195252 cazuri COVID-19 în Moldova
19811 – cazuri active
171330 – cazuri vindecate
4111 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 7 martie 2021 ora 21:25


 adevaruri biblice

 adevaruri biblice adevaruri biblice


Articole despre Adevarul Bibliei si nu despre "adevarul" religiei
RSS posts

Religie


Comenteaza





Mijlocitorul Împăcării — Fiul şi Domnul lui David
 Mijlocitorul Împăcării — Fiul şi Domnul lui DavidÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul VIMijlocitorul Împăcării — Fiul şi Domnul lui DavidCum este fiul lui David — Genealogia lui Iosif prin Solomon — Genealogia Mariei prin Natan — Înjoseşte pe cei înălţaţi, înalţă pe cei înjosiţi — De unde este titlul lui Cristos ca domn al lui David — Cum a fost El atât rădăcina cât şi Vlăstarul lui David — Semnificaţia titlului Său, „Părintele veşniciei” — Cum a fost asigurat şi cum va fi aplicat — Cine sunt copiii lui Cristos — Biserica, „fraţii Săi” — Copiii Dumnezeului şi Tatălui Domnului nostru Isus Cristos„Isus i-a întrebat: «Ce gândiţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?» «Al lui David», I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: «Cum atunci David, în Duh[prin inspiraţie], îl numeşte Domn, zicând: «Domnul [Iehova] a zis Domnului [adon, stăpân, conducător] Meu»: «Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»? Deci, dacă David îl numeşte Domn [adon, stăpân], cum este El fiul lui?” Mat. 22:41-45.AR TREBUI remarcat, înainte de toate, că discuţia despre această problemă nu se referă la preexistenţa Domnului nostru, ci numai la legătura Sa cu familia umană. El S-a înrudit cu familia umană, după cum am văzut, prin aceea că a luat natura noastră, prin mama Sa, Maria. Genealogia Mariei, aşa cum este urmărită de Luca, ne duce până la David, prin fiul său Natan (Luca 3:31*), pe când genealogia lui Iosif, aşa cum este dată de Matei, duce de asemenea până la David, prin fiul său Solomon (Mat. 1:6, 16). Fiindcă Iosif a acceptat pe Maria de soţie şi L-a adoptat pe Isus, fiul ei, ca şi cum ar fi fost propriul său fiu, această adoptare L-a îndreptăţit pe Isus să socotească genealogia lui Iosif; dar această urmărire înapoi până la familia lui David nu era ((130)) necesară, fiindcă, după cum am văzut, şi mama Sa se trăgea din David, printr-o altă spiţă.*Iosif este numit aici „fiul lui Eli”, adică al tatălui Mariei, prin căsătorie, sau legal; sau, cum am spune noi, ginerele lui Eli. Prin naştere Iosif a fost fiul lui Iacov, cum se arată în Matei 1:16.Să se observe însă că pretenţia Domnului nostru la tronul lui Israel nu se bazează pe legătura mamei Sale cu Iosif, după cum au sugerat unii. Dimpotrivă, dacă ar fi fost fiul lui Iosif, El ar fi fost exclus de la orice drepturi strămoşeşti la tronul lui David, pentru că, deşi succesorii lui David la împărăţie au venit prin spiţa fiului său Solomon şi nu prin spiţa fiului său Natan, totuşi unele scripturi arată clar că marele moştenitor al tronului lui David nu va veni prin spiţa familiei regale a lui Solomon. Dacă vom demonstra aceasta, vom avea o barieră eficientă în calea pretenţiilor ridicate de unii, că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif, după cum a fost şi al Mariei. Să examinăm deci cu atenţie această chestiune.Declaraţia divină, clar exprimată, a fost mai întâi că, fără echivoc şi indiscutabil, marele moştenitor al tronului lumii, marele Împărat al lui Israel, va trebui să vină din spiţa lui David. Apoi, de asemenea a fost declarat că el va trebui să vină din spiţa lui Solomon, din familia domnitoare, numai că pe baza anumitor condiţii. Dacă acele condiţii erau împlinite, El venea din acea spiţă; dacă acele condiţii nu erau împlinite, el venea dintr-o altă spiţă, dar în orice caz trebuia să vină prin spiţa lui David şi trebuia să fie atât fiul lui David, cât şi Domnul lui David.Să observăm declaraţia scripturală:„Domnul a jurat lui David în adevăr şi nu Se va întoarce de la ce a jurat: «Voi pune pe scaunul tău de domnie un rod din trupul tău. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu şi mărturiile Mele pe care îi voi învăţa, atunci şi fiii lor vor sta în veci pe scaunul tău de domnie».” Ps. 132:11, 12.„Dintre toţi fiii mei — căci Domnul mi-a dat mulţi fii — a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel. El mi-a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va construi casa … . Îi voi întări împărăţia pe ((131)) vecie, dacă va fi hotărât, ca astăzi, să împlinească poruncile şi rânduielile Mele.»” 1 Cron. 28:5-7.„Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând înaintea Mea în adevăr, din toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel.” 1 Împ. 2:4.Făgăduinţa Împărăţiei Mesianice din spiţa lui Solomon şi din spiţa urmaşilor săi după trup este astfel în mod clar şi specific condiţionată, legată de o anumită credincioşie faţă de Domnul; şi după toate regulile interpretării cuvintelor, implicaţia acestora este că necredincioşia faţă de Domnul în mod sigur va exclude pe urmaşii lui Solomon şi spiţa sa după trup de la tronul lui Israel, în privinţa Împărăţiei Mesianice. De aceea se ridică întrebarea: Oare Solomon şi urmaşii săi la tron „au luat seama la calea lor, umblând înaintea Mea [înaintea lui Dumnezeu] în adevăr, din toată inima lor şi din tot sufletul lor?” Dacă n-au luat seama, atunci le-a fost interzis să fie spiţa strămoşească a lui Mesia, după trup.Pentru a cunoaşte răspunsul la această întrebare trebuie să mergem la Scripturi. Acolo găsim negreşit că Solomon şi spiţa sa regală n-au umblat după poruncile divine. Ca atare, ştim sigur că acea spiţă a fost tăiată şi abandonată de a fi spiţa mesianică, şi că aceasta trebuia să vină prin altă spiţă strămoşească, din David. Să ascultăm cuvântul Domnului:„Şi tu, fiul meu Solomon, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată inima. … Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar, dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie”. 1 Cron. 28:9.„Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel. … Şi Domnul ia zis lui Solomon: «Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legământul Meu şi rânduielile Mele pe care ţi le-am poruncit, voi rupe negreşit împărăţia de la tine. … Numai, nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, din pricina tatălui tău David; ci din mâna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată ((132)) împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina slujitorului Meu David şi din pricina Ierusalimului, pe care lam ales».” 1 Împ. 11:9-13.În armonie cu aceasta, relatarea este că cele zece seminţii au fost rupte din spiţa lui Solomon, imediat după moartea acestuia — zece seminţii neacceptând niciodată supunerea faţă de Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon. Dar să ascultăm cuvântul Domnului cu privire la seminţia lui Iuda şi a tovarăşului ei Beniamin, care au rămas un timp loiali spiţei lui Solomon şi astfel s-au asociat după cum se vede cu Împărăţia antitipică promisă şi cu Mesia, marele Împărat. Ultimii trei împăraţi din spiţa lui Solomon care au stat pe tronul său au fost Ioiachim, fiul său Ioiachin (numit şi Ieconia şi Conia) şi Zedechia, fratele lui Ioiachim. Să observăm mărturia Cuvântului Domnului împotriva acestor oameni, şi asigurarea Sa că nici unul din urmaşii lor nu va mai sta pe tronul Împărăţiei Domnului — reală sau tipică. Citim:„«Viu sunt Eu», zice Domnul, «chiar dacă Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aş scoate şi de acolo. … Este un vas dispreţuit, sfărâmat, acest Ieconia? Este el un vas de care să nu ai plăcere? Pentru ce sunt aruncaţi, oare, el şi sămânţa lui, şi azvârliţi într-o ţară pe care n-o cunosc?» Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici unul din urmaşii lui nu va prospera, aşezat pe scaunul de domnie al lui David şi domnind încă în Iuda»”. Ier. 22:24-30.„De aceea, aşa vorbeşte Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: «Nici unul din ai lui nu va sta pe scaunul de domnie al lui David».” Ier. 36:30.Cu privire la Zedechia citim:„Şi tu, nelegiuitule, gata să fii ucis, prinţ al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «La o parte cu diadema, jos coroana! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, ((133)) şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos şi nu va mai fi până va veni Acela căruia se cuvine şi o voi da Lui”. Ezec. 21:25-27 [partea în cursive este după Biblia de la Bucureşti, 1988 — n. e.].Aici este declarată răsturnarea completă a spiţei lui Solomon: aceasta a fost spiţa care fusese înălţată şi care de atunci încolo urma să fie plecată, în timp ce spiţa plecată sau obscură a lui Natan, care nu ridicase nici o pretenţie la tron, urma să fie înălţată la timpul cuvenit prin reprezentantul ei, Mesia, născut după trup din Maria.Cine poate cere o mărturie mai clară decât aceasta, că Mesia nu putea fi aşteptat din spiţa lui Solomon — toate drepturile şi pretenţiile acelei spiţe, sub providenţele şi condiţiile divine, fiind pierdute prin răutate şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Astfel pretenţia că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif şi că astfel Şi-a moştenit drepturile şi pretenţiile prin Iosif se dovedesc a fi complet false, căci nimeni din acea spiţă nu va sta vreodată pe tronul Domnului.Această schimbare a împărăţiei de la spiţa lui Solomon la o altă spiţă a casei lui David este clar prezisă şi în alte scripturi, după cum citim: „«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va prospera îsubsol — n. e.ş … . În zilele Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va locui în siguranţă; şi iată Numele pe care iL vor da: Domnul, Dreptatea noastră!»” Ier. 23:5, 6.Maria, mama lui Isus, pare să fi înţeles acest gând corect, sau a fost inspirată de Spiritul sfânt să vorbească profetic, atunci când a rostit remarcabila cântare de mulţumire citată de Luca (1:46-55): „El [Dumnezeu] … a risipit pe cei mândri în gândurile inimii lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară fără nimic”. Aici familia favorizată din spiţa lui Solomon este pusă în contrast cu familia mai umilă din spiţa lui Natan. Diadema şi coroana au fost luate de la Zedechia şi de ((134)) la linia lui Solomon, pentru a fi date Aceluia care are dreptul la ele — Vlăstarului drept din rădăcina lui David.Am văzut cum Domnul nostru este vlăstarul sau sămânţa sau fiul lui David, şi spiţa prin care trebuie urmărită în mod corect genealogia Lui şi armonia deplină a Scripturilor cu aceasta: să vedem acum în ce privinţă a fost El Domnul lui David. Cum a putut fi Isus atât fiul cât şi Domnul lui David?Noi răspundem că El nu este Domnul lui David pentru nimic din ceea ce a fost ca fiinţă spirituală înainte de a fi „devenit trup”şi de a fi locuit printre noi — după cum n-a fost nici Vlăstarul sau Fiul lui David în existenţa Sa preumană. Domnul nostru Isus a devenit Domnul sau superiorul lui David, precum şi „Domnul tuturor” (Fapt. 10:36) datorită marii lucrări pe care a îndeplinit-o ca Mijlocitor al Împăcării. „Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii.” Rom. 14:9.Este adevărat, Logosul putea fi numit în mod potrivit un Domn, unul înălţat în autoritate, după cum este numit şi un Dumnezeu, un puternic sau influent.**Ne vom aminti că noi nu discutăm acum cuvântul „Iehova”, atât de des tradus „Domn” în Vechiul Testament. Noi discutăm alte cuvinte redate prin „Domn”, ca şi în textul citat mai sus. „Domnul [Iehova] a zis Domnului meu [adon — stăpânul meu]. Stai la dreapta Mea” etc.La fel, Omul Isus Cristos, înainte de moartea Sa, putea fi numit în mod potrivit Domn, şi aşa I S-au adresat ucenicii, după cum citim: „Voi Mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul» şi bine ziceţi, căci sunt” (Ioan 13:13). Ca sol special al Legământului, pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume ca s-o răscumpere, şi pe care Tatăl L-a cinstit în toate modurile, mărturisind, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” — era cât se poate de potrivit ca toţi care-I priveau slava, ca slava unui Singur Conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr, să-L respecte, să-L asculte, să I se supună şi să-L adore — săI aducă omagii — ca reprezentant al Tatălui. Însă, după cum indică apostolul în textul citat mai sus, a existat un sens special ((135)) şi deosebit în care Domnul nostru Isus a devenit Domn sau Stăpân prin moartea şi învierea Sa.Acest sens special în care Cristos cel înviat a fost „Domnul tuturor”— Domn „peste cei morţi şi peste cei vii” — este în mod vital legat de marea Sa lucrare ca Mijlocitor al Împăcării. Chiar pentru acest scop El a devenit om. Omenirea, în starea ei decăzută, „vândută păcatului” prin neascultarea tatălui Adam, era neajutorată — sub stăpânirea Păcatului şi sub sentinţa morţii; şi eliberarea ei de aceste rele, în armonie cu legea divină, a cerut ca pedeapsa lui Adam venită asupra familiei lui să fie satisfăcută deplin. Se cerea ca rasa să fie cumpărată înapoi din păcat, şi Cristos a devenit cumpărătorul ei, proprietarul ei — „Domnul tuturor”. Tocmai pentru acest scop, El a lăsat slava condiţiei Sale preumane şi a devenit Omul Isus Cristos. Iar declaraţia scripturală este că El „Sa dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare” — preţ de cumpărare — pentru rasa condamnată în Adam. Astfel întreaga lume a fost „cumpărată cu un preţ”, „cu sângele scump [viaţa] al lui Hristos”.Dar, deşi în virtutea faptului că El a cumpărat rasa, a devenit în ochii Dreptăţii proprietarul, stăpânul ei, „Domnul tuturor”, El n-a cumpărat rasa cu scopul de a o înrobi, ci chiar din contră, cu scopul de a elibera din păcat şi moarte pe toţi cei care vor accepta prin El darul îndurător al lui Dumnezeu. Şi însuşi scopul stabilirii Împărăţiei Mesianice este ca prin ea să-i poată fi acordate familiei umane drepturile şi privilegiile fiilor lui Dumnezeu — pierdute în Eden, răscumpărate, cumpărate cu un preţ la Calvar. Pentru a obţine acest drept de a elibera pe om, Răscumpărătorul nostru a devenit cumpărătorul, proprietarul, Domnul tuturor. Astfel, prin moartea Sa, Mesia a devenit Domnul lui David, pentru că David a fost un membru al rasei cumpărate cu sângele Său preţios.„Rădăcina şi sămânţa lui David”— Apoc. 22:16 —Cam acelaşi gând este prezentat şi în aceste cuvinte ale Domnului nostru către Biserică. După trup, Domnul nostru ((136)) Isus a fost, prin mama Sa, fiul, vlăstarul, odrasla sau sămânţa lui David. În virtutea jertfirii vieţii Sale nepătate, El a devenit „rădăcina” lui David, precum şi Domnul lui; pentru că ideea sugerată de cuvântul „rădăcină” se deosebeşte cumva de cea dată în cuvântul „Domn”. „Rădăcina” lui David înseamnă originea, izvorul vieţii şi dezvoltării lui David.Scripturile declară că David a fost o „tulpină a lui Isai”; tatăl său a fost deci rădăcina lui, potrivit naşterii naturale. Când şi cum a devenit Cristos rădăcina sau tatăl lui David? Răspundem: nu înainte de a „deveni trup” — când a devenit trup, ca omul Isus, El S-a înrudit cu rasa lui Adam prin mama Sa (Evr. 2:14-18). Şi în acea relaţie cu rasa şi cu David, El a fost „vlăstar”, nu „rădăcină”. Cum şi când a devenit El „rădăcina”? Răspundem: pe aceeaşi cale şi în acelaşi timp când a devenit şi Domnul lui David: calea a fost moartea Sa, prin care a cumpărat drepturile de viaţă ale lui Adam şi ale întregii sale rase, inclusiv ale lui David; timpul a fost la învierea Sa din morţi, Răscumpărătorul lui Adam, Răscumpărătorul rasei şi ca atare Răscumpărătorul lui David.Prin urmare, Domnul lui David şi Rădăcina lui David n-a fost nici Logosul preuman, nici omul Isus Cristos, ci Mesia cel înviat. Când David în spirit (adică vorbind sub spiritul sau sub influenţa profetică) L-a numit pe Isus Domn, zicând: „Domnul [Iehova] a zis Domnului [Isus] meu: «Stai la dreapta Mea»” etc, referinţa nu era la Cel care Se sacrifica, „Omul Isus Hristos”, care nu-Şi sfârşise încă sacrificiul, ci la Isus cel biruitor, Domnul vieţii şi slavei, „Cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului” (Apoc. 1:5). Despre acesta Petru a spus: „Pe El Dumnezeu L-a înviat a treia zi … . El … este Domnul tuturor” (Fapt. 10:36, 40). Despre acesta declară şi Pavel că la a doua venire a Sa, El Se va arăta ca „Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc”*. 1 Tim. 6:15.*Vezi pag. 78((137))„Al doilea Adam”Prima „rădăcină” sau primul tată al neamului omenesc, Adam, din cauza neascultării de Dumnezeu, nu şi-a putut naşte familia în propria sa asemănare, chipul lui Dumnezeu; el nu numai că n-a putut da urmaşilor săi viaţă veşnică, dar a şi pierdut pentru sine acest drept şi a atras asupra urmaşilor săi o moştenire, o ereditate de păcat, slăbiciune, degradare, moarte. Logosul a fost făcut trup, Omul Isus Cristos, pentru a fi al doilea Adam şi a lua locul primului Adam, pentru a putea reface lucrarea primului Adam şi ai da lui şi rasei lui (sau tuturor celor care o vor accepta pe baza condiţiilor divine) viaţă mai îmbelşugată, viaţa veşnică sub condiţiile ei favorabile, pierdută prin neascultare.Este însă o mare greşeală din partea unora să presupună că „Omul Isus Hristos” a fost al doilea Adam. O, nu! După cum spune apostolul [1 Cor. 15:47 — trad. lit. nouă, 2001, subsol, n. e.]: „Al doilea om este Domnul din cer” — Domnul care va veni din cer, şi la a doua venire a Sa Îşi va lua funcţia şi datoriile de tată al rasei lui Adam, pe care a răscumpărato cu sângele Său preţios la Calvar. Cumpărarea rasei lui Adam de sub sentinţa Dreptăţii a fost necesară înainte de a fi posibil ca Domnul nostru Isus să fie Dătătorul de viaţă sau Tatăl rasei; şi numai această lucrare singură a fost realizată de Domnul nostru la prima venire a Sa. La a doua venire a Sa, El vine să ridice omenirea prin procese de restabilire şi să dea viaţă veşnică şi toate privilegiile şi binecuvântările pierdute prin primul Adam. Intervalul dintre prima şi a doua venire este destinat, conform programului Tatălui, alegerii din lumea răscumpărată a unei clase ale cărei calităţi au fost predestinate — toţi să fie „asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Această clasă are diferite nume: preoţi subordonaţi ai preoţiei Împărăteşti, corpul sau Biserica lui Cristos, Mireasa lui Cristos, soţia Mielului şi moştenitori împreună cu El în toate onorurile, binecuvântările şi serviciul Împărăţiei Sale.((138))Aşadar, lucrarea viitorului, lucrarea din Veacul Milenar, marele obiectiv al domniei lui Mesia, este exprimată prin cuvântul regenerare. Lumea a fost generată odată prin tatăl Adam, dar n-a reuşit să obţină viaţă; a fost generată doar pentru păcat şi pentru sentinţa lui, moartea. Dar noul Tată al rasei, al doilea Adam, propune o regenerare generală. Timpul acestei regenerări, când va fi disponibil pentru lume, este clar indicat prin cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, şi anume Veacul Milenar. El a spus: „La reînnoirea [regenerarea — trad. reviz., subsol, n. e.] tuturor lucrurilor, voi, care Maţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” etc. Faptul că Biserica aleasă în acest Veac al Evangheliei trece printro regenerare, este recunoscut în mod general de către toţi cei care studiază Biblia, dar mulţi au trecut cu vederea faptul că există în plan o altă regenerare, separată, şi ea a fost pregătită pentru omenirea întreagă; nu înseamnă că toţi vor ajunge la regenerarea deplină, ci toţi vor avea ocazia, care, dacă va fi corect folosită, va duce la regenerarea deplină, completă.În legătură cu aceasta, este bine să observăm mai amănunţit marea deosebire dintre regenerarea Bisericii şi regenerarea lumii: în cazul Bisericii, mulţi sunt chemaţi la regenerarea oferită în timpul Veacului Evanghelic şi puţini sunt aleşi — puţini ajung la deplina regenerare la care sunt invitaţi — şi anume, să devină noi creaturi în Cristos Isus, părtaşi naturii divine. Regenerarea pregătită pentru lume, după cum am văzut deja, nu este la o natură nouă, ci la restaurarea sau restabilirea naturii umane în perfecţiunea ei.Şi aşa este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu [o fiinţă de carne]; cel din urmă Adam un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă” (1 Cor. 15:45-47). Întradevăr, Domnul nostru Isus în zilele vieţii Sale pământeşti S-a identificat cu întâiul Adam şi cu rasa lui, prin sămânţa lui Avraam (Evr. 2:16), şi „a fost făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii … din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui ((139)) Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”. Dar după ce a îndeplinit acel obiectiv, El a fost înviat din morţi părtaş naturii divine, cumpărătorul familiei umane, dar fără să mai facă parte din ea — fără să mai fie „din pământ, făcut din ţărână”, ci Domnul ceresc — al doilea Adam, un duh dătător de viaţă.Primul Adam a fost „rădăcina” originară din care a ieşit întreaga familie umană, şi deci, Domnul nostru Isus în trup, fiul Mariei, fiul lui David, fiul lui Avraam, a fost în acelaşi sens un vlăstar sau o mlădiţă din Adam (dar înzestrat, după cum am văzut, cu o viaţă de sus neştirbită, care L-a ţinut totuşi despărţit de păcătoşi). Sacrificiul de Sine ca om (în ascultare de planul Tatălui) nu numai I-a asigurat înălţarea la natura divină, ci şi a cumpărat pentru El toată rasa lui Adam şi dreptul lui Adam ca tată sau „rădăcină” a rasei. Astfel, prin cumpărarea locului şi a drepturilor lui Adam, Domnul nostru este al doilea Adam. După cum El Şia dat viaţa umană pentru viaţa lui Adam, tot aşa Şi-a sacrificat şi posibilităţile producerii pe cale naturală a unei rase în locul copiilor lui Adam — pentru ca la timpul cuvenit să poată accepta pe „oricine va vrea” din familia lui Adam ca propriii Săi copii, regenerândui, dându-le viaţă veşnică pe condiţii rezonabile. Nemaifiind un „vlăstar” din rădăcina lui Isai şi a lui David, Domnul nostru este o rădăcină nouă, pregătită să dea viaţă nouă şi întreţinere omenirii — lui Adam, lui Avraam, lui David şi fiecărui membru sau vlăstar al familiei umane ruinate de păcat, care le vor accepta în condiţiile „Legământului prin jurământ”.Cum este prima lucrare a Domnului pentru Biserica Sa din acest veac, aşa va fi şi lucrarea Sa pentru toată omenirea care o vor accepta în timpul Veacului Milenar. Prima Sa lucrare pentru Biserica Sa acum este îndreptăţirea la viaţă (viaţă umană) în armonie cu Dumnezeu, în părtăşie cu Dumnezeu; aceeaşi de care S-a bucurat omul perfect Isus, înainte de consacrarea Sa spre moarte la botez; şi aceeaşi de care sa bucurat omul perfect Adam înainte de încălcarea sa — cu deosebirea că perfecţiunea lor a fost reală, în timp ce a noastră este o perfecţiune a vieţii socotită. (De aceea avem declaraţia că noi suntem „îndreptăţiţi — prin credinţă”.)((140))Domnul nostru Se reprezintă pe Sine şi Biserica Sa ca o viţă de vie; şi aceasta ne dă o ilustraţie bună a subiectului mlădiţei şi rădăcinii. Adam şi rasa lui au fost viţa şi mlădiţele originare, atacate de virusul păcatului, producând roadă rea şi moarte. Domnul nostru Isus a devenit o mlădiţă nouă şi a fost altoit în viţa adamică şi a produs roadă diferită. O caracteristică a viţei este că mlădiţele ei pot fi îngropate şi devin rădăcini. Astfel Domnul nostru, mlădiţa altoită în tulpina adamică, a fost îngropat, a încetat a mai fi mlădiţă şi a devenit rădăcină. În decursul acestui veac, membrii Bisericii Sale sunt „mlădiţe” în El, şi în mod asemănător au „ca rod sfinţirea” (Rom. 6:22), viaţa nouă fiind trasă din El. Însă tuturor mlădiţelor din acest veac li se cere nu numai „să aducă multă roadă” ca mlădiţe, aşa cum a adus El, ci, de asemenea ca El, să fie în cele din urmă îngropate şi să devină cu El părţi din rădăcina care pe parcursul Veacului Milenar va întări şi va susţine rasa umană regenerată.Rădăcina căzută, Adam (cu prima Evă, ajutorul lui), a dat naştere familiei umane în robia păcatului şi a morţii; al doilea Adam, Cristos (cu Mireasa şi ajutorul Lui), cumpărând drepturile celui dintâi, precum şi pe el şi rasa lui, vor fi pregătiţi să regenereze pe toţi cei doritori şi ascultători. Aceasta se numeşte „restabilire” (Fapt. 3:19-23) — a reda celor vrednici privilegiile şi binecuvântările pământeşti pierdute în primul Adam, pentru ca, în calitate de viţă a Domnului, omenirea restabilită să poată aduce multă roadă spre lauda lui Dumnezeu. Dar să se observe că acest privilegiu de a deveni „rădăcină” este limitat la Cristos Cap şi corp, „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului” „şi credinţa adevărului” în decursul acestui Veac al Evangheliei (1 Pet. 1:2). David şi alţi vrednici din trecut (care au murit înainte ca „mlădiţa” să fie îngropată şi să devină „rădăcină”) nu pot deveni niciodată părţi din rădăcină; şi nu vor putea nici credincioşii din Veacul Milenar. Toţi însă vor fi satisfăcuţi când vor ajunge la asemănarea Lui, fie la cea cerească, fie la cea pământească. Omenirea va avea privilegiul să ajungă în ((141)) asemănarea omului perfect Isus Cristos, „mlădiţa” sfântă, în timp ce Biserica, „mireasa” Lui, „trupul” Lui, preoţii Săi subordonaţi credincioşi, care acum împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos şi sunt „identificaţi cu El printr-o asemănare cu moartea Lui”, vor purta chipul Său ceresc. 1 Cor. 15:48, 49; Evr. 11:39, 40.„Părintele veşniciei”„Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii».” Isa. 9:6.Am observat deja caracterul potrivit al titlului „Dumnezeu puternic”, aşa cum se aplică la Domnul nostru Isus; şi puţini vor contesta că El este într-adevăr Cel Minunat din toată familia Tatălui ceresc; nimeni nu va contesta că El este un mare Sfătuitor sau Învăţător; sau că, deşi Împărăţia Lui trebuie să fie introdusă printr-un timp de strâmtorare şi tulburare legat de moartea instituţiilor rele prezente, totuşi Domnul nostru este Prinţul păcii — care va stabili o pace sigură şi durabilă, pe singura bază corectă — dreptatea — conformitatea cu caracterul şi planul divin. Acum ajungem la examinarea titlului „Părintele veşniciei”, şi-l găsim tot atât de potrivit şi de semnificativ ca şi celelalte.Acest titlu nu contrazice, cum au presupus unii, mulţimea scripturilor care spun că Iehova este Părintele veşniciei — „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, după cum exprimă Petru (1 Pet. 1:3). Dimpotrivă, Scripturile arată clar un anumit sens în care I se va aplica acest titlu Domnului nostru la a doua venire a Sa — că El va fi Părintele rasei umane regenerate în timpul Mileniului. Într-adevăr, acest titlu este numai echivalentul celor pe care tocmai le-am analizat — „Domnul” cel nou al lui David şi al omenirii, „Rădăcina” cea nouă, al doilea Adam, înseamnă numai Părintele veşniciei — Părintele care dă viaţă veşnică.Deoarece Domnul nostru a cumpărat omenirea cu preţul vieţii Sale, şi deoarece în virtutea acelei cumpărări a devenit Domnul ei, Restauratorul ei, Dătătorul ei de viaţă, şi deoarece chiar înţelesul de bază al cuvântului tată este dătător de ((142)) viaţă, Domnul nostru nu putea lua un nume sau un titlu mai potrivit decât „Părintele veşniciei” spre a reprezenta relaţia Sa cu lumea, acum pe punctul de a fi regenerată — născută din nou dintre morţi prin restabilire, prin procesele învierii. Viaţa lumii va veni direct de la Domnul Isus, care, după cum vom vedea imediat, prin aranjament divin a cumpărat-o şi a plătit Dreptăţii preţul întreg pentru ea. Totuşi, după terminarea procesului de restabilire, lumea restabilită va recunoaşte pe Iehova ca marele izvor originar al vieţii şi al binecuvântării, Autorul marelui plan de mântuire executat de Domnul nostru Isus — Marele Tată şi Domn suveran al tuturor. 