legal; sau, cum am spune noi, ginerele lui Eli. Prin naştere Iosif a fost fiul lui Iacov, cum se arată în Matei 1:16.Să se observe însă că pretenţia Domnului nostru la tronul lui Israel nu se bazează pe legătura mamei Sale cu Iosif, după cum au sugerat unii. Dimpotrivă, dacă ar fi fost fiul lui Iosif, El ar fi fost exclus de la orice drepturi strămoşeşti la tronul lui David, pentru că, deşi succesorii lui David la împărăţie au venit prin spiţa fiului său Solomon şi nu prin spiţa fiului său Natan, totuşi unele scripturi arată clar că marele moştenitor al tronului lui David nu va veni prin spiţa familiei regale a lui Solomon. Dacă vom demonstra aceasta, vom avea o barieră eficientă în calea pretenţiilor ridicate de unii, că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif, după cum a fost şi al Mariei. Să examinăm deci cu atenţie această chestiune.Declaraţia divină, clar exprimată, a fost mai întâi că, fără echivoc şi indiscutabil, marele moştenitor al tronului lumii, marele Împărat al lui Israel, va trebui să vină din spiţa lui David. Apoi, de asemenea a fost declarat că el va trebui să vină din spiţa lui Solomon, din familia domnitoare, numai că pe baza anumitor condiţii. Dacă acele condiţii erau împlinite, El venea din acea spiţă; dacă acele condiţii nu erau împlinite, el venea dintr-o altă spiţă, dar în orice caz trebuia să vină prin spiţa lui David şi trebuia să fie atât fiul lui David, cât şi Domnul lui David.Să observăm declaraţia scripturală:„Domnul a jurat lui David în adevăr şi nu Se va întoarce de la ce a jurat: «Voi pune pe scaunul tău de domnie un rod din trupul tău. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu şi mărturiile Mele pe care îi voi învăţa, atunci şi fiii lor vor sta în veci pe scaunul tău de domnie».” Ps. 132:11, 12.„Dintre toţi fiii mei — căci Domnul mi-a dat mulţi fii — a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel. El mi-a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va construi casa … . Îi voi întări împărăţia pe ((131)) vecie, dacă va fi hotărât, ca astăzi, să împlinească poruncile şi rânduielile Mele.»” 1 Cron. 28:5-7.„Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând înaintea Mea în adevăr, din toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel.” 1 Împ. 2:4.Făgăduinţa Împărăţiei Mesianice din spiţa lui Solomon şi din spiţa urmaşilor săi după trup este astfel în mod clar şi specific condiţionată, legată de o anumită credincioşie faţă de Domnul; şi după toate regulile interpretării cuvintelor, implicaţia acestora este că necredincioşia faţă de Domnul în mod sigur va exclude pe urmaşii lui Solomon şi spiţa sa după trup de la tronul lui Israel, în privinţa Împărăţiei Mesianice. De aceea se ridică întrebarea: Oare Solomon şi urmaşii săi la tron „au luat seama la calea lor, umblând înaintea Mea [înaintea lui Dumnezeu] în adevăr, din toată inima lor şi din tot sufletul lor?” Dacă n-au luat seama, atunci le-a fost interzis să fie spiţa strămoşească a lui Mesia, după trup.Pentru a cunoaşte răspunsul la această întrebare trebuie să mergem la Scripturi. Acolo găsim negreşit că Solomon şi spiţa sa regală n-au umblat după poruncile divine. Ca atare, ştim sigur că acea spiţă a fost tăiată şi abandonată de a fi spiţa mesianică, şi că aceasta trebuia să vină prin altă spiţă strămoşească, din David. Să ascultăm cuvântul Domnului:„Şi tu, fiul meu Solomon, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată inima. … Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar, dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie”. 1 Cron. 28:9.„Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel. … Şi Domnul ia zis lui Solomon: «Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legământul Meu şi rânduielile Mele pe care ţi le-am poruncit, voi rupe negreşit împărăţia de la tine. … Numai, nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, din pricina tatălui tău David; ci din mâna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată ((132)) împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina slujitorului Meu David şi din pricina Ierusalimului, pe care lam ales».” 1 Împ. 11:9-13.În armonie cu aceasta, relatarea este că cele zece seminţii au fost rupte din spiţa lui Solomon, imediat după moartea acestuia — zece seminţii neacceptând niciodată supunerea faţă de Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon. Dar să ascultăm cuvântul Domnului cu privire la seminţia lui Iuda şi a tovarăşului ei Beniamin, care au rămas un timp loiali spiţei lui Solomon şi astfel s-au asociat după cum se vede cu Împărăţia antitipică promisă şi cu Mesia, marele Împărat. Ultimii trei împăraţi din spiţa lui Solomon care au stat pe tronul său au fost Ioiachim, fiul său Ioiachin (numit şi Ieconia şi Conia) şi Zedechia, fratele lui Ioiachim. Să observăm mărturia Cuvântului Domnului împotriva acestor oameni, şi asigurarea Sa că nici unul din urmaşii lor nu va mai sta pe tronul Împărăţiei Domnului — reală sau tipică. Citim:„«Viu sunt Eu», zice Domnul, «chiar dacă Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aş scoate şi de acolo. … Este un vas dispreţuit, sfărâmat, acest Ieconia? Este el un vas de care să nu ai plăcere? Pentru ce sunt aruncaţi, oare, el şi sămânţa lui, şi azvârliţi într-o ţară pe care n-o cunosc?» Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici unul din urmaşii lui nu va prospera, aşezat pe scaunul de domnie al lui David şi domnind încă în Iuda»”. Ier. 22:24-30.„De aceea, aşa vorbeşte Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: «Nici unul din ai lui nu va sta pe scaunul de domnie al lui David».” Ier. 36:30.Cu privire la Zedechia citim:„Şi tu, nelegiuitule, gata să fii ucis, prinţ al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «La o parte cu diadema, jos coroana! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, ((133)) şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos şi nu va mai fi până va veni Acela căruia se cuvine şi o voi da Lui”. Ezec. 21:25-27 [partea în cursive este după Biblia de la Bucureşti, 1988 — n. e.].Aici este declarată răsturnarea completă a spiţei lui Solomon: aceasta a fost spiţa care fusese înălţată şi care de atunci încolo urma să fie plecată, în timp ce spiţa plecată sau obscură a lui Natan, care nu ridicase nici o pretenţie la tron, urma să fie înălţată la timpul cuvenit prin reprezentantul ei, Mesia, născut după trup din Maria.Cine poate cere o mărturie mai clară decât aceasta, că Mesia nu putea fi aşteptat din spiţa lui Solomon — toate drepturile şi pretenţiile acelei spiţe, sub providenţele şi condiţiile divine, fiind pierdute prin răutate şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Astfel pretenţia că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif şi că astfel Şi-a moştenit drepturile şi pretenţiile prin Iosif se dovedesc a fi complet false, căci nimeni din acea spiţă nu va sta vreodată pe tronul Domnului.Această schimbare a împărăţiei de la spiţa lui Solomon la o altă spiţă a casei lui David este clar prezisă şi în alte scripturi, după cum citim: „«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va prospera îsubsol — n. e.ş … . În zilele Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va locui în siguranţă; şi iată Numele pe care iL vor da: Domnul, Dreptatea noastră!»” Ier. 23:5, 6.Maria, mama lui Isus, pare să fi înţeles acest gând corect, sau a fost inspirată de Spiritul sfânt să vorbească profetic, atunci când a rostit remarcabila cântare de mulţumire citată de Luca (1:46-55): „El [Dumnezeu] … a risipit pe cei mândri în gândurile inimii lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară fără nimic”. Aici familia favorizată din spiţa lui Solomon este pusă în contrast cu familia mai umilă din spiţa lui Natan. Diadema şi coroana au fost luate de la Zedechia şi de ((134)) la linia lui Solomon, pentru a fi date Aceluia care are dreptul la ele — Vlăstarului drept din rădăcina lui David.Am văzut cum Domnul nostru este vlăstarul sau sămânţa sau fiul lui David, şi spiţa prin care trebuie urmărită în mod corect genealogia Lui şi armonia deplină a Scripturilor cu aceasta: să vedem acum în ce privinţă a fost El Domnul lui David. Cum a putut fi Isus atât fiul cât şi Domnul lui David?Noi răspundem că El nu este Domnul lui David pentru nimic din ceea ce a fost ca fiinţă spirituală înainte de a fi „devenit trup”şi de a fi locuit printre noi — după cum n-a fost nici Vlăstarul sau Fiul lui David în existenţa Sa preumană. Domnul nostru Isus a devenit Domnul sau superiorul lui David, precum şi „Domnul tuturor” (Fapt. 10:36) datorită marii lucrări pe care a îndeplinit-o ca Mijlocitor al Împăcării. „Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii.” Rom. 14:9.Este adevărat, Logosul putea fi numit în mod potrivit un Domn, unul înălţat în autoritate, după cum este numit şi un Dumnezeu, un puternic sau influent.**Ne vom aminti că noi nu discutăm acum cuvântul „Iehova”, atât de des tradus „Domn” în Vechiul Testament. Noi discutăm alte cuvinte redate prin „Domn”, ca şi în textul citat mai sus. „Domnul [Iehova] a zis Domnului meu [adon — stăpânul meu]. Stai la dreapta Mea” etc.La fel, Omul Isus Cristos, înainte de moartea Sa, putea fi numit în mod potrivit Domn, şi aşa I S-au adresat ucenicii, după cum citim: „Voi Mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul» şi bine ziceţi, căci sunt” (Ioan 13:13). Ca sol special al Legământului, pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume ca s-o răscumpere, şi pe care Tatăl L-a cinstit în toate modurile, mărturisind, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” — era cât se poate de potrivit ca toţi care-I priveau slava, ca slava unui Singur Conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr, să-L respecte, să-L asculte, să I se supună şi să-L adore — săI aducă omagii — ca reprezentant al Tatălui. Însă, după cum indică apostolul în textul citat mai sus, a existat un sens special ((135)) şi deosebit în care Domnul nostru Isus a devenit Domn sau Stăpân prin moartea şi învierea Sa.Acest sens special în care Cristos cel înviat a fost „Domnul tuturor”— Domn „peste cei morţi şi peste cei vii” — este în mod vital legat de marea Sa lucrare ca Mijlocitor al Împăcării. Chiar pentru acest scop El a devenit om. Omenirea, în starea ei decăzută, „vândută păcatului” prin neascultarea tatălui Adam, era neajutorată — sub stăpânirea Păcatului şi sub sentinţa morţii; şi eliberarea ei de aceste rele, în armonie cu legea divină, a cerut ca pedeapsa lui Adam venită asupra familiei lui să fie satisfăcută deplin. Se cerea ca rasa să fie cumpărată înapoi din păcat, şi Cristos a devenit cumpărătorul ei, proprietarul ei — „Domnul tuturor”. Tocmai pentru acest scop, El a lăsat slava condiţiei Sale preumane şi a devenit Omul Isus Cristos. Iar declaraţia scripturală este că El „Sa dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare” — preţ de cumpărare — pentru rasa condamnată în Adam. Astfel întreaga lume a fost „cumpărată cu un preţ”, „cu sângele scump [viaţa] al lui Hristos”.Dar, deşi în virtutea faptului că El a cumpărat rasa, a devenit în ochii Dreptăţii proprietarul, stăpânul ei, „Domnul tuturor”, El n-a cumpărat rasa cu scopul de a o înrobi, ci chiar din contră, cu scopul de a elibera din păcat şi moarte pe toţi cei care vor accepta prin El darul îndurător al lui Dumnezeu. Şi însuşi scopul stabilirii Împărăţiei Mesianice este ca prin ea să-i poată fi acordate familiei umane drepturile şi privilegiile fiilor lui Dumnezeu — pierdute în Eden, răscumpărate, cumpărate cu un preţ la Calvar. Pentru a obţine acest drept de a elibera pe om, Răscumpărătorul nostru a devenit cumpărătorul, proprietarul, Domnul tuturor. Astfel, prin moartea Sa, Mesia a devenit Domnul lui David, pentru că David a fost un membru al rasei cumpărate cu sângele Său preţios.„Rădăcina şi sămânţa lui David”— Apoc. 22:16 —Cam acelaşi gând este prezentat şi în aceste cuvinte ale Domnului nostru către Biserică. După trup, Domnul nostru ((136)) Isus a fost, prin mama Sa, fiul, vlăstarul, odrasla sau sămânţa lui David. În virtutea jertfirii vieţii Sale nepătate, El a devenit „rădăcina” lui David, precum şi Domnul lui; pentru că ideea sugerată de cuvântul „rădăcină” se deosebeşte cumva de cea dată în cuvântul „Domn”. „Rădăcina” lui David înseamnă originea, izvorul vieţii şi dezvoltării lui David.Scripturile declară că David a fost o „tulpină a lui Isai”; tatăl său a fost deci rădăcina lui, potrivit naşterii naturale. Când şi cum a devenit Cristos rădăcina sau tatăl lui David? Răspundem: nu înainte de a „deveni trup” — când a devenit trup, ca omul Isus, El S-a înrudit cu rasa lui Adam prin mama Sa (Evr. 2:14-18). Şi în acea relaţie cu rasa şi cu David, El a fost „vlăstar”, nu „rădăcină”. Cum şi când a devenit El „rădăcina”? Răspundem: pe aceeaşi cale şi în acelaşi timp când a devenit şi Domnul lui David: calea a fost moartea Sa, prin care a cumpărat drepturile de viaţă ale lui Adam şi ale întregii sale rase, inclusiv ale lui David; timpul a fost la învierea Sa din morţi, Răscumpărătorul lui Adam, Răscumpărătorul rasei şi ca atare Răscumpărătorul lui David.Prin urmare, Domnul lui David şi Rădăcina lui David n-a fost nici Logosul preuman, nici omul Isus Cristos, ci Mesia cel înviat. Când David în spirit (adică vorbind sub spiritul sau sub influenţa profetică) L-a numit pe Isus Domn, zicând: „Domnul [Iehova] a zis Domnului [Isus] meu: «Stai la dreapta Mea»” etc, referinţa nu era la Cel care Se sacrifica, „Omul Isus Hristos”, care nu-Şi sfârşise încă sacrificiul, ci la Isus cel biruitor, Domnul vieţii şi slavei, „Cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului” (Apoc. 1:5). Despre acesta Petru a spus: „Pe El Dumnezeu L-a înviat a treia zi … . El … este Domnul tuturor” (Fapt. 10:36, 40). Despre acesta declară şi Pavel că la a doua venire a Sa, El Se va arăta ca „Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc”*. 1 Tim. 6:15.*Vezi pag. 78((137))„Al doilea Adam”Prima „rădăcină” sau primul tată al neamului omenesc, Adam, din cauza neascultării de Dumnezeu, nu şi-a putut naşte familia în propria sa asemănare, chipul lui Dumnezeu; el nu numai că n-a putut da urmaşilor săi viaţă veşnică, dar a şi pierdut pentru sine acest drept şi a atras asupra urmaşilor săi o moştenire, o ereditate de păcat, slăbiciune, degradare, moarte. Logosul a fost făcut trup, Omul Isus Cristos, pentru a fi al doilea Adam şi a lua locul primului Adam, pentru a putea reface lucrarea primului Adam şi ai da lui şi rasei lui (sau tuturor celor care o vor accepta pe baza condiţiilor divine) viaţă mai îmbelşugată, viaţa veşnică sub condiţiile ei favorabile, pierdută prin neascultare.Este însă o mare greşeală din partea unora să presupună că „Omul Isus Hristos” a fost al doilea Adam. O, nu! După cum spune apostolul [1 Cor. 15:47 — trad. lit. nouă, 2001, subsol, n. e.]: „Al doilea om este Domnul din cer” — Domnul care va veni din cer, şi la a doua venire a Sa Îşi va lua funcţia şi datoriile de tată al rasei lui Adam, pe care a răscumpărato cu sângele Său preţios la Calvar. Cumpărarea rasei lui Adam de sub sentinţa Dreptăţii a fost necesară înainte de a fi posibil ca Domnul nostru Isus să fie Dătătorul de viaţă sau Tatăl rasei; şi numai această lucrare singură a fost realizată de Domnul nostru la prima venire a Sa. La a doua venire a Sa, El vine să ridice omenirea prin procese de restabilire şi să dea viaţă veşnică şi toate privilegiile şi binecuvântările pierdute prin primul Adam. Intervalul dintre prima şi a doua venire este destinat, conform programului Tatălui, alegerii din lumea răscumpărată a unei clase ale cărei calităţi au fost predestinate — toţi să fie „asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Această clasă are diferite nume: preoţi subordonaţi ai preoţiei Împărăteşti, corpul sau Biserica lui Cristos, Mireasa lui Cristos, soţia Mielului şi moştenitori împreună cu El în toate onorurile, binecuvântările şi serviciul Împărăţiei Sale.((138))Aşadar, lucrarea viitorului, lucrarea din Veacul Milenar, marele obiectiv al domniei lui Mesia, este exprimată prin cuvântul regenerare. Lumea a fost generată odată prin tatăl Adam, dar n-a reuşit să obţină viaţă; a fost generată doar pentru păcat şi pentru sentinţa lui, moartea. Dar noul Tată al rasei, al doilea Adam, propune o regenerare generală. Timpul acestei regenerări, când va fi disponibil pentru lume, este clar indicat prin cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, şi anume Veacul Milenar. El a spus: „La reînnoirea [regenerarea — trad. reviz., subsol, n. e.] tuturor lucrurilor, voi, care Maţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” etc. Faptul că Biserica aleasă în acest Veac al Evangheliei trece printro regenerare, este recunoscut în mod general de către toţi cei care studiază Biblia, dar mulţi au trecut cu vederea faptul că există în plan o altă regenerare, separată, şi ea a fost pregătită pentru omenirea întreagă; nu înseamnă că toţi vor ajunge la regenerarea deplină, ci toţi vor avea ocazia, care, dacă va fi corect folosită, va duce la regenerarea deplină, completă.În legătură cu aceasta, este bine să observăm mai amănunţit marea deosebire dintre regenerarea Bisericii şi regenerarea lumii: în cazul Bisericii, mulţi sunt chemaţi la regenerarea oferită în timpul Veacului Evanghelic şi puţini sunt aleşi — puţini ajung la deplina regenerare la care sunt invitaţi — şi anume, să devină noi creaturi în Cristos Isus, părtaşi naturii divine. Regenerarea pregătită pentru lume, după cum am văzut deja, nu este la o natură nouă, ci la restaurarea sau restabilirea naturii umane în perfecţiunea ei.Şi aşa este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu [o fiinţă de carne]; cel din urmă Adam un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă” (1 Cor. 15:45-47). Întradevăr, Domnul nostru Isus în zilele vieţii Sale pământeşti S-a identificat cu întâiul Adam şi cu rasa lui, prin sămânţa lui Avraam (Evr. 2:16), şi „a fost făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii … din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui ((139)) Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”. Dar după ce a îndeplinit acel obiectiv, El a fost înviat din morţi părtaş naturii divine, cumpărătorul familiei umane, dar fără să mai facă parte din ea — fără să mai fie „din pământ, făcut din ţărână”, ci Domnul ceresc — al doilea Adam, un duh dătător de viaţă.Primul Adam a fost „rădăcina” originară din care a ieşit întreaga familie umană, şi deci, Domnul nostru Isus în trup, fiul Mariei, fiul lui David, fiul lui Avraam, a fost în acelaşi sens un vlăstar sau o mlădiţă din Adam (dar înzestrat, după cum am văzut, cu o viaţă de sus neştirbită, care L-a ţinut totuşi despărţit de păcătoşi). Sacrificiul de Sine ca om (în ascultare de planul Tatălui) nu numai I-a asigurat înălţarea la natura divină, ci şi a cumpărat pentru El toată rasa lui Adam şi dreptul lui Adam ca tată sau „rădăcină” a rasei. Astfel, prin cumpărarea locului şi a drepturilor lui Adam, Domnul nostru este al doilea Adam. După cum El Şia dat viaţa umană pentru viaţa lui Adam, tot aşa Şi-a sacrificat şi posibilităţile producerii pe cale naturală a unei rase în locul copiilor lui Adam — pentru ca la timpul cuvenit să poată accepta pe „oricine va vrea” din familia lui Adam ca propriii Săi copii, regenerândui, dându-le viaţă veşnică pe condiţii rezonabile. Nemaifiind un „vlăstar” din rădăcina lui Isai şi a lui David, Domnul nostru este o rădăcină nouă, pregătită să dea viaţă nouă şi întreţinere omenirii — lui Adam, lui Avraam, lui David şi fiecărui membru sau vlăstar al familiei umane ruinate de păcat, care le vor accepta în condiţiile „Legământului prin jurământ”.Cum este prima lucrare a Domnului pentru Biserica Sa din acest veac, aşa va fi şi lucrarea Sa pentru toată omenirea care o vor accepta în timpul Veacului Milenar. Prima Sa lucrare pentru Biserica Sa acum este îndreptăţirea la viaţă (viaţă umană) în armonie cu Dumnezeu, în părtăşie cu Dumnezeu; aceeaşi de care S-a bucurat omul perfect Isus, înainte de consacrarea Sa spre moarte la botez; şi aceeaşi de care sa bucurat omul perfect Adam înainte de încălcarea sa — cu deosebirea că perfecţiunea lor a fost reală, în timp ce a noastră este o perfecţiune a vieţii socotită. (De aceea avem declaraţia că noi suntem „îndreptăţiţi — prin credinţă”.)((140))Domnul nostru Se reprezintă pe Sine şi Biserica Sa ca o viţă de vie; şi aceasta ne dă o ilustraţie bună a subiectului mlădiţei şi rădăcinii. Adam şi rasa lui au fost viţa şi mlădiţele originare, atacate de virusul păcatului, producând roadă rea şi moarte. Domnul nostru Isus a devenit o mlădiţă nouă şi a fost altoit în viţa adamică şi a produs roadă diferită. O caracteristică a viţei este că mlădiţele ei pot fi îngropate şi devin rădăcini. Astfel Domnul nostru, mlădiţa altoită în tulpina adamică, a fost îngropat, a încetat a mai fi mlădiţă şi a devenit rădăcină. În decursul acestui veac, membrii Bisericii Sale sunt „mlădiţe” în El, şi în mod asemănător au „ca rod sfinţirea” (Rom. 6:22), viaţa nouă fiind trasă din El. Însă tuturor mlădiţelor din acest veac li se cere nu numai „să aducă multă roadă” ca mlădiţe, aşa cum a adus El, ci, de asemenea ca El, să fie în cele din urmă îngropate şi să devină cu El părţi din rădăcina care pe parcursul Veacului Milenar va întări şi va susţine rasa umană regenerată.Rădăcina căzută, Adam (cu prima Evă, ajutorul lui), a dat naştere familiei umane în robia păcatului şi a morţii; al doilea Adam, Cristos (cu Mireasa şi ajutorul Lui), cumpărând drepturile celui dintâi, precum şi pe el şi rasa lui, vor fi pregătiţi să regenereze pe toţi cei doritori şi ascultători. Aceasta se numeşte „restabilire” (Fapt. 3:19-23) — a reda celor vrednici privilegiile şi binecuvântările pământeşti pierdute în primul Adam, pentru ca, în calitate de viţă a Domnului, omenirea restabilită să poată aduce multă roadă spre lauda lui Dumnezeu. Dar să se observe că acest privilegiu de a deveni „rădăcină” este limitat la Cristos Cap şi corp, „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului” „şi credinţa adevărului” în decursul acestui Veac al Evangheliei (1 Pet. 1:2). David şi alţi vrednici din trecut (care au murit înainte ca „mlădiţa” să fie îngropată şi să devină „rădăcină”) nu pot deveni niciodată părţi din rădăcină; şi nu vor putea nici credincioşii din Veacul Milenar. Toţi însă vor fi satisfăcuţi când vor ajunge la asemănarea Lui, fie la cea cerească, fie la cea pământească. Omenirea va avea privilegiul să ajungă în ((141)) asemănarea omului perfect Isus Cristos, „mlădiţa” sfântă, în timp ce Biserica, „mireasa” Lui, „trupul” Lui, preoţii Săi subordonaţi credincioşi, care acum împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos şi sunt „identificaţi cu El printr-o asemănare cu moartea Lui”, vor purta chipul Său ceresc. 1 Cor. 15:48, 49; Evr. 11:39, 40.„Părintele veşniciei”„Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii».” Isa. 9:6.Am observat deja caracterul potrivit al titlului „Dumnezeu puternic”, aşa cum se aplică la Domnul nostru Isus; şi puţini vor contesta că El este într-adevăr Cel Minunat din toată familia Tatălui ceresc; nimeni nu va contesta că El este un mare Sfătuitor sau Învăţător; sau că, deşi Împărăţia Lui trebuie să fie introdusă printr-un timp de strâmtorare şi tulburare legat de moartea instituţiilor rele prezente, totuşi Domnul nostru este Prinţul păcii — care va stabili o pace sigură şi durabilă, pe singura bază corectă — dreptatea — conformitatea cu caracterul şi planul divin. Acum ajungem la examinarea titlului „Părintele veşniciei”, şi-l găsim tot atât de potrivit şi de semnificativ ca şi celelalte.Acest titlu nu contrazice, cum au presupus unii, mulţimea scripturilor care spun că Iehova este Părintele veşniciei — „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, după cum exprimă Petru (1 Pet. 1:3). Dimpotrivă, Scripturile arată clar un anumit sens în care I se va aplica acest titlu Domnului nostru la a doua venire a Sa — că El va fi Părintele rasei umane regenerate în timpul Mileniului. Într-adevăr, acest titlu este numai echivalentul celor pe care tocmai le-am analizat — „Domnul” cel nou al lui David şi al omenirii, „Rădăcina” cea nouă, al doilea Adam, înseamnă numai Părintele veşniciei — Părintele care dă viaţă veşnică.Deoarece Domnul nostru a cumpărat omenirea cu preţul vieţii Sale, şi deoarece în virtutea acelei cumpărări a devenit Domnul ei, Restauratorul ei, Dătătorul ei de viaţă, şi deoarece chiar înţelesul de bază al cuvântului tată este dătător de ((142)) viaţă, Domnul nostru nu putea lua un nume sau un titlu mai potrivit decât „Părintele veşniciei” spre a reprezenta relaţia Sa cu lumea, acum pe punctul de a fi regenerată — născută din nou dintre morţi prin restabilire, prin procesele învierii. Viaţa lumii va veni direct de la Domnul Isus, care, după cum vom vedea imediat, prin aranjament divin a cumpărat-o şi a plătit Dreptăţii preţul întreg pentru ea. Totuşi, după terminarea procesului de restabilire, lumea restabilită va recunoaşte pe Iehova ca marele izvor originar al vieţii şi al binecuvântării, Autorul marelui plan de mântuire executat de Domnul nostru Isus — Marele Tată şi Domn suveran al tuturor. 1 Cor. 15:24-28; 3:23; Mat. 19:28.În deplin acord cu ceea ce tocmai am văzut sunt şi cuvintele profetice care de secole au nedumerit pe cei înţelepţi şi pe cei neînţelepţi, pe savanţi şi pe comentatori, precum şi pe învăţăcei, şi anume:Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; Îi vei pune prinţi în toată ţara— Ps. 45:16 —Patriarhii şi profeţii, şi în special cei care erau din linia genealogică prin care a venit Domnul nostru, prin mama Sa Maria, au fost timp îndelungat onoraţi cu numele de „părinţi”, strămoşii lui Mesia, întocmai cum textele de mai sus spun că David este „rădăcina” din care va ieşi Mesia, Vlăstarul cel drept, şi că Mesia va fi fiul lui David. Dar toate acestea se vor schimba când Biserica, corpul lui Cristos, va fi completată şi unită cu Isus Capul în slavă şi, ca Părintele veşniciei pentru omenire va începe regenerarea lumii. Cei care înainte au fost „părinţii”, vor fi atunci copiii. Avraam, Isaac, Iacov, David — nici unul dintre aceştia n-au avut viaţă, în sensul adevărat al cuvântului; toţi aceştia au fost membri ai rasei condamnate la moarte. Şi când Isus a intrat în neamul nostru omenesc şi Sa identificat cu sămânţa lui Avraam şi a lui David, şi a împlinit lucrarea de răscumpărare, aceasta s-a aplicat nu numai la lume în general, ci şi la ei, la părinţii Săi după trup. El ia ((143)) cumpărat pe toţi, şi nimeni nu poate obţine viaţă (deplină, perfectă, veşnică) decât prin El. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). De aceea, Avraam, Isaac, Iacov, David şi toţi profeţii şi tot restul lumii, trebuie să primească viaţă viitoare şi veşnică de la Cristos, sau altfel deloc; şi în afara Lui este numai condamnare. Prin urmare, este adevărat că atunci când la timpul cuvenit al lui Dumnezeu ei vor fi treziţi din moarte, aceasta se va face prin marele Dătător de viaţă, Isus, care astfel va fi Părintele sau Dătătorul lor de viaţă.În legătură cu aceasta este bine să observăm de asemenea că Scripturile ni-L arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind Acela care face conceperea în regenerarea Bisericii, Mireasa lui Cristos. Ca dovadă la aceasta, să observăm declaraţiile scripturale asupra acestui subiect. Apostolul Petru spune: „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos … nea născut îconceputş din nou” (1 Pet. 1:3). Apostolul Ioan de asemenea spune că noi suntem „născuţi îconcepuţiş din Dumnezeu” (1 Ioan 5:18). Apostolul Pavel spune de asemenea: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl” (1 Cor. 8:6). El a trimis spiritul Său în inimile noastre, prin care putem striga către El: „Ava, Tată!” (Rom. 8:15). Domnul nostru Isus a mărturisit acelaşi lucru, zicând după învierea Sa: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Evanghelia lui Ioan dă aceeaşi mărturie zicând: „Tuturor celor ce L-au primit … le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”, şi declară despre aceştia că „au fost născuţi îconcepuţiş nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12, 13). Apostolul Iacov spune despre Tatăl luminilor că, „Potrivit voii Sale, El ne-a născut îconceputş prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale”. Iac. 1:18.Într-adevăr, tot ce este în legătură cu Biserica arată că credincioşii din acest veac al Evangheliei nu sunt copiii lui Cristos, ci sunt copiii Tatălui Său, concepuţi de spiritul Tatălui şi la natura Tatălui, şi sunt intenţionaţi a fi ((144)) „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.Relaţia noastră cu Domnul nostru Isus, dimpotrivă, este în mod specific şi repetat arătată a fi aceea de fraţi, şi nu de fii. Vorbind despre Biserică apostolul spune: „El nu Se ruşinează săi numească «fraţi»”, după cum a fost declarat profetic: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării”; apoi: „Iată-Mă, Eu şi copiii [lui Dumnezeu] pe care Mi ia dat Dumnezeu”. Aceştia sunt acei „mulţi fii” pe care Tatăl îi aduce la slavă, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, Isus Cristos, iar în legătură cu această Biserică este iarăşi declarat că Domnul nostru Isus la învierea Sa a fost „întâiul-născut dintre mai mulţi fraţi”. Evr. 2:10-13; Rom. 8:29.Această mare lucrare de acordare a vieţii pentru lume în general este amânată până când Corpul Dătătorului de viaţă va fi fost complet, până când „fraţii”, împreună cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, vor fi primiţi ca fii ai slavei şi vor intra în lucrarea restabilirii. Chiar şi în cazul acelora din lume (vrednicii din vechime), a căror credinţă şi loialitate faţă de voinţa divină au fost deja încercate şi aprobate, nu poate fi vorba de acordarea vieţii până când corpul marelui Moise antitipic (Biserica) va fi fost complet (Fapt. 3:22, 23), după cum este scris: „ca să nu ajungă ei la desăvârşire” — nu vor moşteni lucrurile bune pământeşti promise lor — „fără noi” [biruitorii din Veacul Evanghelic, Corpul Unsului]”. Evr. 11:39, 40.Din acest punct de vedere al răscumpărării care este în Cristos Isus, şi în vederea autorităţii sau stăpânirii pământului pierdută prin Adam şi astfel răscumpărată prin Cristos, cumpărată cu sângele Său preţios, vedem dreptul lui Cristos la funcţia de Dătător de viaţă şi Părinte pentru toţi din rasa lui Adam care vor accepta binecuvântările restabilirii în condiţiile Noului Legământ, şi numai din acest punct de vedere putem vedea cum Domnul nostru Isus a putut fi atât Rădăcina cât şi Vlăstarul lui David, atât fiul lui David cât şi Tatăl lui David, Domnul lui David.((145))În legătură cu aceasta ar fi potrivit să întrebăm: cum se face că Biserica din acest Veac al Evangheliei, care este parte din lume, „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:3) şi care au nevoie ca şi alţii să primească iertarea păcatelor prin meritul marii ispăşiri, este, în vreun sens just, separată şi distinctă de lume, aşa încât membrii ei trebuie să fie numiţi „copii ai lui Dumnezeu”, în timp ce acei din lume trebuie să fie numiţi copii ai Dătătorului de viaţă, ai Cristosului?Deosebirea stă în faptul că Domnul Isus nu numai a cumpărat drepturile lumii la viaţă umană, dar şi va restabili acea viaţă cumpărată celor ascultători din omenire, prin procesele treptate din Veacul Milenar. Biserica, dimpotrivă, nu primeşte restabilirea vieţii umane pe care Domnul ei a cumpărato pentru ea. Restabilirea vieţii le este numai socotită credincioşilor din acest Veac al Evangheliei, prin aceea că ei sunt îndreptăţiţi (sau făcuţi perfecţi, restabiliţi ca fiinţe umane) prin credinţă — nu în realitate. Iar această perfecţiune umană socotită prin credinţă este pentru un scop specific: şi anume, ca aceştia să sacrifice în serviciul divin viaţa umană socotită sau atribuită, cu drepturile şi privilegiile ei, şi de aceea să primească în schimbul ei speranţa de a fi părtaşi naturii divine.Viaţa pământească şi binecuvântările pământeşti au fost pierdute prin Adam, şi acestea, nu altele, au fost răscumpărate pentru oameni de către Domnul nostru, şi pe acestea, nu pe altele, El le va acorda în cele din urmă pe parcursul timpurilor restabilirii. Dar mai întâi Biserica, corpul, Mireasa lui Cristos, este chemată din omenire, o clasă în mod special „aleasă”, chemată la o „chemare cerească”, o „chemare de sus” — pentru a fi moştenitoare împreună cu Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul ei. După cum Isus Şi-a oferit sacrificiul Său perfect, „Omul Isus Hristos”, şi a fost răsplătit cu natura divină, tot aşa credincioşilor din acest Veac al Evangheliei li se permite să-şi ofere fiinţele lor imperfecte (îndreptăţite sau socotite perfecte prin meritul sângelui preţios al lui Isus) pe altarul lui Dumnezeu; şi făcând astfel, sunt concepuţi de spirit pentru a fi „creaţii noi”, „fiii Celui-Prea-Înalt”, acceptaţi ca fraţi ai lui ((146)) Cristos — membrii „preoţimii împărăteşti” a cărei Mare Preot este El.Aceştia sunt atraşi de Tatăl, nu de Fiul, cum va fi cazul cu lumea în timpul Mileniului. (Compară Ioan 6:44 şi 12:32.) Cei pe care Tatăl îi atrage spre Cristos, El, ca frate mai mare, îi primeşte ca „fraţi” şi-i ajută să umble pe urmele Sale pe calea îngustă a jertfirii de sine, chiar până la moarte. Astfel ei pot deveni morţi cu El şi pot fi socotiţi ca jertfitori împreună cu El, şi astfel pot fi socotiţi şi vrednici să fie moştenitori împreună cu El în Împărăţie şi în lucrarea care va binecuvânta lumea şi va da viaţă veşnică tuturor celor care vor vrea s-o primească. Aceştia, ni se spune clar, trebuie să „împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos” — să „rabde” cu El, ca să poată „şi împărăţi împreună cu El” (Col. 1:24; 2 Tim. 2:12). Astfel poziţia Bisericii este în mod special diferită de cea a lumii în general, întocmai cum şi chemarea ei este o chemare de sus, o chemare cerească, şi întocmai cum şi răsplata ei va fi natura divină. 2 Pet. 1:4.Aceasta este marea „taină” sau secret despre care apostolul Pavel spune că este cheia fără de care este cu neputinţă a înţelege făgăduinţele şi profeţiile din Cuvântul divin (Col. 1:26). Tatăl ceresc a plănuit în Sine Însuşi crearea rasei umane, cu puţin mai prejos decât îngerii, din pământ, făcută din ţărână, şi adaptată pentru pământ în starea lui paradisiacă; dar El a cunoscut mai dinainte şi rezultatul căderii şi ocazia ca prin aceasta să se manifeste justiţia divină, iubirea divină, înţelepciunea divină şi puterea divină. După cum El a rânduit mai dinainte ca Singurului Său Fiu Conceput, Logosului, să I se dea ocazia de aşi dovedi credincioşia faţă de Tatăl şi faţă de principiile dreptăţii, devenind Răscumpărătorul omului şi astfel moştenitorul tuturor bogăţiilor harului divin şi mai mare peste toţi, alături de Tatăl, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate, tot aşa El a prevăzut în plan şi ca înainte de ridicarea generală a omenirii de către Răscumpărătorul ei, El să facă o alegere, după caracter şi după credincioşie, a unei „turme ((147)) mici”, ca să fie moştenitori împreună cu Singurul Său Conceput şi asociaţii Lui în Împărăţie, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi.Potrivit cu aceasta, apostolul spune: Noi suntem „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului” (1 Pet. 1:2). Apostolul Pavel întăreşte această idee zicând: „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Apoi El a dorit ca ochii înţelegerii noastre să fie luminaţi, ca să „cunoaştem care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale”. El declară că această îndurare faţă de noi a venit fără ca noi să fi făcut ceva pentru a o merita; Dumnezeu, „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. … Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune”. Efes. 1:17-19; 2:4-10.
Mijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor Săi”
 Mijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor SăiMijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor Săi”şi „A luat asupra Lui neputinţele noastre”Cine sunt fraţii Săi — În ce a constat asemănarea — Cum a fost El ispitit în toate aşa cum suntem ispitiţi noi, dar fără păcat — Ispitele din pustie — Asemănarea ispitelor Sale cu ale noastre — Unele ar putea „să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” — În ce sens a fost făcut Domnul nostru desăvârşit prin suferinţe — Deşi a fost fiu, a învăţat ascultare — Cum a fost El făcut în asemănarea cărnii păcătoase — Totuşi fără păcat — „El a luat asupra Lui neputinţele noastre” — Cum „a avut mil㔄De aceea a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate, ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului.” Evr. 2:17.CELE două linii de gândire populare dar opuse afectează toate declaraţiile scripturale care arată relaţia Domnului nostru cu omenirea şi se contrazic în privinţa acestora; iar a treia linie, sau linia adevărului, este singura în stare să pună de acord diferitele scripturi sau să mulţumească raţiunea sfinţită. Una dintre cele două teorii false dar populare pretinde că Domnul nostru Isus a fost Atotputernicul Dumnezeu, Iehova, care doar S-a îmbrăcat în trup omenesc, fără a simţi în realitate încercările, ispitele şi mediul de viaţă al umanităţii. Cealaltă teorie pretinde că El a fost un om păcătos, părtaş al neajunsurilor rasei noastre, întocmai ca alţii, dar mai plin de succes decât alţii în lupta cu păcatul şi în împotrivirea la impulsurile lui. Noi ne străduim să arătăm că ambele aceste teorii sunt greşite şi că adevărul se găseşte între ele, în faptul că Logosul „având chipul lui Dumnezeu”, o fiinţă spirituală, când „a devenit trup” a fost în realitate om, „Omul Isus Hristos”, dar „despărţit de păcătoşi”, un om perfect pregătit să fie „preţul ((108)) corespunzător” pentru primul om perfect, a cărui cădere a inclus neamul nostru omenesc şi a cărui răscumpărare de asemenea îl include.În legătură cu aceasta este foarte potrivit prin urmare, căutând să stabilim vederea corectă din punct de vedere scriptural asupra acestui subiect, să examinăm diferitele scripturi care au fost deformate şi denaturate pentru a dovedi că Domnul nostru a avut lipsuri şi a fost supus aceloraşi patimi ca şi omenirea decăzută. Noi susţinem că, dacă El ar fi fost în această stare, ar fi fost imposibil pentru El, aşa cum este imposibil şi pentru noi, să ţină în mod absolut şi perfect fiecare trăsătură a Legii Divine. Legea divină este măsura deplină a capacităţii omului perfect şi depăşeşte măsura şi capacitatea unui om imperfect. Prin urmare, însuşi faptul că în Domnul nostru nu s-a găsit păcat, însuşi faptul că El a fost plăcut Tatălui şi a fost acceptabil ca jertfă pentru păcat, ca preţ de răscumpărare pentru Adam (şi pentru rasa pierdută prin el) dovedeşte în mod indirect perfecţiunea Sa, aşa cum susţinem noi că Scripturile învaţă peste tot.Dar „fraţii” Domnului nostru n-au fost imaculaţi, n-au fost despărţiţi de păcătoşi. Cum, dar, a putut fi făcut El „să Se asemene fraţilor Săi” şi totuşi să fie despărţit de păcătoşi? Răspunsul la această întrebare se găseşte în recunoaşterea faptului că cei care sunt numiţi „fraţii Săi” nu se referă la omenire, la păcătoşi în general. Omul Adam a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu de la crearea sa şi până la vremea neascultării sale (Luca 3:38), dar nu şi după aceea. Şi toţi din rasa lui sunt numiţi din punct de vedere scriptural „copii ai mâniei” (Efes. 2:3). Numai cei care „au scăpat de sub condamnarea care este asupra lumii” şi au revenit la armonie cu Dumnezeu, prin Cristos, sunt autorizaţi conform Scripturilor să se considere fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Despre ceilalţi Domnul nostru declară: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:44). Domnul nostru Isus niciodată nu S-a considerat unul dintre fiii Diavolului, nici unul din „fiii mâniei”, ci a declarat că El a „ieşit şi a venit ((109)) de la Dumnezeu”. Nici n-a recunoscut ca „fraţii Săi” pe vreunul dintre aceia care erau încă „copii ai mâniei”. Singurii recunoscuţi ca „fraţii Domnului” sunt cei care, fiind scăpaţi de condamnarea care este asupra lumii, au fost aduşi aproape de Tatăl prin sângele lui Cristos şi au primit „duhul înfierii” în familia lui Dumnezeu, şi promisiunea deplinei „înfieri” la stabilirea Împărăţiei (Rom. 8:15, 23; Gal. 4:5). Fiindcă aceştia sunt îndreptăţiţi, eliberaţi în mod socotit de vina lui Adam şi făcuţi drepţi în mod socotit prin sângele lui Cristos, de aceea ei sunt, în vreun sens al cuvântului, asemenea Domnului nostru Isus, „fraţii Săi”, într-o poziţie similară de favoare divină şi separare de lume. Despre consacraţii din această clasă Domnul nostru spune: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19; 17:16). Din acest punct de vedere se poate uşor vedea că Domnul nostru a fost făcut „să Se asemene fraţilor Săi” — exact, în toate amănuntele. Nu înseamnă că „fraţii Săi” au fost în această stare la vremea când El S-a smerit şi a devenit trup — la vremea aceea El nu avea fraţi, decât doar că această clasă era cunoscută de Dumnezeu mai dinainte (Efes. 1:5, 11; Rom. 8:29). Dar aranjamentul divin a fost aşa încât Dumnezeu a prevăzut că El putea fi drept şi totuşi putea îndreptăţi pe aceia din rasa păcătosului care acceptau harul divin prin Cristos, şi ale căror păcate, pe această bază, erau acoperite, nefiindu-le imputate lor, ci fiindu-I imputate Celui care „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”. Dumnezeu a aranjat mai dinainte, a cunoscut mai dinainte scopul Său de a chema Biserica Evangheliei ca să fie „împreună moştenitori cu Hristos” Isus Domnul nostru la acea moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri. Şi având în vedere acest plan preorânduit, despre toţi care vor constitui această clasă s-a vorbit mai dinainte, prin profeţi, că sunt „fraţii” lui Cristos. În mod profetic Domnul nostru este reprezentat spunând Tatălui: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Ps. 22:22; Evr. 2:12). Deoarece acesta a fost programul divin — ca Domnul nostru ((110)) să fie nu numai Răscumpărătorul lumii, ci şi un model pentru „fraţii” care vor fi moştenitori împreună cu El — a fost de aceea potrivit ca în executarea acestui program divin El să fie făcut „să Se asemene fraţilor Săi” în toate încercările şi experienţele Sale.„Ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” — Evr. 4:15 —Se va observa că această declaraţie nu spune că Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită lumea, ci aşa cum suntem ispitiţi noi, urmaşii Săi. El na fost ispitit în privinţa poftelor depravate pentru lucruri păcătoase, primite prin ereditate de la părinţii pământeşti; ci fiind sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, El a fost ispitit în aceleaşi privinţe ca şi urmaşii Săi din Veacul Evanghelic — aceia care umblă nu după carne, ci după spirit, şi care sunt judecaţi nu după neputinţele cărnii lor, ci după spiritul minţii lor — potrivit voinţei lor noi, inimii lor noi. Rom. 8:4; 2 Cor. 5:16; Ioan 8:15.Acest lucru se vede foarte bine în legătură cu ispitele Domnului nostru în pustie, care au urmat imediat consacrării şi botezului Său la Iordan. Mat. 4:1-11.(1) Prima a fost sugestia lui Satan ca El să folosească puterea divină pe care tocmai o primise la Iordan, pentru a-Şi servi propriile dorinţe, prin transformarea pietrelor în pâine. Aceasta n-a fost o ispită care să fie pusă în vreo măsură pe seama eredităţii sau imperfecţiunii. Domnul nostru stătuse patruzeci de zile fără harnă, studiind planul divin, căutând să determine, sub influenţa iluminantă a Spiritului sfânt pe care tocmai îl primise, care ar fi cursul Său potrivit în viaţă, ca să împlinească marea misiune pentru care venise în lume, adică răscumpărarea lumii. Sugestia ca El să folosească puterea spirituală acordată Lui, şi despre care El Îşi dădea seama că o are în posesie, pentru a-Şi satisface nevoile trupeşti, la prima privire ar părea raţională; dar Domnul nostru a înţeles imediat că o astfel de folosire a darului Său spiritual ar fi greşită, ar fi o folosire abuzivă a lui, o folosire pentru care acesta n-a fost ((111)) intenţionat, şi ca atare a respins sugestia zicând: „Este scris: «Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»”. „Fraţii” Domnului au uneori ispite asemănătoare din partea Adversarului, sugestii să folosească darurile spirituale pentru înaintarea intereselor naturale. Sugestiile de acest fel sunt înşelătoare, şi sunt canalele prin care poporul consacrat al lui Dumnezeu nu rareori este dus în rătăcire de către Adversar spre o folosire tot mai abuzivă a binecuvântărilor divine.(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară de pe streaşina templului în valea dedesubt, în văzul mulţimii; aşa încât văzându-L că supravieţuieşte nevătămat, pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomeneşti, ceea ce iar face imediat să-L accepte ca Mesia şi să coopereze cu El în lucrarea care-I stătea în faţă. Dar Domnul nostru a văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu aranjamentul divin, şi nici chiar aplicarea greşită de către Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru rău) nu L-a clintit de la principiile dreptăţii. El a răspuns imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire a providenţei divine, cu totul nejustificată, şi de aceea nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo unde Îl chema datoria sau primejdia, Învăţătorul nu ezita, ci recunoştea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină, şi numai ca demonstraţie şi dintr-un spirit de lăudăroşenie.Fraţii Domnului au şi ei ispite de acest fel, şi au nevoie săşi amintească această lecţie şi acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiţi în pericole şi să ne considerăm astfel soldaţi viteji ai crucii. „Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui Dumnezeu. Aceştia din urmă au o luptă care cere încă mai mare curaj. Ei sunt chemaţi să facă servicii ((112)) pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci adesea le persecută. Ei sunt chemaţi să suporte dezonoarea şi batjocurile lumii; da, şi cei netăiaţi împrejur la inimă „să spună tot felul de lucruri rele” împotriva lor, pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privinţa aceasta urmaşii Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe acelaşi drum şi merg pe urmele Căpeteniei lor. Şi se cere mai mare curaj pentru a ignora ruşinea şi dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare şi extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze şi s-o admire.Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările „fraţilor” Săi. „Cine este stăpân pe sine[cine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeu] preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.(3) Cea de-a treia ispită a Domnului nostru a fost să I Se ofere stăpânirea pământească şi succesul rapid în stabilirea Împărăţiei Sale fără suferinţă şi moarte — fără cruce, cu condiţia unui compromis cu Adversarul. Acesta a pretins, şi ((113)) pretenţia nu i-a fost contestată, că el deţinea stăpânirea lumii, şi că, prin cooperarea sa, Împărăţia Dreptăţii pe care Domnul nostru venise s-o instaureze putea fi repede stabilită. Aluzia lui Satan era că el se săturase de a mai conduce lumea în păcat, orbire, superstiţie, ignoranţă, şi de aceea simpatiza cu misiunea Domnului nostru, care era să ajute sărmana rasă decăzută. Totuşi, ceea ce dorea el să-şi reţină era o influenţă conducătoare sau stăpânitoare în lume; şi de aceea preţul cerut de el pentru predarea lumii unei căi drepte, preţul cooperării lui cu Domnul Isus la o binecuvântare a lumii prin restabilire, era ca Domnul să-l recunoscă pe el, pe Satan, ca şi stăpânitor al lumii, în starea ei reconstruită — ca astfel Domnul nostru să-i aducă omagii.Trebuie să ne amintim că răzvrătirea lui Satan împotriva stăpânirii divine a fost instigată de ambiţia de a fi şi el un monarh, „ca Cel Prea Înalt” (Isa. 14:14). Ne amintim că acesta a fost motivul principal al atacului său reuşit asupra primilor noştri părinţi în Eden — pentru ca el să-i poată înstrăina sau despărţi de Dumnezeu, iar apoi să-i facă robi ai săi. Putem uşor presupune că el prefera să fie monarhul unor supuşi mai fericiţi decât „creaţia care suspină”; el prefera supuşi care aveau viaţă veşnică. Se pare că el nici acum nu recunoaşte încă faptul că viaţa veşnică şi fericirea adevărată nu sunt posibile decât în armonie cu legea divină. Prin urmare, Satan a fost dispus să devină un reformator în toate amănuntele cu excepţia unuia — ca ambiţia lui să fie satisfăcută — ca el să fie totuşi conducător printre oameni; şi nu era el deja „Prinţul lumii acesteia” — şi recunoscut astfel în Sfintele Scripturi? (Ioan 14:30; 12:31; 16:11; 2 Cor. 4:4). Nu înseamnă că el avea o însărcinare divină să fie „stăpânitorul lumii acesteia”, dar prin luarea omenirii în stăpânire, prin ignoranţă şi prin prezentarea falsului ca adevărat, a întunericului ca lumină, a nedreptăţii ca dreptate, el astfel a încurcat, a zăpăcit, a orbit lumea, încât cu uşurinţă a deţinut poziţia de stăpân sau „dumnezeu al veacului acestuia”, care „lucrează acum în fiii neascultării” — marea majoritate.((114))Ispita deosebită a sugestiei lui Satan a constat, ca atare, în aceea că ea părea să ofere o nouă soluţie chestiunii recuperării omului din starea lui de păcat. Şi mai mult de atât, părea să implice o căinţă cel puţin parţială din partea lui Satan şi posibilitatea revenirii lui la o cale de dreptate, dacă i se putea garanta succesul continuu al ambiţiei sale, de a fi stăpânitor peste nişte supuşi mai fericiţi şi mai prosperi decât le-a fost posibil în timp ce au fost ţinuţi sub înşelările lui şi au fost înrobiţi de păcat, care era singurul mod în care putea păstra loialitatea omului; fiindcă în măsura în care omenirea respinge păcatul şi apreciază sfinţenia, în acea măsură ajunge să fie doritoare de a servi şi a se închina lui Dumnezeu.Domnul nostru Isus n-a ezitat mult. El a avut încredere absolută că înţelepciunea Tatălui a adoptat cel mai bun plan şi singurul plan potrivit. De aceea, El nu numai că nu S-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, dar nici nu S-a târguit cu Adversarul pentru a coopera în lucrarea de ridicare a lumii.Aici vedem de asemenea unul dintre atacurile Adversarului împotriva „fraţilor” Domnului. El a reuşit să ispitească biserica nominală devreme în calea ei, ca să abandoneze calea crucii, calea îngustă a separării de lume, şi să intre într-o alianţă cu puterea civilă şi astfel treptat să devină influentă în politica lumii. Prin cooperare cu „prinţii acestei lumi”, nutriţi şi ajutaţi de Adversar în secret, ea a căutat să stabilească domnia lui Cristos pe pământ printr-un reprezentant, un papă, pretinzându-se că el era locţiitorul lui Cristos. Am văzut ce influenţe dăunătoare au rezultat: cum această împărăţie falsă a lui Cristos a devenit de fapt o împărăţie a diavolului, pentru că lucrarea lui a făcut-o. Am văzut urmările ei în „veacurile întunecate” şi că Domnul numeşte acest sistem „Antihrist”.