1 Cor. 15:24-28; 3:23; Mat. 19:28.În deplin acord cu ceea ce tocmai am văzut sunt şi cuvintele profetice care de secole au nedumerit pe cei înţelepţi şi pe cei neînţelepţi, pe savanţi şi pe comentatori, precum şi pe învăţăcei, şi anume:Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; Îi vei pune prinţi în toată ţara— Ps. 45:16 —Patriarhii şi profeţii, şi în special cei care erau din linia genealogică prin care a venit Domnul nostru, prin mama Sa Maria, au fost timp îndelungat onoraţi cu numele de „părinţi”, strămoşii lui Mesia, întocmai cum textele de mai sus spun că David este „rădăcina” din care va ieşi Mesia, Vlăstarul cel drept, şi că Mesia va fi fiul lui David. Dar toate acestea se vor schimba când Biserica, corpul lui Cristos, va fi completată şi unită cu Isus Capul în slavă şi, ca Părintele veşniciei pentru omenire va începe regenerarea lumii. Cei care înainte au fost „părinţii”, vor fi atunci copiii. Avraam, Isaac, Iacov, David — nici unul dintre aceştia n-au avut viaţă, în sensul adevărat al cuvântului; toţi aceştia au fost membri ai rasei condamnate la moarte. Şi când Isus a intrat în neamul nostru omenesc şi Sa identificat cu sămânţa lui Avraam şi a lui David, şi a împlinit lucrarea de răscumpărare, aceasta s-a aplicat nu numai la lume în general, ci şi la ei, la părinţii Săi după trup. El ia ((143)) cumpărat pe toţi, şi nimeni nu poate obţine viaţă (deplină, perfectă, veşnică) decât prin El. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). De aceea, Avraam, Isaac, Iacov, David şi toţi profeţii şi tot restul lumii, trebuie să primească viaţă viitoare şi veşnică de la Cristos, sau altfel deloc; şi în afara Lui este numai condamnare. Prin urmare, este adevărat că atunci când la timpul cuvenit al lui Dumnezeu ei vor fi treziţi din moarte, aceasta se va face prin marele Dătător de viaţă, Isus, care astfel va fi Părintele sau Dătătorul lor de viaţă.În legătură cu aceasta este bine să observăm de asemenea că Scripturile ni-L arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind Acela care face conceperea în regenerarea Bisericii, Mireasa lui Cristos. Ca dovadă la aceasta, să observăm declaraţiile scripturale asupra acestui subiect. Apostolul Petru spune: „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos … nea născut îconceputş din nou” (1 Pet. 1:3). Apostolul Ioan de asemenea spune că noi suntem „născuţi îconcepuţiş din Dumnezeu” (1 Ioan 5:18). Apostolul Pavel spune de asemenea: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl” (1 Cor. 8:6). El a trimis spiritul Său în inimile noastre, prin care putem striga către El: „Ava, Tată!” (Rom. 8:15). Domnul nostru Isus a mărturisit acelaşi lucru, zicând după învierea Sa: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Evanghelia lui Ioan dă aceeaşi mărturie zicând: „Tuturor celor ce L-au primit … le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”, şi declară despre aceştia că „au fost născuţi îconcepuţiş nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12, 13). Apostolul Iacov spune despre Tatăl luminilor că, „Potrivit voii Sale, El ne-a născut îconceputş prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale”. Iac. 1:18.Într-adevăr, tot ce este în legătură cu Biserica arată că credincioşii din acest veac al Evangheliei nu sunt copiii lui Cristos, ci sunt copiii Tatălui Său, concepuţi de spiritul Tatălui şi la natura Tatălui, şi sunt intenţionaţi a fi ((144)) „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.Relaţia noastră cu Domnul nostru Isus, dimpotrivă, este în mod specific şi repetat arătată a fi aceea de fraţi, şi nu de fii. Vorbind despre Biserică apostolul spune: „El nu Se ruşinează săi numească «fraţi»”, după cum a fost declarat profetic: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării”; apoi: „Iată-Mă, Eu şi copiii [lui Dumnezeu] pe care Mi ia dat Dumnezeu”. Aceştia sunt acei „mulţi fii” pe care Tatăl îi aduce la slavă, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, Isus Cristos, iar în legătură cu această Biserică este iarăşi declarat că Domnul nostru Isus la învierea Sa a fost „întâiul-născut dintre mai mulţi fraţi”. Evr. 2:10-13; Rom. 8:29.Această mare lucrare de acordare a vieţii pentru lume în general este amânată până când Corpul Dătătorului de viaţă va fi fost complet, până când „fraţii”, împreună cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, vor fi primiţi ca fii ai slavei şi vor intra în lucrarea restabilirii. Chiar şi în cazul acelora din lume (vrednicii din vechime), a căror credinţă şi loialitate faţă de voinţa divină au fost deja încercate şi aprobate, nu poate fi vorba de acordarea vieţii până când corpul marelui Moise antitipic (Biserica) va fi fost complet (Fapt. 3:22, 23), după cum este scris: „ca să nu ajungă ei la desăvârşire” — nu vor moşteni lucrurile bune pământeşti promise lor — „fără noi” [biruitorii din Veacul Evanghelic, Corpul Unsului]”. Evr. 11:39, 40.Din acest punct de vedere al răscumpărării care este în Cristos Isus, şi în vederea autorităţii sau stăpânirii pământului pierdută prin Adam şi astfel răscumpărată prin Cristos, cumpărată cu sângele Său preţios, vedem dreptul lui Cristos la funcţia de Dătător de viaţă şi Părinte pentru toţi din rasa lui Adam care vor accepta binecuvântările restabilirii în condiţiile Noului Legământ, şi numai din acest punct de vedere putem vedea cum Domnul nostru Isus a putut fi atât Rădăcina cât şi Vlăstarul lui David, atât fiul lui David cât şi Tatăl lui David, Domnul lui David.((145))În legătură cu aceasta ar fi potrivit să întrebăm: cum se face că Biserica din acest Veac al Evangheliei, care este parte din lume, „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:3) şi care au nevoie ca şi alţii să primească iertarea păcatelor prin meritul marii ispăşiri, este, în vreun sens just, separată şi distinctă de lume, aşa încât membrii ei trebuie să fie numiţi „copii ai lui Dumnezeu”, în timp ce acei din lume trebuie să fie numiţi copii ai Dătătorului de viaţă, ai Cristosului?Deosebirea stă în faptul că Domnul Isus nu numai a cumpărat drepturile lumii la viaţă umană, dar şi va restabili acea viaţă cumpărată celor ascultători din omenire, prin procesele treptate din Veacul Milenar. Biserica, dimpotrivă, nu primeşte restabilirea vieţii umane pe care Domnul ei a cumpărato pentru ea. Restabilirea vieţii le este numai socotită credincioşilor din acest Veac al Evangheliei, prin aceea că ei sunt îndreptăţiţi (sau făcuţi perfecţi, restabiliţi ca fiinţe umane) prin credinţă — nu în realitate. Iar această perfecţiune umană socotită prin credinţă este pentru un scop specific: şi anume, ca aceştia să sacrifice în serviciul divin viaţa umană socotită sau atribuită, cu drepturile şi privilegiile ei, şi de aceea să primească în schimbul ei speranţa de a fi părtaşi naturii divine.Viaţa pământească şi binecuvântările pământeşti au fost pierdute prin Adam, şi acestea, nu altele, au fost răscumpărate pentru oameni de către Domnul nostru, şi pe acestea, nu pe altele, El le va acorda în cele din urmă pe parcursul timpurilor restabilirii. Dar mai întâi Biserica, corpul, Mireasa lui Cristos, este chemată din omenire, o clasă în mod special „aleasă”, chemată la o „chemare cerească”, o „chemare de sus” — pentru a fi moştenitoare împreună cu Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul ei. După cum Isus Şi-a oferit sacrificiul Său perfect, „Omul Isus Hristos”, şi a fost răsplătit cu natura divină, tot aşa credincioşilor din acest Veac al Evangheliei li se permite să-şi ofere fiinţele lor imperfecte (îndreptăţite sau socotite perfecte prin meritul sângelui preţios al lui Isus) pe altarul lui Dumnezeu; şi făcând astfel, sunt concepuţi de spirit pentru a fi „creaţii noi”, „fiii Celui-Prea-Înalt”, acceptaţi ca fraţi ai lui ((146)) Cristos — membrii „preoţimii împărăteşti” a cărei Mare Preot este El.Aceştia sunt atraşi de Tatăl, nu de Fiul, cum va fi cazul cu lumea în timpul Mileniului. (Compară Ioan 6:44 şi 12:32.) Cei pe care Tatăl îi atrage spre Cristos, El, ca frate mai mare, îi primeşte ca „fraţi” şi-i ajută să umble pe urmele Sale pe calea îngustă a jertfirii de sine, chiar până la moarte. Astfel ei pot deveni morţi cu El şi pot fi socotiţi ca jertfitori împreună cu El, şi astfel pot fi socotiţi şi vrednici să fie moştenitori împreună cu El în Împărăţie şi în lucrarea care va binecuvânta lumea şi va da viaţă veşnică tuturor celor care vor vrea s-o primească. Aceştia, ni se spune clar, trebuie să „împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos” — să „rabde” cu El, ca să poată „şi împărăţi împreună cu El” (Col. 1:24; 2 Tim. 2:12). Astfel poziţia Bisericii este în mod special diferită de cea a lumii în general, întocmai cum şi chemarea ei este o chemare de sus, o chemare cerească, şi întocmai cum şi răsplata ei va fi natura divină. 2 Pet. 1:4.Aceasta este marea „taină” sau secret despre care apostolul Pavel spune că este cheia fără de care este cu neputinţă a înţelege făgăduinţele şi profeţiile din Cuvântul divin (Col. 1:26). Tatăl ceresc a plănuit în Sine Însuşi crearea rasei umane, cu puţin mai prejos decât îngerii, din pământ, făcută din ţărână, şi adaptată pentru pământ în starea lui paradisiacă; dar El a cunoscut mai dinainte şi rezultatul căderii şi ocazia ca prin aceasta să se manifeste justiţia divină, iubirea divină, înţelepciunea divină şi puterea divină. După cum El a rânduit mai dinainte ca Singurului Său Fiu Conceput, Logosului, să I se dea ocazia de aşi dovedi credincioşia faţă de Tatăl şi faţă de principiile dreptăţii, devenind Răscumpărătorul omului şi astfel moştenitorul tuturor bogăţiilor harului divin şi mai mare peste toţi, alături de Tatăl, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate, tot aşa El a prevăzut în plan şi ca înainte de ridicarea generală a omenirii de către Răscumpărătorul ei, El să facă o alegere, după caracter şi după credincioşie, a unei „turme ((147)) mici”, ca să fie moştenitori împreună cu Singurul Său Conceput şi asociaţii Lui în Împărăţie, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi.Potrivit cu aceasta, apostolul spune: Noi suntem „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului” (1 Pet. 1:2). Apostolul Pavel întăreşte această idee zicând: „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Apoi El a dorit ca ochii înţelegerii noastre să fie luminaţi, ca să „cunoaştem care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale”. El declară că această îndurare faţă de noi a venit fără ca noi să fi făcut ceva pentru a o merita; Dumnezeu, „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. … Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune”. Efes. 1:17-19; 2:4-10.
Mijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor Săi”
 Mijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor SăiMijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor Săi”şi „A luat asupra Lui neputinţele noastre”Cine sunt fraţii Săi — În ce a constat asemănarea — Cum a fost El ispitit în toate aşa cum suntem ispitiţi noi, dar fără păcat — Ispitele din pustie — Asemănarea ispitelor Sale cu ale noastre — Unele ar putea „să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” — În ce sens a fost făcut Domnul nostru desăvârşit prin suferinţe — Deşi a fost fiu, a învăţat ascultare — Cum a fost El făcut în asemănarea cărnii păcătoase — Totuşi fără păcat — „El a luat asupra Lui neputinţele noastre” — Cum „a avut mil㔄De aceea a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate, ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului.” Evr. 2:17.CELE două linii de gândire populare dar opuse afectează toate declaraţiile scripturale care arată relaţia Domnului nostru cu omenirea şi se contrazic în privinţa acestora; iar a treia linie, sau linia adevărului, este singura în stare să pună de acord diferitele scripturi sau să mulţumească raţiunea sfinţită. Una dintre cele două teorii false dar populare pretinde că Domnul nostru Isus a fost Atotputernicul Dumnezeu, Iehova, care doar S-a îmbrăcat în trup omenesc, fără a simţi în realitate încercările, ispitele şi mediul de viaţă al umanităţii. Cealaltă teorie pretinde că El a fost un om păcătos, părtaş al neajunsurilor rasei noastre, întocmai ca alţii, dar mai plin de succes decât alţii în lupta cu păcatul şi în împotrivirea la impulsurile lui. Noi ne străduim să arătăm că ambele aceste teorii sunt greşite şi că adevărul se găseşte între ele, în faptul că Logosul „având chipul lui Dumnezeu”, o fiinţă spirituală, când „a devenit trup” a fost în realitate om, „Omul Isus Hristos”, dar „despărţit de păcătoşi”, un om perfect pregătit să fie „preţul ((108)) corespunzător” pentru primul om perfect, a cărui cădere a inclus neamul nostru omenesc şi a cărui răscumpărare de asemenea îl include.În legătură cu aceasta este foarte potrivit prin urmare, căutând să stabilim vederea corectă din punct de vedere scriptural asupra acestui subiect, să examinăm diferitele scripturi care au fost deformate şi denaturate pentru a dovedi că Domnul nostru a avut lipsuri şi a fost supus aceloraşi patimi ca şi omenirea decăzută. Noi susţinem că, dacă El ar fi fost în această stare, ar fi fost imposibil pentru El, aşa cum este imposibil şi pentru noi, să ţină în mod absolut şi perfect fiecare trăsătură a Legii Divine. Legea divină este măsura deplină a capacităţii omului perfect şi depăşeşte măsura şi capacitatea unui om imperfect. Prin urmare, însuşi faptul că în Domnul nostru nu s-a găsit păcat, însuşi faptul că El a fost plăcut Tatălui şi a fost acceptabil ca jertfă pentru păcat, ca preţ de răscumpărare pentru Adam (şi pentru rasa pierdută prin el) dovedeşte în mod indirect perfecţiunea Sa, aşa cum susţinem noi că Scripturile învaţă peste tot.Dar „fraţii” Domnului nostru n-au fost imaculaţi, n-au fost despărţiţi de păcătoşi. Cum, dar, a putut fi făcut El „să Se asemene fraţilor Săi” şi totuşi să fie despărţit de păcătoşi? Răspunsul la această întrebare se găseşte în recunoaşterea faptului că cei care sunt numiţi „fraţii Săi” nu se referă la omenire, la păcătoşi în general. Omul Adam a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu de la crearea sa şi până la vremea neascultării sale (Luca 3:38), dar nu şi după aceea. Şi toţi din rasa lui sunt numiţi din punct de vedere scriptural „copii ai mâniei” (Efes. 2:3). Numai cei care „au scăpat de sub condamnarea care este asupra lumii” şi au revenit la armonie cu Dumnezeu, prin Cristos, sunt autorizaţi conform Scripturilor să se considere fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Despre ceilalţi Domnul nostru declară: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:44). Domnul nostru Isus niciodată nu S-a considerat unul dintre fiii Diavolului, nici unul din „fiii mâniei”, ci a declarat că El a „ieşit şi a venit ((109)) de la Dumnezeu”. Nici n-a recunoscut ca „fraţii Săi” pe vreunul dintre aceia care erau încă „copii ai mâniei”. Singurii recunoscuţi ca „fraţii Domnului” sunt cei care, fiind scăpaţi de condamnarea care este asupra lumii, au fost aduşi aproape de Tatăl prin sângele lui Cristos şi au primit „duhul înfierii” în familia lui Dumnezeu, şi promisiunea deplinei „înfieri” la stabilirea Împărăţiei (Rom. 8:15, 23; Gal. 4:5). Fiindcă aceştia sunt îndreptăţiţi, eliberaţi în mod socotit de vina lui Adam şi făcuţi drepţi în mod socotit prin sângele lui Cristos, de aceea ei sunt, în vreun sens al cuvântului, asemenea Domnului nostru Isus, „fraţii Săi”, într-o poziţie similară de favoare divină şi separare de lume. Despre consacraţii din această clasă Domnul nostru spune: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19; 17:16). Din acest punct de vedere se poate uşor vedea că Domnul nostru a fost făcut „să Se asemene fraţilor Săi” — exact, în toate amănuntele. Nu înseamnă că „fraţii Săi” au fost în această stare la vremea când El S-a smerit şi a devenit trup — la vremea aceea El nu avea fraţi, decât doar că această clasă era cunoscută de Dumnezeu mai dinainte (Efes. 1:5, 11; Rom. 8:29). Dar aranjamentul divin a fost aşa încât Dumnezeu a prevăzut că El putea fi drept şi totuşi putea îndreptăţi pe aceia din rasa păcătosului care acceptau harul divin prin Cristos, şi ale căror păcate, pe această bază, erau acoperite, nefiindu-le imputate lor, ci fiindu-I imputate Celui care „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”. Dumnezeu a aranjat mai dinainte, a cunoscut mai dinainte scopul Său de a chema Biserica Evangheliei ca să fie „împreună moştenitori cu Hristos” Isus Domnul nostru la acea moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri. Şi având în vedere acest plan preorânduit, despre toţi care vor constitui această clasă s-a vorbit mai dinainte, prin profeţi, că sunt „fraţii” lui Cristos. În mod profetic Domnul nostru este reprezentat spunând Tatălui: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Ps. 22:22; Evr. 2:12). Deoarece acesta a fost programul divin — ca Domnul nostru ((110)) să fie nu numai Răscumpărătorul lumii, ci şi un model pentru „fraţii” care vor fi moştenitori împreună cu El — a fost de aceea potrivit ca în executarea acestui program divin El să fie făcut „să Se asemene fraţilor Săi” în toate încercările şi experienţele Sale.„Ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” — Evr. 4:15 —Se va observa că această declaraţie nu spune că Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită lumea, ci aşa cum suntem ispitiţi noi, urmaşii Săi. El na fost ispitit în privinţa poftelor depravate pentru lucruri păcătoase, primite prin ereditate de la părinţii pământeşti; ci fiind sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, El a fost ispitit în aceleaşi privinţe ca şi urmaşii Săi din Veacul Evanghelic — aceia care umblă nu după carne, ci după spirit, şi care sunt judecaţi nu după neputinţele cărnii lor, ci după spiritul minţii lor — potrivit voinţei lor noi, inimii lor noi. Rom. 8:4; 2 Cor. 5:16; Ioan 8:15.Acest lucru se vede foarte bine în legătură cu ispitele Domnului nostru în pustie, care au urmat imediat consacrării şi botezului Său la Iordan. Mat. 4:1-11.(1) Prima a fost sugestia lui Satan ca El să folosească puterea divină pe care tocmai o primise la Iordan, pentru a-Şi servi propriile dorinţe, prin transformarea pietrelor în pâine. Aceasta n-a fost o ispită care să fie pusă în vreo măsură pe seama eredităţii sau imperfecţiunii. Domnul nostru stătuse patruzeci de zile fără harnă, studiind planul divin, căutând să determine, sub influenţa iluminantă a Spiritului sfânt pe care tocmai îl primise, care ar fi cursul Său potrivit în viaţă, ca să împlinească marea misiune pentru care venise în lume, adică răscumpărarea lumii. Sugestia ca El să folosească puterea spirituală acordată Lui, şi despre care El Îşi dădea seama că o are în posesie, pentru a-Şi satisface nevoile trupeşti, la prima privire ar părea raţională; dar Domnul nostru a înţeles imediat că o astfel de folosire a darului Său spiritual ar fi greşită, ar fi o folosire abuzivă a lui, o folosire pentru care acesta n-a fost ((111)) intenţionat, şi ca atare a respins sugestia zicând: „Este scris: «Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»”. „Fraţii” Domnului au uneori ispite asemănătoare din partea Adversarului, sugestii să folosească darurile spirituale pentru înaintarea intereselor naturale. Sugestiile de acest fel sunt înşelătoare, şi sunt canalele prin care poporul consacrat al lui Dumnezeu nu rareori este dus în rătăcire de către Adversar spre o folosire tot mai abuzivă a binecuvântărilor divine.(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară de pe streaşina templului în valea dedesubt, în văzul mulţimii; aşa încât văzându-L că supravieţuieşte nevătămat, pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomeneşti, ceea ce iar face imediat să-L accepte ca Mesia şi să coopereze cu El în lucrarea care-I stătea în faţă. Dar Domnul nostru a văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu aranjamentul divin, şi nici chiar aplicarea greşită de către Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru rău) nu L-a clintit de la principiile dreptăţii. El a răspuns imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire a providenţei divine, cu totul nejustificată, şi de aceea nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo unde Îl chema datoria sau primejdia, Învăţătorul nu ezita, ci recunoştea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină, şi numai ca demonstraţie şi dintr-un spirit de lăudăroşenie.Fraţii Domnului au şi ei ispite de acest fel, şi au nevoie săşi amintească această lecţie şi acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiţi în pericole şi să ne considerăm astfel soldaţi viteji ai crucii. „Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui Dumnezeu. Aceştia din urmă au o luptă care cere încă mai mare curaj. Ei sunt chemaţi să facă servicii ((112)) pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci adesea le persecută. Ei sunt chemaţi să suporte dezonoarea şi batjocurile lumii; da, şi cei netăiaţi împrejur la inimă „să spună tot felul de lucruri rele” împotriva lor, pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privinţa aceasta urmaşii Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe acelaşi drum şi merg pe urmele Căpeteniei lor. Şi se cere mai mare curaj pentru a ignora ruşinea şi dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare şi extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze şi s-o admire.Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările „fraţilor” Săi. „Cine este stăpân pe sine[cine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeu] preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.(3) Cea de-a treia ispită a Domnului nostru a fost să I Se ofere stăpânirea pământească şi succesul rapid în stabilirea Împărăţiei Sale fără suferinţă şi moarte — fără cruce, cu condiţia unui compromis cu Adversarul. Acesta a pretins, şi ((113)) pretenţia nu i-a fost contestată, că el deţinea stăpânirea lumii, şi că, prin cooperarea sa, Împărăţia Dreptăţii pe care Domnul nostru venise s-o instaureze putea fi repede stabilită. Aluzia lui Satan era că el se săturase de a mai conduce lumea în păcat, orbire, superstiţie, ignoranţă, şi de aceea simpatiza cu misiunea Domnului nostru, care era să ajute sărmana rasă decăzută. Totuşi, ceea ce dorea el să-şi reţină era o influenţă conducătoare sau stăpânitoare în lume; şi de aceea preţul cerut de el pentru predarea lumii unei căi drepte, preţul cooperării lui cu Domnul Isus la o binecuvântare a lumii prin restabilire, era ca Domnul să-l recunoscă pe el, pe Satan, ca şi stăpânitor al lumii, în starea ei reconstruită — ca astfel Domnul nostru să-i aducă omagii.Trebuie să ne amintim că răzvrătirea lui Satan împotriva stăpânirii divine a fost instigată de ambiţia de a fi şi el un monarh, „ca Cel Prea Înalt” (Isa. 14:14). Ne amintim că acesta a fost motivul principal al atacului său reuşit asupra primilor noştri părinţi în Eden — pentru ca el să-i poată înstrăina sau despărţi de Dumnezeu, iar apoi să-i facă robi ai săi. Putem uşor presupune că el prefera să fie monarhul unor supuşi mai fericiţi decât „creaţia care suspină”; el prefera supuşi care aveau viaţă veşnică. Se pare că el nici acum nu recunoaşte încă faptul că viaţa veşnică şi fericirea adevărată nu sunt posibile decât în armonie cu legea divină. Prin urmare, Satan a fost dispus să devină un reformator în toate amănuntele cu excepţia unuia — ca ambiţia lui să fie satisfăcută — ca el să fie totuşi conducător printre oameni; şi nu era el deja „Prinţul lumii acesteia” — şi recunoscut astfel în Sfintele Scripturi? (Ioan 14:30; 12:31; 16:11; 2 Cor. 4:4). Nu înseamnă că el avea o însărcinare divină să fie „stăpânitorul lumii acesteia”, dar prin luarea omenirii în stăpânire, prin ignoranţă şi prin prezentarea falsului ca adevărat, a întunericului ca lumină, a nedreptăţii ca dreptate, el astfel a încurcat, a zăpăcit, a orbit lumea, încât cu uşurinţă a deţinut poziţia de stăpân sau „dumnezeu al veacului acestuia”, care „lucrează acum în fiii neascultării” — marea majoritate.((114))Ispita deosebită a sugestiei lui Satan a constat, ca atare, în aceea că ea părea să ofere o nouă soluţie chestiunii recuperării omului din starea lui de păcat. Şi mai mult de atât, părea să implice o căinţă cel puţin parţială din partea lui Satan şi posibilitatea revenirii lui la o cale de dreptate, dacă i se putea garanta succesul continuu al ambiţiei sale, de a fi stăpânitor peste nişte supuşi mai fericiţi şi mai prosperi decât le-a fost posibil în timp ce au fost ţinuţi sub înşelările lui şi au fost înrobiţi de păcat, care era singurul mod în care putea păstra loialitatea omului; fiindcă în măsura în care omenirea respinge păcatul şi apreciază sfinţenia, în acea măsură ajunge să fie doritoare de a servi şi a se închina lui Dumnezeu.Domnul nostru Isus n-a ezitat mult. El a avut încredere absolută că înţelepciunea Tatălui a adoptat cel mai bun plan şi singurul plan potrivit. De aceea, El nu numai că nu S-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, dar nici nu S-a târguit cu Adversarul pentru a coopera în lucrarea de ridicare a lumii.Aici vedem de asemenea unul dintre atacurile Adversarului împotriva „fraţilor” Domnului. El a reuşit să ispitească biserica nominală devreme în calea ei, ca să abandoneze calea crucii, calea îngustă a separării de lume, şi să intre într-o alianţă cu puterea civilă şi astfel treptat să devină influentă în politica lumii. Prin cooperare cu „prinţii acestei lumi”, nutriţi şi ajutaţi de Adversar în secret, ea a căutat să stabilească domnia lui Cristos pe pământ printr-un reprezentant, un papă, pretinzându-se că el era locţiitorul lui Cristos. Am văzut ce influenţe dăunătoare au rezultat: cum această împărăţie falsă a lui Cristos a devenit de fapt o împărăţie a diavolului, pentru că lucrarea lui a făcut-o. Am văzut urmările ei în „veacurile întunecate” şi că Domnul numeşte acest sistem „Antihrist”.**Vezi Vol. II, cap. 9Deşi Reforma a pornit cu îndrăzneală, găsim că Adversarul a prezentat din nou aceeaşi ispită în faţa reformatorilor şi ((115)) vedem că ei au rezistat numai în parte, vedem că ei au fost dispuşi să compromită adevărul de dragul protecţiei şi ajutorului „împărăţiilor lumii” acesteia şi în speranţa că împărăţiile lumii acesteia vor deveni cumva Împărăţia Domnului nostru. Dar vedem că această combinaţie a bisericii cu influenţa lumii, aşa cum este reprezentată în protestantism, deşi mai puţin dăunătoare în rezultatele ei decât combinaţia papalităţii, este totuşi foarte vătămătoare şi o mare piedică pentru toţi aceia care vin sub influenţa ei. Vedem că conflictul constant al „fraţilor” este să învingă această ispită a Adversarului şi să stea tari în libertatea cu care Cristos nea făcut liberi — să nu fie din lume, ci separaţi de ea.Mai mult, găsim că deşi aceeaşi ispită vine la toţi „fraţii”, ea vine din când în când sub formă uşor modificată, şi că marele Adversar, cu multă şiretenie, în fiecare caz, încearcă să facă şi cu noi ca şi cu Domnul, adică să se prezinte ca un conducător pe linia reformei pe care o susţine — părând a fi în simpatie din inimă cu lucrarea de binecuvântare a lumii. Ultima sa ispită în această direcţie vine sub forma unei sugestii de „ridicare socială”, pe care el o aduce cu reuşită în mintea multora dintre „fraţi”. El sugerează că oricât de necesar a fost odată să umble pe „calea îngustă”, pe calea crucii, acum nu mai este necesar; dar că acum am ajuns la punctul unde toată această chestiune poate fi îndeplinită uşor şi repede, şi unde lumea în general poate fi ridicată pe un plan înalt al stării sociale, intelectuale, morale şi religioase. Dar planurile sugerate de el implică întotdeauna combinaţia cu el: în cazul de faţă este sugestia că toţi cei care vor să fie conlucrători în ridicarea socială trebuie să intre în mişcări sociale şi politice, care vor realiza scopul dorit. Şi el a devenit atât de îndrăzneţ şi atât de încrezător în sprijinul majorităţii, încât nu mai pretinde a favoriza reforma pe linia convertirii individuale din păcat, a mântuirii din condamnare şi a reconcilierii cu Tatăl, prin credinţă personală în Domnul Isus Cristos şi prin consacrare Lui; propunerea lui este o ((116)) ridicare socială care va ignora responsabilităţile şi păcatele personale, şi va privi numai condiţiile sociale şi va face societatea „curată” pe dinafară. El ar vrea ca noi să nesocotim învăţăturile Domnului în privinţa faptului că numai cei care vin la Tatăl prin El sunt „fiii lui Dumnezeu” şi „fraţii” Lui; în locul acesteia el vrea ca noi să credem că toţi oamenii sunt fraţi şi că Dumnezeu este Tatăl întregii omeniri, că nici unii nu sunt „fiii neascultării” şi că este cumplit de necreştinesc şi necaritabil a crede cuvintele Domnului nostru că unii au „de tată pe Diavolul”. El ar vrea, fără să spună întotdeauna în termeni specifici, ca noi să nesocotim şi să tăgăduim căderea omului în păcat, şi să nesocotim şi să tăgăduim răscumpărarea din păcat şi întreaga lucrare a împăcării; şi acestea sub lozinca amăgitoare şi înşelătoare, „Dumnezeu este Tatăl tuturor şi toţi oamenii sunt fraţi”, şi sub regula de Aur.Această ispită a Adversarului pusă în faţa „fraţilor” înşeală astăzi pe mulţi, şi va înşela probabil pe toţi în afară de chiar „cei aleşi” (Mat. 24:24). Aceşti „fraţi” aleşi sunt cei care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului şi care, în loc să asculte sugestiile Adversarului, ascultă Cuvântul Domnului. Aceşti „fraţi aleşi”, în loc să se bazeze pe propria lor înţelegere şi pe sofismele lui Satan, au credinţă în înţelepciunea superioară a lui Iehova şi în planul Său al veacurilor. Prin urmare, toţi aceştia sunt „învăţaţi de Dumnezeu” şi ştiu astfel că lucrarea din veacul prezent este alegerea „fraţilor” lui Cristos, încercarea şi în final glorificarea lor împreună cu Domnul în Împărăţie, ca sămânţa lui Avraam, pentru a binecuvânta lumea; iar în veacul viitor va veni „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu pentru ridicarea lumii, intelectual, moral şi fizic. De aceea, chiar „cei aleşi” nu pot fi înşelaţi de nici unul din argumentele sau sofismele amăgitoare ale vrăjmaşului lor viclean. Mai mult, „fraţii” nu sunt în necunoştinţă de uneltirile lui, căci ei au fost preveniţi în legătură cu acestea şi ei se uită la Isus, care este nu numai Autorul credinţei lor, prin jertfirea de Sine, ci va fi şi ((117)) Desăvârşitorul credinţei lor, când El le va acorda o parte în întâia înviere şi-i va face părtaşi gloriei Sale minunate şi naturii Sale divine.Acestea sunt punctele ispitei pentru „fraţi” şi acestea au fost punctele ispitei pentru Căpetenia lor. El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă” şi ştie cum să ajute pe cei ispitiţi şi care sunt dispuşi să primească ajutorul dat de El, în felul cum îl dă El — prin învăţăturile Cuvântului Său şi prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe. Slăbiciunile care ne vin prin ereditate n-au făcut parte din ispitirea Domnului. El n-a avut pofta unui beţiv; El n-a avut patima unui ucigaş, nici avariţia unui hoţ; El a fost sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi. Nici „fraţii” Lui nu au aceste atacuri ca ispite. Cei care au devenit „fraţii” Săi prin credinţă, consacrare şi conceperea cu Spiritul sfânt al înfierii, au pierdut dispoziţia care caută să facă rău altora şi au primit în schimb mintea nouă, mintea lui Cristos, spiritul lui Cristos, spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt — spiritul iubirii, care caută mai întâi voinţa Tatălui şi apoi caută să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazia, mai cu seamă casei credinţei. Gal. 6:10.Şi chiar dacă în carnea acestor „creaţii noi”, care au minte sau voinţă nouă, rămâne o slăbiciune moştenită, o tendinţă spre patimă sau ceartă, aşa încât ei să aibă nevoie continuu să fie în gardă împotriva acestora, şi ocazional pot fi surprinşi întro greşeală, contrar voinţei lor, totuşi aceste slăbiciuni involuntare nu le sunt socotite ca păcate şi nici ca fapte ale „creaţiei noi”, ci numai ca lipsuri care aparţin naturii vechi, care, atâta vreme cât natura nouă li se împotriveşte, sunt socotite ca fiind acoperite cu meritul răscumpărării — al marii jertfe pentru păcat făcute de Căpetenia mântuirii noastre. Numai „creaţia nouă” este cea încercată, probată, potrivită, şlefuită şi pregătită pentru moştenire împreună cu Cristos în Împărăţia Sa, şi nu trupul de carne, care la aceştia este socotit mort.((118))„Să desăvârşească prin suferinţe”„Se cuvenea [din partea Tatălui] ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” Evr. 2:10.Cu cele precedente în minte, va fi uşor să vedem că Domnul nostru n-a fost făcut desăvârşit ca om, prin ceea ce a suferit ca om; şi nici n-a suferit ceva înainte de a deveni om. Ideea din această scriptură este că Domnul nostru, când era în lume, când era deja desăvârşit ca om, însuşi chipul Tatălui în trup, sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, a ajuns, prin experienţele şi suferinţele Sale, la o altă desăvârşire — o desăvârşire pe un alt plan de existenţă, câştigată de atunci. Un lucru a fost că Logosul era perfect când era cu Tatăl înainte de a fi lumea — perfect în fiinţa Sa şi în inima sau voinţa Sa — perfect loial Tatălui, şi un alt lucru a fost că atunci când S-a umilit de bună voie pentru a fi făcut trup şi a lua natura noastră, o natură inferioară, El a fost desăvârşit ca om — despărţit de păcătoşi; şi încă un alt lucru este că acum El este desăvârşit în starea Sa actuală mult înălţată, părtaş naturii divine. La aceasta din urmă se referă textul nostru. O înălţare atât de mare, la „slava, cinstea şi neputrezirea” „firii dumnezeieşti”, a făcut potrivit ca în înţelepciunea divină să fie aplicate anumite probe, a căror împlinire să desăvârşească titlul Singurului Fiu Conceput al lui Dumnezeu pentru a împărtăşi toate bogăţiile harului divin şi pentru ca „toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”.Trebuie să ne amintim că în legătură cu aceste probe de ascultare faţă de Tatăl I-au fost puse înainte anumite bucurii şi perspective, după cum este scris: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evr. 12:2). Putem presupune în mod raţional că bucuria pusă înaintea Lui a fost:(1) Bucuria de a face un serviciu plăcut Tatălui.((119))(2) Bucuria de a răscumpăra omenirea şi de a face posibilă salvarea ei din păcat şi moarte.(3) Bucuria la gândul că prin îndeplinirea acestei răscumpărări va fi socotit de către Tatăl vrednic să fie conducătorul şi binecuvântătorul puternic, Împăratul şi Preotul lumii; să descopere lumii o cunoştinţă a planului divin şi să ridice din păcat la harul divin pe oricine va accepta condiţiile Noului Legământ.(4) O bucurie pe care I-o făgăduise Tatăl; nu numai o întoarcere la gloria fiinţei spirituale pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ci o glorie mult mai înaltă, să fie înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care se poate numi, şi să fie făcut asociat în Împărăţia universului, alături de Tatăl — la dreapta măririi de sus şi părtaş naturii divine, cu viaţa ei inerentă sau nemuritoare.Dar s-a făcut ca toată această bucurie pusă înaintea Domnului nostru să fie legată sau dependentă de totala Sa supunere faţă de voinţa Tatălui. Este adevărat, El fusese întotdeauna supus Tatălui şi se desfăta în calea Lui, dar niciodată înainte nu fusese pus la o astfel de probă ca acum. Până aici era o plăcere şi o cinste să facă voia Tatălui; acum proba trebuia să fie dacă va face sau nu va face acea voie în împrejurări de suferinţă, durere, umilire — situaţii care aveau să-L ducă în final nu numai la moarte, ci la ruşinoasa moarte de cruce. El a rezistat la această probă şi niciodată nu Sa clătinat, niciodată n-a şovăit, ci a dovedit în toate amănuntele, şi în chip desăvârşit, credinţă în Dreptatea, Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea Tatălui, şi fără să ezite a îndurat toate împotrivirile şi contrazicerile păcătoşilor îndreptate contra Sa, cu toate celelalte atacuri ale Adversarului; şi prin acest mijloc, prin suferinţă, El a „făcut desăvârşit” titlul Său la toate bucuriile puse înaintea Sa, şi în consecinţă a fost desăvârşit ca fiinţă de cel mai înalt grad, adică de „fire dumnezeiască”. Astfel a fost adevărat despre Singurul Conceput al Tatălui că:((120))„Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi fiind făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei care îl ascultă Urzitorul mântuirii veşnice.”— Evr. 5:8-10 —Apostolul inspirat explică astfel că Domnul nostru, deja nepătat, desăvârşit, deja „Fiu”, deja supus pe deplin Tatălui Său în condiţii favorabile, a învăţat ce înseamnă a fi supus în condiţiile cele mai împotrivitoare, şi fiind astfel încercat şi dovedit vrednic de perfecţiune pe cel mai înalt plan de existenţă, natura divină, El a fost desăvârşit în ea când Tatăl La înviat din morţi la gloria minunată care I-a fost pusă înainte — să fie mai întâi Eliberatorul Bisericii care este corpul Său, iar apoi, „la timpul cuvenit”, al tuturor acelora care, fiind aduşi la cunoştinţa adevărului, vor asculta de El.Să observăm armonia între acestea şi mărturia apostolului Petru: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus … La înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor”. Fapt. 5:30, 31.Astfel, Domnul nostru Isus a demonstrat înaintea Tatălui, înaintea îngerilor şi înaintea noastră, a „fraţilor” Săi, credincioşia Sa faţă de Tatăl şi faţă de principiile guvernării Sale. În acest fel El a înălţat legea Tatălui şi a făcut-o demnă de cinste, demonstrând că nu era prea severă, că nu era mai presus de capacitatea unei fiinţe perfecte, chiar în condiţiile cele mai nefavorabile. Noi, urmaşii Săi, ne putem bucura împreună cu toată creaţia lui Dumnezeu inteligentă şi supusă, zicând: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Apoc. 5:12.Şi deoarece Domnul nostru glorificat este Căpetenia mântuirii noastre, înseamnă că toţi cei care vor fi ostaşi ai crucii, urmaşi ai acestei Căpetenii şi moştenitori cu El în Împărăţie, trebuie şi ei să fie făcuţi desăvârşiţi ca „noi creaţii” prin încercare şi suferinţă. Şi după cum suferinţele ((121)) prin care Căpetenia a fost făcut desăvârşit ca nouă creatură au fost lucrurile pe care le-a suferit prin împotrivirea lumii, a cărnii şi a diavolului, şi prin supunerea voinţei Sale voinţei Tatălui, tot astfel se întâmplă şi cu noi: suferinţele noastre nu sunt suferinţele obişnuite ale durerii, asemenea celor de care are parte „creaţia care suspină” şi de care avem şi noi parte într-o oarecare măsură, ca membri ai omenirii. Suferinţele care intră în socoteală pentru dezvoltarea „noii creaţii” sunt suferinţele îndurate voluntar şi bucuros pentru Domnul, pentru Cuvântul Său şi pentru poporul Său — greutatea pe care o îndurăm ca buni ostaşi ai Domnului Isus Cristos, în timp ce căutăm să facem nu propria noastră voinţă, ci să avem desăvârşită în noi voinţa Căpeteniei noastre, voinţa Tatălui nostru ceresc. Astfel trebuie să umblăm în urmele Lui, dându-ne seama de grija Sa şi folosindu-ne pe cale de ajutoarele Sale la tronul harului divin; şi având încredere în făgăduinţa Sa că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru şi că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci la fiecare ispită ne va da şi o cale de scăpare; şi că în fiecare încercare ne va da har suficient — pentru orice vreme de nevoie. Astfel şi „fraţii” Săi se află acum în încercări şi sunt acum făcuţi desăvârşiţi ca noi creaţii în Cristos — „învrednicindu-i să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Col. 1:12.„Într-o fire asemănătoare omului păcătos”Ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere [fiindcă toată carnea era depravată prin cădere şi era incapabilă să dea absolută ascultare de Lege], a făcut Dumnezeu prin trimiterea propriului Său Fiu în asemănarea trupului omenirii [care venise sub stăpânirea Păcatului], pentru a fi jertfă pentru păcat, care deşi a condamnat păcatul în trup, a deschis o cale nouă a vieţii prin care dreptatea Legii să poată fi împlinită prin noi [care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului]. Pentru aceştia, prin urmare, nu mai este nici o condamnare, căci Legea spiritului vieţii în Cristos Isus [sub sângele preţios] ne-a eliberat de Legământul Legii, care a condamnat pe toţi cei imperfecţi ca păcătoşi, şi i-a condamnat la moarte. Rom. 8:1-4, parafrazat.((122))Cei care mai mult sau mai puţin sunt înclinaţi să-L considere pe Domnul nostru ca păcătos, un membru al omenirii decăzute, au pus mâna pe această scriptură şi au scos-o din armonia ei cu raţiunea şi din armonia ei cu alte scripturi, pentru a-şi sprijini teoria: pentru a dovedi că Cristos a fost făcut exact ca şi „carnea păcătoasă”, nu ca şi carnea care nu păcătuise — adică Adam înainte de încălcarea sa. Însă din parafrazarea de mai sus a textului apostolului, noi credem că gândul său este adus în mod clar în faţa cititorului. Domnul nostru a lăsat gloria naturii spirituale şi a „devenit trup”, a fost făcut de o natură de acelaşi fel cu a rasei pe care a venit s-o răscumpere — rasa a cărei natură sau carne venise sub robia păcatului, care fusese vândută păcatului prin neascultarea primului ei părinte, Adam. Nimic de aici nu sugerează, decât în răstălmăcirea dată prin traducere, că Domnul nostru a fost păcătos. De fapt este una din cele mai simple fraze imaginabile, că, dacă era păcătos, sau în vreun fel părtaş blestemului care zăcea asupra familiei umane, El nu putea fi jertfa noastră pentru păcat, pentru că un păcătos n-ar putea fi o jertfă pentru alt păcătos. Sub legea divină, „plata păcatului este moartea”. Dacă Domnul nostru ar fi fost păcătos în vreun sens sau grad, prin aceasta El Şi-ar fi pierdut viaţa şi ar fi fost fără valoare ca preţ de răscumpărare pentru Adam sau pentru oricare alt păcătos.„El a luat asupra Lui neputinţele noastre”— Matei 8:17 —„Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre lea luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” Isa. 53:4, 5.Perfecţiunea este opusul neputinţei, şi faptul că Domnul nostru a avut neputinţe ar putea fi în mod logic folosit ca dovadă că n-a fost perfect — că El moştenise unele din lipsurile omenirii decăzute. Ne vom aminti că în noaptea suferinţei din Grădina Ghetsimani Domnul nostru a transpirat ((123)) „ca nişte picături mari de sânge”, şi unele autorităţi medicale au stabilit că aceasta este o boală, care, deşi foarte rară, se cunoaşte că a afectat şi pe alţii din familia umană. A fost dovada unei mari încordări nervoase şi a unei slăbiciuni. De asemenea, tradiţia spune că pe drumul spre Golgota Domnul nostru a fost obligat să-Şi ducă crucea şi că El a căzut sub greutatea ei, iar din cauza aceasta Simon cirenianul a fost obligat să-i ducă crucea restul drumului (Mat. 27:32). Mai departe se pretinde că moartea Domnului nostru pe cruce, cu mult mai repede decât de obicei, a fost cauzată de o ruptură literală a inimii, ruptura muşchiului inimii, iar aceasta este indicată prin curgerea sângelui şi a apei din rana făcută de suliţă în coasta Sa după moarte. În orice caz, Domnul nostru na avut acea plinătate a vigorii pe care a avuto Adam, primul om perfect, a cărui vitalitate a fost de aşa natură încât a trăit nouă sute treizeci de ani. Se ridică întrebarea: Oare aceste dovezi de slăbiciune din partea Domnului nostru nu indică imperfecţiune: că prin ereditate sau în alt mod I-au lipsit puterile unui om perfect şi că prin urmare a fost un om cu lipsuri?La suprafaţă aşa apar lucrurile, şi numai prin conducerea Cuvântului divin suntem făcuţi în stare să explicăm în mod satisfăcător pentru noi sau pentru alţii armonia între aceste fapte şi asigurarea scripturală că Răscumpărătorul nostru a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Cheia acestei probleme este dată în scriptura pe care o avem în analiză. Profetul declară ceea ce nouă sau altora near apărea natural, şi anume că Domnul nostru, ca şi tot restul rasei, a fost atins, a fost sub sentinţa morţii, a fost lovit de Dumnezeu şi pedepsit — sub sentinţa morţii ca şi restul rasei; dar apoi el arată că faptul nu este cum pare sau apare, explicând că El a suferit, nu pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre; slăbiciunile Sale au fost ca rezultat al purtării slăbiciunilor noastre şi al ducerii poverii durerilor noastre; moartea Sa a fost ca urmare a faptului că a luat locul nostru în faţa legii divine şi că a suferit, „Cel Drept pentru ((124)) cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Vorbind pentru Israelul trupesc la prima venire, profetul spune: Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit; şi explicând că o astfel de vedere era incorectă, el declară: Dar El a fost rănit pentru încălcările noastre; El a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre; pacea noastră cu Dumnezeu a fost asigurată prin pedeapsa pentru păcat pe care El a purtato; vindecarea noastră a fost asigurată prin pedeapsa pe care El a îndurat-o pentru noi.Matei atrage atenţia asupra împlinirii acestei profeţii, spunând: „Au adus la Isus pe mulţi posedaţi de demoni. El a alungat duhurile prin cuvânt şi a vindecat pe toţi cei care erau bolnavi, ca să se împlinească ce fusese spus prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»”. Mat. 8:16, 17.Pentru majoritatea celor care citesc mărturia nu este foarte evidentă legătura între vindecarea bolilor de către Domnul nostru şi luarea neputinţei asupra Sa. Se presupune în general că Domnul nostru n-a făcut decât să exercite o putere de vindecare care nu L-a costat nimic — că El avea o putere inepuizabilă dintr-un izvor spiritual nevăzut, careI permitea tot felul de minuni, fără nici cea mai mică slăbire a puterii Sale, a vitalităţii Sale.Nu ne îndoim că „puterea Celui-Prea-Înalt”, dăruită Răscumpărătorului nostru fără măsură, L-ar fi făcut capabil să facă multe lucruri cu totul supranaturale şi ca atare în întregime fără a Se epuiza; şi nu ne îndoim nici că Domnul nostru Şia folosit această putere supranaturală — de exemplu la transformarea apei în vin şi la hrănirea miraculoasă a mulţimilor. Dar din relatarea Scripturilor noi înţelegem că vindecarea bolnavilor, făcută de Domnul nostru, n-a fost prin puterea supranaturală avută la dispoziţie, ci, dimpotrivă, în vindecarea bolnavilor El cheltuia o parte din vitalitatea Sa proprie; şi ca atare, cu cât era mai mare numărul celor vindecaţi, cu atât era mai mare şi pierderea vitalităţii, a ((125)) puterii Domnului nostru. Ca dovadă că este aşa, să ne amintim relatarea despre sărmana femeie care „de doisprezece ani avea o hemoragie”, care „suferise mult de la mulţi doctori, cheltuise tot ce avea şi nu simţise nici o uşurare; ba încă îi era mai rău” etc. Ne amintim cum, cu credinţă, ea s-a înghesuit aproape de Domnul şi a atins poala hainei Lui, zicându-şi în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, voi fi vindecată”. Relatarea spune că „îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a cunoscut în trupul ei că s-a vindecat de boală. Isus a cunoscut îndată în Sine că o putere [vitalitate] ieşise din El şi, întorcându-Se spre mulţime a zis: «Cine sa atins de hainele Mele?» Ucenicii I-au zis: «Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici, cine s-a atins de Mine?» El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. … Şi El ia zis: «Fiică, credinţa ta te-a făcut bine; du-te în pace şi fii vindecată de boala ta»”. Marcu 5:25-34.Să observăm şi relatarea lui Luca (6:19): „Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere [vitalitate] carei vindeca pe toţi”. În acest sens deci, Mântuitorul nostru iubit a luat neputinţele omenirii, purtând bolile noastre. Şi rezultatul dăruirii astfel zi de zi a vitalităţii Sale pentru vindecarea altora nu putea fi altul decât slăbirea propriei Sale puteri, a propriei Sale vitalităţi. Şi trebuie să ne amintim că această lucrare de vindecare, cheltuinduşi cu dărnicie vitalitatea, a fost în legătură cu propovăduirea şi cu călătoriile Sale, cu lucrarea aproape continuă a Domnului nostru în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale.Acest lucru nu ni se pare atât de ciudat când ne gândim la propriile noastre experienţe: cine este acela cu o fire adânc compătimitoare, care să nu fi fost uneori, într-o măsură limitată, martorul faptului că un prieten poate împărtăşi necazurile unui prieten, şi compătimitor să-l uşureze întrucâtva pe cel apăsat şi să-i dea vitalitate sporită şi bună dispoziţie? Dar o astfel de influenţă binefăcătoare şi milă faţă de neputinţele altora depind foarte mult de gradul ((126)) compătimirii care-l inspiră pe cel ce vizitează pe bolnavi şi pe cei în necaz. Şi nu numai atât, dar ştim că şi anumite animale au diferite grade de compătimire; porumbelul, de pildă, fiind unul din cele mai blânde şi mai compătimitoare, a fost unul dintre tipurile reprezentative ale Domnului nostru sub dispensaţia mozaică. Fiindcă s-a constatat că este de ajutor în multe cazuri, uneori se introduc porumbei în camerele bolnavilor şi se constată că au influenţă binefăcătoare asupra suferinzilor. Porumbelul, poate datorită naturii sale compătimitoare, ia asupra sa o anumită parte din boală şi dă o anumită parte din vitalitatea sa. Acest lucru se arată prin faptul că pasărea se îmbolnăveşte (i se chircesc picioarele, ca de reumatism etc.), în timp ce pacientul se simte relativ uşurat.Când ne amintim că iubirea şi compătimirea noastră sunt numai atât cât au supravieţuit decăderii celor şase mii de ani, şi când ne amintim că iubitul nostru Răscumpărător a fost perfect şi de aceea în El a prisosit în cea mai mare măsură această calitate a iubirii compătimitoare, ne putem da seama, în mică măsură, cum a avut El „milă de slăbiciunile noastre”. El a fost atins de compătimire, pentru că natura Lui a fost sensibilă, perfectă, simţitoare — nu dură, împietrită de egoism şi păcat, fie moştenite fie câştigate personal. Iarăşi citim despre El că „I S-a făcut milă de el” şi „I S-a făcut milă de” mulţimi, şi când ia văzut pe evrei, pe Marta şi pe Maria plângând, a fost mişcat de compătimire şi „Isus a plâns”. Această compătimire, departe de a indica slăbiciune de caracter, ea indică tocmai contrariul; căci adevăratul caracter al omului, în chipul şi asemănarea lui cu Creatorul, nu este dur, insensibil şi împietrit, ci sensibil, blând, iubitor, compătimitor. Ca atare, toate aceste lucruri ne arată că Acela care a vorbit cum „niciodată n-a vorbit vreun om”, a compătimit, cum nimeni din rasa decăzută n-ar putea compătimi, cu stările decăzute, cu necazurile şi suferinţele omenirii.Nu numai atât, dar trebuie să avem în vedere însuşi scopul pentru care a venit Domnul în lume. Acel scop a fost nu doar săşi manifeste puterea fără să-L coste nimic, ci, după cum ((127)) El Însuşi a explicat, Fiul Omului a venit să slujească altora şi săşi dea viaţa ca răscumpărare pentru toţi. Este adevărat, plata păcatului n-a fost suferinţa, ci moartea; de aceea, suferinţa din partea Domnului nostru n-a constituit singură plata păcatului pentru noi; a fost absolut necesar ca El „să guste moartea pentru toţi”. De aceea citim: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15:3). Totuşi, a fost potrivit ca Domnul nostru, luând locul păcătosului, să treacă prin tot ce era implicat în blestem — pedeapsa morţii; şi după cum familia umană murea, printr-un proces de pierdere treptată a vieţii, prin slăbiciune, boală şi neputinţă, la fel era potrivit ca şi iubitul nostru Răscumpărător să treacă prin această experienţă. Şi deoarece nu El personal era păcătosul, toate pedepsele păcatului care puteau fi puse asupra Lui trebuiau să fie ca rezultat al faptului că El a luat locul păcătosului şi că a suportat pentru noi lovitura Dreptăţii.Domnul nostru a făcut aceasta, în ceea ce priveşte boala, durerea şi slăbiciunea, în modul cel mai bun şi mai folositor, adică prin vărsarea voluntară a vieţii Sale, zi de zi, în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale, dându-Şi vitalitatea celor care nu apreciau motivul Său — harul Său, iubirea Sa. Astfel este scris: „Sa dat pe Sine Însuşi [fiinţa, existenţa] la moarte”; „Îşi va da viaţa [fiinţa] ca jertfă pentru vină” (Isa. 53:10, 12). Şi putem uşor vedea că de la consacrarea Sa, când avea treizeci de ani şi când a fost botezat de Ioan în Iordan, până la Calvar, El Şi-a vărsat în mod constant sufletul: vitalitatea a ieşit din El continuu pentru ajutorarea şi vindecarea celor pe carei slujea. Şi în timp ce toate acestea n-ar fi fost suficiente ca preţ pentru păcatele noastre, toate au fost însă parte din procesul morţii prin care a trecut iubitul nostru Răscumpărător, care a culminat la Calvar, când a strigat „Sa sfârşit!” şi când ultima scânteie de viaţă a ieşit din El.Ar părea că a fost tot atât de necesar ca Domnul nostru săşi sacrifice, să-Şi cheltuie astfel forţele vieţii şi să simtă experienţele legate de procesul morţii noastre, precum a fost şi ca, mai târziu, când a fost pe cruce, să aibă experienţa ((128)) situaţiei păcătosului, chiar dacă numai pentru un moment, de separare completă de Tatăl ceresc, şi retragerea cu totul a ajutorului supraomenesc, când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ca înlocuitorul păcătosului, El trebuia să suporte pedeapsa păcătosului, în toate amănuntele ei, şi numai când toate acestea au fost împlinite, s-a sfârşit misiunea Sa de sacrificiu; numai când a îndurat toate acestea cu credincioşie, a trecut toate probele stabilite de Tatăl ca necesare pentru a putea deveni „Căpetenia mântuirii noastre” şi a fi înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, pentru a fi asociatul Tatălui pe tronul universului.Toate aceste experienţe prin care Tatăl ceresc L-a trecut pe Preiubitul Său Fiu înainte de a-L înălţa la dreapta măririi Sale şi de a-I încredinţa marea lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, n-au fost numai probe ale fidelităţii Singurului Conceput, Logosul: Scripturile ne asigură că ele au fost necesare şi pentru a-L face pe Domnul nostru potrivit să fie compătimitor faţă de cei pe care astfel ia răscumpărat, ca să poată fi în stare să compătimească şi să „sprijine” pe aceia care se vor întoarce la părtăşie deplină cu Dumnezeu prin El — Biserica în acest veac, lumea în Veacul Milenar: „Ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios”; „Unul ispitit în toate, asemenea nouă”, unul care „poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este îmbrăcat în slăbiciune”. „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu.” Întradevăr, „tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri”. Evr. 2:17,18; 4:15,16; 5:2; 7:25,26.