**Vezi Vol. II, cap. 9Deşi Reforma a pornit cu îndrăzneală, găsim că Adversarul a prezentat din nou aceeaşi ispită în faţa reformatorilor şi ((115)) vedem că ei au rezistat numai în parte, vedem că ei au fost dispuşi să compromită adevărul de dragul protecţiei şi ajutorului „împărăţiilor lumii” acesteia şi în speranţa că împărăţiile lumii acesteia vor deveni cumva Împărăţia Domnului nostru. Dar vedem că această combinaţie a bisericii cu influenţa lumii, aşa cum este reprezentată în protestantism, deşi mai puţin dăunătoare în rezultatele ei decât combinaţia papalităţii, este totuşi foarte vătămătoare şi o mare piedică pentru toţi aceia care vin sub influenţa ei. Vedem că conflictul constant al „fraţilor” este să învingă această ispită a Adversarului şi să stea tari în libertatea cu care Cristos nea făcut liberi — să nu fie din lume, ci separaţi de ea.Mai mult, găsim că deşi aceeaşi ispită vine la toţi „fraţii”, ea vine din când în când sub formă uşor modificată, şi că marele Adversar, cu multă şiretenie, în fiecare caz, încearcă să facă şi cu noi ca şi cu Domnul, adică să se prezinte ca un conducător pe linia reformei pe care o susţine — părând a fi în simpatie din inimă cu lucrarea de binecuvântare a lumii. Ultima sa ispită în această direcţie vine sub forma unei sugestii de „ridicare socială”, pe care el o aduce cu reuşită în mintea multora dintre „fraţi”. El sugerează că oricât de necesar a fost odată să umble pe „calea îngustă”, pe calea crucii, acum nu mai este necesar; dar că acum am ajuns la punctul unde toată această chestiune poate fi îndeplinită uşor şi repede, şi unde lumea în general poate fi ridicată pe un plan înalt al stării sociale, intelectuale, morale şi religioase. Dar planurile sugerate de el implică întotdeauna combinaţia cu el: în cazul de faţă este sugestia că toţi cei care vor să fie conlucrători în ridicarea socială trebuie să intre în mişcări sociale şi politice, care vor realiza scopul dorit. Şi el a devenit atât de îndrăzneţ şi atât de încrezător în sprijinul majorităţii, încât nu mai pretinde a favoriza reforma pe linia convertirii individuale din păcat, a mântuirii din condamnare şi a reconcilierii cu Tatăl, prin credinţă personală în Domnul Isus Cristos şi prin consacrare Lui; propunerea lui este o ((116)) ridicare socială care va ignora responsabilităţile şi păcatele personale, şi va privi numai condiţiile sociale şi va face societatea „curată” pe dinafară. El ar vrea ca noi să nesocotim învăţăturile Domnului în privinţa faptului că numai cei care vin la Tatăl prin El sunt „fiii lui Dumnezeu” şi „fraţii” Lui; în locul acesteia el vrea ca noi să credem că toţi oamenii sunt fraţi şi că Dumnezeu este Tatăl întregii omeniri, că nici unii nu sunt „fiii neascultării” şi că este cumplit de necreştinesc şi necaritabil a crede cuvintele Domnului nostru că unii au „de tată pe Diavolul”. El ar vrea, fără să spună întotdeauna în termeni specifici, ca noi să nesocotim şi să tăgăduim căderea omului în păcat, şi să nesocotim şi să tăgăduim răscumpărarea din păcat şi întreaga lucrare a împăcării; şi acestea sub lozinca amăgitoare şi înşelătoare, „Dumnezeu este Tatăl tuturor şi toţi oamenii sunt fraţi”, şi sub regula de Aur.Această ispită a Adversarului pusă în faţa „fraţilor” înşeală astăzi pe mulţi, şi va înşela probabil pe toţi în afară de chiar „cei aleşi” (Mat. 24:24). Aceşti „fraţi” aleşi sunt cei care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului şi care, în loc să asculte sugestiile Adversarului, ascultă Cuvântul Domnului. Aceşti „fraţi aleşi”, în loc să se bazeze pe propria lor înţelegere şi pe sofismele lui Satan, au credinţă în înţelepciunea superioară a lui Iehova şi în planul Său al veacurilor. Prin urmare, toţi aceştia sunt „învăţaţi de Dumnezeu” şi ştiu astfel că lucrarea din veacul prezent este alegerea „fraţilor” lui Cristos, încercarea şi în final glorificarea lor împreună cu Domnul în Împărăţie, ca sămânţa lui Avraam, pentru a binecuvânta lumea; iar în veacul viitor va veni „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu pentru ridicarea lumii, intelectual, moral şi fizic. De aceea, chiar „cei aleşi” nu pot fi înşelaţi de nici unul din argumentele sau sofismele amăgitoare ale vrăjmaşului lor viclean. Mai mult, „fraţii” nu sunt în necunoştinţă de uneltirile lui, căci ei au fost preveniţi în legătură cu acestea şi ei se uită la Isus, care este nu numai Autorul credinţei lor, prin jertfirea de Sine, ci va fi şi ((117)) Desăvârşitorul credinţei lor, când El le va acorda o parte în întâia înviere şi-i va face părtaşi gloriei Sale minunate şi naturii Sale divine.Acestea sunt punctele ispitei pentru „fraţi” şi acestea au fost punctele ispitei pentru Căpetenia lor. El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă” şi ştie cum să ajute pe cei ispitiţi şi care sunt dispuşi să primească ajutorul dat de El, în felul cum îl dă El — prin învăţăturile Cuvântului Său şi prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe. Slăbiciunile care ne vin prin ereditate n-au făcut parte din ispitirea Domnului. El n-a avut pofta unui beţiv; El n-a avut patima unui ucigaş, nici avariţia unui hoţ; El a fost sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi. Nici „fraţii” Lui nu au aceste atacuri ca ispite. Cei care au devenit „fraţii” Săi prin credinţă, consacrare şi conceperea cu Spiritul sfânt al înfierii, au pierdut dispoziţia care caută să facă rău altora şi au primit în schimb mintea nouă, mintea lui Cristos, spiritul lui Cristos, spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt — spiritul iubirii, care caută mai întâi voinţa Tatălui şi apoi caută să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazia, mai cu seamă casei credinţei. Gal. 6:10.Şi chiar dacă în carnea acestor „creaţii noi”, care au minte sau voinţă nouă, rămâne o slăbiciune moştenită, o tendinţă spre patimă sau ceartă, aşa încât ei să aibă nevoie continuu să fie în gardă împotriva acestora, şi ocazional pot fi surprinşi întro greşeală, contrar voinţei lor, totuşi aceste slăbiciuni involuntare nu le sunt socotite ca păcate şi nici ca fapte ale „creaţiei noi”, ci numai ca lipsuri care aparţin naturii vechi, care, atâta vreme cât natura nouă li se împotriveşte, sunt socotite ca fiind acoperite cu meritul răscumpărării — al marii jertfe pentru păcat făcute de Căpetenia mântuirii noastre. Numai „creaţia nouă” este cea încercată, probată, potrivită, şlefuită şi pregătită pentru moştenire împreună cu Cristos în Împărăţia Sa, şi nu trupul de carne, care la aceştia este socotit mort.((118))„Să desăvârşească prin suferinţe”„Se cuvenea [din partea Tatălui] ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” Evr. 2:10.Cu cele precedente în minte, va fi uşor să vedem că Domnul nostru n-a fost făcut desăvârşit ca om, prin ceea ce a suferit ca om; şi nici n-a suferit ceva înainte de a deveni om. Ideea din această scriptură este că Domnul nostru, când era în lume, când era deja desăvârşit ca om, însuşi chipul Tatălui în trup, sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, a ajuns, prin experienţele şi suferinţele Sale, la o altă desăvârşire — o desăvârşire pe un alt plan de existenţă, câştigată de atunci. Un lucru a fost că Logosul era perfect când era cu Tatăl înainte de a fi lumea — perfect în fiinţa Sa şi în inima sau voinţa Sa — perfect loial Tatălui, şi un alt lucru a fost că atunci când S-a umilit de bună voie pentru a fi făcut trup şi a lua natura noastră, o natură inferioară, El a fost desăvârşit ca om — despărţit de păcătoşi; şi încă un alt lucru este că acum El este desăvârşit în starea Sa actuală mult înălţată, părtaş naturii divine. La aceasta din urmă se referă textul nostru. O înălţare atât de mare, la „slava, cinstea şi neputrezirea” „firii dumnezeieşti”, a făcut potrivit ca în înţelepciunea divină să fie aplicate anumite probe, a căror împlinire să desăvârşească titlul Singurului Fiu Conceput al lui Dumnezeu pentru a împărtăşi toate bogăţiile harului divin şi pentru ca „toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”.Trebuie să ne amintim că în legătură cu aceste probe de ascultare faţă de Tatăl I-au fost puse înainte anumite bucurii şi perspective, după cum este scris: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evr. 12:2). Putem presupune în mod raţional că bucuria pusă înaintea Lui a fost:(1) Bucuria de a face un serviciu plăcut Tatălui.((119))(2) Bucuria de a răscumpăra omenirea şi de a face posibilă salvarea ei din păcat şi moarte.(3) Bucuria la gândul că prin îndeplinirea acestei răscumpărări va fi socotit de către Tatăl vrednic să fie conducătorul şi binecuvântătorul puternic, Împăratul şi Preotul lumii; să descopere lumii o cunoştinţă a planului divin şi să ridice din păcat la harul divin pe oricine va accepta condiţiile Noului Legământ.(4) O bucurie pe care I-o făgăduise Tatăl; nu numai o întoarcere la gloria fiinţei spirituale pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ci o glorie mult mai înaltă, să fie înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care se poate numi, şi să fie făcut asociat în Împărăţia universului, alături de Tatăl — la dreapta măririi de sus şi părtaş naturii divine, cu viaţa ei inerentă sau nemuritoare.Dar s-a făcut ca toată această bucurie pusă înaintea Domnului nostru să fie legată sau dependentă de totala Sa supunere faţă de voinţa Tatălui. Este adevărat, El fusese întotdeauna supus Tatălui şi se desfăta în calea Lui, dar niciodată înainte nu fusese pus la o astfel de probă ca acum. Până aici era o plăcere şi o cinste să facă voia Tatălui; acum proba trebuia să fie dacă va face sau nu va face acea voie în împrejurări de suferinţă, durere, umilire — situaţii care aveau să-L ducă în final nu numai la moarte, ci la ruşinoasa moarte de cruce. El a rezistat la această probă şi niciodată nu Sa clătinat, niciodată n-a şovăit, ci a dovedit în toate amănuntele, şi în chip desăvârşit, credinţă în Dreptatea, Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea Tatălui, şi fără să ezite a îndurat toate împotrivirile şi contrazicerile păcătoşilor îndreptate contra Sa, cu toate celelalte atacuri ale Adversarului; şi prin acest mijloc, prin suferinţă, El a „făcut desăvârşit” titlul Său la toate bucuriile puse înaintea Sa, şi în consecinţă a fost desăvârşit ca fiinţă de cel mai înalt grad, adică de „fire dumnezeiască”. Astfel a fost adevărat despre Singurul Conceput al Tatălui că:((120))„Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi fiind făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei care îl ascultă Urzitorul mântuirii veşnice.”— Evr. 5:8-10 —Apostolul inspirat explică astfel că Domnul nostru, deja nepătat, desăvârşit, deja „Fiu”, deja supus pe deplin Tatălui Său în condiţii favorabile, a învăţat ce înseamnă a fi supus în condiţiile cele mai împotrivitoare, şi fiind astfel încercat şi dovedit vrednic de perfecţiune pe cel mai înalt plan de existenţă, natura divină, El a fost desăvârşit în ea când Tatăl La înviat din morţi la gloria minunată care I-a fost pusă înainte — să fie mai întâi Eliberatorul Bisericii care este corpul Său, iar apoi, „la timpul cuvenit”, al tuturor acelora care, fiind aduşi la cunoştinţa adevărului, vor asculta de El.Să observăm armonia între acestea şi mărturia apostolului Petru: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus … La înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor”. Fapt. 5:30, 31.Astfel, Domnul nostru Isus a demonstrat înaintea Tatălui, înaintea îngerilor şi înaintea noastră, a „fraţilor” Săi, credincioşia Sa faţă de Tatăl şi faţă de principiile guvernării Sale. În acest fel El a înălţat legea Tatălui şi a făcut-o demnă de cinste, demonstrând că nu era prea severă, că nu era mai presus de capacitatea unei fiinţe perfecte, chiar în condiţiile cele mai nefavorabile. Noi, urmaşii Săi, ne putem bucura împreună cu toată creaţia lui Dumnezeu inteligentă şi supusă, zicând: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Apoc. 5:12.Şi deoarece Domnul nostru glorificat este Căpetenia mântuirii noastre, înseamnă că toţi cei care vor fi ostaşi ai crucii, urmaşi ai acestei Căpetenii şi moştenitori cu El în Împărăţie, trebuie şi ei să fie făcuţi desăvârşiţi ca „noi creaţii” prin încercare şi suferinţă. Şi după cum suferinţele ((121)) prin care Căpetenia a fost făcut desăvârşit ca nouă creatură au fost lucrurile pe care le-a suferit prin împotrivirea lumii, a cărnii şi a diavolului, şi prin supunerea voinţei Sale voinţei Tatălui, tot astfel se întâmplă şi cu noi: suferinţele noastre nu sunt suferinţele obişnuite ale durerii, asemenea celor de care are parte „creaţia care suspină” şi de care avem şi noi parte într-o oarecare măsură, ca membri ai omenirii. Suferinţele care intră în socoteală pentru dezvoltarea „noii creaţii” sunt suferinţele îndurate voluntar şi bucuros pentru Domnul, pentru Cuvântul Său şi pentru poporul Său — greutatea pe care o îndurăm ca buni ostaşi ai Domnului Isus Cristos, în timp ce căutăm să facem nu propria noastră voinţă, ci să avem desăvârşită în noi voinţa Căpeteniei noastre, voinţa Tatălui nostru ceresc. Astfel trebuie să umblăm în urmele Lui, dându-ne seama de grija Sa şi folosindu-ne pe cale de ajutoarele Sale la tronul harului divin; şi având încredere în făgăduinţa Sa că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru şi că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci la fiecare ispită ne va da şi o cale de scăpare; şi că în fiecare încercare ne va da har suficient — pentru orice vreme de nevoie. Astfel şi „fraţii” Săi se află acum în încercări şi sunt acum făcuţi desăvârşiţi ca noi creaţii în Cristos — „învrednicindu-i să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Col. 1:12.„Într-o fire asemănătoare omului păcătos”Ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere [fiindcă toată carnea era depravată prin cădere şi era incapabilă să dea absolută ascultare de Lege], a făcut Dumnezeu prin trimiterea propriului Său Fiu în asemănarea trupului omenirii [care venise sub stăpânirea Păcatului], pentru a fi jertfă pentru păcat, care deşi a condamnat păcatul în trup, a deschis o cale nouă a vieţii prin care dreptatea Legii să poată fi împlinită prin noi [care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului]. Pentru aceştia, prin urmare, nu mai este nici o condamnare, căci Legea spiritului vieţii în Cristos Isus [sub sângele preţios] ne-a eliberat de Legământul Legii, care a condamnat pe toţi cei imperfecţi ca păcătoşi, şi i-a condamnat la moarte. Rom. 8:1-4, parafrazat.((122))Cei care mai mult sau mai puţin sunt înclinaţi să-L considere pe Domnul nostru ca păcătos, un membru al omenirii decăzute, au pus mâna pe această scriptură şi au scos-o din armonia ei cu raţiunea şi din armonia ei cu alte scripturi, pentru a-şi sprijini teoria: pentru a dovedi că Cristos a fost făcut exact ca şi „carnea păcătoasă”, nu ca şi carnea care nu păcătuise — adică Adam înainte de încălcarea sa. Însă din parafrazarea de mai sus a textului apostolului, noi credem că gândul său este adus în mod clar în faţa cititorului. Domnul nostru a lăsat gloria naturii spirituale şi a „devenit trup”, a fost făcut de o natură de acelaşi fel cu a rasei pe care a venit s-o răscumpere — rasa a cărei natură sau carne venise sub robia păcatului, care fusese vândută păcatului prin neascultarea primului ei părinte, Adam. Nimic de aici nu sugerează, decât în răstălmăcirea dată prin traducere, că Domnul nostru a fost păcătos. De fapt este una din cele mai simple fraze imaginabile, că, dacă era păcătos, sau în vreun fel părtaş blestemului care zăcea asupra familiei umane, El nu putea fi jertfa noastră pentru păcat, pentru că un păcătos n-ar putea fi o jertfă pentru alt păcătos. Sub legea divină, „plata păcatului este moartea”. Dacă Domnul nostru ar fi fost păcătos în vreun sens sau grad, prin aceasta El Şi-ar fi pierdut viaţa şi ar fi fost fără valoare ca preţ de răscumpărare pentru Adam sau pentru oricare alt păcătos.„El a luat asupra Lui neputinţele noastre”— Matei 8:17 —„Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre lea luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” Isa. 53:4, 5.Perfecţiunea este opusul neputinţei, şi faptul că Domnul nostru a avut neputinţe ar putea fi în mod logic folosit ca dovadă că n-a fost perfect — că El moştenise unele din lipsurile omenirii decăzute. Ne vom aminti că în noaptea suferinţei din Grădina Ghetsimani Domnul nostru a transpirat ((123)) „ca nişte picături mari de sânge”, şi unele autorităţi medicale au stabilit că aceasta este o boală, care, deşi foarte rară, se cunoaşte că a afectat şi pe alţii din familia umană. A fost dovada unei mari încordări nervoase şi a unei slăbiciuni. De asemenea, tradiţia spune că pe drumul spre Golgota Domnul nostru a fost obligat să-Şi ducă crucea şi că El a căzut sub greutatea ei, iar din cauza aceasta Simon cirenianul a fost obligat să-i ducă crucea restul drumului (Mat. 27:32). Mai departe se pretinde că moartea Domnului nostru pe cruce, cu mult mai repede decât de obicei, a fost cauzată de o ruptură literală a inimii, ruptura muşchiului inimii, iar aceasta este indicată prin curgerea sângelui şi a apei din rana făcută de suliţă în coasta Sa după moarte. În orice caz, Domnul nostru na avut acea plinătate a vigorii pe care a avuto Adam, primul om perfect, a cărui vitalitate a fost de aşa natură încât a trăit nouă sute treizeci de ani. Se ridică întrebarea: Oare aceste dovezi de slăbiciune din partea Domnului nostru nu indică imperfecţiune: că prin ereditate sau în alt mod I-au lipsit puterile unui om perfect şi că prin urmare a fost un om cu lipsuri?La suprafaţă aşa apar lucrurile, şi numai prin conducerea Cuvântului divin suntem făcuţi în stare să explicăm în mod satisfăcător pentru noi sau pentru alţii armonia între aceste fapte şi asigurarea scripturală că Răscumpărătorul nostru a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Cheia acestei probleme este dată în scriptura pe care o avem în analiză. Profetul declară ceea ce nouă sau altora near apărea natural, şi anume că Domnul nostru, ca şi tot restul rasei, a fost atins, a fost sub sentinţa morţii, a fost lovit de Dumnezeu şi pedepsit — sub sentinţa morţii ca şi restul rasei; dar apoi el arată că faptul nu este cum pare sau apare, explicând că El a suferit, nu pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre; slăbiciunile Sale au fost ca rezultat al purtării slăbiciunilor noastre şi al ducerii poverii durerilor noastre; moartea Sa a fost ca urmare a faptului că a luat locul nostru în faţa legii divine şi că a suferit, „Cel Drept pentru ((124)) cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Vorbind pentru Israelul trupesc la prima venire, profetul spune: Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit; şi explicând că o astfel de vedere era incorectă, el declară: Dar El a fost rănit pentru încălcările noastre; El a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre; pacea noastră cu Dumnezeu a fost asigurată prin pedeapsa pentru păcat pe care El a purtato; vindecarea noastră a fost asigurată prin pedeapsa pe care El a îndurat-o pentru noi.Matei atrage atenţia asupra împlinirii acestei profeţii, spunând: „Au adus la Isus pe mulţi posedaţi de demoni. El a alungat duhurile prin cuvânt şi a vindecat pe toţi cei care erau bolnavi, ca să se împlinească ce fusese spus prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»”. Mat. 8:16, 17.Pentru majoritatea celor care citesc mărturia nu este foarte evidentă legătura între vindecarea bolilor de către Domnul nostru şi luarea neputinţei asupra Sa. Se presupune în general că Domnul nostru n-a făcut decât să exercite o putere de vindecare care nu L-a costat nimic — că El avea o putere inepuizabilă dintr-un izvor spiritual nevăzut, careI permitea tot felul de minuni, fără nici cea mai mică slăbire a puterii Sale, a vitalităţii Sale.Nu ne îndoim că „puterea Celui-Prea-Înalt”, dăruită Răscumpărătorului nostru fără măsură, L-ar fi făcut capabil să facă multe lucruri cu totul supranaturale şi ca atare în întregime fără a Se epuiza; şi nu ne îndoim nici că Domnul nostru Şia folosit această putere supranaturală — de exemplu la transformarea apei în vin şi la hrănirea miraculoasă a mulţimilor. Dar din relatarea Scripturilor noi înţelegem că vindecarea bolnavilor, făcută de Domnul nostru, n-a fost prin puterea supranaturală avută la dispoziţie, ci, dimpotrivă, în vindecarea bolnavilor El cheltuia o parte din vitalitatea Sa proprie; şi ca atare, cu cât era mai mare numărul celor vindecaţi, cu atât era mai mare şi pierderea vitalităţii, a ((125)) puterii Domnului nostru. Ca dovadă că este aşa, să ne amintim relatarea despre sărmana femeie care „de doisprezece ani avea o hemoragie”, care „suferise mult de la mulţi doctori, cheltuise tot ce avea şi nu simţise nici o uşurare; ba încă îi era mai rău” etc. Ne amintim cum, cu credinţă, ea s-a înghesuit aproape de Domnul şi a atins poala hainei Lui, zicându-şi în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, voi fi vindecată”. Relatarea spune că „îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a cunoscut în trupul ei că s-a vindecat de boală. Isus a cunoscut îndată în Sine că o putere [vitalitate] ieşise din El şi, întorcându-Se spre mulţime a zis: «Cine sa atins de hainele Mele?» Ucenicii I-au zis: «Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici, cine s-a atins de Mine?» El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. … Şi El ia zis: «Fiică, credinţa ta te-a făcut bine; du-te în pace şi fii vindecată de boala ta»”. Marcu 5:25-34.Să observăm şi relatarea lui Luca (6:19): „Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere [vitalitate] carei vindeca pe toţi”. În acest sens deci, Mântuitorul nostru iubit a luat neputinţele omenirii, purtând bolile noastre. Şi rezultatul dăruirii astfel zi de zi a vitalităţii Sale pentru vindecarea altora nu putea fi altul decât slăbirea propriei Sale puteri, a propriei Sale vitalităţi. Şi trebuie să ne amintim că această lucrare de vindecare, cheltuinduşi cu dărnicie vitalitatea, a fost în legătură cu propovăduirea şi cu călătoriile Sale, cu lucrarea aproape continuă a Domnului nostru în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale.Acest lucru nu ni se pare atât de ciudat când ne gândim la propriile noastre experienţe: cine este acela cu o fire adânc compătimitoare, care să nu fi fost uneori, într-o măsură limitată, martorul faptului că un prieten poate împărtăşi necazurile unui prieten, şi compătimitor să-l uşureze întrucâtva pe cel apăsat şi să-i dea vitalitate sporită şi bună dispoziţie? Dar o astfel de influenţă binefăcătoare şi milă faţă de neputinţele altora depind foarte mult de gradul ((126)) compătimirii care-l inspiră pe cel ce vizitează pe bolnavi şi pe cei în necaz. Şi nu numai atât, dar ştim că şi anumite animale au diferite grade de compătimire; porumbelul, de pildă, fiind unul din cele mai blânde şi mai compătimitoare, a fost unul dintre tipurile reprezentative ale Domnului nostru sub dispensaţia mozaică. Fiindcă s-a constatat că este de ajutor în multe cazuri, uneori se introduc porumbei în camerele bolnavilor şi se constată că au influenţă binefăcătoare asupra suferinzilor. Porumbelul, poate datorită naturii sale compătimitoare, ia asupra sa o anumită parte din boală şi dă o anumită parte din vitalitatea sa. Acest lucru se arată prin faptul că pasărea se îmbolnăveşte (i se chircesc picioarele, ca de reumatism etc.), în timp ce pacientul se simte relativ uşurat.Când ne amintim că iubirea şi compătimirea noastră sunt numai atât cât au supravieţuit decăderii celor şase mii de ani, şi când ne amintim că iubitul nostru Răscumpărător a fost perfect şi de aceea în El a prisosit în cea mai mare măsură această calitate a iubirii compătimitoare, ne putem da seama, în mică măsură, cum a avut El „milă de slăbiciunile noastre”. El a fost atins de compătimire, pentru că natura Lui a fost sensibilă, perfectă, simţitoare — nu dură, împietrită de egoism şi păcat, fie moştenite fie câştigate personal. Iarăşi citim despre El că „I S-a făcut milă de el” şi „I S-a făcut milă de” mulţimi, şi când ia văzut pe evrei, pe Marta şi pe Maria plângând, a fost mişcat de compătimire şi „Isus a plâns”. Această compătimire, departe de a indica slăbiciune de caracter, ea indică tocmai contrariul; căci adevăratul caracter al omului, în chipul şi asemănarea lui cu Creatorul, nu este dur, insensibil şi împietrit, ci sensibil, blând, iubitor, compătimitor. Ca atare, toate aceste lucruri ne arată că Acela care a vorbit cum „niciodată n-a vorbit vreun om”, a compătimit, cum nimeni din rasa decăzută n-ar putea compătimi, cu stările decăzute, cu necazurile şi suferinţele omenirii.Nu numai atât, dar trebuie să avem în vedere însuşi scopul pentru care a venit Domnul în lume. Acel scop a fost nu doar săşi manifeste puterea fără să-L coste nimic, ci, după cum ((127)) El Însuşi a explicat, Fiul Omului a venit să slujească altora şi săşi dea viaţa ca răscumpărare pentru toţi. Este adevărat, plata păcatului n-a fost suferinţa, ci moartea; de aceea, suferinţa din partea Domnului nostru n-a constituit singură plata păcatului pentru noi; a fost absolut necesar ca El „să guste moartea pentru toţi”. De aceea citim: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15:3). Totuşi, a fost potrivit ca Domnul nostru, luând locul păcătosului, să treacă prin tot ce era implicat în blestem — pedeapsa morţii; şi după cum familia umană murea, printr-un proces de pierdere treptată a vieţii, prin slăbiciune, boală şi neputinţă, la fel era potrivit ca şi iubitul nostru Răscumpărător să treacă prin această experienţă. Şi deoarece nu El personal era păcătosul, toate pedepsele păcatului care puteau fi puse asupra Lui trebuiau să fie ca rezultat al faptului că El a luat locul păcătosului şi că a suportat pentru noi lovitura Dreptăţii.Domnul nostru a făcut aceasta, în ceea ce priveşte boala, durerea şi slăbiciunea, în modul cel mai bun şi mai folositor, adică prin vărsarea voluntară a vieţii Sale, zi de zi, în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale, dându-Şi vitalitatea celor care nu apreciau motivul Său — harul Său, iubirea Sa. Astfel este scris: „Sa dat pe Sine Însuşi [fiinţa, existenţa] la moarte”; „Îşi va da viaţa [fiinţa] ca jertfă pentru vină” (Isa. 53:10, 12). Şi putem uşor vedea că de la consacrarea Sa, când avea treizeci de ani şi când a fost botezat de Ioan în Iordan, până la Calvar, El Şi-a vărsat în mod constant sufletul: vitalitatea a ieşit din El continuu pentru ajutorarea şi vindecarea celor pe carei slujea. Şi în timp ce toate acestea n-ar fi fost suficiente ca preţ pentru păcatele noastre, toate au fost însă parte din procesul morţii prin care a trecut iubitul nostru Răscumpărător, care a culminat la Calvar, când a strigat „Sa sfârşit!” şi când ultima scânteie de viaţă a ieşit din El.Ar părea că a fost tot atât de necesar ca Domnul nostru săşi sacrifice, să-Şi cheltuie astfel forţele vieţii şi să simtă experienţele legate de procesul morţii noastre, precum a fost şi ca, mai târziu, când a fost pe cruce, să aibă experienţa ((128)) situaţiei păcătosului, chiar dacă numai pentru un moment, de separare completă de Tatăl ceresc, şi retragerea cu totul a ajutorului supraomenesc, când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ca înlocuitorul păcătosului, El trebuia să suporte pedeapsa păcătosului, în toate amănuntele ei, şi numai când toate acestea au fost împlinite, s-a sfârşit misiunea Sa de sacrificiu; numai când a îndurat toate acestea cu credincioşie, a trecut toate probele stabilite de Tatăl ca necesare pentru a putea deveni „Căpetenia mântuirii noastre” şi a fi înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, pentru a fi asociatul Tatălui pe tronul universului.Toate aceste experienţe prin care Tatăl ceresc L-a trecut pe Preiubitul Său Fiu înainte de a-L înălţa la dreapta măririi Sale şi de a-I încredinţa marea lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, n-au fost numai probe ale fidelităţii Singurului Conceput, Logosul: Scripturile ne asigură că ele au fost necesare şi pentru a-L face pe Domnul nostru potrivit să fie compătimitor faţă de cei pe care astfel ia răscumpărat, ca să poată fi în stare să compătimească şi să „sprijine” pe aceia care se vor întoarce la părtăşie deplină cu Dumnezeu prin El — Biserica în acest veac, lumea în Veacul Milenar: „Ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios”; „Unul ispitit în toate, asemenea nouă”, unul care „poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este îmbrăcat în slăbiciune”. „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu.” Întradevăr, „tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri”. Evr. 2:17,18; 4:15,16; 5:2; 7:25,26.
Mijlocitorul Împăcării — Cel fără pată
 Mijlocitorul Împăcării — Cel fără patăMijlocitorul Împăcării — Cel fără patăScripturi care în aparenţă se contrazic suNt aduse în armonie — Doctrina Romano-catolică despre conceperea imaculată a Mariei nu este confirmată — Naşterea lui Isus diferITă de a păcătoşilor este esenţială pentru aranjamentul divin — Altfel nu era posibilă nici o răscumpărare — Ultimele concluzii ale ştiinţei în legătură cu unirea vieţii cu protoplasma — Logosul a fost făcut trup — Născut din femeie dar fără pată — Cum o mamă imperfectă a putut naşte şi a născut pe Cel fără pată — Acelaşi principiu operează şi în alte aspecte ale planului divin, după cum mărturisesc Scripturile„Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nici unul măcar!” Iov 14:4.„Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.” „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi.” 1 Ioan 3:5; Evr. 7:26.AICI avem declaraţii scripturale care în aparenţă se contrazic: prima declară, în armonie cu experienţa noastră, că toţi descendenţii lui Adam sunt afectaţi de virusul păcatului din fântâna otrăvită; ultima declară că Domnul nostru Isus când a fost om a fost deosebit de ceilalţi oameni — fără neajunsuri, fără vină şi fără pată. Şi deoarece întreaga teorie a Împăcării, prezentată în Scripturi, cere ca Mântuitorul nostru să fie cu necesitate un om fără pată — din rasa noastră şi totuşi separat de ea — acesta devine un punct foarte important pentru mintea poporului cugetător al Domnului. Cum a realizat Dumnezeu în cazul Domnului nostru Isus ceea ce omului îi este cu neputinţă — conform întregii experienţe umane şi conform mărturiei lui Iov? Sarcina plăcută a acestui capitol este să dea dovezi ample despre felul în care aranjamentul divin a realizat acest lucru dorit, dar în aparenţă imposibil, de creare a unui membru al rasei, însă despărţit de neajunsurile ei, ca să fie răscumpărarea ((98)) ei — ca să dea un preţ corespunzător pentru primul om perfect al cărui păcat şi blestemul acestuia ruinează rasa.Nu înseamnă că o cunoaştere a modului realizării acestui lucru este esenţială pentru credinţa sau mântuirea adevăratului ucenic învăţat de Dumnezeu; dar în lumina criticii distructive (raţională şi iraţională) din zilele noastre, este folositor ca acest adevăr, atât de strâns legat de Împăcare, însuşi centrul şi temelia creştinismului adevărat, să fie puternic susţinut, cu scopul ca credinţa poporului Domnului să poată rezista atacurilor Adversarului împotriva doctrinei răscumpărării — atacuri de la amvon, din presă şi din strană. Afirmaţia scripturală despre faptul că Domnul nostru a fost nepătat, mulţumim lui Dumnezeu, a fost cu totul suficientă pentru sfinţii Săi de-a lungul secolelor; dar acum, ca „hrană la timp” pentru casa credinţei, vine atestarea ştiinţifică şi filosofică a faptului că este posibil tot ce se pretinde a fi scris în Cuvântul divin asupra acestui subiect — cu totul în armonie cu „legile naturii”.Biserica Romano-catolică, în doctrina ei despre „Imaculata concepere” a Mariei, încearcă să stabilească credinţa că mama Domnului nostru a fost imaculată, fără pată, perfectă, spre a dovedi astfel că Isus a putut fi născut fără pată şi deosebit de păcătoşi; noi însă nu pretindem aceasta. Noi admitem că mama Domnului nostru a fost un membru al rasei lui Adam, în acelaşi sens în care sunt şi ceilalţi membri ai ei — că viaţa ei s-a tras din tulpina adamică, că ea a moştenit slăbiciunile şi neajunsurile omeneşti şi a fost în mod inevitabil, ca şi toţi ceilalţi, sub sentinţa morţii. Pretindem că „Omul Isus Hristos” a fost o excepţie — singura excepţie.Este bine să nu uităm că grija providenţială a lui Dumnezeu faţă de copiii oamenilor este adeseori manifestată prin excepţiile din natură. De exemplu, este o lege a naturii faptul că sub influenţa căldurii se produce dilatare, pe când sub influenţa îngheţului se produce contracţie; dar ce fericire este pentru omenire că apa face excepţie de la acest principiu — că apa, contrar regulii generale, se dilată prin îngheţ. Dacă ea ar urma ((99)) legea obişnuită a naturii şi s-ar contracta prin îngheţare, aceasta ar face gheaţa mai grea decât apa neîngheţată şi ar face-o să cadă la fundul râului, aşa că drept consecinţă râurile noastre ar deveni gheaţă solidă pe care nici chiar căldura verii n-ar dizolva-o. Ce fericire, de asemenea, că dintre minerale antimoniul este şi el o excepţie de la această lege a naturii; altfel ar fi imposibil să obţinem margini netede la literele de tipar, obţinute prin amestecul acestui metal care se contractă, cu alte metale care se dilată la căldură. Tot aşa, singura excepţie de la întinarea produsă de păcat în rasa noastră a fost singura ei speranţă — răscumpărarea ei, mântuirea ei sub providenţa divină. Cu aceste gânduri, începem să examinăm cum Logosul a „devenit trup”, a fost „născut din femeie”, „din sămânţa lui Avraam”, şi totuşi a fost necontaminat şi de aceea a putut fi o răscumpărare potrivită şi acceptabilă pentru Adam şi pentru rasa lui.Scripturile prezintă ideea că orice existenţă, energie sau fiinţă vie, vine de la tată şi nu de la mamă. Mama primeşte sperma sau sămânţa vieţii de la tată, îi dă un nucleu-celulă din care se produce o formă sau un corp, şi hrăneşte germenul fiinţei până când este în stare să-şi menţină o existenţă independentă, adică, până când îşi poate însuşi pentru menţinerea lui elementele susţinătoare de viaţă pe care le dau pământul şi aerul — apoi se naşte.Cuvântul tată înseamnă dătător de viaţă. Astfel, Dumnezeu a fost „Tatăl” sau dătătorul de viaţă, în timp ce pământul a fost mama lui Adam şi deci a rasei umane (Luca 3:38). Forma sau organismul lui Adam a fost din pământ şi de pământ (care astfel i-a slujit ca mamă); dar scânteia vieţii lui, care la făcut om, a venit de la Dumnezeu (care astfel a fost Tatăl sau dătătorul lui de viaţă): şi de atunci puterea de a transmite urmaşilor acea scânteie a vieţii sau sămânţa vie a rămas în partea bărbătească a speciei umane.În armonie cu acest principiu, se spune despre copii că sunt din sau de la tatăl lor şi născuţi de mama lor (Gen. 24:47). Astfel, copiii lui Iacov, socotiţi prin fiii săi, au fost în număr ((100)) de şaptezeci când s-au coborât în Egipt. Despre toate aceste şaptezeci de suflete sau fiinţe se spune clar că au ieşit din coapsele lui Iacov (Gen. 46:26, 27; Exod. 1:5). Tot astfel se spune despre Solomon că a ieşit din coapsele lui David (1 Împ. 8:19; 2 Cron. 6:9). De asemenea apostolul Pavel şi israeliţii în general au pretins că toţi au ieşit din coapsele lui Avraam; şi despre Levi este scris că „era încă în coapsele strămoşului său când l-a întâmpinat Melhisedec”. Evr. 7:5, 10.Şi tot astfel întreaga omenire era în Adam şi s-a tras din el, tatăl ei, prin mama Eva, dar nu din ea. Şi astfel este scris că „în Adam toţi mor”, dar nu toţi în Eva. Fiindcă omenirea a venit din Adam, ea a fost încercată prin încercarea lui, a fost condamnată prin eşecul lui şi inclusă sub sentinţa lui.Acest lucru, pe care-l învaţă Scripturile, este ultima concluzie a ştiinţei asupra subiectului procreării, aşa cum se aplică la omenire şi la toate mamiferele. Oamenii de ştiinţă găsesc ample şi clare dovezi în natură că viaţa sau existenţa se trage totdeauna de la mascul. Cea mai simplă formă de ilustrare este oul de găină: de la sine el nu conţine iniţial viaţă, ci este numai un germen celular cu rezerva lui de hrană gata să construiască un organism imediat ce este vivificat, fecundat sau impregnat cu germenul sau sămânţa vieţii de la pasărea mascul.Oul conţine nu numai celula-germen, ci şi elementele potrivite pentru nutriţie şi în proporţie potrivită, adaptate micului organism conceput în el de sperma sau sămânţa vieţii; şi în condiţii corespunzătoare acest organism se dezvoltă. Celulagermen sau „gălbenuşul formator”, sau protoplasma, primeşte germenul vieţii sau sperma, şi acesta devine puiul embrion, care-şi însuşeşte „hrana-gălbenuş” şi albuş pentru dezvoltarea sa până când sparge coaja şi poate să se întreţină singur prin însuşirea elementelor de nutriţie mai brute. Principiile implicate aici sunt aceleaşi la om şi la alte animale.În vederea acestor mărturii armonioase ale Bibliei şi ale ştiinţei, este o deducţie raţională aceea că dacă tatăl ar fi perfect, şi copilul ar fi perfect. În condiţii chiar şi moderat favorabile, o spermă sau o sămânţă de viaţă perfectă, uninduse ((101)) cu celula-germen feminină, ar produce un embrion viu atât de viguros şi sănătos încât să fie capabil să-şi însuşească elementele cuvenite nutriţiei şi să respingă, să dea afară sau să neutralizeze pe cele nefolositoare. Fiinţa perfectă astfel produsă ar poseda şi ea puterea de neutralizare sau de respingere a tuturor elementelor nefolositoare, prin funcţiile ei perfecte şi fără daună sau inconvenienţă pentru sine. Dimpotrivă, în măsura în care sperma sau sămânţa vieţii va fi imperfectă, embrionul viu va fi slab şi incapabil să învingă condiţiile nefavorabile din mediul lui, şi-şi va însuşi orice elemente îi va furniza mama — bune sau rele —şi va cădea pradă îmbolnăvirii. Fiind imperfect, va fi incapabil să respingă cu totul elementele otrăvitoare şi urmarea va fi slăbiciunea şi boala.Vechiul proverb, „Hrana care unuia îi foloseşte, pe altul îl otrăveşte”, se bazează pe principiul enunţat aici. O persoană care are o digestie bună, poate mânca şi poate extrage hrană şi putere din alimente care pe un altul l-ar îmbolnăvi repede sau l-ar omorî în cele din urmă. Cel mai rezistent extrage elementele bune şi evită pe cele dăunătoare; cel slab nu este în stare să facă aceasta şi într-adevăr se otrăveşte, adeseori până la punctul îmbolnăvirii. Să ne amintim însă că nici un membru al rasei noastre nu este aproape de perfecţiune — nici unul nu este capabil să-şi apere organismul imperfect împotriva miriadelor de duşmani care-l asaltează prin hrană, băutură şi aer. Prin urmare, nimeni nu se naşte perfect şi nimeni nu poate evita multă vreme năvala bolii. Mai întâi cad pradă organele mai slabe, iar apoi toate cedează.Din acest punct de vedere, înseamnă că dacă numai mama Eva ar fi păcătuit, rasa n-ar fi murit; căci, dacă Adam ar fi rămas perfect, dacă viaţa lui ar fi fost nepierdută şi neatinsă, urmaşii lui ar fi fost născuţi fără pată. Şi chiar dacă sentinţa morţii ar fi trecut asupra mamei Eva, aducându-i imperfecţiuni, acestea n-ar fi atins pe urmaşii ei; fiind perfecţi, ei şi-ar fi însuşit elementele bune şi ar fi neutralizat, ar fi eliminat sau ar fi evitat în mod natural şi fără daună orice elemente nesănătoase din hrana furnizată lor.((102))Pe de altă parte, să presupunem că Adam ar fi păcătuit, iar Eva ar fi rămas fără păcat: condamnarea şi moartea lui Adam ar fi afectat pe toţi urmaşii săi exact la fel. Oricât de perfecte ar fi fost celulele-germen şi hrana dată de mama Eva, numai fiinţe imperfecte care mureau puteau fi produse din sperma sau sămânţa vieţii bolnave venite de la Adam. De aici şi caracterul potrivit al declaraţiei scripturale, că „în Adam toţi mor” şi „prin neascultarea unui singur om … moartea a trecut asupra tuturor”. 1 Cor. 15:22; Rom. 5:12, 19.Ce minunată este aici corespondenţa între primul şi al doilea Adam şi miresele lor. După cum moartea rasei nu depindea de Eva, ci numai de Adam, şi totuşi ea a participat la aducerea ei, la fel viaţa restabilită a rasei răscumpărate nu depinde deloc de mireasa lui Cristos, ci de Isus, Răscumpărătorul, chiar dacă prin favoare divină s-a aranjat ca mireasa Lui să participe la restabilirea a „ce era pierdut”.Izvorul, Adam, fiind contaminat prin păcat şi moarte, nici unul din urmaşii lui nu poate fi liber de această contaminare, căci, „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată, un om curat? Nici unul măcar”. Trebuie să se înţeleagă că referinţa de aici se aplică la bărbat, nu la femeie: nici unul care iese din izvorul contaminat nu poate fi curat. Ca atare, „nu este nici un om drept, nici unul măcar”; nimeni nu-şi poate răscumpăra viaţa, cu atât mai puţin să dea lui Dumnezeu o răscumpărare pentru fratele său. Rom. 3:10; Ps. 49:7.Este un fapt binecunoscut că mintea mamei în perioada sarcinii are o influenţă importantă asupra caracterului şi predispoziţiei copiilor săi, spre bine sau spre rău. Sunt multe cazuri de „semne din naştere”, atât mintale cât şi fizice. În ce măsură un embrion perfect, conceput de un germen de viaţă perfect, ar putea fi lezat de mintea rea a mamei, ar fi imposibil pentru omenire să stabilească în condiţiile prezente, căci nu avem posibilitatea să dovedim în această direcţie. Nici nu este necesar pentru argumentarea noastră să stabilim această afirmaţie, pentru că „Omul Isus Hristos” nu S-a născut sub astfel de condiţii. Scripturile arată clar: (1) Că ((103)) Domnul a ales ca mamă pentru Isus o femeie sfântă, „binecuvântată între femei”, care „a aflat har la Dumnezeu” (Luca 1:28, 30, 42); (2) Maria a fost plină de credinţă şi de bucurie în Domnul pentru că a fost un instrument în planul Său; şi (3) că netemându-se de ocară din partea lui Iosif sau a lumii, ea a trăit bucurându-se în Dumnezeu, zicând: „Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:45-47). Astfel vedem că mintea mamei lui Isus, în loc să fie antagonistă dezvoltării Lui perfecte, a cooperat la acest rezultat.Deci, rezultă că singurul obstacol pentru naşterea unui om perfect dintr-o mamă imperfectă, cu lipsuri, dar cu o dispoziţie bună, este lipsa unui tată perfect care să furnizeze spermatozoidul perfect. Şi de aici vine logica învăţăturii biblice, că în cazul lui Isus o viaţă perfectă (nu din, sau de la izvorul adamic) a fost transferată prin puterea divină de la o stare preexistentă la starea umană embrionară, S-a născut „sfânt” (curat şi perfect), chiar dacă dintr-o mamă imperfectă (Luca 1:35). Că Isus a fost astfel necontaminat de imperfecţiunile morale, mintale sau fizice — pe care le-a împărtăşit mama Sa împreună cu toată rasa umană, este cu totul raţional şi, după cum tocmai am văzut, în perfect acord nu numai cu Scriptura, ci şi cu ultimele descoperiri şi deducţii ştiinţifice.Un alt fapt pe care oamenii de ştiinţă şi-l demonstrează, care pare să coincidă cu mărturia Scripturii, este că deşi viaţa sau fiinţa vine de la tată, forma şi natura vin de la mamă. Dovezile ştiinţifice ale acestui fapt sunt mai confuze şi nu atât de uşor înţelese de către mintea obişnuită; şi aceasta pentru că în înţelepciunea Sa Dumnezeu nu numai a separat diferitele genuri sau naturi, ci în mare măsură le-a şi limitat, aşa încât ele nu se pot amesteca sau combina dincolo de anumite limite fără să piardă puterea de fecundare. O ilustraţie obişnuită pentru faptul acesta este catârul, un hibrid care nu se poate reproduce.Vechea idee că forma şi natura vin de la mascul este abandonată de către cercetătorii moderni ai naturii, care sunt ((104)) acum de acord că femela dă organismul şi-l întreţine — de fapt îi dă totul în afară de sămânţa vieţii sau sperma care vine de la tatăl sau dătătorul de viaţă. Să luăm ca ilustraţie scripturală a afirmaţiilor precedente unirea nepotrivită între „fiicele oamenilor” şi acei îngeri care nu şi-au păstrat starea sau condiţia lor cuvenită (Gen. 6:2, 4; Iuda 6; 2 Pet. 2:4). Îngerii, când şi-au luat formă omenească, având o vitalitate perfectă, au conceput copii mult superiori rasei lui Adam pe atunci foarte decăzute, atât în capacitate mintală cât şi în puteri fizice, aşa încât mărturia este că ei erau „oameni cu renume”. Să ne amintim că aceşti oameni extraordinari s-au născut din mame imperfecte, muritoare, dar au fost concepuţi de taţi viguroşi, neştirbiţi.Rasa adamică pe cale spre moarte ar fi avut stăpâni duri în aceşti Nefilim superiori (în limba ebraică, cei căzuţi) care n-au fost niciodată recunoscuţi de către Dumnezeu, nici printr-o încercare de viaţă, nici printr-o condamnare la moarte. A fost într-adevăr o îndurare care, neautorizându-le existenţa, i-a şters din existenţă prin potop şi a cruţat pe Noe şi familia sa ca un nou început pentru rasă, cu specificarea: „Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui”, ceea ce implică faptul că majoritatea urmaşilor lui Adam ajunseseră în mare măsură contaminaţi şi mai mult sau mai puţin ajunseseră o rasă nouă prin asocierea cu îngerii în formă umană. Spunem o rasă nouă din pricina vieţii lor noi şi a vigorii care provenea de la taţi noi.Atât de mare era renumele acestor „Nefilim”, încât groaza de ei se regăseşte mai mult sau mai puţin distinct în mitologiile păgâne până în ziua de astăzi; şi sute de ani după nimicirea lor în potop, vestea falsă că unii dintre ei erau încă vii a cauzat panică printre israeliţii îmbătaţi de victoria obţinută în bătăliile avute nu cu mult în urmă. (Vezi Num. 13:33; 14:36, 37.) Fără îndoială că în Canaan existau nişte oameni mari de statură, după cum arată alte scripturi, dar niciodată nu sunt numiţi Nefilim, decât în aceste „ştiri rele”.O altă ilustraţie a acestui principiu, că viaţa (vitalitatea) vine de la tată, iar organismul (natura) de la mamă, se ((105)) găseşte în faptul că Iehova, El Însuşi de natură divină, a conceput fii de diferite naturi. El este Tatăl sau dătătorul de viaţă pentru acei fii de natură îngerească (Iov 2:1; 38:7; Evr. 2:9), precum şi pentru fiii de natură umană (Luca 3:38), ca şi pentru „creaţiile noi” care la prima înviere vor fi făcuţi părtaşi propriei Sale naturi divine (2 Pet. 1:4). Spiritul sau energia lui Iehova operând asupra substanţelor spirituale a produs şi a dezvoltat pe îngeri; aceeaşi energie sau spirit operând asupra substanţelor pământeşti a produs pe om şi animalele inferioare (Gen. 2:7; 1 Cor. 15:47). Şi când Dumnezeu vrea să ne dea o idee clară despre felul cum se generează noile creaturi pentru natură divină, El le reprezintă ca fiind concepute de cuvântul făgăduinţei în pântecele Legământului pe care L-a făcut cu Avraam, Legământ care a fost simbolizat printr-o femeie, Sara, spunându-ne că aşa cum Isaac a fost moştenitorul lui Avraam şi copil al făgăduinţei (prin Sara), la fel noi, ca şi Isaac sau asemenea lui, suntem copii ai lui Dumnezeu, fiind copii ai făgăduinţei, sau ai Legământului Sara. Vezi Gal. 4:23-31; 1 Pet. 1:3, 23; 2 Pet. 1:4.Acelaşi principiu este ilustrat în faptul că în dispensaţia tipică evreiască, de dinaintea Veacului Creştin, un copil moştenea binecuvântări şi privilegii de la tatăl său, potrivit favorii şi poziţiei mamei sale, afirmând astfel încă o dată că natura, drepturile, privilegiile şi libertăţile mamei, şi nu neapărat cele ale tatălui, reveneau copilului. Vezi Gen. 21:10; Exod. 21:4; Gal. 4:30.Argumentele precedente sunt legate de faptul că Domnul nostru Isus S-a născut din femeie. „Cel Sfânt” născut din femeie S-a împărtăşit de natura femeii, adică de natura umană — „din pământ, făcut din ţărână”. Deşi a păstrat toată puritatea şi perfecţiunea stării preexistente (spirituale), germenul fiinţei transferat (în armonie cu această lege pe care o examinăm) sa împărtăşit de natura mamei şi a „devenit trup”, fiind „născut din femeie”. Dar „Cel curat” n-a ieşit din rasa necurată, ci „a ieşit şi vine de la Dumnezeu” şi a fost numai dezvoltat şi hrănit în Maria. Ioan 8:42; Gal. 4:4.((106))Este încă şi mai departe în armonie cu acest principiu, că deşi Domnul nostru Isus a fost mult înălţat la natură divină şi nu mai este om, se spune totuşi despre El că va fi dătătorul de viaţă sau „tatăl” întregii rase umane, în timp ce este arătat şi că lucrarea Sa pentru rasă este să restabilească perfecţiunea naturii umane care a fost pierdută pentru toţi prin păcatul lui Adam. Astfel, în timp ce „tatăl” sau dătătorul lor de viaţă va fi pe planul divin, copiii Lui vor fi pe planul uman, născuţi dintr-un Legământ de restabilire, ilustrat prin Chetura, a treia soţie a lui Avraam.Recapitulând subiectul nostru, înţelegem că naşterea „miraculoasă” a Domnului nostru Isus, perfect, nepătat, dintro mamă imperfectă, n-a fost contrară procedurii obişnuite în aranjamentele Creatorului, ci în deplină armonie cu ele: vedem că tatăl Adam a fost de asemenea născut fiinţă perfectă, pentru că a fost născut de Dumnezeu, deşi mama sa (pământul) a fost încă imperfectă, în afară de grădina Edenului care a fost pregătită special. Deci, asigurarea scripturală că Domnul nostru a avut o existenţă preumană, al cărei principiu de viaţă a fost transferat în pântecele Mariei şi a fost născut de ea „sfânt”, este o asigurare deplină că El a fost, aşa cum spun aceleaşi Scripturi, „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Chiar unul ca acesta „ne trebuia”, sau a fost potrivit cerinţelor cazului nostru — unul ca acesta care a putut fi acceptat de Dreptate ca preţul de răscumpărare al nostru; şi apoi fiind făcut Marele Preot al omenirii în lucrurile aparţinătoare lui Dumnezeu, va fi în stare să compătimească cu cei slabi şi împovăraţi — fiindcă El Însuşi a fost atins de neputinţele omeneşti când a luat asupra Lui compătimitor bolile noastre. Mat. 8:16, 17; Evr. 7:26.Trecem acum să examinăm cum a putut fi El astfel fără păcat şi totuşi să „Se asemene fraţilor Săi”.