Mijlocitorul Împăcării — Cel fără pată
 Mijlocitorul Împăcării — Cel fără patăMijlocitorul Împăcării — Cel fără patăScripturi care în aparenţă se contrazic suNt aduse în armonie — Doctrina Romano-catolică despre conceperea imaculată a Mariei nu este confirmată — Naşterea lui Isus diferITă de a păcătoşilor este esenţială pentru aranjamentul divin — Altfel nu era posibilă nici o răscumpărare — Ultimele concluzii ale ştiinţei în legătură cu unirea vieţii cu protoplasma — Logosul a fost făcut trup — Născut din femeie dar fără pată — Cum o mamă imperfectă a putut naşte şi a născut pe Cel fără pată — Acelaşi principiu operează şi în alte aspecte ale planului divin, după cum mărturisesc Scripturile„Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nici unul măcar!” Iov 14:4.„Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.” „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi.” 1 Ioan 3:5; Evr. 7:26.AICI avem declaraţii scripturale care în aparenţă se contrazic: prima declară, în armonie cu experienţa noastră, că toţi descendenţii lui Adam sunt afectaţi de virusul păcatului din fântâna otrăvită; ultima declară că Domnul nostru Isus când a fost om a fost deosebit de ceilalţi oameni — fără neajunsuri, fără vină şi fără pată. Şi deoarece întreaga teorie a Împăcării, prezentată în Scripturi, cere ca Mântuitorul nostru să fie cu necesitate un om fără pată — din rasa noastră şi totuşi separat de ea — acesta devine un punct foarte important pentru mintea poporului cugetător al Domnului. Cum a realizat Dumnezeu în cazul Domnului nostru Isus ceea ce omului îi este cu neputinţă — conform întregii experienţe umane şi conform mărturiei lui Iov? Sarcina plăcută a acestui capitol este să dea dovezi ample despre felul în care aranjamentul divin a realizat acest lucru dorit, dar în aparenţă imposibil, de creare a unui membru al rasei, însă despărţit de neajunsurile ei, ca să fie răscumpărarea ((98)) ei — ca să dea un preţ corespunzător pentru primul om perfect al cărui păcat şi blestemul acestuia ruinează rasa.Nu înseamnă că o cunoaştere a modului realizării acestui lucru este esenţială pentru credinţa sau mântuirea adevăratului ucenic învăţat de Dumnezeu; dar în lumina criticii distructive (raţională şi iraţională) din zilele noastre, este folositor ca acest adevăr, atât de strâns legat de Împăcare, însuşi centrul şi temelia creştinismului adevărat, să fie puternic susţinut, cu scopul ca credinţa poporului Domnului să poată rezista atacurilor Adversarului împotriva doctrinei răscumpărării — atacuri de la amvon, din presă şi din strană. Afirmaţia scripturală despre faptul că Domnul nostru a fost nepătat, mulţumim lui Dumnezeu, a fost cu totul suficientă pentru sfinţii Săi de-a lungul secolelor; dar acum, ca „hrană la timp” pentru casa credinţei, vine atestarea ştiinţifică şi filosofică a faptului că este posibil tot ce se pretinde a fi scris în Cuvântul divin asupra acestui subiect — cu totul în armonie cu „legile naturii”.Biserica Romano-catolică, în doctrina ei despre „Imaculata concepere” a Mariei, încearcă să stabilească credinţa că mama Domnului nostru a fost imaculată, fără pată, perfectă, spre a dovedi astfel că Isus a putut fi născut fără pată şi deosebit de păcătoşi; noi însă nu pretindem aceasta. Noi admitem că mama Domnului nostru a fost un membru al rasei lui Adam, în acelaşi sens în care sunt şi ceilalţi membri ai ei — că viaţa ei s-a tras din tulpina adamică, că ea a moştenit slăbiciunile şi neajunsurile omeneşti şi a fost în mod inevitabil, ca şi toţi ceilalţi, sub sentinţa morţii. Pretindem că „Omul Isus Hristos” a fost o excepţie — singura excepţie.Este bine să nu uităm că grija providenţială a lui Dumnezeu faţă de copiii oamenilor este adeseori manifestată prin excepţiile din natură. De exemplu, este o lege a naturii faptul că sub influenţa căldurii se produce dilatare, pe când sub influenţa îngheţului se produce contracţie; dar ce fericire este pentru omenire că apa face excepţie de la acest principiu — că apa, contrar regulii generale, se dilată prin îngheţ. Dacă ea ar urma ((99)) legea obişnuită a naturii şi s-ar contracta prin îngheţare, aceasta ar face gheaţa mai grea decât apa neîngheţată şi ar face-o să cadă la fundul râului, aşa că drept consecinţă râurile noastre ar deveni gheaţă solidă pe care nici chiar căldura verii n-ar dizolva-o. Ce fericire, de asemenea, că dintre minerale antimoniul este şi el o excepţie de la această lege a naturii; altfel ar fi imposibil să obţinem margini netede la literele de tipar, obţinute prin amestecul acestui metal care se contractă, cu alte metale care se dilată la căldură. Tot aşa, singura excepţie de la întinarea produsă de păcat în rasa noastră a fost singura ei speranţă — răscumpărarea ei, mântuirea ei sub providenţa divină. Cu aceste gânduri, începem să examinăm cum Logosul a „devenit trup”, a fost „născut din femeie”, „din sămânţa lui Avraam”, şi totuşi a fost necontaminat şi de aceea a putut fi o răscumpărare potrivită şi acceptabilă pentru Adam şi pentru rasa lui.Scripturile prezintă ideea că orice existenţă, energie sau fiinţă vie, vine de la tată şi nu de la mamă. Mama primeşte sperma sau sămânţa vieţii de la tată, îi dă un nucleu-celulă din care se produce o formă sau un corp, şi hrăneşte germenul fiinţei până când este în stare să-şi menţină o existenţă independentă, adică, până când îşi poate însuşi pentru menţinerea lui elementele susţinătoare de viaţă pe care le dau pământul şi aerul — apoi se naşte.Cuvântul tată înseamnă dătător de viaţă. Astfel, Dumnezeu a fost „Tatăl” sau dătătorul de viaţă, în timp ce pământul a fost mama lui Adam şi deci a rasei umane (Luca 3:38). Forma sau organismul lui Adam a fost din pământ şi de pământ (care astfel i-a slujit ca mamă); dar scânteia vieţii lui, care la făcut om, a venit de la Dumnezeu (care astfel a fost Tatăl sau dătătorul lui de viaţă): şi de atunci puterea de a transmite urmaşilor acea scânteie a vieţii sau sămânţa vie a rămas în partea bărbătească a speciei umane.În armonie cu acest principiu, se spune despre copii că sunt din sau de la tatăl lor şi născuţi de mama lor (Gen. 24:47). Astfel, copiii lui Iacov, socotiţi prin fiii săi, au fost în număr ((100)) de şaptezeci când s-au coborât în Egipt. Despre toate aceste şaptezeci de suflete sau fiinţe se spune clar că au ieşit din coapsele lui Iacov (Gen. 46:26, 27; Exod. 1:5). Tot astfel se spune despre Solomon că a ieşit din coapsele lui David (1 Împ. 8:19; 2 Cron. 6:9). De asemenea apostolul Pavel şi israeliţii în general au pretins că toţi au ieşit din coapsele lui Avraam; şi despre Levi este scris că „era încă în coapsele strămoşului său când l-a întâmpinat Melhisedec”. Evr. 7:5, 10.Şi tot astfel întreaga omenire era în Adam şi s-a tras din el, tatăl ei, prin mama Eva, dar nu din ea. Şi astfel este scris că „în Adam toţi mor”, dar nu toţi în Eva. Fiindcă omenirea a venit din Adam, ea a fost încercată prin încercarea lui, a fost condamnată prin eşecul lui şi inclusă sub sentinţa lui.Acest lucru, pe care-l învaţă Scripturile, este ultima concluzie a ştiinţei asupra subiectului procreării, aşa cum se aplică la omenire şi la toate mamiferele. Oamenii de ştiinţă găsesc ample şi clare dovezi în natură că viaţa sau existenţa se trage totdeauna de la mascul. Cea mai simplă formă de ilustrare este oul de găină: de la sine el nu conţine iniţial viaţă, ci este numai un germen celular cu rezerva lui de hrană gata să construiască un organism imediat ce este vivificat, fecundat sau impregnat cu germenul sau sămânţa vieţii de la pasărea mascul.Oul conţine nu numai celula-germen, ci şi elementele potrivite pentru nutriţie şi în proporţie potrivită, adaptate micului organism conceput în el de sperma sau sămânţa vieţii; şi în condiţii corespunzătoare acest organism se dezvoltă. Celulagermen sau „gălbenuşul formator”, sau protoplasma, primeşte germenul vieţii sau sperma, şi acesta devine puiul embrion, care-şi însuşeşte „hrana-gălbenuş” şi albuş pentru dezvoltarea sa până când sparge coaja şi poate să se întreţină singur prin însuşirea elementelor de nutriţie mai brute. Principiile implicate aici sunt aceleaşi la om şi la alte animale.În vederea acestor mărturii armonioase ale Bibliei şi ale ştiinţei, este o deducţie raţională aceea că dacă tatăl ar fi perfect, şi copilul ar fi perfect. În condiţii chiar şi moderat favorabile, o spermă sau o sămânţă de viaţă perfectă, uninduse ((101)) cu celula-germen feminină, ar produce un embrion viu atât de viguros şi sănătos încât să fie capabil să-şi însuşească elementele cuvenite nutriţiei şi să respingă, să dea afară sau să neutralizeze pe cele nefolositoare. Fiinţa perfectă astfel produsă ar poseda şi ea puterea de neutralizare sau de respingere a tuturor elementelor nefolositoare, prin funcţiile ei perfecte şi fără daună sau inconvenienţă pentru sine. Dimpotrivă, în măsura în care sperma sau sămânţa vieţii va fi imperfectă, embrionul viu va fi slab şi incapabil să învingă condiţiile nefavorabile din mediul lui, şi-şi va însuşi orice elemente îi va furniza mama — bune sau rele —şi va cădea pradă îmbolnăvirii. Fiind imperfect, va fi incapabil să respingă cu totul elementele otrăvitoare şi urmarea va fi slăbiciunea şi boala.Vechiul proverb, „Hrana care unuia îi foloseşte, pe altul îl otrăveşte”, se bazează pe principiul enunţat aici. O persoană care are o digestie bună, poate mânca şi poate extrage hrană şi putere din alimente care pe un altul l-ar îmbolnăvi repede sau l-ar omorî în cele din urmă. Cel mai rezistent extrage elementele bune şi evită pe cele dăunătoare; cel slab nu este în stare să facă aceasta şi într-adevăr se otrăveşte, adeseori până la punctul îmbolnăvirii. Să ne amintim însă că nici un membru al rasei noastre nu este aproape de perfecţiune — nici unul nu este capabil să-şi apere organismul imperfect împotriva miriadelor de duşmani care-l asaltează prin hrană, băutură şi aer. Prin urmare, nimeni nu se naşte perfect şi nimeni nu poate evita multă vreme năvala bolii. Mai întâi cad pradă organele mai slabe, iar apoi toate cedează.Din acest punct de vedere, înseamnă că dacă numai mama Eva ar fi păcătuit, rasa n-ar fi murit; căci, dacă Adam ar fi rămas perfect, dacă viaţa lui ar fi fost nepierdută şi neatinsă, urmaşii lui ar fi fost născuţi fără pată. Şi chiar dacă sentinţa morţii ar fi trecut asupra mamei Eva, aducându-i imperfecţiuni, acestea n-ar fi atins pe urmaşii ei; fiind perfecţi, ei şi-ar fi însuşit elementele bune şi ar fi neutralizat, ar fi eliminat sau ar fi evitat în mod natural şi fără daună orice elemente nesănătoase din hrana furnizată lor.((102))Pe de altă parte, să presupunem că Adam ar fi păcătuit, iar Eva ar fi rămas fără păcat: condamnarea şi moartea lui Adam ar fi afectat pe toţi urmaşii săi exact la fel. Oricât de perfecte ar fi fost celulele-germen şi hrana dată de mama Eva, numai fiinţe imperfecte care mureau puteau fi produse din sperma sau sămânţa vieţii bolnave venite de la Adam. De aici şi caracterul potrivit al declaraţiei scripturale, că „în Adam toţi mor” şi „prin neascultarea unui singur om … moartea a trecut asupra tuturor”. 1 Cor. 15:22; Rom. 5:12, 19.Ce minunată este aici corespondenţa între primul şi al doilea Adam şi miresele lor. După cum moartea rasei nu depindea de Eva, ci numai de Adam, şi totuşi ea a participat la aducerea ei, la fel viaţa restabilită a rasei răscumpărate nu depinde deloc de mireasa lui Cristos, ci de Isus, Răscumpărătorul, chiar dacă prin favoare divină s-a aranjat ca mireasa Lui să participe la restabilirea a „ce era pierdut”.Izvorul, Adam, fiind contaminat prin păcat şi moarte, nici unul din urmaşii lui nu poate fi liber de această contaminare, căci, „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată, un om curat? Nici unul măcar”. Trebuie să se înţeleagă că referinţa de aici se aplică la bărbat, nu la femeie: nici unul care iese din izvorul contaminat nu poate fi curat. Ca atare, „nu este nici un om drept, nici unul măcar”; nimeni nu-şi poate răscumpăra viaţa, cu atât mai puţin să dea lui Dumnezeu o răscumpărare pentru fratele său. Rom. 3:10; Ps. 49:7.Este un fapt binecunoscut că mintea mamei în perioada sarcinii are o influenţă importantă asupra caracterului şi predispoziţiei copiilor săi, spre bine sau spre rău. Sunt multe cazuri de „semne din naştere”, atât mintale cât şi fizice. În ce măsură un embrion perfect, conceput de un germen de viaţă perfect, ar putea fi lezat de mintea rea a mamei, ar fi imposibil pentru omenire să stabilească în condiţiile prezente, căci nu avem posibilitatea să dovedim în această direcţie. Nici nu este necesar pentru argumentarea noastră să stabilim această afirmaţie, pentru că „Omul Isus Hristos” nu S-a născut sub astfel de condiţii. Scripturile arată clar: (1) Că ((103)) Domnul a ales ca mamă pentru Isus o femeie sfântă, „binecuvântată între femei”, care „a aflat har la Dumnezeu” (Luca 1:28, 30, 42); (2) Maria a fost plină de credinţă şi de bucurie în Domnul pentru că a fost un instrument în planul Său; şi (3) că netemându-se de ocară din partea lui Iosif sau a lumii, ea a trăit bucurându-se în Dumnezeu, zicând: „Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi duhul mi se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:45-47). Astfel vedem că mintea mamei lui Isus, în loc să fie antagonistă dezvoltării Lui perfecte, a cooperat la acest rezultat.Deci, rezultă că singurul obstacol pentru naşterea unui om perfect dintr-o mamă imperfectă, cu lipsuri, dar cu o dispoziţie bună, este lipsa unui tată perfect care să furnizeze spermatozoidul perfect. Şi de aici vine logica învăţăturii biblice, că în cazul lui Isus o viaţă perfectă (nu din, sau de la izvorul adamic) a fost transferată prin puterea divină de la o stare preexistentă la starea umană embrionară, S-a născut „sfânt” (curat şi perfect), chiar dacă dintr-o mamă imperfectă (Luca 1:35). Că Isus a fost astfel necontaminat de imperfecţiunile morale, mintale sau fizice — pe care le-a împărtăşit mama Sa împreună cu toată rasa umană, este cu totul raţional şi, după cum tocmai am văzut, în perfect acord nu numai cu Scriptura, ci şi cu ultimele descoperiri şi deducţii ştiinţifice.Un alt fapt pe care oamenii de ştiinţă şi-l demonstrează, care pare să coincidă cu mărturia Scripturii, este că deşi viaţa sau fiinţa vine de la tată, forma şi natura vin de la mamă. Dovezile ştiinţifice ale acestui fapt sunt mai confuze şi nu atât de uşor înţelese de către mintea obişnuită; şi aceasta pentru că în înţelepciunea Sa Dumnezeu nu numai a separat diferitele genuri sau naturi, ci în mare măsură le-a şi limitat, aşa încât ele nu se pot amesteca sau combina dincolo de anumite limite fără să piardă puterea de fecundare. O ilustraţie obişnuită pentru faptul acesta este catârul, un hibrid care nu se poate reproduce.Vechea idee că forma şi natura vin de la mascul este abandonată de către cercetătorii moderni ai naturii, care sunt ((104)) acum de acord că femela dă organismul şi-l întreţine — de fapt îi dă totul în afară de sămânţa vieţii sau sperma care vine de la tatăl sau dătătorul de viaţă. Să luăm ca ilustraţie scripturală a afirmaţiilor precedente unirea nepotrivită între „fiicele oamenilor” şi acei îngeri care nu şi-au păstrat starea sau condiţia lor cuvenită (Gen. 6:2, 4; Iuda 6; 2 Pet. 2:4). Îngerii, când şi-au luat formă omenească, având o vitalitate perfectă, au conceput copii mult superiori rasei lui Adam pe atunci foarte decăzute, atât în capacitate mintală cât şi în puteri fizice, aşa încât mărturia este că ei erau „oameni cu renume”. Să ne amintim că aceşti oameni extraordinari s-au născut din mame imperfecte, muritoare, dar au fost concepuţi de taţi viguroşi, neştirbiţi.Rasa adamică pe cale spre moarte ar fi avut stăpâni duri în aceşti Nefilim superiori (în limba ebraică, cei căzuţi) care n-au fost niciodată recunoscuţi de către Dumnezeu, nici printr-o încercare de viaţă, nici printr-o condamnare la moarte. A fost într-adevăr o îndurare care, neautorizându-le existenţa, i-a şters din existenţă prin potop şi a cruţat pe Noe şi familia sa ca un nou început pentru rasă, cu specificarea: „Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui”, ceea ce implică faptul că majoritatea urmaşilor lui Adam ajunseseră în mare măsură contaminaţi şi mai mult sau mai puţin ajunseseră o rasă nouă prin asocierea cu îngerii în formă umană. Spunem o rasă nouă din pricina vieţii lor noi şi a vigorii care provenea de la taţi noi.Atât de mare era renumele acestor „Nefilim”, încât groaza de ei se regăseşte mai mult sau mai puţin distinct în mitologiile păgâne până în ziua de astăzi; şi sute de ani după nimicirea lor în potop, vestea falsă că unii dintre ei erau încă vii a cauzat panică printre israeliţii îmbătaţi de victoria obţinută în bătăliile avute nu cu mult în urmă. (Vezi Num. 13:33; 14:36, 37.) Fără îndoială că în Canaan existau nişte oameni mari de statură, după cum arată alte scripturi, dar niciodată nu sunt numiţi Nefilim, decât în aceste „ştiri rele”.O altă ilustraţie a acestui principiu, că viaţa (vitalitatea) vine de la tată, iar organismul (natura) de la mamă, se ((105)) găseşte în faptul că Iehova, El Însuşi de natură divină, a conceput fii de diferite naturi. El este Tatăl sau dătătorul de viaţă pentru acei fii de natură îngerească (Iov 2:1; 38:7; Evr. 2:9), precum şi pentru fiii de natură umană (Luca 3:38), ca şi pentru „creaţiile noi” care la prima înviere vor fi făcuţi părtaşi propriei Sale naturi divine (2 Pet. 1:4). Spiritul sau energia lui Iehova operând asupra substanţelor spirituale a produs şi a dezvoltat pe îngeri; aceeaşi energie sau spirit operând asupra substanţelor pământeşti a produs pe om şi animalele inferioare (Gen. 2:7; 1 Cor. 15:47). Şi când Dumnezeu vrea să ne dea o idee clară despre felul cum se generează noile creaturi pentru natură divină, El le reprezintă ca fiind concepute de cuvântul făgăduinţei în pântecele Legământului pe care L-a făcut cu Avraam, Legământ care a fost simbolizat printr-o femeie, Sara, spunându-ne că aşa cum Isaac a fost moştenitorul lui Avraam şi copil al făgăduinţei (prin Sara), la fel noi, ca şi Isaac sau asemenea lui, suntem copii ai lui Dumnezeu, fiind copii ai făgăduinţei, sau ai Legământului Sara. Vezi Gal. 4:23-31; 1 Pet. 1:3, 23; 2 Pet. 1:4.Acelaşi principiu este ilustrat în faptul că în dispensaţia tipică evreiască, de dinaintea Veacului Creştin, un copil moştenea binecuvântări şi privilegii de la tatăl său, potrivit favorii şi poziţiei mamei sale, afirmând astfel încă o dată că natura, drepturile, privilegiile şi libertăţile mamei, şi nu neapărat cele ale tatălui, reveneau copilului. Vezi Gen. 21:10; Exod. 21:4; Gal. 4:30.Argumentele precedente sunt legate de faptul că Domnul nostru Isus S-a născut din femeie. „Cel Sfânt” născut din femeie S-a împărtăşit de natura femeii, adică de natura umană — „din pământ, făcut din ţărână”. Deşi a păstrat toată puritatea şi perfecţiunea stării preexistente (spirituale), germenul fiinţei transferat (în armonie cu această lege pe care o examinăm) sa împărtăşit de natura mamei şi a „devenit trup”, fiind „născut din femeie”. Dar „Cel curat” n-a ieşit din rasa necurată, ci „a ieşit şi vine de la Dumnezeu” şi a fost numai dezvoltat şi hrănit în Maria. Ioan 8:42; Gal. 4:4.((106))Este încă şi mai departe în armonie cu acest principiu, că deşi Domnul nostru Isus a fost mult înălţat la natură divină şi nu mai este om, se spune totuşi despre El că va fi dătătorul de viaţă sau „tatăl” întregii rase umane, în timp ce este arătat şi că lucrarea Sa pentru rasă este să restabilească perfecţiunea naturii umane care a fost pierdută pentru toţi prin păcatul lui Adam. Astfel, în timp ce „tatăl” sau dătătorul lor de viaţă va fi pe planul divin, copiii Lui vor fi pe planul uman, născuţi dintr-un Legământ de restabilire, ilustrat prin Chetura, a treia soţie a lui Avraam.Recapitulând subiectul nostru, înţelegem că naşterea „miraculoasă” a Domnului nostru Isus, perfect, nepătat, dintro mamă imperfectă, n-a fost contrară procedurii obişnuite în aranjamentele Creatorului, ci în deplină armonie cu ele: vedem că tatăl Adam a fost de asemenea născut fiinţă perfectă, pentru că a fost născut de Dumnezeu, deşi mama sa (pământul) a fost încă imperfectă, în afară de grădina Edenului care a fost pregătită special. Deci, asigurarea scripturală că Domnul nostru a avut o existenţă preumană, al cărei principiu de viaţă a fost transferat în pântecele Mariei şi a fost născut de ea „sfânt”, este o asigurare deplină că El a fost, aşa cum spun aceleaşi Scripturi, „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Chiar unul ca acesta „ne trebuia”, sau a fost potrivit cerinţelor cazului nostru — unul ca acesta care a putut fi acceptat de Dreptate ca preţul de răscumpărare al nostru; şi apoi fiind făcut Marele Preot al omenirii în lucrurile aparţinătoare lui Dumnezeu, va fi în stare să compătimească cu cei slabi şi împovăraţi — fiindcă El Însuşi a fost atins de neputinţele omeneşti când a luat asupra Lui compătimitor bolile noastre. Mat. 8:16, 17; Evr. 7:26.Trecem acum să examinăm cum a putut fi El astfel fără păcat şi totuşi să „Se asemene fraţilor Săi”.
Mijlocitorul Împăcării — Singurul conceput
 Mijlocitorul Împăcării — Singurul conceputMijlocitorul Împăcării — Singurul conceput„Cine este El?” — Logosul, un Dumnezeu — Singurul conceput din Iehova — Mărturia Bibliei — „Cel care a fost bogat” — „Înainte de Avraam am fost Eu” — „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” — „Iehova m-a avut de la început” — Logosul făcut trup — N-a fost încarnat — El S-a smerit — „Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac” — Nu este nici o ipocrizie în această mărturie — Conduita Domnului nostru n-a fost înşelătoare — Cel sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi.” 1 Tim. 2:5, 6.ÎN MĂSURA în care preţuim lucrarea Împăcării — reconcilierea noastră cu Dumnezeu şi jertfa pentru păcat prin care ea este îndeplinită — în aceeaşi măsură vom preţui pe Acela pe care Tatăl ceresc L-a trimis să fie ispăşirea pentru păcatele noastre, Restauratorul şi Dătătorul nostru de viaţă. De aceea, abordând întrebarea, cine este Acesta mare pe care Dumnezeu Iehova L-a onorat atât de mult şi care prin harul lui Dumnezeu este Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, se cuvine să ne dăm seama, mai întâi de toate, de propria noastră ignoranţă în legătură cu acest subiect şi de incompetenţa noastră de a ajunge la o concluzie dacă nu ne va instrui Cuvântul divin. În al doilea rând, se cuvine chiar de la începutul cercetării noastre să ne amintim de mărturia apostolului în privinţa măreţiei acestui Mijlocitor şi de onoarea cuvenită Lui. El zice: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi”. De asemenea este scris: „Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl”. Filip. 2:9, 10; Ioan 5:23.((84))Cercetând cu atenţie Scripturile spre a vedea ce spun ele de fapt şi ce nu spun cu privire la Domnul nostru Isus, găsim mărturia lor foarte explicită, armonioasă şi satisfăcătoare. Mai întâi vom declara, în rezumat, ceea ce noi găsim a fi învăţătura scripturală, a cărei dovadă o vom da în continuare.(1) Răscumpărătorul nostru a existat ca fiinţă spirituală înainte de a fi făcut trup şi a locui printre oameni.(2) În vremea aceea, precum şi mai târziu, El a fost cunoscut în mod corect ca „un Dumnezeu” — un puternic. Ca cel mai mare dintre îngeri şi următorul după Tatăl, El a fost cunoscut ca Arhanghelul (cel mai mare înger sau mesager), al cărui nume, Mihail, înseamnă „Cel care este ca Dumnezeu” sau reprezentantul lui Dumnezeu.(3) După cum El a fost cel mai mare din toată creaţia lui Iehova, tot aşa El a fost şi cea dintâi creaţie, creaţia directă a lui Dumnezeu — „Singurul Conceput”, iar apoi, ca Reprezentantul lui Iehova, exercitând puterea lui Iehova şi în numele Lui, El a creat toate lucrurile — îngerii, stăpânirile şi puterile, precum şi creaţia pământească.(4) Când a fost făcut trup, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, n-a fost din obligaţie, ci voluntar, ca rezultat al deplinei Sale armonii cu Tatăl şi al bucuroasei Sale acceptări de a duce la îndeplinire fiecare trăsătură a voinţei divine — pe care învăţase s-o respecte şi s-o iubească, fiind însăşi esenţa Dreptăţii, Înţelepciunii şi Iubirii.(5) Această smerire la starea omului n-a fost intenţionată să fie continuă. Ea şi-a îndeplinit scopul când Domnul nostru S-a dat pe Sine, o fiinţă umană, ca răscumpărarea noastră, sau „preţul corespunzător”. De aceea, învierea Sa n-a fost în trup, ci, după cum spune apostolul, „fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh”. 1 Pet. 3:18.(6) Învierea Sa nu numai I-a redat o natură spirituală, ci, pe lângă aceasta, i-a şi conferit o cinste încă mai înaltă, şi ca răsplată a Tatălui pentru credincioşia Sa, L-a făcut părtaş naturii divine — cea mai înaltă dintre naturile spirituale*, posesor al nemuririi.*Vol. I, cap. 10((85))(7) Pe Acesta mare, care a fost mult înălţat şi onorat de Iehova, nouă ne place să-L onorăm, să-L adorăm şi să-L servim, ca fiind una cu Tatăl ceresc în cuvânt, în lucrare, în scop şi în spirit.Mărturia Scripturii cu privire la Fiul lui DumnezeuSă vedem acum dovezile scripturale în sprijinul acestor poziţii. Începem cu capitolul întâi din Evanghelia lui Ioan. Aici se face referire la Domnul nostru în existenţa Sa preumană ca la „Cuvântul” (în greceşte Logosul). „La început era Logosul.” Dr. Alexander Clarke spune despre cuvântul Logos: „Acest cuvânt ar fi trebuit lăsat netradus, pentru acelaşi motiv pentru care şi numele Isus şi Cristos au fost lăsate netraduse. După cum fiecare nume al Mântuitorului lumii descrie anumite virtuţi ale persoanei, naturii sau operei Sale, tot aşa calificativul Logos, care înseamnă cuvânt, cuvânt rostit, cuvântare, elocvenţă, doctrină, raţiune sau facultatea de a raţiona, se aplică foarte potrivit la El”. În epistola sa, evanghelistul întrebuinţează iarăşi acelaşi titlu pentru Domnul nostru, numindu-L „Cuvântul vieţii” sau „Logosul vieţii”. 1 Ioan 1:1.Titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” — „Logosul lui Dumnezeu” — este foarte potrivit pentru a descrie lucrarea sau funcţia importantă a Învăţătorului nostru, înainte de venirea Sa în lume. Logosul a fost expresia directă a creaţiei Tatălui ceresc, în timp ce toate expresiile următoare ale înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine au fost făcute prin Logos. Se spune că în vechime anumiţi regi se adresau supuşilor prin reprezentanţi, regele stând în spatele unui paravan, în timp ce „cuvântul” sau purtătorul său de cuvânt stătea în faţa paravanului şi adresa poporului cu voce tare cuvintele şoptite de rege, care era nevăzut: şi un astfel de vorbitor era numit „Logosul Regelui”. Fie că această legendă este adevărată fie că nu, ea ilustrează bine folosirea cuvântului „Logos” în legătură cu existenţa preumană a Domnului şi Învăţătorului nostru, şi cu funcţia Sa foarte înaltă ca ((86)) reprezentant al Tatălui, pe care Scripturile, în această relaţie contextuală şi în altă parte, o indică a fi fost funcţia Sa.Să se remarce că apostolul, scriind sub inspiraţie, ne spune că „Logosul a fost la început cu Dumnezeu şi Logosul a fost un Dumnezeu”. Aceasta este traducerea literală din greacă, după cum poate fi confirmat uşor de către oricine, fie că este instruit în limba greacă sau nu. În acest verset, articolul grecesc ho precedă primul cuvânt „Dumnezeu” ,dar nu şi pe al doilea cuvânt „Dumnezeu”, indicând astfel intenţionat pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Dumnezeu-Fiul întrun caz în care fără articol cititorul ar fi lăsat în confuzie. La fel articolul precedă cuvântul „Dumnezeu” în al doilea verset. Ca atare întregul verset sună astfel:„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu[ho theos] şi un Dumnezeu [theos] era Cuvântul. El era la început cu Dumnezeu [ho theos]”. Ioan 1:1, 2.Despre care „început” este vorba aici? Desigur nu despre începutul existenţei lui Iehova, a lui Dumnezeu, a Tatălui; căci El este „din veşnicie în veşnicie” şi n-a avut niciodată început (Ps. 41:13; 90:2; 106:48). Lucrarea lui Iehova însă a avut un început, şi la aceasta se face referire aici — la începutul creaţiei. Această afirmaţie, înţeleasă astfel, implică faptul că Domnul nostru Isus, în existenţa Sa preumană, ca Logos, a fost cu Tatăl, chiar la începutul creaţiei. Aceasta confirmă afirmaţia inspirată că Logosul Însuşi a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”; aceasta este afirmaţia precisă a apostolului, care ne asigură că Domnul nostru este nu numai „Capul trupului, al Bisericii” şi „Cel întâi-născut dintre cei morţi”, ci şi începutul oricărei creaţii — „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”. Cuvintele sale sunt: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Col. 1:15-18). Să ascultăm şi cuvântul profeţiei privitor la Singurul Conceput, ((87)) nu numai declarând viitoarea Sa înălţare ca Împărat al împăraţilor pământului, ci şi descriindu-L ca fiind deja întâiulnăscut al lui Iehova, zicând: „Iar Eu îl voi face întâiulnăscut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Ps. 89:27). Să se noteze de asemenea că Domnul nostru (referinduSe la propria Sa origine) declară că El este „Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Apoc. 3:14.În armonie cu această idee a întâietăţii Domnului nostru chiar de la început, ca „Cel întâi-născut peste toată creaţia”, şi în armonie cu ideea că El a fost Logosul sau Expresia Tatălui ceresc, în privinţa tuturor lucrurilor, este şi următoarea declaraţie din relatarea evanghelistului, şi anume: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Ce idee măreaţă ne dă aceasta despre maiestatea Unicului Fiu Conceput al lui Dumnezeu, Logosul! Din acest punct de vedere al măririi şi proeminenţei Sale originare, avem o vedere mai clară decât din oricare altul, despre importanţa cuvintelor apostolului: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). Din acest punct de vedere putem vedea cât de bogat a fost El în cinstea şi gloria pe care El Însuşi le-a menţionat în rugăciune zicând: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Deşi tot ce este legat de planul divin de răscumpărare este minunat, uimitor în manifestările lui de iubire divină, milă, compătimire faţă de cei decăzuţi, totuşi, din acest punct de vedere, totul este rezonabil, în armonie cu caracterul şi declaraţia divină.Cei care susţin că Domnul nostru Isus n-a avut niciodată existenţă până când S-a născut prunc în Betleem au o concepţie foarte slabă despre planul divin pentru ajutorarea omului; pentru ei sunt nefolositoare scripturile citate mai sus, şi altele referitoare la gloria Domnului avută cu Tatăl înainte de a fi lumea, referitoare la marea Sa înjosire în care S-a smerit ca să ia o natură cu puţin mai prejos decât cea îngerească, lăsând ((88)) prin urmare o natură care era mai presus decât a îngerilor. Vederea scripturală ne eliberează de toate teoriile iraţionale şi înşelătoare ale oamenilor, prin care, încercând să cinstească pe Fiul, ei au trecut peste Cuvântul lui Dumnezeu şi au necinstit Cuvântul Domnului şi al apostolilor, care spun despre El că a fost Fiul sau vlăstarul lui Dumnezeu şi că Tatăl este mai mare decât Fiul. Această vedere falsă a implicat milioanele ei de aderenţi în greutăţi de neînvins în toate direcţiile.Numai Adevărul este raţional.„ … Adevărat este:Dorinţele ne mulţumeşte, cum altceva nimic n-o poate face.”Aceste afirmaţii în privinţa Domnului nostru Isus, că El a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu şi că de aceea El a avut existenţă cu mult înainte de a veni în lume ca om, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, sunt pe deplin confirmate de diferite alte scripturi, dintre care vom cita ca exemplu: „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Aici se afirmă foarte hotărât că El a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume, şi că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, I S-a dat să îndeplinească o misiune în lume. Să nu se treacă cu vederea că aici, ca şi în multe alte cazuri, Logosul este numit „Unicul Fiu Conceput” al lui Dumnezeu. Ideea dată prin această expresie este că Logosul a fost propriu-zis singura creaţie sau concepere directă a Tatălui ceresc, în timp ce toţi ceilalţi fii ai lui Dumnezeu (atât îngeri cât şi oameni) au fost creaţia Sa indirectă, prin Logos. De aici vine caracterul adecvat, adevărat al declaraţiei că El este Unicul Fiu Conceput al lui Dumnezeu.Să luăm altă ilustraţie: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aici este implicată din nou existenţa Sa preumană, prin trimitere şi prin misiune. Iar aceste declaraţii cu privire la Logos sunt în deplină armonie cu istoria subiectului, prezentată nouă de către evanghelist care spune: „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”. Apoi iarăşi: „Şi Logosul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit ((89)) slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:10, 14). Propriile declaraţii ale Domnului nostru cu privire la existenţa Sa preumană sunt incontestabile. El n-a recunoscut niciodată că Iosif a fost tatăl Său, nici n-a recunoscut că viaţa Sa pământească a fost începutul existenţei Sale.Dimpotrivă, observăm că El S-a referit continuu la Iehova ca Tatăl Său. Să ne amintim cuvintele Sale: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»?” (Ioan 10:36). Către Maria, mama Sa pământească, a zis: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Către ucenicii Săi a spus: „M-am coborât din cer”. „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer” (Ioan 6:38, 51). Mulţi din zilele Lui n-au crezut acest lucru şi mulţi nu cred nici astăzi, dar adevărul rămâne. Unii dintre cei care au auzit au spus: „Cum se poate aceasta?” Iar unii dintre ucenicii Săi când au auzit au spus: „Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere? Dar Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi murmurau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: «Aceasta vă face să vă poticniţi? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?»”. „De atunci mulţi din ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El”; din cauza acestei pretenţii la origine cerească şi la existenţă preumană. Ioan 6:60-66.Să-L ascultăm iarăşi vestind acelaşi adevăr în faţa fariseilor: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc … Eu sunt de sus … Eu nu sunt din lumea aceasta. … Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis … Eu Îl cunosc bine; şi dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi”. Apoi Iudeii I-au zis: „Eşti Tu mai mare decât părintele nostru Avraam?” Isus le-a răspuns: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. (Avraam a văzut ziua lui Cristos cu ochiul credinţei, crezând făgăduinţa divină cu privire la Mesia. Poate el a văzut ziua Lui de sacrificiu, simbolizată prin jertfirea lui Isaac, singurul său fiu, dar în ((90)) orice caz el a văzut viitoarea zi glorioasă a lui Mesia, Mileniul, cu binecuvântările ei peste toate familiile pământului, prin această Sămânţă făgăduită. Şi nu-i de mirare că perspectiva ia produs bucurie. Cu ochiul credinţei el a văzut cetatea cerească, Noul Ierusalim, Biserica glorificată, clasa Împărăţiei, şi a văzut şi patria cerească — lumea binecuvântată prin Împărăţie. Evr. 11:10, 16; 12:22; 13:14.)„«N-ai nici cincizeci de ani», I-au zis deci iudeii [lui Isus], «şi ai văzut pe Avraam!» [Avraam era mort de două mii de ani.] Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt»”. Ioan 8:14, 23, 42-58.Nu poate exista nici o greşeală în legătură cu sensul acestor cuvinte. Domnul nostru afirmă că a existat înainte de Avraam. Scripturile nu dau de înţeles nicăieri că existenţa Unicului Conceput a încetat vreodată din momentul când a început, ca „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, până când a încetat la Calvar pentru trei zile, după care El a fost înviat dintre morţi ca să nu mai moară, moartea nemaiavând stăpânire asupra Lui (Rom. 6:9). Cazul naşterii Sale ca fiinţă umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”, cu scopul de a fi jertfă pentru păcatul omului, n-a implicat moartea naturii spirituale care a fost înaintea naşterii ca prunc uman, ci numai transferarea vieţii Sale de la o natură mai înaltă sau spirituală la o natură mai joasă sau umană. De aceea, cuvintele Domnului nostru, „Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”, înseamnă că între timp existenţa Sa n-a încetat deloc, şi în mod clar Îl identifică pe Isus, Fiul lui Dumnezeu în trup, cu Logosul, Cel întâi-născut din toată creaţia. Desigur, mărturia Domnului nostru n-a fost primită de mulţi care au auzit-o, nici atunci, nici de atunci încoace. Se pare că există o corupere a dispoziţiei, care-i face pe oameni să respingă afirmaţiile simple, clare ale Cuvântului Domnului, şi să prefere a-L privi pe Domnul nostru fie ca un membru păcătos al rasei decăzute, fie ca propriul Său Tată. Numai cei smeriţi sunt gata să „primească cu blândeţe Cuvântul sădit în ei”, care „le poate da înţelepciune” cu adevărat, şi numai pentru aceştia ((91)) este intenţionat Cuvântul mărturiei lui Dumnezeu (Isa. 61:1; Iac. 1:21). După cum cei care L-au auzit pe Învăţătorul şi I-au respins mărturia au luat pietre să arunce în El, la fel unii care aud acum adevărul şi-l resping sunt gata să arunce cu pietre, în sens figurat, în toţi cei care acceptă şi învaţă pe alţii cuvintele Învăţătorului în simplitatea lor. Şi acum, ca şi atunci, cauza este aceea că nu cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul, aşa cum ar trebui să-I cunoască — aşa cum Ei Se descoperă.Cuvintele Domnului nostru sunt încă aplicabile acestui caz, adică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Mat. 11:27). Lumea nu L-a cunoscut: nu I-a cunoscut originea înaltă şi marea Sa umilire în folosul ei; şi dacă ne amintim că probabil a trecut o lungă perioadă de timp de la începutul creaţiei, în persoana Domnului nostru, şi până la timpul când El a fost făcut trup, şi dacă ne mai amintim că în toată acea perioadă El a fost cu Tatăl, „în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”, nu ne putem îndoi că Fiul cunoştea pe Tatăl, aşa cum ucenicii Săi şi lumea nu L-au cunoscut — aşa cum noi învăţăm să-L cunoaştem prin Cuvântul revelaţiei Sale şi prin desfăşurarea minunatului Său plan al veacurilor. Să-L ascultăm din nou spunând: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. Ioan 17:25.Cheia acestei minunate cunoaşteri a lucrurilor cereşti este dată în declaraţia: „Cel care este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi ce a auzit” (Ioan 3:31, 32). Nu este de mirare, deci, că până şi împotrivitorii Lui au întrebat: „De unde are El înţelepciunea?” (Mat. 13:54). Şi cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, cunoştinţa Sa intimă şi îndelungată cu Tatăl, care I-a conceput credinţă absolută în promisiunile Tatălui, este cea care L-a făcut în stare, ca om perfect, să învingă lumea, carnea şi pe diavolul, şi să prezinte un sacrificiu acceptabil pentru păcatele noastre. Astfel a fost scris mai înainte prin profet: „Prin ((92)) cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor”. Isa. 53:11.Acum numai cei care umblă prin credinţă, în lumina Cuvântului divin, pot cunoaşte pe Tatăl sau pe Fiul, sau pot aprecia clar şi corect marea lucrare a împăcării pe care ei o realizează împreună pentru omenire. Dar curând, după ce alegerea Bisericii va fi fost terminată, după ce Mireasa, soţia Mielului, va fi fost asociată cu Domnul ei în glorie şi Împărăţia va fi venit — atunci cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul, iar puterea Tatălui, care prin Logos a creat toate lucrurile, va fi pusă în acţiune prin El ca Mântuitor, în restaurarea şi desăvârşirea celor care, atunci când vor fi privilegiaţi să-L cunoască, se vor supune cerinţelor Sale drepte, astfel că în cele din urmă puterea Domnului nostru ca agentul lui Iehova în creare, va fi pe deplin egalată şi ilustrată de puterea Lui ca agentul lui Iehova în restabilirea şi binecuvântarea lumii; şi astfel va fi împlinită prezicerea psalmistului: „Vine roua [prospeţimea, vigoarea] tineretului Tău la Tine”. Ps. 110:3.Să ascultăm cuvintele Domnului nostru către Nicodim, care căuta să cunoască ceva despre lucrurile cereşti, dar căruia i s-a refuzat cunoaşterea, din cauză că nu credea încă nici lucrurile pământeşti. Domnul nostru, explicându-i cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, spune: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”.* Domnul nostru continuă apoi şi-i arată lui Nicodim pregătirea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru lume, nu ca să piară, ci să aibă viaţă veşnică, zicând: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ioan 3:13, 16.*Cuvintele „care este în cer” sunt nelegitime — nu se găsesc în manuscrisele vechi.Logosul, începutul creaţiei lui Dumnezeu, numit de către Isaia şi Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic etc. (Isa. 9:6), este descris şi de Solomon şi este reprezentat sub numele de ((93)) Înţelepciune, însă cu toate detaliile care pun în armonie această afirmaţie cu relatarea dată de Ioan evanghelistul (Ioan 1:1, 18), după cum urmează:„Iehova mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi [format] pământul. Am fost adusă când încă nu erau adâncuri [mări], când nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de aşezarea munţilor, înainte de a fi dealurile, când El nu făcuse încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când El a pregătit cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a stabilit norii sus şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotarele mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, atunci eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”. Prov. 8:22-30.Pe lângă cele remarcate aici în privinţa Logosului — că El na fost numai începutul creaţiei lui Dumnezeu şi întâiul-născut, ci şi Singurul Său Fiu Conceput, şi că toate celelalte creaţii au fost create de El şi prin El — găsim o frumoasă declaraţie întăritoare în cuvintele Domnului nostru, care zice: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor”. Apoi: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat” (Apoc. 1:17; 2:8). În nici un alt sens sau mod nu putea fi Domnul nostru Cel dintâi şi Cel de pe urmă din creaţia lui Dumnezeu, decât ca „Singura” creaţie directă a lui Dumnezeu, prin care au fost create toate celelalte. Orice altă vedere ar fi prin urmare incorectă şi în contradicţie cu toate scripturile citate mai sus.„Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi”— Ioan 1:14 —Gândirea comună cu privire la manifestarea Domnului în trup este de obicei exprimată prin cuvântul încarnare. Noi credem că această gândire comună este cu totul incorectă, ((94)) nescripturală. Teoria încarnării este că trupul omenesc al Domnului nostru, care S-a născut din Maria, a fost numai o haină, o acoperitoare pentru corpul spiritual. Prin urmare, ideea referitoare la viaţa pământească a Domnului nostru, potrivit acestei teorii, este că Domnul nostru în timpul vieţii Sale pământeşti a fost totuşi o fiinţă spirituală, întocmai cum a fost şi înainte, numai că S-a folosit de trupul de carne născut din Maria şi că a fost cunoscut ca omul Isus Cristos, ca vălul sau mijlocul Său de comunicare cu omenirea, după modul în care au apărut îngerii sub formă omenească în timpurile anterioare — lui Avraam, lui Manoah, lui Lot şi altora (Gen. 18:1, 2; 19:1; Jud. 13:2, 3). Din cauza acestei premise incorecte, au apărut multe idei confuze şi nescripturale cu privire la diferitele întâmplări din viaţa Domnului nostru Isus şi cu privire la moartea Sa: de exemplu, această teorie susţine că oboseala Domnului nostru n-a fost reală, ci simulată, deoarece El, ca fiinţă spirituală, nu putea şti ce-i oboseala. Logica acestei teorii ar implica şi că rugăciunile Domnului nostru au fost simulate, deoarece, spune această teorie, El a fost Însuşi Dumnezeu, şi să Se fi rugat ar fi însemnat să Se roage la Sine Însuşi; ca atare se susţine că rugăciunile Sale erau numai de formă, ca să facă impresie asupra ucenicilor şi asupra celor care erau în jur. Aceeaşi teorie este obligată să presupună că moartea Domnului nostru a fost numai aparentă, deoarece ei susţin că Isus a fost Dumnezeu Tatăl, care fiind din veşnicie în veşnicie nu poate muri: de aceea agonia aparentă şi strigătul, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, precum şi moartea, au fost numai de formă, ca să facă impresie asupra minţii celor care au auzit şi au văzut. Prin urmare, argumentul logic al acestei teorii este că n-a fost o moarte reală pentru păcatul omului, ci numai aparenţa unei morţi, un efect teatral, un spectacol dramatic, o reprezentaţie cinematografică, o înşelare făcută cu un scop bun — să influenţeze favorabil simpatiile şi simţămintele omenirii.Toate acestea sunt greşite şi în contrazicere gravă cu Adevărul asupra acestui subiect, aşa cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmaţia scripturală nu este că ((95)) Domnul nostru Şi-a luat un trup de carne ca o acoperitoare pentru trupul spiritual, cum au făcut îngerii mai înainte, ci El în realitate l-a lăsat deoparte, sau, cum este redat în greacă, „S-a dezbrăcat pe Sine” de starea Sa preumană şi a luat în realitate natura noastră, sau, după cum spune textul de mai sus, „Logosul a devenit trup”. N-a fost nici o înşelăciune, nici o prefăcătorie la mijloc: El nu numai a părut că S-a smerit, în timp ce în realitate Şi-a păstrat gloria şi puterea; El nu numai a părut că S-a făcut sărac pentru noi şi totuşi în realitate a rămas tot timpul bogat prin posesia unei naturi spirituale mai înalte; El nu numai a îmbrăcat haina, livreaua unui servitor. Nu, ci în realitate a devenit om — „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. 1 Tim. 2:5, 6.Vom vedea mai târziu, când vom ajunge să analizăm mai amănunţit aspectul legat de răscumpărare al lucrării Sale, că a fost absolut necesar ca El să fie om — nici mai mult nici mai puţin decât un om perfect — pentru că un om a păcătuit, omul care trebuia să fie răscumpărat, iar legea divină cerea ca viaţa unui om să plătească preţul de răscumpărare pentru viaţa unui om. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15:21). Dar nimeni să nu înţeleagă greşit că prin aceasta vrem să spunem că Răscumpărătorul nostru a devenit un om ca noi, plin de imperfecţiuni şi neajunsuri moştenite. Chiar dimpotrivă: acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu declară că El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Evr. 7:26, 28; Luca 1:35.Faptul că El a fost despărţit de păcătoşi este un punct greu de înţeles pentru mulţi. Cum a putut fi om, şi totuşi să fie liber de atingerea ereditară care afectează întreaga familie umană? Sperăm să vedem întocmai cum s-a putut întâmpla aceasta şi cum s-a realizat prin planul divin; dar se cere ca mai întâi să ni se imprime în minte faptul că un om imperfect, un om cu neajunsuri, unul care prin ereditate se împărtăşise din tulpina adamică şi a cărui viaţă era astfel parte din viaţa noastră, nu putea fi Răscumpărătorul nostru. Existau din belşug oameni ((96)) păcătoşi în lume, fără ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul să fie şi El ca ei. Existau din belşug oameni din aceştia imperfecţi care erau dispuşi să-şi dea viaţa pentru împlinirea voinţei Tatălui. Acest lucru este pe deplin dovedit de relatarea din Evrei 11, unde este arătat clar că mulţi „n-au ţinut numaidecât la viaţa lor, ca şi cum le-ar fi fost scumpă”, în credincioşia lor faţă de Domnul. Dar ceea ce era necesar nu era numai o jertfă pentru păcate, ci o jertfă fără păcat, care să plătească astfel pedeapsa păcătoşilor. Şi întrucât „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”, şi întrucât „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, de aceea, după cum ne spun iarăşi Scripturile, „Nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi” (Rom. 3:10, 23; Ps. 49:7). Fiindcă Dumnezeu a privit şi a văzut că nici un om nu era competent să răscumpere lumea, El a dat acest serviciu unuia care are putere să ajute — în stare să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care vin la Tatăl prin El. Ps. 89:19; Isa. 63:1; 59:16; Evr. 7:25.Apoi noi dorim, dacă este posibil, să vedem clar în ce mod a luat Domnul nostru Isus rasa umană în stăpânire şi a devenit un membru al ei, prin mama Sa Maria, fără să împărtăşească în vreo măsură degradarea rasei, fără să moştenească ruina păcatului ei, fără ca blestemul morţii să pună stăpânire pe El: căci dacă El S-ar fi împărtăşit de viaţa lui Adam în vreo măsură sau grad, atunci şi El ar fi fost părtaş sentinţei cu moartea care era asupra vieţii lui Adam, şi astfel ar fi venit sub sentinţa morţii; şi dacă ar fi fost făcut astfel imperfect şi sub sentinţa morţii, El n-ar fi avut deloc drepturi de viaţă pe care să le dea ca preţul de răscumpărare al omului, prin care să cumpere pe tatăl Adam şi rasa lui de sub sentinţa morţii impusă de Justiţia divină. Propunem să examinăm acest subiect în capitolul următor. Acolo sperăm să dovedim că Domnul nostru n-a fost, în nici un mod sau grad, contaminat de păcat sau de imperfecţiune prin mama Sa.