Mijlocitorul Împăcării — Singurul conceput
 Mijlocitorul Împăcării — Singurul conceputMijlocitorul Împăcării — Singurul conceput„Cine este El?” — Logosul, un Dumnezeu — Singurul conceput din Iehova — Mărturia Bibliei — „Cel care a fost bogat” — „Înainte de Avraam am fost Eu” — „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” — „Iehova m-a avut de la început” — Logosul făcut trup — N-a fost încarnat — El S-a smerit — „Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac” — Nu este nici o ipocrizie în această mărturie — Conduita Domnului nostru n-a fost înşelătoare — Cel sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi.” 1 Tim. 2:5, 6.ÎN MĂSURA în care preţuim lucrarea Împăcării — reconcilierea noastră cu Dumnezeu şi jertfa pentru păcat prin care ea este îndeplinită — în aceeaşi măsură vom preţui pe Acela pe care Tatăl ceresc L-a trimis să fie ispăşirea pentru păcatele noastre, Restauratorul şi Dătătorul nostru de viaţă. De aceea, abordând întrebarea, cine este Acesta mare pe care Dumnezeu Iehova L-a onorat atât de mult şi care prin harul lui Dumnezeu este Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, se cuvine să ne dăm seama, mai întâi de toate, de propria noastră ignoranţă în legătură cu acest subiect şi de incompetenţa noastră de a ajunge la o concluzie dacă nu ne va instrui Cuvântul divin. În al doilea rând, se cuvine chiar de la începutul cercetării noastre să ne amintim de mărturia apostolului în privinţa măreţiei acestui Mijlocitor şi de onoarea cuvenită Lui. El zice: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi”. De asemenea este scris: „Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl”. Filip. 2:9, 10; Ioan 5:23.((84))Cercetând cu atenţie Scripturile spre a vedea ce spun ele de fapt şi ce nu spun cu privire la Domnul nostru Isus, găsim mărturia lor foarte explicită, armonioasă şi satisfăcătoare. Mai întâi vom declara, în rezumat, ceea ce noi găsim a fi învăţătura scripturală, a cărei dovadă o vom da în continuare.(1) Răscumpărătorul nostru a existat ca fiinţă spirituală înainte de a fi făcut trup şi a locui printre oameni.(2) În vremea aceea, precum şi mai târziu, El a fost cunoscut în mod corect ca „un Dumnezeu” — un puternic. Ca cel mai mare dintre îngeri şi următorul după Tatăl, El a fost cunoscut ca Arhanghelul (cel mai mare înger sau mesager), al cărui nume, Mihail, înseamnă „Cel care este ca Dumnezeu” sau reprezentantul lui Dumnezeu.(3) După cum El a fost cel mai mare din toată creaţia lui Iehova, tot aşa El a fost şi cea dintâi creaţie, creaţia directă a lui Dumnezeu — „Singurul Conceput”, iar apoi, ca Reprezentantul lui Iehova, exercitând puterea lui Iehova şi în numele Lui, El a creat toate lucrurile — îngerii, stăpânirile şi puterile, precum şi creaţia pământească.(4) Când a fost făcut trup, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, n-a fost din obligaţie, ci voluntar, ca rezultat al deplinei Sale armonii cu Tatăl şi al bucuroasei Sale acceptări de a duce la îndeplinire fiecare trăsătură a voinţei divine — pe care învăţase s-o respecte şi s-o iubească, fiind însăşi esenţa Dreptăţii, Înţelepciunii şi Iubirii.(5) Această smerire la starea omului n-a fost intenţionată să fie continuă. Ea şi-a îndeplinit scopul când Domnul nostru S-a dat pe Sine, o fiinţă umană, ca răscumpărarea noastră, sau „preţul corespunzător”. De aceea, învierea Sa n-a fost în trup, ci, după cum spune apostolul, „fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh”. 1 Pet. 3:18.(6) Învierea Sa nu numai I-a redat o natură spirituală, ci, pe lângă aceasta, i-a şi conferit o cinste încă mai înaltă, şi ca răsplată a Tatălui pentru credincioşia Sa, L-a făcut părtaş naturii divine — cea mai înaltă dintre naturile spirituale*, posesor al nemuririi.*Vol. I, cap. 10((85))(7) Pe Acesta mare, care a fost mult înălţat şi onorat de Iehova, nouă ne place să-L onorăm, să-L adorăm şi să-L servim, ca fiind una cu Tatăl ceresc în cuvânt, în lucrare, în scop şi în spirit.Mărturia Scripturii cu privire la Fiul lui DumnezeuSă vedem acum dovezile scripturale în sprijinul acestor poziţii. Începem cu capitolul întâi din Evanghelia lui Ioan. Aici se face referire la Domnul nostru în existenţa Sa preumană ca la „Cuvântul” (în greceşte Logosul). „La început era Logosul.” Dr. Alexander Clarke spune despre cuvântul Logos: „Acest cuvânt ar fi trebuit lăsat netradus, pentru acelaşi motiv pentru care şi numele Isus şi Cristos au fost lăsate netraduse. După cum fiecare nume al Mântuitorului lumii descrie anumite virtuţi ale persoanei, naturii sau operei Sale, tot aşa calificativul Logos, care înseamnă cuvânt, cuvânt rostit, cuvântare, elocvenţă, doctrină, raţiune sau facultatea de a raţiona, se aplică foarte potrivit la El”. În epistola sa, evanghelistul întrebuinţează iarăşi acelaşi titlu pentru Domnul nostru, numindu-L „Cuvântul vieţii” sau „Logosul vieţii”. 1 Ioan 1:1.Titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” — „Logosul lui Dumnezeu” — este foarte potrivit pentru a descrie lucrarea sau funcţia importantă a Învăţătorului nostru, înainte de venirea Sa în lume. Logosul a fost expresia directă a creaţiei Tatălui ceresc, în timp ce toate expresiile următoare ale înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine au fost făcute prin Logos. Se spune că în vechime anumiţi regi se adresau supuşilor prin reprezentanţi, regele stând în spatele unui paravan, în timp ce „cuvântul” sau purtătorul său de cuvânt stătea în faţa paravanului şi adresa poporului cu voce tare cuvintele şoptite de rege, care era nevăzut: şi un astfel de vorbitor era numit „Logosul Regelui”. Fie că această legendă este adevărată fie că nu, ea ilustrează bine folosirea cuvântului „Logos” în legătură cu existenţa preumană a Domnului şi Învăţătorului nostru, şi cu funcţia Sa foarte înaltă ca ((86)) reprezentant al Tatălui, pe care Scripturile, în această relaţie contextuală şi în altă parte, o indică a fi fost funcţia Sa.Să se remarce că apostolul, scriind sub inspiraţie, ne spune că „Logosul a fost la început cu Dumnezeu şi Logosul a fost un Dumnezeu”. Aceasta este traducerea literală din greacă, după cum poate fi confirmat uşor de către oricine, fie că este instruit în limba greacă sau nu. În acest verset, articolul grecesc ho precedă primul cuvânt „Dumnezeu” ,dar nu şi pe al doilea cuvânt „Dumnezeu”, indicând astfel intenţionat pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Dumnezeu-Fiul întrun caz în care fără articol cititorul ar fi lăsat în confuzie. La fel articolul precedă cuvântul „Dumnezeu” în al doilea verset. Ca atare întregul verset sună astfel:„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu[ho theos] şi un Dumnezeu [theos] era Cuvântul. El era la început cu Dumnezeu [ho theos]”. Ioan 1:1, 2.Despre care „început” este vorba aici? Desigur nu despre începutul existenţei lui Iehova, a lui Dumnezeu, a Tatălui; căci El este „din veşnicie în veşnicie” şi n-a avut niciodată început (Ps. 41:13; 90:2; 106:48). Lucrarea lui Iehova însă a avut un început, şi la aceasta se face referire aici — la începutul creaţiei. Această afirmaţie, înţeleasă astfel, implică faptul că Domnul nostru Isus, în existenţa Sa preumană, ca Logos, a fost cu Tatăl, chiar la începutul creaţiei. Aceasta confirmă afirmaţia inspirată că Logosul Însuşi a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”; aceasta este afirmaţia precisă a apostolului, care ne asigură că Domnul nostru este nu numai „Capul trupului, al Bisericii” şi „Cel întâi-născut dintre cei morţi”, ci şi începutul oricărei creaţii — „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”. Cuvintele sale sunt: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Col. 1:15-18). Să ascultăm şi cuvântul profeţiei privitor la Singurul Conceput, ((87)) nu numai declarând viitoarea Sa înălţare ca Împărat al împăraţilor pământului, ci şi descriindu-L ca fiind deja întâiulnăscut al lui Iehova, zicând: „Iar Eu îl voi face întâiulnăscut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Ps. 89:27). Să se noteze de asemenea că Domnul nostru (referinduSe la propria Sa origine) declară că El este „Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Apoc. 3:14.În armonie cu această idee a întâietăţii Domnului nostru chiar de la început, ca „Cel întâi-născut peste toată creaţia”, şi în armonie cu ideea că El a fost Logosul sau Expresia Tatălui ceresc, în privinţa tuturor lucrurilor, este şi următoarea declaraţie din relatarea evanghelistului, şi anume: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Ce idee măreaţă ne dă aceasta despre maiestatea Unicului Fiu Conceput al lui Dumnezeu, Logosul! Din acest punct de vedere al măririi şi proeminenţei Sale originare, avem o vedere mai clară decât din oricare altul, despre importanţa cuvintelor apostolului: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). Din acest punct de vedere putem vedea cât de bogat a fost El în cinstea şi gloria pe care El Însuşi le-a menţionat în rugăciune zicând: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Deşi tot ce este legat de planul divin de răscumpărare este minunat, uimitor în manifestările lui de iubire divină, milă, compătimire faţă de cei decăzuţi, totuşi, din acest punct de vedere, totul este rezonabil, în armonie cu caracterul şi declaraţia divină.Cei care susţin că Domnul nostru Isus n-a avut niciodată existenţă până când S-a născut prunc în Betleem au o concepţie foarte slabă despre planul divin pentru ajutorarea omului; pentru ei sunt nefolositoare scripturile citate mai sus, şi altele referitoare la gloria Domnului avută cu Tatăl înainte de a fi lumea, referitoare la marea Sa înjosire în care S-a smerit ca să ia o natură cu puţin mai prejos decât cea îngerească, lăsând ((88)) prin urmare o natură care era mai presus decât a îngerilor. Vederea scripturală ne eliberează de toate teoriile iraţionale şi înşelătoare ale oamenilor, prin care, încercând să cinstească pe Fiul, ei au trecut peste Cuvântul lui Dumnezeu şi au necinstit Cuvântul Domnului şi al apostolilor, care spun despre El că a fost Fiul sau vlăstarul lui Dumnezeu şi că Tatăl este mai mare decât Fiul. Această vedere falsă a implicat milioanele ei de aderenţi în greutăţi de neînvins în toate direcţiile.Numai Adevărul este raţional.„ … Adevărat este:Dorinţele ne mulţumeşte, cum altceva nimic n-o poate face.”Aceste afirmaţii în privinţa Domnului nostru Isus, că El a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu şi că de aceea El a avut existenţă cu mult înainte de a veni în lume ca om, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, sunt pe deplin confirmate de diferite alte scripturi, dintre care vom cita ca exemplu: „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Aici se afirmă foarte hotărât că El a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume, şi că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, I S-a dat să îndeplinească o misiune în lume. Să nu se treacă cu vederea că aici, ca şi în multe alte cazuri, Logosul este numit „Unicul Fiu Conceput” al lui Dumnezeu. Ideea dată prin această expresie este că Logosul a fost propriu-zis singura creaţie sau concepere directă a Tatălui ceresc, în timp ce toţi ceilalţi fii ai lui Dumnezeu (atât îngeri cât şi oameni) au fost creaţia Sa indirectă, prin Logos. De aici vine caracterul adecvat, adevărat al declaraţiei că El este Unicul Fiu Conceput al lui Dumnezeu.Să luăm altă ilustraţie: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aici este implicată din nou existenţa Sa preumană, prin trimitere şi prin misiune. Iar aceste declaraţii cu privire la Logos sunt în deplină armonie cu istoria subiectului, prezentată nouă de către evanghelist care spune: „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”. Apoi iarăşi: „Şi Logosul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit ((89)) slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:10, 14). Propriile declaraţii ale Domnului nostru cu privire la existenţa Sa preumană sunt incontestabile. El n-a recunoscut niciodată că Iosif a fost tatăl Său, nici n-a recunoscut că viaţa Sa pământească a fost începutul existenţei Sale.Dimpotrivă, observăm că El S-a referit continuu la Iehova ca Tatăl Său. Să ne amintim cuvintele Sale: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»?” (Ioan 10:36). Către Maria, mama Sa pământească, a zis: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Către ucenicii Săi a spus: „M-am coborât din cer”. „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer” (Ioan 6:38, 51). Mulţi din zilele Lui n-au crezut acest lucru şi mulţi nu cred nici astăzi, dar adevărul rămâne. Unii dintre cei care au auzit au spus: „Cum se poate aceasta?” Iar unii dintre ucenicii Săi când au auzit au spus: „Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere? Dar Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi murmurau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: «Aceasta vă face să vă poticniţi? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?»”. „De atunci mulţi din ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El”; din cauza acestei pretenţii la origine cerească şi la existenţă preumană. Ioan 6:60-66.Să-L ascultăm iarăşi vestind acelaşi adevăr în faţa fariseilor: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc … Eu sunt de sus … Eu nu sunt din lumea aceasta. … Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis … Eu Îl cunosc bine; şi dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi”. Apoi Iudeii I-au zis: „Eşti Tu mai mare decât părintele nostru Avraam?” Isus le-a răspuns: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. (Avraam a văzut ziua lui Cristos cu ochiul credinţei, crezând făgăduinţa divină cu privire la Mesia. Poate el a văzut ziua Lui de sacrificiu, simbolizată prin jertfirea lui Isaac, singurul său fiu, dar în ((90)) orice caz el a văzut viitoarea zi glorioasă a lui Mesia, Mileniul, cu binecuvântările ei peste toate familiile pământului, prin această Sămânţă făgăduită. Şi nu-i de mirare că perspectiva ia produs bucurie. Cu ochiul credinţei el a văzut cetatea cerească, Noul Ierusalim, Biserica glorificată, clasa Împărăţiei, şi a văzut şi patria cerească — lumea binecuvântată prin Împărăţie. Evr. 11:10, 16; 12:22; 13:14.)„«N-ai nici cincizeci de ani», I-au zis deci iudeii [lui Isus], «şi ai văzut pe Avraam!» [Avraam era mort de două mii de ani.] Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt»”. Ioan 8:14, 23, 42-58.Nu poate exista nici o greşeală în legătură cu sensul acestor cuvinte. Domnul nostru afirmă că a existat înainte de Avraam. Scripturile nu dau de înţeles nicăieri că existenţa Unicului Conceput a încetat vreodată din momentul când a început, ca „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, până când a încetat la Calvar pentru trei zile, după care El a fost înviat dintre morţi ca să nu mai moară, moartea nemaiavând stăpânire asupra Lui (Rom. 6:9). Cazul naşterii Sale ca fiinţă umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”, cu scopul de a fi jertfă pentru păcatul omului, n-a implicat moartea naturii spirituale care a fost înaintea naşterii ca prunc uman, ci numai transferarea vieţii Sale de la o natură mai înaltă sau spirituală la o natură mai joasă sau umană. De aceea, cuvintele Domnului nostru, „Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”, înseamnă că între timp existenţa Sa n-a încetat deloc, şi în mod clar Îl identifică pe Isus, Fiul lui Dumnezeu în trup, cu Logosul, Cel întâi-născut din toată creaţia. Desigur, mărturia Domnului nostru n-a fost primită de mulţi care au auzit-o, nici atunci, nici de atunci încoace. Se pare că există o corupere a dispoziţiei, care-i face pe oameni să respingă afirmaţiile simple, clare ale Cuvântului Domnului, şi să prefere a-L privi pe Domnul nostru fie ca un membru păcătos al rasei decăzute, fie ca propriul Său Tată. Numai cei smeriţi sunt gata să „primească cu blândeţe Cuvântul sădit în ei”, care „le poate da înţelepciune” cu adevărat, şi numai pentru aceştia ((91)) este intenţionat Cuvântul mărturiei lui Dumnezeu (Isa. 61:1; Iac. 1:21). După cum cei care L-au auzit pe Învăţătorul şi I-au respins mărturia au luat pietre să arunce în El, la fel unii care aud acum adevărul şi-l resping sunt gata să arunce cu pietre, în sens figurat, în toţi cei care acceptă şi învaţă pe alţii cuvintele Învăţătorului în simplitatea lor. Şi acum, ca şi atunci, cauza este aceea că nu cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul, aşa cum ar trebui să-I cunoască — aşa cum Ei Se descoperă.Cuvintele Domnului nostru sunt încă aplicabile acestui caz, adică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Mat. 11:27). Lumea nu L-a cunoscut: nu I-a cunoscut originea înaltă şi marea Sa umilire în folosul ei; şi dacă ne amintim că probabil a trecut o lungă perioadă de timp de la începutul creaţiei, în persoana Domnului nostru, şi până la timpul când El a fost făcut trup, şi dacă ne mai amintim că în toată acea perioadă El a fost cu Tatăl, „în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”, nu ne putem îndoi că Fiul cunoştea pe Tatăl, aşa cum ucenicii Săi şi lumea nu L-au cunoscut — aşa cum noi învăţăm să-L cunoaştem prin Cuvântul revelaţiei Sale şi prin desfăşurarea minunatului Său plan al veacurilor. Să-L ascultăm din nou spunând: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. Ioan 17:25.Cheia acestei minunate cunoaşteri a lucrurilor cereşti este dată în declaraţia: „Cel care este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi ce a auzit” (Ioan 3:31, 32). Nu este de mirare, deci, că până şi împotrivitorii Lui au întrebat: „De unde are El înţelepciunea?” (Mat. 13:54). Şi cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, cunoştinţa Sa intimă şi îndelungată cu Tatăl, care I-a conceput credinţă absolută în promisiunile Tatălui, este cea care L-a făcut în stare, ca om perfect, să învingă lumea, carnea şi pe diavolul, şi să prezinte un sacrificiu acceptabil pentru păcatele noastre. Astfel a fost scris mai înainte prin profet: „Prin ((92)) cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor”. Isa. 53:11.Acum numai cei care umblă prin credinţă, în lumina Cuvântului divin, pot cunoaşte pe Tatăl sau pe Fiul, sau pot aprecia clar şi corect marea lucrare a împăcării pe care ei o realizează împreună pentru omenire. Dar curând, după ce alegerea Bisericii va fi fost terminată, după ce Mireasa, soţia Mielului, va fi fost asociată cu Domnul ei în glorie şi Împărăţia va fi venit — atunci cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul, iar puterea Tatălui, care prin Logos a creat toate lucrurile, va fi pusă în acţiune prin El ca Mântuitor, în restaurarea şi desăvârşirea celor care, atunci când vor fi privilegiaţi să-L cunoască, se vor supune cerinţelor Sale drepte, astfel că în cele din urmă puterea Domnului nostru ca agentul lui Iehova în creare, va fi pe deplin egalată şi ilustrată de puterea Lui ca agentul lui Iehova în restabilirea şi binecuvântarea lumii; şi astfel va fi împlinită prezicerea psalmistului: „Vine roua [prospeţimea, vigoarea] tineretului Tău la Tine”. Ps. 110:3.Să ascultăm cuvintele Domnului nostru către Nicodim, care căuta să cunoască ceva despre lucrurile cereşti, dar căruia i s-a refuzat cunoaşterea, din cauză că nu credea încă nici lucrurile pământeşti. Domnul nostru, explicându-i cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, spune: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”.* Domnul nostru continuă apoi şi-i arată lui Nicodim pregătirea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru lume, nu ca să piară, ci să aibă viaţă veşnică, zicând: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ioan 3:13, 16.*Cuvintele „care este în cer” sunt nelegitime — nu se găsesc în manuscrisele vechi.Logosul, începutul creaţiei lui Dumnezeu, numit de către Isaia şi Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic etc. (Isa. 9:6), este descris şi de Solomon şi este reprezentat sub numele de ((93)) Înţelepciune, însă cu toate detaliile care pun în armonie această afirmaţie cu relatarea dată de Ioan evanghelistul (Ioan 1:1, 18), după cum urmează:„Iehova mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi [format] pământul. Am fost adusă când încă nu erau adâncuri [mări], când nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de aşezarea munţilor, înainte de a fi dealurile, când El nu făcuse încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când El a pregătit cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a stabilit norii sus şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotarele mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, atunci eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”. Prov. 8:22-30.Pe lângă cele remarcate aici în privinţa Logosului — că El na fost numai începutul creaţiei lui Dumnezeu şi întâiul-născut, ci şi Singurul Său Fiu Conceput, şi că toate celelalte creaţii au fost create de El şi prin El — găsim o frumoasă declaraţie întăritoare în cuvintele Domnului nostru, care zice: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor”. Apoi: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat” (Apoc. 1:17; 2:8). În nici un alt sens sau mod nu putea fi Domnul nostru Cel dintâi şi Cel de pe urmă din creaţia lui Dumnezeu, decât ca „Singura” creaţie directă a lui Dumnezeu, prin care au fost create toate celelalte. Orice altă vedere ar fi prin urmare incorectă şi în contradicţie cu toate scripturile citate mai sus.„Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi”— Ioan 1:14 —Gândirea comună cu privire la manifestarea Domnului în trup este de obicei exprimată prin cuvântul încarnare. Noi credem că această gândire comună este cu totul incorectă, ((94)) nescripturală. Teoria încarnării este că trupul omenesc al Domnului nostru, care S-a născut din Maria, a fost numai o haină, o acoperitoare pentru corpul spiritual. Prin urmare, ideea referitoare la viaţa pământească a Domnului nostru, potrivit acestei teorii, este că Domnul nostru în timpul vieţii Sale pământeşti a fost totuşi o fiinţă spirituală, întocmai cum a fost şi înainte, numai că S-a folosit de trupul de carne născut din Maria şi că a fost cunoscut ca omul Isus Cristos, ca vălul sau mijlocul Său de comunicare cu omenirea, după modul în care au apărut îngerii sub formă omenească în timpurile anterioare — lui Avraam, lui Manoah, lui Lot şi altora (Gen. 18:1, 2; 19:1; Jud. 13:2, 3). Din cauza acestei premise incorecte, au apărut multe idei confuze şi nescripturale cu privire la diferitele întâmplări din viaţa Domnului nostru Isus şi cu privire la moartea Sa: de exemplu, această teorie susţine că oboseala Domnului nostru n-a fost reală, ci simulată, deoarece El, ca fiinţă spirituală, nu putea şti ce-i oboseala. Logica acestei teorii ar implica şi că rugăciunile Domnului nostru au fost simulate, deoarece, spune această teorie, El a fost Însuşi Dumnezeu, şi să Se fi rugat ar fi însemnat să Se roage la Sine Însuşi; ca atare se susţine că rugăciunile Sale erau numai de formă, ca să facă impresie asupra ucenicilor şi asupra celor care erau în jur. Aceeaşi teorie este obligată să presupună că moartea Domnului nostru a fost numai aparentă, deoarece ei susţin că Isus a fost Dumnezeu Tatăl, care fiind din veşnicie în veşnicie nu poate muri: de aceea agonia aparentă şi strigătul, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, precum şi moartea, au fost numai de formă, ca să facă impresie asupra minţii celor care au auzit şi au văzut. Prin urmare, argumentul logic al acestei teorii este că n-a fost o moarte reală pentru păcatul omului, ci numai aparenţa unei morţi, un efect teatral, un spectacol dramatic, o reprezentaţie cinematografică, o înşelare făcută cu un scop bun — să influenţeze favorabil simpatiile şi simţămintele omenirii.Toate acestea sunt greşite şi în contrazicere gravă cu Adevărul asupra acestui subiect, aşa cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmaţia scripturală nu este că ((95)) Domnul nostru Şi-a luat un trup de carne ca o acoperitoare pentru trupul spiritual, cum au făcut îngerii mai înainte, ci El în realitate l-a lăsat deoparte, sau, cum este redat în greacă, „S-a dezbrăcat pe Sine” de starea Sa preumană şi a luat în realitate natura noastră, sau, după cum spune textul de mai sus, „Logosul a devenit trup”. N-a fost nici o înşelăciune, nici o prefăcătorie la mijloc: El nu numai a părut că S-a smerit, în timp ce în realitate Şi-a păstrat gloria şi puterea; El nu numai a părut că S-a făcut sărac pentru noi şi totuşi în realitate a rămas tot timpul bogat prin posesia unei naturi spirituale mai înalte; El nu numai a îmbrăcat haina, livreaua unui servitor. Nu, ci în realitate a devenit om — „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. 1 Tim. 2:5, 6.Vom vedea mai târziu, când vom ajunge să analizăm mai amănunţit aspectul legat de răscumpărare al lucrării Sale, că a fost absolut necesar ca El să fie om — nici mai mult nici mai puţin decât un om perfect — pentru că un om a păcătuit, omul care trebuia să fie răscumpărat, iar legea divină cerea ca viaţa unui om să plătească preţul de răscumpărare pentru viaţa unui om. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15:21). Dar nimeni să nu înţeleagă greşit că prin aceasta vrem să spunem că Răscumpărătorul nostru a devenit un om ca noi, plin de imperfecţiuni şi neajunsuri moştenite. Chiar dimpotrivă: acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu declară că El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Evr. 7:26, 28; Luca 1:35.Faptul că El a fost despărţit de păcătoşi este un punct greu de înţeles pentru mulţi. Cum a putut fi om, şi totuşi să fie liber de atingerea ereditară care afectează întreaga familie umană? Sperăm să vedem întocmai cum s-a putut întâmpla aceasta şi cum s-a realizat prin planul divin; dar se cere ca mai întâi să ni se imprime în minte faptul că un om imperfect, un om cu neajunsuri, unul care prin ereditate se împărtăşise din tulpina adamică şi a cărui viaţă era astfel parte din viaţa noastră, nu putea fi Răscumpărătorul nostru. Existau din belşug oameni ((96)) păcătoşi în lume, fără ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul să fie şi El ca ei. Existau din belşug oameni din aceştia imperfecţi care erau dispuşi să-şi dea viaţa pentru împlinirea voinţei Tatălui. Acest lucru este pe deplin dovedit de relatarea din Evrei 11, unde este arătat clar că mulţi „n-au ţinut numaidecât la viaţa lor, ca şi cum le-ar fi fost scumpă”, în credincioşia lor faţă de Domnul. Dar ceea ce era necesar nu era numai o jertfă pentru păcate, ci o jertfă fără păcat, care să plătească astfel pedeapsa păcătoşilor. Şi întrucât „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”, şi întrucât „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, de aceea, după cum ne spun iarăşi Scripturile, „Nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi” (Rom. 3:10, 23; Ps. 49:7). Fiindcă Dumnezeu a privit şi a văzut că nici un om nu era competent să răscumpere lumea, El a dat acest serviciu unuia care are putere să ajute — în stare să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care vin la Tatăl prin El. Ps. 89:19; Isa. 63:1; 59:16; Evr. 7:25.Apoi noi dorim, dacă este posibil, să vedem clar în ce mod a luat Domnul nostru Isus rasa umană în stăpânire şi a devenit un membru al ei, prin mama Sa Maria, fără să împărtăşească în vreo măsură degradarea rasei, fără să moştenească ruina păcatului ei, fără ca blestemul morţii să pună stăpânire pe El: căci dacă El S-ar fi împărtăşit de viaţa lui Adam în vreo măsură sau grad, atunci şi El ar fi fost părtaş sentinţei cu moartea care era asupra vieţii lui Adam, şi astfel ar fi venit sub sentinţa morţii; şi dacă ar fi fost făcut astfel imperfect şi sub sentinţa morţii, El n-ar fi avut deloc drepturi de viaţă pe care să le dea ca preţul de răscumpărare al omului, prin care să cumpere pe tatăl Adam şi rasa lui de sub sentinţa morţii impusă de Justiţia divină. Propunem să examinăm acest subiect în capitolul următor. Acolo sperăm să dovedim că Domnul nostru n-a fost, în nici un mod sau grad, contaminat de păcat sau de imperfecţiune prin mama Sa.
Autorul Împăcării
 Autorul ÎmpăcăriiÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul IIAutorul ÎmpăcăriiCel Atotputernic, Iehova — Mântuitorul păcătoşilor, prin Cristos — „Vrednic este Mielul” — „Cel ce există de la Sine” — Cel ce sunt — O tradiţie falsă — Întemeiată pe falsificare — Unitatea Tatălui şi a Fiului arătată în Scripturi — Folosirea scripturală a cuvântului Iehova şi a titlului Domn — Cuvântul Dumnezeu în Vechiul Testament — În Noul Testament — Mărturia armonioasă a Bibliei — „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — El n-a socotit ca un lucru de apucat să fiE deopotrivă îcu Dumnezeuş — „Pentru noi este un singur Dumnezeu Tatăl … şi un singur Domn Isus Hristos”IEHOVA Dumnezeu Îşi pretinde calitatea de autor al marelui plan de Împăcare, care tocmai am văzut că este în curs de desfăşurare, care a început la Calvar şi nu va fi complet până la sfârşitul Veacului Milenar, când Domnul Isus Cristos, mijlocitorul Împăcării, va preda stăpânirea pământului restaurat şi în deplină subordonare Tatălui. În armonie cu aceasta sunt numeroase declaraţii din Scripturi, de exemplu: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău”; „Eu sunt Iehova şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor”; „Eu sunt Iehova, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov”; „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine şi nu este alt Mântuitor afară de Mine”. Iarăşi: „Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci! Amin”. Precum şi: „Nădăjduim în Dumnezeul Cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi”. Isa. 43:3, 11; 60:16; Osea 13:4; Iuda 25; 1 Tim. 4:10; Tit 1:3; 2:10.Dacă această idee ar fi pe deplin acceptată — că Atotputernicul Iehova Însuşi este Mântuitorul, Autorul marelui plan de ((34)) mântuire şi executorul lui, prin agenţii şi reprezentanţii Săi binevoitori — pe mulţi i-ar elibera de concepţiile false despre relaţia între Tatăl ceresc şi Fiul Său ceresc, în ceea ce priveşte mântuirea omenirii. Aceasta n-ar mai lăsa loc pentru vederea aproape blasfematoare asupra acestui subiect, susţinută de un număr considerabil de creştini declaraţi, şi anume, că Tatăl ceresc S-a ridicat cu mânie, căutând să ucidă sau să tortureze pe omul păcătos, şi că Fiul ceresc, Domnul nostru Isus, plin de dragoste şi milă (care I-a lipsit Tatălui, conform acestei teorii) a intervenit şi a mulţumit răutatea şi mânia Tatălui ceresc, primind lovitura de mânie în locul omului, iar acum Iehova este împăcat numai pentru că, fiind drept, nu poate cere iarăşi de la păcătos ceea ce deja fusese plătit prin sângele preţios al lui Cristos. Cu cât cei care susţin această părere groaznic de eronată despre Împăcare se debarasează mai repede de ea, cu atât perspectiva lor de progres în lucrurile spirituale — în cunoştinţa, îndurarea şi dragostea faţă de adevăratul Dumnezeu — va fi mai bună.Vederea corectă asupra subiectului ni-L arată pe Tatăl ceresc ca fiind perfect în toate atributele nobleţei de caracter: perfect în dreptatea Sa, aşa încât sentinţa dreaptă a legii Sale drepte nu poate fi călcată nici chiar de El Însuşi; perfect în înţelepciune, aşa încât planul şi aranjamentul Său, nu numai în privinţa creării omului, ci şi în privinţa mântuirii omului, a Împăcării etc., au fost toate aşa de complete încât nici un eveniment neprevăzut sau eşec nu putea să apară, şi nici vreo necesitate de schimbare a planului divin; după cum este scris: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” şi „Zice Domnul, care face aceste lucruri, cunoscute din veşnicie”; perfect de asemenea în dragostea Sa, mai mare dragoste decât aceasta n-ar putea exista, şi totuşi acea dragoste în deplin echilibru şi acord cu celelalte atribute divine, aşa încât a putut cruţa pe păcătos numai în armonie cu programul just stabilit de înţelepciunea divină; perfect de asemenea în putere, aşa încât toate scopurile Sale bune, intenţiile bune, programul Său drept şi intenţiile Sale iubitoare, deplin coordonate, vor fi executate şi vor aduce rezultatul intenţionat de la început, aşa cum este scris: „Cuvântul Meu, care ((35)) iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11; Mal. 3:6; Fapt. 15:18.Când privim astfel, din punctul de vedere scriptural, că marele Iehova Însuşi este Autorul mântuirii aduse nouă prin Domnul nostru Isus, aceasta ne face să-L onorăm şi să-L iubim mai mult şi mai cuvenit pe Dumnezeul nostru Atotputernic, în timp ce nu scade din onoarea, iubirea şi stima în care-L păstrăm şi-L respectăm în mod cuvenit pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Căci noi vedem în Fiul ceresc chipul Tatălui ceresc, şi-L recunoaştem ca „Solul Legământului” prin care îi vor fi aduse omenirii toate binecuvântările legământului lui Iehova, şi fără de care nu se poate obţine nici una din binecuvântările divine. În armonie cu acest gând, că Domnul Isus acţionează în lucrarea mântuirii, ca şi în toate lucrurile, ca reprezentantul Tatălui, Iehova, notaţi următoarele declaraţii ale Scripturilor:„Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui faţă de oameni, El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.” Tit 3:4-6.„Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” Fapt. 5:31.„Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.” 1 Ioan 4:14.„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, potrivit poruncii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Isus, nădejdea noastră.” 1 Tim. 1:1.„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru … Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus.” 1 Tim. 2:3, 5.Să remarcăm de asemenea cuvintele Domnului nostru Isus asupra acestui subiect:((36))„Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Ioan 3:17.„Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud.” Ioan 5:30.„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”[pe ucenici]. Ioan 20:21.„Cât despre ziua aceea sau ceasul acela [când va fi stabilită Împărăţia cerească], nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Marcu 13:32.„Timpurile sau perioadele … Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa.” Fapt. 1:7.„Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc.” Ioan 10:25.„Voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu.” Luca 24:49.„Eu am venit în Numele Tatălui Meu.” Ioan 5:43.„Lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” Ioan 12:50.„Tatăl este mai mare decât Mine.” Ioan 14:28.„Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ioan 20:17.„Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat”Însuşi Domnul nostru Isus ne-a dat, în ultima carte a Bibliei, „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi” (Apoc. 1:1 ), o imagine foarte frumoasă a acestui subiect al Împăcării, ilustrând planul general de răscumpărare a omului din păcat şi din blestemul lui. Această imagine se găseşte în Apocalipsa 5. Acolo Tatăl ceresc, Cel Îmbătrânit de Zile, este prezentat stând pe tronul ceresc, iar în mâna Sa un sul scris pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluit cu şapte peceţi. Acest sul, reprezentând planul divin cunoscut numai de Tatăl, Iehova Însuşi, a fost ţinut în propria Sa putere — în propria Sa mână — până când cineva se va dovedi vrednic să-l cunoască şi să devină executorul lui, ca agent şi ((37)) reprezentant onorat al lui Iehova. Imaginea simbolică continuă, arătând că până la timpul când Domnul nostru Isus a suferit pentru noi la Calvar, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”, nimeni n-a fost găsit (dovedit) vreodată vrednic să preia planul divin şi nici chiar să-i înţeleagă conţinutul.Dar când Domnul nostru Isus Şi-a dovedit loialitatea faţă de Tatăl ceresc prin supunerea Sa, nu numai în aceea că S-a umilit ca să ia starea omului pentru suferinţa morţii, dar şi în aceea că a ascultat chiar „până la moarte”, ba mai mult, chiar „până la [infama] moarte de cruce”, atunci şi prin aceasta, El S-a dovedit vrednic de toată încrederea. După cum declară apostolul: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” (Filip. 2:9-11). La acest punct imaginea pe care o analizăm (Apoc. 5:9-13) Îl arată pe Domnul nostru Isus ca Mielul care a fost înjunghiat, căruia I S-a adus închinare şi despre care a fost anunţat: Vrednic este Mielul! „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam.” Astfel ne este ilustrată marea înălţare a reprezentantului Tatălui ceresc, „Solul [slujitorul] legământului”. Datorită umilinţei, supunerii şi ascultării Sale complete faţă de voinţa Tatălui, din acel moment El este declarat părtaş la tronul Tatălui, şi, prin propriul aranjament al Tatălui, vestirea a fost făcută printre toate oştile cereşti: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”; şi în cele din urmă „toate făpturile” vor înţelege că Iehova L-a înălţat foarte mult pe Unicul Său Fiu Conceput, chiar la asociere cu El în Împărăţie, şi vor rosti cu voce tare aprobarea spunând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie [al Universului — Iehova] şi a Mielului ((38)) să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Nu este de mirare că suntem învăţaţi că din acel moment toţi oamenii vor onora pe Fiul Cel înălţat aşa cum Îl onorează pe Tatăl care L-a înălţat pe El atât de mult. Ioan 5:23.Apostolul declară că această glorificare a lui Isus dă o ilustraţie a legii divine, că „cine se smereşte va fi înălţat”. Dar să remarcăm de asemenea în această imagine simbolică (vers. 13) că înălţarea Domnului nostru Isus Cristos la slavă, onoare, putere şi stăpânire nu implică faptul că Tatăl ceresc cedează tronul din cer în favoarea Lui, nici că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, pentru că ambele persoane sunt recunoscute; Tatălui, ca întotdeauna, fiindu-I dat primul loc în laudă şi onoare. Şi aceasta iarăşi ne aminteşte cuvintele Domnului nostru: „Vă pregătesc [vouă, ucenicilor Mei] o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:29). Şi iarăşi zice către urmaşii Săi credincioşi: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Apoc. 3:21.Ca o mărturie suplimentară a faptului că întreaga lucrare a răscumpărării este de la Tatăl dar prin Fiul, să remarcăm declaraţia apostolului, că Dumnezeu „la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor [promise] şi prin care a făcut şi veacurile. El … a făcut prin Sine curăţirea păcatelor şi S-a aşezat la dreapta Măririi [a lui Iehova] în locurile preaînalte, luând un loc cu atât mai presus de îngeri”. Şi iarăşi declară despre El: „Avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi [al lui Iehova], în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat de Domnul îIehovaş, nu de om”. Acelaşi apostol declară iarăşi: „El [Domnul nostru Isus], după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evr. 1:2-4; 8:1; 10:12). El iarăşi ne ((39)) îndeamnă să continuăm „privind ţintă la Isus, Căpetenia [începătorul] şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Apoi ne îndeamnă să ne gândim la „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei” şi „care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Evr. 12:2; Efes. 1:17-22). Apostolul Petru iarăşi declară despre Domnul nostru Isus că El „stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus [prin Tatăl] îngerii, stăpânirile şi puterile”. 1 Pet. 3:22.Toate aceste diferite scripturi arată cât se poate de clar înălţarea foarte sus a Domnului nostru Isus Cristos, ca răsplata Tatălui pentru ascultarea Lui minunată şi pentru manifestarea spiritului de iubire al Tatălui, în sacrificiul de Sine pentru păcătoşi; ele însă nu arată nici că Domnul Isus a fost Tatăl, nici că El a fost înălţat să ia locul Tatălui pe tronul ceresc, sau în afecţiunea şi adorarea creaturilor Sale inteligente. Dimpotrivă, ele Îl arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind superior în onoare şi putere, ca fiind Binefăcătorul care astfel L-a glorificat şi înălţat pe Fiul şi L-a pus la dreapta Sa, sau în locul de favoare principală, şi L-a făcut părtaş la tronul sau la stăpânirea Împărăţiei cereşti, îngerii şi toate oştirile cerului fiindu-I supuse. Într-adevăr, aşa de tare este uneori limbajul folosit în privinţa marii înălţări a Domnului nostru Isus şi a deplinătăţii puterii acordate Lui de către Tatăl, încât într-o împrejurare scriitorul inspirat a considerat foarte potrivit să atragă atenţia asupra faptului că nici una din aceste declaraţii despre marea Sa înălţare nu implică ((40)) nici că El a fost egal cu Tatăl, nici că I-a fost superior: prin urmare El zice, vorbind despre domnia Milenară a lui Cristos: „Trebuie ca El [Cristos] să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Căci El [Tatăl] «a supus totul sub picioarele Lui [ale Fiului]». Dar când [Tatăl] zice că totul I-a fost supus [Fiului], se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul [Fiului]. Şi când toate [lucrurile pământeşti] Îi vor fi supuse [Fiului], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului], pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”. 1 Cor. 15:25-28.„Cel ce există prin Sine”Atotputernicul Dumnezeu Şi-a însuşit şi a declarat că numele Său este Iehova, care înseamnă „Cel ce există prin Sine” sau „Nemuritorul”. Astfel citim cuvintele Sale către Moise, care spun: „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic [cel mai înalt sau cel mai puternic Dumnezeu]; dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca «Iehova»” (Exod. 6:3). Dumnezeu a fost recunoscut de atunci printre poporul Său după acest nume, Iehova. Numele este folosit de sute de ori în tot Vechiul Testament, dar este ascuns într-o mare măsură cititorilor de limbă engleză [şi română — n. e.] printr-o eroare a traducătorilor, care l-au tradus prin „Domn”. Poate fi însă recunoscut uşor, fiind întotdeauna scris cu majuscule mici când este folosit pentru numele sacru, Iehova.Astfel în prima poruncă dată lui Israel Domnul a zis: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău … Să nu ai alţi dumnezei [puternici] afară de Mine [egali Mie] … căci Eu, Iehova, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos”. Exod. 20:2-5.Moise mai spune: „Ascultă, Israele: «Iehova Dumnezeul nostru este singurul Domn” — Iehova. „Să iubeşti pe Iehova ((41)) Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta»” (Deut. 6:4, 5). Şi acesta este chiar pasajul de scriptură pe care Domnul nostru Isus îl recomandă ca însăşi esenţa adevărului. Când L-au întrebat care este cea mai mare poruncă, El a spus, citând această scriptură: „Să iubeşti pe Domnul [Iehova] Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Mat. 22:37, 38). Citim iarăşi: „Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu; şi slava [onoarea] Mea n-o voi da altuia” (Isa. 42:8). Contextul să nu treacă neobservat, deoarece această declaraţie clară, că numele Iehova este exclusiv al „Tatălui luminilor în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”, urmează imediat anunţării profetice a lui Mesia ca Fiul-slujitor onorat şi ales al lui Iehova, zicând:„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu! Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti popoarelor judecata … El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi insulele vor aştepta legea Lui. Aşa vorbeşte Dumnezeu, Iehova … «Eu, Iehova, Te-am chemat în dreptate şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina popoarelor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă [moarte] pe cei legaţi şi din închisoare pe cei care locuiesc în întuneric. Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu»”. Isa. 42:1-8.Numele Iehova aplicat numai Tatălui glorieiSe ridică uneori pretenţia că în Scripturi numele Iehova I se aplică Domnului nostru Isus şi ca atare acesta nu este numele distinctiv şi special al Tatălui ceresc. Aceasta este o greşeală; dar spre folosul tuturor vom examina aici textele despre care unii presupun că sprijină această pretenţie. Vom arăta că ele nu contrazic textele anterioare ((42)) care spun că acesta este numele cuvenit şi special al marelui „Eu sunt”.(1) Textul pe care aceştia se sprijină mai cu seamă pentru a dovedi că numele Iehova poate fi considerat pe bună dreptate numele lui Isus Cristos este: „Voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară … şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, dreptatea noastră”. Ier. 23:5, 6.Evident că acest text se referă la Domnul nostru Isus şi la domnia Sa Milenară; iar numele în ebraică este Iehova Ţidkenu. Care este explicaţia? Simplă: traducătorii, în zelul lor de a găsi un loc unde numele Iehova să fie asociat cu Isus ca un nume, ne-au dat o traducere slabă. N-ar fi apărut nici o dificultate dacă ar fi fost tradus: „Acesta este numele pe care i-L vor da: Dreptatea noastră de la Iehova”. Şi ce potrivit este acest nume cu lucrarea şi funcţia Domnului nostru Isus. N-a fost El oare reprezentantul dreptăţii lui Dumnezeu şi n-a suferit El oare pedeapsa Dreptăţii ca răscumpărarea omului — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus? Desigur că nici un nume n-ar putea fi mai potrivit.Să nu se treacă cu vederea că exact acest nume Iehova Ţidkenu mai apare în scrierile aceluiaşi profet. Dar prietenii noştri niciodată nu atrag atenţia asupra lui, iar traducătorii, deşi îl traduc prin aceleaşi cuvinte englezeşti, nu redau acele cuvinte cu majuscule ca în celălalt caz. De ce? Pentru că relaţiile contextuale arată că Iehova Ţidkenu va fi numele Bisericii întregi, Noul Ierusalim; „Şi iată cum Îl vor numi: [Iehova Ţidkenu], Dreptatea noastră de la Iehova”. Ier. 33:16.Şi toţi pot vedea uşor că acest nume va fi potrivit pentru Biserica glorificată; ea nu numai că împărtăşeşte suferinţele Domnului ei pentru dreptate, „împlinind ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24; 1 Pet. 5:9), dar şi îi este promisă o parte în toate gloriile Domnului ei, după cum o soţie împărtăşeşte onorurile şi numele soţului ((43)) ei: întocmai cum Biserica poartă numele lui Cristos, ca membri ai corpului lui Cristos. Apoc. 3:12; 19:7; 21:9.Aceste exemple nu sunt singurele în care numele Iehova este folosit pentru a compune alt nume. Să remarcăm că muntele unde Avraam l-a oferit ca jertfă pe Isaac şi unde Dumnezeu ia dat un berbec de jertfă ca înlocuitor pentru Isaac a fost numit de către el Muntele Providenţei lui Iehova — Iehova Iire (Gen. 22:14). Moise a numit altarul pe care l-a construit: Iehova Nisi sau Stindardul lui Iehova (Exod. 17:15). Ghedeon a construit un altar şi l-a numit Iehova-Şalom — Pacea lui Iehova (Jud. 6:23, 24). Ezechiel a profeţit despre o cetate viitoare al cărei nume va fi Iehova Şama — Minunea lui Iehova. Ezec. 48:35.(2) S-a sugerat că acolo unde este relatat că Iehova S-a arătat lui Avraam (Gen. 18:1) şi lui Moise (Exod. 3:3-15) trebuie să fie vorba despre Isus Cristos în starea Sa preumană şi ca atare numele trebuie să fie al Lui. Noi răspundem că un astfel de raţionament este nejustificat: că, dacă numele s-ar aplica la altul, acest lucru ar indica doar că un astfel de servitor a fost foarte apreciat de Iehova şi într-adevăr a fost tratat cu acea ocazie ca un administrator sau un reprezentant — împuternicit şi să exercite puterea divină. În Exodul 3:2 suntem clar informaţi că unul care reprezintă pe Iehova şi-I foloseşte numele Lui cel mai distins, „Eu sunt”, a fost „îngerul [mesagerul] lui Iehova”. Noi nu ne îndoim nici măcar o clipă că acest mesager onorat a fost „Cuvântul” din Ioan 1:1, Domnul nostru Isus în starea Sa preumană. Dar cel mai înalt şi mai onorat mesager nu trebuie să fie confundat cu cel pe care-l reprezintă, în numele căruia vorbeşte şi a cărui putere a exercitat-o şi i-a acordat-o lui Moise.(3) Isaia 40:3 se referă la misiunea lui Ioan Botezătorul, „Pregătiţi în pustie calea lui Iehova”; şi ni se cere să considerăm aceasta ca o dovadă că Isus nu este decât un alt nume al lui Iehova. Dar iarăşi răspundem: nu este aşa! Isus a fost într-adevăr servitorul onorat al lui Iehova şi reprezentantul Său printre oameni în sensul cel mai deplin; dar El Însuşi ((44)) declară: „Tatăl M-a trimis”, „Judec după cum aud”, „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”, „Tatăl este mai mare decât Mine”. Şi noi trebuie să-L credem pe mesager. Faptul este, aşa cum s-a arătat deja*, că Ioan Botezătorul a preumbrit doar un Mesager mai mare, chiar întreaga Biserică creştină în trup; care la rândul ei va introduce pe Cristosul Cap şi corp în gloria spirituală, iar lucrarea acelui Cristos glorificat va fi încă un pas mai departe în aceeaşi mare lucrare de pregătire a căii lui Iehova şi de aducere a locului picioarelor Sale la starea glorioasă. Şi această lucrare, când va fi încheiată la sfârşitul Mileniului, va fi împlinirea completă a acestei profeţii. Vezi 1 Cor. 15:24-28; Ioan 6:57; 5:30; 10:28.*Vol. II, cap. 8(4) Apostolul vorbeşte despre Domnul nostru Isus ca despre „Domnul slavei” (1 Cor. 2:8), şi ni se cere să considerăm aceasta ca dovadă că El este Tatăl, Iehova, pentru că în Psalmul 24:7-10 Tatăl este numit „Împăratul slavei”. Noi răspundem că astfel de argumente slabe cum este acesta dovedesc numai slăbiciunea teoriei în sprijinul căreia sunt prezentate aceste argumente. Domnul nostru Isus va fi într-adevăr maiestuos, un Împărat al slavei, în timpul Veacului Milenar, când va mânui sceptrul pământului în numele şi puterea lui Iehova: dar acelaşi apostol inspirat arată clar, în aceeaşi epistolă în care-L numeşte pe Isus „Domnul slavei”, că atunci când Împărăţia Sa va ajunge la gradul ei cel mai înalt de glorie, aceasta va fi predată Tatălui „care I-a supus toate [Fiului] pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”.(5) În două descrieri profetice ale Împărăţiei Milenare a lui Cristos se spune: „Se va întâmpla în zilele din urmă că muntele [Împărăţia] casei lui Iehova va fi întemeiat ca cel mai înalt munte [stăpânind peste alte împărăţii] … şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele [Împărăţia] lui Iehova … ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui … El va fi Judecătorul neamurilor”. Isa. 2:2-4; Mica 4:1-3.((45))Se pretinde că deoarece Cristos trebuie să domnească, să judece şi să deţină Împărăţia în timpul Mileniului, numele Iehova de aici trebuie să fie considerat ca numele lui Cristos. Noi răspundem: nu este aşa! Nu trebuie să fie uitat că toate binecuvântările sunt de la Tatăl, chiar dacă toate sunt prin Fiul (1 Cor. 8:6). Şi astfel ne-a învăţat Domnul nostru Isus să spunem în rugăciunea Sa model: „Tatăl nostru care eşti în ceruri … Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” (Mat. 6:9, 10). Acest lucru este arătat şi în scripturile conexe (Mica 4:8) unde Cristosul î„cap” şi „corp” — noul Ierusalimş este numit „turn al turmei” la care va veni mai întâi stăpânirea — pierdută de Adam în Eden, răscumpărată de Isus la Calvar.(6) „Betleeme Efrata … din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei” (Mica 5:2). Ni se cere să acceptăm aceste cuvinte ca dovezi că Isus a fost Iehova — din veşnicie în veşnicie — pentru că Moise a declarat: „Iehova … din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu”. Ps. 90:1, 2.Noi răspundem că aici se cere să se tragă o concluzie neraţională — contrară nu numai sutelor de exemple de folosire a numelui Iehova în alte scripturi, dar contrară de asemenea şi relaţiilor contextuale în care se găsesc aceste cuvinte. Citind mai departe până la Mica 5:4, găsim că se spune despre Mesia: „El Se va scula şi îi va paşte turma [lui Iehova — Ps. 23:1] cu puterea lui Iehova, în măreţia Numelui lui Iehova, Dumnezeului Său”.Nimic n-ar putea fi mai explicit în legătură cu acest subiect. Ce înseamnă deci cuvintele din Mica 5:2? Răspundem că ele pot fi înţelese corect astfel: „A cărui origine este [prezisă] din timpuri străvechi, din zilele veşniciei [venirea Sa şi rolul Său mesianic au fost intenţionate şi prevăzute în planul divin]”.(7) Se face referire la profeţia din Isaia 25:6-8 despre Împărăţia Milenară şi ni se cere să o considerăm ca dovadă că numele Iehova este aplicabil la Domnul nostru Isus, deoarece acolo se spune că „Iehova oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele [Împărăţia] acesta un ospăţ de ((46)) mâncăruri gustoase … nimiceşte moartea pe vecie. Stăpânul Iehova va şterge lacrimile de pe toate feţele”.Noi răspundem: nu. Aceasta este departe de a fi o astfel de dovadă. Trebuie să observăm într-adevăr că Domnul nostru, Cristos cel glorificat, este reprezentat ca vorbitor, iar lucrarea Sa din Veacul Milenar este rezumată pe scurt în primul verset al acestui capitol: „Iehova, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa [onora]! Laud Numele Tău”. Acesta va fi rezultatul domniei Milenare, iar la încheierea ei toate lucrurile vor fi supuse iarăşi lui Iehova, a cărui putere, lucrând prin Cristosul, va fi să-I supună Lui toate lucrurile. Mesia vine pe pământ ca slujitorul puternic şi reprezentantul lui Iehova, Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. Această vedere este confirmată perfect de către apostolul Pavel, care, după ce citează din această profeţie şi arată împlinirea ei prin distrugerea morţii adamice în timpul Mileniului, spune: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa [eliberarea — triumful] prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Cor. 15:57.(8) Ni se cere să considerăm ca dovadă că numele Iehova aparţine în mod cuvenit Domnului nostru Isus, faptul că El este numit — Minunat, Sfătuitor (îndrumător sau model miraculos), Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii — Isa. 9:6.Vom examina mai târziu semnificaţia deplină a acestei scripturi, remarcând la acest punct doar faptul că nimic de aici nu ne îndreptăţeşte să aplicăm numele Iehova la Isus cel vrednic de adorare, Domnul şi Învăţătorul nostru. Să remarcăm însă că dacă aceasta ar fi fost ideea, nu putea fi găsit un loc mai bun decât acesta pentru a adăuga numele Iehova printre celelalte titluri. Dar, dimpotrivă, chiar versetul următor declară: „Iată ce va face râvna lui Iehova al oştirilor” (împlinirea profeţiei). Versetul 7.(9) „Spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! Iată, Stăpânul [Adonai] Iehova va veni cu putere şi braţul Lui va domni pentru El … El Îşi va paşte turma ca un Păstor».” Isa. 40:9, 10, 11.((47))Ni se spune că desigur acesta este un pasaj în care Răscumpărătorul nostru este numit cu marele nume Iehova. Dar noi răspundem: nu — aici El este numit „braţul” lui Iehova, ca şi în alte locuri: Braţul puternic al lui Iehova „va domni pentru El” până va doborî toată autoritatea şi puterea contrară lui Iehova şi legii Sale drepte — până când va face să biruie judecata; până când locul picioarelor lui Iehova (pământul, aşternutul picioarelor Sale) va fi făcut glorios — şi va fi predat Împărăţia lui Dumnezeu, chiar Tatălui. 1 Cor. 15:24-28; Mat. 12:20.Alte exemple în care Domnul nostru Isus este reprezentat profetic ca „braţul drept” sau puterea lui Iehova sunt:„Cine a crezut vestirea [propovăduirea] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul lui Iehova? [Puţini recunosc Braţul Domnului în acest veac — „nu mulţi mari” etc.] … El era dispreţuit şi părăsit de oameni.” Isa. 53; Ioan 12:38.„Insulele vor aştepta cu nădejde în Mine şi se vor încrede în braţul Meu.” Isa. 51:5, 9.„Iehova Şi-a dezgolit braţul Său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor [la stabilirea Împărăţiei Sale]; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” Isa. 52:10.„Atunci braţul Lui [al lui Iehova] I-a adus mântuire … «Un Răscumpărător va veni pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor», zice Iehova.” Isa. 59:16-20.(10) În Ioan 12:41 citim: „Isaia a spus aceste lucruri, când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El”. Ni se cere să recunoaştem că aceasta probabil se aplică la Isaia 6:1. Noi răspundem că credem aceasta: dar să remarcăm că acest cuvânt ebraic redat prin Domn în acel verset nu este Iehova, ci Adonai; problema noastră în discuţie acum este că numele Iehova nu se aplică în mod cuvenit la nimeni în afară de Tatăl ceresc — chiar dacă poate fi aplicat la mesagerii Săi speciali în timp ce aceştia vorbesc sau acţionează pentru El ca reprezentanţi în numele Său.Noi nu contestăm că Adonai este uneori folosit ca unul din multele titluri ale Tatălui ceresc. Noi pretindem că în acest ((48)) text nu se aplică la Tatăl, ci la Fiul. La fel, acelaşi cuvânt Adonai este folosit referitor la Cristos şi la Împărăţia Sa Milenară în Psalmul 2 (4-9): „Domnul [Adonai] Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte … Domnul [Iehova] Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut»”.Dar probabil cineva ar putea pretinde că Adonai din Isaia 6:1 trebuie să se refere la aceeaşi persoană ca şi Iehova din versetele 3 şi 5. Noi răspundem: nu este aşa; „Solul legământului”, reprezentantul lui Iehova putea fi foarte bine salutat cu laudă în numele Tatălui pe care-L reprezenta. Remarcaţi iarăşi în versetul 8 că nu Iehova este cel care dă mesajul, nici cel care pronunţă judecata, ci Adonai, pentru că Tatăl „a dat toată judecata Fiului”. Mat. 23:34, 36, 38; Ioan 5:22, 27.Ar putea fi citate şi alte exemple de referiri la Domnul nostru Isus în strânsă legătură cu numele Iehova, în ebraică fiind însă folosit alt cuvânt, dar tradus de asemenea Domn în versiunea comună a Bibliei. Să remarcăm declaraţia din Maleahi: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi Domnul [Adon, din aceeaşi rădăcină ca Adonai] pe care-L căutaţi, deodată va intra în templul Său, Solul legământului în care găsiţi plăcere; iată că vine, zice Domnul [Iehova] oştirilor … El … va curăţi pe fiii lui Levi, îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce Domnului [Iehova] un dar de mâncare în dreptate”. Mal. 3:1-4.Încă o astfel de referinţă familiară se găseşte în nobilul psalm mesianic, care declară: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor. Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie … Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe însoţitorii Tăi”. Apoi se face referire la Biserică, fiind numită fiica Tatălui şi mireasa, soţia Mielului, şi este îndemnată să ((49)) respecte pe Fiul Împăratului ca Domnul ei — „atunci împăratul îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este domnul tău [Adon — nu Iehova], adoră-l”. Ps. 45:2-11; Evr. 1:8, 9; 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23; Ioan 5:23.(11) Ni se cere să considerăm declaraţia lui Isaia (8:13, 14) ca o dovadă că numele Iehova este în mod potrivit aplicabil Domnului nostru Isus. Ea spune: „Sfinţiţi însă pe Iehova al oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi”. Accentul este pus pe versetul următor, care spune, fără să precizeze cine: „El va fi … o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Noi nu putem admite aceasta ca o dovadă, deoarece, chiar dimpotrivă, contextul arată o a treia parte (în afară de Iehova şi de profet), chiar Domnul nostru Isus care spune: „Leagă această mărturie, pecetluieşte legea între ucenicii Mei. Eu Îl voi aştepta pe Iehova … Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Iehova”. Isa. 8:16-18; compară cu Evrei 2:13.(12) Se face referire la Psalmul 110 ca dovadă că Domnul nostru Isus este numit în Scriptură Iehova. Noi răspundem că nici un argument nu putea fi dus atât de departe sau nu putea fi mai neadevărat. Dimpotrivă, el dovedeşte contrariul: „Iehova a zis lui Adon: «Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale … Adonai este la dreapta Ta [a lui Iehova] şi zdrobeşte” etc. Precum şi: „Iehova a jurat şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec»”. Ps. 110:1, 4, 5.Oricine nu poate vedea că Cel la care se face referire este înălţat la dreapta lui Iehova sau la poziţia de favoare principală şi este făcut preot al Rânduielii noi, este desigur orbit de prejudecata sa. Noi însă le supunem acestora spre examinare însăşi interpretarea Domnului nostru şi aplicarea acestor cuvinte la Sine Însuşi, prezentându-Se ca fiind Adon, Domnul lui David, înălţat de către Domnul Său, Iehova. Mat. 22:44, 45.Apostolul Petru, vorbind sub influenţa Spiritului sfânt la Cincizecime, a aplicat la fel aceste cuvinte. Şi apostolul Pavel se referă la ele în acelaşi sens. Fapt. 2:34; Evr. 1:13; 10:12, 13.((50))(13) Deoarece Domnul nostru Isus este recunoscut a fi Marele Învăţător, se pretinde că El a împlinit prezicerea: „Toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova” (Isa. 54:13). Ca răspuns şi ca o contrazicere, supunem spre examinare propriile cuvinte ale Domnului nostru Isus. El a citat tocmai aceste cuvinte ale profetului în discursul Său şi a arătat clar că El n-a fost şi n-a pretins a fi Iehova din această profeţie. Cuvintele Sale au fost: „În proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a ascultat pe Tatăl şi a învăţat de la El, vine la Mine”. Ioan 6:45.Însuşi Tatăl, marele Iehova, este nu numai Marele Legiuitor, ci şi Marele Învăţător al propriei Sale legi. Toţi fiii Săi inteligenţi vor vedea că marele Său plan de mântuire a omului cuprinde cele mai măreţe exemplificări cu putinţă ale Dreptăţii, Iubirii şi Înţelepciunii, în combinaţie şi totuşi fiecare perfectă, intactă.Domnul nostru Isus a fost şi este încă Marele Învăţător al oamenilor prin hotărârea Tatălui ceresc, marele Maestru-Învăţător mai presus de toţi. Şi exact aceasta a pretins şi a învăţat iubitul nostru Răscumpărător. Oare n-a declarat El public faptul că învăţăturile Sale erau cele pe care le învăţase deja de la Tatăl? zicând: „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu”. „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi … cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat”. „Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” „Le-am dat Cuvântul Tău.” „Ei au păzit cuvântul Tău.” „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 7:16-18; 8:38; 14:24; 17:6, 14, 17.De asemenea, Domnul nostru i-a numit învăţători speciali sub conducerea Sa pe apostoli; şi pe alţii din Biserică să fie învăţători şi păstori subordonaţi pentru turma Domnului, instruindu-i: „Paşte oile Mele”, „paşte mieluşeii Mei”, „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu sângele Celui [Fiului ((51)) Preaiubit] al Său” (Fapt. 20:28). Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti învăţători nu trebuia să înveţe propriile sale doctrine, care puteau fi numai „înţelepciunea lumii acesteia”. Tot poporul lui Dumnezeu trebuia să fie învăţat de Iehova, şi nici unul dintre ei nu poate fi învăţător adevărat dacă nu prezintă oamenilor cuvintele, planul şi caracterul lui Iehova, ca fiind standardul adevărului şi perfecţiunii. Făcând aceasta ei atrag atenţia inevitabil asupra „învăţăturilor lui Hristos” şi asupra „învăţăturilor apostolilor”, toate acestea fiind doar expresii şi învăţături ale legii mari şi eterne a Tatălui.Spre deosebire de unii care astăzi se numesc ei înşişi învăţători, nici Domnul nostru Isus, nici apostolii Săi n-au încercat sau n-au pretins originalitate. Să remarcăm cuvintele smerite ale Domnului nostru Isus, altele mai frumoase decât acestea n-ar putea fi: „Eu … nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). Ne putem noi mira că Unuia care a fost găsit aşa de smerit şi aşa de loial lui Iehova I s-a putut încredinţa şi I-a fost încredinţată aşa mare onoare şi putere — a fost înălţat aşa de sus, de-a dreapta Tatălui? Şi avem mărturia inspirată că învăţăturile astfel date Domnului nostru Isus au fost bine învăţate de El — „Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit”. Evr. 5:8; Filip. 