Autorul Împăcării
 Autorul ÎmpăcăriiÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul IIAutorul ÎmpăcăriiCel Atotputernic, Iehova — Mântuitorul păcătoşilor, prin Cristos — „Vrednic este Mielul” — „Cel ce există de la Sine” — Cel ce sunt — O tradiţie falsă — Întemeiată pe falsificare — Unitatea Tatălui şi a Fiului arătată în Scripturi — Folosirea scripturală a cuvântului Iehova şi a titlului Domn — Cuvântul Dumnezeu în Vechiul Testament — În Noul Testament — Mărturia armonioasă a Bibliei — „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — El n-a socotit ca un lucru de apucat să fiE deopotrivă îcu Dumnezeuş — „Pentru noi este un singur Dumnezeu Tatăl … şi un singur Domn Isus Hristos”IEHOVA Dumnezeu Îşi pretinde calitatea de autor al marelui plan de Împăcare, care tocmai am văzut că este în curs de desfăşurare, care a început la Calvar şi nu va fi complet până la sfârşitul Veacului Milenar, când Domnul Isus Cristos, mijlocitorul Împăcării, va preda stăpânirea pământului restaurat şi în deplină subordonare Tatălui. În armonie cu aceasta sunt numeroase declaraţii din Scripturi, de exemplu: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău”; „Eu sunt Iehova şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor”; „Eu sunt Iehova, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău, Puternicul lui Iacov”; „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine şi nu este alt Mântuitor afară de Mine”. Iarăşi: „Singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci! Amin”. Precum şi: „Nădăjduim în Dumnezeul Cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi”. Isa. 43:3, 11; 60:16; Osea 13:4; Iuda 25; 1 Tim. 4:10; Tit 1:3; 2:10.Dacă această idee ar fi pe deplin acceptată — că Atotputernicul Iehova Însuşi este Mântuitorul, Autorul marelui plan de ((34)) mântuire şi executorul lui, prin agenţii şi reprezentanţii Săi binevoitori — pe mulţi i-ar elibera de concepţiile false despre relaţia între Tatăl ceresc şi Fiul Său ceresc, în ceea ce priveşte mântuirea omenirii. Aceasta n-ar mai lăsa loc pentru vederea aproape blasfematoare asupra acestui subiect, susţinută de un număr considerabil de creştini declaraţi, şi anume, că Tatăl ceresc S-a ridicat cu mânie, căutând să ucidă sau să tortureze pe omul păcătos, şi că Fiul ceresc, Domnul nostru Isus, plin de dragoste şi milă (care I-a lipsit Tatălui, conform acestei teorii) a intervenit şi a mulţumit răutatea şi mânia Tatălui ceresc, primind lovitura de mânie în locul omului, iar acum Iehova este împăcat numai pentru că, fiind drept, nu poate cere iarăşi de la păcătos ceea ce deja fusese plătit prin sângele preţios al lui Cristos. Cu cât cei care susţin această părere groaznic de eronată despre Împăcare se debarasează mai repede de ea, cu atât perspectiva lor de progres în lucrurile spirituale — în cunoştinţa, îndurarea şi dragostea faţă de adevăratul Dumnezeu — va fi mai bună.Vederea corectă asupra subiectului ni-L arată pe Tatăl ceresc ca fiind perfect în toate atributele nobleţei de caracter: perfect în dreptatea Sa, aşa încât sentinţa dreaptă a legii Sale drepte nu poate fi călcată nici chiar de El Însuşi; perfect în înţelepciune, aşa încât planul şi aranjamentul Său, nu numai în privinţa creării omului, ci şi în privinţa mântuirii omului, a Împăcării etc., au fost toate aşa de complete încât nici un eveniment neprevăzut sau eşec nu putea să apară, şi nici vreo necesitate de schimbare a planului divin; după cum este scris: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” şi „Zice Domnul, care face aceste lucruri, cunoscute din veşnicie”; perfect de asemenea în dragostea Sa, mai mare dragoste decât aceasta n-ar putea exista, şi totuşi acea dragoste în deplin echilibru şi acord cu celelalte atribute divine, aşa încât a putut cruţa pe păcătos numai în armonie cu programul just stabilit de înţelepciunea divină; perfect de asemenea în putere, aşa încât toate scopurile Sale bune, intenţiile bune, programul Său drept şi intenţiile Sale iubitoare, deplin coordonate, vor fi executate şi vor aduce rezultatul intenţionat de la început, aşa cum este scris: „Cuvântul Meu, care ((35)) iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce Îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis”. Isa. 55:11; Mal. 3:6; Fapt. 15:18.Când privim astfel, din punctul de vedere scriptural, că marele Iehova Însuşi este Autorul mântuirii aduse nouă prin Domnul nostru Isus, aceasta ne face să-L onorăm şi să-L iubim mai mult şi mai cuvenit pe Dumnezeul nostru Atotputernic, în timp ce nu scade din onoarea, iubirea şi stima în care-L păstrăm şi-L respectăm în mod cuvenit pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos. Căci noi vedem în Fiul ceresc chipul Tatălui ceresc, şi-L recunoaştem ca „Solul Legământului” prin care îi vor fi aduse omenirii toate binecuvântările legământului lui Iehova, şi fără de care nu se poate obţine nici una din binecuvântările divine. În armonie cu acest gând, că Domnul Isus acţionează în lucrarea mântuirii, ca şi în toate lucrurile, ca reprezentantul Tatălui, Iehova, notaţi următoarele declaraţii ale Scripturilor:„Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui faţă de oameni, El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.” Tit 3:4-6.„Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” Fapt. 5:31.„Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.” 1 Ioan 4:14.„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, potrivit poruncii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Isus, nădejdea noastră.” 1 Tim. 1:1.„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru … Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus.” 1 Tim. 2:3, 5.Să remarcăm de asemenea cuvintele Domnului nostru Isus asupra acestui subiect:((36))„Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Ioan 3:17.„Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud.” Ioan 5:30.„Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”[pe ucenici]. Ioan 20:21.„Cât despre ziua aceea sau ceasul acela [când va fi stabilită Împărăţia cerească], nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Marcu 13:32.„Timpurile sau perioadele … Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa.” Fapt. 1:7.„Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc.” Ioan 10:25.„Voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu.” Luca 24:49.„Eu am venit în Numele Tatălui Meu.” Ioan 5:43.„Lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” Ioan 12:50.„Tatăl este mai mare decât Mine.” Ioan 14:28.„Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Ioan 20:17.„Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat”Însuşi Domnul nostru Isus ne-a dat, în ultima carte a Bibliei, „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu ca să arate robilor Săi” (Apoc. 1:1 ), o imagine foarte frumoasă a acestui subiect al Împăcării, ilustrând planul general de răscumpărare a omului din păcat şi din blestemul lui. Această imagine se găseşte în Apocalipsa 5. Acolo Tatăl ceresc, Cel Îmbătrânit de Zile, este prezentat stând pe tronul ceresc, iar în mâna Sa un sul scris pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluit cu şapte peceţi. Acest sul, reprezentând planul divin cunoscut numai de Tatăl, Iehova Însuşi, a fost ţinut în propria Sa putere — în propria Sa mână — până când cineva se va dovedi vrednic să-l cunoască şi să devină executorul lui, ca agent şi ((37)) reprezentant onorat al lui Iehova. Imaginea simbolică continuă, arătând că până la timpul când Domnul nostru Isus a suferit pentru noi la Calvar, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”, nimeni n-a fost găsit (dovedit) vreodată vrednic să preia planul divin şi nici chiar să-i înţeleagă conţinutul.Dar când Domnul nostru Isus Şi-a dovedit loialitatea faţă de Tatăl ceresc prin supunerea Sa, nu numai în aceea că S-a umilit ca să ia starea omului pentru suferinţa morţii, dar şi în aceea că a ascultat chiar „până la moarte”, ba mai mult, chiar „până la [infama] moarte de cruce”, atunci şi prin aceasta, El S-a dovedit vrednic de toată încrederea. După cum declară apostolul: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” (Filip. 2:9-11). La acest punct imaginea pe care o analizăm (Apoc. 5:9-13) Îl arată pe Domnul nostru Isus ca Mielul care a fost înjunghiat, căruia I S-a adus închinare şi despre care a fost anunţat: Vrednic este Mielul! „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam.” Astfel ne este ilustrată marea înălţare a reprezentantului Tatălui ceresc, „Solul [slujitorul] legământului”. Datorită umilinţei, supunerii şi ascultării Sale complete faţă de voinţa Tatălui, din acel moment El este declarat părtaş la tronul Tatălui, şi, prin propriul aranjament al Tatălui, vestirea a fost făcută printre toate oştile cereşti: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare”; şi în cele din urmă „toate făpturile” vor înţelege că Iehova L-a înălţat foarte mult pe Unicul Său Fiu Conceput, chiar la asociere cu El în Împărăţie, şi vor rosti cu voce tare aprobarea spunând: „A Celui care stă pe scaunul de domnie [al Universului — Iehova] şi a Mielului ((38)) să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” Nu este de mirare că suntem învăţaţi că din acel moment toţi oamenii vor onora pe Fiul Cel înălţat aşa cum Îl onorează pe Tatăl care L-a înălţat pe El atât de mult. Ioan 5:23.Apostolul declară că această glorificare a lui Isus dă o ilustraţie a legii divine, că „cine se smereşte va fi înălţat”. Dar să remarcăm de asemenea în această imagine simbolică (vers. 13) că înălţarea Domnului nostru Isus Cristos la slavă, onoare, putere şi stăpânire nu implică faptul că Tatăl ceresc cedează tronul din cer în favoarea Lui, nici că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, pentru că ambele persoane sunt recunoscute; Tatălui, ca întotdeauna, fiindu-I dat primul loc în laudă şi onoare. Şi aceasta iarăşi ne aminteşte cuvintele Domnului nostru: „Vă pregătesc [vouă, ucenicilor Mei] o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:29). Şi iarăşi zice către urmaşii Săi credincioşi: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”. Apoc. 3:21.Ca o mărturie suplimentară a faptului că întreaga lucrare a răscumpărării este de la Tatăl dar prin Fiul, să remarcăm declaraţia apostolului, că Dumnezeu „la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor [promise] şi prin care a făcut şi veacurile. El … a făcut prin Sine curăţirea păcatelor şi S-a aşezat la dreapta Măririi [a lui Iehova] în locurile preaînalte, luând un loc cu atât mai presus de îngeri”. Şi iarăşi declară despre El: „Avem un astfel de Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi [al lui Iehova], în ceruri, ca slujitor al Locului preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat de Domnul îIehovaş, nu de om”. Acelaşi apostol declară iarăşi: „El [Domnul nostru Isus], după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (Evr. 1:2-4; 8:1; 10:12). El iarăşi ne ((39)) îndeamnă să continuăm „privind ţintă la Isus, Căpetenia [începătorul] şi Desăvârşirea credinţei noastre, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. Apoi ne îndeamnă să ne gândim la „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei” şi „care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare” (Evr. 12:2; Efes. 1:17-22). Apostolul Petru iarăşi declară despre Domnul nostru Isus că El „stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus [prin Tatăl] îngerii, stăpânirile şi puterile”. 1 Pet. 3:22.Toate aceste diferite scripturi arată cât se poate de clar înălţarea foarte sus a Domnului nostru Isus Cristos, ca răsplata Tatălui pentru ascultarea Lui minunată şi pentru manifestarea spiritului de iubire al Tatălui, în sacrificiul de Sine pentru păcătoşi; ele însă nu arată nici că Domnul Isus a fost Tatăl, nici că El a fost înălţat să ia locul Tatălui pe tronul ceresc, sau în afecţiunea şi adorarea creaturilor Sale inteligente. Dimpotrivă, ele Îl arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind superior în onoare şi putere, ca fiind Binefăcătorul care astfel L-a glorificat şi înălţat pe Fiul şi L-a pus la dreapta Sa, sau în locul de favoare principală, şi L-a făcut părtaş la tronul sau la stăpânirea Împărăţiei cereşti, îngerii şi toate oştirile cerului fiindu-I supuse. Într-adevăr, aşa de tare este uneori limbajul folosit în privinţa marii înălţări a Domnului nostru Isus şi a deplinătăţii puterii acordate Lui de către Tatăl, încât într-o împrejurare scriitorul inspirat a considerat foarte potrivit să atragă atenţia asupra faptului că nici una din aceste declaraţii despre marea Sa înălţare nu implică ((40)) nici că El a fost egal cu Tatăl, nici că I-a fost superior: prin urmare El zice, vorbind despre domnia Milenară a lui Cristos: „Trebuie ca El [Cristos] să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Căci El [Tatăl] «a supus totul sub picioarele Lui [ale Fiului]». Dar când [Tatăl] zice că totul I-a fost supus [Fiului], se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul [Fiului]. Şi când toate [lucrurile pământeşti] Îi vor fi supuse [Fiului], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului], pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”. 1 Cor. 15:25-28.„Cel ce există prin Sine”Atotputernicul Dumnezeu Şi-a însuşit şi a declarat că numele Său este Iehova, care înseamnă „Cel ce există prin Sine” sau „Nemuritorul”. Astfel citim cuvintele Sale către Moise, care spun: „Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul Cel Atotputernic [cel mai înalt sau cel mai puternic Dumnezeu]; dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca «Iehova»” (Exod. 6:3). Dumnezeu a fost recunoscut de atunci printre poporul Său după acest nume, Iehova. Numele este folosit de sute de ori în tot Vechiul Testament, dar este ascuns într-o mare măsură cititorilor de limbă engleză [şi română — n. e.] printr-o eroare a traducătorilor, care l-au tradus prin „Domn”. Poate fi însă recunoscut uşor, fiind întotdeauna scris cu majuscule mici când este folosit pentru numele sacru, Iehova.Astfel în prima poruncă dată lui Israel Domnul a zis: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău … Să nu ai alţi dumnezei [puternici] afară de Mine [egali Mie] … căci Eu, Iehova, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos”. Exod. 20:2-5.Moise mai spune: „Ascultă, Israele: «Iehova Dumnezeul nostru este singurul Domn” — Iehova. „Să iubeşti pe Iehova ((41)) Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta»” (Deut. 6:4, 5). Şi acesta este chiar pasajul de scriptură pe care Domnul nostru Isus îl recomandă ca însăşi esenţa adevărului. Când L-au întrebat care este cea mai mare poruncă, El a spus, citând această scriptură: „Să iubeşti pe Domnul [Iehova] Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Mat. 22:37, 38). Citim iarăşi: „Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu; şi slava [onoarea] Mea n-o voi da altuia” (Isa. 42:8). Contextul să nu treacă neobservat, deoarece această declaraţie clară, că numele Iehova este exclusiv al „Tatălui luminilor în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”, urmează imediat anunţării profetice a lui Mesia ca Fiul-slujitor onorat şi ales al lui Iehova, zicând:„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu! Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti popoarelor judecata … El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi insulele vor aştepta legea Lui. Aşa vorbeşte Dumnezeu, Iehova … «Eu, Iehova, Te-am chemat în dreptate şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina popoarelor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă [moarte] pe cei legaţi şi din închisoare pe cei care locuiesc în întuneric. Eu sunt Iehova, acesta este Numele Meu»”. Isa. 42:1-8.Numele Iehova aplicat numai Tatălui glorieiSe ridică uneori pretenţia că în Scripturi numele Iehova I se aplică Domnului nostru Isus şi ca atare acesta nu este numele distinctiv şi special al Tatălui ceresc. Aceasta este o greşeală; dar spre folosul tuturor vom examina aici textele despre care unii presupun că sprijină această pretenţie. Vom arăta că ele nu contrazic textele anterioare ((42)) care spun că acesta este numele cuvenit şi special al marelui „Eu sunt”.(1) Textul pe care aceştia se sprijină mai cu seamă pentru a dovedi că numele Iehova poate fi considerat pe bună dreptate numele lui Isus Cristos este: „Voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară … şi iată Numele pe care i-L vor da: «Domnul, dreptatea noastră”. Ier. 23:5, 6.Evident că acest text se referă la Domnul nostru Isus şi la domnia Sa Milenară; iar numele în ebraică este Iehova Ţidkenu. Care este explicaţia? Simplă: traducătorii, în zelul lor de a găsi un loc unde numele Iehova să fie asociat cu Isus ca un nume, ne-au dat o traducere slabă. N-ar fi apărut nici o dificultate dacă ar fi fost tradus: „Acesta este numele pe care i-L vor da: Dreptatea noastră de la Iehova”. Şi ce potrivit este acest nume cu lucrarea şi funcţia Domnului nostru Isus. N-a fost El oare reprezentantul dreptăţii lui Dumnezeu şi n-a suferit El oare pedeapsa Dreptăţii ca răscumpărarea omului — pentru ca Dumnezeu să poată fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui care crede în Isus? Desigur că nici un nume n-ar putea fi mai potrivit.Să nu se treacă cu vederea că exact acest nume Iehova Ţidkenu mai apare în scrierile aceluiaşi profet. Dar prietenii noştri niciodată nu atrag atenţia asupra lui, iar traducătorii, deşi îl traduc prin aceleaşi cuvinte englezeşti, nu redau acele cuvinte cu majuscule ca în celălalt caz. De ce? Pentru că relaţiile contextuale arată că Iehova Ţidkenu va fi numele Bisericii întregi, Noul Ierusalim; „Şi iată cum Îl vor numi: [Iehova Ţidkenu], Dreptatea noastră de la Iehova”. Ier. 33:16.Şi toţi pot vedea uşor că acest nume va fi potrivit pentru Biserica glorificată; ea nu numai că împărtăşeşte suferinţele Domnului ei pentru dreptate, „împlinind ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24; 1 Pet. 5:9), dar şi îi este promisă o parte în toate gloriile Domnului ei, după cum o soţie împărtăşeşte onorurile şi numele soţului ((43)) ei: întocmai cum Biserica poartă numele lui Cristos, ca membri ai corpului lui Cristos. Apoc. 3:12; 19:7; 21:9.Aceste exemple nu sunt singurele în care numele Iehova este folosit pentru a compune alt nume. Să remarcăm că muntele unde Avraam l-a oferit ca jertfă pe Isaac şi unde Dumnezeu ia dat un berbec de jertfă ca înlocuitor pentru Isaac a fost numit de către el Muntele Providenţei lui Iehova — Iehova Iire (Gen. 22:14). Moise a numit altarul pe care l-a construit: Iehova Nisi sau Stindardul lui Iehova (Exod. 17:15). Ghedeon a construit un altar şi l-a numit Iehova-Şalom — Pacea lui Iehova (Jud. 6:23, 24). Ezechiel a profeţit despre o cetate viitoare al cărei nume va fi Iehova Şama — Minunea lui Iehova. Ezec. 48:35.(2) S-a sugerat că acolo unde este relatat că Iehova S-a arătat lui Avraam (Gen. 18:1) şi lui Moise (Exod. 3:3-15) trebuie să fie vorba despre Isus Cristos în starea Sa preumană şi ca atare numele trebuie să fie al Lui. Noi răspundem că un astfel de raţionament este nejustificat: că, dacă numele s-ar aplica la altul, acest lucru ar indica doar că un astfel de servitor a fost foarte apreciat de Iehova şi într-adevăr a fost tratat cu acea ocazie ca un administrator sau un reprezentant — împuternicit şi să exercite puterea divină. În Exodul 3:2 suntem clar informaţi că unul care reprezintă pe Iehova şi-I foloseşte numele Lui cel mai distins, „Eu sunt”, a fost „îngerul [mesagerul] lui Iehova”. Noi nu ne îndoim nici măcar o clipă că acest mesager onorat a fost „Cuvântul” din Ioan 1:1, Domnul nostru Isus în starea Sa preumană. Dar cel mai înalt şi mai onorat mesager nu trebuie să fie confundat cu cel pe care-l reprezintă, în numele căruia vorbeşte şi a cărui putere a exercitat-o şi i-a acordat-o lui Moise.(3) Isaia 40:3 se referă la misiunea lui Ioan Botezătorul, „Pregătiţi în pustie calea lui Iehova”; şi ni se cere să considerăm aceasta ca o dovadă că Isus nu este decât un alt nume al lui Iehova. Dar iarăşi răspundem: nu este aşa! Isus a fost într-adevăr servitorul onorat al lui Iehova şi reprezentantul Său printre oameni în sensul cel mai deplin; dar El Însuşi ((44)) declară: „Tatăl M-a trimis”, „Judec după cum aud”, „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”, „Tatăl este mai mare decât Mine”. Şi noi trebuie să-L credem pe mesager. Faptul este, aşa cum s-a arătat deja*, că Ioan Botezătorul a preumbrit doar un Mesager mai mare, chiar întreaga Biserică creştină în trup; care la rândul ei va introduce pe Cristosul Cap şi corp în gloria spirituală, iar lucrarea acelui Cristos glorificat va fi încă un pas mai departe în aceeaşi mare lucrare de pregătire a căii lui Iehova şi de aducere a locului picioarelor Sale la starea glorioasă. Şi această lucrare, când va fi încheiată la sfârşitul Mileniului, va fi împlinirea completă a acestei profeţii. Vezi 1 Cor. 15:24-28; Ioan 6:57; 5:30; 10:28.*Vol. II, cap. 8(4) Apostolul vorbeşte despre Domnul nostru Isus ca despre „Domnul slavei” (1 Cor. 2:8), şi ni se cere să considerăm aceasta ca dovadă că El este Tatăl, Iehova, pentru că în Psalmul 24:7-10 Tatăl este numit „Împăratul slavei”. Noi răspundem că astfel de argumente slabe cum este acesta dovedesc numai slăbiciunea teoriei în sprijinul căreia sunt prezentate aceste argumente. Domnul nostru Isus va fi într-adevăr maiestuos, un Împărat al slavei, în timpul Veacului Milenar, când va mânui sceptrul pământului în numele şi puterea lui Iehova: dar acelaşi apostol inspirat arată clar, în aceeaşi epistolă în care-L numeşte pe Isus „Domnul slavei”, că atunci când Împărăţia Sa va ajunge la gradul ei cel mai înalt de glorie, aceasta va fi predată Tatălui „care I-a supus toate [Fiului] pentru ca Dumnezeu [Tatăl] să fie totul în toţi”.(5) În două descrieri profetice ale Împărăţiei Milenare a lui Cristos se spune: „Se va întâmpla în zilele din urmă că muntele [Împărăţia] casei lui Iehova va fi întemeiat ca cel mai înalt munte [stăpânind peste alte împărăţii] … şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele [Împărăţia] lui Iehova … ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui … El va fi Judecătorul neamurilor”. Isa. 2:2-4; Mica 4:1-3.((45))Se pretinde că deoarece Cristos trebuie să domnească, să judece şi să deţină Împărăţia în timpul Mileniului, numele Iehova de aici trebuie să fie considerat ca numele lui Cristos. Noi răspundem: nu este aşa! Nu trebuie să fie uitat că toate binecuvântările sunt de la Tatăl, chiar dacă toate sunt prin Fiul (1 Cor. 8:6). Şi astfel ne-a învăţat Domnul nostru Isus să spunem în rugăciunea Sa model: „Tatăl nostru care eşti în ceruri … Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” (Mat. 6:9, 10). Acest lucru este arătat şi în scripturile conexe (Mica 4:8) unde Cristosul î„cap” şi „corp” — noul Ierusalimş este numit „turn al turmei” la care va veni mai întâi stăpânirea — pierdută de Adam în Eden, răscumpărată de Isus la Calvar.(6) „Betleeme Efrata … din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei” (Mica 5:2). Ni se cere să acceptăm aceste cuvinte ca dovezi că Isus a fost Iehova — din veşnicie în veşnicie — pentru că Moise a declarat: „Iehova … din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu”. Ps. 90:1, 2.Noi răspundem că aici se cere să se tragă o concluzie neraţională — contrară nu numai sutelor de exemple de folosire a numelui Iehova în alte scripturi, dar contrară de asemenea şi relaţiilor contextuale în care se găsesc aceste cuvinte. Citind mai departe până la Mica 5:4, găsim că se spune despre Mesia: „El Se va scula şi îi va paşte turma [lui Iehova — Ps. 23:1] cu puterea lui Iehova, în măreţia Numelui lui Iehova, Dumnezeului Său”.Nimic n-ar putea fi mai explicit în legătură cu acest subiect. Ce înseamnă deci cuvintele din Mica 5:2? Răspundem că ele pot fi înţelese corect astfel: „A cărui origine este [prezisă] din timpuri străvechi, din zilele veşniciei [venirea Sa şi rolul Său mesianic au fost intenţionate şi prevăzute în planul divin]”.(7) Se face referire la profeţia din Isaia 25:6-8 despre Împărăţia Milenară şi ni se cere să o considerăm ca dovadă că numele Iehova este aplicabil la Domnul nostru Isus, deoarece acolo se spune că „Iehova oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele [Împărăţia] acesta un ospăţ de ((46)) mâncăruri gustoase … nimiceşte moartea pe vecie. Stăpânul Iehova va şterge lacrimile de pe toate feţele”.Noi răspundem: nu. Aceasta este departe de a fi o astfel de dovadă. Trebuie să observăm într-adevăr că Domnul nostru, Cristos cel glorificat, este reprezentat ca vorbitor, iar lucrarea Sa din Veacul Milenar este rezumată pe scurt în primul verset al acestui capitol: „Iehova, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa [onora]! Laud Numele Tău”. Acesta va fi rezultatul domniei Milenare, iar la încheierea ei toate lucrurile vor fi supuse iarăşi lui Iehova, a cărui putere, lucrând prin Cristosul, va fi să-I supună Lui toate lucrurile. Mesia vine pe pământ ca slujitorul puternic şi reprezentantul lui Iehova, Emanuel, „Dumnezeu este cu noi”. Această vedere este confirmată perfect de către apostolul Pavel, care, după ce citează din această profeţie şi arată împlinirea ei prin distrugerea morţii adamice în timpul Mileniului, spune: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa [eliberarea — triumful] prin Domnul nostru Isus Hristos”. 