2:8.Mai mult, Domnul a arătat prin profeţi că Isus, Marele Învăţător numit de către Maestrul Învăţător Iehova, va fi El Însuşi învăţat de Iehova; şi pentru a putea deveni „mare preot milos şi credincios” pentru omenire şi pentru a fi dovedit vrednic să fie „Căpetenia mântuirii noastre”, a fost necesar ca El să fie desăvârşit în experienţe prin lucrurile pe care le-a suferit (Evr. 2:9, 10). Să remarcăm profeţiile care urmează, cât de clar au spus cu mult înainte că Domnul nostru va fi învăţat de Iehova, va învăţa bine lecţiile şi va manifesta dragoste de lege şi supunere faţă de Legiuitor:„Stăpânul Meu, Iehova [Adonai Iehova], Mi-a dat o limbă de ucenic [instruit], ca să ştiu să înviorez prin cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezeşte, în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult ca un ucenic [instruit]. Stăpânul Meu, ((52)) Iehova [Adonai Iehova], Mi-a deschis urechea, şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi [de la învăţăturile Sale]. Mi-am dat spatele înaintea celor care Mă loveau şi obrajii înaintea celor care Îmi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de insulte şi de scuipări.” Isa. 50:4-10; Mat. 26:67; 27:26, 30; Isa. 53:11.Să ascultăm mai departe în legătură cu acest subiect cuvântul mărturiei Domnului în privinţa pregătirii Domnului nostru Isus pentru marea funcţie de Mare Preot Împărătesc pentru omenire:„Duhul lui Iehova se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică [reverenţă] de Iehova. Plăcerea Lui va fi frica [reverenţa] de Iehova; nu va judeca după înfăţişare”; pentru că El a simţit slăbiciunile noastre şi este prin urmare cu atât mai capabil să ajute pe toţi care vin la Dumnezeu prin El — acum Biserica Sa şi în curând lumea, în timpul Împărăţiei Milenare. Isa.11:1-10; Evr. 2:18.Din nou Mesia este reprezentat profetic zicând: „Îmi vei arăta [mă vei face să am cunoştinţă de] cărarea vieţii”. „Eu binecuvântez pe Iehova care mă sfătuieşte”. Aceste expresii survin în legătură cu cele citate de apostol ca fiindu-I aplicabile Mântuitorului nostru „omul Isus Hristos” (Ps. 16:7-11). Astfel este confirmată de profeţie declaraţia evanghelistului: „Iar Copilul [Isus] creştea şi Se întărea, fiind plin de înţelepciune; şi harul [binecuvântarea] lui Dumnezeu era peste El … Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Luca 2:40, 52.După ce am examinat cele mai puternice texte biblice prezentate asupra acestui subiect, suntem încrezători că Scripturile nu autorizează folosirea marelui nume Iehova ca nume pentru vreo altă fiinţă în afară de Tatăl ceresc: suntem încrezători că ele limitează folosirea lui şi interzic aplicarea lui la altul.Toţi pot vedea caracterul potrivit al hotărârii Atotputernicului, şi anume, El să fie recunoscut ca centrul ((53)) autorităţii, înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii; fiindcă acesta este adevărul, şi orice altceva ar fi neadevărat şi în acea măsură ar fi rău, dăunător. Şi noi am văzut din cuvintele citate anterior ale Domnului nostru şi ale apostolilor, pe care El i-a învăţat în mod special prin cuvintele Sale directe şi pe care i-a inspirat cu Spiritul sfânt după Cincizecime, că nici unul din ei n-a făcut vreodată aluzia nici că Tatăl ceresc şi Fiul ceresc au fost una în persoană, nici că Ei sunt egali în glorie şi putere — aşa cum este declarat, fără autoritate divină, în crezurile şi catehismele oamenilor.Cu toate acestea, Tatăl ceresc n-a manifestat nici o gelozie pentru grandoarea marelui Său Servitor Principal, „Solul legământului în care găsiţi plăcere”; din contră, El L-a înălţat mult, ca să fie alături de Sine în demnitate şi putere. Să ascultăm cuvintele Domnului Isus: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face şi-I va arăta lucruri mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. Căci după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”. Ioan 5:19-23.Numai când înţelegem clar declaraţia scripturală referitoare la Iehova, marele Autor al planului de Împăcare, şi vedem deosebirea între El şi onoratul Său Servitor, „Singurul Conceput al Tatălui”, „Fiul Său preaiubit”, în opera Împăcării, numai atunci suntem pregătiţi cum se cuvine să înţelegem filosofia Împăcării. Din cauza confuziei de gândire în privinţa Tatălui şi a Fiului, se întâmplă în mare măsură că foarte mulţi creştini sunt într-o confuzie totală în ceea ce priveşte Împăcarea şi ca atare sunt în pericol de a-şi pierde credinţa în această doctrină fundamentală şi foarte importantă a descoperirii divine.Apostolul Pavel prezintă subiectul relaţiei dintre Tatăl şi Fiul în privinţa răscumpărării noastre foarte clar şi plin de ((54)) forţă, zicând: „Nu este decât un singur Dumnezeu … . Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi” (1 Cor. 8:4, 6). Adică, există numai un singur Dumnezeu veşnic şi atotputernic, Autorul şi Sursa tuturor lucrurilor, căruia Îi aparţinem, şi există numai un singur Domn, Isus Cristos, prin care Tatăl ceresc lucrează în privinţa diferitelor aspecte ale planului Său, şi numai prin El avem iertarea păcatelor, prin credinţă în sângele Său, şi avem acces la Tatăl şi la harul în care ne aflăm, bucurându-ne în speranţa slavei lui Dumnezeu. Rom. 5:1.O tradiţie a părinţilor sprijinită pe o falsificare — o interpolareLăsăm pentru capitolele următoare analizarea măreţiei şi vredniciei Domnului nostru Isus Cristos, prin care s-a desfăşurat şi va fi îndeplinită toată opera Împăcării — şi marea onoare acordată Lui, nu numai de când a răscumpărat lumea, dar şi marea onoare şi demnitate avute înainte de a deveni Răscumpărătorul lumii. Acum căutăm să distingem clar ceva în privinţa marelui Autor al planului, dar deoarece gândirea generală a creştinătăţii este foarte încâlcită din cauza cunoscutei „doctrine a Treimii”, o doctrină pe care chiar şi cei mai fermi susţinători ai ei admit că n-o înţeleg şi n-o pot înţelege sau explica, de aceea este potrivit să examinăm aici textele din Scriptură care se presupune că dau ceva întărire sau sprijin acestei confuze doctrine a oamenilor, pentru care nu poate fi găsită nici o autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu. Am atras deja atenţia asupra diferitelor scripturi care afirmă în mod accentuat că este numai un singur Dumnezeu Atotputernic — nu doi, nici trei, nici mai mulţi. Acum atragem atenţia asupra faptului că acest cuvânt „Treime” nu se găseşte în Scripturi, nici nu apare vreun cuvânt cu sens echivalent şi nici nu se face vreo declaraţie care să poată fi interpretată, chiar şi neraţional, că înseamnă ((55)) vreun astfel de lucru. De fapt, cei care susţin doctrina Treimii, în încercarea de a explica propria lor idee, se încurcă fără ieşire atât pe ei cât şi pe ascultătorii lor. Ei declară într-o clipită că este numai un singur Dumnezeu (fiindcă Scripturile accentuează atât de hotărât acest punct încât nu poate fi ignorat), totuşi, în aceeaşi clipită ei declară că sunt trei Dumnezei (pentru că sunt ataşaţi de această teorie prin „tradiţiile părinţilor” transmise de la începuturile papalităţii).Dar cum ar putea fi trei Dumnezei şi totuşi numai un Dumnezeu? Dacă sunt trei Dumnezei „egali în putere şi slavă”, aşa cum declară catehismele, atunci este fals să se spună că este numai un Dumnezeu. Dacă este numai „un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate”, aşa cum afirmă Sfântul Pavel, şi dacă, aşa cum a spus Isus, Tatăl este mai mare decât Fiul Său onorat, şi dacă Tatăl L-a înviat pe preaiubitul Său Fiu dintre morţi şi L-a înălţat la cer, L-a onorat şi I-a destinat o Împărăţie, şi dacă în cele din urmă Fiul va preda Împărăţia din nou Tatălui, pentru ca Tatăl să fie totul în toţi, atunci nu poate fi adevărat că sunt câţiva Dumnezei egali în putere. Cu toate acestea, în capitolul următor vom arăta în mod concludent că Domnul nostru Isus Cristos este un Dumnezeu, dar că, deşi El va fi onorat întocmai cum este onorat Tatăl, şi că onorându-L pe El noi Îl onorăm pe Tatăl care L-a înălţat, totuşi glasul unit al Scripturilor susţine foarte accentuat că este numai un Dumnezeu Atotputernic, Tatăl tuturor. Aşa cum spune apostolul: „Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos”. 1 Cor. 11:3.Există o declaraţie în Scripturi, şi numai una, care numai pare a face aluzie într-o măsură extrem de mică la doctrina unei Treimi de Dumnezei, iar acum este acceptat de către toţi cercetătorii că acel pasaj este nelegitim — este o interpolare. De aceea el este omis din Versiunea Revizuită a Noului Testament, deşi traducătorii acelei Versiuni Revizuite, după câte ştim noi, toţi au fost trinitarieni. Deşi le-ar fi ((56)) plăcut să reţină acest pasaj, ca fiind singurul sprijin scriptural (şi acela foarte imperfect în ceea ce declară), ei nu l-au putut reţine în mod conştient.Traducătorii Versiunii noastre Comune a Bibliei nu sunt de condamnat pentru inserarea acelei interpolări, pentru că la timpul traducerii aceleia era imposibil să se ştie despre caracterul lui nelegitim. De la traducerea ei s-au găsit sute de manuscrise greceşti vechi, dar nici unul anterior secolului al şaptelea nu conţine această propoziţie care favorizează Treimea. Prin urmare cercetătorii, indiferent de înclinaţiile denominaţionale, nu neagă că aceste cuvinte nelegitime au fost introduse ca să sprijine doctrina Treimii, într-o vreme când discutarea acelei doctrine era răspândită în Biserică şi când susţinătorii doctrinei Treimii se simţeau încurcaţi în faţa împotrivitorilor lor, fiindcă n-aveau dovezi scripturale pe care să le aducă în sprijinul teoriei lor. Cuvintele nelegitime au fost fără îndoială introduse de vreun călugăr peste măsură de zelos, care era sigur de această doctrină şi s-a gândit că Spiritul sfânt făcuse o gafă că nu declarase problema în Scripturi; intenţia sa, fără îndoială, a fost să ajute pe Dumnezeu şi adevărul să iasă dintr-o dificultate, comiţând o fraudă. Dar toate sugestiile acestea, în sensul că Dumnezeu nu ne-a dat o descoperire completă, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”, şi că mai trebuie să se adauge ceva la ea, sunt de la Adversar, aşa cum a fost şi această sugestie că ar fi potrivit să se facă ceva incorect, un fals, pentru a ieşi un bine şi a corecta greşeala Atotputernicului. Copistul călugăr sau preot care a comis acest fals, se pare cam pe la începutul secolului al şaptelea, are mare răspundere pentru adăugarea lui la Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru influenţa rea pe care acesta a exercitat-o asupra celor din poporul lui Dumnezeu, care, căutând adevărul asupra acestui subiect, au fost induşi în eroare prin falsul lui.Interpolarea nelegitimă se găseşte în 1 Ioan 5:7 şi constă în cuvintele: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul ((57)) şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ”. [Traducerea Cornilescu — n. e.] Omiterea acestor cuvinte lasă textul simplu şi uşor de înţeles, şi complet în armonie cu tot restul Scripturilor; dar cu aceste cuvinte în text, aşa cum au fost de secole, s-a produs confuzia, pentru că se afirmă o absurditate. De exemplu, cu aceste cuvinte rămase în text, sensul ar fi că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt s-au învoit să dea o mărturie în cer, şi anume, că Isus este Cristosul. Ce absurd! Cine se află în ceruri în necunoştinţă de faptul că Isus este Cristosul? Cui, deci, ar fi necesar ca Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt să-i dea această mărturie sau declaraţie? Nimănui. Dar pentru Adversar acesta a fost un loc convenabil să-şi introducă lucrarea de stricare a adevărului şi el a găsit un servitor dispus să-l servească.Nu numai Versiunea Revizuită omite acest verset, ci şi toate traducerile moderne: Emphatic Diaglott, traducerea lui Young, traducerea American Union, Versiunea Îmbunătăţită. Aceasta din urmă spune:„Acest text cu privire la mărturia în cer nu se găseşte în nici un manuscris grecesc scris înainte de secolul al cincilea. Nu este citat de către nici unul din scriitorii eclesiastici greci, nici de către vreunul din părinţii latini timpurii, nici chiar când subiectele pe care le-au tratat i-ar fi condus în mod firesc să apeleze la autoritatea lui: de aceea este evident nelegitim”.Comentariul critic al lui Lang, referindu-se la acest pasaj nelegitim, spune:„Aceste cuvinte lipsesc în toate codexurile greceşti, de asemenea în Codicele Sinaitic [cel mai vechi manuscris grecesc cunoscut] şi în toate versiunile vechi, inclusiv în cel latin, din secolul al optulea, iar [în manuscrisele apărute] de atunci încoace ele se găsesc în trei variante. În ciuda controverselor trinitariene, nici măcar un Părinte grec sau vreun Părinte al Bisericii latine vechi nu se referă la ele”.Concordanţa greco-engleză a lui Hudson spune:„Cuvintele nu se găsesc în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al XV-lea sau al XVI-lea şi în nici o versiune timpurie”.Textul este declarat ca interpolare de către următorii cercetători ai Bibliei, recunoscuţi pentru capacitatea lor: Sir Isaac Newton, ((58)) Benson, Clark, Horne, Griesbach, Tischendorf, Tregelles, Lachman şi Alford. Acesta din urmă spune:„Numai dacă se urmează capriciul în critica textului sacru, există vreo umbră de raţiune în presupunerea că ele sunt autentice”.Dr. Constantine Tischendorf spune:„Consider ca o necuviinţă a continua publicarea acestei adăugiri nelegitime ca parte a Epistolei”.Profesorul T.B. Wolsey întreabă:„Oare nu cer adevărul şi onestitatea ca un astfel de text să fie scos afară din Bibliile noastre engleze — un pasaj pe care Luther nu l-a exprimat în traducerea sa şi care nu s-a strecurat în Biblia germană până după aproape cincizeci de ani de la moartea sa?”Dr. Adam Clarke comentând asupra acestui text spune:„Probabil că acest verset nu este autentic. Lipseşte din orice manuscris al acestei epistole scris înainte de inventarea tiparului, cu excepţia unuia — Codicele Montfortii, de la Colegiul Trinităţii din Dublin. Celelalte care omit acest verset sunt în număr de 112. Lipseşte atât în Sirian cât şi în Arab, Etiopian, Coptic, Sahidic, Armean, Slavon etc., într-un cuvânt, în toate versiunile vechi în afară de Vulgata; şi chiar în această versiune, multe din copiile cele mai vechi şi mai corecte nu-l conţin. De asemenea lipseşte în toţi Părinţii greci vechi, precum şi în cei mai mulţi chiar şi dintre latini”.John Wesley, fondatorul Metodismului, s-a străduit să sprijine doctrina Treimii, totuşi într-una din predicile sale asupra acestui text el a citat cuvintele lui Servetus: „Eu am mari rezerve în a folosi cuvintele „treime” şi „persoane” pentru că nu găsesc aceşti termeni în Biblie — şi la acest citat Wesley a adăugat: „Aş insista numai asupra cuvintelor directe, neexplicate, aşa cum se găsesc în text”. El s-a străduit să dovedească doctrina Treimii, deoarece a crezut că acest pasaj nelegitim este autentic, informaţiile clare din manuscrisele vechi ale Bibliei fiind o achiziţie recentă. De exemplu, la timpul pregătirii traducerii King James sau a Versiunii Comune a Bibliei (1611 d. Cr.), traducătorii aveau avantajul a numai opt manuscrise greceşti, dar nici a unuia dintre cele datate mai timpuriu decât secolul al zecelea. Acum însă sunt cam 700 de manuscrise, dintre care unele, în ((59)) special Manuscrisul Sinaitic şi Manuscrisul Vatican Nr.1209, sunt foarte vechi, existând cam din 350 d. Cr.Învăţătura Scripturii în privinţa Tatălui şi a Fiului şi a unităţii lorAr trebui făcută o distincţie netă între o mărturisire de credinţă în Treime şi o mărturisire de credinţă în Unitatea Tatălui ceresc, Iehova, şi a Fiului ceresc, Domnul nostru Isus Cristos, şi a Spiritului sfânt. Doctrina Treimii susţine că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt „sunt una în persoană, egali în slavă şi putere”, aşa cum se declară în crezurile Bisericii. Biblia, în timp ce arată Unitatea absolută între Tatăl şi Fiul şi Spiritul sfânt în diferiţii paşi ai marelui plan de mântuire, contrazice categoric ideea că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, neagă că ei sunt egali în maiestate şi putere, decât aşa cum s-a arătat mai înainte, că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, La înălţat mult şi I-a dat un nume mai presus de a tuturor celorlalţi în afară de al Său propriu, făcându-L agentul şi reprezentantul Său ca să exercite „toată autoritatea în cer şi pe pâmânt”. Diferitele scripturi conglăsuiesc toate în declaraţia lor că Tatăl a trimis pe Fiul în lume; că Fiul, pentru bucuria pusă înaintea Lui de către Tatăl, a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea; că El a fost primul şi singurul Fiu conceput al Tatălui, şi că după ce El Îşi va fi îndeplinit lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o de făcut, va preda Tatălui Împărăţia pământească, la sfârşitul Veacului Milenar; iar declaraţiile suplimentare asupra cărora am atras deja atenţia, în care Fiul recunoaşte cu bucurie şi pe deplin că El „a venit de la Tatăl”, că El „a venit nu ca să facă voia Sa”, ci a Tatălui; şi că puterea pe care El a folosit-o n-a fost a Sa proprie ci a Tatălui; de asemenea, declaraţia Lui: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi declaraţia din profeţie, că El este Solul sau Servitorul Legământului şi nu Autorul Legământului; acestea împreună cu declaraţiile repetate ale scripturilor Noului Testament, că El este Mijlocitorul Noului Legământ, singurul ((60)) Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Aceste diferite scripturi învaţă constant şi armonios o deosebire de persoană, glorie şi putere între Tatăl ceresc şi Fiul ceresc, dar cea mai absolută şi mai profundă unitate de plan, voinţă, scop, pentru că Fiul a fost vrednic să fie executorul marelui plan al lui Iehova, deoarece El n-a avut o voinţă a Sa proprie, ci a renunţat la voinţa Sa proprie ca să poată fi umplut cu Spiritul Tatălui şi să-I facă voia în fiecare amănunt. Ioan 6:38, 39.Mai mult, chiar cuvintele „Tatăl” şi „Fiul” implică o deosebire şi contrazic ideea de Treime şi de unicitate în persoană, deoarece cuvântul „tată” înseamnă dătător de viaţă, în timp ce cuvântul „fiu” înseamnă unul care a primit viaţa de la altul. Tatăl ceresc n-a primit viaţa de la nimeni; El este izvorul, sursa vieţii, nu numai pentru Domnul nostru Isus, singurul Său Fiu conceput, ci prin El este sursa vieţii pentru toate celelalte creaturi ale Sale. Şi toate acestea sunt pe deplin în armonie cu scriptura de la începutul acestui capitol, în care apostolul neagă în mod clar că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană sau în putere, zicând: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate … şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate”.Cititorul atent va recunoaşte imediat armonia scripturală şi simplitatea vederii prezentate aici, în timp ce toţi vor recunoaşte că doctrina Treimii nu se poate înţelege sau explica raţional. Susţinătorii ei cei mai serioşi recunosc aceasta, şi în loc să se străduiască s-o explice, un lucru imposibil de făcut, ei evită discuţia, pretinzând că este „o mare taină”, că nu se poate explica. Dar, ciudat de spus, această doctrină despre trei Dumnezei într-un Dumnezeu, care nu numai că n-are nici un suport scriptural, ci este contrazisă de Scripturi de la Geneza la Apocalipsa, atât direct cât şi indirect, şi care este aşa de opusă raţiunii încât este iraţională, este totuşi o doctrină puternic înrădăcinată printre creştini, chiar printre protestanţi — printre cei care ((61)) declară credinţă în Biblie şi protestează împotriva oricăror învăţături care nu se găsesc în ea. De ce? Răspundem că aceasta este una din tainele întunecate prin care Satan a ascuns, prin papalitate, Cuvântul, caracterul şi planul lui Dumnezeu. Cum este scris: „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Cor. 4:4). El a pus peste biata omenire orbire completă şi văluri doctrinare, sfaturi care întunecă şi taine care falsifică, pentru a-i împiedica pe cei care L-au găsit pe Domnul să vină la o cunoştinţă clară a adevărului.Dar de ce l-ar interesa pe Satan să adauge la strălucirea slavei Domnului nostru Isus Cristos? N-ar lucra el mai degrabă ca să scadă din gloria lui Cristos? Răspundem că politica lui Satan a fost întotdeauna să denatureze adevărul, să denatureze Biblia şi să facă învăţăturile ei să apară neraţionale şi contradictorii în ele însele, ca să împiedice omenirea de a vedea marea frumuseţe, raţiune şi armonie care sunt inerente planului şi Cuvântului divin. Cu cât va putea Satan întreţese mai multe absurdităţi în vederile omului cu privire la Creator, cu atât va reuşi mai bine să-i separe de serviciul lui Dumnezeu pe acei care au o gândire raţională şi logică; şi proporţional, cu cât va reuşi să facă mai iraţionale crezurile oamenilor, cu atât va distruge mai mult credinţa adevărată printre cei care susţin acele crezuri şi cu atât va favoriza mai mult simpla credulitate în locul credinţei veritabile.Astfel, timp de secole marele Adversar a lucrat cu mare succes ca să scoată din Biserică pe toţi cei care erau mai înclinaţi spre raţiune şi să adune în ea clasa celor mai creduli, superstiţioşi şi neraţionali. El a acoperit şi a ascuns unele din cele mai preţioase adevăruri sub cele mai înşelătoare şi mai respingătoare erori, iar progresul poporului Domnului a fost în mod corespunzător încet. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, noi trăim acum în timpul când vălul ignoranţei se destramă şi când poporul Domnului învaţă să-şi întoarcă ((62)) privirea de la crezurile alcătuite pentru subjugarea lui în timpul Veacurilor Întunecate, şi să privească direct la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai, aceasta vine prea târziu pentru mulţi, în special pentru cei înţelepţi în felul lumii; ei au asociat deja crezurile cu Biblia, aşa încât respingând crezurile resping şi Biblia; şi în loc să caute adevărata lumină din Cuvântul lui Dumnezeu, ei sunt mai înclinaţi să-l ignore sau să-l respingă şi să se bazeze pe propria lor înţelegere — pe filosofiile omeneşti.Astfel se întâmplă că Critica Radicală, Evoluţia, Ştiinţa Creştină, Teosofia şi alte teorii care neagă Biblia fac astăzi progres rapid, în timp ce crezurile vechi se desfac în bucăţi sau sunt abandonate. Numai relativ puţini au aflat că greşeala nu este în Biblie, ci în crezuri, şi caută „cărările cele vechi” şi „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Ier. 6:16; Iuda 3.Dar cum a putut doctrina Treimii să ajungă atât de răspândită printre creştini, dacă ea n-a fost învăţătura Bisericii primare? Nu este ea una din cele mai vechi doctrine ale Bisericii, mergând înapoi până în secolul al treilea? Da, răspundem noi: doctrina Treimii şi-a avut originea, începutul ei mic, în secolul al doilea şi al treilea. Trebuie să fie foarte evident pentru oricine cercetează Scripturile fără prejudecată, că doctrina Treimii n-a fost primită în nici o măsură sau grad în cursul primului secol, căci acest lucru este clar arătat de scrierile apostolilor în Noul Testament. Doctrina Treimii a apărut într-un mod foarte natural — mai întâi prin combativitate.Apostolii, în învăţăturile lor în timpul secolului întâi, afirmă foarte accentuat în privinţa lui Cristos, nu că El a fost Tatăl, nu că El a fost Iehova, ci că El a fost Fiul lui Iehova, Mesia, trimis în lume să binecuvânteze lumea şi să stabilească Împărăţia lui Dumnezeu, şi în final să scoată ordine din starea prezentă de păcat şi dezordine. Afirmaţia că El a fost Fiul lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu contraafirmaţii: unii au pretins că Isus a fost un impostor, unii că a fost doar un om bun, unii că a avut o naştere miraculoasă, dar n-a avut niciodată o preexistenţă, iar ((63)) alţii au susţinut adevărul, şi anume, că a avut preexistenţă ca Fiu al lui Dumnezeu pe plan spiritual, că a devenit Fiul lui Dumnezeu pe plan uman pentru a răscumpăra omenirea şi că acum El este mult înălţat, aşa că tuturor li se porunceşte să cinstească pe „Fiul aşa cum cinstesc pe Tatăl”. Dar aşa cum bine se ştie, dispoziţia de a contrazice duce la exagerarea afirmaţiilor; şi ca atare s-a întâmplat că mulţi dintre aceia care au încercat să nege diferitele vederi false referitoare la Domnul nostru au mers la cealaltă extremă, pretinzând că El este Tatăl, Iehova Însuşi.Dicţionarul Religios, unul dintre compilatorii şi editorii căruia a fost Rev. Dr. Lyman Abbott, un trinitarian declarat, spune la pagina 944:„Vederea trinitariană n-a început să fie elaborată şi formulată într-o doctrină, şi să se depună o străduinţă ca aceasta să se împace cu credinţa Bisericii într-un singur Dumnezeu, până la începutul secolului al patrulea. … Din încercarea de a rezolva această problemă a apărut doctrina Treimii. … Treimea este o trăsătură foarte marcantă în hinduism şi se poate discerne în mitologiile: persană, egipteană, romană, japoneză, indiană şi în cele mai vechi mitologii greceşti”.Ideea de mai multe divinităţi era foarte obişnuită în timpurile vechi, la toate popoarele cu excepţia unuia singur, Israelul. După cum toţi ştiu, mitologia greacă este plină de zeităţi, multe dintre ele având practic aceeaşi putere; şi acestor popoare li se părea ridicolă ideea evreiască despre un Dumnezeu şi implica o sărăcie de dumnezei. De aceea se părea că vederea trinitariană va găsi repede acceptare printre convertiţii dintre neamuri: era un compromis între vederea generală a lumii numită politeism (credinţa în mai mulţi dumnezei) şi monoteism (doctrina despre un singur Dumnezeu) susţinută de Israel. Pretenţia că există trei dumnezei şi în acelaşi timp pretenţia că cei trei ar fi numai un Dumnezeu a fost fără îndoială considerată o lovitură de maestru în teologie, prin care vederile multor credincioşi convertiţi dintre evrei au putut fi aduse în armonie mai strânsă cu sentimentele generale ale neamurilor, care, după cum se dorea, trebuiau mulţumiţi şi aduşi în Biserică. La fel, ((64)) mariolatria — cultul fecioarei Maria — a fost introdusă ca să satisfacă, să mulţumească şi să se alăture superstiţiei care predominase de multă vreme printre păgâni referitor la Isis, Diana şi celelalte zeiţe care au avut milioanele lor de adoratori. Trebuie amintit că la timpul introducerii acestor doctrine, conducătorii Bisericii îşi pierduseră speranţa în a doua venire a Domnului pentru a-Şi stabili Împărăţia şi câştigaseră o nouă speranţă, şi anume, speranţa de a converti lumea şi astfel de a stabili Biserica pământeană ca o Ierarhie sau ca o Împărăţie a lui Dumnezeu, în care un reprezentant sau papă să domnească în locul lui Cristos, ca înlocuitorul Lui.**Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, cap. 9; Vol. III, cap. 4.Acceptarea generală a doctrinei Treimii şi tenacitatea cu care este susţinută se bazează pe frica superstiţioasă insuflată de clerul roman, iar mai târziu şi de clerul protestant, sub ameninţarea subînţeleasă că oricine neagă Treimea merge direct pe drumul spre chinul veşnic. În acelaşi timp se admite că doctrina este de neînţeles şi de aceea nimeni n-o crede de fapt, deoarece nimeni nu poate, într-un sens adevărat, să creadă un lucru de neînţeles. Iar diferitele doctrine şi practici, nu numai ale protestantismului, ci şi ale catolicismului, neagă doctrina Treimii: să remarcăm, de exemplu, că toţi protestanţii se roagă Tatălui „în numele lui Isus”, „de dragul lui Isus” etc., recunoscând astfel faptul că Ei sunt două persoane separate şi nu unul în persoană. Romano-catolicii la fel recunosc distincţia între persoane, deoarece ei se roagă la sfinţii mai mici ca să mijlocească pentru ei la Maria, ca ea să mijlocească la Isus, iar Isus să mijlocească pentru ei la Tatăl.Atât de puternic înrădăcinată este această doctrină falsă, primită de protestanţi de la papalitate în timpul Veacurilor Întunecate şi încă susţinută cu tenacitate, încât credinţa în această doctrină de neînţeles, iraţională şi nescripturală, constituie o probă de ortodoxie. Oricine n-o crede este declarat a fi eretic, nu numai de către Biserica Romei, ci şi de către cel ((65)) mai înalt standard al autorităţii printre protestanţi — Alianţa Evanghelică. Adevărul este puternic şi în cele din urmă va birui; totuşi, între timp condiţiile permise de Dumnezeu sunt de aşa natură încât să formeze probe de caracter şi de loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său printre cei care declară că sunt poporul Său şi că sunt învăţaţi de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca fiecare căutător al adevărului să procedeze onest cu el însuşi şi cu Cuvântul Tatălui ceresc, singurul care este în stare să ne înţelepţească spre mântuire. Să ne amintim că numai adevărul sfinţeşte şi că eroarea, dimpotrivă, întotdeauna lucrează spre rău.Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu FiulAcesta poate fi locul potrivit în care să prezentăm şi să examinăm câteva scripturi despre care se presupune că favorizează doctrina Treimii, deşi ele n-o declară.1) Se pretinde că despre Domnul nostru Isus se spune că este Dumnezeu şi că nu există decât un Dumnezeu, şi ca atare Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul trebuie să fie două nume pentru o singură persoană. Să examinăm acest lucru în lumina Cuvântului divin, neluând nimic de bun, ci verificând fiecare pas al căii noastre. Noi ne străduim sub dezavantajul că aproape nici un traducător al Vechiului Testament n-a fost exact sau constant în traducerile câtorva nume ale divinităţii.**Se pare că trinitarienii care au tradus Versiunea noastră Comună s-au temut să redea de fiecare dată numele Iehova ca nume propriu, ca nu cumva oamenii să-şi dea seama de adevărul pe care teologia îl neagă — că titlul Iehova Îi aparţine numai marelui „EU SUNT”, Tatăl. La fel traducerea engleză a lui Leeser, făcută pentru evrei, ascunde cuvântul, poate de teama că unii dintre evrei s-ar poticni în unele din cele câteva întrebuinţări ale cuvântului examinate anterior.Evreul preferă şi foloseşte cuvântul Domn, poate în speranţa că semenii evrei vor recunoaşte cuvântul Domn ca aplicabil numai lui Iehova şi de aceea are resentimente faţă de cei care vorbesc despre Isus ca „Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos” — considerând aceasta ca blasfemie.Probabil că traducătorii trinitarieni au preferat să folosească cuvântul Domn în loc de Iehova, pentru că creştinii, obişnuiţi să folosească cuvântul Domn ca titlu pentru Mântuitorul nostru, Isus, ar putea gândi, citind Vechiul Testament, că de obicei este vorba despre El şi nu despre Tatăl, Iehova.De exemplu:Nume ale divinităţii în Vechiul Testament(1) Numele Iehova este potrivit redat numai de patru ori, unde părea imposibil să fie redat altfel (Exod. 6:3; Ps. 83:18; Isa. 12:2; 26:4); este redat Dumnezeu de 298 de ori şi Domn de peste 5000 de ori.((66))(2) Titlul Adonai, în general redat corect Domn, este redat o dată Dumnezeu.(3) Titlul Adon este redat Domn, Stăpân.(4) Cuvântul elohim, cu formele lui, eloah, elah şi el, apare mai mult de 2500 de ori. De cele mai multe ori acestea se referă la Iehova, dar în multe cazuri cu totul adecvat sunt aplicate la alţii: prin urmare relaţiile contextuale trebuie să determine la cine se referă. Vom da ilustraţii scripturale care vor clarifica perfect subiectul şi vor dovedi fără nici o îndoială că elohim înseamnă puternic. Este în mod adecvat aplicat la Iehova, pentru că El este Atotputernic, plin de putere în toate. Este în mod adecvat aplicat la orice înger, pentru că ei sunt puternici, plini de putere, şi în vizitele lor făcute omului, consemnate în Vechiul Testament, ei au fost în mod special puternici pentru că au fost reprezentanţii lui Iehova, Atotputernicul. Oamenii mari, cu influenţă, au fost de asemenea în mod adecvat numiţi elohim — puternici. Asemenea cuvântului nostru englezesc „sheep” [oaie, oi — n. e.], şi elohim este folosit fie la singular fie la plural, după cum cere împrejurarea.Acestea sunt faptele, iar citatele noastre din Versiunea Comună a Bibliei le vor confirma cu totul şi astfel vor demonstra că este potrivit şi raţional ca scripturile să se refere la Domnul nostru Isus Cristos ca Dumnezeu (elohim), ca Adon [Stăpân, Domn] şi ca Adonai [Domnul meu], şi totuşi niciodată ca Iehova.((67))Elohim [puternici] tradus „Îngeri”Ps. 8:5 — „L-ai [vers. 1, Iehova L-a] făcut cu puţin mai prejos decât îngerii [elohim] şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.”Că aceasta este o redare potrivită a cuvântului elohim este dovedit prin faptul că apostolul inspirat l-a tradus aşa în greceşte, angelos [îngeri — n. e.] — când, referindu-se la faptul că Domnul nostru S-a umilit, el spune: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Evr. 2:7, 9.Elohim [puternici] tradus „dumnezei”Referindu-se la dumnezeii falşi ai păgânilor, cuvântul elohim [puternici] este folosit de 196 de ori, şi cu totul potrivit deoarece ei au fost puternici sau influenţi pentru închinătorii lor.Iehova [Atotputernicul] elohim în contrast cu alţi elohim [puternici]Ps. 86:6-8 — „Pleacă-ţi urechea, Iehova, la rugăciunea mea … Nimeni nu este ca Tine între dumnezei [elohim — puternici].”Ps. 95:3 — „Iehova este un Dumnezeu mare [el — cel puternic] un Împărat mare, mai presus de toţi dumnezeii [elohim — puternicii].”Ps. 50:1— „Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu [literal, Dumnezeul dumnezeilor — el elohim — puternicul puternicilor] Iehova a vorbit.”Ps. 29:1 — „Fii ai celor puternici [el — dumnezei], daţi lui Iehova, daţi lui Iehova slavă şi putere. Daţi lui Iehova slava Numelui Său! Adoraţi-L pe Iehova în splendoare sfântă.”Gen. 17:1 — „Iehova i S-a arătat [lui Avraam] şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul [el] Cel Atotputernic».”Exod. 15:11— „Cine este ca Tine între dumnezei [el — puternici], Iehova?”Gen. 14:22 — „Avraam a spus împăratului Sodomei: «Ridic mâna spre Iehova, Dumnezeul [el] Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului».”((68))Ps. 96:4 — „Căci Iehova este măreţ şi foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toţi dumnezeii [elohim — puternicii]”.Aceste exemple ajung ca dovezi; cei care doresc şi caută pot găsi şi altele.Elohim aplicat la oameniDin cele 196 de locuri menţionate mai înainte unde cuvântul elohim este tradus prin dumnezei, probabil că jumătate se referă la bărbaţi — puternici — regi, prinţi, nobili etc., dar acum notăm câteva exemple în care elohim este aplicat la poporul Domnului.Gen. 23:6 — Avraam este numit elohim, cuvântul fiind tradus puternic în versiunea noastră comună [engleză — n. e.] a Bibliei: „Tu eşti un prinţ al lui Dumnezeu [puternic — K. J. — n. e.] [elohim] în mijlocul nostru”.Exod. 7:1 — Moise este denumit dumnezeul [elohim] lui faraon: „Te-am făcut Dumnezeu [elohim] pentru faraon”.Exod. 21:6 — Judecătorii [conducătorii, puternicii] lui Israel au fost numiţi elohim: „Stăpânul lui să-l ducă înaintea judecătorilor [elohim]”. [Trad. reviz., subsol — n. e.]Exod. 22:8, 9 — „Dacă hoţul nu se găseşte, stăpânul casei să fie adus înaintea judecătorilor [elohim] … cauza celor două părţi să meargă până la judecători [elohim]; acela pe care judecătorii [elohim] îl vor condamna trebuie să întoarcă dublu aproapelui său.” [Trad. reviz., subsol — n. e.]Exod. 22:28 — „Să nu huleşti pe Dumnezeu.” [judecători — elohim, trad. reviz., subsol — n. e.] A se observa confirmarea acestei traduceri de către apostol. Fapt. 23:5.Sfinţii numiţi elohimPs. 82:6, 7 — „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei [elohim — puternici] şi fii ai Celui Preaînalt. Dar veţi muri ca omul [Adam], veţi cădea ca una dintre căpetenii».” [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.] Toţi sfinţii trebuie să moară, dar asemenea lui Isus Cristos „căpetenia” lor, ca sacrificiu, şi nu ca Adam, pentru păcatul său propriu.Acest text a fost citat de către Domnul nostru Isus şi a fost aplicat la cei care au primit Cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele Sale — ((69)) la cei care au urechi „de auzit”; şi se aplică încă la aceeaşi clasă*. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”, în mod socotit, sperând ca prin harul divin să devenim „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ioan 10:34, 35; 1 Ioan 3:2; 2 Petru 1:4.*Acest Psalm (82) în întregime pare să se refere la Domnul nostru Isus Cristos, ca Eliberatorul şi Judecătorul stabilit divin al creştinătăţii, acum, în timpul parousiei Sale. Lui Îi aplicăm cuvintele: „Dumnezeu [elohim, Cristos numit de Tatăl să judece acum lumea] stă în adunarea puternicilor [K. J. — n. e.] [printre prinţii financiari, politici şi eclesiastici]; El judecă în mijlocul [acestora] dumnezeilor [elohim — puternici].” Întâi El este reprezentat ca mustrând pe aceşti prinţi şi cerându-le echitate, „dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg; umblă în întuneric [în privinţa rezultatului metodelor lor]; de aceea se clatină toate temeliile pământului” [ale lumii sociale]; este hotărârea Lui; este inutil a încerca să se pună petice pe instituţiile prezente; toate trebuie să se „dizolve”, pentru ca cerurile şi pământul nou — noua lume socială — să poată veni în locul lor. Apoi versetele 6 şi 7 sunt adresate „turmei mici” credincioase. Când ei vor fi adunaţi, când toată Biserica „aleasă” va trece prin moarte dincolo de văl — atunci Cristos va fi chemat: „Scoală-Te, Dumnezeule [elohim], şi judecă pământul. Căci Tu vei moşteni toate neamurile”. Pentru a-Şi stabili Împărăţia, El va dezlega judecăţile care, într-un mare „timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, va coborî pe cei mândri şi va înălţa pe cei smeriţi, şi va introduce „timpurile restabilirii” demult promise prin toţi sfinţii proroci. Fapt. 3:19-23.Elohim redat prin „Dumnezeu”, „puternic” etc.Acest cuvânt este uneori redat prin tare, putere, mare etc., în legătură cu lucruri neînsufleţite, precum: „tremur de la Dumnezeu [tremur mare — K. J., n. e.] [elohim — puternic]” (1 Sam. 14:15); „luptele lui Dumnezeu [lupte mari — K. J., n. e.] [elohim — puternice]” (Gen. 30:8); „munţii lui Dumnezeu [munţii mari — K. J., n. e.] [el — puternici]” (Ps. 36:6). „Cei puternici [el] dintre cei viteji (Ezec. 32:21); „Am în mâna mea putere [el]. Gen. 31:29.„Dumnezeu” şi „Domn” în Noul TestamentÎn Noul Testament subiectul este simplificat prin folosirea a mai puţine cuvinte; dar se poate spune că în cuvintele folosite absolut nimic nu-L deosebeşte pe Tatăl de Fiul în ((70)) redarea lor prin Domn şi Dumnezeu. Subiectul este lăsat în întregime pentru judecata cititorului şi este indicat numai prin construcţia frazei — cu excepţia că atunci când se foloseşte cuvântul Theos de două ori în aceeaşi propoziţie, este folosit uneori articolul prepoziţional grec, aşa încât să se dea sensul cuvântului Dumnezeu în contrast cu un Dumnezeu. O ilustraţie a acesteia se găseşte în Ioan 1:1: „Cuvântul era cu Dumnezeu [ho theos] şi Cuvântul era un Dumnezeu [theos]”. Dar cercetătorul atent (eliberat de prejudecăţi) nu va avea în general nici o dificultate în a stabili gândul apostolului. Într-adevăr, exprimarea este aşa de explicită, încât este de mirare că noi nu i-am dat atenţie atâta timp.Cuvântul Dumnezeu în Noul Testament, fie că se referă la Tatăl nostru ceresc, fie la Fiul Său ceresc, Domnul nostru Isus, sau la dumnezei falşi, este aproape invariabil traducerea cuvântului grecesc Theos. Excepţiile sunt cuvântul kurios care este tradus o dată Dumnezeu [K. J. — n. e.] când acesta ar fi trebuit să fie tradus Domn sau Stăpân, anume în Fapte 19:20, şi cuvântul daimonion care în Fapte 17:18 este tradus zei şi ar trebui să fie demoni.Titlul „Domn”, fie că se aplică la Iehova, fie la Cristos, la om sau la îngeri, este în general traducerea cuvântului grecesc kurios, având sensul de Stăpân sau Domn. Este frecvent tradus Domn şi Stăpân. Excepţiile sunt în cinci locuri, unde Domn este traducerea lui despotes, când ar fi fost mai bine să fie tradus Suveran sau Autocrat. Cazurile sunt:1) Luca 2:29 — „Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne [despotes].”2) Fapt. 4:24-27 — „Stăpâne [despotes], Tu eşti Dumnezeul care ai făcut cerul, pământul … domnitorii s-au unit împotriva Domnului [kurios] şi împotriva Hristosului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu.”3) 2 Pet. 2:1 — „Erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul [despotes] care i-a cumpărat.”4) Iuda 4 — „Tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân [despotes] şi Domn, Isus Hristos.”((71))5) Apoc. 6:10 — „Până când, Stăpâne [despotes], Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru?”Rabuni [învăţător] este redat o dată Stăpân. Marcu 10:51 [trad. reviz., subsol — n. e.].Kurieno [a fi stăpâni] este redat o dată prin cei care stăpânesc. 1 Tim. 6:15.Dumnezeu-capulTraducătorii Noului Testament în limba noastră [engleză — n. e.] au ales şi au folosit în mod extrem de nefericit cuvântul „Dumnezeu-capul” de trei ori ca să traducă trei cuvinte diferite — nici unul dintre ele neavând vreo astfel de semnificaţie cum este sugerată de acest cuvânt în mintea cititorului englez obişnuit, adică un Dumnezeu cu mai multe corpuri, dar un singur cap. Locurile în care apare sunt:1) Ho Theios este redat Dumnezeu-capul în Fapte 17:29, în timp ce ar trebui să fie „Dumnezeirea” — „Nu trebuie să gândim că Dumnezeirea îho Theios —Dumnezeireaş este asemenea aurului sau argintului sau pietrei”. Acelaşi cuvânt este tradus prin dumnezeiesc, divin, în celelalte două locuri unde mai apare în Noul Testament, adică în 2 Petru 1:3, 4.2) Theiotes este redat Dumnezeu-capul în Romani 1:20, în timp ce ar trebui să fie redat Divinitate sau Dumnezeire — „Puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui [Theiotes — Dumnezeire] se văd”. Aceasta este singura apariţie a acestui cuvânt în Noul Testament.3) Theotes este redat Dumnezeu-capul în Coloseni 2:9, în timp ce trebuia tradus Dumnezeire — „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” [Theotes — Dumnezeire]. Acesta este singurul loc unde apare acest cuvânt în Noul Testament.În Cristosul glorificat, care este capul Bisericii, locuieşte toată plinătatea; deplinătatea înţelepciunii, harului şi puterii, nu numai să conducă toate afacerile Bisericii, corpul Său, dar şi, ca reprezentant al Tatălui, să facă tot ce este necesar pentru ducerea la îndeplinire cu succes a marelui plan divin încredinţat grijii Sale.((72))„Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” — Matei 4:10 —Unii pretind că, deoarece Domnul nostru Isus a primit închinarea fără mustrare, înseamnă că El este Iehova. Se presupune că aceste cuvinte ale Domnului nostru citate mai sus dau de înţeles că ar fi greşit ca vreo altă fiinţă în afară de Iehova să primească închinare. Noi răspundem, nu este aşa! A interpreta astfel aceste cuvinte înseamnă a le da o semnificaţie pe care ele n-o au şi a le pune în contradicţie cu învăţăturile altor scripturi. Hotărârea lui Iehova cu privire la Cristos, „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”, fusese deja consemnată de profeţi; şi de asemenea hotărârea Sa, „Toţi dumnezeii [îngerii, trad. reviz. subsol — n.e.] să se închine înaintea Lui” (Ps. 2:7; 97:7; Evr. 1:5, 6). Domnul nostru Isus ştia aceasta. El ştia de asemenea că mesagerii îngereşti ai lui Iehova fuseseră în trecut veneraţi ca reprezentanţi ai lui Iehova şi că El Însuşi fusese mesagerul principal, Singurul Fiu Conceput, „Solul legământului” pe care Tatăl Îl sfinţise şi-L trimisese în lume: El ştia, prin urmare, că oricine Îl onora pe El Îl onora şi pe Tatăl.Într-adevăr, propriile Sale cuvinte au fost: „Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis”. Ioan 5:23; Mal. 3:1.Cuvântul grecesc tradus închinare, în Noul Testament este proskuneo, care înseamnă „a săruta mâna” aşa cum un câine linge mâna stăpânului său. Semnificaţia este aceea de reverenţă.Cuvântul ebraic tradus închinare în Vechiul Testament este şa-ha şi înseamnă a se apleca. Semnificaţia este aceea de reverenţă. Cuvântul apare de 170 de ori şi numai cam jumătate din acest număr se referă la închinare lui Dumnezeu. Dar acest fapt este ascuns de cititorul englez datorită faptului că de 74 de ori este tradus prin a se apleca, s-a plecat, a făcut reverenţă, s-a supus etc., când se referă la omagierea fiinţelor pământeşti mari. Vom da exemple:((73))Avraam „s-a plecat [şa-ha] până la pământ şi a zis: «Doamne [Adonai] … îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele; şi odihniţi-vă sub copacul acesta»”. Aceste cuvinte şi acţiuni au fost în timp ce el gândea despre ei că sunt pur şi simplu „trei bărbaţi”. Gen. 18:2-4.Lot „s-a plecat [şa-ha]” înaintea a doi din cei trei. Gen. 19:1.Avraam „s-a plecat [şa-ha]” înaintea poporului din Canaan. Gen. 23:7, 12.Isaac a binecuvântat pe Iacov spunând: „Neamuri să se închine [şa-ha] înaintea ta! … şi fiii mamei tale să se plece înaintea ta [şa-ha]”. Gen. 27:29.„David s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat [şa-ha]” înaintea împăratului Saul. 1 Sam. 24:8.Abigail „s-a închinat [şa-ha] până la pământ” înaintea lui David şi apoi înaintea reprezentanţilor lui David. 1 Sam. 25:23, 41.Femeia din Tecoa „a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat [şa-ha]” înaintea împăratului David. Iar Ioab şi Absalom au făcut la fel, în traducere, „au căzut cu faţa la pământ, s-au închinat [şa-ha]”. 2 Sam. 14:4, 22, 33.Când „Mefiboşet … a venit la David, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat [şa-ha]”. 2 Sam. 9:6.Din aceste dovezi va fi evident pentru toţi că interzicerea din Prima Poruncă: „Să nu te închini [şa-ha] înaintea lor şi să nu le slujeşti”, n-a fost înţeleasă, nici nu s-a intenţionat să fie înţeleasă ca o interzicere a reverenţei, omagierii etc. celor onorabili sau a celor în poziţii onorabile printre oameni. Evreii n-au greşit nici ei închinându-se [şa-ha] îngerilor care au venit cu mesaje în numele lui Iehova şi L-au recunoscut. Şi astfel de închinare a fost aprobată — niciodată n-a fost mustrată. Porunca previne împotriva venerării chipurilor sau a venerării oricăror dumnezei rivali. Iehova nu poate tolera aceasta. Deci n-a fost deloc nepotrivit pentru evreii care L-au recunoscut pe Isus ca „Trimisul lui Dumnezeu” să I se închine, să I se supună; şi este mult mai potrivit pentru toţi cei care recunosc pe Domnul nostru Isus în conformitate cu ceea ce El pretinde a fi — Fiul lui Dumnezeu.((74))Într-adevăr, putem fi siguri că fariseii care au luat pietre ca să-L omoare pe Domnul nostru pentru că S-a declarat a fi Fiul lui Dumnezeu ar fi fost peste măsură de violenţi, şi L-ar fi omorât nu numai pe Domnul nostru Isus ci şi pe închinătorii Lui, considerând ca idolatrie, dacă ei ca popor ar fi nutrit asemenea idee extremă despre închinare, supunere (proskuneo) cum nutresc cei ale căror idei în privinţa acestui cuvânt noi le combatem şi le-am dovedit eronate.Excepţii de la această libertate ar fi în cazul în care omul căruia i se dă închinarea, supunerea sau venerarea este reprezentantul recunoscut al unui dumnezeu fals — ca un pseudo-Cristos sau Cristos mincinos — Anticrist. Omagiul adus papilor ar intra, credem noi, în această categorie a închinării false sau greşite, pentru că în funcţia sa el pretinde a fi „înlocuitorul lui Cristos”. Din acest motiv Domnul nostru Isus a refuzat să-l recunoască pe Satan şi marea lui putere în lume. Era o putere rea activă, în mod intenţionat opusă legilor lui Iehova. Ca atare, propunerea lui Satan ca prin neîmpotrivire la rău, prin respect sau reverenţă faţă de obiceiurile rele deja stabilite sub regimul său, acesta să coopereze cu Domnul nostru la stabilirea Împărăţiei Sale, a fost pe loc refuzată şi răspunsul a însemnat: Eu sunt în deplină armonie cu Iehova Dumnezeu şi prin urmare în deplină armonie cu declaraţia profetică: „Să te temi de Iehova Dumnezeul tău, să-I slujeşti” Lui — şi deoarece tu eşti împotrivitorul Lui voit, Eu nu te pot respecta pe tine sau metodele tale şi n-aş putea nici să servesc cauzei tale, nici să cooperez cu tine. Cauzele noastre sunt în mod clar deosebite. Nu vreau să am nimic de-a face cu tine. Compară Mat. 4:10; Deut. 10:20, 21.Dacă Domnul nostru Isus S-ar fi postat ca rival al lui Iehova, în loc de Fiu şi slujitor al Său, orice omagiere a Lui ar fi însemnat lipsă de respect faţă de Tatăl şi ar fi fost păcătos — idolatru. Dar, dimpotrivă, în timp ce a acceptat reverenţă omagială ca Fiul lui Dumnezeu, El a declarat foarte hotărât şi public: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi i-a învăţat pe ucenicii Săi să-şi ducă cererile la Tatăl, zicând: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da”. Ioan 16:23.((75))„Eu şi Tatăl una suntem”— Ioan 10:30 —Acest text este considerat o dovadă că Domnul nostru Isus este îndreptăţit la numele Iehova — că El a fost atât Tatăl cât şi Fiul; sau că El n-a avut Tată şi n-a fost Fiu.Având idei neclare, misterioase în privinţa „treimii”, un număr într-adevăr mare de oameni altfel inteligenţi par să uite că există un alt fel de unitate decât unitatea persoanei. Dimpotrivă, în toate celelalte întrebuinţări ale cuvântului, ideea este aceea de armonie — unitate de plan, scop, voinţă, minte. Cât de orbi ne poate face o teorie este bine ilustrat prin faptul că propria explicaţie şi ilustraţie a Domnului nostru despre maniera în care El şi Tatăl sunt una este foarte general trecută cu vederea. El a zis în rugăciune către Tatăl:„Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi … Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi … pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una.” Ioan 17:9, 20-23.Aici este declarat în mod special că unitatea Bisericii, pentru care S-a rugat Domnul, este exact la fel ca unitatea între Tatăl şi Fiul. Că unitatea Bisericii este unitate de gând şi nu unitate de persoană, nu necesită discuţie. Evident că ideea din mintea Răscumpărătorului a fost aceea de unitate a inimii, unitate a scopului, unitate a voinţei printre urmaşii Săi; iar acea unitate este la fel ca unitatea între Tatăl şi El Însuşi. Şi această unitate urma să fie obţinută de către Biserică exact în acelaşi fel cum a fost obţinută unitatea între Tatăl şi Fiul. Fiul a fost una cu Tatăl pentru că El a acceptat pe deplin voinţa Tatălui ca voinţa Sa proprie, spunând: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”. La fel, fiecare membru al Bisericii trebuie să vină în armonie perfectă cu Tatăl şi cu Fiul, făcând nu voinţa sa proprie, ci punându-şi deoparte ((76)) voinţa proprie şi acceptând voinţa lui Cristos, care este voinţa Tatălui. Astfel, şi numai astfel, va ajunge Biserica în unitatea pentru care Domnul nostru S-a rugat aici şi despre care spune că este de acelaşi fel ca unitatea între Tatăl şi El Însuşi. Ce ciudat este ca cineva să încerce să răstălmăcească şi să denatureze aceste cuvinte ale Domnului nostru, să le facă să sprijine doctrina iraţională şi nescripturală a Treimii — trei Dumnezei într-o persoană. Dimpotrivă, ce frumoasă şi ce raţională este unitatea scripturală a spiritului Tatălui, a Fiului şi a Bisericii.„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”După ce Domnul nostru Însuşi a spus că El este Calea, Adevărul şi Viaţa, că nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin El şi că oricine L-a cunoscut pe El L-a cunoscut şi pe Tatăl, Filip a zis către Domnul nostru Isus: „Doamne … arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Isus i-a răspuns: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filip? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: «Arată-ne pe Tatăl»? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări”. Ioan 14:7-10.Ni se cere să acceptăm această declaraţie a Domnului nostru Isus ca dovadă că El este Iehova (şi nu Fiul lui Iehova) şi că astfel numele Iehova în mod potrivit Îi este aplicabil Lui. Dar toţi trebuie să observe că întregul context arată o deosebire între Tatăl şi Fiul, astfel că nici o persoană raţională n-ar folosi-o dacă ar dori să dea impresia pe care trinitarienii caută s-o scoată din ea. Întrebarea este, prin urmare, ce a dorit Domnul nostru să înţelegem prin cuvintele Sale: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl?” Răspundem că El a vrut să înţelegem că este imposibil ca omul (o fiinţă pământească, de carne) să-L vadă pe Dumnezeu, o fiinţă spirituală. Astfel mărturiseşte apostolul Ioan: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Dumnezeu Conceput ((77)) — Cel care este în sânul Tatălui — Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18 — trad. Rotherham). El a vrut ca ei să înţeleagă ce i-a spus Domnul lui Moise: „Nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”, şi prin urmare, dacă Tatăl S-ar arăta omenirii, aceasta ar putea fi numai prin deschiderea miraculoasă a ochilor oamenilor ca să discearnă gloria spirituală (astfel expunând pe om la moarte), fie altfel prin arătarea lui Dumnezeu Însuşi într-un corp de carne — într-un astfel de mod ca oamenii să poată discerne ceva din caracterul Său prin contact şi comunicare.Şi oare nu exact aceasta a făcut Dumnezeu? Gândul lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu a fost în întregime reprezentată în Singurul Său Fiu Conceput, Domnul nostru, când a devenit trup şi a locuit printre oameni. El a fost, prin urmare, cea mai bună, cea mai apropiată, cea mai clară reprezentare a lui Dumnezeu, care a fost sau care ar putea fi vreodată posibil să fie dată omenirii. Văzându-L şi cunoscându-L intim pe Domnul Isus, Filip şi alţi apostoli L-au cunoscut pe Tatăl în sensul cel mai complet în care omenirea Îl poate cunoaşte. Ei L-au cunoscut în sensul cel mai complet în care Tatăl putea să Se descopere omenirii. Niciodată n-a fost, niciodată nu va fi, niciodată nu va putea fi o manifestare mai clară, mai absolută, mai completă a lui Dumnezeu pentru om decât în persoana Domnului Isus Cristos; deoarece, când „a devenit trup”, El a fost „Dumnezeu [trad. revizuită, subsol — n.e.] arătat [în greacă, făcut vizibil] în trup” (1 Tim. 3:16). În mod asemănător apostolul declară despre Biserică, membrii credincioşi ai lui Cristos — noi suntem daţi la moarte „pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate [greceşte, să fie făcută vizibilă] în trupul nostru muritor”. 2 Cor. 4:11.Omul perfect este o imagine perfectă a lui Dumnezeu Cel invizibil, şi deci cea mai bună concepţie sau ilustraţie care s-ar putea da. La fel în timpul Mileniului, vrednicii din vechime desăvârşiţi vor fi cei mai buni reprezentanţi ai Tatălui ceresc, ai Fiului ceresc şi ai Miresei lui Cristos ((78)) printre oameni. Oricine îi va vedea pe ei Îl va vedea pe Dumnezeu manifestat în trup — asemănarea lui Dumnezeu în trup. Şi întreaga creaţie gemândă va avea privilegiul să ajungă la această condiţie extraordinară, dacă vor dori, sub conducerea Preotului Împărătesc şi a „fraţilor” Săi, preoţii subordonaţi, servind prin vrednicii din vechime care, ca reprezentanţi în carne ai Împărăţiei, vor fi „prinţii” pământului. Ps. 45:16.Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea— 1 Tim. 6:15, 16 —Mulţi consideră că acest pasaj înseamnă că la arătarea Sa, la a doua venire, Domnul nostru Isus va arăta sau va face cunoscută lumii măreţia Tatălui ceresc. Însă chiar dacă această vedere are unele aspecte raţionale, noi suntem înclinaţi în general să aplicăm această declaraţie la gloria şi onoarea lui Cristos — datând de la începutul Veacului Milenar. Este adevărat, El va face ca toţi cei care-I vor accepta căile să-L recunoască şi pe Iehova Dumnezeu, dar aceasta nu va fi la arătarea Sa, ci la încheierea domniei Sale, când va „da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl”. 1 Cor. 15:24-28.A aplica pasajul la Tatăl ar însemna să negăm că Domnul nostru Isus posedă nemurirea, în timp ce Scripturile învaţă clar că El şi toţi cei care au parte de Întâia Înviere primesc prin ea nemurirea, şi că astfel Tatăl, care are viaţă inerentă (existenţă în sine — nemurire), I-a dat Fiului ca şi El să aibă viaţă inerentă (existenţă în sine — nemurire). 1 Cor. 15:42-44, 53, 54; Ioan 5:26.Dar a aplica această scriptură la Fiul pare să satisfacă perfect orice condiţie şi în nici un caz nu ignoră pe Tatăl, Iehova — nici nu dovedeşte că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova — fiindcă în toate cazurile asemănătoare trebuie să ne amintim regula invariabilă stabilită de apostolul inspirat — anume că, în comparaţiile, onorurile etc., ((79)) menţionate în legătură cu Fiul, Tatăl este întotdeauna exceptat, fiind indiscutabil în afara oricărei comparaţii. Cuvintele lui sunt: „Se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul”, şi să nu fie considerat subordonat sau supus Domnului nostru Isus şi diferitelor puteri conferite Lui de către Tatăl. Deoarece când Fiul va fi supus păcatul din lume, „atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului]”. 1 Cor. 15:27, 28.O altă declaraţie foarte asemănătoare despre gloria Împărăţiei Domnului nostru Isus dată Lui de către Tatăl este că „El … este Capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Col. 2:10). Răspunsul la aceasta este acelaşi. Stăpânirea şi autoritatea Tatălui nu sunt niciodată comparate cu cele ale Fiului, fiindcă al doilea este una cu primul şi este reprezentantul Lui.„N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”În Filipeni 2:6, traducerea noastră comună engleză îl prezintă pe apostolul Pavel făcând declaraţia uimitoare că Cristos, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat [de luat cu sila, sau prin jaf — K. J. — n. e.] să fie deopotrivă cu Dumnezeu”. Să se remarce mai întâi de toate că acest pasaj desigur nu învaţă doctrina Treimii, nici că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova: căci, dacă ar fi aşa, de ce s-ar mai gândi că este un lucru de luat cu sila, sau să Se considere la egalitate? Aceste cuvinte, „lucru de luat cu sila” şi „deopotrivă”, în mod clar învaţă că Tatăl şi Fiul nu sunt unul în persoană, ci doi. Dar ce ciudat pare faptul că cuvintele apostolului Pavel asupra acestui subiect sunt atât de diferite de cele ale Domnului nostru. El spune: „Tatăl este mai mare decât Mine”; „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”. Întrebăm: Şi-a pierdut Domnul nostru Isus smerenia, aşa încât mai târziu a ajuns la concluzia că este deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl?Dar, în al doilea rând, remarcăm ce mult vine această vedere în conflict cu învăţătura pe care apostolul căuta să o ((80)) dea. Căuta oare apostolul să facă Biserica să aspire şi să ia cu sila onoarea Tatălui sau onoarea unul altuia? Desigur că nu! Dimpotrivă, el îndeamnă împotriva slavei deşarte şi în favoarea smereniei minţii, şi fiecare să considere pe altul mai presus decât pe sine. El îşi asigură cititorii că această umilinţă a minţii era dispoziţia Domnului nostru Isus, şi spune: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus”. Dacă gândul care a fost în Isus era să ia cu sila gloria şi onoarea Tatălui şi să creadă că a face astfel nu era jaf, atunci acelaşi gând în Biserica Domnului ar însemna că fiecare ar trebui să râvnească la toată gloria şi onoarea care se pot obţine şi să considere că acela este cursul potrivit, şi că astfel am avea gândul sau dispoziţia pe care a manifestat-o Cristos.Dar toate acestea sunt greşite. Traducerea este greşită. Este slabă şi dă tocmai opusul a ceea ce vrea să spună apostolul. Cuvântul grecesc harpagmos, redat aici prin „luare cu sila”, apare doar de această singură dată în Noul Testament şi conţine ideea de „jaf” sau luare ilegală, dar ideea apostolului este cu totul inversată prin formularea greşită a propoziţiei. Ideea lui putea fi tradusă aproape prin aceleaşi cuvinte dar cu un sens opus, astfel: „Care nu S-a gândit ca prin jaf să Se facă egal cu Dumnezeu”. Cursul Domnului nostru Isus este astfel pus în contrast cu cel al lui Satan, care a încercat să uzurpe poziţia şi onoarea lui Dumnezeu (Isa. 14:12-14). Acest lucru este clar arătat prin contextul anterior şi următor — ca nimic să nu fie făcut din slavă deşartă — că Cristos a fost foarte smerit şi noi de asemenea să fim smeriţi şi să umblăm în urmele Lui. Să remarcăm următoarele traduceri ale acestui cuvânt harpagmos, preferat de învăţaţi eminenţi din diferite denominaţii:„N-a gândit că este un lucru de dorit cu seriozitate.” Clarke„N-a gândit să reţină cu înverşunare.” Wakefield„N-a privit … ca un obiectiv al dorinţei stăruitoare” Stewart„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu.” Rotherham((81))„Care fiind [nota marginală, iniţial] în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un premiu [nota marginală, un lucru de luat cu sila] să fie la egalitate cu Dumnezeu.” Versiunea Revizuită„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit poziţia de egalitate cu Dumnezeu un lucru de luat cu sila.” Comitetul american pentru revizuire„N-a gândit … un lucru de pus mâna pe el.” Sharpe„N-a pus stăpânire cu înverşunare.” Neeland„Nu S-a luptat violent.” Dickenson„Nu S-a gândit ca prin uzurpare.” TurnbullUltima definiţie pare să se potrivească cel mai bine contextului şi este traducerea preferată şi dată în Emphatic Diaglott, care redă întregul pasaj astfel:„Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu S-a gândit ca prin uzurpare să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine, luând chip de rob”.Această traducere este în armonie nu numai cu faptele cazului, ci şi cu argumentul apostolului, acest verset fiind o parte din el. Declaraţia lui, amplificată, este că atunci când Domnul nostru Isus a fost o fiinţă spirituală, când avea formă şi natură asemenea lui Dumnezeu, El n-a fost plin de un spirit ambiţios şi de dorinţa de a uzurpa autoritatea, puterea, gloria şi cinstea divină — El n-a avut spiritul lui Satan, care s-a străduit să se înalţe zicând: „Voi fi ca Cel Prea Înalt”. Dimpotrivă, deşi El a ocupat cea mai înaltă poziţie, alături de Tatăl ceresc, a fost atât de smerit încât, în ascultare de voinţa Tatălui, El S-a dezbrăcat de gloriile şi maiestatea stării spirituale, schimbând acea natură şi glorie mai înalte cu o stare mai joasă, cu o stare umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Apostolul continuă apoi şi arată că El a manifestat nu numai această smerenie, dar mai târziu a arătat o smerenie încă mai mare prin aceea că Domnul nostru Isus, ca Omul Isus Cristos, S-a supus morţii, chiar morţii ruşinoase de Cruce. Şi toată această smerire de Sine, spune apostolul, a fost în ascultare de voinţa divină, voinţa Tatălui. Apoi apostolul arată rezultatul acesteia, zicând: „De ((82)) aceea [datorită acestui fapt, datorită manifestării loialităţii, smereniei şi supunerii chiar până la moarte] şi Dumnezeu [Tatăl] L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl”. Evr. 2:7-9; 1 Tim. 2:5, 6; Filip. 2:11.Dacă astfel este privit acest text, departe de a fi un ajutor sau o întărire pentru doctrina Treimii, i se opune foarte puternic şi se plasează în deplină armonie cu tot Cuvântul lui Dumnezeu, cu bunul simţ sfinţit şi cu raţiunea.Ne despărţim de acest aspect al subiectului nostru cu o apreciere crescută a lungimilor şi lăţimilor, înălţimilor şi adâncimilor măreţiei persoanei, caracterului şi planului Tatălui nostru ceresc, şi cu o stimă mai mare decât oricând faţă de marele Său Fiu, a cărui minunată iubire, loialitate şi încredere în înţelepciunea, harul şi puterea Tatălui au fost atât de regeşte răsplătite, bucurându-ne într-adevăr să „cinstim pe Fiul întocmai cum cinstim pe Tatăl”. Şi după o examinare deplină, explicită a revelaţiei date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu, suntem în acord deplin cu mărturia inspirată a apostolului Pavel: „Pentru noi este un singur Dumnezeu [suprem]: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi”. 1 Cor. 8:6.„Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Hristos, după cum ne-a ales în El … ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine … . Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui.” Efes. 1:2-17.