1 Cor. 15:57.(8) Ni se cere să considerăm ca dovadă că numele Iehova aparţine în mod cuvenit Domnului nostru Isus, faptul că El este numit — Minunat, Sfătuitor (îndrumător sau model miraculos), Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii — Isa. 9:6.Vom examina mai târziu semnificaţia deplină a acestei scripturi, remarcând la acest punct doar faptul că nimic de aici nu ne îndreptăţeşte să aplicăm numele Iehova la Isus cel vrednic de adorare, Domnul şi Învăţătorul nostru. Să remarcăm însă că dacă aceasta ar fi fost ideea, nu putea fi găsit un loc mai bun decât acesta pentru a adăuga numele Iehova printre celelalte titluri. Dar, dimpotrivă, chiar versetul următor declară: „Iată ce va face râvna lui Iehova al oştirilor” (împlinirea profeţiei). Versetul 7.(9) „Spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru! Iată, Stăpânul [Adonai] Iehova va veni cu putere şi braţul Lui va domni pentru El … El Îşi va paşte turma ca un Păstor».” Isa. 40:9, 10, 11.((47))Ni se spune că desigur acesta este un pasaj în care Răscumpărătorul nostru este numit cu marele nume Iehova. Dar noi răspundem: nu — aici El este numit „braţul” lui Iehova, ca şi în alte locuri: Braţul puternic al lui Iehova „va domni pentru El” până va doborî toată autoritatea şi puterea contrară lui Iehova şi legii Sale drepte — până când va face să biruie judecata; până când locul picioarelor lui Iehova (pământul, aşternutul picioarelor Sale) va fi făcut glorios — şi va fi predat Împărăţia lui Dumnezeu, chiar Tatălui. 1 Cor. 15:24-28; Mat. 12:20.Alte exemple în care Domnul nostru Isus este reprezentat profetic ca „braţul drept” sau puterea lui Iehova sunt:„Cine a crezut vestirea [propovăduirea] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul lui Iehova? [Puţini recunosc Braţul Domnului în acest veac — „nu mulţi mari” etc.] … El era dispreţuit şi părăsit de oameni.” Isa. 53; Ioan 12:38.„Insulele vor aştepta cu nădejde în Mine şi se vor încrede în braţul Meu.” Isa. 51:5, 9.„Iehova Şi-a dezgolit braţul Său cel sfânt înaintea tuturor popoarelor [la stabilirea Împărăţiei Sale]; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” Isa. 52:10.„Atunci braţul Lui [al lui Iehova] I-a adus mântuire … «Un Răscumpărător va veni pentru Sion, pentru cei ai lui Iacov, care se vor întoarce de la păcatele lor», zice Iehova.” Isa. 59:16-20.(10) În Ioan 12:41 citim: „Isaia a spus aceste lucruri, când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El”. Ni se cere să recunoaştem că aceasta probabil se aplică la Isaia 6:1. Noi răspundem că credem aceasta: dar să remarcăm că acest cuvânt ebraic redat prin Domn în acel verset nu este Iehova, ci Adonai; problema noastră în discuţie acum este că numele Iehova nu se aplică în mod cuvenit la nimeni în afară de Tatăl ceresc — chiar dacă poate fi aplicat la mesagerii Săi speciali în timp ce aceştia vorbesc sau acţionează pentru El ca reprezentanţi în numele Său.Noi nu contestăm că Adonai este uneori folosit ca unul din multele titluri ale Tatălui ceresc. Noi pretindem că în acest ((48)) text nu se aplică la Tatăl, ci la Fiul. La fel, acelaşi cuvânt Adonai este folosit referitor la Cristos şi la Împărăţia Sa Milenară în Psalmul 2 (4-9): „Domnul [Adonai] Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte … Domnul [Iehova] Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut»”.Dar probabil cineva ar putea pretinde că Adonai din Isaia 6:1 trebuie să se refere la aceeaşi persoană ca şi Iehova din versetele 3 şi 5. Noi răspundem: nu este aşa; „Solul legământului”, reprezentantul lui Iehova putea fi foarte bine salutat cu laudă în numele Tatălui pe care-L reprezenta. Remarcaţi iarăşi în versetul 8 că nu Iehova este cel care dă mesajul, nici cel care pronunţă judecata, ci Adonai, pentru că Tatăl „a dat toată judecata Fiului”. Mat. 23:34, 36, 38; Ioan 5:22, 27.Ar putea fi citate şi alte exemple de referiri la Domnul nostru Isus în strânsă legătură cu numele Iehova, în ebraică fiind însă folosit alt cuvânt, dar tradus de asemenea Domn în versiunea comună a Bibliei. Să remarcăm declaraţia din Maleahi: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi Domnul [Adon, din aceeaşi rădăcină ca Adonai] pe care-L căutaţi, deodată va intra în templul Său, Solul legământului în care găsiţi plăcere; iată că vine, zice Domnul [Iehova] oştirilor … El … va curăţi pe fiii lui Levi, îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce Domnului [Iehova] un dar de mâncare în dreptate”. Mal. 3:1-4.Încă o astfel de referinţă familiară se găseşte în nobilul psalm mesianic, care declară: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor. Harul este turnat pe buzele tale; de aceea Dumnezeu te-a binecuvântat pe vecie … Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe însoţitorii Tăi”. Apoi se face referire la Biserică, fiind numită fiica Tatălui şi mireasa, soţia Mielului, şi este îndemnată să ((49)) respecte pe Fiul Împăratului ca Domnul ei — „atunci împăratul îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este domnul tău [Adon — nu Iehova], adoră-l”. Ps. 45:2-11; Evr. 1:8, 9; 1 Cor. 11:3; Efes. 5:23; Ioan 5:23.(11) Ni se cere să considerăm declaraţia lui Isaia (8:13, 14) ca o dovadă că numele Iehova este în mod potrivit aplicabil Domnului nostru Isus. Ea spune: „Sfinţiţi însă pe Iehova al oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi”. Accentul este pus pe versetul următor, care spune, fără să precizeze cine: „El va fi … o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Noi nu putem admite aceasta ca o dovadă, deoarece, chiar dimpotrivă, contextul arată o a treia parte (în afară de Iehova şi de profet), chiar Domnul nostru Isus care spune: „Leagă această mărturie, pecetluieşte legea între ucenicii Mei. Eu Îl voi aştepta pe Iehova … Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Iehova”. Isa. 8:16-18; compară cu Evrei 2:13.(12) Se face referire la Psalmul 110 ca dovadă că Domnul nostru Isus este numit în Scriptură Iehova. Noi răspundem că nici un argument nu putea fi dus atât de departe sau nu putea fi mai neadevărat. Dimpotrivă, el dovedeşte contrariul: „Iehova a zis lui Adon: «Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale … Adonai este la dreapta Ta [a lui Iehova] şi zdrobeşte” etc. Precum şi: „Iehova a jurat şi nu-I va părea rău: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec»”. Ps. 110:1, 4, 5.Oricine nu poate vedea că Cel la care se face referire este înălţat la dreapta lui Iehova sau la poziţia de favoare principală şi este făcut preot al Rânduielii noi, este desigur orbit de prejudecata sa. Noi însă le supunem acestora spre examinare însăşi interpretarea Domnului nostru şi aplicarea acestor cuvinte la Sine Însuşi, prezentându-Se ca fiind Adon, Domnul lui David, înălţat de către Domnul Său, Iehova. Mat. 22:44, 45.Apostolul Petru, vorbind sub influenţa Spiritului sfânt la Cincizecime, a aplicat la fel aceste cuvinte. Şi apostolul Pavel se referă la ele în acelaşi sens. Fapt. 2:34; Evr. 1:13; 10:12, 13.((50))(13) Deoarece Domnul nostru Isus este recunoscut a fi Marele Învăţător, se pretinde că El a împlinit prezicerea: „Toţi fiii tăi vor fi învăţaţi de Iehova” (Isa. 54:13). Ca răspuns şi ca o contrazicere, supunem spre examinare propriile cuvinte ale Domnului nostru Isus. El a citat tocmai aceste cuvinte ale profetului în discursul Său şi a arătat clar că El n-a fost şi n-a pretins a fi Iehova din această profeţie. Cuvintele Sale au fost: „În proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Oricine a ascultat pe Tatăl şi a învăţat de la El, vine la Mine”. Ioan 6:45.Însuşi Tatăl, marele Iehova, este nu numai Marele Legiuitor, ci şi Marele Învăţător al propriei Sale legi. Toţi fiii Săi inteligenţi vor vedea că marele Său plan de mântuire a omului cuprinde cele mai măreţe exemplificări cu putinţă ale Dreptăţii, Iubirii şi Înţelepciunii, în combinaţie şi totuşi fiecare perfectă, intactă.Domnul nostru Isus a fost şi este încă Marele Învăţător al oamenilor prin hotărârea Tatălui ceresc, marele Maestru-Învăţător mai presus de toţi. Şi exact aceasta a pretins şi a învăţat iubitul nostru Răscumpărător. Oare n-a declarat El public faptul că învăţăturile Sale erau cele pe care le învăţase deja de la Tatăl? zicând: „Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu”. „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi … cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat”. „Cuvântul pe care-l auziţi nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis.” „Le-am dat Cuvântul Tău.” „Ei au păzit cuvântul Tău.” „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 7:16-18; 8:38; 14:24; 17:6, 14, 17.De asemenea, Domnul nostru i-a numit învăţători speciali sub conducerea Sa pe apostoli; şi pe alţii din Biserică să fie învăţători şi păstori subordonaţi pentru turma Domnului, instruindu-i: „Paşte oile Mele”, „paşte mieluşeii Mei”, „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu sângele Celui [Fiului ((51)) Preaiubit] al Său” (Fapt. 20:28). Cu toate acestea, nici unul dintre aceşti învăţători nu trebuia să înveţe propriile sale doctrine, care puteau fi numai „înţelepciunea lumii acesteia”. Tot poporul lui Dumnezeu trebuia să fie învăţat de Iehova, şi nici unul dintre ei nu poate fi învăţător adevărat dacă nu prezintă oamenilor cuvintele, planul şi caracterul lui Iehova, ca fiind standardul adevărului şi perfecţiunii. Făcând aceasta ei atrag atenţia inevitabil asupra „învăţăturilor lui Hristos” şi asupra „învăţăturilor apostolilor”, toate acestea fiind doar expresii şi învăţături ale legii mari şi eterne a Tatălui.Spre deosebire de unii care astăzi se numesc ei înşişi învăţători, nici Domnul nostru Isus, nici apostolii Săi n-au încercat sau n-au pretins originalitate. Să remarcăm cuvintele smerite ale Domnului nostru Isus, altele mai frumoase decât acestea n-ar putea fi: „Eu … nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu” (Ioan 8:28). Ne putem noi mira că Unuia care a fost găsit aşa de smerit şi aşa de loial lui Iehova I s-a putut încredinţa şi I-a fost încredinţată aşa mare onoare şi putere — a fost înălţat aşa de sus, de-a dreapta Tatălui? Şi avem mărturia inspirată că învăţăturile astfel date Domnului nostru Isus au fost bine învăţate de El — „Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit”. Evr. 5:8; Filip. 2:8.Mai mult, Domnul a arătat prin profeţi că Isus, Marele Învăţător numit de către Maestrul Învăţător Iehova, va fi El Însuşi învăţat de Iehova; şi pentru a putea deveni „mare preot milos şi credincios” pentru omenire şi pentru a fi dovedit vrednic să fie „Căpetenia mântuirii noastre”, a fost necesar ca El să fie desăvârşit în experienţe prin lucrurile pe care le-a suferit (Evr. 2:9, 10). Să remarcăm profeţiile care urmează, cât de clar au spus cu mult înainte că Domnul nostru va fi învăţat de Iehova, va învăţa bine lecţiile şi va manifesta dragoste de lege şi supunere faţă de Legiuitor:„Stăpânul Meu, Iehova [Adonai Iehova], Mi-a dat o limbă de ucenic [instruit], ca să ştiu să înviorez prin cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezeşte, în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult ca un ucenic [instruit]. Stăpânul Meu, ((52)) Iehova [Adonai Iehova], Mi-a deschis urechea, şi nu M-am împotrivit, nici nu M-am tras înapoi [de la învăţăturile Sale]. Mi-am dat spatele înaintea celor care Mă loveau şi obrajii înaintea celor care Îmi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de insulte şi de scuipări.” Isa. 50:4-10; Mat. 26:67; 27:26, 30; Isa. 53:11.Să ascultăm mai departe în legătură cu acest subiect cuvântul mărturiei Domnului în privinţa pregătirii Domnului nostru Isus pentru marea funcţie de Mare Preot Împărătesc pentru omenire:„Duhul lui Iehova se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică [reverenţă] de Iehova. Plăcerea Lui va fi frica [reverenţa] de Iehova; nu va judeca după înfăţişare”; pentru că El a simţit slăbiciunile noastre şi este prin urmare cu atât mai capabil să ajute pe toţi care vin la Dumnezeu prin El — acum Biserica Sa şi în curând lumea, în timpul Împărăţiei Milenare. Isa.11:1-10; Evr. 2:18.Din nou Mesia este reprezentat profetic zicând: „Îmi vei arăta [mă vei face să am cunoştinţă de] cărarea vieţii”. „Eu binecuvântez pe Iehova care mă sfătuieşte”. Aceste expresii survin în legătură cu cele citate de apostol ca fiindu-I aplicabile Mântuitorului nostru „omul Isus Hristos” (Ps. 16:7-11). Astfel este confirmată de profeţie declaraţia evanghelistului: „Iar Copilul [Isus] creştea şi Se întărea, fiind plin de înţelepciune; şi harul [binecuvântarea] lui Dumnezeu era peste El … Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni”. Luca 2:40, 52.După ce am examinat cele mai puternice texte biblice prezentate asupra acestui subiect, suntem încrezători că Scripturile nu autorizează folosirea marelui nume Iehova ca nume pentru vreo altă fiinţă în afară de Tatăl ceresc: suntem încrezători că ele limitează folosirea lui şi interzic aplicarea lui la altul.Toţi pot vedea caracterul potrivit al hotărârii Atotputernicului, şi anume, El să fie recunoscut ca centrul ((53)) autorităţii, înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii; fiindcă acesta este adevărul, şi orice altceva ar fi neadevărat şi în acea măsură ar fi rău, dăunător. Şi noi am văzut din cuvintele citate anterior ale Domnului nostru şi ale apostolilor, pe care El i-a învăţat în mod special prin cuvintele Sale directe şi pe care i-a inspirat cu Spiritul sfânt după Cincizecime, că nici unul din ei n-a făcut vreodată aluzia nici că Tatăl ceresc şi Fiul ceresc au fost una în persoană, nici că Ei sunt egali în glorie şi putere — aşa cum este declarat, fără autoritate divină, în crezurile şi catehismele oamenilor.Cu toate acestea, Tatăl ceresc n-a manifestat nici o gelozie pentru grandoarea marelui Său Servitor Principal, „Solul legământului în care găsiţi plăcere”; din contră, El L-a înălţat mult, ca să fie alături de Sine în demnitate şi putere. Să ascultăm cuvintele Domnului Isus: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci numai ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face şi-I va arăta lucruri mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. Căci după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis”. Ioan 5:19-23.Numai când înţelegem clar declaraţia scripturală referitoare la Iehova, marele Autor al planului de Împăcare, şi vedem deosebirea între El şi onoratul Său Servitor, „Singurul Conceput al Tatălui”, „Fiul Său preaiubit”, în opera Împăcării, numai atunci suntem pregătiţi cum se cuvine să înţelegem filosofia Împăcării. Din cauza confuziei de gândire în privinţa Tatălui şi a Fiului, se întâmplă în mare măsură că foarte mulţi creştini sunt într-o confuzie totală în ceea ce priveşte Împăcarea şi ca atare sunt în pericol de a-şi pierde credinţa în această doctrină fundamentală şi foarte importantă a descoperirii divine.Apostolul Pavel prezintă subiectul relaţiei dintre Tatăl şi Fiul în privinţa răscumpărării noastre foarte clar şi plin de ((54)) forţă, zicând: „Nu este decât un singur Dumnezeu … . Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi” (1 Cor. 8:4, 6). Adică, există numai un singur Dumnezeu veşnic şi atotputernic, Autorul şi Sursa tuturor lucrurilor, căruia Îi aparţinem, şi există numai un singur Domn, Isus Cristos, prin care Tatăl ceresc lucrează în privinţa diferitelor aspecte ale planului Său, şi numai prin El avem iertarea păcatelor, prin credinţă în sângele Său, şi avem acces la Tatăl şi la harul în care ne aflăm, bucurându-ne în speranţa slavei lui Dumnezeu. Rom. 5:1.O tradiţie a părinţilor sprijinită pe o falsificare — o interpolareLăsăm pentru capitolele următoare analizarea măreţiei şi vredniciei Domnului nostru Isus Cristos, prin care s-a desfăşurat şi va fi îndeplinită toată opera Împăcării — şi marea onoare acordată Lui, nu numai de când a răscumpărat lumea, dar şi marea onoare şi demnitate avute înainte de a deveni Răscumpărătorul lumii. Acum căutăm să distingem clar ceva în privinţa marelui Autor al planului, dar deoarece gândirea generală a creştinătăţii este foarte încâlcită din cauza cunoscutei „doctrine a Treimii”, o doctrină pe care chiar şi cei mai fermi susţinători ai ei admit că n-o înţeleg şi n-o pot înţelege sau explica, de aceea este potrivit să examinăm aici textele din Scriptură care se presupune că dau ceva întărire sau sprijin acestei confuze doctrine a oamenilor, pentru care nu poate fi găsită nici o autoritate în Cuvântul lui Dumnezeu. Am atras deja atenţia asupra diferitelor scripturi care afirmă în mod accentuat că este numai un singur Dumnezeu Atotputernic — nu doi, nici trei, nici mai mulţi. Acum atragem atenţia asupra faptului că acest cuvânt „Treime” nu se găseşte în Scripturi, nici nu apare vreun cuvânt cu sens echivalent şi nici nu se face vreo declaraţie care să poată fi interpretată, chiar şi neraţional, că înseamnă ((55)) vreun astfel de lucru. De fapt, cei care susţin doctrina Treimii, în încercarea de a explica propria lor idee, se încurcă fără ieşire atât pe ei cât şi pe ascultătorii lor. Ei declară într-o clipită că este numai un singur Dumnezeu (fiindcă Scripturile accentuează atât de hotărât acest punct încât nu poate fi ignorat), totuşi, în aceeaşi clipită ei declară că sunt trei Dumnezei (pentru că sunt ataşaţi de această teorie prin „tradiţiile părinţilor” transmise de la începuturile papalităţii).Dar cum ar putea fi trei Dumnezei şi totuşi numai un Dumnezeu? Dacă sunt trei Dumnezei „egali în putere şi slavă”, aşa cum declară catehismele, atunci este fals să se spună că este numai un Dumnezeu. Dacă este numai „un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate”, aşa cum afirmă Sfântul Pavel, şi dacă, aşa cum a spus Isus, Tatăl este mai mare decât Fiul Său onorat, şi dacă Tatăl L-a înviat pe preaiubitul Său Fiu dintre morţi şi L-a înălţat la cer, L-a onorat şi I-a destinat o Împărăţie, şi dacă în cele din urmă Fiul va preda Împărăţia din nou Tatălui, pentru ca Tatăl să fie totul în toţi, atunci nu poate fi adevărat că sunt câţiva Dumnezei egali în putere. Cu toate acestea, în capitolul următor vom arăta în mod concludent că Domnul nostru Isus Cristos este un Dumnezeu, dar că, deşi El va fi onorat întocmai cum este onorat Tatăl, şi că onorându-L pe El noi Îl onorăm pe Tatăl care L-a înălţat, totuşi glasul unit al Scripturilor susţine foarte accentuat că este numai un Dumnezeu Atotputernic, Tatăl tuturor. Aşa cum spune apostolul: „Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos”. 1 Cor. 11:3.Există o declaraţie în Scripturi, şi numai una, care numai pare a face aluzie într-o măsură extrem de mică la doctrina unei Treimi de Dumnezei, iar acum este acceptat de către toţi cercetătorii că acel pasaj este nelegitim — este o interpolare. De aceea el este omis din Versiunea Revizuită a Noului Testament, deşi traducătorii acelei Versiuni Revizuite, după câte ştim noi, toţi au fost trinitarieni. Deşi le-ar fi ((56)) plăcut să reţină acest pasaj, ca fiind singurul sprijin scriptural (şi acela foarte imperfect în ceea ce declară), ei nu l-au putut reţine în mod conştient.Traducătorii Versiunii noastre Comune a Bibliei nu sunt de condamnat pentru inserarea acelei interpolări, pentru că la timpul traducerii aceleia era imposibil să se ştie despre caracterul lui nelegitim. De la traducerea ei s-au găsit sute de manuscrise greceşti vechi, dar nici unul anterior secolului al şaptelea nu conţine această propoziţie care favorizează Treimea. Prin urmare cercetătorii, indiferent de înclinaţiile denominaţionale, nu neagă că aceste cuvinte nelegitime au fost introduse ca să sprijine doctrina Treimii, într-o vreme când discutarea acelei doctrine era răspândită în Biserică şi când susţinătorii doctrinei Treimii se simţeau încurcaţi în faţa împotrivitorilor lor, fiindcă n-aveau dovezi scripturale pe care să le aducă în sprijinul teoriei lor. Cuvintele nelegitime au fost fără îndoială introduse de vreun călugăr peste măsură de zelos, care era sigur de această doctrină şi s-a gândit că Spiritul sfânt făcuse o gafă că nu declarase problema în Scripturi; intenţia sa, fără îndoială, a fost să ajute pe Dumnezeu şi adevărul să iasă dintr-o dificultate, comiţând o fraudă. Dar toate sugestiile acestea, în sensul că Dumnezeu nu ne-a dat o descoperire completă, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”, şi că mai trebuie să se adauge ceva la ea, sunt de la Adversar, aşa cum a fost şi această sugestie că ar fi potrivit să se facă ceva incorect, un fals, pentru a ieşi un bine şi a corecta greşeala Atotputernicului. Copistul călugăr sau preot care a comis acest fals, se pare cam pe la începutul secolului al şaptelea, are mare răspundere pentru adăugarea lui la Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru influenţa rea pe care acesta a exercitat-o asupra celor din poporul lui Dumnezeu, care, căutând adevărul asupra acestui subiect, au fost induşi în eroare prin falsul lui.Interpolarea nelegitimă se găseşte în 1 Ioan 5:7 şi constă în cuvintele: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul ((57)) şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ”. [Traducerea Cornilescu — n. e.] Omiterea acestor cuvinte lasă textul simplu şi uşor de înţeles, şi complet în armonie cu tot restul Scripturilor; dar cu aceste cuvinte în text, aşa cum au fost de secole, s-a produs confuzia, pentru că se afirmă o absurditate. De exemplu, cu aceste cuvinte rămase în text, sensul ar fi că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt s-au învoit să dea o mărturie în cer, şi anume, că Isus este Cristosul. Ce absurd! Cine se află în ceruri în necunoştinţă de faptul că Isus este Cristosul? Cui, deci, ar fi necesar ca Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt să-i dea această mărturie sau declaraţie? Nimănui. Dar pentru Adversar acesta a fost un loc convenabil să-şi introducă lucrarea de stricare a adevărului şi el a găsit un servitor dispus să-l servească.Nu numai Versiunea Revizuită omite acest verset, ci şi toate traducerile moderne: Emphatic Diaglott, traducerea lui Young, traducerea American Union, Versiunea Îmbunătăţită. Aceasta din urmă spune:„Acest text cu privire la mărturia în cer nu se găseşte în nici un manuscris grecesc scris înainte de secolul al cincilea. Nu este citat de către nici unul din scriitorii eclesiastici greci, nici de către vreunul din părinţii latini timpurii, nici chiar când subiectele pe care le-au tratat i-ar fi condus în mod firesc să apeleze la autoritatea lui: de aceea este evident nelegitim”.Comentariul critic al lui Lang, referindu-se la acest pasaj nelegitim, spune:„Aceste cuvinte lipsesc în toate codexurile greceşti, de asemenea în Codicele Sinaitic [cel mai vechi manuscris grecesc cunoscut] şi în toate versiunile vechi, inclusiv în cel latin, din secolul al optulea, iar [în manuscrisele apărute] de atunci încoace ele se găsesc în trei variante. În ciuda controverselor trinitariene, nici măcar un Părinte grec sau vreun Părinte al Bisericii latine vechi nu se referă la ele”.Concordanţa greco-engleză a lui Hudson spune:„Cuvintele nu se găsesc în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al XV-lea sau al XVI-lea şi în nici o versiune timpurie”.Textul este declarat ca interpolare de către următorii cercetători ai Bibliei, recunoscuţi pentru capacitatea lor: Sir Isaac Newton, ((58)) Benson, Clark, Horne, Griesbach, Tischendorf, Tregelles, Lachman şi Alford. Acesta din urmă spune:„Numai dacă se urmează capriciul în critica textului sacru, există vreo umbră de raţiune în presupunerea că ele sunt autentice”.Dr. Constantine Tischendorf spune:„Consider ca o necuviinţă a continua publicarea acestei adăugiri nelegitime ca parte a Epistolei”.Profesorul T.B. Wolsey întreabă:„Oare nu cer adevărul şi onestitatea ca un astfel de text să fie scos afară din Bibliile noastre engleze — un pasaj pe care Luther nu l-a exprimat în traducerea sa şi care nu s-a strecurat în Biblia germană până după aproape cincizeci de ani de la moartea sa?”Dr. Adam Clarke comentând asupra acestui text spune:„Probabil că acest verset nu este autentic. Lipseşte din orice manuscris al acestei epistole scris înainte de inventarea tiparului, cu excepţia unuia — Codicele Montfortii, de la Colegiul Trinităţii din Dublin. Celelalte care omit acest verset sunt în număr de 112. Lipseşte atât în Sirian cât şi în Arab, Etiopian, Coptic, Sahidic, Armean, Slavon etc., într-un cuvânt, în toate versiunile vechi în afară de Vulgata; şi chiar în această versiune, multe din copiile cele mai vechi şi mai corecte nu-l conţin. De asemenea lipseşte în toţi Părinţii greci vechi, precum şi în cei mai mulţi chiar şi dintre latini”.John Wesley, fondatorul Metodismului, s-a străduit să sprijine doctrina Treimii, totuşi într-una din predicile sale asupra acestui text el a citat cuvintele lui Servetus: „Eu am mari rezerve în a folosi cuvintele „treime” şi „persoane” pentru că nu găsesc aceşti termeni în Biblie — şi la acest citat Wesley a adăugat: „Aş insista numai asupra cuvintelor directe, neexplicate, aşa cum se găsesc în text”. El s-a străduit să dovedească doctrina Treimii, deoarece a crezut că acest pasaj nelegitim este autentic, informaţiile clare din manuscrisele vechi ale Bibliei fiind o achiziţie recentă. De exemplu, la timpul pregătirii traducerii King James sau a Versiunii Comune a Bibliei (1611 d. Cr.), traducătorii aveau avantajul a numai opt manuscrise greceşti, dar nici a unuia dintre cele datate mai timpuriu decât secolul al zecelea. Acum însă sunt cam 700 de manuscrise, dintre care unele, în ((59)) special Manuscrisul Sinaitic şi Manuscrisul Vatican Nr.1209, sunt foarte vechi, existând cam din 350 d. Cr.