FAPTUL SI FILOSOFIA IMPACARII
 Faptul şi filosofia ÎmpăcăriiÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul IFaptul şi filosofia ÎmpăcăriiStă la baza doctrinei creştine din punctul de vedere al Bibliei — Trei vederi asupra acestui subiect — „Vederea ortodoxă”, „Vederea heterodoxă”, vederea Bibliei, care le uneşte şi le armonizează pe ambele — Teoria evoluţiei antagonistă cu adevărul asupra acestui subiect — reconcilierea justiţiei divine îndeplinită — reconcilierea Bisericii este în desfăşurare — reconcilierea lumii este în viitor — Rezultatele mari, finale, când tronul şi Împărăţia mijlocitoare îşi vor fi sfârşit funcţiaDOCTRINA Împăcării stă la însăşi temelia religiei creştine. Având astfel cel mai important loc în teologie, o înţelegere clară a acestui subiect este esenţială şi acest lucru este în general recunoscut printre creştini. Cu toate acestea, deşi se crede în Împăcare, ea este puţin înţeleasă; diferitele idei şi teorii cu privire la ea sunt incoerente şi vagi, iar credinţa zidită pe aceste vederi incoerente şi vagi despre această doctrină-temelie trebuie cu necesitate să fie în aceeaşi măsură nesigură, slabă şi vagă. Dimpotrivă, dacă acest subiect important este văzut clar, în toată grandoarea proporţiilor acordate lui în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia planului divin de mântuire, aceasta nu numai va stabili ferm credinţa, o va înrădăcina şi o va fixa pe principii corecte, ci şi va servi ca un îndrumător pentru a face deosebire între adevăr şi eroare în legătură cu toate amănuntele credinţei. Dacă temelia va fi bine stabilită şi clar înţeleasă, şi dacă fiecare punct al credinţei zidite pe ea va fi ţinut în strictă armonie cu temelia, întreaga suprastructură a credinţei va fi perfectă. După cum vom arăta mai departe, fiecare doctrină ((16)) şi fiecare teorie poate fi adusă în contact cu această piatră de încercare şi prin aceasta i se poate determina repede proporţia de aur sau de zgură.Există două vederi generale despre Împăcare:(1) Cea cunoscută ca vederea ortodoxă, conform căreia omul, ca un încălcător al legii divine, a intrat sub condamnarea divină — „sub mânie”, şi că Dumnezeu, deşi a fost împiedicat de Dreptate să-l dezvinovăţească pe păcătos, a pregătit o răscumpărare dreaptă pentru el şi astfel a pregătit iertarea păcatelor lui prin sacrificiul lui Cristos. Această întreagă operă de satisfacere a cerinţelor Dreptăţii şi de aducere a păcătosului la starea de a fi acceptabil pentru Dumnezeu este numită opera Împăcării.(2) Cea cunoscută ca vederea neortodoxă despre Împăcare (odată reprezentată mai ales de Unitarieni şi Universalişti, dar care recent s-a răspândit rapid şi general în toată creştinătatea) abordează subiectul din latura opusă; ea nu presupune nici o cerinţă din partea dreptăţii divine a unui sacrificiu pentru încălcarea legii de către păcătos; ea ignoră mânia lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată printr-o sentinţă specială de moarte; ea ignoră „blestemul”. Ea susţine că Dumnezeu caută şi aşteaptă apropierea omului, nepunând nici o piedică în cale, necerând nici o ispăşire pentru păcatul omului, cerând însă ca omul să se lase numai de păcat şi să caute dreptatea şi astfel să vină în armonie cu Dumnezeu — să fie în unitate cu Dumnezeu. De aceea, această vedere este în general numită Împăcare şi se înţelege că înseamnă armonie cu dreptatea, indiferent de metodele prin care omenirea poate fi adusă în această stare; ispăşirea pentru păcat fiind considerată din punctul de vedere al ispăşirii de către păcătos însuşi, sau altfel, ca o iertare necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Domnul nostru Isus şi toţi urmaşii Săi participă la împăcare, în sensul că ei au învăţat şi au îndemnat omenirea să se întoarcă de la păcat la dreptate, şi nu în sensul jertfei pentru păcat sau al răscumpărării. ((17)) (3) Vederea pe care noi o acceptăm ca fiind vederea scripturală, dar care în general a fost trecută cu vederea de către teologi, cuprinde şi combină ambele vederi anterioare. Doctrina biblică a Împăcării, aşa cum ne vom strădui să o arătăm, învaţă clar:(a) Că omul a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu, dar a căzut din acea stare prin nesupunere voită şi a intrat sub sentinţa mâniei, „blestemul”, şi astfel toţi din neamul omenesc au devenit „copii ai mâniei”. Efes. 2:3.(b) Că deşi Dumnezeu în mod drept a aplicat sentinţa legii Sale, moartea, şi aceasta fără milă, împotriva creaturii Sale neascultătoare, timp de peste patru mii de ani, totuşi spiritul iubirii şi al compasiunii s-a îmbinat cu această dreptate şi fidelitate faţă de principiile dreptăţii, care a plănuit un aranjament de substituire final sau un plan de mântuire prin care Dumnezeu poate fi drept şi Îşi poate executa legile Sale drepte împotriva păcătoşilor, şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Prin acest plan toţi condamnaţii pot fi eliberaţi de sub sentinţă fără nici o încălcare a Dreptăţii, şi cu o asemenea manifestare a dragostei, înţelepciunii şi puterii divine cum L-ar onora pe Atotputernicul şi s-ar dovedi o binecuvântare pentru toate creaturile Sale, umane şi îngereşti — descoperind tuturor, mai deplin decât s-a văzut înainte, înţelepciunea cea de multe feluri şi harul lui Dumnezeu. Efes. 3:10 — Diaglott.(c) În scopul ducerii la îndeplinire a acestui program de Împăcare cu legea divină pentru încălcarea ei de către tatăl Adam, iubitul nostru Răscumpărător a murit ca „preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6[Diaglott — n. e.].(d) Dar jertfa pentru păcate nu completează lucrarea Împăcării, decât în privinţa satisfacerii cerinţelor Dreptăţii. În virtutea răscumpărării date Dreptăţii, se face un transfer complet al contului omului, şi cazul său, datoriile sale etc., sunt transferate în întregime în contul Domnului Isus Cristos, care dă Dreptăţii satisfacţia deplină a cerinţelor ei împotriva lui Adam şi a rasei lui. Astfel Isus, datorită acestei „cumpărări” ((18)) cu sângele Său preţios, este acum în consecinţă proprietar, stăpân, „Domn peste toţi”. Rom. 14:9.(e) Un obiectiv al acestui aranjament pentru Adam şi pentru rasa lui a fost anularea sentinţei morţii, care, atâta vreme cât rămânea, oprea orice efort al Iubirii de a recupera pe cel condamnat, ale cărui privilegii de viaţă viitoare, indiferent sub ce împrejurări, erau complet abrogate — distruse.(f) Alt obiectiv a fost aşezarea omenirii decăzute în afara sferei de influenţă a Dreptăţii divine şi sub supravegherea specială a lui Isus, care, ca reprezentant al planului Tatălui, Îşi propune nu numai să satisfacă cerinţele Dreptăţii, ci şi să întreprindă instruirea, corectarea şi restabilirea tuturor din rasa decăzută care vor arăta dorinţă de armonie cu Dreptatea. Aceştia vor fi predaţi în cele din urmă Dreptăţii legii divine, dar atunci ei vor fi desăvârşiţi aşa încât să poată suporta cerinţele ei perfecte.(g) Deşi la început singura influenţă separatoare între Dumnezeu şi om a fost sentinţa divină, acum, după şase mii de ani de decădere, degradare şi înstrăinare de Dumnezeu prin fapte rele — şi din cauza ignoranţei, superstiţiei şi uneltirilor Adversarului — şi din cauză că oamenilor le-au fost prezentate într-o lumină falsă caracterul şi planul divin, găsim că mesajul harului şi îndurării n-a fost luat în seamă. Deşi Dumnezeu declară fără rezerve, deoarece răscumpărarea a fost acceptată, că El este gata să-i primească iarăşi pe păcătoşi în armonie cu El şi în viaţă veşnică, prin meritul sacrificiului lui Cristos, totuşi majoritatea omenirii întârzie să creadă veştile bune şi corespunzător întârzie să accepte condiţiile acestora. Unii au ajuns atât de înşelaţi de sofismele lui Satan, prin care el a înşelat toate popoarele (Apoc. 20:3), încât nu cred că există Dumnezeu; alţii cred că El este un adversar mare şi puternic, fără iubire sau compătimire, gata şi nerăbdător să-i chinuie toată eternitatea; alţii sunt încurcaţi de Babelul de rapoarte contradictorii ((19)) care le-au venit în privinţa caracterului divin şi nu ştiu ce să creadă; şi căutând să se apropie de Dumnezeu sunt împiedicaţi de frica şi ignoranţa lor. Prin urmare, numărul celor care de fapt s-au folosit până acum de ocazia apropierii de Dumnezeu prin Cristos este comparativ mic — „o turmă mică”.(h) Totuşi, jertfa pentru păcate n-a fost pentru cei puţini, ci pentru cei „mulţi”, „pentru toţi”. Şi ca parte a programului divin, Cel care i-a răscumpărat pe toţi cu sângele Său preţios va face cunoscute în cele din urmă tuturor oamenilor, „fiecărei creaturi”, veştile bune ale privilegiului lor, sub harul divin, de a se întoarce la împăcare cu Creatorul lor.(i) Până acum numai Biserica a beneficiat direct de Împăcare; dar învăţătura Scripturilor este că această Biserică va constitui o Împărăţie preoţească, sau „preoţime împărătească”, cu Cristos Marele Preot Împărătesc, şi că în timpul Veacului Milenar această clasă a Împărăţiei cereşti, această preoţime împărătească, va realiza deplin şi complet pentru omenire lucrarea de înlăturare a orbirii pe care Satan, eroarea şi degradarea au adus-o asupra oamenilor, şi va aduce înapoi la deplină împăcare cu Dumnezeu pe oricine va dori, din toate familiile pământului.(j) În armonie cu aceasta este şi declaraţia apostolului, că noi, credincioşii, Biserica, am primit Împăcarea. În ceea ceL priveşte pe Dumnezeu, Împăcarea a fost făcută cu optsprezece secole în urmă, şi aceasta pentru toţi; dar numai credincioşii au primit-o în sensul acceptării ocaziei pe care harul lui Dumnezeu a pregătit-o astfel — iar restul omenirii sunt orbiţi — „Căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei”. 2 Cor. 4:4.(k) În armonie cu acest gând este şi declaraţia Scripturii, că cea dintâi lucrare a lui Cristos în legătură cu domnia Sa milenară va fi legarea sau restrângerea lui Satan pentru o mie de ani ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3), ((20)) precum şi numeroasele declaraţii ale profeţilor despre faptul că atunci când Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ, cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul aşa cum apele acopere fundul mărilor, şi nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui, „Cunoaşte pe Domnul” (Evr. 8:11), de asemenea cererea din rugăciunea Domnului, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta … pe pământ” — pentru că aceasta implică ceea ce declară apostolul în mod clar, că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 1 Tim. 2:4.(l) Împăcarea, în ambele ei faze — mulţumirea Dreptăţii şi aducerea la armonie sau la unitate cu Dumnezeu a tuturor creaturilor Sale, care sub lumină şi cunoştinţă deplină se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ — va fi terminată la sfârşitul Veacului Milenar, când toţi cei care vor respinge voit şi conştient favoarea divină oferită prin Cristos „vor fi nimiciţi din mijlocul poporului” cu „o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” — cu o nimicire din care nu va mai fi speranţă de restabilire printr-o înviere viitoare. Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9.(m) Atunci marea lucrare a Împăcării va fi completată şi toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite în armonie cu Dumnezeu, lăudându-L pentru toată generozitatea şi harul Său prin Cristos; şi nu va mai fi nici moarte, nici suspin, nici durere, deoarece lucrurile dintâi vor fi trecut — ca rezultat al operei de Împăcare, începută prin satisfacerea Dreptăţii prin jertfa Răscumpărătorului nostru şi terminată cu deplina reconciliere a tuturor celor găsiţi vrednici de viaţă veşnică.Oricum ar fi privit cuvântul Împăcare, trebuie să se admită că folosirea lui, cum este cazul între Dumnezeu şi om, implică o dificultate, o diferenţă, o opoziţie existentă între Creator şi creatură — altfel ei ar fi în unitate şi n-ar fi necesară lucrarea împăcării, nici din punctul de vedere al lui ((21)) Dumnezeu, nici al omului. Şi aici vedem în mod deosebit conflictul înverşunat care există între Biblie şi doctrina modernă a evoluţiei, care, în ultimii treizeci de ani mai ales, s-a infiltrat în credinţa creştinilor din toate denominaţiile şi care se vede mai marcant în şcolile teologice şi în principalele amvoane ale creştinătăţii.Teoria Evoluţiei neagă căderea omului, neagă că el a fost vreodată în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; neagă că el a fost vreodată într-o stare potrivită pentru a fi încercat înaintea barei de judecată a Dreptăţii absolute; neagă că el a păcătuit vreodată într-o astfel de încercare şi că a fost condamnat vreodată la moarte. Ea pretinde că moartea, departe de a fi o pedeapsă, este doar un alt pas în procesul evoluţiei; ea susţine că omul, în loc să cadă de la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în păcat şi degradare, s-a ridicat de la starea de maimuţă tot mai mult, la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Alţi paşi logici ai acestei teorii ar fi, evident, să nege că ar putea fi vreo dreptate din partea lui Dumnezeu în faptul că l-a condamnat pe om pentru că s-a ridicat de pe un plan inferior pe unul superior, şi în consecinţă să nege că Dreptatea ar putea accepta o jertfă pentru păcat în folosul omului, când n-a existat din partea omului nici un păcat ca să ceară o astfel de jertfă. În conformitate cu această idee, se pretinde că Cristos n-a fost o jertfă pentru păcat, n-a fost un sacrificiu pentru păcate — decât doar în acelaşi sens, spun ei, în care orice patriot ar putea fi un sacrificiu pentru ţara sa, adică, El Şi-a dat viaţa ajutând la ridicarea omenirii spre libertăţi şi privilegii mai mari.Dar noi aflăm că Cuvântul lui Dumnezeu contrazice în mod absolut toată această teorie, aşa încât nu este posibilă nici o armonie între învăţătura Scripturii şi învăţătura Evoluţiei — pe nedrept numită ştiinţă. În măsura în care cineva crede teoria Evoluţiei, nu crede teoria Scripturii; şi totuşi găsim un număr mare de creştini străduindu-se şi încercând în zadar să armonizeze aceste învăţături contrare. În măsura în care susţin teoria Evoluţiei, în acea măsură sunt departe de singura ((22)) temelie a credinţei pe care a prevăzut-o Dumnezeu; în acea măsură sunt pregătiţi şi pentru alte erori, pe care Adversarul sigur le va aduce în atenţia lor, erori prezentate din punctul de vedere al înţelepciunii lumeşti cu atâta putere încât ar înşela, dacă ar fi posibil, chiar şi pe cei aleşi. Dar chiar cei aleşi vor avea „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; chiar cei aleşi vor ţine la doctrina Împăcării aşa cum este prezentată în Scripturi; chiar cei aleşi vor fi astfel apăraţi împotriva oricărui punct şi al oricărui aspect al teoriei Evoluţiei, pentru că, chiar cei aleşi vor fi învăţaţi de Dumnezeu, în special în privinţa acestei doctrine a Împăcării, care stă la însăşi temelia religiei revelate şi a credinţei creştine.Scripturile mărturisesc în mod clar că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa — mintal şi moral; că omul, o fiinţă pământească, a fost chipul sau asemănarea morală şi intelectuală a Creatorului său, care este o fiinţă spirituală. Ele spun despre legătura lui cu Creatorul la început; spun că Creatorul l-a aprobat ca operă a Sa şi l-a declarat ca „foarte bun”, foarte acceptabil, foarte plăcut; ele arată că oferta vieţii sau morţii a fost pusă în faţa lui Adam cel perfect, şi că atunci când el a devenit un încălcător, acesta a fost un act conştient şi voit, deoarece se spune că Adam „nu a fost amăgit”. Ele spun despre începutul executării pedepsei morţii. Ele înregistrează continuarea sentinţei morţii asupra neamului omenesc de-a lungul secolelor. Ele arată cum Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam cel credincios scopul Său, intenţia Sa, ca mai târziu, nu imediat, să aducă o binecuvântare pentru omenire, despre care a declarat că o blestemase cu sentinţa morţii. Gen.1:31; 2:17; 3:23; 1 Tim. 2:14; Gen. 12:3; 18:18; 3:17.Deoarece blestemul sau pedeapsa păcatului a fost moartea, binecuvântările promise implicau viaţă din morţi, viaţă mai îmbelşugată; şi promisiunea făcută lui Avraam a fost că, într-o manieră neexplicată, Mântuitorul care va îndeplini această lucrare de binecuvântare a lumii va trebui să vină prin urmaşii ((23)) lui Avraam. Aceleaşi promisiuni le-au fost repetate mai mult sau mai puţin clar lui Isaac, lui Iacov şi copiilor lui Israel. Profeţii de asemenea au declarat că viitorul Mesia trebuia să fie un Miel înjunghiat, o jertfă pentru păcat, unul care trebuia să „Se dea pe Sine Însuşi la moarte” pentru păcatele noastre, şi nu pentru ale Sale. Ei au descris şi rezultatul sacrificiului Său pentru păcate, în gloria şi binecuvântarea care trebuie să urmeze, spunând cum în cele din urmă Împărăţia Sa va birui, şi, ca Soare al Dreptăţii, El va aduce în lume ziua cea nouă de binecuvântare, viaţă şi bucurie, care va risipi întunericul, negura şi tristeţea nopţii de plâns care predomină acum ca rezultat al păcatului originar şi al căderii, precum şi al tendinţelor rele moştenite. Isaia 53:10-12; 35; 60; 61.Apostolul Petru, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, departe de a ne spune că omul a fost creat pe planul maimuţei şi că s-a ridicat la gradul actual de dezvoltare şi în cele din urmă va ajunge la perfecţiune prin acelaşi proces de evoluţie, arată, dimpotrivă, o învăţătură contrară, spunându-ne că Cristos a murit pentru păcatele noastre, şi că, drept consecinţă a răscumpărării îndeplinite prin sacrificiul Său, pentru omenire vor veni în cele din urmă, la a doua venire a Domnului, marile timpuri de înviorare — timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care, spune el, „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Oricine se gândeşte că apostolul Petru a predicat o doctrină a evoluţiei când a predicat evanghelia restabilirii, acela trebuie să-şi fi închis ochii şi să-şi fi oprit funcţionarea facultăţilor de gândire, fiindcă, dacă starea originară a omului a fost cea de maimuţă, sau oricare alta inferioară stării noastre prezente, apostolul ar fi fost cel mai nechibzuit să prezinte timpurile restabilirii ca o mare speranţă şi perspectivă, pentru că restabilire înseamnă restaurarea stării care a existat înainte.Dimpotrivă, cuvintele apostolului sunt cu totul în dezacord şi opuse teoriei evoluţiei, şi în cea mai strictă armonie cu doctrina Împăcării, reconcilierii şi restabilirii — în cea mai ((24)) strictă armonie cu învăţătura scripturală că omenirea a fost vândută păcatului, oamenii au devenit robi ai păcatului şi au suferit degradarea păcatului ca rezultat al neascultării originare a tatălui Adam şi al pedepsei cu moartea. Restabilirea, veştile bune pe care le-a predicat Petru, implică faptul că a fost pierdut ceva bun, mare şi valoros, că acesta a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos şi că va fi restabilit la a doua venire a lui Cristos ca rezultat al acestei răscumpărări. Iar referinţa apostolului la profeţi, declarând că aceste timpuri de restabilire au fost menţionate de către toţi cei care au fost sfinţi, implică în mod clar că speranţa restabilirii este singura speranţă oferită lumii prin inspiraţie divină.La fel, toţi apostolii au indicat în urmă spre căderea din favoare divină şi spre crucea lui Cristos ca fiind punctul de reconciliere în privinţa Dreptăţii divine, şi înainte spre Veacul Milenar ca fiind timpul de binecuvântare a întregii lumi, cu ocazii de cunoştinţă şi ajutor pentru împăcarea lor cu Dumnezeu. Toţi arată că veacul prezent este timpul pentru adunarea Bisericii alese ca să fie asociată cu Mesia („preoţimea Sa împărătească” şi „poporul Său”), ca să coopereze cu El ca „mireasa” Sa, „trupul” Său, în lucrarea de acordare a binecuvântărilor restabilirii asigurate pentru lume prin sacrificiul terminat la Calvar.Să remarcăm cuvintele apostolului Pavel cu privire la aceasta: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume” — şi ca rezultat al păcatului a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci [prin moştenirea păcatului şi a dispoziţiilor păcătoase] toţi au păcătuit. Apostolul Pavel evident n-a fost evoluţionist, după cum n-a fost nici apostolul Petru şi nici profeţii. Să remarcăm speranţa pe care el o prezintă ca fiind însăşi esenţa Evangheliei, spunând: „Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Decicu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi ((25)) mântuiţi prin El de mânie” (Rom. 5:8, 9). Aici este o declaraţie specifică, anume că omenirea a fost sub mânia divină; că puterea mântuitoare a fost sângele lui Cristos, sacrificiul dat de El în favoarea noastră, şi că acest sacrificiu a fost o expresie a dragostei şi harului divin. Apostolul continuă să arate lucrarea Împăcării şi restabilirea care va urma ca rezultat, spunând: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală [neascultarea lui Adam] a venit condamnarea [sentinţa morţii] peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate [anularea sentinţei] a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [Adam] cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi [toţi care au fost în el], tot aşa, prin ascultarea Unuia singur [Isus] cei mulţi [toţi cei care în cele din urmă se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ] vor fi făcuţi drepţi”. Rom. 5:12, 18, 19.Acelaşi apostol, în multe alte discursuri pline de măiestrie şi logică, prezintă ideea că Împăcarea, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, este un lucru al trecutului — terminat atunci când „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”, pe când eram noi încă păcătoşi (Rom. 5:10). Prin aceasta, evident el nu se referă la o lucrare îndeplinită în păcătos, împăcarea păcătosului cu Dumnezeu, pentru că el o declară invers, şi spune că ea a fost îndeplinită, nu în noi, ci de către Cristos pentru noi, şi în timp ce noi eram păcătoşi. Să remarcăm de asemenea că în diferitele sale discursuri erudite şi logice el arată o lucrare de binecuvântare pentru lume, care să fie îndeplinită prin Biserica glorificată, sub Cristos, Capul ei stabilit divin, arătând că aceasta va consta în aducerea lumii la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos, şi că astfel toţi cei care vor vrea din omenirea răscumpărată se vor putea întoarce la împăcare cu Creatorul lor în timpul Împărăţiei Milenare — la o restabilire a favorii divine pierdute în Eden.Ca o ilustraţie a acestui punct, remarcăm argumentul din Romani 8:17-24. Aici apostolul în mod clar marchează ca ((26)) separate mântuirea Bisericii şi mai apoi mântuirea sau eliberarea lumii, a „creaţiei care suspină”. El atrage atenţia asupra Bisericii, ca viitori moştenitori împreună cu Cristos, care, dacă sunt credincioşi în suferinţă cu El în timpul prezent, Îi vor împărtăşi în cele din urmă gloria în Împărăţia Sa. El ne asigură că aceste suferinţe din prezent nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria care va fi descoperită curând în noi. Şi apoi el continuă şi spune că această glorie care va fi descoperită în Biserică după ce suferinţele ei se vor sfârşi este baza tuturor aşteptărilor arzătoare ale creaţiei care suspină — ale cărei dorinţe şi speranţe îşi aşteaptă în mod necesar realizarea în timpul când vor fi descoperiţi sau arătaţi fiii lui Dumnezeu.Acum fiii lui Dumnezeu nu sunt descoperiţi; lumea nu-i cunoaşte, întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Învăţătorul lor; şi deşi lumea într-adevăr aşteaptă cu o speranţă vagă vârsta de aur a binecuvântării, apostolul arată că toate dorinţele lor arzătoare trebuie să aştepte timpul când Biserica, fiii lui Dumnezeu vor fi glorificaţi şi se vor manifesta ca împăraţi şi preoţi prin hotărârea lui Dumnezeu, care vor domni peste pământ în timpul Veacului Milenar, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform bogăţiilor harului divin, descoperite de către Dumnezeu în făgăduinţa Sa făcută lui Avraam, zicând: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine … şi în sămânţa ta”. Gal. 3:8, 16, 29.Apostolul continuă să arate că omenirea în general, creaţia pământească inteligentă, a fost supusă slăbiciunii („deşertăciunii”) prin ereditate, prin păcatul tatălui Adam, potrivit providenţei divine, însă ea nu este lăsată fără speranţă, deoarece tot prin aranjamentul divin a fost prevăzut un sacrificiu pentru păcate şi s-au făcut pregătiri ca în cele din urmă omenirea în general să poată fi emancipată, eliberată de robia păcatului şi de pedeapsa lui, moartea, şi să poată ajunge la libertatea glorioasă (de sub boală, durere, necaz şi tristeţe) care este libertatea tuturor celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu. De pe acest plan al stării de fii şi de la această „libertate” a căzut ((27)) omenirea prin neascultare, şi pe acelaşi plan al stării de fii umani vor fi ei privilegiaţi să se întoarcă, drept rezultat al marii jertfe pentru păcat de la Calvar şi al completării lucrării de Împăcare în ei, reconciliindu-i cu legea divină prin Răscumpărătorul, ca Marele Profet, antitipul lui Moise (Fapt. 3:22, 23). Apostolul de asemenea arată că Biserica, care a primit deja Împăcarea (a acceptat aranjamentul divin) şi a venit în armonie cu Dumnezeu şi a fost făcută posesoarea celor dintâi roade ale spiritului, cu toate acestea, datorită împrejurărilor, de asemenea suspină şi îşi aşteaptă partea din lucrarea terminată a Împăcării, prin primirea ei completă în favoarea divină, prin eliberarea corpului lui Cristos, a Bisericii, la prima înviere. Rom. 8:23-25.Aceste două aspecte ale Împăcării: (1) corectarea a ceea ce era greşit şi (2) aducerea celor despărţiţi în armonie, sunt arătate în oferirea divină a Noului Legământ, al cărui mijlocitor este Isus Cristos, Domnul nostru. Când tatăl Adam era perfect, în armonie completă cu Creatorul său şi supus tuturor poruncilor Lui, între ei era implicat un legământ, chiar dacă n-a fost exprimat formal; faptul că tatălui Adam i-a fost dată viaţa în perfecţiunea ei şi pe lângă aceasta i-a fost dată stăpânirea peste toate animalele, peste peşti şi peste păsări şi peste tot pământul ca teritoriu al stăpânirii sale, şi mai mult, faptul că se spusese că dacă prin neascultare îşi va încălca credincioşia faţă de Marele Împărat, Iehova, el îşi va pierde viaţa şi va invalida toate acele drepturi şi binecuvântări care-i fuseseră acordate — aceasta a implicat, zicem noi, un legământ sau un acord din partea lui Dumnezeu cu creatura Sa, că viaţa lui era veşnică, dacă nu schimba situaţia prin neascultare şi nu aducea asupra lui o sentinţă de moarte.Neascultarea lui Adam şi pedeapsa cu moartea l-ar fi lăsat cu totul neajutorat, dacă Atotputernicul nu S-ar fi îngrijit de recuperarea rasei prin Noul Legământ, iar Noul Legământ, după cum arată apostolul, are un mijlocitor — Dumnezeu, pe de o parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu păcătosul; ((28)) păcătosul, pe de altă parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu Dumnezeu. Dar înainte ca Domnul nostru Isus să poată deveni Mijlocitorul, El trebuie să facă o lucrare pentru omenire, care în această ilustraţie este reprezentată ca o pecetluire a Noului Legământ cu sângele Său preţios — „Sângele legământului celui nou” (Mat. 26:28; Marcu 14:24; Evr. 7:22; 9:15-20). Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în dreptate, nu poate nici primi, nici avea de-a face cu păcătosul, nici direct, nici indirect printr-un mijlocitor, aşa încât să-i dea păcătosului o eliberare de sentinţa morţii şi reconcilierea cu El, împreună cu binecuvântarea însoţitoare, darul vieţii veşnice — decât dacă mai întâi este recunoscută şi mulţumită Justiţia divină. Prin urmare, Domnul nostru Isus, plătind pedeapsa noastră prin moartea Sa, a făcut posibilă sigilarea Noului Legământ între Dumnezeu şi om, sub ale cărui condiţii toţi care vin la Dumnezeu prin El, mijlocitorul, sunt acceptabili.Reconcilierea cu Dumnezeu, împăcarea cu El, a fost imposibilă înainte de a fi mai întâi asigurată răscumpărarea cu sângele preţios, pentru ca acela care caută împăcarea să se poată apropia de Dumnezeu prin mijlocitorul Noului Legământ: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). De aceea, cel mai înalt privilegiu al celor mai favorizaţi din neamul omenesc, înainte de începerea sacrificiului lui Cristos, a fost cel de „servitori” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu — nici unuia nu i s-a putut acorda înaltul privilegiu de fiu (cu toate câte implică acesta în privinţa favorii divine şi a vieţii veşnice) şi nici unul n-a fost astfel recunoscut (Ioan 1:12; Mat. 11:11). Astfel se va vedea că cei care ignoră jertfa pentru păcat şi aspectele Împăcării legate de satisfacerea Dreptăţii, ignoră părţi importante şi indispensabile — aspecte primordiale şi fundamentale. Dar nu greşesc mai puţin aceia care, în timp ce recunosc sacrificiul lui Cristos ca sacrificiul Ispăşirii pentru sigilarea Noului Legământ, ignoră o lucrare de reconciliere în privinţa oamenilor, prin care ((29)) oamenii trebuie să fie aduşi iarăşi în armonie cu Dumnezeu, prin lucrarea Noului Legământ.Această operă a Împăcării, în privinţa omenirii, nu poate fi împlinită instantaneu şi prin credinţă. Ea poate începe într-un moment şi prin credinţă, iar împăcarea între păcătos şi Atotputernicul poate fi împlinită socotit prin credinţă, dar sfera Împăcării intenţionate de Dumnezeu este mai mare şi mai înaltă decât aceasta. Aranjamentul Lui este ca aceia din rasa umană care doresc să revină la împăcare cu El (şi cu legea Sa dreaptă) vor fi acceptaţi în mod socotit prin Mijlocitorul lor, dar nu vor fi primiţi pe deplin şi complet (de către Tatăl) atâta timp cât sunt în realitate imperfecţi. Ca atare, în timp ce opera Mijlocitorului (Cap şi „corp”) este să vestească omenirii faptul că Dumnezeu a dat o jertfă pentru păcat prin care El poate să fie drept şi totuşi poate primi pe păcătos înapoi în armonie cu El, şi că acum El este dispus să acorde binecuvântarea stării de fiu cu viaţa ei veşnică şi cu eliberarea de stricăciune, opera Lui este şi să clarifice întregii omeniri că această ofertă de mântuire este un mare dar şi ar trebui să fie prompt acceptată, iar condiţiile ei sunt doar un serviciu înţelept; şi mai mult decât atât, opera Mijlocitorului ca reprezentant al Tatălui este şi aceea de a restabili în mod real — mintal, moral şi fizic omenirea restituită — pe toţi aceia care vor primi slujirea Sa şi I se vor supune. Astfel opera Mijlocitorului va avea în final ca rezultat o împăcare reală între Dumnezeu şi cei pe care Mijlocitorul îi va restabili la perfecţiune.Acestei mari opere a Mijlocitorului i-a fost destinat întregul Veac Milenar; pentru acest scop Împărăţia lui Mesia va fi stabilită pe pământ cu toată puterea şi autoritatea; pentru acest scop El trebuie să domnească, pentru a nimici orice influenţă rea care ar împiedica lumea să vină la cunoştinţa acestui binevoitor adevăr al dragostei şi îndurării divine, a acestei prevederi sub Noul Legământ, că „oricine vrea” se poate întoarce la Dumnezeu. Dar în timp ce marele Mijlocitor astfel va primi, va binecuvânta şi va restabili, sub condiţiile ((30)) Noului Legământ, pe toţi cei care vor dori părtăşie cu Dumnezeu prin El, va distruge dintre oameni cu o distrugere veşnică pe toţi aceia care sub ocaziile favorabile ale acelei Împărăţii Milenare vor refuza oferta divină de reconciliere. Fapt. 3:23; Mat. 25:41, 46; Apoc. 20:9, 14, 15; Prov. 2:21, 22.Încheierea Veacului Milenar va veni după ce acesta va fi îndeplinit toată opera de mijlocire pentru care a fost intenţionat şi fixat. Atunci funcţia mijlocitoare a lui Cristos va înceta fiindcă nu vor mai fi răzvrătiţi, nu vor mai fi păcătoşi. Toţi cei dornici de armonie cu Dumnezeu o vor fi atins în mod perfect; iar toţi păcătoşii cu voia vor fi fost îndepărtaţi de la viaţă până la timpul acela. Atunci va fi împlinită profeţia Domnului nostru că toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite lăudând pe Dumnezeu; şi atunci va fi împlinită promisiunea divină că nu va mai fi moarte, nici suspin şi nici plâns, pentru că lucrurile (condiţiile) anterioare vor fi trecut. Apoc. 21:4; Ps. 67.Când marele Mijlocitor-Împărat va preda Tatălui întreaga Sa operă terminată, predându-Şi funcţia şi Împărăţia aşa cum explică apostolul (1 Cor. 15:24-28), ce rezultate durabile putem aştepta să dovedească pentru omenire marea operă răscumpărătoare a Mijlocitorului?Aceasta va fi realizat:(1) Pecetluirea Noului Legământ cu sângele Său preţios, făcând ca prevederile lui îndurătoare să fie posibile pentru toată omenirea.(2) Reconcilierea sau aducerea înapoi în armonie cu Dumnezeu a unei „turme mici”, a „unei preoţimi împărăteşti”, zeloşi pentru fapte bune — dispuşi să-şi dea viaţa în serviciul lui Dumnezeu; care, fiind astfel asemănări ale Mântuitorului lor, vor avea prin aranjament divin privilegiul să fie împreună-moştenitori în Împărăţia Milenară şi părtaşi naturii Sale divine. 1 Pet. 2:9, 10; Tit 2:14; Rom. 8:29.(3) Reconcilierea, restabilirea deplină a unui pământ plin de fiinţe umane perfecte, fericite — toată omenirea găsită dornică de favoare divină în condiţiile divine: pe aceştia ((31)) Mijlocitorul îi va preda Tatălui, nu numai deplin restabiliţi, dar şi instruiţi în dreptate şi autocontrol şi plini de spiritul loialităţii faţă de Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, şi stăpâniţi de roadele lui binecuvântate — blândeţe, răbdare, bunăvoinţă, evlavie — iubire. În această stare ei vor fi într-adevăr fără pată şi ireproşabili, precum şi în stare să reziste la orice încercare.(4) Nimicirea tuturor celorlalţi din omenire, ca nevrednici de altă favoare — a celor care îngreunează pământul, a căror influenţă n-ar putea fi benefică pentru alţii şi a căror existenţă mai departe n-ar slăvi pe Creatorul lor.Astfel, la încheierea Veacului Milenar, lumea va fi venit iarăşi pe deplin în favoare divină, pe deplin în unitate cu Dumnezeu, aşa cum omenirea a fost reprezentativ în armonie, în unitate cu Dumnezeu, în persoana lui Adam, înainte ca păcatul să fi intrat în lume: dar pe lângă aceasta, ei vor poseda o experienţă cât se poate de valoroasă, experienţa cu răul, deoarece prin aceasta vor fi învăţat o lecţie despre răutatea păcatului, şi despre înţelepciunea şi folosul dreptăţii şi a faptului că ea este de dorit. Mai mult, ei vor avea o creştere a cunoştinţei şi o exercitare mai largă a diferitelor talente şi capacităţi pe care le-a avut omul iniţial la creare, dar într-o stare nedezvoltată. Şi această lecţie va fi folositoare, nu numai omului, ci şi sfinţilor îngeri, care vor fi fost martorii unei ilustraţii a echilibrului Dreptăţii, Iubirii, Înţelepciunii şi Puterii divine într-o măsură în care altfel ei n-ar fi putut concepe că este posibil. Iar lecţia pe deplin învăţată de toţi, putem presupune, va rămânea pentru totdeauna, aplicabilă altor rase încă necreate, pe alte planete ale întinsului univers.Şi care va fi centrul acelei istorii spuse de-a lungul eternităţii? Va fi istoria marii răscumpărări sfârşite la Calvar şi a ispăşirii bazate pe acea dare a preţului corespunzător, care a demonstrat că Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu sunt cu exactitate egale.Având în vedere marea importanţă a acestui subiect al Împăcării şi având în vedere faptul că acesta este atât de ((32)) imperfect înţeles de către poporul Domnului, şi de asemenea având în vedere faptul că erorile susţinute în legătură cu alte subiecte împiedică o vedere corectă asupra acestui subiect important, în discutarea lui în acest volum ne propunem să acoperim o sferă largă şi să întrebăm:(1) În legătură cu Iehova, Autorul planului de Împăcare.(2) În legătură cu Mijlocitorul, care a făcut sacrificiul pentru Împăcare şi prin care sunt aplicate omenirii decăzute toate prevederile îndurătoare ale acestuia.(3) În legătură cu Spiritul sfânt, canalul sau mijlocul prin care îi sunt aduse omenirii binecuvântările reconcilierii cu Dumnezeu.(4) În legătură cu omenirea, pentru a cărei folos a fost întocmit acest mare plan de Împăcare.(5) În legătură cu răscumpărarea, centrul sau punctul axial al Împăcării.Luând aceste subiecte în această ordine, despre care noi credem că este cea cuvenită şi logică, sperăm să găsim declaraţia divină cu privire la aceste diferite subiecte aşa de clară, aşa de puternică şi aşa de satisfăcătoare, încât să îndepărteze din minţile noastre mult din negura, taina şi concepţia greşită care au întunecat până acum acest subiect al Împăcării, de importanţă recunoscută. Dar pentru a obţine aceste rezultate de dorit nu trebuie să abordăm aceste subiecte împiedicaţi de crezurile sau părerile omeneşti. Trebuie să le abordăm neîmpiedicaţi de prejudecată, gata, dispuşi, ba chiar nerăbdători să fim învăţaţi de Dumnezeu; nerăbdători să ne dezvăţăm de orice am primit până acum numai prin propriile noastre presupuneri sau prin sugestiile altora, de orice nu este în armonie cu Cuvântul Domnului; nerăbdători de asemenea să avem tot sfatul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al acestui subiect. Tuturor celor care astfel vin, care astfel caută, care astfel bat, marele Învăţător le deschide calea şi ei „vor fi învăţaţi de Domnul”. Isa. 54:13.
Marea Piramida din Egipt
 MĂRTURIA COROBORATIVĂ A MARTORULUI ŞI PROFETULUI DE PIATRĂ AL LUI DUMNEZEU – MAREA PIRAMIDĂ DIN EGIPTPREFAŢĂ LA STUDIUL XUn comentariu favorabil asupra acestui capitol, pe când era în manuscris, de sub condeiul stimatului profesor C. Piazzi Smyth, F.R.S.E., F.R.A.S., fost astronom regal al ScoţieiFratele William M. Wright, aflând că a fost scris acest capitol despre Marea Piramidă, a cerut să-l citească înainte de a se tipări, deoarece el avea deja o cunoştinţă considerabilă despre Piramidă. Am acceptat cu bucurie, asigurându-l de dorinţa noastră de a avea toată critica posibilă. După ce a citit manuscrisul, fratele Wright a ajuns la concluzia că întrucât noi doream critică, cu cât poziţia criticului era mai înaltă cu atât era mai bine. În consecinţă a făcut o copie dactilografiată a manuscrisului şi cu permisiunea noastră a trimis-o profesorului C. Piazzi Smyth, căruia i se atribuie în general mai mare cunoştinţă despre construcţia şi măsurătorile Marii Piramide decât oricărui alt om din lume, cerându-i să examineze cu grijă manuscrisul şi să noteze pe el orice critică ar putea el avea în interesul adevărului. Răspunsul profesorului la acea scrisoare împreună cu copia manuscrisului care-i fusese trimisă, având pe ea remarcile lui critice, i-au fost trimise autorului. Am mulţumit fratelui Wright şi profesorului Smyth pentru bunăvoinţa lor şi am făcut corecţiile indicate, doar trei în total, care însă am avut plăcerea să constatăm că nu erau de importanţă specială. Numai una dintre critici era cu privire la măsurători şi ea arăta o diferenţă de numai un ţol, pe care am corectat-o bucuros.Gândind că poate fi interesantă pentru cititorii noştri, o redăm în continuare:((312))Scrisoarea profesorului C. Piazzi SmythClova, Ripon, Anglia, 21 decembrie 1890Către d-nul Wm.WrightDragă domnule: Citirea manuscrisului prietenului d-voastră C. T. Russell din Allegheny, Pa., a durat mai mult decât mi-aş fi dorit, dar acum am terminat o examinare destul de atentă a ei, cuvânt cu cuvânt. Şi aceasta a fost cel mai puţin ce puteam face, când d-voastră v-aţi dat osteneala să-l trimiteţi cu atâta grijă între coperţi de carton ca pachet recomandat, cu fiecare pagină netedă şi scrisă la maşină, nu cu mâna.La început am găsit doar greşeli de dactilografiere, dar pe măsură ce am înaintat în pagini, puterea, înţelegerea şi originalitatea autorului ieşeau la iveală magnific; şi nu puţine au fost fragmentele pe care aş fi fost bucuros să le copiez ca citate, cu nume, în următoarea ediţie posibilă a propriei mele cărţi despre Piramidă. Dar desigur n-am făcut nimic de felul acesta, şi voi aştepta cu deplină răbdare şi în cea mai mulţumită stare a minţii până când autorul Studiilor în Scripturi îşi va alege timpul pentru publicare. Aşa că acum remarc doar că el este bun şi nou în multe din cele pe care le spune asupra cronologiei diferitelor părţi ale Piramidei, în special asupra Primului Pasaj Ascendent şi a Dopului de Granit; asupra Marii Galerii, ilustrând viaţa Domnului; asupra paralelismului dintre Camera Regelui cu granitul ei, şi Tabernacol cu aurul lui; şi în general asupra confirmărilor sau armoniilor strânse dintre Scriptură şi Marea Piramidă, care sunt bine comentate.Între timp, se pare că vă sunt îndatorat pentru cadoul amabil pe care mi l-aţi făcut cu mult timp în urmă, constând în primele două volume ale Studiilor în Scripturi. La timpul acela n-am mers mai departe de prima jumătate a primului volum, găsind subiectul, după cum am gândit, nu atât de nou pe cât mă aşteptasem. Dar după ce am profitat, aşa cum sper, atât de mult de o citire completă a acestui capitol avansat despre Piramidă din volumul al treilea, trebuie să reiau primele două volume de la capăt.Coletul va fi restituit între coperţile lui, recomandat. Rămân, cu multe mulţumiri,al dumneavoastră cu respect, C. Piazzi Smyth((313))STUDIUL XMĂRTURIA MARTORULUI ŞI PROFETULUI DE PIATRĂ AL LUI DUMNEZEU, MAREA PIRAMIDĂ DIN EGIPTDescrierea generală a marii piramide — De ce este de interes special pentru creştini — Marea Piramidă, un mare depozit de Adevăr — Ştiinţific, istoric şi profetic — Aluziile Bibliei la ea — De ce, când şi de cine a fost construită — Importanţa amplasării ei — Lecţiile ei ştiinţifice — Mărturia ei în legătură cu planul de mântuire — Planul Veacurilor — Indicarea morţii şi învierii lui Cristos — Mersul în jos al lumii, care se sfârşeşte într-un mare timp de necaz — Natura necazului — Mişcarea Marii Reforme marcată — Lungimea Veacului Iudeu indicată — „Chemarea de sus” a Bisericii Evanghelice arătată — Cursul consacrării Bisericii — Sfârşitul chemării de sus marcat — Data Venirii a Doua a lui Cristos — Cum sunt indicate binecuvântările restabilirii pentru lume — Cursul lumii în timpul Veacului Milenar — Sfârşitul lui — Contrastul între cele două stări, umană şi spirituală, aşa cum este indicat în piramidă — Piramida respinge ateismul, necredinţa şi toate teoriile evoluţiei, şi confirmă atât planul din Biblie cât şi timpurile şi perioadele lui„În vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în ţara Egiptului şi la hotar va fi un stâlp de aducere aminte pentru Domnul. Acesta va fi pentru Domnul oştirilor un semn şi o mărturie în ţara Egiptului.” Isa. 19:19, 20.ANTICII relatau despre şapte minuni ale lumii şi chiar în capul listei numeau Marea Piramidă de la Gizeh. Ea este situată în Egipt, nu departe de oraşul actual Cairo. Nici o altă clădire din lume n-o egalează ca mărime. Unul dintre oamenii importanţi în domeniul granitului din această ţară, care a examinat personal Marea Piramidă, spune: „În ((314)) Piramidă sunt blocuri de piatră care cântăresc de trei sau de patru ori cât unul dintre obeliscuri. Am văzut o piatră a cărei greutate estimată era de 880 de tone. Sunt în ea pietre de treizeci de picioare î9,14 mş lungime care se îmbină atât de strâns încât poţi trece lama unui cuţit pe suprafaţă fără să descoperi spaţiul dintre ele. Acestea nu sunt zidite cu mortar. Nu există acum utilaje atât de perfecte care să facă două suprafeţe de treizeci de picioare lungime să se îmbine aşa cum se îmbină aceste minunate pietre din Marea Piramidă”. Ea acoperă o suprafaţă de circa treisprezece acri[5,2609 ha]. Are înălţimea de 486 picioare [148,13 m] şi lăţimea la bază de 764 picioare [232,86 m]. Se estimează că Marea Piramidă cântăreşte şase milioane de tone şi că pentru a o muta s-ar cere şase mii de locomotive cu aburi, fiecare trăgând o mie de tone. De fapt bogăţia Egiptului nu este suficientă să plătească pe muncitorii care ar demola-o. Din aceste fapte este evident că oricine a fost marele ei proiectant, el a intenţionat ca ea să fie un monument durabil.Văzută din oricare punct de vedere am vrea, Marea Piramidă este cu siguranţă cea mai remarcabilă clădire din lume; dar în lumina unei investigaţii care s-a desfăşurat în ultimii treizeci şi doi de ani, ea dobândeşte un nou interes pentru fiecare creştin avansat în studiul Cuvântului lui Dumnezeu; căci ea pare să înveţe într-un fel remarcabil, în armonie cu toţi profeţii, o schiţă a planului lui Dumnezeu, trecut, prezent şi viitor.Ar trebui reţinut că în afară de Marea Piramidă la care se face referire aici, sunt şi altele, unele de piatră altele de cărămidă; dar toate sunt numai încercări de a o copia şi îi sunt inferioare din toate punctele de vedere — în mărime, în precizie şi în aranjamentul interior. Şi de asemenea, s-a demonstrat că, spre deosebire de Marea Piramidă, ele nu conţin aspecte simbolice, ci evident au fost plănuite şi folosite ca morminte pentru familiile regale ale Egiptului.Marea Piramidă însă se dovedeşte a fi un depozit de adevăr important — ştiinţific, istoric şi profetic — şi mărturia ei se ((315)) găseşte a fi în acord perfect cu Biblia, exprimând caracteristicile proeminente ale adevărurilor ei în simboluri frumoase şi potrivite. Ea nu este nicidecum o adăugire la revelaţia scrisă: acea revelaţie este completă şi perfectă şi nu necesită nici o adăugire. Dar ea este o puternică mărturie care confirmă planul lui Dumnezeu; şi puţini cercetători o pot examina cu atenţie, remarcând armonia mărturiei ei cu cea a Cuvântului scris, fără să aibă impresia că construcţia ei a fost plănuită şi dirijată de aceeaşi înţelepciune divină, şi că este stâlpul de mărturie la care profetul face referire în citatul de mai sus.Dacă a fost construită sub îndrumarea lui Dumnezeu ca să fie unul dintre martorii Lui pentru oameni, am putea în mod raţional aştepta ceva aluzie la ea în Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Şi totuşi, deoarece în mod evident a fost parte din scopul lui Dumnezeu să ţină secret până la Timpul Sfârşitului aspecte ale planului despre care ea dă mărturie, ar trebui să ne aşteptăm ca orice referire la ea în Scripturi să fie, aşa cum este, cumva ascunsă — să fie recunoscută numai când este timpul să fie înţeleasă.Aşa cum s-a citat mai sus, Isaia vorbeşte despre un altar şi un stâlp în ţara Egiptului care „va fi pentru Domnul oştirilor un semn şi o mărturie în ţara Egiptului”. Şi contextul arată că va fi o mărturie în ziua când marele Mântuitor şi Eliberator va veni să sfărâme lanţurile opresiunii şi să pună în libertate pe captivii Păcatului — lucruri despre care Domnul nostru a predicat la prima venire a Sa (Luca 4:18). Sfera acestei profeţii nu este decât neclar văzută însă, până când Egiptul este recunoscut ca simbol sau tip al omenirii, plină de filosofii goale care numai întunecă înţelegerea, dar este ignorantă în privinţa luminii adevărate. După cum Israelul a simbolizat lumea care va fi eliberată din sclavia Păcatului de către marele antitip al lui Moise, şi a cărui jertfă pentru păcat a fost dată de antitipul lui Aaron, tot aşa Egiptul reprezintă imperiul Păcatului, stăpânirea morţii (Evr. 2:14), care de atâta timp îi ţine în ((316)) lanţurile sclaviei pe mulţi care vor fi bucuroşi să meargă să-L slujească pe Domnul sub conducerea unuia ca Moise, dar mai mare decât el. Fapt. 3:22, 23.În multe pasaje din Scriptură este indicat caracterul simbolic al Egiptului; de exemplu Osea 11:1 şi Matei 2:13-15. Aici, pe lângă faptul că Domnul nostru ca prunc a fost pentru o vreme în realitate în Egipt şi Israelul de asemenea a fost pentru o vreme în Egipt, există în mod evident şi o semnificaţie tipică. Fiul lui Dumnezeu a fost în lume un timp pentru cei pe care a venit să-i răscumpere şi să-i elibereze; dar El a fost chemat afară din ea — din Egipt — la natura mai înaltă, divină. La fel cei care sunt chemaţi să fie fraţii Săi şi comoştenitori cu El, „mădularele trupului Său”, Israelul adevărat al lui Dumnezeu, sunt chemaţi din Egipt; şi Învăţătorul mărturiseşte: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”.Isaia (31:1, 3), referindu-se la marele necaz acum iminent, spune: „Vai de cei care se coboară în Egipt [în lume] după ajutor [după idei şi planuri omeneşti şi după sfat cum ar trebui să acţioneze în criza acestei zile mari], care depind de cai [care se străduiesc încă să-şi menţină ideile doctrinare vechi, false] şi se încred în mulţimea carelor [organizaţiilor omeneşti] şi în puterea călăreţilor [a marilor lideri ai doctrinelor false], dar nu privesc spre Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul [pentru că siguranţa şi victoria în această zi de necaz nu va fi cu mulţimea]! … Căci egiptenii sunt oameni, nu Dumnezeu, şi caii lor sunt carne, nu duh. Doar mâna [puterea Sa — puterea adevărului şi alte agenţii — aşa cum o va face curând] să-Şi întindă Domnul, şi ocrotitorul se va clătina, iar cel ocrotit [de puterile Egiptului — ideile lumii] va cădea şi vor pieri cu toţii”.După ce toate planurile şi proiectele omeneşti vor fi dat greş şi când oamenii îşi vor fi aflat propria lor păcătoşenie şi neajutorare, ei vor începe să strige către Domnul după ((317)) ajutor. Atunci Iehova Se va arăta ca mare Mântuitor; şi El a pregătit deja Marea Piramidă ca parte a mijlocului Său de convingere a lumii privind înţelepciunea Sa, preştiinţa Sa şi harul Său. „Acesta va fi pentru Domnul oştirilor un semn şi o mărturie [o mărturie pentru preştiinţa Sa şi pentru îndurătorul Său plan de mântuire, cum vom vedea îndată] în ţara Egiptului. Ei [egiptenii — sărmana lume, în timpul marelui timp de necaz care vine] vor striga către Domnul din cauza asupritorilor şi El le va trimite un mântuitor şi un apărător, care să-i salveze. Atunci Domnul Se va descoperi egiptenilor [lumii] şi egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea [în Ziua Milenară — la sfârşitul timpului de necaz]. Vor aduce jertfe şi daruri de mâncare, vor face jurăminte Domnului şi le vor împlini. Astfel, Domnul va lovi pe egipteni [lumea — în marele timp de necaz chiar aproape], îi va lovi, dar îi va vindeca. Ei se vor întoarce la Domnul, care-i va asculta şi-i va vindeca.” Isa. 19:19-22.În timp ce dovada suplimentară, întăritoare, dată de Marea Piramidă la Cuvântul scris al lui Dumnezeu va fi o nouă cauză de bucurie pentru sfinţi, este evident că mărturia ei este intenţionată mai cu seamă pentru omenire în timpul Veacului Milenar. Mărturia acestui martor special şi remarcabil va da omenirii o nouă bază pentru credinţă, iubire şi zel, când la timpul cuvenit inimile oamenilor vor fi pregătite pentru adevăr. Este remarcabil de asemenea că (precum Planul Veacurilor din Cuvântul scris) acest „Martor” de piatră a păstrat tăcerea până acum, când mărturia lui va fi în scurt timp dată (Egiptului) lumii. Dar sfinţii, prietenii lui Dumnezeu de care El nu va ascunde nimic, au privilegiul să audă acum mărturia acestui martor, înainte ca mintea lumească să fie gata să-i aprecieze mărturiile. Numai când cineva este gata să-L asculte pe Domnul poate să aprecieze mărturia Lui.((318))Ieremia (32:20), când vorbeşte despre marile fapte ale lui Dumnezeu, declară că El a „făcut semne şi minuni până în ziua de azi, în ţara Egiptului”. Dumnezeu a arătat semne şi minuni în Egipt când El l-a scos pe Israel în triumf; dar de asemenea El a „făcut semne şi minuni” care rămân chiar „până în ziua [noastră] de azi”. Noi credem că Marea Piramidă este principalul dintre aceste semne şi minuni; ea începe acum să le vorbească oamenilor de ştiinţă în propriul lor limbaj şi prin ei tuturor oamenilor.Întrebările şi declaraţiile Domnului către Iov (38:3-7) cu privire la Pământ îşi găsesc o remarcabilă ilustrare în Marea Piramidă, despre care se crede că reprezintă, prin ea însăşi şi prin măsurătorile ei, Pământul şi planul lui Dumnezeu referitor la el. Ilustraţia folosită este cea a unei clădiri, şi credem că ea se potriveşte numai unei construcţii în formă de piramidă. Limbajul, deşi se aplică în primul rând la Pământ, este alcătuit să se potrivească ilustraţiei date în Marea Piramidă. Mai întâi se remarcă pregătirea temeliei, stânca pe care este construită Marea Piramidă. Apoi aranjamentul dimensiunilor ei, o caracteristică foarte proeminent arătată în Marea Piramidă, care abundă în măsurători semnificative. „Cine a întins frânghia de măsurat peste el?” Perfecţiunea formei Marii Piramide şi exactitatea ei în toate privinţele atestă că zidirea ei a fost ghidată de un arhitect maestru. „Pe ce sunt sprijinite temeliile lui?” Marea Piramidă are patru pietre la colţuri fixate în stâncă solidă. „Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?” O piramidă are cinci pietre din capul unghiului, dar aici referirea este la o piatră din capul unghiului deosebită — piatra din vârf. La cele patru pietre de temelie fixate în stâncă s-a făcut referire deja, iar cea care rămâne este piatra din capul unghiului de la vârf. Aceasta este piatra cea mai remarcabilă din construcţie — ea însăşi o piramidă perfectă, liniile întregii construcţii se conformează ei. De aceea întrebarea cu privire la ea este semnificativă şi atrage atenţia asupra potrivirii ei ((319)) deosebite şi asupra înţelepciunii şi iscusinţei care a pregătit-o şi a pus-o ca piatră din vârf.Făcându-se referire la această construcţie în repetate rânduri în Scripturi, nu ne putem îndoi că, dacă va fi întrebat, acest „Martor” al Domnului din ţara Egiptului va da o astfel de mărturie care va onora pe Iehova şi va corespunde pe deplin Cuvântului scris al Său. Prezentăm astfel acest „Martor” pentru că inspiraţia mărturiei lui va fi fără îndoială la fel de mult contestată ca şi cea a Scripturilor de către prinţul întunericului, dumnezeul acestei lumi, şi de către cei pe care el îi orbeşte faţă de adevăr.De ce, când şi de către cine a fost construită Marea Piramidă?Această chestiune a fost mult discutată în ultimii ani, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi scriptural. Mii de ani na fost descoperit nici un răspuns satisfăcător la ea. Vechea teorie că ea a fost construită pentru a fi un cavou sau mormânt pentru un rege egiptean nu este vrednică de crezare; căci, aşa cum vom vedea, s-a cerut mai mult decât înţelepciunea zilelor noastre, ca să nu mai spunem nimic de cea a Egiptului de acum patru mii de ani, ca să se proiecteze o asemenea construcţie. Pe lângă aceasta, ea nu conţine nimic de genul unui sicriu, a unei mumii sau a unei inscripţii. Numai când am ajuns timpul numit în profeţia lui Daniel „timpul sfârşitului”, când cunoştinţa trebuia să crească şi când cei înţelepţi trebuiau să înţeleagă planul lui Dumnezeu (Dan. 12:4, 9, 10), secretele Marii Piramide au început să fie înţelese şi întrebările noastre au început să aibă un răspuns raţional.Prima lucrare de importanţă în acest subiect, care dovedeşte că Marea Piramidă posedă aspecte ştiinţifice, a fost a domnului John Taylor din Anglia, în 1859 d. Cr., iar de atunci multe minţi capabile s-au preocupat de studierea ((320)) mai departe a mărturiei acestui minunat „Martor”, în special de când profesorul Piazzi Smyth, astronom regal al Scoţiei, a vizitat-o, a făcut un studiu timp de mai multe luni asupra particularităţilor ei şi a dat lumii faptele remarcabile privind construcţia şi măsurătorile ei, precum şi concluziile lui asupra lor. Acestei lucrări erudite şi ştiinţifice „Our inheritance in the Great Pyramid” („Moştenirea noastră în Marea Piramidă”) îi suntem în special îndatoraţi pentru datele de care ne-am folosit în acest capitol. Ilustraţiile noastre sunt copii ale câtorva din cele douăzeci şi cinci de planşe cu care este împodobită ultima ediţie a acelei lucrări.La câţiva ani după întoarcerea profesorului Smyth, s-a făcut sugestia că Marea Piramidă este „Martorul” lui Iehova şi că ea este un martor la fel de important pentru adevărul divin cât şi pentru ştiinţa naturală. Acesta a fost un gând nou atât pentru profesorul Smyth cât şi pentru alţii. Sugestia a venit din partea unui tânăr scoţian, Robert Menzies, care, studiind învăţăturile ştiinţifice ale Marii Piramide, a descoperit că în ea coexistă învăţături profetice şi cronologice.Curând a devenit evident că scopul construirii ei a fost să dea o mărturie a planului divin de mântuire, şi în egală măsură mărturia înţelepciunii divine privind adevăruri astronomice, cronologice, geometrice şi alte adevăruri importante. Totuşi, nedesluşind sfera şi desăvârşirea planului de mântuire descoperit în Scripturi, aceşti domni n-au reuşit până acum să observe cele mai uimitoare şi mai frumoase trăsături ale mărturiei Marii Piramide în acestă direcţie, pe care noi acum o găsim a fi o foarte deplină şi completă confirmare a planului veacurilor şi a timpurilor şi perioadelor asociate cu el, aşa cum sunt învăţate în Scripturi şi prezentate în acest volum şi în volumele precedente ale seriei de Studii în Scripturi. Şi, mai mult, noi vedem că acest depozit de cunoştinţă, asemenea celei mai mari părţi a depozitului biblic, a fost ţinut pecetluit în mod intenţionat până când mărturia lui va fi necesară şi apreciată. Implică ((321)) aceasta că marele ei Arhitect a ştiut că va veni un timp când mărturia ei va fi necesară? Cu alte cuvinte, că va veni o vreme când Cuvântul scris al lui Dumnezeu nu va fi apreciat şi chiar existenţa lui va fi pusă sub semnul întrebării; când filosofia umană, sub numele de ştiinţă, va fi lăudată şi fiecare afirmaţie va fi supusă testelor ei? A decis Dumnezeu să Se dovedească pe Sine şi înţelepciunea Sa chiar prin aceste teste? Aşa ar părea. Această construcţie va face totuşi de ruşine înţelepciunea celor înţelepţi, ca un „Martor” pentru Domnul oştirilor —„În ziua aceea” — care a început deja.Profesorul Smyth a tras concluzia că Marea Piramidă a fost construită în anul 2170 î. Cr., ajungând la această concluzie în primul rând prin observaţii astronomice. Dânduşi seama că unghiurile pasajului ascendent corespund cu un telescop şi că „Pasajul de Intrare” corespunde cu „indicatorul” unui astronom, el s-a apucat să cerceteze către care stea anume putea el să indice cândva în trecut. Calculele au arătat că o stea, a Draconis, steauadragon, ocupase în ceruri o poziţie care privea direct în jos la intrare, la miezul nopţii echinocţiului de toamnă, în 2170 î. Cr. Apoi, considerându-se astronom la acea dată, cu indicatorul său fixat pe a Draconis, şi considerând pasajele ascendente ca şi cum ar fi un telescop, cu care ele seamănă mult, el a calculat ce constelaţie sau stea importantă ar fi fost în faţa telescopului său astfel fixat la data anumită arătată de indicatorul său, şi a găsit că trebuie să fi fost Pleiadele. O asemenea coincidenţă minunată l-a convins că data construirii Marii Piramide a fost indicată în acest fel; căci a Draconis este un simbol al păcatului şi al lui Satan, la fel cum Pleiadele sunt un simbol al lui Dumnezeu şi centrul universului. Marea Piramidă indică astfel că Arhitectul ei ştia despre larga răspândire a răului şi despre dominarea lui asupra cursului în jos al omenirii, şi indică de asemenea ce se află dincolo de orice vedere umană — că singura speranţă pentru rasă este în Iehova.((322))Această concluzie a profesorului Smyth, privind data construirii Marii Piramide, a fost din plin confirmată ulterior de anumite măsurători prin care Marea Piramidă îşi indică singură data construirii. Înţelegerea faptului că Marea Piramidă arată o înţelepciune a proiectului pe care egiptenii n-ar fi putut s-o aibă — o înţelepciune divină care trebuie să fi fost realizată sub supravegherea vreunui slujitor inspirat al lui Dumnezeu — a condus la presupunerea că Melhisedec a fost constructorul ei. El a fost „împăratul Salemului [adică împăratul păcii], preot al Dumnezeului Prea Înalt”, şi ca persoană şi tip a ocupat o poziţie atât de înaltă încât a fost un binecuvântător al lui Avraam, care de asemenea i-a plătit zeciuieli. Puţine lucruri putem cunoaşte despre aceasta, decât că Melhisedec a fost un rege mare şi paşnic şi că a trăit cam pe timpul acela şi nu departe de locul Marii Piramide.S-a presupus că Melhisedec, deşi nu era egiptean, a folosit forţă de muncă egipteană pentru construirea Marii Piramide. Şi în oarecare măsură tradiţiile Egiptului sprijină o asemenea teorie. Ele descoperă faptul că Egiptul a suferit o invazie deosebită cam pe timpul acela din partea unui popor pe care tradiţia îl numeşte doar hyksos (adică Regi păstori sau Regi paşnici). Aceşti invadatori se pare că n-au încercat să tulbure guvernarea generală a Egiptului, şi, după ce au stat o vreme cu un scop nerecunoscut de tradiţie, au părăsit Egiptul la fel de paşnic cum au venit. Se presupune că aceşti hyksos sau Regi paşnici îl includeau şi pe Melhisedec şi se crede că ei au fost constructorii Marii Piramide — altarul şi „Martorul” lui Dumnezeu în ţara Egiptului.Manetho, un preot şi scrib egiptean, este citat de Iosefus şi de alţii că a spus: „Am avut cândva un rege care se numea Timaus. Pe vremea aceea s-a întâmplat, nu ştiu cum, că divinitatea a fost nemulţumită de noi; şi atunci au venit din Răsărit, într-un fel ciudat, oameni de rasă umilă [nu erau războinici], hyksos, care au avut curajul să invadeze ţara noastră şi au supus-o cu uşurinţă prin puterea lor, fără luptă. Şi când i-au avut în mâinile lor pe conducătorii noştri, au demolat templele zeilor”.((323))

((324)) (325))Amplasarea ei specialăMarea Piramidă este situată pe un platou stâncos mai ridicat, dominând fluviul Nil, nu departe de oraşul Cairo, în Egipt. Un lucru remarcabil în legătură cu amplasarea ei este că delta Nilului formează o linie de coastă maritimă care are forma unui adevărat sfert de cerc, cu Marea Piramidă marcând unghiul interior.Relaţia Marii Piramide cu coasta a fost descoperită de domnul Henry Mitchell, hidrolog şef al Controlului de Coastă al Statelor Unite, care a vizitat Egiptul în 1868 ca să raporteze înaintarea Canalului Suez. Observaţia sa privind regularitatea curburii de-a lungul întregii coaste de nord a Egiptului l-a făcut să tragă concluzia că era indicat un punct central de origine fizică. Căutând acest mare centru, el l-a găsit marcat de Marea Piramidă, care l-a făcut să exclame: „Acest monument stă într-o poziţie fizică mai importantă decât orice altă clădire ridicată de om”.O linie trasă de la pasajul de intrare direct spre nord ar trece prin punctul cel mai nordic al coastei Egiptului; şi linii trase în continuarea diagonalelor nord-estică şi nord-vestică ale construcţiei, ar cuprinde ambele laturi ale deltei, incluzând astfel ţara în formă de evantai a Egiptului de Jos. (Vezi ilustraţia, pagina 323.) Construită la marginea cea mai de nord a platoului stâncos Gizeh şi privind peste acest sector sau ţară în formă de evantai deschis a Egiptului de Jos, se poate spune într-adevăr că este chiar la hotarul, precum şi în centrul ei convenţional, aşa cum este descrisă de profetul Isaia: „În vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în ţara Egiptului şi la hotar va fi un stâlp [piramidă] de aducere aminte pentru Domnul. Acesta va fi pentru Domnul oştirilor ((326)) un semn şi o mărturie în ţara Egiptului”. Un alt fapt vrednic de luat în seamă este că Marea Piramidă este situată în centrul geografic al suprafeţei uscatului lumii — incluzând America de Nord şi de Sud, necunoscute timp de secole după amplasarea şi construirea Marii Piramide.Lecţiile ei ştiinţificeMarea Piramidă ne vorbeşte, nu prin hieroglife, nici prin desene, ci numai prin amplasarea, construcţia şi măsurătorile sale. Singurele semne sau figuri originale găsite au fost în „Camerele din Construcţie” deasupra „Camerei Regelui”; absolut nici unul din acestea nu se află în pasajele şi camerele propriu-zise ale Piramidei. Omitem lecţiile ştiinţifice ale Marii Piramide pentru economie de spaţiu, pentru că nici unul dintr-o sută de cititori obişnuiţi nu ar înţelege termenii ştiinţifici, aşa încât să aprecieze demonstraţiile, şi în special pentru că ele n-ar fi parte din evanghelie, pe care noi avem misiunea să o prezentăm. Este suficient deci numai să sugerăm felul în care ea îl învaţă pe omul de ştiinţă. De exemplu, s-a găsit că suma bazei celor patru feţe la nivelul „temeliilor” are atâţia coţi piramidali câte zile sunt în patru ani, până la fracţiune — incluzând fracţiunea anului bisect. Măsurătorile în diagonală la bază, de la nord-est la sud-vest şi de la nord-vest la sud-est, însumate, dau atâţia ţoli câţi ani sunt în ciclul precesional. Astronomii au conchis deja că acest ciclu este de 25.827 de ani şi Marea Piramidă confirmă concluzia lor. Distanţa până la Soare, se susţine, este indicată, prin înălţimea şi unghiul Marii Piramide, a fi de 91.840.270 de mile [146.944.432 km], care corespunde aproape exact cu ultimele cifre la care au ajuns astronomii. Până de curând astronomii calculaseră că această distanţă este între nouăzeci şi nouăzeci şi şase de milioane de mile [144-156.600.000 km], ultimul lor calcul şi concluzie fiind nouăzeci şi două de milioane [147.200.000 km]. Marea Piramidă are de ((327)) asemenea propriul ei fel de a indica cel mai corect standard al tuturor greutăţilor şi măsurilor, bazat pe mărimea şi greutatea Pământului, pe care se spune de asemenea că le indică.Comentând asupra mărturiei ştiinţifice şi a amplasării acestui maiestuos „Martor”, reverendul Joseph Seiss, doctor în teologie, sugerează:„Este un gând încă şi mai măreţ întruchipat în această construcţie minunată. Din cele cinci puncte ale ei este unul de importanţă specială, în care se termină toate laturile şi liniile ei exterioare. Este colţul din vârf, care îşi înalţă demnul său deget arătător către Soare la amiază, şi prin distanţa lui de la bază indică distanţa medie de la Pământ la acel Soare. Şi dacă ne întoarcem la data pe care o dă Piramida în sine şi căutăm spre ce indica acel deget la miezul nopţii, găsim un indiciu mult mai sublim. Ştiinţa a descoperit în sfârşit că Soarele nu este un centru mort, cu planete învârtindu-se în jurul lui, iar el însuşi staţionar. Acum este recunoscut că şi Soarele este în mişcare, ducând cu el splendida lui suită de comete, planete, sateliţii lui şi ai lor, în jurul unui alt centru încă mult mai mare. Astronomii nu sunt încă întru totul de acord ce şi unde este acel centru. Unii însă cred că au găsit că direcţia lui este Pleiadele şi în special Alcyone, steaua centrală dintre renumitele Pleiade. Onoarea de a fi făcut această descoperire îi revine distinsului astronom german, profesorul J. H. Maedler. Alcyone deci, după câte a putut ştiinţa să-şi dea seama, ar părea să fie „scaunul de domnie al miazănoaptei” în care întregul sistem al gravitaţiei îşi are sediul central şi din care Atotputernicul Îşi guvernează Universul. Şi aici se află minunatul fapt corespondent, că la data construirii Marii Piramide, la miezul nopţii echinocţiului de toamnă şi ca atare la adevăratul început de an,* aşa cum este încă păstrat în tradiţiile multor ((328)) naţiuni, Pleiadele erau distribuite deasupra meridianului acestei Piramide, cu Alcyone (h Tauri) exact pe această linie. Aici deci este o indicare a celei mai înalte şi mai sublime trăsături la care biata ştiinţă umană este în stare doar să facă aluzie, şi care ar părea să dea un înţeles nebănuit şi puternic acelei conversaţii a lui Dumnezeu cu Iov, când El l-a întrebat: «Poţi tu să înnozi legăturile Pleiadei?»”*Începutul anului iudaic, inaugurat cu Ziua Ispăşirii, este arătat în Studii în Scripturi, Vol. II.Mărturia ei în legătură cu planul de răscumpărareDeşi fiecare trăsătură a învăţăturii Marii Piramide este importantă şi de interes, cel mai mare interes al nostru se centrează în tăcutul dar elocventul ei simbolism al planului lui Dumnezeu — Planul Veacurilor. Ar fi însă imposibil să înţelegem planul lui Dumnezeu aşa cum este ilustrat de ea, dacă n-am fi descoperit mai întâi acest plan în Biblie. Dar văzându-l înfăţişat acolo, este o întărire pentru credinţă săl vedem din nou atât de frumos schiţat aici; şi să observăm mai departe că atât adevărurile Naturii cât şi ale Revelaţiei sunt recunoscute şi mărturisite de acelaşi mare Autor în acest minunat „Martor” de piatră.În acest aspect al învăţăturilor ei, Marea Piramidă, văzută din afară, are o semnificaţie frumoasă, reprezentând planul lui Dumnezeu complet, aşa cum va fi el la sfârşitul Veacului Milenar. Încununarea va fi Cristos, Capul recunoscut peste toţi; şi toate celelalte pietre vor fi în mod potrivit încadrate în clădirea glorioasă, completă şi perfectă. Tot acest proces de dăltuire, şlefuire şi potrivire va fi atunci completat şi toate vor fi legate şi cimentate împreună, una de alta şi de Cap, cu iubire. Dacă Marea Piramidă, ca întreg, reprezintă planul lui Dumnezeu complet, piatra ei unghiulară din vârf ar trebui săL reprezinte pe Cristos, pe care Dumnezeu L-a înălţat mult, să fie Cap peste toţi. Şi faptul că ea Îl reprezintă pe Cristos este indicat nu numai de potrivirea ei exactă ca simbol al lui Cristos*, ((329)) ci şi de numeroasele referiri la simbol făcute de profeţi, de apostoli şi de Domnul nostru Isus însuşi.*Vezi Vol. I, cap. 5; de asemenea Planul Veacurilor, Vol. I, x, y, z, W.Isaia (28:16) se referă la Cristos ca „piatra de preţ … din capul unghiului”. Zaharia (4:7) se referă la amplasarea ei cu mare bucurie în vârful edificiului terminat, spunând: „El va pune piatra cea mai însemnată din vârf, cu strigăte: «Îndurare, îndurare cu ea!»” Fără îndoială, când s-a pus piatra din vârf a Marii Piramide bucuria a fost mare printre constructori şi printre toţi cei interesaţi în ea, să vadă această încununare a lucrării terminate. Iov (38:6, 7) de asemenea vorbeşte despre bucuria care a fost când s-a pus piatra unghiulară principală, şi el specifică piatra din vârf sau piatra unghiulară de încununare, menţionând mai întâi celelalte patru pietre unghiulare, spunând: „Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau împreună în cântări de bucurie?” Profetul David de asemenea se referă la Domnul nostru şi foloseşte o figură de stil care corespunde exact cu cea a acestui „Martor” de piatră din Egipt. El spune profetic, din punctul de vedere al viitorului: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului. Domnul a făcut lucrul acesta şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri. Aceasta este ziua [ziua milenară a gloriei lui Cristos în calitate de Cap şi Conducător al lumii] pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne înveselim în ea!” (Ps. 118:22-24). Israelul trupesc nu L-a acceptat pe Cristos ca piatră din vârf şi prin urmare a fost respins de la poziţia de casă specială a lui Dumnezeu — Israelul spiritual fiind zidit în locul lui, în Cristos Capul. Şi ne amintim că Domnul nostru Şi-a aplicat chiar această profeţie la Sine Însuşi, şi a arătat că El a fost piatra lepădată, şi că Israel, prin constructorii lui, preoţii şi fariseii, au fost cei care au lepădato. Mat. 21:42, 44; Fapt. 4:11.Cât de perfect ilustrează piatra din vârful Marii Piramide toate acestea! Piatra din vârf, fiind mai întâi finisată, va servi lucrătorilor ca un tipar sau model pentru întreaga ((330)) construcţie, ale cărei unghiuri şi proporţii trebuie să fie conformate după ea. Dar ne putem uşor imagina că înainte ca această piatră din vârf să fie recunoscută ca tipar pentru toată construcţia, ea a fost lepădată de către zidari, considerată de nimic, unii dintre ei nu s-au putut gândi la nici un loc potrivit pentru ea; cele cinci feţe ale ei, cinci colţuri şi şaisprezece unghiuri diferite făcând-o nepotrivită pentru construcţie, până când a fost necesară chiar piatra din vârf, şi atunci nu s-a potrivit nici o altă piatră. În toţi anii în care lucrarea de zidire a înaintat, această Piatră Principală din Capul Unghiului a fost „o piatră de poticnire” şi „o stâncă de cădere” pentru cei nefamiliarizaţi cu utilitatea şi locul ei, întocmai cum este Cristos şi va continua să fie pentru mulţi, până când ei Îl vor vedea înălţat ca Piatra din Capul Unghiului din planul lui Dumnezeu.Figura piramidei reprezintă perfecţiunea şi deplinătatea şi ne vorbeşte în simbol despre planul lui Dumnezeu, arătând că „în dispensaţia plinătăţii timpurilor, El va uni [într-o familie armonioasă, deşi în planuri diferite de existenţă] sub un Cap, toate lucrurile din cer şi de pe pământ, sub Cristos” — toate care nu se vor putea conforma fiind nimicite. Efes. 1:10; 2:20-22 — Diaglott.Cum schiţează construcţia internă a Marii PiramidePlanul de RăscumpărareDar în timp ce mărturia exterioară a acestei măreţe construcţii este astfel completă şi în acord cu revelaţia scrisă a lui Dumnezeu, construcţia sa interioară este încă şi mai minunată. În timp ce forma ei exterioară ilustrează rezultatele complete ale Planului de Răscumpărare* al lui Dumnezeu, construcţia interioară marchează şi ilustrează fiecare trăsătură importantă a acelui plan, aşa cum s-a dezvoltat el veac după veac, până la glorioasa şi completa ((331)) lui împlinire. Aici pietrele de la diferite nivele sau planuri reprezintă perfecţiunea tuturor celor care, sub Cristos Isus, Capul nostru, vor ajunge în conformitate cu voinţa perfectă a lui Dumnezeu, după cum am văzut deja din mărturia Scripturii. Unii vor fi desăvârşiţi în planul uman şi alţii în planurile sau naturile spirituală şi divină. Astfel podeaua „Camerei Regelui” este arătată a fi în al cincizecilea rând de zidărie, cea a „Camerei Reginei” în rândul al douăzeci şi cincilea, iar capătul de jos al „Primului Pasaj Ascendent”, dacă este extins cu „Dopul”, aşa cum va fi arătat imediat, ajunge până jos la linia bazală a Piramidei. Astfel, de la linia bazală în sus, Marea Piramidă pare să stea ca o emblemă a planului lui Dumnezeu de mântuire sau de ridicare din păcat şi moarte, prevăzută pentru întreaga omenire. Linia bazală corespunde astfel cu data confirmării făgăduinţei lui Dumnezeu către Israelul tipic — începutul procesului de ridicare sau mântuire.*Vezi Planul Veacurilor în Vol. ISugerăm un studiu atent al schiţei însoţitoare care arată aranjamentul interior al acestei construcţii minunate. Marea Piramidă are doar un singur „Pasaj de Intrare” potrivit. Acest pasaj este regulat, dar scund şi înclinat şi duce în jos spre o mică încăpere sau „Cameră Subterană” tăiată în stâncă. Această cameră are o construcţie specifică, tavanul fiind bine finisat, în timp ce pereţii sunt doar începuţi iar partea de jos este accidentată şi nefinisată. Aceasta a sugerat unora ideea de „abis fără fund”, termen folosit în Scripturi ca să reprezinte dezastrul, uitarea şi stingerea. Acest „Pasaj de Intrare” reprezintă potrivit cursul actual descendent al omenirii spre nimicire, în timp ce „Camera Subterană”, prin construcţia ei specială, ilustrează marele necaz, dezastru, marea nimicire, „plata păcatului”, spre care duce cursul descendent.„Primul Pasaj Ascendent” este cam de aceeaşi mărime cu „Pasajul de Intrare” din care se ramifică. Este mic, scund şi dificil de urcat, dar la capătul de sus se deschide ((332)) într-un culoar mare, elegant, numit „Marea Galerie”, al cărui tavan este de şapte ori mai înalt decât pasajele care duc la el. Se presupune că „Pasajul Ascendent”, scund, reprezintă dispensaţia Legii şi Israelul ca naţiune de la ieşirea lui din Egipt. Atunci ei au părăsit naţiunile lumii şi cursul lor descendent, ca să fie naţiunea sfântă a lui Dumnezeu şi sub legea Sa — propunându-şi să umble de atunci încolo pe o cale ascendentă şi mai dificilă decât cea a lumii păgâne, adică să ţină Legea. Se înţelege că „Marea Galerie” reprezintă perioada chemării evanghelice — încă ascendentă şi dificilă, dar nu cu piedici ca aceea din urma ei. Înălţimea şi lăţimea mai mare a acestui pasaj reprezintă bine speranţele mai măreţe şi libertăţile mai mari ale Dispensaţiei creştine.Sub „Marea Galerie”, la capătul ei de jos, la acelaşi nivel cu podeaua, începe un „Pasaj Orizontal” care duce la o cameră mică numită de obicei „Camera Reginei”. La capătul de sus al „Marii Galerii” se află un alt coridor scund care duce la o cameră mică numită „Anticameră” care este o construcţie foarte ciudată şi care le-a sugerat unora ideea unei şcoli — un loc de instruire şi examinare.Dar camera principală a Marii Piramide, atât ca mărime cât şi ca importanţa amplasării, este puţin mai departe şi este separată de „Anticameră” printr-un alt coridor scund. Această cameră este cunoscută sub numele de „Camera Regelui”. Deasupra ei sunt câteva încăperi mici numite „Camerele din Construcţie”. Semnificaţia acestora, dacă au vreo semnificaţie, nu este legată de om, nici de vreo altă creatură care umblă pe jos, ci de fiinţe spirituale: deoarece se va observa pe schiţă că deşi feţele laterale şi cea de sus sunt drepte şi finisate, nici una dintre ele nu are podea. „Camera Regelui” conţine o „Ladă” sau o cutie de piatră, singura piesă de mobilier găsită în Marea Piramidă. În „Camera Regelui” ventilaţia se face prin două canale care traversează pereţii de pe feţele opuse şi ies în exterior — lăsate în acest scop de constructori. Unii au speculat că sunt încă şi alte camere şi pasaje care vor fi descoperite în viitor, dar noi nu împărtăşim această opinie; nouă ni se pare că pasajele şi camerele deja descoperite servesc pe deplin scopul divin intenţionat, de mărturie pentru tot planul lui Dumnezeu.((333))

((334)) ((335))Din partea de vest a capătului de jos sau nordic al „Marii Galerii”, prelungindu-se în jos, este un pasaj neregulat numit „Fântâna”, care duce în „Pasajul de Intrare” descendent. Traseul lui trece printr-o grotă în stâncă naturală. Legătura dintre acest pasaj şi „Marea Galerie” este foarte neregulată. S-ar părea că iniţial trecerea spre „Camera Regelui” a fost ascunsă, fiind acoperită de lespezile podelei din „Marea Galerie” şi de asemenea că o lespede de piatră a acoperit gura „Fântânii”. Dar acum tot capătul de jos al „Marii Galerii” este smuls, deschizând pasajul spre „Camera Reginei” şi lăsând „Fântâna” deschisă. Cei care au fost acolo şi au examinat locul spun că arată ca şi cum la gura „Fântânii” ar fi avut loc o explozie, deschizând-o brusc de jos. Totuşi, opinia noastră este că o astfel de explozie nu a avut loc niciodată, ci că lucrurile au fost lăsate dinadins de către constructori aşa cum sunt, ca să indice acelaşi lucru care ar fi indicat de presupusa explozie, la care se va face referire mai târziu. La drept vorbind, nici una dintre aceste pietre nu este de găsit acum şi ar fi fost foarte dificil a le îndepărta.La capătul de sus sau sudic al „Marii Galerii”, linia podelei „Anticamerei” şi a „Camerei Regelui” se prelungeşte în „Marea Galerie”, formând un obstacol abrupt, sau o treaptă înaltă la capătul ei de sus. Această treaptă iese în afară din peretele sudic cu şaizeci şi unu de ţoli. Acest perete de la capătul de sud al „Marii Galerii” are de asemenea o particularitate: nu este vertical, ci ((336)) înclinat spre nord — în partea de sus 20 de ţoli* — şi chiar la vârf este o deschidere sau un canal care face legătura cu aşa-numitele „Camere din Construcţie” deasupra „Camerei Regelui”.*Raportul doctorului J. Edgar.Coridoarele şi podelele Piramidei sunt din calcar, cum de fapt este întreaga construcţie, exceptând „Camera Regelui”, „Anticamera” şi coridorul dintre ele unde podeaua şi tavanul sunt din granit. Singura piesă din granit aflată în altă parte în construcţie este „Dopul” de granit, care etanşează bine capătul de jos al „Primului Pasaj Ascendent”. Aşa cum a fost iniţial lăsat de constructori, „Primul Pasaj Ascendent” a fost închis cu o piatră unghiulară bine fixată la capătul lui de jos, unde acesta se uneşte cu „Pasajul de Intrare”; şi acest lucru a fost atât de îngrijit făcut, încât „Primul Pasaj Ascendent” a fost necunoscut până când, la „timpul cuvenit”, piatra a căzut. Aproape de capătul de jos al acestui „Prim Pasaj Ascendent” şi chiar în spatele pietrei care îl închide, era „Dopul” de granit, făcut în uşoară formă de ic şi evident intenţionat să rămână acolo, deoarece a rezistat până acum tuturor eforturilor de a-l îndepărta.Deşi „Pasajul de Intrare” era bine cunoscut anticilor, după cum este atestat de istorici, totuşi Al Mamoun, un calif arab, a fost evident în necunoştinţă de situarea lui exactă, exceptând faptul că tradiţia îl localiza pe faţa de nord a Piramidei, când, în anul 825 d. Cr., cu mare cheltuială a săpat o intrare, cum se arată în schiţă, în speranţa găsirii unor comori minunate. Dar deşi ea conţinea mari comori intelectuale apreciate acum, ea nu conţinea nici una de felul celor căutate de arabi. Truda lor totuşi n-a fost complet în zadar; căci, în timp ce lucrau, piatra care sigila pasajul ascendent s-a mişcat din poziţia ei, a căzut în „Pasajul de Intrare” şi a spus secretul, scoţând astfel la iveală „Primul Pasaj Ascendent”. Arabii au presupus că în sfârşit au descoperit calea spre bogăţia secretă, şi, incapabili să scoată ((337)) „Dopul” de granit, au săpat un pasaj de-alungul lui, perforând mult mai uşor calcarul mai moale decât granitul.Mărturia Marii Piramide privind Planul VeacurilorÎntr-o scrisoare către profesorul Smyth, domnul Robert Menzies, tânărul scoţian care a sugerat cel dintâi caracteristica religioasă sau mesianică a învăţăturii Marii Piramide, spunea:„Din capătul de nord al Marii Galerii, înaintând în sus, încep anii vieţii Mântuitorului nostru, exprimaţi în raportul de un ţol la un an. Treizeci şi trei de ţoli-ani, ne duc chiar deasupra gurii Fântânii”.Da, acea „Fântâna” este cheia, cum s-ar zice, întregii chestiuni. Ea reprezintă nu numai moartea şi îngroparea Domnului nostru, dar şi învierea Sa. Aceasta din urmă este arătată prin caracteristica remarcată deja, că gura „Fântânii” şi împrejurul ei arată ca şi cum o explozie ar fi deschis-o de jos în sus. Astfel a rupt Domnul nostru legăturile morţii, aducând prin aceasta la lumină viaţa şi nemurirea — deschizând o cale nouă spre viaţă (Evr. 10:20). N-a fost posibil ca El să fie reţinut de moarte (Fapt. 2:24), se pare că este limbajul rocilor sfărâmate care înconjoară deschiderea de sus a acestei „Fântâni”. După cum „Fântâna” a fost singura cale de acces spre fiecare din aceste pasaje urcătoare ale Marii Piramide, tot aşa prin moartea şi învierea Răscumpărătorului nostru este singura cale spre viaţă pe oricare plan pentru rasa decăzută. După cum „Primul Pasaj Ascendent” a fost acolo dar nu se putea trece, tot aşa Legământul iudaic sau al Legii a fost ca o cale sau ofertă de viaţă, dar o cale inutilă sau pe care nu se putea trece spre viaţă: nimeni din rasa decăzută n-a putut sau na ajuns vreodată la viaţă parcurgând cursul ei prestabilit. „Nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii” la viaţă (Rom. 3:20). Ceea ce simbolizează „Fântâna”, adică răscumpărarea, este singura cale prin care vreun membru al rasei condamnate poate ajunge la marea prevedere a planului divin — viaţa veşnică.((338))Cu ani înainte de a se face această sugestie, că „Marea Galerie” reprezintă dispensaţia creştină, profesorul Smyth, prin observaţii astronomice, fixase data construirii Piramidei la 2170 î. Cr.; când domnul Menzies a sugerat că numărul de ţoli ai liniei podelei „Marii Galerii” reprezintă ani, cuiva i-a trecut prin minte că dacă teoria era adevărată, măsurarea liniei podelei de la capătul de jos al „Marii Galerii” în jos pe „Primul Pasaj Ascendent” până la joncţiunea acestuia cu „Pasajul de Intrare” şi de acolo în sus de-a lungul „Pasajului de Intrare” spre intrarea Piramidei, ar trebui să se descopere vreun semn sau vreun indiciu în pasaj care să corespundă şi astfel să dovedească data construirii Piramidei şi corectitudinea teoriei un ţol pentru un an. Acesta, deşi raţional, a fost un test crucial şi s-a obţinut serviciul unui inginer civil ca să viziteze din nou Marea Piramidă şi să facă măsurători foarte precise ale pasajelor, camerelor etc. Aceasta a fost în 1872; şi raportul acestui domn a fost o confirmare până la cel mai mic amănunt. Măsurătorile lui arată nivelul podelei tocmai arătat a fi de 2170&»189; ţoli, până la o linie trasă foarte fin în pereţii „Pasajului de Intrare”. Astfel data construirii ei este dublu atestată, în timp ce nivelul podelei pasajelor ei arată a fi pagini de istorie şi cronologie, care vor mai fi auzite în general ca o „mărturie pentru Domnul în ţara Egiptului”.Aici, mulţumită măsurătorilor foarte exacte ale tuturor pasajelor, furnizate de profesorul Smyth, suntem ajutaţi să ajungem la ceea ce pentru noi sunt de departe cele mai interesante aspecte date până acum ale mărturiei acestui „Martor”.((339))

((340)) ((341))La început, când am ajuns să apreciem ceea ce am menţionat deja din mărturia Marii Piramide, am spus imediat: Dacă aceasta într-adevăr se dovedeşte a fi o Biblie în piatră, dacă ea este o înregistrare a planurilor secrete ale Marelui Arhitect al Universului, etalând preştiinţa şi înţelepciunea Lui, ea ar trebui să fie şi va fi în deplin acord cu Cuvântul Său scris. Faptul că secretele Piramidei au fost păstrate până la încheierea a şase mii de ani de istorie a lumii, dar că ea începe acum să-şi dea mărturia pe măsură ce Aurora Milenară se apropie, este în perfectă armonie cu Cuvântul scris, a cărui abundentă mărturie legată de gloriosul plan al lui Dumnezeu a fost la fel ţinută în secret de la întemeierea lumii şi numai acum începe să strălucească în plinătatea şi gloria ei.Am prezentat deja, în volumele precedente şi în capitolele precedente ale acestui volum, mărturia clară a Cuvântului scris, arătând că noi stăm în pragul unui veac nou — că Ziua Milenară se iveşte, cu schimbarea ei în stăpânirea pământului, de sub controlul „Prinţului lumii acesteia” şi al credincioşilor săi, sub controlul Celui „care are dreptul” (prin cumpărare) şi al sfinţilor Săi credincioşi. Am văzut că deşi rezultatul acestei schimbări va fi o mare binecuvântare, totuşi timpul transferului, în timp ce prinţul din prezent, „omul cel tare”, este în cursul legării şi casa lui este în cursul scoaterii de la putere (Mat. 12:29; Apoc. 20:2), va fi un timp de necaz intens. Dovezile scripturale ale timpului pe care le-am analizat arată că acest necaz trebuia să fie datat de la a doua venire a lui Cristos (octombrie 1874), când a început judecarea naţiunilor, sub influenţele luminătoare ale Zilei Domnului. Aceasta este arătată în Marea Piramidă astfel:„Pasajul Descendent”, de la intrarea Marii Piramide, care duce spre „Groapă” sau „Camera Subterană”, reprezintă cursul lumii în general (sub prinţul acestei lumi), spre marele timp de necaz („Groapa”) în care se va pune capăt răului. Măsurarea acestei perioade şi determinarea când se va ajunge la groapa necazului sunt destul de uşoare dacă avem o dată definită — un punct în Piramidă de la care să plecăm. ((342)) Avem acest reper ca dată, la joncţiunea „Primului Pasaj Ascendent” cu „Marea Galerie”. Acel punct marchează naşterea Domnului nostru Isus, aşa cum „Fântâna”, cu 33 de ţoli mai încolo, indică moartea Sa. Aşadar, dacă măsurăm înapoi în „Primul Pasaj Ascendent” până la joncţiunea lui cu „Pasajul de Intrare”, vom avea o dată fixă de marcat în pasajul descendent. Această măsură este 1542 de ţoli şi indică anul 1542 î. Cr., ca data la acel punct. Apoi măsurând de la acel punct în jos în „Pasajul de la Intrare”, ca să găsim distanţa până la intrarea în „Groapă”, care reprezintă marele necaz şi nimicire cu care trebuie să se sfârşească acest veac, când răul va fi răsturnat de la putere, găsim că este de 3457 de ţoli, simbolizând 3457 de ani de la data de mai sus, 1542 î. Cr. Acest calcul arată 1915 d. Cr., marcând începutul perioadei de necaz; căci 1542 de ani î. Cr. plus 1915 ani d. Cr. fac 3457 de ani. Astfel Piramida mărturiseşte că sfârşitul lui 1914 va fi începutul timpului de necaz cum n-a mai fost de când sunt popoarele — nu, şi nici nu va mai fi vreodată după aceea. Şi astfel se va observa că acest „Martor” confirmă pe deplin mărturia Bibliei asupra acestui subiect, aşa cum este arătat prin „Dispensaţiile Paralele” în Studii în Scripturi, Vol. II, cap. 7.Nimeni să nu se îndoiască de faptul că cei patruzeci de ani de „seceriş” au început în toamna lui 1874, din cauză că necazul nu a atins încă un stadiu atât de nemaipomenit şi de neîndurat, şi din cauză că, în unele privinţe, perioada „secerişului” a fost de la acea dată una de mare înaintare în cunoştinţă. Să ne amintim, de asemenea, că imaginile şi ilustraţiile Marii Piramide incluzând schiţa „Gropii” au fost realizate de profesorul Smyth fără vreo referire la această aplicare.În afară de aceasta, ar trebui să ne amintim că Cuvântul Domnului arată clar că judecăţile acestui timp de necaz vor începe cu Biserica nominală ca pregătire pentru răsturnarea ei, şi în lupta egoismului dintre capital şi ((343)) muncă, ambele acestea organizându-se acum pentru necazul culminant.Forma şi finisarea acestei camere sau „Gropi”, care este cea mai de jos, sunt în mod special semnificative. În timp ce tavanul şi unele părţi din pereţi sunt regulate, ea nu are podea — fundul ei accidentat, nefinisat, coborând tot mai jos spre partea ei estică, dând motiv pentru numele de „Groapă Fără Fund”, care i s-a aplicat uneori. Această cameră vorbeşte atât despre libertate şi independenţă, cât şi despre necaz, atât despre înălţare, cât şi despre degradare; căci, atunci când călătorul ajunge în ea, înghesuit şi epuizat din cauza poziţiei ghemuite impuse de micimea „Pasajului de Intrare”, el găseşte aici nu numai o treaptă coborâtoare spre adâncimi mai mari şi pe „o podea care deranjează”, foarte neregulată şi spartă, dar el găseşte şi o mare înălţime, parte din această cameră fiind mult mai înaltă decât coridorul care duce la ea, ceea ce sugerează un loc foarte lărgit pentru funcţia sa mentală.Cât de mult este şi acest lucru în conformitate cu faptele. Nu putem vedea deja că spiritul libertăţii a ajuns la masele naţiunilor civilizate? Nu ne oprim aici să analizăm consecvenţele şi inconsecvenţele libertăţilor simţite şi pretinse de mase — ambele sunt sugerate în această cameră prin înălţimea tavanului şi prin adâncimea fundului ei: observăm doar faptul că lumina zilei noastre — Ziua Domnului — induce spiritul de libertate; şi spiritul de libertate ajungând în contact cu mândria, bogăţia şi puterea celor care încă au controlul, va fi cauza necazului despre care Scripturile ne asigură că în cele din urmă va fi foarte mare. Deşi deocamdată acesta de abia a început, regii şi împăraţii şi politicienii şi capitaliştii şi toţi oamenii îl văd venind, şi „oamenii îşi dau sufletul de groază în aşteptarea celor ce vor veni”; căci puterile cerurilor sunt clătinate şi în cele din urmă vor fi îndepărtate. Sistemele rele — civile, sociale şi religioase — ale „lumii rele de acum” se vor scufunda acolo în uitare, în nimicire, pe care camera subterană sau „Groapa” o simbolizează de asemenea. Căci noi privim ((344)) „Groapa” nu numai ca un simbol al necazului copleşitor care va cuprinde ordinea prezentă de lucruri într-o răsturnare şi nimicire (din cauza nepotrivirii lor cu ordinea mai bună de lucruri care trebuie stabilită sub Împărăţia lui Dumnezeu), ci şi ca un simbol al sfârşitului cert al fiecărei fiinţe care continuă să urmeze cursul descendent, şi care, sub luminarea deplină a Veacului Milenar, va refuza să se despartă de păcatele sale şi să urmeze dreptatea.Să observăm un alt punct în legătură cu aceasta: „Pasajul de Intrare” are o înclinare în jos până se apropie de „Groapă”, când încetează a fi înclinat şi merge orizontal. Măsurând înapoi de la intarea camerei subterane sau „Gropii”, până la unirea părţii orizontale cu partea înclinată a pasajului, găsim distanţa de 324 de ţoli; ca atare, începutul părţii nivelate a pasajului marchează o dată cu 324 de ani înainte de 1915, adică anul 1590. Aceasta ar părea să spună că la acea dată (1591 d. Cr.) sa întâmplat ceva care a avut o mare influenţă asupra cursului civilizaţiei şi care într-o măsură a oprit tendinţa ei descendentă. Ce s-a întâmplat atunci? Ce mişcare mare marcată de acea dată a avut o astfel de influenţă?Din nefericire nu găsim nici o măsurătoare exactă a acestei porţiuni din acest pasaj coborâtor şi suntem convinşi că schiţele profesorului Smyth nu sunt suficient de precise ca să justifice încrederea în „măsurătorile pe hârtie” bazate pe ele. O măsurătoare neconfirmată este 324 de ţoli piramidali, care măsuraţi înapoi ar arăta cam anul 1590 sau „ziua lui Shakespeare”. Totuşi, noi nu dăm nici o importanţă acestei sugestii.Un lucru este sigur — că acel pasaj jos, coborâtor, reprezintă cursul lumii, după cum pasajele urcătoare reprezintă cursul Bisericii „chemate”. Schimbarea de la o cale coborâtoare la una orizontală ar părea prin urmare să implice o luminare morală sau politică, sau o restrângere favorabilă de la cursul în jos.În mod indirect, Reforma protestantă din secolul al şaisprezecelea a făcut mult, fără îndoială, pentru ridicarea ((345)) lumii în toate privinţele. Ea a curăţat atmosfera morală de mare parte din ignoranţa şi superstiţia ei şi atât romano- catolicii cât şi protestanţii recunosc faptul că ea a marcat o eră nouă de progres universal.Nu pretindem, cum pretind unii, că în zilele noastre totul este urcător, mai degrabă decât coborâtor. Din contră, vedem multe lucruri în zilele noastre cu care nu putem fi de acord că sunt nici măcar civilizate, decum să fie în armonie cu voinţa divină. Vedem o mai largă concepţie „umanitară” predominantă în lume, care, deşi este departe de religia Domnului nostru Isus, este cu mult înaintea superstiţiilor ignorante din trecut.De fapt această îmbunătăţire socială din lume a fost cea care a dat naştere „Teoriei Evoluţiei” şi i-a făcut pe mulţi să conchidă că lumea se îmbunătăţeşte rapid tot mai mult, că ea n-a avut nevoie de nici un Mântuitor şi de lucrarea Lui răscumpărătoare şi n-are nevoie de nici o Împărăţie care să vină cu lucrarea de restabilire. Foarte curând biata lume îşi va da seama că ridicarea şi temelia egoismului pur înseamnă nemulţumire crescândă şi în cele din urmă anarhie. Numai cei din poporul Domnului, călăuziţi de Cuvântul Său, sunt capabili să vadă aceste lucruri în lumina lor cuvenită.Dar în timp ce măsurătorile de mai sus dădeau mărturiile lor armonioase, o altă măsurătoare părea să fie în totală lipsă de armonie cu relatarea Bibliei; anume cea a „Primului Pasaj Ascendent”, care după câte se pare reprezintă perioada de la exodul lui Israel din Egipt până la naşterea Domnului nostru Isus*. Relatarea Bibliei cu privire la acel timp, aşa cum a fost dată deja**, nu ne putem îndoi, şi-a demonstrat corectitudinea în atât de multe feluri. Ea a arătat că timpul de la exodul din Egipt până la anul 1 d. Cr. a fost exact 1614 ani, în timp ce ((346)) linia podelei „Primului Pasaj Ascendent” măsoară doar 1542 de ţoli. Apoi iarăşi, ştim sigur din cuvintele Domnului nostru şi ale profeţilor că veacul Legii şi „favoarea” pentru Israelul după trup nu au încetat la naşterea lui Isus, ci la trei ani şi jumătate după moartea Lui, la sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni de favoare a lor, în 36 d. Cr.+ Aceasta ar face perioada de la exod până la sfârşitul deplin al favorii lor (1614 plus 36) egală cu 1650 de ani. Şi deşi, într-un sens, măreţia şi binecuvântarea noii dispensaţii au început la naşterea lui Isus (Luca 2:10-14, 25-38), totuşi Marea Piramidă ar trebui să indice într-un fel oarecare lungimea deplină a favorii lui Israel. Am găsit în cele din urmă că aceasta este foarte ingenios arătată. „Dopul” de granit s-a dovedit a fi exact de lungimea care să completeze această perioadă chiar până la limită. Atunci am ştiut de ce acest „Dop” a fost atât de bine fixat încât nimeni na reuşit să-l scoată din loc. Marele Maestru Constructor l-a pus acolo ca să rămână, pentru ca noi să putem auzi astăzi mărturia lui confirmând Biblia, atât în privinţa planului ei, cât şi a cronologiei.*Această perioadă nu este aceeaşi cu cea pe care în Vol. II, cap. 7 am denumit-o şi descris-o ca Veacul Iudeu. Cel din urmă a început cu 198 de ani înainte de Exod, la moartea lui Iacov, şi nu s-a sfârşit până când Domnul, pe care ei L-au respins, le-a lăsat casa pustie, cu cinci zile înainte de răstignirea Sa.**Vol. II, paginile 230-232.+Vezi Vol. II, cap. 7.În măsurarea acestui pasaj cu „Dopul” lui, ar trebui să-l considerăm ca şi cum ar fi un telescop, cu „Dopul” scos până când capătul lui de sus ajunge la locul marcat iniţial de capătul lui de jos. Distanţa în jos de la intrarea de nord a „Marii Galerii” până la capătul de jos al „Dopului” de granit este de 1470 de ţoli, la care, dacă adăugăm lungimea „Dopului”, 179 de ţoli, avem un total de 1649 de ţoli, reprezentând 1649 de ani; şi diferenţa de un ţol-an între aceasta şi 1650 de ani arătaţi de cronologia biblică a acestei perioade este uşor de explicat când ne amintim că un capăt al acestui „Dop” de granit a fost cioplit considerabil de către cei care s-au străduit să-l scoată forţat din poziţia lui fixă în pasaj.Atât de exact confirmă „Martorul” de piatră mărturia Bibliei şi arată că perioada de la exodul lui Israel din Egipt până la sfârşitul ((347)) deplin al favorii lor naţionale*, 36 d. Cr., a fost de 1650 de ani. Dar nimeni să nu confunde această perioadă cu perioada arătată în Paralele dispensaţiilor iudaică şi creştină — arătând că cele două veacuri sunt de 1845 de ani lungime fiecare, unul de la moartea lui Iacov la 33 d. Cr., iar celălalt de la 33 d. Cr. la 1878 d. Cr.*Vezi Vol. II, cap. 3.Şi nu numai că acesta a fost un mod ingenios de a ascunde şi totuşi de a da lungimea perioadei de la exod la naşterea Domnului nostru (ca să fie la timpul cuvenit o confirmare a mărturiei Bibliei), dar cititorul atent va vedea uşor că se putea face numai într-un astfel de mod din două motive: Întâi, pentru că dispensaţia şi favoarea iudaică nu numai că au început la moartea lui Iacov, înainte de exodul din Egipt, dar au şi intrat şi au mers în paralel cu dispensaţia creştină în cei treizeci şi trei de ani ai vieţii pământeşti a Domnului nostru Isus; în al doilea rând, pentru că, dacă „Primul Pasaj Ascendent” sar fi făcut destul de lung pentru a reprezenta pe deplin Veacul Iudeu în ani-ţoli, ar fi fost necesar să se construiască piramida încă şi mai mare, care în schimb ar fi distrus aspectele şi lecţiile ei ştiinţifice.Să examinăm acum „Marea Galerie”, la sfârşitul „Primului Pasaj Ascendent”, observând şi mărturia ei simbolică. Ea este de şapte ori mai înaltă decât „Primul Pasaj Ascendent”. Are în pereţii ei şapte rânduri de pietre care se suprapun, din calcar crem neted, foarte şlefuit şi frumos cândva. Deşi are douăzeci şi opt de picioare î8,53 mş înălţime, este foarte îngustă, de numai şase picioare î1,82 mş la locul cel mai lat, dar se strâmtează la trei picioare î0,91 mş la podea şi la mai puţin de atât la tavan. Profesorul Greaves, un profesor de la Oxford din secolul cincisprezece, descriind-o a scris:„Este o lucrare foarte grandioasă şi nu este inferioară nici în privinţa curiozităţii artei, nici a bogăţiei de materiale, celor mai somptuoase şi mai magnifice clădiri. … Această galerie sau coridor sau oricum aş putea-o numi altfel, este construită din marmură (calcar) albă şi şlefuită, care este tăiată ((348)) foarte uniform în pătrate sau plăci mari. Din materialele din care este pavajul sunt şi tavanul şi pereţii laterali care o flanchează; îmbinarea lor este atât de strânsă încât de abia pot fi discernute de un ochi curios; şi ceea ce adaugă graţie întregii structuri, deşi face pasajul cu atât mai alunecos şi mai greu, este înclinaţia mare a urcuşului. … În aşezarea şi aranjarea marmurei (calcarului) din ambii pereţi laterali există o operă arhitecturală, după judecata mea, foarte graţioasă, şi anume că toate straturile sau rândurile, care sunt doar şapte (atât de mari sunt aceste pietre), sunt aşezate şi le depăşesc unele pe altele cam cu trei ţoli; partea de jos a stratului de deasupra depăşind partea de sus a următorului, şi aşa vin la rând şi restul pe măsură ce coboară”.Iar prof. Smyth declară că ar fi imposibil să fie reprezentată bine prin imagini, zicând:„Situaţia depăşeşte sfera imaginilor ortodoxe, datorită lăţimii mici, înălţimii mari arcuite şi înclinaţiei foarte deosebite a podelei lungi; o podea, când cineva priveşte de la capătul ei de nord spre sud, urcând şi urcând prin întuneric, ca şi cum ar părea veşnic; şi cu astfel de pantă abruptă, încât nici imaginea ei pictată de un artist pe un plan vertical n-ar putea spera vreodată să reprezinte mai mult decât o mică parte a acelei podele, ridicându-se în sus pe toată pânza şi ieşind la capătul de sus. În timp ce, privind spre nord de la capătul de sud al Galeriei, pierzi podeaua imediat şi vezi la nivelul ochiului, la distanţă, parte din tavanul abrupt coborând. Altfel, este suprapunerea solemnă a pereţilor înalţi, întunecaţi, trecând pe lângă tine pe ambele părţi; dar toate pe o pantă incomodă care vorbeşte despre trudă într-o direcţie, pericol în alta şi un munte de putere în toate părţile”.Ce ilustraţie minunată este dată în această „Mare Galerie”, a cursului Bisericii Creştine adevărate şi a căii turmei mici de biruitori din timpul lungii perioade a Veacului Evanghelic. Pereţii şi tavanul ei cândva frumoşi, albi-crem, formaţi din pietre care se suprapun regulat, toate înclinate ((349)) în sus, nu redau istoria Bisericii nominale, aşa cum au presupus unii — altfel ar fi departe de a fi uniforme şi ascendente — ci vorbesc despre marea favoare a lui Dumnezeu acordată în timpul Veacului Evanghelic, „chemarea de sus” la anumite libertăţi şi privilegii, oferită condiţionat tuturor îndreptăţiţilor în timpul Veacului Evanghelic, deschisă prin „Fântână” — răscumpărarea.Marea înălţime a acestei „Mari Galerii” — de şapte ori înălţimea pasajului care reprezintă dispensaţia iudaică (şapte fiind un simbol al completului sau plinătăţii) — reprezintă acea plinătate a binecuvântării conţinută în făgăduinţa avraamică, care în realitate este pusă înaintea Bisericii Evanghelice. „Camera regelui”, la capătul „Marii Galerii”, reprezintă capătul alergării spre care îi duce chemarea de sus din prezent pe toţi credincioşii; şi această „Cameră a Regelui”, după cum vom vedea imediat, este un simbol foarte potrivit al destinului final al Bisericii. Prin „Fântână” (care reprezintă răscumpărarea), chiar la intrarea acestei Galerii, şi pe care toţi care intră pe această cale trebuie s-o recunoască, este simbolizată frumos îndreptăţirea noastră. Astfel Marea Piramidă ne spune: „Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”.Lungimea aparent interminabilă a „Marii Galerii” arată cât de lung li s-a părut Veacul Evanghelic membrilor individuali ai Bisericii, în timp ce îngustimea ei reprezintă bine „calea îngustă care duce la viaţă”; şi marea ei înclinaţie, dificultatea cu care este urmată calea şi pericolul continuu de alunecare pentru cei care nu reuşesc să-şi vegheze cu vigilenţă paşii. Totuşi, între aceşti pereţi ai favorii divine este siguranţa şi securitatea tuturor celor care continuă în facerea de bine, care continuă să crească în har, să urce calea grea, să „umble nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”.Privind în sus de-a lungul „Marii Galerii”, vedem că ea are un sfârşit, aşa cum are şi un început. Astfel ni se spune că privilegiile nespus de mari şi scumpe oferite în acest Veac ((350)) Evanghelic vor înceta cândva — minunata chemare de sus la comoştenire cu Cristos ca „mireasa” Sa se va termina când un număr suficient pentru a completa „turma mică” va fi acceptat chemarea. Ceea ce acest „Martor” de piatră indică astfel în ilustraţie, Cuvântul scris clarifică foarte bine, arătând, aşa cum am văzut, că privilegiul de a alerga pentru marele premiu al „chemării de sus” aparţine exclusiv Veacului Evanghelic. N-a fost acordat nimănui înainte — Căpetenia noastră, Isus, fiind primul căruia I-a fost oferit, primul care a acceptat condiţiile ei de sacrificiu şi primul care a intrat în răsplăţile ei. Capătul de sud al „Marii Galerii” marchează la fel de clar sfârşitul sau limita chemării la natura divină după cum capătul ei de nord marchează începutul oferirii acestei mari favori.Dar fiindcă „Marea Galerie” reprezintă „chemarea” noastră „de sus” de către Dumnezeu, să privim mai departe şi să observăm la ce duce această chemare în cazul fiecărui individ. Am văzut deja în Scripturi că suntem chemaţi să suferim cu Cristos, să devenim morţi cu El şi apoi să intrăm în gloria Lui. Şi tot acest lucru îl găsim simbolizat izbitor în felul special prin care se ajunge la intrarea în „Camera Regelui” şi la sfârşitul „Marii Galerii”. Calea prin care cei care acceptă „chemarea de sus” pot să intre în gloria cerească, reprezentată prin „Camera Regelui”, nu este directă. Ei trebuie mai întâi să fie probaţi din toate punctele de vedere şi să fie găsiţi ascultători de voia lui Dumnezeu, altfel nu pot intra în odihna care rămâne. Acestea, învăţătura scripturală şi experienţa tuturor celor care aleargă pentru marele premiu, sunt astfel ilustrate convingător prin Marea Piramidă. După cum chemarea conduce la consacrare şi la lecţii de sacrificiu, tot aşa „Marea Galerie” conduce la anumite pasaje scunde care le simbolizează pe acestea. Ajuns la capătul ei de sus, călătorul trebuie să se aplece foarte jos la intrarea sau pasajul care duce în „Anticameră”. Această aplecare simbolizează consacrarea sau moartea voinţei umane, începutul jertfirii de sine, la care sunt chemaţi toţi ((351)) cei care vor să ajungă la natura divină. Cât de mult înseamnă această jertfire de sine este ştiut numai de cei care au acceptat chemarea şi care şi-au predat în realitate voinţa umană.Acest coridor scund, care reprezintă consacrarea, fiind trecut, suntem în ceea ce este cunoscut ca „Anticameră”. Aici podeaua nu mai este din calcar, din acest punct înainte mersul va fi pe granit solid, ceea ce poate fi interpretat ca o nouă poziţie sau o poziţie de „creaţii noi”. Dar când se pune piciorul pe podeaua de granit pentru a intra în noua poziţie de creaturi noi, se observă un obstacol uriaş de granit: este cunoscut ca „Lama de Granit”. Aceasta, ca o uşă care se închide de sus în jos, închide parţial calea, lăsând numai un pasaj scund cum este cel tocmai trecut, de patruzeci şi patru de ţoli înălţime, astfel încât trebuie să ne aplecăm iarăşi înainte de a ne putea bucura pe deplin de privilegiile reprezentate în „Anticameră”. Această „Lamă de Granit” reprezintă voinţa divină şi pare să spună celui care tocmai a trecut de pasajul scund care reprezintă predarea voinţei sale: „Nu este destul să-ţi sacrifici voinţa, planurile şi aranjamentele; trebuie să le faci pe toate acestea şi apoi să iei voinţa şi planul altuia; trebuie nu numai să-ţi sacrifici voinţa proprie, ci trebuie să te apleci la voinţa divină şi s-o accepţi în loc de a ta proprie, şi să devii activ în serviciul lui Dumnezeu înainte de a putea fi socotit o creatură nouă şi un moştenitor al naturii divine”.„Lama de Granit” odată trecută, stăm nestânjeniţi pe podeaua de granit în „Anticameră” (vezi ilustraţia). Aceasta este o cameră deosebită: pereţii ei sunt diferiţi unul de celălalt; ea pare să aibă pe alocuri un fel de lambriu, iar în unii din pereţii ei sunt săpate canale. În mod sigur pare să fie plină de lecţii încă nedescifrate pe deplin. Totuşi, sugestia celor care au vizitat-o, că seamănă cu o sală de clasă, pare să fie în perfectă armonie cu ceea ce trebuie să ne aşteptăm să reprezinte experienţele celor sfinţiţi, concepuţi de Adevăr. Această „Anticameră” simbolizează şcoala lui Cristos şi disciplinarea ((352)) — încercările credinţei, răbdării, îndurării etc. — la care sunt supuşi toţi cei care s-au consacrat pe deplin voinţei lui Dumnezeu; care le oferă ocazii pentru a birui şi pentru a-şi dovedi vrednicia, în calitate de biruitori, de un loc cu Cristos în domnia Sa viitoare de slavă. Dacă suntem fără asemenea lecţii şi probe, nu suntem fii şi moştenitori pe acest plan divin (Evr. 12:8). În viaţa actuală, după consacrarea noastră în serviciul Său, Dumnezeu ne şcolarizează şi ne disciplinează, şi prin aceasta nu numai ne încearcă fidelitatea faţă de El, potrivit legământului nostru, ci şi ne pregăteşte să compătimim cu alţii în încercare şi necaz, peste care El vrea să ne facă în curând conducători şi judecători. 1 Cor. 6:2, 3.Şi nu numai moartea voinţei, ci şi moartea reală trebuie să fie trecută înainte de a intra pe deplin şi în realitate în stările naturii noastre „noi”, „natura divină”. Şi acest lucru de asemenea este arătat de „Martorul” de piatră; căci la capătul cel mai îndepărtat al „Anticamerei” se află un pasaj foarte scund prin care se ajunge la intrarea în „Camera Regelui”. Astfel „Camera Regelui”, cea mai mare şi cea mai înaltă cameră din Piramidă, devine simbolul perfecţiunii naturii divine pe care o va câştiga „turma mică”, puţinii biruitori aleşi dintre cei „mulţi chemaţi” (a căror chemare este simbolizată prin „Marea Galerie”) care trec prin jertfire de sine şi încercare (simbolizate prin „Anticameră” şi prin pasajele scunde care duc la ea şi care pleacă de la ea). Chemarea la „natura divină” a ajuns mai întâi la Domnul nostru Isus, a cărui misiune pe pământ a fost pentru un scop dublu: (1) Să-i mântuiască pe păcătoşi prin plătirea preţului de răscumpărare pentru Adam şi pentru toţi care erau în el, şi (2) pentru ca prin acea supunere până la moarte să poată fi dovedit vrednic de natura şi gloria divină. Ca atare, se arată că „Marea Galerie” începe la naşterea Domnului nostru. Ea nu simbolizează deci Veacul Evanghelic, pentru că acela nu a început până când Isus a pus capăt Veacului Legii prin jertfa Sa pe cruce, la treizeci şi trei de ani după naşterea Sa; dar ea simbolizează chemarea cerească sau de sus (prin sacrificiu) la natura divină — „Camera Regelui”.((353))

((354)) ((355))Domnul nostru Isus a fost chemat astfel din momentul naşterii Sale; şi de la Cincizecime toţi credincioşii îndreptăţiţi sunt chemaţi la acelaşi privilegiu înalt, totuşi puţini acceptă chemarea la sacrificiu şi puţini îşi întăresc chemarea şi alegerea prin conformare din inimă la condiţii — mergând pe urmele Învăţătorului. Lungimea în timp a acestei „chemări de sus” la natura divină şi când încetează ea, sunt indicate prin lungimea şi terminarea acestei „Mari Galerii”, cum s-a arătat deja.„Camera Regelui” la care se poate ajunge numai prin „Marea Galerie” şi „Anticameră”, este în toate privinţele cea mai înaltă şi mai impresionantă încăpere din Marea Piramidă şi simbolizează în mod potrivit natura divină. Descriind-o, domnul Henry F. Gordon spune:„Este o încăpere foarte impresionantă, de 34 de picioare [10,36 m] lungime, 17 picioare [5,18 m] lăţime şi 19 picioare [5,79 m] înălţime, în întregime din granit roşu şlefuit; pereţii, podeaua şi tavanul din blocuri pătrate, exacte, şi unite împreună cu aşa rară dibăcie încât nici un împărat autocrat din timpurile moderne n-ar putea dori ceva mai uniform nobil şi mai rafinat. Singurul lucru pe care îl conţine această cameră este o ladă [de granit] goală [cutie de piatră] fără capac; şi este demn de remarcat că această ladă corespunde în capacitate cu chivotul sfânt din Cortul Întâlnirii Mozaic”.În Marea Piramidă granitul este utilizat să simbolizeze lucrurile divine sau natura divină, întocmai cum aurul o simbolizează în Cortul Întâlnirii şi în Templul Israelului tipic: pasajele scunde care duc în „Anticameră” şi în „Camera Regelui” corespund cu vălurile din faţa Sfintei şi a Sfintei Sfintelor; şi lada de granit, singurul mobilier din „Camera Regelui”, corespunde cu Chivotul Legământului, care era singurul mobilier din Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii şi din Templu. Ceea ce în una era din aur, în cealaltă este din granit şi cu aceeaşi semnificaţie simbolică.Aceasta nu este totul: găsim că aceleaşi adevăruri mari care au fost reprezentate simbolic în cele două încăperi ale Cortului Întâlnirii şi ale Templului, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, şi ((356)) vălurile care le separau, au perechea exactă în Marea Piramidă prin învăţăturile celor două încăperi, „Anticamera” şi „Camera Regelui” şi pasajele lor joase care le separă. „Anticamera”, ca şi Sfânta din Cortul Întâlnirii, reprezintă starea de relaţie cu Dumnezeu, ca nouă creaţie socotită şi comoştenitor cu Cristos al naturii şi gloriei divine, în care intră credinciosul când, după ce a acceptat iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu prin răscumpărare, îşi prezintă eul îndreptăţit ca o jertfă vie în serviciul lui Dumnezeu. După cum primul văl din Cortul Întâlnirii reprezintă consacrarea sau predarea sau moartea propriei noastre voinţe şi deplina supunere la voinţa lui Dumnezeu, tot aşa intrarea scundă în „Anticameră” simbolizează acelaşi mare eveniment care începe înnoirea vieţii în toţi cei care vor fi vreodată membri ai preoţimii împărăteşti.Această probă, care reprezintă punerea pe altar a tot ce avem, fiind trecută, credinciosul nu mai este socotit ca o fiinţă umană, ci ca o „creaţie nouă”, „părtaş firii dumnezeieşti”. Deşi de fapt el nu va fi făcut părtaş real al naturii divine până când va fi învăţat cu credincioşie lecţia supunerii la voinţa divină, în experienţele reale, în sacrificiile zilnice şi în şcoala vieţii actuale (reprezentate în pereţii „Anticamerei”, având o construcţie specială, şi în Masa pentru Punerea Pâinii Înainte, în Sfeşnicul de Aur şi în Altarul pentru Tămâie din Sfânta Cortului Întâlnirii); şi până când el va fi trecut prin moarte (reprezentată prin al doilea văl din Cortul Întâlnirii şi prin al doilea pasaj scund care duce în „Camera Regelui” din Piramidă); şi până când, printr-o parte în Întâia Înviere, el va fi intrat cu Cristos în plinătatea naturii şi gloriei divine făgăduite — partea lui veşnică, simbolizată prin „Camera Regelui”.Astfel Marea Piramidă mărturiseşte nu numai cursul coborâtor al omului în păcat, ci şi diferiţii paşi din planul divin prin care este făcută pregătirea pentru deplina lui recuperare din cădere, prin calea vieţii, deschisă prin moartea şi învierea Domnului nostru Isus.Se va observa din ilustraţie că podeaua de granit nu ajunge chiar până în faţa „Anticamerei”, în timp ce granitul tavanului ((357)) ajunge pe toată lungimea încăperii. Acesta pare să înveţe o lecţie în armonie cu ceea ce am văzut deja că este un aspect al planului divin, aşa cum acesta se referă la cei chemaţi care caută să intre în natura divină. Primul pasaj scund simbolizează consacrarea voinţei umane a credinciosului, care îi dă de fapt intrarea în „Sfânta” sau în starea sfinţită ca un potenţial moştenitor al gloriei şi nemuririi, reprezentată în „Anticameră”, al cărei tavan de granit îl acoperă acum; totuşi un atare nu trebuie considerat ca fiind intrat pe deplin în natura nouă până când este „înviat” la activitate şi la înnoirea vieţii; şi această probă este reprezentată prin „Lama de Granit”, care, din poziţia ei specială, atârnată, ca şi cum ar fi gata să cadă şi să blocheze astfel toată înaintarea viitoare, pare să spună: „Peregrine, chiar dacă ai ajuns până aici şi te-ai consacrat lui Dumnezeu, dacă nu ajungi să fii însufleţit de spiritul adevărului la activitate în serviciul Său, încă nu vei avea o poziţie reală în natura divină la care ai fost chemat sau invitat”. Cei trei paşi prin care cei chemaţi din Veacul Evanghelic trebuie să intre în gloria Domnului lor sunt astfel marcaţi în Marea Piramidă precum şi în Scripturi. Aceştia sunt: (1) Consacrarea, sau conceperea de spirit prin Cuvântul adevărului, simbolizată prin pasajul scund spre „Anticameră”; (2) Însufleţirea pentru serviciu activ şi sacrificiu prin sfinţirea spiritului şi credinţă în adevăr, simbolizate prin pasajul scund de sub „Lama de Granit”; (3) Naşterea din spirit în asemănarea desăvârşită cu Domnul nostru printr-o participare în Întâia Înviere, simbolizată prin pasajul scund înspre „Camera Regelui”.Naturile umană şi spirituală arătateReferindu-ne la ilustraţie, pagina 333, se va observa că o linie imaginară trasă prin axa verticală a Marii Piramide va lăsa „Camera Reginei” şi „Pasajul Orizontal”, „Pasajul de Intrare”, „Primul Pasaj Ascendent” şi „Marea Galerie”, toate pe partea de nord a acestei linii sau axe, şi numai „Anticamera” şi „Camera Regelui” pe partea ei de sud. Prin acest aranjament proiectantul Marii Piramide (Iehova) ne indică deosebirea dintre naturi, aşa cum este arătată în Volumul I, capitolul 10.((358))„Camera Reginei”, care reprezintă perfecţiunea umană după ce Veacul Milenar va fi restaurat pe toţi cei ascultători şi vrednici la asemănarea morală a Creatorului, învaţă, prin faptul că peretele ei din spate sau cel mai îndepărtat este pe aceeaşi linie cu axa Piramidei, că omenirea restaurată astfel la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi încă umană, va fi aproape de natura divină — atât de aproape cât poate fi o natură de alta care este în asemănarea ei. Şi toate pasajele ascendente care duc în direcţia acestei axe învaţă că toate dorinţele şi eforturile poporului lui Dumnezeu trebuie să fie spre perfecţiune umană, în timp ce ale Bisericii alese din Veacul Evanghelic trebuie să treacă dincolo de perfecţiunea umană. Ei, în calitate de comoştenitori cu Cristos, trebuie să intre în plinătatea naturii divine.Faptul că „Camera Subterană” sau „Groapa”, care reprezintă necaz şi moarte, nu este în întregime de aceeaşi parte a axei verticale cu „Camera Reginei” şi cu pasajul ei nu contrazice această interpretare; căci, strict vorbind, ea nu face parte deloc din structura Piramidei. Este sub Piramidă, cu mult sub linia ei bazală. Dar ea poate avea o altă lecţie de împărtăşit. O linie verticală de la peretele ei cel mai îndepărtat ar trece exact în lungul peretelui cel mai îndepărtat al „Anticamerei”; şi lecţia scoasă poate fi, în armonie cu atenţionarea scripturală, că este posibil pentru unii care au intrat în „Sfânta” sau în starea sfinţită (care au fost concepuţi prin cuvântul adevărului şi au fost chiar însufleţiţi prin el) să comită păcat care este spre moarte — moartea a doua.Astfel deci, relaţia poziţiei „Gropii” cu axa, dacă are vreo semnificaţie în legătură cu aranjamentul Piramidei de deasupra ei, ar părea să indice că moartea a doua — distrugerea definitivă, fără speranţă — va fi pedeapsa nu numai a păcătoşeniei voite a oamenilor care în timpul Veacului Milenar de ocazie binecuvântată vor refuza să meargă spre perfecţiune umană, dar şi a oricăruia dintre cei sfinţiţi în timpul Veacului Evanghelic care resping în mod voit haina de dreptate atribuită a lui Cristos, oferită şi acceptată mai înainte.((359))

((360)) ((361))Un alt punct vrednic de remarcat în legătură cu axa verticală a structurii Marii Piramide deasupra liniei sale bazale este acesta: întâia venire a Domnului nostru şi moartea Sa, marcate prin gura „Fântânii”, sunt de acea parte a axei Piramidei care reprezintă natura umană; şi localizarea ei la acelaşi nivel cu al coridorului care duce la „Camera Reginei”, care simbolizează perfecţiunea umană, este de asemenea demnă de luat în seamă. Marea Piramidă pare astfel să spună: „El a devenit trup” — omul Cristos Isus S-a dat pe Sine „răscumpărare pentru toţi”; totuşi El n-a cunoscut păcat, a fost sfânt, nepătat, despărţit de păcătoşi şi n-a luat deloc parte la cursul descendent, păcătos al rasei lui Adam (simbolizat prin pasajul spre „Groapă”). Mai mult, localizarea „Grotei” şi faptul că ea a fost naturală şi nu săpată, sunt semnificative. Evident ea simbolizează moartea Domnului nostru Isus. Faptul că a fost naturală învaţă că sacrificiul de Sine al Domnului n-a fost o întâmplare, ci o chestiune preorânduită, prearanjată în planul lui Iehova înainte de a începe realizarea planului simbolizat prin Piramidă. Faptul că este amplasată deasupra şi nu dedesubtul liniei bazale a Piramidei, pare să dea încă o învăţătură în armonie cu Scripturile — că deşi Domnul nostru a murit ca răscumpărare pentru păcătoşi, El n-a coborât în păcat şi degradare, ci chiar şi în moartea Sa a fost în limitele planului divin, aşa cum este simbolizat în structura Piramidei deasupra liniei bazale.Acum se ridică o întrebare de mare interes: Mărturia Piramidei în legătură cu timpul de încheiere a chemării de sus, confirmă ea oare mărturia Scripturii asupra acestui subiect? Arată ea oare sfârşitul „Marii Galerii” la timpul exact la care Scripturile ne asigură că se va încheia chemarea lui Dumnezeu la această favoare? Sau contrazice ea ceea ce deja am învăţat din Scripturi, şi arată o perioadă mai lungă sau mai scurtă a chemării la natura divină?Aceasta va fi o altă „probă hotărâtoare”, însă nu o probă a Cuvântului lui Dumnezeu şi a minunatei lui mărturii, care este mai presus de toate celelalte, ci o probă a acestui „Martor” de piatră. Va dovedi aceasta mai departe arhitectura ei divină prin aceea că va confirma mărturia Scripturii, sau va arăta mai multă sau mai puţină nepotrivire? Dacă va confirma relatarea biblică în mod special şi amănunţit, ea îşi va merita într-adevăr numele dat de Dr. Seiss — „Un miracol în piatră”.((362))Ei bine, nu putem spune nimic mai puţin despre ea; căci mărturia ei este în deplin acord şi în fiecare amănunt cu tot planul lui Dumnezeu aşa cum l-am învăţat din Scripturi. Minunatele ei corespondenţe cu Biblia nu lasă loc de îndoială că acelaşi inspirator divin al profeţilor şi al apostolilor a inspirat şi acest „Martor”. Să examinăm mai în amănunt unele dintre aceste armonii.Să ne amintim că Scripturile ne arată că sfârşitul complet al puterii neamurilor în lume şi timpul de necaz care aduce răsturnarea lor va urma anului 1914 d. Cr., şi cu puţin timp înainte de acea dată ultimii membri ai Bisericii lui Cristos vor fi „schimbaţi”, glorificaţi. Să ne amintim şi aceea că Scripturile ne dovedesc în diferite feluri — prin Ciclurile Jubileului, prin cele 1335 de zile din Daniel, prin Dispensaţiile paralele etc. — că „secerişul” sau sfârşitul acestui veac trebuia să înceapă în octombrie 1874 şi că Marele Secerător trebuia să fie atunci prezent; apoi, după şapte ani — în octombrie 1881 — „chemarea de sus” a încetat, deşi unii vor fi admişi după aceea la aceleaşi favoruri, fără a se face o chemare generală, pentru a completa locurile unora dintre cei chemaţi care, fiind încercaţi, vor fi găsiţi nevrednici. Apoi să privim modul în care „Martorul” de piatră confirmă aceleaşi date şi ilustrează chiar aceleaşi lecţii. Astfel:Linia suprafeţei podelei „Marii Galerii”, de la peretele de nord la cel de sud, a fost măsurată cu mare grijă de două ori în anii recenţi şi s-au obţinut trei grupe distincte de măsurători. O măsurătoare (a) este de la peretele din capătul de nord, măsurat până la „Treaptă” şi apoi — omiţând partea care urcă sau frontală — de-a lungul feţei de sus, a feţei orizontale a podelei „Marii Galerii”; altă măsurătoare (b) arată lungimea măsurată prin „Treaptă”, ca şi cum treapta n-ar fi acolo; altă măsurătoare (c) dă toată suprafaţa podelei şi în sus pe faţa sau partea care urcă a „Treptei” şi de-a lungul feţei ei orizontale. Prof. Smyth a găsit că prima dintre aceste măsurători (a) este de 1874 de ţoli piramidali, a doua (b) de 1881 de ţoli piramidali, iar a treia (c) de 1910 ţoli piramidali; în timp ce d-nul Flinders Petrie raportează aceste măsurători cu 8 zecimi dintr-un ţol mai lungi. Prin urmare, o estimare raţională şi fără îndoială foarte aproape de corectitudine ar fi să numim aceste cifre (a) 1875, (b) 1882 şi (c) 1911 ţoli piramidali.((363))Acum noi întrebăm: Dacă ţolii liniari ai podelei acestor pasaje reprezintă un an fiecare, aşa cum au pretins şi au admis cei care au studiat Piramida, ce dată ar indica aceste măsurători ale „Marii Galerii” ca sfârşit al chemării de sus la natura divină, pe care „Marea Galerie” o simbolizează? Răspundem că aplicând aceşti ţoli-ani la socotirea actuală a timpului, trebuie să ne amintim că data noastră d. Cr. este cu un an şi trei luni în urma datei reale, după cum se arată în Volumul II, paginile 54-62. Şi în timp ce aceasta n-ar avea nici o importanţă în calcularea unei perioade de la o dată fixă dinainte de Cristos, sau de la o dată fixă după Cristos, acest lucru ar trebui recunoscut în acest caz. Unde acelaşi eveniment, naşterea lui Isus, este punctul de pornire, trebuie luată în considerare eroarea în fixarea datei d. Cr., pentru a ajunge la rezultate corecte. Pentru simplificare vom lua data noastră eronată d. Cr. ca standard şi vom reduce cifrele Piramidei în mod corespunzător, scăzând din ele un ţol şi un sfert, aşa încât ele vor corespunde cu calculul nostru comun. Astfel reduse, ele arată: (a) 1875 minus 1&»188; egal 1873&»190;; (b) 1882 minus 1&»188; egal 1880&»190;; şi (c) 1911 minus 1&»188; egal 1909&»190;, şi dau datele: (a) octombrie 1874, (b) octombrie 1881 şi (c) octombrie 1910 d. Cr.Acest sfârşit întreit este în deplină armonie cu ceea ce am găsit că învaţă Scripturile: că „secerişul, sfârşitul veacului”, a fost atins în octombrie 1874 şi că „chemarea” propriu-zisă s-a sfârşit în octombrie 1881, deşi va urma o perioadă în care, chiar dacă chemarea generală a încetat, aceleaşi privilegii vor fi oferite unora care vor fi vrednici, pentru a completa locurile unora dintre cei chemaţi deja, care, în încercare, nu vor fi găsiţi vrednici de coroanele alocate lor când au acceptat chemarea. Cât va dura această cernere a consacraţilor, timp în care unora li se vor acorda coroanele celor socotiţi nevrednici şi numele lor scrise în locul unora ale căror nume vor fi şterse (Apoc. 3:5, 11), Scripturile nu indică, după câte am văzut noi; dar această dată, 1910, indicată de Piramidă, pare să se armonizeze bine cu datele furnizate de Biblie. Nu sunt decât câţiva ani până la încheierea deplină a timpului de necaz care pune capăt timpurilor neamurilor; şi când ne amintim cuvintele Domnului, că biruitorii vor fi socotiţi vrednici să scape de cel mai ((364)) sever necaz care vine peste lume, putem înţelege că face referire la necazul anarhiei care va urma după octombrie 1914; dar un necaz mai ales peste Biserică poate fi aşteptat cam prin 1910 d. Cr.Nu este acesta un acord cât se poate de remarcabil între acest „Martor” de piatră şi Biblie? Datele octombrie 1874 şi octombrie 1881 sunt exacte, în timp ce 1910, deşi nu este dată în Scripturi, pare mai mult decât una raţională pentru ceva eveniment important în experienţa şi încercarea finală a Bisericii, în timp ce 1914 d. Cr. este în mod evident bine definită ca finalul lui, după care urmează cel mai mare timp de necaz al lumii, de care unii din „mulţimea cea mare” pot avea parte. Şi în legătură cu aceasta să ne amintim că această dată limită — 1914 d. Cr. — poate fi martorul nu numai al completării alegerii, încercării şi glorificării întregului corp al lui Cristos, ci şi al curăţării unora din acea mulţime mai mare de credincioşi consacraţi care, de frică şi descurajare, n-au reuşit să aducă sacrificii acceptabile lui Dumnezeu şi de aceea au devenit mai mult sau mai puţin contaminaţi cu ideile şi căile lumii. Se poate ca unii dintre aceştia, înainte de sfârşitul acestei perioade, să vină din necazul cel mare (Apoc. 7:14). Mulţi dintre aceştia se leagă acum strâns în diferiţii snopi de neghină pentru ardere; şi aceştia vor putea să scape numai când necazul înfocat din partea de la urmă a perioadei de seceriş va arde legăturile robiei Babilonului — „mântuiţi, dar ca prin foc”. Ei trebuie să vadă ruina totală a Babilonului cel Mare şi să primească o măsură din pedepsele lui (Apoc. 18:4). Cei patru ani de la 1910 până la sfârşitul lui 1914, indicaţi astfel în Marea Piramidă, vor fi fără îndoială un timp de „prigonire de foc” asupra Bisericii (1 Cor. 3:15), care precedă anarhia lumii, care nu poate dura mult — „Dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Mat. 24:22.Acesta nu este tot simbolismul minunat al Marii Piramide. Minunata sa armonie cu planul divin este mai departe arătată în altă trăsătură remarcabilă. Ar trebui să aşteptăm ca data celor două mari evenimente legate de sfârşitul acestui veac, adică, (1) a doua venire a Domnului nostru şi (2) începutul secerişului, să fie în vreun fel marcate la capătul de sus al „Marii Galerii”, întocmai cum moartea şi învierea Sa sunt marcate prin „Fântână” la capătul ei de jos. Şi în aceasta nu suntem dezamăgiţi. La capătul de sus sau sudic al peretelui de est, în vârf, mult mai sus de treaptă, ((365)) există o deschidere care face legătura cu spaţiul neterminat de deasupra „Camerei Regelui”, cum este arătat pe schiţă. În limbajul simbolic al Piramidei acea deschidere spune: „Aici a intrat Unul ceresc — Unul care nu are nevoie de podea ca să umble, dar care poate veni şi pleca precum vântul”. Iar măsurătorile atente ale acestui perete de sud al „Marii Galerii”, făcute de prof. Smyth, ne informează că nu este exact perpendicular, ci se înclină la vârf cu şapte ţoli.* Piramida ne spune astfel: „Cu şapte ani înainte de încheierea chemării de sus [înainte de octombrie 1881] va intra Acela mare din ceruri”. Şi ea indică mai departe că de la acea dată — octombrie 1874 — treptat, aşa cum se indică prin înclinarea peretelui de sud, chemarea se va apropia de încheiere şi se va sfârşi complet în octombrie 1881. Se va observa că aceasta este în acord exact cu mărturia Bibliei aşa cum este prezentată în acest volum al Studiilor în Scripturi şi în cele anterioare.*Raportul lui Piazzi SmythŞi să nu uităm de asemenea că noi care am înţeles prezentările scripturale ale acestor timpuri şi perioade n-am avut nimic de-a face cu luarea acestor măsurători ale Marii Piramide; şi că cei care au luat măsurătorile n-au ştiut nimic de aplicarea profeţiei de către noi la timpul când au fost luate măsurătorile, şi nu ştiu nici acum, după câte ştim noi. De aceea întrebăm: Se putea ca o astfel de exactitate în chestiuni care privesc şase mii de ani de istorie pe de o parte, şi miile de ţoli din măsurătorile Piramidei pe de altă parte, să fie doar o coincidenţă accidentală? Nu; dar adevărul este remarcabil şi pare mai greu de crezut decât ficţiunea, întradevăr. „Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri.”Mai departe, unde a încetat favoarea specială a chemării evanghelice generale (octombrie 1881), pare să fie timpul să înceapă binecuvântarea pentru lume. „Fântâna”, care marchează la capătul ei de sus răscumpărarea, care asigură binecuvântarea viitoare, ar trebui, s-ar părea, să marcheze la capătul ei de jos (unde se uneşte cu pasajul descendent) data când vor începe să ajungă la lume binecuvântările restabilirii. Ea pare să spună: Aici beneficiile răscumpărării vor începe să binecuvânteze toate familiile pământului, când alegerile sau selecţiile Veacurilor Iudaic şi Evanghelic sunt complete.((366))Acum, dacă noi adoptăm încheierea clar marcată a chemării şi a favorii speciale a Veacului Evanghlic, 1881, ca data la care a fost timpul să înceapă chemarea la binecuvântările restabilirii, şi dacă socotim că punctul cel mai de jos al „Fântânii” marchează acea dată (1881), găsim ceva interesant măsurând înapoi de-a lungul „Pasajului de Intrare” până la intrarea originală a Piramidei. Găsim că această distanţă este de 3826 de ţoli piramidali, reprezentând astfel 3826 de ani. Şi dacă presupunerea noastră este bine fondată, cu 3826 de ani înainte de 1881 d. Cr. trebuie să fi avut loc un eveniment însemnat. Şi dacă cercetăm mărturia istorică a Cuvântului lui Dumnezeu ca să vedem dacă a avut loc atunci vreun eveniment însemnat, găsim o confirmare remarcabilă a presupunerii noastre; căci chiar cu 3826 de ani înainte de 1881 d. Cr., ceea ce ar fi 1945 î. Cr., Isaac, sămânţa tipică a făgăduinţei a devenit moştenitorul întregii avuţii a tatălui său Avraam şi astfel a fost în poziţia de a binecuvânta pe toţi fraţii săi — pe Ismael, fiul Agarei (tip al Israelului trupesc) şi pe nenumăraţii fii şi fiice ale Cheturei, a doua soţie a lui Avraam (tipică pentru lume în general).Astfel „Pasajul de Intrare”, de la marginea din afară şi până la marginea cea mai apropiată a pasajului unde se face legătura cu „Fântâna”, marchează în ţoli-ani perioada de timp din ziua când Isaac cel tipic (în care se centra în mod tipic făgăduinţa de binecuvântare a lumii) a devenit moştenitorul tuturor, 1945 î. Cr., la 1881 d. Cr., când binecuvântarea pentru lume a fost în realitate cuvenită prin Isaac cel antitipic — Cristosul, moştenitorul tuturor lucrurilor. Gal. 3:16, 29.Noi măsurăm timpul de la data moştenirii lui Isaac şi a privilegiului care a urmat de a-şi binecuvânta fraţii, până la anul 1881 d. Cr. astfel: Isaac a intrat în posesia moştenirii sale la moartea tatălui său Avraam, care a avut loc la o sută de ani după ce a fost făcut Legământul (căci Avraam avea 75 de ani când a fost făcut Legământul şi a murit la vârsta de 175 de ani). Apoi, de la Legământ până la moartea lui Iacov, fiul lui Isaac, au fost 232 de ani*; şi de la timpul când Isaac a intrat în moştenirea sa — la o sută de ani după ce a fost făcut Legământul — până la moartea lui Iacov ar fi 132 de ani (232 de ani minus 100 de ani). La aceştia ((367)) adăugăm 1813 ani de la moartea lui Iacov la Anul Domnului nostru şi avem data 1945 î. Cr., data când Isaac cel tipic a intrat în posesia a tot ce a avut Avraam (Gen. 25:5). Şi aceşti 1945 de ani î. Cr. adăugaţi la 1881 d. Cr. fac 3826 de ani indicaţi în ţoli piramidali ca lungimea timpului care trebuia să treacă între binecuvântarea tipică a fraţilor săi prin sămânţa tipică, Isaac, şi binecuvântarea lumii întregi prin antitipicul Isaac, Cristosul.*Vezi Vol. II, pag. 231, 232Ridică unii întrebarea, ce început al lucrării de restabilire a fost marcat de octombrie 1881? Răspundem: nu s-a întâmplat nimic ce să poată discerne lumea. Noi umblăm încă prin credinţă şi nu prin vedere. Toţi paşii pregătitori spre marea lucrare de restabilire de la data 1881 trebuie recunoscuţi ca picături ale marii ploi de binecuvântare care în curând va înviora întregul pământ. Ceea ce a avut loc în 1881, ca şi ceea ce a avut loc în 1874, poate fi discernut numai prin ochiul credinţei în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. A fost data încheierii chemării de sus şi prin urmare data începerii anunţării restabilirii — trâmbiţa Jubileului. Cam la acea dată autorul a remarcat, şi după câte ştim noi nimeni altcineva n-a remarcat, deosebirea dintre chemarea la natura divină, deschisă în timpul Veacului Evanghelic, şi ocazia de restabilire a perfecţiunii umane şi a tot ce a fost pierdut în Adam, cuvenită la încheierea chemării de sus* evanghelice.*Deşi nu ne-am gândit la coincidenţă până acum, în timp ce scriem acest capitol, nu este de mică importanţă că în ultimele şase luni ale anului 1881 s-a scris o carte de 166 pagini, Hrană pentru creştinii cugetători, şi a circulat în tiraj de un milion patru sute de mii de exemplare peste tot în Statele Unite şi în Marea Britanie.Trei puncte legate de cartea aceea şi de distribuirea ei largă şi rapidă contribuie ca s-o marcheze ca cel puţin deosebită: (1) Poate că nici o altă carte n-a atins vreodată o circulaţie atât de largă într-un timp atât de scurt, sau prin aceleaşi metode. Ea a fost distribuită gratuit, în trei duminici succesive, la uşile bisericilor din toate oraşele mari ale Statelor Unite şi ale Marii Britanii prin băieţi mesageri de la Serviciul de Mesageri al Districtului, iar în oraşele mici prin poştă. (2) Banii pentru acoperirea acestei cheltuieli (42.000 $) au fost donaţi voluntar în acest scop, fără solicitare. (3) A fost, după câte ştim noi, prima carte publicată vreodată care arăta deosebirea dintre chemarea de sus a Bisericii Evanghelice şi favorurile Restabilirii pentru lume în general, şi arăta data încheierii acelei chemări de sus, octombrie 1881.((368))Un alt punct de remarcat este calea pe care lumea va fi invitată să vină şi să primească viaţă veşnică în Veacul Milenar.Aşa cum încăperea de sus, cunoscută sub numele de „Camera Regelui”, reprezintă natura divină, iar „Marea Galerie” reprezintă chemarea spre ea, tot aşa cea de sub ea („Camera Reginei”) reprezintă natura umană perfectă, iar calea spre ea ilustrează cărarea spre viaţă în care lumea va trebui să umble ca să atingă perfecţiunea umană în timpul Mileniului. Ambele aceste căi şi ca atare ambele aceste rezultate finale au fost deschise şi făcute posibile prin jertfa de răscumpărare pe care Mijlocitorul a dat-o în folosul tuturor: totul fiind indicat convingător în Piramidă prin „aspectul de explozie” care a deschis gura „Fântânii” şi a dat acces spre cele două pasaje (intenţionate să simbolizeze chemarea Bisericii acum, care conduce la natura divină, şi chemarea lumii în timpul Mileniului, care conduce la restabilirea perfecţiunii umane).Astfel Marea Piramidă, în armonie cu Scripturile, declară că „Hristos … a adus la lumină viaţa [restabilirea la viaţă umană, reprezentată în cea denumită „Camera Reginei”] şi neputrezirea [natura divină, reprezentată în cea denumită „Camera Regelui”], prin Evanghelie” — veştile bune ale răscumpărării. 2 Tim. 1:10.Singura cale de acces spre „Camera Reginei” sau spre „Marea Galerie” a fost „Fântâna”, „Primul Pasaj Ascendent” fiind la origine de netrecut din cauza „Dopului” de granit. Astfel „Martorul” de piatră mărturiseşte că prin Chemarea Legii sau Legământul Legii nimeni din rasa decăzută n-a putut ajunge nici la viaţă (viaţa umană), nici la nemurire (natura divină). Deşi „Primul Pasaj Ascendent” a fost o cale, totuşi nimeni n-a putut merge pe el. Tot aşa Legământul Legii a fost o cale de trecere spre viaţă, dar din cauza slăbiciunii cărnii nimeni n-a putut umbla în el, aşa încât să ajungă la viaţa oferită (Rom. 3:20). Crucea, sacrificiul, răscumpărarea este astfel special marcată prin acest „Martor” de piatră, întocmai cum în Scripturi este mai accentuat marcată decât orice alt aspect al planului. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, a spus Isus. „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu [înainte de toate]: că Hristos a murit pentru păcatele noastre”, a spus Pavel (1 Cor. 15:3). „Fântâna [reprezentativă a ((369)) sacrificiului şi învierii lui Cristos] este singura cale spre viaţă şi nemurire”, spune Marea Piramidă.Pasajul spre „Camera Reginei” este scund şi călătorul trebuie să-şi plece capul în smerenie la cerinţele lui. Cărarea dreptăţii a fost întotdeauna una de smerenie şi aşa va fi şi în Mileniu, când tuturor li se va cere să se aplece la reglementările stricte ale Împărăţiei lui Cristos. El va domni cu un toiag de fier (Apoc. 2:27). Atunci El va face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi pentru măreţia şi puterea Sa va trebui să mărturisească orice limbă, iar la conducerea şi legea Sa va trebui să se plece orice genunchi; astfel încât în Ziua Sa cei smeriţi şi drepţi, şi numai ei, vor înflori. Isa. 28:17; Rom. 14:11; Ps. 92:12, 13.„Camera Reginei” simbolizează sfârşitul lucrării de restabilire — perfecţiunea umană — prin aceea că ea are şapte feţe, socotind podeaua o faţă şi tavanul două feţe, aşa cum este arătat în schiţă. Cărarea spre ea spune aceeaşi istorie a numărului şapte sau a perfecţiunii, căci podeaua este mai joasă pe o şeptime din lungimea ei. Şi nu numai că numărul şapte este un simbol general al perfecţiunii şi al completului, ci este în mod special sugestiv în acest context, deoarece Veacul Milenar este a şaptea mie de ani din istoria lumii şi unul în care trebuie atinsă perfecţiunea de către aceia din omenire care vor vrea şi se vor supune.Profesorul Smyth remarcă particularitatea podelei acestei „Camere a Reginei” şi a pasajului care duce la ea, că este neprelucrată şi complet nefinisată, astfel deosebindu-se de celelalte pasaje, care iniţial au fost foarte netede, probabil şlefuite. Aceasta, sugerează el, poate indica faptul că podeaua lui nu este supusă măsurării în ţoli-ani, cum sunt celelalte pasaje — ca şi cum Piramida ar vrea să spună prin această neregularitate: „Măsurile timpului nu sunt înregistrate aici”.Dar deşi ţolul-an piramidal nu este observat nici în pasajul spre „Camera Reginei”, nici în podeaua ei, o altă chestiune sa cerut a fi arătată, şi anume calea restabilirii la viaţă şi organism uman perfect. După cum această perfecţiune a naturii umane este ilustrată în „Camera Reginei”, tot aşa calea spre ea reprezintă cei şapte mii de ani de experienţă şi disciplină prin care trebuie să treacă rasa umană decăzută înainte de a putea fi câştigată deplina restabilire la perfecţiune. Deoarece în primele şase şeptimi coridorul ((370)) spre „Camera Reginei” este extrem de scund, acesta reprezintă cei şase mii de ani trecuţi şi ilustrează extrema dificultate şi umilinţă necesare pentru a umbla o viaţă îndreptăţită, chiar şi din partea celor care au căutat să umble astfel — patriarhii, profeţii şi alţii, îndreptăţiţi prin credinţă — în timpul acestor şase mii de ani de domnie a păcatului şi a morţii. Dimpotrivă, ultima şeptime a căii reprezintă Veacul Milenar, care tocmai se iveşte peste oameni. Înălţimea lui fiind aproape de două ori mai mare, arată că în timpul miei de ani care vine, de har şi pace pe pământ, oamenii vor putea progresa confortabil şi uşor spre perfecţiune deplină.Se pune întrebarea dacă a umblat cineva pe această cale în cei şase mii de ani trecuţi? Răspundem, da. Unii au umblat pe ea prin credinţă. Este calea îndreptăţirii naturii umane, deşi cu totul diferită de calea şi chemarea Bisericii Evanghelice, care, deşi prin îndreptăţire, este pentru natura nouă, divină. Avraam, Isaac şi Iacov şi profeţii credincioşi au umblat pe acea cale — intrând prin „Fântână” — prin credinţă în jertfa de răscumpărare a lui Cristos, pe care ei au reprezentat-o prin sacrificiile tipice înainte de moartea Domnului nostru şi înainte ca „Martorul” de piatră să o indice; căci în planul şi revelaţia lui Dumnezeu, Cristos a fost Mielul înjunghiat pentru ispăşire înainte de întemeierea lumii.Şi această cale spre „Camera Reginei” este în bun acord cu relatarea Bibliei în privinţa căii spre natura şi viaţa umană perfectă în timpul Mileniului. Lungimea timpului necesar pentru a se ajunge la perfecţiune va fi diferită la diferiţi indivizi, potrivit rapidităţii sau încetinelii persoanei de a-şi supune inima şi viaţa condiţiilor Noului Legământ. Nu va mai fi o străduinţă de ridicare ce va întâmpina continuu împotrivire prin tendinţele descendente dinăuntru şi dinafară, aşa cum a fost în dispensaţiile Legii şi Evengheliei; dar va fi o cale pe care totul va fi în favoarea călătorului şi-i va facilita progresul rapid spre perfecţiunea deplină a vieţii restabilirii, cu toate binecuvântările care vor rezulta.După cum „Camera Regelui” prin canalele ei pentru ventilaţie arată că simbolizează o locuire permanentă, o stare veşnică, tot aşa „Camera Reginei” simbolizează faptul că starea perfecţiunii umane, când va fi obţinută, poate fi făcută o stare veşnică; căci şi aceasta are prevăzute canale asemănătoare pentru ventilaţie sau pentru aerisire. Într-un caz putem spune că ea simbolizează o stare permanentă, iar în celălalt caz că poate fi făcută o stare permanentă sau veşnică, fiindcă acesta este cazul, aşa cum este indicat atât de Scripturi cât şi de mărturia „Martorului” de piatră.((371))

((372)) ((373))Scripturile spun despre aceia care ajung la starea reprezentată prin „Camera Regelui” că sunt părtaşi naturii divine şi sunt nemuritori, sau inatacabili de moarte — că nu vor putea muri după aceea. Şi ele mai arată că ceilalţi care vor ajunge la restabilire deplină şi vor rezista la ultima probă de loialitate la sfârşitul Veacului Milenar, chiar dacă nu vor poseda acea calitate numită Nemurire, care este în esenţă un element numai al naturii divine, vor primi viaţă veşnică sub prevederea deja aranjată de către marele Arhitect al planului de mântuire. Dacă aceştia rămân în armonie cu Dumnezeu şi în ascultare de voinţa Sa, vor trăi veşnic.Marea Piramidă declară aceleaşi adevăruri; căci în timp ce în „Camera Regelui” ventilatoarele erau deschise, în „Camera Reginei” ventilatoarele, un lucru interesant, erau la început acoperite. Canalele de aerisire veneau cu totul din afara Marii Piramide spre interior până la cam cu cinci ţoli de la suprafaţa interioară a pereţilor „Camerei Reginei”, pietrele de pe ambele părţi ale „Camerei Reginei”, cu excepţia celor cinci ţoli în grosime menţionaţi, au fost cizelate, arătând că au fost în planul Marelui Arhitect al Piramidei, întocmai cum au fost toate celelalte aspecte. D-nul Waynman Dixon a făcut această descoperire în timp ce examina pereţii „Camerei Reginei”. El a observat că la un anumit punct peretele suna gol, şi spărgând suprafaţa a găsit un canal de ventilaţie; şi apoi prin acelaşi proces i-a găsit perechea în peretele opus. Astfel Piramida, în armonie cu Scripturile, declară că s-au făcut mari pregătiri prin care starea umană perfectă, reprezentată prin „Camera Reginei”, poate fi o stare veşnică pentru fiecare persoană care se conformează reglementărilor şi legilor ei.Şi acum, după ce am auzit-o vorbind, ce vom gândi despre „Martorul” de piatră şi despre mărturia lui? Astfel de mărturie ar fi într-adevăr ciudată şi izbitoare, chiar dacă nu s-ar găsi nici o scriptură legată de subiectele examinate; dar când Scripturile neau declarat deja clar şi hotărât aceleaşi împrejurări şi date, înainte de a fi fost auzită mărturia Piramidei, acordul ei minunat şi confirmarea acesteia devin îndoit de semnificative şi convingătoare.((374))Acum, când cei înţelepţi în felul lumii resping Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „învechit” şi „neştiinţific”, faptul că „Martorul” de piatră vorbeşte şi confirmă mărturia Bibliei este cu adevărat uimitor. A-i auzi mărturia despre căderea omului tocmai la timpul când cei înţelepţi în felul lumii pretind că omul n-a fost perfect niciodată, n-a fost în chipul lui Dumnezeu niciodată şi ca atare n-a căzut niciodată de la acel chip, este un lucru remarcabil. A-i auzi mărturia că nimeni n-a putut intra nici în chemarea de sus evanghelică pentru natura divină, nici în starea îndreptăţirii şi vieţii umane prin Legământul sau calea Legii, într-o vreme când atât de mulţi propovăduiesc că Legea lui Moise este singura cale spre viaţă, este desigur un lucru care produce mulţumire. În mod sigur în Marea Piramidă „Însuşirile nevăzute [planurile] ale Lui îDumnezeuş … se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El”. Rom. 1:20.Unii ar putea să batjocorească mărturia acestui „Martor” de piatră, aşa cum batjocoresc şi Cuvântul scris al lui Dumnezeu; dar la batjocurile lor noi răspundem: Justificaţi această potrivire ciudată a lucrurilor, ori dacă nu, aventuraţi-vă să profeţiţi viitorul şi veţi vedea ce rezultat vor avea profeţiile voastre. Dovediţi-ne că nu se cere nici o inspiraţie să se prezică evenimentele viitoare. Arătaţi-ne un exemplu de înţelepciune lumească. „«Apăraţi-vă cauza», zice Domnul, «arătaţi-vă dovezile cele mai tari», zice Împăratul lui Iacov. «Să le arate şi să ne spună ce se va întâmpla; să spună cele din trecut, cele ce sunt, ca să le vedem împlinirea; sau, faceţi-ne să le ştim pe cele ce vor veni. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei [puternici].»” Isa. 41:21-23.Marea Piramidă nu numai că pune în încurcătură pe oamenii de ştiinţă atei, ci ea combate cu totul teoria lor modernă şi antiscripturală a „Evoluţiei” — subiect asupra căruia nu putem face mai bine decât să cităm următoarele cuvinte ale doctorului Joseph Seiss, din tratatul său excelent asupra Marii Piramide, intitulat „Un Miracol în Piatră”. El spune:„Dacă omul primar n-ar fi fost nimic decât o gorilă sau un troglodit, cum au putut cunoaşte, în acele timpuri preistorice, constructorii acestei puternice structuri ceea ce savanţii noştri cei ((375)) mai profunzi, după douăzeci de secole de observaţie şi experiment, au putut afla numai imperfect? Cum au putut şti chiar şi să facă şi să mânuiasă uneltele, maşinile şi mijloacele indispensabile construcţiei unui edificiu atât de enorm în privinţa dimensiunilor, atât de masiv în privinţa materialelor, atât de sus în privinţa înălţimii şi atât de perfect în măiestria lui, încât până în ziua de astăzi este fără egal pe pământ? Cum au putut cunoaşte sfericitatea, rotaţia, diametrul, densitatea, latitudinea, polii, distribuţia şi temperatura pământului, sau relaţiile lui astronomice? Cum au putut ei rezolva problema cuadraturii cercului, cum au putut calcula proporţiile, sau determina cele patru puncte cardinale? Cum au putut ei întocmi diagramele istoriei şi dispensaţiilor, corespunzătoare faptelor în fiecare amănunt, pentru o durată de patru mii de ani după timpul lor şi până la încheiere? Cum au ştiut ei când va începe aranjamentul mozaic, cât va continua şi cu ce se va sfârşi? Cum au putut şti când va fi introdus creştinismul, prin ce fapte şi aspecte mari va fi marcat şi care vor fi caracteristicile, calea şi sfârşitul Bisericii lui Cristos? Cum au putut şti despre marele ciclu precesional, lungimea duratei lui, despre numărul de zile dintr-un an real, distanţa medie de la Soare la Pământ şi poziţia exactă a stelelor când a fost construită Marea Piramidă? Cum au putut întocmi un standard şi un sistem de măsuri şi greutăţi, atât de bine potrivite unele cu altele, atât de benefic conformate nevoilor obişnuite ale omului şi atât de perfect armonizate cu toate faptele naturii? Şi cum au putut şti cum să consemneze toate aceste lucruri pe o simplă bucată de zid, fără vreo inscripţie verbală sau ilustrativă, totuşi ferită de toate ravagiile şi schimbările timpului şi care poate fi citită şi înţeleasă chiar până la sfârşit?Oamenii pot zâmbi batjocoritor, dar nu pot dărâma cu râsul această structură puternică, nici nu pot elimina din ea cu batjocura unghiurile, proporţiile, măsurile, referirile la natură şi corespondenţele sacre pe care i le-a dat Creatorul ei. Ele se află aici în toată semnificaţia lor grăitoare, încăpăţânate şi invincibile, dincolo de orice putere de a le suprima”.Vocea acestui minunat „Martor” ne aminteşte cu forţă cuvintele Domnului nostru cu acea ocazie însemnată a intrării Sale triumfale în Ierusalim, când S-a prezentat tipic ((376)) la Israel ca împăratul lor, în mijlocul aclamaţiilor mulţimii de ucenici ai Săi care lăudau cu voce tare pe Dumnezeu pentru marile Sale fapte care fuseseră făcute, spunând: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în cele preaînalte!”. Şi când fariseii L-au îndemnat să-i mustre, El a răspuns: „Vă spun că, dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19:37-40). Şi aşa este şi astăzi: în timp ce Împăratul slavei a venit în realitate şi în timp ce marea majoritate a martorilor în viaţă declaraţi ai Lui, care ar trebui să se bucure cu voce tare şi să spună, binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului, sunt muţi — unii de frica de a fi scoşi afară din sinagogi, iar alţii de lene somnolentă sau de îmbătarea cu spiritul lumesc ce-i ţine în ignoranţă de timpul cercetării lor — iată, înseşi pietrele acestei Mari Piramide de Mărturie strigă pe un ton sigur. Fiecare ţol al acestei construcţii masive vesteşte în mod elocvent înţelepciunea, puterea şi harul lui Dumnezeu.Ferm fixat în această structură stâncoasă solidă, în afara puterii furtunilor naturii sau a mâinii neîndurătoare a distrugătorului, schiţele marelui plan al lui Dumnezeu au stat în picioare timp de patru mii de ani, pregătite să-şi dea mărturia la timpul hotărât, spre confirmarea mărturiei Cuvântului sigur al Prorociei, în mod asemănător revelat dar ascuns de veacuri. Mărturia acestui „stâlp de aducere aminte pentru Domnul … în ţara Egiptului”, ca şi aceea a Cuvântului scris, cu precizie solemnă şi negreşită indică spre ruina finală a ordinii vechi a lucrurilor în „Groapa” uitării şi spre stabilirea glorioasă a celei noi, sub Cristos Isus, marea Piatră Principală din vârful clădirii eterne a lui Dumnezeu, în conformitate cu liniile caracterului Său glorios trebuind să fie zidite sub El toate lucrurile vrednice de existenţă veşnică. Amin! Amin! Vie Împărăţia Ta! Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ!
Dumnezeul tău împărăţeşte!
Dumnezeul tău împărăţeşte!Un rezumat al dovezilor profetice care arată prezenţa lui Emanuel şi că Împărăţia Lui este în proces de stabilire„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea; care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea, celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»” Isaia 52:7ŢINÂND seama de toate dovezile prezentate în acest volum şi în volumele precedente ale acestei lucrări, nu avem nici o ezitare în a declara poporului loial şi credincios al Domnului, preaiubitului Său Sion, această veste glorioasă: „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Rugăciunea mult repetată a Bisericii a primit răspuns: Împărăţia lui Dumnezeu a venit într-adevăr. În zilele actualilor regi ai pământului, înainte de a expira contractul lor de stăpânire, ea este în curs de stabilire. Morţii în Cristos sunt chiar acum înviaţi şi înălţaţi cu Domnul şi Capul nostru. Şi membrele „picioare” ale corpului lui Cristos, care zăbovesc încă în carne, prinzând inspiraţia mulţimii glorificate care a urcat deja pe muntele (împărăţia) lui Dumnezeu, reflectă o măsură din acea glorie transcendentă, ca Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Feţele acestor mesageri strălucesc de acea bucurie cerească ce le umple inimile şi li se revarsă de pe buze în timp ce ei au comuniune unii cu alţii şi cu Domnul, şi merg vestind fiecărei naţiuni (munte) veştile bune ale domniei lui Emanuel începute. Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui (Cristosului) care aduce veşti bune despre bucuria ((302)) şi pacea Milenară, asigurând Sionul că domnia Domnului nostru este începută!Minunate adevăruri sunt acestea! Împărăţia lui Dumnezeu este în proces de stabilire; Domnul Isus şi sfinţii înviaţi sunt deja aici şi sunt angajaţi în marea lucrare a secerişului, cu care şi noi, ca membri ai acelui corp onorat, ca „picioarele” Lui, chiar dacă încă suntem în carne, avem permisiunea de a fi conlucrători, de a anunţa veştile bune printre oameni şi de a-i informa despre semnificaţia evenimentelor minunate şi tulburi care trebuie să pregătească calea pentru glorioasa domnie a dreptăţii şi s-o introducă.Aceştia sunt cei despre care profetul a prezis spunând: „Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi”; „Va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii îngeri împreună cu El!”; „Va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri[sfinţii, mesagerii Lui sfinţi]”; „Un râu de foc [simbol al judecăţilor aspre — un timp de necaz] curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau [nu numai dintre sfinţii Lui, ci şi dintre alţi numeroşi agenţi şi mijloace de lucru] şi de zece mii de ori zece mii [toată omenirea] stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile”. Iuda 14; Zah. 14:5; Mat. 25:31; Dan. 7:10.Astfel este situaţia actuală: marele Judecător a venit — nu ca la prima venire, într-un trup de umilinţă pentru jertfă, ci în plinătatea puterii Sale ca fiinţă spirituală, îmbrăcat cu slava autorităţii divine, ca reprezentantul lui Iehova, ca să reprime deplin şi pentru totdeauna răul şi orice nedreptate, şi să-i restaureze pe toţi care voiesc din rasa răscumpărată la armonie cu Dumnezeu, la perfecţiunea fiinţei şi la viaţă durabilă. Planul lui Dumnezeu este acum arătat clar: îl putem înţelege ca niciodată înainte. Deschiderea cărţilor revelaţiei divine va fi în curând completă. Judecata lumii începe deja cu instituţiile creştinătăţii nominale, şi marea ((303)) lucrare începută astfel într-un fel nebănuit de lume va înainta până la măreţul final prezis de Domnul, de apostoli şi de profeţi, până când toată lumea va ajunge să privească la Cel străpuns ca Răscumpărătorul şi Eliberatorul trimis de Dumnezeu, întocmai cum sfinţii de mult timp „au privit la Isus” ca autorul şi desăvârşitorul credinţei lor.* Socoteala sau judecata care începe cu Biserica se va răspândi repede la toate naţiunile în viaţă şi le va cuprinde; şi la timpul şi în ordinea potrivită, toate oştirile mari ale morţilor vor fi aduse pe scenă.În timp ce membrii glorificaţi ai Împărăţiei dincolo de văl fac o lucrare de modelare a cursului evenimentelor actuale şi de pregătire pentru glorioasa domnie, cei de această parte a vălului au de asemenea o lucrare importantă. Misiunea lor este să-i adune pe aleşi şi să-i pecetluiască pe frunte (intelectual) cu o cunoştinţă a adevărului (Apoc. 7:3); să separe grâul de neghină cu secera adevărului actual şi să declare Sionului acest mesaj important — „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Această lucrare, de asemenea, merge repede înainte, şi toţi credincioşii, cei pecetluiţi, sunt la rândul lor angajaţi în pecetluirea altora; şi în curând marea lucrare va fi împlinită — toţi aleşii vor fi adunaţi şi glorificaţi.Binecuvântată a fost promisiunea pentru membrii timpurii ai Bisericii, că Cel pe care L-au văzut plecând va veni într-adevăr din nou; şi binecuvântată a fost speranţa arătării Lui de-a lungul veacului pentru cei încercaţi şi persecutaţi, cei credincioşi, care au aşteptat cu nerăbdare venirea Lui până când au adormit cu perspectiva trezirii în asemănarea Lui; dar încă mai binecuvântaţi sunt ochii voştri, o, voi sfinţi de astăzi; căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud semnele prezenţei îndelung aşteptatei Speranţe a lui Israel.((304))*Vezi Vol. II, cap. 5În timp ce în Sionul nominal, aşa cum a prezis profetul Isaia, păcătoşilor care au uitat sau nu şi-au ţinut legământul cu Domnul le este frică de norii negri care ascund strălucirea feţei Lui, şi spaima i-a cuprins pe neaşteptate pe făţarnici, adevăratul Sion Îl vede cu ochii credinţei pe Împărat în frumuseţea Lui şi priveşte ţara care este încă îndepărtată — ţara grânelor şi a vinului, glorioasa moştenire în care acest Împărat puternic şi mare Eliberator a venit să conducă rasa decăzută — o ţară în care locuitorii nu vor zice, sunt bolnav; căci poporul care va locui acolo va fi unul a cărui nelegiuire a fost iertată. Isa. 33:14, 17, 24.Noi discernem acum clar, dincolo de panorama celor o mie de ani, acea ţară glorioasă, acel Paradis restaurat; şi cu bucurie şi cântec, sub conducerea acestui Profet mai mare decât Moise, care se află chiar acum în mijlocul nostru, oştile triumfătoare ale răscumpăraţilor vor fi conduse pe marea cale a sfinţeniei spre ţara aceea frumoasă a odihnei de păcat şi de moarte şi de orice lucru rău.„Cântaţi psalmi Domnului, voi, sfinţii Săi, măriţi prin laudele voastre amintirea sfinţeniei Lui. Căci mânia Lui [care trebuie cu necesitate să se manifeste în marele necaz, care în curând va copleşi lumea] ţine numai o clipă, dar bunăvoinţa Lui toată viaţa. Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia.” Şi curând lumea corectată şi convertită va prinde melodia de laudă şi va cânta: „Mi-ai schimbat jalea în veselie, mi-ai dezlegat sacul şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte psalmi şi să nu stea mută. Doamne, Dumnezeul meu, eu pururea Te voi lăuda!” Ps. 30:4, 5, 11, 12.Să ne amintim acum paşii, bine întemeiaţi în „cuvântul sigur al prorociei”, prin care am ajuns la această cunoştinţă care înveseleşte inima şi pune în mişcare sufletul. În spatele nostru se află toate reperele profetice care indică spre acest timp ca cea mai minunată perioadă ((305)) din toată istoria lumii. Ele ne-au arătat că începând din 1873 trăim în al şaptelea mileniu; că contractul stăpânirii neamurilor, „timpurile neamurilor”, va expira în 1914 şi că venirea Celui care are dreptul la stăpânire şi-a avut timpul cuvenit în 1874. Ele ne-au arătat că în zilele acestor împăraţi ai neamurilor, înainte de a expira contractul puterii lor, Dumnezeul cerului va stabili o Împărăţie şi că stabilirea acestei Împărăţii a progresat într-adevăr din anul 1878; că atunci şi-a avut timpul cuvenit învierea tuturor morţilor în Cristos; şi că, prin urmare, de la acea dată, nu numai Domnul şi Capul nostru este prezent în mod invizibil în lume, ci de asemenea sunt cu El toţi aceşti mesageri sfinţi. Şi să observăm mai departe că această dată a învierii morţilor în Cristos este paralelă cu data învierii Capului trupului. Învierea Domnului nostru a avut loc la trei ani şi jumătate după venirea Sa ca Mesia, în 29 d. Cr.; şi învierea corpului Său, Biserica, am văzut, şia avut timpul cuvenit în anul 1878, la trei ani şi jumătate după a doua Sa venire, în octombrie 1874.Profeţia ne-a indicat de asemenea felul întoarcerii Domnului nostru, aşa încât, deşi El este prezent, nu trebuie să ne aşteptăm să-L vedem pe El sau pe sfinţii înviaţi, care sunt acum în asemănarea Lui, altfel decât cu ochii credinţei — credinţa în „cuvântul sigur al prorociei”; cu toate că am învăţat că cei care formează acum „picioarele lui Cristos” vor fi şi ei peste puţin timp schimbaţi în aceeaşi asemănare glorioasă. Ei vor fi atunci fiinţe spirituale, ca El, Cristos, şi ca toţi sfinţii înviaţi care sunt acum cu El, şi la timpul potrivit Îl vor vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2). Am văzut de asemenea că venirea lui Ilie cel prezis şi a Omului Păcatului cel prevestit, care trebuiau să preceadă venirea Lui, sunt fapte împlinite.Am marcat, de asemenea, datele fixate asupra cărora ne îndreaptă atenţia profetul Daniel. Cele 2300 de zile indică ((306)) anul 1846 ca timpul când Sfântul Locaş al lui Dumnezeu urma să fie curăţat de erorile şi principiile profanatoare ale papalităţii; şi am observat curăţirea realizată atunci. Am observat împlinirea celor 1260 de zile, sau timpul, timpurile şi jumătatea de timp a puterii papalităţii de a persecuta, şi începutul atunci, în 1799, a Timpului Sfârşitului. Am văzut cum cele 1290 de zile au marcat începutul unei înţelegeri a tainelor profeţiei în anul 1829, care a culminat cu marea mişcare din 1844 cunoscută ca mişcarea celei de-a Doua Veniri, când, potrivit prezicerii Domnului, fecioarele înţelepte au ieşit să-L întâmpine pe Mire, cu treizeci de ani înainte de venirea Lui reală. Am văzut împlinirea prezisei întârzieri; şi timp de cincisprezece ani a ieşit strigătul de la miezul nopţii, „Iată Mirele!” Am observat cu încântare deosebită cele 1335 de zile, care indică, aşa cum vedem, anul 1874 ca data exactă a întoarcerii Domnului nostru; şi de la acel timp încoace am avut chiar fericirea promisă — prin dezvăluirea mai clară a minunatelor taine ale planului divin.Apoi am văzut marea lucrare a secerişului, la timpul şi în ordinea ei stabilită, începând cu toamna anului 1874, progresând treptat şi în tăcere, dar rapid. Am observat strângerea în snopi şi legarea neghinei şi adunarea grâului. Şi ce binecuvântare şi bucurie primim prin asigurarea că din vara lui 1878, când Împăratul Şi-a luat marea Sa putere şi a început domnia cu învierea celor care au dormit în Isus, nu mai este nevoie ca membrii Săi să „doarmă” şi să aştepte gloria, căci pentru fiecare, momentul terminării cursului său în moarte este momentul fericitei „schimbări” la perfecţiunea deplină a naturii şi asemănării divine. Întradevăr, „ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”, pentru totdeauna. Ei se odihnesc de ostenelile lor, dar lucrările lor continuă; pentru că lucrarea de cealaltă parte a vălului este aceeaşi ((307)) lucrare în care sunt angajaţi toţi biruitorii de această parte a vălului; doar că pentru cei care au intrat în gloria naturii divine, lucrarea nu mai este cu osteneală şi nu mai costă sacrificiu obositor.Pe lângă toate acestea, vedem începutul întoarcerii favorii divine la Israelul trupesc manifestat deja în începerea înlăturării orbirii şi prejudecăţii lor împotriva lui Isus Cristos, în deschiderea ţării făgăduinţei şi expulzarea lor din alte ţări, şi de asemenea în revenirea fertilităţii Palestinei. Chiar şi numai aceste semne exterioare, fără toate datele şi timpurile profetice, ar fi dovezi puternice că trăim la sfârşitul veacului destinat alegerii Bisericii sau a clasei Împărăţiei, datorită asigurării clare a Scripturilor că orbirea şi starea lor de lepădare vor continua numai până când membrii corpului lui Cristos vor fi fost aleşi.Aflându-ne astfel, aşa cum ne aflăm, la această dată înaintată din Timpul Sfârşitului şi chiar în toiul secerişului veacului, şi aşteptând cu nerăbdare soluţionarea tuturor chestiunilor complicate ale acestor timpuri febrile în scurtul interval al următorilor douăzeci şi trei de ani, ce solemne şi intense sunt sentimentele celor care au credinţă în cuvântul sigur al prorociei. Chestiunile importante şi uluitoare care vor culmina în marele necaz, despre care ne avertizează Daniel, tulbură acum mintea poporului şi apropie repede teribila criză. Dar această criză mare a „zilei răzbunării” şi „mâniei” asupra naţiunilor trebuie să o lăsăm pentru a fi analizată în volumul următor, deoarece subiectul este prea vast şi prea important pentru spaţiul nostru prezent. Să ne bucurăm însă de faptul că dincolo de necaz şi chiar dincolo de disciplina folositoare a domniei lui Cristos, vedem glorioasa ţară a odihnei, moştenirea binecuvântată şi veşnică a rasei răscumpărate şi restabilite.((308))Într-adevăr, minunate timpuri sunt acestea, şi totuşi puţini dau atenţie cuvântului sigur al prorociei; şi în consecinţă viitorul este văzut de cei mai mulţi oameni numai din punctul de vedere al indiciilor actuale. Oamenii văd norii care se adună repede, dar nu pot şti nimic despre perspectiva plină de speranţă decât din Cuvântul lui Dumnezeu.Da, iubite Răscumpărător şi Domn, recunoaştem iubitaŢi prezenţă şi ne bucurăm de dovezile stabilirii îndurătoarei Tale Împărăţii în această zi a noastră. Inimile noastre se revarsă de recunoştinţă când vedem razele convergente ale mărturiei divine — din lege, din profeţi, din apostoli şi din cuvintele Tale până acum ascunse, şi chiar din tainele de mult ascunse ale minunatului „Martor” din Egipt — adunate acum într-un focar glorios, care arată urmaşilor Tăi credincioşi că glorioasa zi se iveşte curând, cu toate că nori şi întuneric gros ascund încă gloria Ta de toţii ochii în afară de ochii credinţei logodnicei Tale. În această lumină strălucitoare concentrată, mărgăritar după mărgăritar din preţiosul Tău adevăr strălucesc de o lumină necunoscută până acum, şi prezenţa Ta maiestuoasă este reflectată de toate acestea.„Voi cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul, şi sărbătoriţi amintirea sfinţeniei Lui!” „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de biruinţă! Căci Domnul Cel-Prea-Înalt este înfricoşător, un Împărat mare peste tot pământul.”
Restabilirea lui Israel
Restabilirea lui IsraelRestabilirea lui Israel în Palestina, un eveniment de aşteptat în timpul acestei perioade de seceriş — Cum, în ce măsură şi cu ce clasă ar trebui să aşteptăm această restabilire — Data începerii ei şi dovezi ale progresului ei real de atunci încoace — De ce binecuvântările milenare intenţionate pentru întreaga lume vor ajunge şi-l vor reînsufleţi mai întâi pe evreu — Reînsufleţirea speranţelor evreieşti — Observaţii ale unor scriitori de primă importanţă, evrei şi neevrei — Armonia acestora cu profeţia — Orbirea lui Israel cu privire la Cristos se înlătură deja — Răspândirea şi avântul mişcării — Dumnezeu îi va ajuta„«În ziua aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară. … Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o», zice Domnul Dumnezeul tău!” Amos 9:11, 14, 15.PRINTRE relicvele antichităţii care au ajuns până în zilele noastre nu există alt lucru de un interes atât de mare ca poporul evreu. Cei care caută cunoştinţa veche au cercetat neobosiţi fiecare obiect neînsufleţit care putea oferi o fărâmă de informaţie istorică sau ştiinţifică. Monumente, altare, morminte, vestigii ale edificiilor publice şi private, picturi, sculpturi, hieroglife şi limbi moarte, la toate s-a recurs; şi unii chiar s-au străduit cu răbdare să descopere linia adevărului real care a inspirat ((244)) probabil multele tradiţii, legende, cântece etc. imaginare, care au venit plutind de-a lungul secolelor, pentru a afla tot ce se poate cunoaşte despre originea, istoria şi destinul uman. Dar cea mai interesantă relicvă, şi cea a cărei istorie poate fi descifrată şi înţeleasă cu mare uşurinţă, este poporul evreu. În ei avem un monument al antichităţii de o valoare inestimabilă, pe care sunt înregistrate, cu litere care se pot citi clar, originea, progresul şi destinul final al întregii rase umane — un martor viu şi inteligent al realizării treptate a unui scop minunat în afacerile umane, în conformitate exactă cu prezicerile profeţilor şi văzătorilor lor inspiraţi divin.Ca popor ei sunt marcaţi ca deosebiţi şi speciali prin fiecare împrejurare a istoriei lor şi prin credinţa lor religioasă comună, precum şi prin fiecare element al caracterului lor naţional, şi chiar prin fizionomia şi prin manierele şi obiceiurile lor. Caracteristicile naţionale din urmă cu multe secole sunt încă proeminente, chiar şi în preferinţa lor pentru prazul, ceapa şi usturoiul din Egipt, şi în încăpăţânarea lor rigidă. Ca popor ei au avut întradevăr mare avantaj în toate felurile, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu, dezvoltând printre ei poeţi, avocaţi, oameni de stat şi filosofi, şi conducându-i pas cu pas de la starea de naţiune de sclavi, pentru a fi — ca în vremea lui Solomon, la culmea gloriei — un popor distins şi onorat printre naţiuni, atrăgând uimirea şi admiraţia lumii. Rom. 3:1, 2; 1 Împ. 4:30-34; 10:1-29.Că restabilirea lui Israel în ţara Palestinei este unul dintre evenimentele care trebuie să fie aşteptate în această Zi a Domnului suntem deplin asiguraţi prin expresia de mai sus a profetului. Remarcaţi mai ales că profeţia nu poate fi interpretată în nici un sens simbolic. Nu un Canaan în cer le-a fost destinat, ci un Canaan pe ((245)) pământ. Ei trebuie să fie sădiţi în „ţara lor”, ţara pe care Dumnezeu zice că le-a dat-o lor, ţara pe care a făgăduit-o lui Avraam când a zis: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa că dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată şi sămânţa ta.[O aluzie la un timp atunci îndepărtat, permiţând timp suficient pentru o asemenea înmulţire a seminţei lui.] Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”. „Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică” (Gen. 13:14-17; 17:8). Este o ţară în care odată au avut privilegiul să intre şi în care au locuit secole de-a rândul. Dar în timpul acela au fost de multe ori smulşi şi duşi în captivitate în alte ţări, în timp ce străinii le-au distrus cetăţile, le-au băut vinul viilor şi le-au mâncat roadele grădinilor. Şi în cele din urmă au fost complet dezrădăcinaţi, cetăţile lor au fost nimicite şi pustiite, iar ei au fost izgoniţi ca pribegi şi exilaţi dintr-o ţară într-alta în toată lumea. Dar când vor fi resădiţi în ţara lor potrivit acestei făgăduinţe, „nu vor mai fi smulşi din ţara” pe care le-a dat-o Dumnezeu; şi „ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite [cetăţile în care locuiseră înainte] şi le vor locui”. Un popor împrăştiat, fără casă, părăsit şi persecutat, ei sunt încă un popor distinct şi omogen. Uniţi prin puternice legături de sânge, prin speranţele comune inspirate de o credinţă comună în minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, deşi au înţeles doar în mod neclar acele făgăduinţe, şi încă mai mult legaţi împreună prin legătura compătimirii care izvorăşte din suferinţele şi privaţiunile lor comune ca exilaţi, ei, până în ziua de azi, caută şi tânjesc după speranţa lui Israel.((246))Ca popor ei au totuşi credinţă în Dumnezeu, deşi în orbirea şi mândria inimii lor s-au poticnit în umilinţa trimisului rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea lumii; aşa încât, în loc să-L primească, L-au răstignit pe Mântuitorul, Domnul slavei. Şi totuşi apostolii şi profeţii ne arată că chiar şi această crimă flagrantă, la care i-a dus mândria şi îndărătnicia lor, n-a fost una care să nu li se poată ierta niciodată. Din cauza ei au fost pedepsiţi, şi încă cu asprime. Când L-au condamnat pe Cel Drept şi au spus, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, nu s-au aşteptat la îngrozitoarea răsplătire care a urmat.Necazul groaznic şi pierderea vieţii, distrugerea cetăţii sfinte şi a templului lor sfânt, sfârşitul deplin al existenţei lor naţionale şi împrăştierea rămăşiţei care a supravieţuit ca exilaţi în toate naţiunile, au completat lucrarea perioadei lor de seceriş. A început cu o luptă civilă de dezbinare şi a fost încheiată de o armată romană invadatoare. Focul, sabia şi foametea au împlinit asupra lor o îngrozitoare răsplătire.Şi de atunci încoace Israelul a fost într-adevăr un popor împrăştiat şi supus abuzurilor. Alungaţi ca exilaţi din ţară în ţară şi din provincie în provincie, ei au fost privaţi de aproape orice drept şi privilegiu de care se bucurau alţi oameni. Respingând creştinismul, atât în forma lui coruptă cât şi în cea pură, ei au devenit obiectul dispreţului şi persecuţiei necruţătoare din partea Bisericii Romei. Istoricul spune:„În Germania, Franţa, Anglia şi Italia, au fost îngrădiţi în privinţa drepturilor prin decrete şi legi, atât ale puterilor eclesiastice, cât şi ale celor civile, excluşi de la orice ocupaţii onorabile, alungaţi dintr-un loc într-altul, constrânşi să subziste aproape exclusiv prin ocupaţii mercantile şi camătă, impozitaţi apăsător şi degradaţi în oraşe, ţinuţi în cartiere mici şi însemnaţi în îmbrăcămintea lor cu semne de dispreţ, jefuiţi de baroni nelegiuiţi şi de prinţi lefteri, o pradă uşoară ((247)) pentru toate partidele în timpul vrajbelor civile, tot mereu jefuiţi de drepturile lor băneşti, deţinuţi şi vânduţi ca iobagi de împăraţi, măcelăriţi de gloate şi de ţărani revoltaţi, izgoniţi de călugări şi în cele din urmă arşi cu miile de către cruciaţi, care i-au ars şi pe fraţii lor la Ierusalim în sinagogile lor sau i-au chinuit prin predici ridicole şi abuzive, prin acuzaţii şi procese monstruoase, ameninţări şi experimente de convertire. … Ei nu puteau deţine pământ, nu puteau aparţine vreunei bresle de meseriaşi şi nu se puteau implica în nici un fel de artă; erau limitaţi aproape exclusiv la comerţ. Şi toată omenirea aflându-se în război cu ei, mândria şi aroganţa lor naţională n-a fost nicidecum slăbită, şi ca urmare prăpastia s-a lărgit peste tot între evrei şi vecinii lor neevrei”.Înstrăinaţi astfel de Dumnezeu şi de semenii lor din orice naţiune, tristă şi jalnică într-adevăr a fost starea lor nefericită. În timpul necruţătoarelor persecuţii papale, ei au suferit la fel ca sfinţii şi ca martirii lui Isus — creştinul pentru respingerea lui Anticrist, evreul pentru respingerea atât a lui Cristos, cât şi a lui Anticrist. Deşi Dumnezeu a permis aceste nenorociri şi persecuţii să vină ca o pedeapsă pentru crima lor naţională de respingere a evangheliei şi de răstignire a Răscumpărătorului, El totuşi va răsplăti la timpul cuvenit statornicia credinţei lor în făgăduinţele Sale, la care au ţinut atâta timp şi cu atâta perseverenţă. Dumnezeu a cunoscut dinainte mândria şi împietrirea inimii lor şi a prezis-o, precum şi necazurile care au venit peste ei; şi nu mai puţin accentuat a prezis o îndepărtare a orbirii lor şi împlinirea finală a tuturor făgăduinţelor pământeşti declarate cu mult timp în urmă lui Avraam şi repetate pe rând de sfinţii profeţi.Pe măsură ce se apropie timpul restabilirii promise a favorii lui Dumnezeu pentru Israel, vedem că se face o pregătire pentru ea. În secolul actual se vede un proces de cernere şi separare printre ei, împărţindu-i în două clase: evreii ortodocşi ((248)) şi evreii neortodocşi. Primii ţin încă la făgăduinţele lui Dumnezeu şi încă speră că timpul stabilit de Dumnezeu pentru a favoriza Sionul vine curând. Ultimii îşi pierd credinţa întrun Dumnezeu personal şi în făgăduinţele avraamice, şi deviază spre liberalism, raţionalism, necredinţă. Ortodocşii includ pe cei mai mulţi dintre evreii săraci, oprimaţi, cât şi pe unii dintre cei bogaţi şi învăţaţi, şi sunt cu mult mai numeroşi decât neortodocşii; deşi ultimii sunt cu mult mai influenţi şi mai respectaţi, adesea comercianţi, bancheri, editori etc.Cele ce urmează sunt un scurt rezumat al credinţei evreilor ortodocşi:„Cred cu o credinţă adevărată şi desăvârşită (1) că Dumnezeu este creatorul, guvernatorul şi făcătorul tuturor creaturilor şi că El a făcut toate lucrurile; (2) că Creatorul este unul şi că El singur a fost Dumnezeul nostru, este şi va fi pentru totdeauna; (3) că Creatorul nu este corporal, nu poate fi înţeles cu nici o însuşire trupească şi că nu există esenţă trupească ce poate fi asemănată cu El; (4) că nimic n-a fost înaintea Lui şi că El va rămâne pentru totdeauna; (5) că El trebuie venerat şi nimeni altcineva; (6) că toate cuvintele profeţilor sunt adevărate; (7) că profeţiile lui Moise au fost adevărate; că el a fost cel mai important dintre toţi înţelepţii care au trăit înaintea lui şi care vor trăi vreodată după el. [Îi putem considera cumva scuzabili pentru această supraestimare a unui caracter atât de nobil şi de vrednic.]; (8) că toată legea care în prezent se află în mâinile noastre a fost dată de Dumnezeu Însuşi învăţătorului nostru Moise; (9) că acea lege nu va fi niciodată schimbată, nici nu ne va fi dată de Dumnezeu altă lege; (10) că Dumnezeu înţelege toate gândurile şi faptele omului, aşa cum este scris în profeţi — «El le întocmeşte inima la toţi şi ia aminte la toate faptele lor»; (11) că Dumnezeu va răsplăti bine pe cei care ţin poruncile Lui şi îi va pedepsi pe cei care le încalcă; (12) că Mesia trebuie să vină încă, şi, cu toate că Îşi întârzie venirea, totuşi «eu voi aştepta până va veni»; (13) că morţii vor fi restauraţi la viaţă ((249)) când aceasta I Se va părea potrivit lui Dumnezeu, Creatorul, al cărui nume să fie binecuvântat şi a cărui amintire să fie sărbătorită fără sfârşit. Amin”.De la distrugerea templului şi de la risipirea lor, sacrificiile au fost întrerupte; dar în toate celelalte privinţe cerinţele mozaice sunt încă respectate printre evreii ortodocşi. Închinarea lor, ca în vechime, constă în citirea Scripturilor, rugăciune şi laudă. În ziua a doua a sărbătorii trâmbiţelor, ei citesc relatarea despre jertfirea de către Avraam a fiului său Isaac şi despre binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui şi a seminţei lui. Apoi sună din trâmbiţă şi se roagă ca Dumnezeu să-i aducă la Ierusalim.Evreii neortodocşi sau reformaţi, „radicali”, se deosebesc considerabil de ortodocşi: mulţi dintre ei sunt atei declaraţi, negând un Dumnezeu personal. Ei neagă faptul că trebuie să vină un Mesia; şi dacă nu neagă în întregime profeţia, ei spun că naţiunea evreiască este ea însăşi Mesia şi reformează lumea treptat, şi că suferinţele prezise ale lui Mesia sunt împlinite prin persecuţiile şi suferinţele lor ca popor. Alţii declară că civilizaţia este singurul Mântuitor al lumii pe care Îl aşteaptă ei.Prima clasă, fără îndoială, va fi cea readunată şi binecuvântată când vine Mesia a doua oară în glorie şi putere; clasa care va spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl aşteptam; acum să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui” (Isa. 25:9). Şi în lumina mai clară a învăţăturii lui Mesia, toată credinţa în tradiţiile deşarte pe care ei încă le ţin ca adăugiri valoroase la legea lui Dumnezeu, va dispărea. Se apropie repede timpul când Dumnezeu va spune pace Israelului şi-l va mângâia şi va îndepărta cu totul orbirea lui. Nu vrem prin aceasta să sugerăm că celor care s-au rătăcit departe în necredinţă nu li se va înlătura niciodată orbirea. Nicidecum. Ochii orbi ai tuturor, şi ai fiecărei naţionalităţi, vor fi deschişi; şi toate ((250)) urechile surde vor fi desfundate. Dar nici o favoare specială nu vor primi aceşti evrei necredincioşi la timpul întoarcerii favorii; pentru că „iudeu nu este acela care se arată pe dinafară” — numai prin legătură de familie şi prin expresia feţei. Evreii recunoscuţi de Dumnezeu drept copii ai lui Avraam sunt cei care ţin la credinţa lui Avraam şi se încred în făgăduinţele divine.Anglo-israeliţiiŞi aici trebuie să ne exprimăm dezacordul cu opiniile celor care pretind că anglo-saxonii sunt Israelul făgăduinţei din Scripturi. Pe scurt declarat, ei pretind că anglo-saxonii, poporul Statelor Unite etc. sunt descendenţii celor zece seminţii ale lui Israel care după moartea lui Solomon s-au despărţit de seminţiile lui Iuda şi Beniamin, şi care sunt adesea numite „cele zece seminţii pierdute”; pentru că, după robia (tuturor celor douăsprezece seminţii) în Babilon, cele zece seminţii nu s-au restabilit niciodată în ţara Canaanului ca „Israel”, ci au ajuns să fie risipite ca seminţii şi ca indivizi printre diferitele naţiuni. Cei a căror teorie o criticăm pretind că ei pot urmări călătoria lor spre Marea Britanie, şi că măreţia şi influenţa popoarelor lumii vorbitoare de limba engleză se explică prin faptul că ele aparţin Israelului şi moştenesc făgăduinţele făcute Israelului.La aceasta noi răspundem: Unele dintre mărturiile oferite ca dovadă că ei sunt dintre „seminţiile pierdute” par departe de a fi puternice; dar chiar dacă am admite tot ce pretind ei în acest sens, aceasta nu le-ar dovedi poziţia, că măreţia şi influenţa rasei anglo-saxone pot fi atribuite faptului că sunt israeliţi prin naştere naturală, după cum n-ar dovedi nici aceea că sunt „pierduţi”. Măreţia lor este atribuită libertăţii şi inteligenţei, care se explică nu prin faptul că sunt pierduţi, nici prin faptul că s-au născut israeliţi după trup, ci prin doctrinele lui Cristos — prin lumina pe care unii din sămânţa spirituală a lui Avraam au lăsat-o să strălucească printre ei.((251))Faptul că cele zece seminţii s-au rătăcit de cele două nu este spre cinstea lor, ci dimpotrivă. Este o dovadă că au fost dispuşi să respingă promisiunile lui Dumnezeu; este un semn de necredincioşie, de necredinţă; căci ei au ştiut bine că Dumnezeu prezisese că Dătătorul Legii, Mântuitorul, Eliberatorul, Împăratul, în care şi prin care trebuiau să fie împlinite promisiunile, trebuia să vină din Iuda. Seminţia lui Beniamin a fost aşadar singura seminţie în afară de cea a lui Iuda, care la timpul răzvrătirii a manifestat credinţă în promisiunile lui Dumnezeu. Dar la timpul întoarcerii din robia babiloniană, deşi cei care şi-au arătat credinţa continuă în Dumnezeu şi în promisiunile Lui, prin faptul că s-au întors în ţara Canaanului, au fost mai ales din seminţiile lui Iuda şi Beniamin, totuşi nu toţi care s-au întors au fost din aceste două seminţii. Printre ei au fost unii din alte seminţii, care Lau iubit pe Domnul şi L-au căutat cu pocăinţă, încrezânduse încă în promisiunile Lui. Totuşi, marea majoritate a celor zece seminţii, precum şi a celor două seminţii, nu s-a folosit de ocazia de a se întoarce în ţara făgăduinţei, preferând Babilonul şi alte ţări, mulţi dintre ei fiind căzuţi în idolatrie şi pierzându-şi respectul pentru promisiunile lui Dumnezeu.Trebuie să ne amintim că dintre cei care fuseseră luaţi captivi numai puţini sau întors în ţara lor sub conducerea lui Ezra, şi nu s-a întors nici unul dintre ei sub conducerea lui Neemia, marea majoritate murind cu ani în urmă în Babilon. Aceştia au fost copiii lor, în ale căror inimi ardea încă credinţa părinţilor care încă nădăjduiau în binecuvântările şi onorurile promise seminţei lui Avraam. Astfel mica ceată a celor mai puţin de cincizeci de mii care s-au întors erau toţi israeliţii rămaşi atunci, din toate seminţiile, care prin actul întoarcerii în ţara făgăduinţei au arătat că ţineau încă la credinţa lui Avraam. La descendenţii acestora care erau cei mai potriviţi, cernuţi din toate seminţiile lui Israel — deşi mai ales din cele două seminţii, şi toţi numiţi iudei, după seminţia regală şi predominantă ((252)) — S-a prezentat Domnul şi Împărăţia la prima venire, reprezentând naţiunea sfântă, întregul Israel.Domnul nostru S-a referit la ei ca Israel, şi nu ca o parte din Israel, nici ca Iuda numai. El vorbeşte chiar despre cei care s-au alipit de făgăduinţe şi unul de altul ca fiind „oile pierdute ale casei lui Israel”, prin aceea că ei se depărtaseră mult de adevăr, după tradiţiile păstorilor falşi care i-au condus pe calea lor proprie şi nu cum a îndrumat Dumnezeu. El spune: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Prin urmare, misiunea Lui s-a limitat la casa lui Israel, în armonie cu cele precedente, arătând că evreii din zilele Lui erau singurii reprezentanţi recunoscuţi ai „casei lui Israel”, aşa cum indică termenii „tot Israelul”, „cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu” şi multe expresii asemănătoare ale Domnului nostru şi ale apostolilor. Şi ne vom aminti că Domnul nostru, în legătură cu această afirmaţie că misiunea Lui era pentru Israel, le-a interzis ucenicilor să meargă la alţii în afară de evreii din Palestina. Mat.10:5, 6; 15:24.Să observăm de asemenea cum au folosit apostolii cuvântul „Israel”, şi nu „Iuda”, când au vorbit despre cei care trăiau în timpul acela în Palestina (Fapt. 2:22; 3:12; 5:35; 13:16; 21:28), şi cum aplică ei cuvintele lui Isaia în legătură cu rămăşiţa lui Israel la cei relativ puţini care au primit evanghelia (Rom. 9:4, 27, 29, 31-33; 10:1-4; 11:1, 7-14, 25, 26, 31), şi spun despre toţi ceilalţi că s-au poticnit şi au fost orbiţi. Astfel deci, chiar dacă ar putea fi demonstrat că popoarele anglo-saxone ar fi parte din „cele zece seminţii pierdute”, vedem clar că nici o favoare n-ar fi putut avea pe acest temei, sub acel legământ; pentru că ei au părăsit legământul israelit şi au devenit idolatri, necredincioşi şi practic neamuri. În afară de aceasta, după cum am remarcat deja*, toţi cei recunoscuţi ca sămânţa naturală a lui Avraam,*Vol. II, cap. 7((253))care au continuat să-L respingă pe Cristos, au fost lepădaţi din orice favoare de la timpul morţii lui Cristos până în anul 1878, când, cronologic, a fost timpul ca favoarea divină să se întoarcă la ei şi să înceapă înlăturarea orbirii lor. În consecinţă, proeminenţa anglo-saxonilor în ultimele secole nu putea fi în nici un sens întoarcerea favorii la Israel. Cei de la care a fost luată favoarea pentru respingerea şi răstignirea Domnului sunt cei la care trebuie să se întoarcă acum favoarea. Atunci, şi de atunci încoace, Israelul a fost reprezentat prin „iudeu” (Rom. 2:9, 10), şi iudeul este cel care va fi restabilit în favoare ca „sămânţa lui Avraam” naturală. Aceştia, cu „sămânţa” spirituală (aleasă în timpul Veacului Evanghelic — o rămăşiţă din Israel, iudei şi restul adunaţi dintre neamuri), vor fi agenţii lui Dumnezeu pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.Favoarea care vine la Israel nu va fi exclusivă. Toţi care cred în promisiunile legământului se pot împărtăşi de acele favoruri care se întorc, împreună cu sămânţa naturală, la fel cum în timpul Veacului Evanghelic orice evreu care l-a acceptat pe Cristos a fost eligibil pentru binecuvântările şi avantajele spirituale oferite de-a lungul Veacului Evanghelic. După cum numai o rămăşiţă mică a crezut şi a acceptat favorurile evanghelice la început, tot aşa, în afară de evrei, numai un număr mic din omenire vor fi pregătiţi pentru noile legi şi condiţii ale Veacului Milenar, sub administraţia dreaptă a Domnului glorificat şi a Bisericii Sale glorificate; şi deci, la început puţini în afară de evrei vor fi binecuvântaţi sub aceasta.Evreul, de mult obişnuit cu străduinţa de a face şi de a se încrede în faptele de ascultare faţă de Lege pentru a-i asigura binecuvântările divine, s-a poticnit în primul aspect al Dispensaţiei Evanghelice — iertarea păcatelor fără fapte, pentru oricine crede în lucrarea perfectă a lui Isus şi în jertfa atotîndestulătoare pentru păcat. Dar respectul evreului pentru Lege se va întoarce spre avantajul lui în aurora Veacului Milenar, şi nimeni nu va fi mai pregătit decât el pentru cerinţele ((254)) stricte şi pentru legile acelui veac, după ce orbirea lui în privinţa lui Cristos şi a valorii jertfei Sale pentru păcat va fi trecut; pentru că după credinţa în Cristos sunt cerute fapte, deşi nu sunt acceptate înainte. Iar evreul, acceptând iubirea şi favoarea lui Dumnezeu în Cristos, nu va fi atât de înclinat să piardă din vedere dreptatea lui Dumnezeu cum fac mulţi alţii de astăzi. Alţii, dimpotrivă, vor fi orbiţi un timp şi nepregătiţi să recunoască regulile Împărăţiei, în care din dreptate se va face o linie, iar din neprihănire un fir cu plumb.După cum evreul a fost orbit de o vedere falsă a Legii, care a fost anulată prin învăţături false, tot aşa acum, mulţi dintre neamuri vor fi împiedicaţi să se alipească de condiţiile de favoare din timpul Veacului Milenar, din pricina prezentării false a doctrinei harului în iertarea păcatului, făcută de învăţătorii falşi din prezent, care anulează evanghelia harului lui Dumnezeu prin raţionamente sofisticate — „tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Pet. 2:1), şi că a existat un preţ de răscumpărare dat sau necesar pentru recuperarea omului. Ei pretind că a greşi este omenesc, a ierta este divin; şi ca atare, prin deducţie, păcatul ocazional este cu totul scuzabil şi că stricteţea pedepsei, răscumpărarea etc., nu sunt de presupus, căci, dacă n-ar fi păcate de iertat, I s-ar lua lui Dumnezeu plăcerea şi funcţia de iertare. Pierzând din vedere dreptatea lui Dumnezeu, ei nu văd filosofia planului Său de împăcare prin sângele crucii, acordând iertarea păcatelor prin jertfa de răscumpărare numai acelora care acceptă pe Cristos şi se străduiesc împotriva păcatului. Orbiţi de ideile lor laxe despre dreptatea lui Dumnezeu şi despre stricteţe, puţini vor fi atât de bine pregătiţi ca evreul pentru acea ascultare strictă potrivit capacităţii, care va fi cerută de la toţi în veacul viitor.Ca o ilustraţie a pregătirii evreului să recunoască moartea lui Cristos ca răscumpărarea sa — preţul corespunzător — ispăşirea legală pentru păcatul omului, cităm mai jos, de sub pana unui evreu tânăr convertit la Cristos, o relatare a comemorării anuale a „Marii Zile a Ispăşirii”, aşa cum este ((255)) ţinută astăzi de către evreii ortodocşi. Articolul a apărut în The Hebrew-Christian (Evreul Creştin), după cum urmează:„Yom Kippur, sau Marea Zi a Ispăşirii, era o zi remarcabilă pentru tatăl meu; căci el nu numai postea, se ruga şi îşi chinuia trupul în această zi sfântă a ispăşirii, ci de fapt petrecea toată noaptea la sinagogă în devoţiune. Adesea am văzut pe părintele meu evlavios plângând în această zi mare, când repeta confesiunea patetică ce urma enumerării sacrificiilor care erau stabilite de Dumnezeu spre a fi oferite pentru păcatele de omitere şi de comitere; şi de multe ori am vărsat lacrimi de compătimire, alăturându-mă lui în plângerea că acum nu avem templu, mare preot, altar şi sacrificii. În ziua dinaintea acelei zile solemne, el împreună cu restul evreilor lua un cocoş; şi în timpul repetării anumitor forme de rugăciuni, rotea cocoşul viu în jurul capului său de trei ori, repetând aceste cuvinte: «Acesta să fie înlocuitorul meu, acesta să fie schimbul meu, acesta să fie ispăşirea mea; această pasăre va merge la moarte, iar eu la o viaţă fericită». Apoi punea mâna pe el, aşa cum se obişnuia să se pună mâinile pe jertfe, şi imediat după aceea era dat să fie tăiat. Acesta este singurul sânge care este vărsat acum în Israel. Sângele taurilor şi ţapilor nu mai curge pe lângă altarul de aramă.Tatăl meu îşi dădea toată osteneala să procure un cocoş alb şi evita cu totul unul roşu; şi când l-am întrebat de motivul pentru care făcea aceasta, mi-a spus că un cocoş roşu este deja acoperit de păcat, căci păcatul în sine este roşu, după cum este scris: «De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna» îIsa. 1:18ş. El a continuat: «Vei afla că rabinii au scris în Talmud că dacă cocoşul este alb, nu este infectat de păcat, şi de aceea poate purta păcatele evreilor; dar dacă este roşu, el este cu totul acoperit de păcate şi este nepotrivit să ne poarte nelegiuirile».Motivul pentru care ei folosesc un cocoş şi nu altă creatură este acesta: În ebraică gever înseamnă om. Ei bine, dacă gever (omul) a păcătuit, gever trebuie şi să suporte pedeapsa ((256)) din cauza aceasta. Dar deoarece pedeapsa este mai grea decât o pot suporta evreii, rabinii au pus în locul lor un cocoş, care în dialectul caldeean este numit gever, şi astfel se presupune că dreptatea divină este satisfăcută: fiindcă, după cum gever a păcătuit, tot aşa gever, adică un cocoş, este sacrificat.Această invenţie deşartă poate fi privită ca o dovadă remarcabilă a unui fapt foarte izbitor, că, deşi mulţi dintre evreii din zilele noastre neagă cu totul ispăşirea, corpul naţiunii are totuşi un simţământ al absolutei necesităţi al unui sacrificiu pentru păcat, şi că fără o ispăşire pocăinţa nu este de folos pentru mântuire. Dacă în loc să citească basme rabinice evreii ar studia Biblia, ei ar afla că Domnul Isus, adevăratul Mesia, prin propria Sa persoană binecuvântată a făcut chiar acea ispăşire pentru păcat, care ei în ignoranţa lor îşi imaginează că poate fi făcută prin jertfirea unui cocoş. Gever (omul) a păcătuit, şi gever (omul), chiar omul Isus Cristos a făcut sufletul Său jertfă pentru păcat. Isa. 53:10”.Mai Întâi evreulVedem deci că prezicerea lui Dumnezeu, că Israelul (cu excepţia celor credincioşi, puţini) va fi orbit de Legea lor (Rom. 11:9), a fost împlinită într-un mod natural; şi de asemenea că prezicerea lui mai departe, că favorurile şi condiţiile Veacului Milenar vor binecuvânta pe mulţi dintre ei mai repede decât pe alţii, de asemenea se va întâmpla într-un mod perfect natural şi va decurge din cauze raţionale.Astfel favorurile milenare vor fi mai întâi pentru evrei, întocmai cum datorită legămintelor etc., favorurile evanghelice le-au fost oferite lor mai întâi. Şi aşa va fi în final cum a profeţit Simeon: „Pruncul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi spre ridicarea multora în Israel”. Iar timpul ridicării acelei naţiuni, de atâta timp căzută din favoare, este aproape.Dar să ne păzim de o greşeală prea comună, făcută de mulţi care văd ceva din aceste făgăduinţe, de a presupune că trebuie luate literal declaraţiile acestea care spun: „După ((257)) aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa”. „Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.” „Slujitorul Meu David va fi împărat peste ei” (Fapt. 15:16; Luca 1:32; Ezec. 37:24). În timp ce caracterul literal al întoarcerii făgăduite a lui Israel în ţara sa şi al rezidirii Ierusalimului pe vechile lui ruine nu poate fi pus la îndoială, putem fi la fel de încrezători că prin casa şi scaunul de domnie al lui David nu se înţelege pietrele literale, lemnul etc. Restabilirea casei lui David se referă la restabilirea regalităţii şi stăpânirii în mâinile unuia dintre urmaşii lui David. Cristos Isus este vlăstarul promis al casei lui David şi moştenitorul scaunului său de domnie; şi când autoritatea lui va începe să fie stabilită, acela va fi începutul ridicării (stabilirii permanente) casei mai înainte temporare sau a cortului lui David, care a fost răsturnat şi care timp de secole a zăcut în ţărână. Astfel, în mod asemănător, „scaunul de domnie al lui David”, pe care va sta Mesia, nu se referă la scaunul de lemn, aur şi fildeş pe care a stat David, ci la demnitatea, puterea şi autoritatea funcţiei pe care a exercitat-o el. Acea autoritate, funcţie sau tron pe care l-a ocupat David timp de câţiva ani va fi ocupat pe o scară mult mai mare de către Unsul lui Iehova, Domnul nostru Isus.Dar ce autoritate a avut şi a exercitat David? Răspundem, autoritatea lui Iehova: David „s-a aşezat pe scaunul de domnie al Domnului” (1 Cron. 29:23); şi aceasta este chiar autoritatea care-L va sprijini pe Cristos în Împărăţia Sa Milenară. Şi când lucrul este văzut corect, este evident că David şi scaunul său de domnie sau autoritatea sa divină, stabilită în naţiunea tipică a lui Israel, au fost numai ilustraţii tipice ale lui Cristos şi ale Împărăţiei Sale; şi onoarea principală a lui David va fi, dacă va fi socotit vrednic, să fie unul dintre „prinţi”, căruia Emanuel îi va încredinţa faza pământească a Împărăţiei Sale. Ps. 45:16.((258))Atât numele lui David cât şi împărăţia lui au fost tipice. Numele David înseamnă Preaiubit; şi preaiubitul Fiul al lui Dumnezeu va fi Împărat peste tot Pământul în ziua aceea, şi nu preaiubitul David cel tipic din vechime. Este bine de asemenea să facem deosebire între Noul Ierusalim, cetatea cerească sau spirituală ale cărei temelii sunt cei doisprezece apostoli, şi vechiul Ierusalim care va fi rezidit pe vechile lui ruine. Restabilirea promisă a vechiului Ierusalim implică nu doar reconstruirea clădirilor etc., ci în mod special reorganizarea guvernării lui Israel; căci o cetate în profeţie este întotdeauna simbolul sau reprezentarea unei guvernări. Ca atare, reconstruirea promisă a Ierusalimului pe vechile lui ruine implică o reorganizare naţională a Israelului pe o bază asemănătoare cu aceea avută înainte, ca popor peste care Unsul lui Iehova a avut autoritate. Noul Ierusalim reprezintă Biserica Evangheliei în gloria şi puterea Împărăţiei, spirituală şi invizibilă pentru oameni, dar atotputernică. Coborârea ei pe pământ (Apoc. 21:2) marchează împlinirea acelei cereri din rugăciunea Domnului nostru care spune: „Vie împărăţia Ta”; şi „venirea” ei va fi treptată, nu deodată. Ea „coboară” deja, preia controlul, şi ca rezultat vedem paşii premergători care duc la restabilirea vechiului Ierusalim; şi în cele din urmă rezultatul menţionat în rugăciunea Domnului nostru va fi realizat — voia lui Dumnezeu se va face pe pământ ca în cer. Ierusalimul cel nou şi Cerurile cele noi sunt sinonime, însemnând puterea spirituală conducătoare nouă.Profeţiile examinate deja indică spre anul 1878 ca data la care s-a împlinit „dublul” timpului lui Israel de aşteptare a Împăratului, şi de la care trebuia să aibă loc în mod cuvenit întoarcerea în favoare şi îndepărtarea orbirii lor: de când era potrivit să se „vorbească inimii Ierusalimului şi să i se ((259)) strige că timpul lui de suferinţă [de aşteptare — „dublul” lui] s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui”. Isa. 40:1, 2.De la acea dată înainte deci, vedem, aşa cum trebuie să aşteptăm, indicii marcante de întoarcere a favorii la acel popor — o mişcare spre sădirea lor reală din nou în ţara lor şi reconstrucţia lor ca o mare naţiune, potrivit nenumăratelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu în această privinţă; căci, „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Cum deosebeşti tu aceste smochine bune, aşa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare [pentru disciplinarea şi pedepsirea lor: îndurare deghizată], pe cei duşi captivi ai lui Iuda, pe care i-am trimis din locul acesta în ţara caldeenilor [Babilonul — Babilonul mistic, creştinătatea, cum se arată în versetul 9; căci de la răsturnarea lor au fost risipiţi printre toate popoarele aşa-zisei creştinătăţi]; îi voi privi cu un ochi binevoitor şi-i voi aduce înapoi în ţara aceasta: Îi voi aşeza şi nu-i voi mai nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge. [Aceasta nu se poate referi la întoarcerea din captivitate în Babilonul literal, fiindcă după acea întoarcere au fost iarăşi dărâmaţi şi smulşi.] Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor”. Ier. 24:5-7.„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, aduc înapoi pe captivii corturilor lui Iacov şi Mi-e milă de locaşurile lui; cetatea [Ierusalimul] va fi zidită iarăşi pe dealurile ei şi palatul [templul] va fi iarăşi locuit, cum îi era obiceiul. … Fiii lui vor fi ca altădată, adunarea lui se va întări înaintea Mea şi voi pedepsi pe toţi asupritorii lui. Căpetenia lui va fi din mijlocul lui şi stăpânitorul lui va ieşi din mijlocul lui. … Iată, îi aduc înapoi din ţara de la miazănoapte [Rusia, ((260)) unde locuiesc aproape două treimi din toţi evreii care trăiesc acum], îi adun de la marginile pământului: … o mare mulţime se întoarce aici! Ei vor veni cu lacrimi şi îi voi conduce în cereri …. Ascultaţi cuvântul Domnului, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: «Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma». Căci Domnul l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. «Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu se vor mai ofili»”. Ier. 30:18, 20, 21; 31:8-12.Marele Răscumpărător, odată respins de ei, va restabili şi va ridica nu numai generaţiile în viaţă ale acestui popor, ci şi morţii vor fi restabiliţi: căci, „Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele … . Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi În ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am şi făcut», zice Domnul”. Ezec. 37:12-14.Aceste făgăduinţe minunate nu vor fi împlinite într-o zi de douăzeci şi patru de ore, ci în timpul Zilei Milenare. Ele au avut un început marcant în anul 1878, ca rezultat al Congresului Naţiunilor ţinut la Berlin. Evreii se bucură acum de privilegii mai mari în ţara părinţilor lor decât leau fost acordate timp de secole. Ei nu mai sunt doar „câini” pentru turcii insolenţi.Credem că nu este cunoscut în mod general că Anglia şia asumat protectoratul asupra Palestinei şi de fapt asupra tuturor provinciilor asiatice ale Turciei, dintre care face parte şi Palestina. Anglia a simţit de mult timp necesitatea protejării Turciei din trei motive: primul, clasele bogate ale ei sunt mari deţinătoare de obligaţiuni turceşti; al doilea, ((261)) dacă Turcia ar trece la una dintre naţiunile învecinate, sau ar fi împărţită între ele, Anglia ar primi puţin din pradă sau n-ar primi deloc, şi celelalte naţiuni rivale ar fi ridicate astfel mai mult decât Anglia la proeminenţă şi putere în controlul afacerilor Europei; al treilea şi principalul, Anglia îşi dă seama că dacă guvernul turc n-ar sta în cale, influenţa Rusiei în sudul Asiei ar creşte mult şi ar absorbi curând Imperiul Indian, a cărui împărăteasă este regina Angliei şi din care Anglia scoate venituri mari prin comerţ etc. Ca atare, găsim partidul regal sau conservator din Anglia sprijinind cu îndârjire pe turci; şi când în 1878 Rusia era pe cale să intre în Constantinopol, Anglia a intervenit şi a trimis o flotă de canoniere în golf. Rezultatul a fost Conferinţa de la Berlin, din 13 iunie 1878, la care personajul principal a fost un evreu, Lordul Beaconsfield, primul-ministru al Angliei; şi atunci au fost stabilite afacerile Turciei aşa încât să fie păstrată existenţa ei naţională în prezent, şi totuşi aşa să fie aranjate provinciile ei încât în eventualitatea dezmembrării finale marile puteri să ştie ce parte să se aştepte să ia fiecare. Atunci li s-a acordat mai mare libertate religioasă tuturor provinciilor Turciei, şi Anglia prin tratat secret cu Turcia a devenit protectoare a provinciilor asiatice. În cuvintele istoricului Justin McCarthy:„Guvernul englez s-a angajat să-i asigure Turciei posesiunile asiatice împotriva oricărei invazii … s-a angajat formal să apere şi să protejeze Turcia împotriva oricărei invazii şi agresiuni, şi a ocupat Ciprul pentru a avea o poziţie mai eficientă din care să ducă la îndeplinire acest proiect”.Se va vedea deci că Palestina, ca una dintre provinciile asiatice, este deja în grija Angliei; şi aceasta justifică laxitatea mai mare din partea guvernului turc în privinţa aplicării legilor lui nefavorabile intereselor evreieşti. Şi această deschidere providenţială a Palestinei pentru evrei a fost urmată de noi persecuţii în „ţara de la miazănoapte” — Rusia şi România — ((262)) sigure să provoace emigrarea din aceste ţări spre ţara lor. Ca rezultat al acestui concurs de împrejurări, Palestina şi în special Ierusalimul cresc rapid ca populaţie evreiască de tipul „ortodox”. Deja evreii din Ierusalim întrec la număr toate naţionalităţile combinate, în timp ce de secole ei au fost doar o mică minoritate.New York Herald, comentând cu câtva timp în urmă asupra dobândirii insulei Creta de către Anglia, a ocupării Egiptului de către ea şi a condiţiei Turciei şi a provinciilor ei în general, a spus:„Noi trăim într-un veac al vitezei, şi chiar şi istoria este fabricată la o viteză mai mare. Războaiele obişnuiau să dureze decenii; civilizaţia a avansat lent; comunicaţiile între naţiuni şi beneficiul reciproc care decurge din acestea au înaintat în mod corespunzător cu întârziere. Acum ce se inventează întro ţară este cunoscut imediat la mii de mile depărtare şi toată lumea poate profita simultan de invenţie. În mod considerabil în politică este evident spiritul grabei. Planurile oamenilor de stat cereau altădată generaţii pentru a fi împlinite; acum cele mai îndrăzneţe planuri sunt duse la îndeplinire de către plănuitori, iar harta continentului se schimbă într-o săptămână. Cât de repede trec evenimentele şi se crează istoria este evident în mod special în problema magnetică orientală. … Chiar în mijlocul scenei de interese conflictuale stă Palestina — dragă evreilor, creştinilor şi mahomedanilor. Omul de stat spune că ea este cheia acelei poziţii; şi privind la avantajele concetăţenilor lui, el declară că având în vedere minunata ei fertilitate, care din vechime a susţinut milioane, având în vedere aceste mari posibilităţi pentru comerţ, care în zilele din vechime au făcut din porturile ei maritime scene de activitate şi bogăţie, şi care au făcut Tirul şi Sidonul proverbiale până astăzi, având în vedere că este la hotarul dintre Europa şi Asia şi de aceea într-un loc admirabil, posesia Palestinei este foarte de dorit pentru inima sa patriotică. Istoricul spune: Primul episod internaţional consemnat a fost invadarea Palestinei; din acea vreme şi până acum ea a fost un centru de interes; ca atare, în ceea ce-l priveşte, el este preocupat de ((263)) viitorul Palestinei. Religiosul nu poate găsi cuvinte să exprime interesul pe care el, din punctul lui de vedere, îl are faţă de ceea ce el numeşte Ţara Sfântă: pentru el fiecare piatră este o epopee, fiecare copac este un poem. Negustorul ager observă că atunci când va fi construită calea ferată asiatică, deoarece va fi construită de îndată ce va fi stabilit un guvern stabil, poziţia geografică a Palestinei va face din ea statul în care se vor întâlni marile linii ferate ca să ducă produsele din Asia spre pieţele din Europa şi din America şi vice-versa; căci, după cum în zilele lui Solomon comerţul de pe trei continente se întâlnea între graniţele ei, la fel viitorul comerţ al aceloraşi continente va curge iarăşi spre acel punct favorizat. El nu-şi va clinti speranţele nici în cel mai mic grad fiindcă realizarea lor pare îndepărtată. Aducându-şi aminte de creşterea rapidă a unui Chicago sau San Francisco, transformarea rapidă a pustiei în State populate, el pur şi simplu remarcă: «Evenimentele se succed repede în zilele noastre», şi aşteaptă.În timp însă ce marile Puteri Creştine stau cu mâinile înarmate să apuce bucăţica râvnită şi ispititoare când muribundul turc îşi slăbeşte strânsoarea, o figură istorică păşeşte în faţă şi declară: «Ţara este a mea!» Iar când puterile se întorc să privească la vorbitor, ele recunosc pe evreu — fiul patriarhului care a trăit în Palestina când aceasta a fost întâi invadată şi care cu dragă inimă s-ar prezenta să o primească, fiind a lui, când posesiunea ei este disputată cu treizeci şi şase de secole mai târziu!Ce coincidenţă minunată! «Nu este aşa», zice evreul, «nu este coincidenţă, este destinul meu». Să privim acum pe scurt poziţia evreului în această chestiune a viitorului Palestinei. Naţiunile se nasc din idei. Din ideea unităţii Germaniei s-a dezvoltat imperiul german în fapt real, anunţat de la Versailles lumii cu tunul francez care să răspundă amin la rugăciunea germană pentru bunăstarea ei. Din strigătul «Italia irridenta» s-a născut Italia nouă de astăzi, al cărui tunet va trezi iarăşi ţărmurile Mediteranei. Din tradiţia vechii Grecii a fost creată Grecia modernă. Astfel creştinii înţeleg cum aspiraţiile de mult ((264)) îndrăgite ale evreului pot fi totuşi realizate; şi în timp ce ei consimt pe deplin că evreul, mai presus de toţi, aparţine Palestinei, în timp ce el mai presus de toţi este în mod special calificat să dezvolte viitorul acelei ţări fertile, în timp ce posesia ei ar rezolva temerile Puterilor geloase, stabilirea evreului în ea ar fi un act de dreptate şi o ispăşire demnă pentru relele îngrozitoare comise împotriva lui — martirul istoriei.În ceea ce-i priveşte pe evrei, nu prea este necesar să spunem cum tânjesc după restabilire. Pe data de 9 a lunii Av, ei postesc pentru nimicirea templelor lor şi pentru calamităţile naţionale care au însoţit acele evenimente. Nu este o dimineaţă sau o seară să nu se roage, «Strânge-ne din cele patru colţuri ale pământului»; «Restabileşte pe ai noştri ca în vechime»; «Locuieşte în mijlocul Ierusalimului»; şi aceste cuvinte sunt rostite în fiecare oraş unde se află evreul — adică în toată lumea. Astfel de statornicie întrece aproape toate limitele, şi până în ziua de astăzi evreii spanioli din toate ţările (chiar şi în această ţară îndepărtată) pun ceva ţărână din Palestina sau «pământ sfânt», cum îl numesc ei, pe ochii morţilor lor — o dovadă poetică şi patetică a iubirii lor pentru solul sacru.«Când calea ferată ajunge la Ierusalim, vine Mesia», face aluzie la Isaia 66:20, unde în viziunea sa profetul vede pe exilaţi întorcându-se cu toate mijloacele de transport, printre ele şi ceea ce el numeşte «kirkaroth». Traducerea engleză îl redă «animale iuţi», care este desigur prea neclar, sau «dromadere», care este cu certitudine incorect. Nu lipsesc filologii care derivă cuvântul din kar, «cuptor», şi karkar «a legăna» — susţinând că profetul a căutat astfel să formeze un cuvânt pentru ceea ce i s-a arătat lui în viziune, un tren în mişcare rapidă. «Când domneşte Nicolae vine răscumpărarea», este o aluzie la Isaia 63:4, de unde ebraiştii scot, prin ceea ce ei numesc «Raşe Teboth», propoziţia: «Tot Iuda va auzi şi va privi căderea lui Nicolae, împăratul Moscovei, din pricina asupririi copiilor lui Iuda, şi după ce se va întâmpla căderea noastră, se va întâmpla răscumpărarea noastră adevărată, şi pentru copiii lui Iuda vor fi aproape veştile bune ale profetului Tişbit ((265)) [Ilie]». Acestea şi altele asemenea sunt importante întrucât ele indică gândirea evreiască”.Ni se aminteşte cu forţă cât de aproape de adevăr ajung uneori oamenii din lume fără să ştie, după expresia de mai sus că patriarhul Avraam „cu dragă inimă s-ar prezenta să primească” ţara făgăduinţei ca fiind a lui şi a urmaşilor lui, la treizeci şi şase de secole după moartea sa. Aceasta, pe care unii ar putea-o considera o idee poetică, Scripturile declară că va fi un fapt real. Căci, după cum am văzut deja*, Avraam, Isaac şi Iacov, cu Daniel şi cu toţi sfinţii profeţi, vor „ajunge la desăvârşire” — treziţi din moarte la umanitate perfectă, după ce Biserica Evanghelică va fi fost glorificată (Evr. 11:40); şi ei vor constitui „prinţii în toată ţara” (Ps. 45:16), reprezentanţii pământeşti şi vizibili ai Cristosului, conducătorul spiritual invizibil. Lui Avraam şi seminţei lui i-a fost dată ţara făgăduinţei ca stăpânire veşnică; şi el trebuie să o primească în viitor, căci încă n-a primit nici o palmă de loc din ea. Fapt. 7:5.O scrisoare publicată într-un jurnal din Chicago dă mărturie remarcabilă în privinţa progresului treptat al restabilirii în Palestina şi a pregătirilor pentru viitoarea binecuvântare a lui Dumnezeu promisă asupra ei şi a poporului ei, după cum urmează:Ierusalim, 23 noiembrie, 1887„Sunt foarte bucuros să vă spun despre lucrurile glorioase la care am fost martori în cei şase ani de când stăm aici. Când am sosit aici, acum şase ani, număram paisprezece adulţi şi cinci copii. Venind de la Iaffa, am fost adânc impresionaţi de pustietatea ţării. Nicăieri nu se putea vedea nici o frunză verde; măslinii şi viţa de vie erau aşa de acoperite cu praful sur al unei veri fierbinţi, uscate, încât nu-ţi puteai deloc imagina că puteau fi verzi dedesubt; şi tot pământul părea uscat până la temelii. Dar nu l-am mai văzut să arate aşa de atunci încoace. În fiecare an arată mai verde, iar acum multe dintre acele dealuri sterpe sunt acoperite cu vii şi cu livezi de măslini, schimbându-le cu totul înfăţişarea.((266))Veţi întreba: Care este cauza acestei schimbări mari? Dumnezeu a promis că întocmai cum a adus tot răul peste această ţară, tot aşa va aduce mari binecuvântări peste ea, iar acestea evident au început prin trimiterea mai multor ploi decât în multe secole trecute. El trimite ploi frumoase şi rouă bogată, unde nu erau deloc; şi El trimite nori vara, ceea ce n-a fost cunoscut nici acum douăzeci de ani. Aceasta temperează arşiţa, aşa încât pământul nu se usucă aşa de tare. Acum cinci ani El a trimis, în iulie şi august (luni în care niciodată nu obişnuia să plouă), trei ore de ploaie în Iaffa şi şaisprezece ore în Damasc, şi mult peste tot în jur, aşa încât ziarele americane au remarcat aceasta ca o dovadă că clima Palestinei se schimbă. De asemenea, când am venit aici foarte puţini evrei se întorceau în această ţară, dar persecuţiile din Rusia, din Germania şi din alte locuri au început să-i scoată afară; şi în ciuda edictelor sultanului, ei au început să se întoarcă în această ţară, să cumpere pământ, să sădească şi să zidească şi să ia în stăpânire comerţul oraşului; aşa încât astăzi sunt cu multe mii mai mulţi decât când am venit noi.Ierusalimul este în realitate în mâinile evreilor în ceea ce priveşte comerţul; şi evreul nu mai este sub călcâiul mahomedanilor cum era odată. De asemenea ei construiesc un oraş nou, exact pe linia descrierii din Ieremia 31:38-40; 32:43, 44, aşa încât chiar şi turcii care sunt la putere observă aceasta şi zic unii către alţii: «Dumnezeu este acesta; şi ce putem noi face?» Şi ce putem noi spune la toate acestea, decât că Dumnezeu Îşi împlineşte rapid în zilele noastre Cuvântul şi legământul pe care l-a făcut cu Avraam? Şi noi suntem martorii acestor lucruri”.În ciuda asupririi şi tiraniei care i-a zdrobit chiar până la ţărână, în anii din urmă găsim pe mulţi dintre ei ridicându-se la bogăţie şi distincţie cu mult mai mult decât vecinii lor dintre neamuri. Şi cu astfel de mijloace şi distincţie, în multe cazuri se naşte ambiţia binevoitoare de a o mări pentru ridicarea neamului evreu; şi eforturi înţelepte şi bine îndrumate realizează mult în această ((267)) direcţie. Această cotitură în afacerile evreieşti atrage atenţia oamenilor chibzuiţi atâ