Învăţătura Scripturii în privinţa Tatălui şi a Fiului şi a unităţii lorAr trebui făcută o distincţie netă între o mărturisire de credinţă în Treime şi o mărturisire de credinţă în Unitatea Tatălui ceresc, Iehova, şi a Fiului ceresc, Domnul nostru Isus Cristos, şi a Spiritului sfânt. Doctrina Treimii susţine că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt „sunt una în persoană, egali în slavă şi putere”, aşa cum se declară în crezurile Bisericii. Biblia, în timp ce arată Unitatea absolută între Tatăl şi Fiul şi Spiritul sfânt în diferiţii paşi ai marelui plan de mântuire, contrazice categoric ideea că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană, neagă că ei sunt egali în maiestate şi putere, decât aşa cum s-a arătat mai înainte, că Tatăl L-a slăvit pe Fiul, La înălţat mult şi I-a dat un nume mai presus de a tuturor celorlalţi în afară de al Său propriu, făcându-L agentul şi reprezentantul Său ca să exercite „toată autoritatea în cer şi pe pâmânt”. Diferitele scripturi conglăsuiesc toate în declaraţia lor că Tatăl a trimis pe Fiul în lume; că Fiul, pentru bucuria pusă înaintea Lui de către Tatăl, a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea; că El a fost primul şi singurul Fiu conceput al Tatălui, şi că după ce El Îşi va fi îndeplinit lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o de făcut, va preda Tatălui Împărăţia pământească, la sfârşitul Veacului Milenar; iar declaraţiile suplimentare asupra cărora am atras deja atenţia, în care Fiul recunoaşte cu bucurie şi pe deplin că El „a venit de la Tatăl”, că El „a venit nu ca să facă voia Sa”, ci a Tatălui; şi că puterea pe care El a folosit-o n-a fost a Sa proprie ci a Tatălui; de asemenea, declaraţia Lui: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi declaraţia din profeţie, că El este Solul sau Servitorul Legământului şi nu Autorul Legământului; acestea împreună cu declaraţiile repetate ale scripturilor Noului Testament, că El este Mijlocitorul Noului Legământ, singurul ((60)) Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. Aceste diferite scripturi învaţă constant şi armonios o deosebire de persoană, glorie şi putere între Tatăl ceresc şi Fiul ceresc, dar cea mai absolută şi mai profundă unitate de plan, voinţă, scop, pentru că Fiul a fost vrednic să fie executorul marelui plan al lui Iehova, deoarece El n-a avut o voinţă a Sa proprie, ci a renunţat la voinţa Sa proprie ca să poată fi umplut cu Spiritul Tatălui şi să-I facă voia în fiecare amănunt. Ioan 6:38, 39.Mai mult, chiar cuvintele „Tatăl” şi „Fiul” implică o deosebire şi contrazic ideea de Treime şi de unicitate în persoană, deoarece cuvântul „tată” înseamnă dătător de viaţă, în timp ce cuvântul „fiu” înseamnă unul care a primit viaţa de la altul. Tatăl ceresc n-a primit viaţa de la nimeni; El este izvorul, sursa vieţii, nu numai pentru Domnul nostru Isus, singurul Său Fiu conceput, ci prin El este sursa vieţii pentru toate celelalte creaturi ale Sale. Şi toate acestea sunt pe deplin în armonie cu scriptura de la începutul acestui capitol, în care apostolul neagă în mod clar că Tatăl şi Fiul sunt una în persoană sau în putere, zicând: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate … şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate”.Cititorul atent va recunoaşte imediat armonia scripturală şi simplitatea vederii prezentate aici, în timp ce toţi vor recunoaşte că doctrina Treimii nu se poate înţelege sau explica raţional. Susţinătorii ei cei mai serioşi recunosc aceasta, şi în loc să se străduiască s-o explice, un lucru imposibil de făcut, ei evită discuţia, pretinzând că este „o mare taină”, că nu se poate explica. Dar, ciudat de spus, această doctrină despre trei Dumnezei într-un Dumnezeu, care nu numai că n-are nici un suport scriptural, ci este contrazisă de Scripturi de la Geneza la Apocalipsa, atât direct cât şi indirect, şi care este aşa de opusă raţiunii încât este iraţională, este totuşi o doctrină puternic înrădăcinată printre creştini, chiar printre protestanţi — printre cei care ((61)) declară credinţă în Biblie şi protestează împotriva oricăror învăţături care nu se găsesc în ea. De ce? Răspundem că aceasta este una din tainele întunecate prin care Satan a ascuns, prin papalitate, Cuvântul, caracterul şi planul lui Dumnezeu. Cum este scris: „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Cor. 4:4). El a pus peste biata omenire orbire completă şi văluri doctrinare, sfaturi care întunecă şi taine care falsifică, pentru a-i împiedica pe cei care L-au găsit pe Domnul să vină la o cunoştinţă clară a adevărului.Dar de ce l-ar interesa pe Satan să adauge la strălucirea slavei Domnului nostru Isus Cristos? N-ar lucra el mai degrabă ca să scadă din gloria lui Cristos? Răspundem că politica lui Satan a fost întotdeauna să denatureze adevărul, să denatureze Biblia şi să facă învăţăturile ei să apară neraţionale şi contradictorii în ele însele, ca să împiedice omenirea de a vedea marea frumuseţe, raţiune şi armonie care sunt inerente planului şi Cuvântului divin. Cu cât va putea Satan întreţese mai multe absurdităţi în vederile omului cu privire la Creator, cu atât va reuşi mai bine să-i separe de serviciul lui Dumnezeu pe acei care au o gândire raţională şi logică; şi proporţional, cu cât va reuşi să facă mai iraţionale crezurile oamenilor, cu atât va distruge mai mult credinţa adevărată printre cei care susţin acele crezuri şi cu atât va favoriza mai mult simpla credulitate în locul credinţei veritabile.Astfel, timp de secole marele Adversar a lucrat cu mare succes ca să scoată din Biserică pe toţi cei care erau mai înclinaţi spre raţiune şi să adune în ea clasa celor mai creduli, superstiţioşi şi neraţionali. El a acoperit şi a ascuns unele din cele mai preţioase adevăruri sub cele mai înşelătoare şi mai respingătoare erori, iar progresul poporului Domnului a fost în mod corespunzător încet. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, noi trăim acum în timpul când vălul ignoranţei se destramă şi când poporul Domnului învaţă să-şi întoarcă ((62)) privirea de la crezurile alcătuite pentru subjugarea lui în timpul Veacurilor Întunecate, şi să privească direct la Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai, aceasta vine prea târziu pentru mulţi, în special pentru cei înţelepţi în felul lumii; ei au asociat deja crezurile cu Biblia, aşa încât respingând crezurile resping şi Biblia; şi în loc să caute adevărata lumină din Cuvântul lui Dumnezeu, ei sunt mai înclinaţi să-l ignore sau să-l respingă şi să se bazeze pe propria lor înţelegere — pe filosofiile omeneşti.Astfel se întâmplă că Critica Radicală, Evoluţia, Ştiinţa Creştină, Teosofia şi alte teorii care neagă Biblia fac astăzi progres rapid, în timp ce crezurile vechi se desfac în bucăţi sau sunt abandonate. Numai relativ puţini au aflat că greşeala nu este în Biblie, ci în crezuri, şi caută „cărările cele vechi” şi „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Ier. 6:16; Iuda 3.Dar cum a putut doctrina Treimii să ajungă atât de răspândită printre creştini, dacă ea n-a fost învăţătura Bisericii primare? Nu este ea una din cele mai vechi doctrine ale Bisericii, mergând înapoi până în secolul al treilea? Da, răspundem noi: doctrina Treimii şi-a avut originea, începutul ei mic, în secolul al doilea şi al treilea. Trebuie să fie foarte evident pentru oricine cercetează Scripturile fără prejudecată, că doctrina Treimii n-a fost primită în nici o măsură sau grad în cursul primului secol, căci acest lucru este clar arătat de scrierile apostolilor în Noul Testament. Doctrina Treimii a apărut într-un mod foarte natural — mai întâi prin combativitate.Apostolii, în învăţăturile lor în timpul secolului întâi, afirmă foarte accentuat în privinţa lui Cristos, nu că El a fost Tatăl, nu că El a fost Iehova, ci că El a fost Fiul lui Iehova, Mesia, trimis în lume să binecuvânteze lumea şi să stabilească Împărăţia lui Dumnezeu, şi în final să scoată ordine din starea prezentă de păcat şi dezordine. Afirmaţia că El a fost Fiul lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu contraafirmaţii: unii au pretins că Isus a fost un impostor, unii că a fost doar un om bun, unii că a avut o naştere miraculoasă, dar n-a avut niciodată o preexistenţă, iar ((63)) alţii au susţinut adevărul, şi anume, că a avut preexistenţă ca Fiu al lui Dumnezeu pe plan spiritual, că a devenit Fiul lui Dumnezeu pe plan uman pentru a răscumpăra omenirea şi că acum El este mult înălţat, aşa că tuturor li se porunceşte să cinstească pe „Fiul aşa cum cinstesc pe Tatăl”. Dar aşa cum bine se ştie, dispoziţia de a contrazice duce la exagerarea afirmaţiilor; şi ca atare s-a întâmplat că mulţi dintre aceia care au încercat să nege diferitele vederi false referitoare la Domnul nostru au mers la cealaltă extremă, pretinzând că El este Tatăl, Iehova Însuşi.Dicţionarul Religios, unul dintre compilatorii şi editorii căruia a fost Rev. Dr. Lyman Abbott, un trinitarian declarat, spune la pagina 944:„Vederea trinitariană n-a început să fie elaborată şi formulată într-o doctrină, şi să se depună o străduinţă ca aceasta să se împace cu credinţa Bisericii într-un singur Dumnezeu, până la începutul secolului al patrulea. … Din încercarea de a rezolva această problemă a apărut doctrina Treimii. … Treimea este o trăsătură foarte marcantă în hinduism şi se poate discerne în mitologiile: persană, egipteană, romană, japoneză, indiană şi în cele mai vechi mitologii greceşti”.Ideea de mai multe divinităţi era foarte obişnuită în timpurile vechi, la toate popoarele cu excepţia unuia singur, Israelul. După cum toţi ştiu, mitologia greacă este plină de zeităţi, multe dintre ele având practic aceeaşi putere; şi acestor popoare li se părea ridicolă ideea evreiască despre un Dumnezeu şi implica o sărăcie de dumnezei. De aceea se părea că vederea trinitariană va găsi repede acceptare printre convertiţii dintre neamuri: era un compromis între vederea generală a lumii numită politeism (credinţa în mai mulţi dumnezei) şi monoteism (doctrina despre un singur Dumnezeu) susţinută de Israel. Pretenţia că există trei dumnezei şi în acelaşi timp pretenţia că cei trei ar fi numai un Dumnezeu a fost fără îndoială considerată o lovitură de maestru în teologie, prin care vederile multor credincioşi convertiţi dintre evrei au putut fi aduse în armonie mai strânsă cu sentimentele generale ale neamurilor, care, după cum se dorea, trebuiau mulţumiţi şi aduşi în Biserică. La fel, ((64)) mariolatria — cultul fecioarei Maria — a fost introdusă ca să satisfacă, să mulţumească şi să se alăture superstiţiei care predominase de multă vreme printre păgâni referitor la Isis, Diana şi celelalte zeiţe care au avut milioanele lor de adoratori. Trebuie amintit că la timpul introducerii acestor doctrine, conducătorii Bisericii îşi pierduseră speranţa în a doua venire a Domnului pentru a-Şi stabili Împărăţia şi câştigaseră o nouă speranţă, şi anume, speranţa de a converti lumea şi astfel de a stabili Biserica pământeană ca o Ierarhie sau ca o Împărăţie a lui Dumnezeu, în care un reprezentant sau papă să domnească în locul lui Cristos, ca înlocuitorul Lui.**Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, cap. 9; Vol. III, cap. 4.Acceptarea generală a doctrinei Treimii şi tenacitatea cu care este susţinută se bazează pe frica superstiţioasă insuflată de clerul roman, iar mai târziu şi de clerul protestant, sub ameninţarea subînţeleasă că oricine neagă Treimea merge direct pe drumul spre chinul veşnic. În acelaşi timp se admite că doctrina este de neînţeles şi de aceea nimeni n-o crede de fapt, deoarece nimeni nu poate, într-un sens adevărat, să creadă un lucru de neînţeles. Iar diferitele doctrine şi practici, nu numai ale protestantismului, ci şi ale catolicismului, neagă doctrina Treimii: să remarcăm, de exemplu, că toţi protestanţii se roagă Tatălui „în numele lui Isus”, „de dragul lui Isus” etc., recunoscând astfel faptul că Ei sunt două persoane separate şi nu unul în persoană. Romano-catolicii la fel recunosc distincţia între persoane, deoarece ei se roagă la sfinţii mai mici ca să mijlocească pentru ei la Maria, ca ea să mijlocească la Isus, iar Isus să mijlocească pentru ei la Tatăl.Atât de puternic înrădăcinată este această doctrină falsă, primită de protestanţi de la papalitate în timpul Veacurilor Întunecate şi încă susţinută cu tenacitate, încât credinţa în această doctrină de neînţeles, iraţională şi nescripturală, constituie o probă de ortodoxie. Oricine n-o crede este declarat a fi eretic, nu numai de către Biserica Romei, ci şi de către cel ((65)) mai înalt standard al autorităţii printre protestanţi — Alianţa Evanghelică. Adevărul este puternic şi în cele din urmă va birui; totuşi, între timp condiţiile permise de Dumnezeu sunt de aşa natură încât să formeze probe de caracter şi de loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său printre cei care declară că sunt poporul Său şi că sunt învăţaţi de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca fiecare căutător al adevărului să procedeze onest cu el însuşi şi cu Cuvântul Tatălui ceresc, singurul care este în stare să ne înţelepţească spre mântuire. Să ne amintim că numai adevărul sfinţeşte şi că eroarea, dimpotrivă, întotdeauna lucrează spre rău.Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu FiulAcesta poate fi locul potrivit în care să prezentăm şi să examinăm câteva scripturi despre care se presupune că favorizează doctrina Treimii, deşi ele n-o declară.1) Se pretinde că despre Domnul nostru Isus se spune că este Dumnezeu şi că nu există decât un Dumnezeu, şi ca atare Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul trebuie să fie două nume pentru o singură persoană. Să examinăm acest lucru în lumina Cuvântului divin, neluând nimic de bun, ci verificând fiecare pas al căii noastre. Noi ne străduim sub dezavantajul că aproape nici un traducător al Vechiului Testament n-a fost exact sau constant în traducerile câtorva nume ale divinităţii.**Se pare că trinitarienii care au tradus Versiunea noastră Comună s-au temut să redea de fiecare dată numele Iehova ca nume propriu, ca nu cumva oamenii să-şi dea seama de adevărul pe care teologia îl neagă — că titlul Iehova Îi aparţine numai marelui „EU SUNT”, Tatăl. La fel traducerea engleză a lui Leeser, făcută pentru evrei, ascunde cuvântul, poate de teama că unii dintre evrei s-ar poticni în unele din cele câteva întrebuinţări ale cuvântului examinate anterior.Evreul preferă şi foloseşte cuvântul Domn, poate în speranţa că semenii evrei vor recunoaşte cuvântul Domn ca aplicabil numai lui Iehova şi de aceea are resentimente faţă de cei care vorbesc despre Isus ca „Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos” — considerând aceasta ca blasfemie.Probabil că traducătorii trinitarieni au preferat să folosească cuvântul Domn în loc de Iehova, pentru că creştinii, obişnuiţi să folosească cuvântul Domn ca titlu pentru Mântuitorul nostru, Isus, ar putea gândi, citind Vechiul Testament, că de obicei este vorba despre El şi nu despre Tatăl, Iehova.De exemplu:Nume ale divinităţii în Vechiul Testament(1) Numele Iehova este potrivit redat numai de patru ori, unde părea imposibil să fie redat altfel (Exod. 6:3; Ps. 83:18; Isa. 12:2; 26:4); este redat Dumnezeu de 298 de ori şi Domn de peste 5000 de ori.((66))(2) Titlul Adonai, în general redat corect Domn, este redat o dată Dumnezeu.(3) Titlul Adon este redat Domn, Stăpân.(4) Cuvântul elohim, cu formele lui, eloah, elah şi el, apare mai mult de 2500 de ori. De cele mai multe ori acestea se referă la Iehova, dar în multe cazuri cu totul adecvat sunt aplicate la alţii: prin urmare relaţiile contextuale trebuie să determine la cine se referă. Vom da ilustraţii scripturale care vor clarifica perfect subiectul şi vor dovedi fără nici o îndoială că elohim înseamnă puternic. Este în mod adecvat aplicat la Iehova, pentru că El este Atotputernic, plin de putere în toate. Este în mod adecvat aplicat la orice înger, pentru că ei sunt puternici, plini de putere, şi în vizitele lor făcute omului, consemnate în Vechiul Testament, ei au fost în mod special puternici pentru că au fost reprezentanţii lui Iehova, Atotputernicul. Oamenii mari, cu influenţă, au fost de asemenea în mod adecvat numiţi elohim — puternici. Asemenea cuvântului nostru englezesc „sheep” [oaie, oi — n. e.], şi elohim este folosit fie la singular fie la plural, după cum cere împrejurarea.Acestea sunt faptele, iar citatele noastre din Versiunea Comună a Bibliei le vor confirma cu totul şi astfel vor demonstra că este potrivit şi raţional ca scripturile să se refere la Domnul nostru Isus Cristos ca Dumnezeu (elohim), ca Adon [Stăpân, Domn] şi ca Adonai [Domnul meu], şi totuşi niciodată ca Iehova.((67))Elohim [puternici] tradus „Îngeri”Ps. 8:5 — „L-ai [vers. 1, Iehova L-a] făcut cu puţin mai prejos decât îngerii [elohim] şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.”Că aceasta este o redare potrivită a cuvântului elohim este dovedit prin faptul că apostolul inspirat l-a tradus aşa în greceşte, angelos [îngeri — n. e.] — când, referindu-se la faptul că Domnul nostru S-a umilit, el spune: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Evr. 2:7, 9.Elohim [puternici] tradus „dumnezei”Referindu-se la dumnezeii falşi ai păgânilor, cuvântul elohim [puternici] este folosit de 196 de ori, şi cu totul potrivit deoarece ei au fost puternici sau influenţi pentru închinătorii lor.Iehova [Atotputernicul] elohim în contrast cu alţi elohim [puternici]Ps. 86:6-8 — „Pleacă-ţi urechea, Iehova, la rugăciunea mea … Nimeni nu este ca Tine între dumnezei [elohim — puternici].”Ps. 95:3 — „Iehova este un Dumnezeu mare [el — cel puternic] un Împărat mare, mai presus de toţi dumnezeii [elohim — puternicii].”Ps. 50:1— „Dumnezeu, da, chiar Dumnezeu [literal, Dumnezeul dumnezeilor — el elohim — puternicul puternicilor] Iehova a vorbit.”Ps. 29:1 — „Fii ai celor puternici [el — dumnezei], daţi lui Iehova, daţi lui Iehova slavă şi putere. Daţi lui Iehova slava Numelui Său! Adoraţi-L pe Iehova în splendoare sfântă.”Gen. 17:1 — „Iehova i S-a arătat [lui Avraam] şi i-a zis: «Eu sunt Dumnezeul [el] Cel Atotputernic».”Exod. 15:11— „Cine este ca Tine între dumnezei [el — puternici], Iehova?”Gen. 14:22 — „Avraam a spus împăratului Sodomei: «Ridic mâna spre Iehova, Dumnezeul [el] Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului».”((68))Ps. 96:4 — „Căci Iehova este măreţ şi foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toţi dumnezeii [elohim — puternicii]”.Aceste exemple ajung ca dovezi; cei care doresc şi caută pot găsi şi altele.Elohim aplicat la oameniDin cele 196 de locuri menţionate mai înainte unde cuvântul elohim este tradus prin dumnezei, probabil că jumătate se referă la bărbaţi — puternici — regi, prinţi, nobili etc., dar acum notăm câteva exemple în care elohim este aplicat la poporul Domnului.Gen. 23:6 — Avraam este numit elohim, cuvântul fiind tradus puternic în versiunea noastră comună [engleză — n. e.] a Bibliei: „Tu eşti un prinţ al lui Dumnezeu [puternic — K. J. — n. e.] [elohim] în mijlocul nostru”.Exod. 7:1 — Moise este denumit dumnezeul [elohim] lui faraon: „Te-am făcut Dumnezeu [elohim] pentru faraon”.Exod. 21:6 — Judecătorii [conducătorii, puternicii] lui Israel au fost numiţi elohim: „Stăpânul lui să-l ducă înaintea judecătorilor [elohim]”. [Trad. reviz., subsol — n. e.]Exod. 22:8, 9 — „Dacă hoţul nu se găseşte, stăpânul casei să fie adus înaintea judecătorilor [elohim] … cauza celor două părţi să meargă până la judecători [elohim]; acela pe care judecătorii [elohim] îl vor condamna trebuie să întoarcă dublu aproapelui său.” [Trad. reviz., subsol — n. e.]Exod. 22:28 — „Să nu huleşti pe Dumnezeu.” [judecători — elohim, trad. reviz., subsol — n. e.] A se observa confirmarea acestei traduceri de către apostol. Fapt. 23:5.Sfinţii numiţi elohimPs. 82:6, 7 — „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei [elohim — puternici] şi fii ai Celui Preaînalt. Dar veţi muri ca omul [Adam], veţi cădea ca una dintre căpetenii».” [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.] Toţi sfinţii trebuie să moară, dar asemenea lui Isus Cristos „căpetenia” lor, ca sacrificiu, şi nu ca Adam, pentru păcatul său propriu.Acest text a fost citat de către Domnul nostru Isus şi a fost aplicat la cei care au primit Cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele Sale — ((69)) la cei care au urechi „de auzit”; şi se aplică încă la aceeaşi clasă*. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”, în mod socotit, sperând ca prin harul divin să devenim „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ioan 10:34, 35; 1 Ioan 3:2; 2 Petru 1:4.*Acest Psalm (82) în întregime pare să se refere la Domnul nostru Isus Cristos, ca Eliberatorul şi Judecătorul stabilit divin al creştinătăţii, acum, în timpul parousiei Sale. Lui Îi aplicăm cuvintele: „Dumnezeu [elohim, Cristos numit de Tatăl să judece acum lumea] stă în adunarea puternicilor [K. J. — n. e.] [printre prinţii financiari, politici şi eclesiastici]; El judecă în mijlocul [acestora] dumnezeilor [elohim — puternici].” Întâi El este reprezentat ca mustrând pe aceşti prinţi şi cerându-le echitate, „dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg; umblă în întuneric [în privinţa rezultatului metodelor lor]; de aceea se clatină toate temeliile pământului” [ale lumii sociale]; este hotărârea Lui; este inutil a încerca să se pună petice pe instituţiile prezente; toate trebuie să se „dizolve”, pentru ca cerurile şi pământul nou — noua lume socială — să poată veni în locul lor. Apoi versetele 6 şi 7 sunt adresate „turmei mici” credincioase. Când ei vor fi adunaţi, când toată Biserica „aleasă” va trece prin moarte dincolo de văl — atunci Cristos va fi chemat: „Scoală-Te, Dumnezeule [elohim], şi judecă pământul. Căci Tu vei moşteni toate neamurile”. Pentru a-Şi stabili Împărăţia, El va dezlega judecăţile care, într-un mare „timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, va coborî pe cei mândri şi va înălţa pe cei smeriţi, şi va introduce „timpurile restabilirii” demult promise prin toţi sfinţii proroci. Fapt. 3:19-23.Elohim redat prin „Dumnezeu”, „puternic” etc.Acest cuvânt este uneori redat prin tare, putere, mare etc., în legătură cu lucruri neînsufleţite, precum: „tremur de la Dumnezeu [tremur mare — K. J., n. e.] [elohim — puternic]” (1 Sam. 14:15); „luptele lui Dumnezeu [lupte mari — K. J., n. e.] [elohim — puternice]” (Gen. 30:8); „munţii lui Dumnezeu [munţii mari — K. J., n. e.] [el — puternici]” (Ps. 36:6). „Cei puternici [el] dintre cei viteji (Ezec. 32:21); „Am în mâna mea putere [el]. Gen. 31:29.„Dumnezeu” şi „Domn” în Noul TestamentÎn Noul Testament subiectul este simplificat prin folosirea a mai puţine cuvinte; dar se poate spune că în cuvintele folosite absolut nimic nu-L deosebeşte pe Tatăl de Fiul în ((70)) redarea lor prin Domn şi Dumnezeu. Subiectul este lăsat în întregime pentru judecata cititorului şi este indicat numai prin construcţia frazei — cu excepţia că atunci când se foloseşte cuvântul Theos de două ori în aceeaşi propoziţie, este folosit uneori articolul prepoziţional grec, aşa încât să se dea sensul cuvântului Dumnezeu în contrast cu un Dumnezeu. O ilustraţie a acesteia se găseşte în Ioan 1:1: „Cuvântul era cu Dumnezeu [ho theos] şi Cuvântul era un Dumnezeu [theos]”. Dar cercetătorul atent (eliberat de prejudecăţi) nu va avea în general nici o dificultate în a stabili gândul apostolului. Într-adevăr, exprimarea este aşa de explicită, încât este de mirare că noi nu i-am dat atenţie atâta timp.Cuvântul Dumnezeu în Noul Testament, fie că se referă la Tatăl nostru ceresc, fie la Fiul Său ceresc, Domnul nostru Isus, sau la dumnezei falşi, este aproape invariabil traducerea cuvântului grecesc Theos. Excepţiile sunt cuvântul kurios care este tradus o dată Dumnezeu [K. J. — n. e.] când acesta ar fi trebuit să fie tradus Domn sau Stăpân, anume în Fapte 19:20, şi cuvântul daimonion care în Fapte 17:18 este tradus zei şi ar trebui să fie demoni.Titlul „Domn”, fie că se aplică la Iehova, fie la Cristos, la om sau la îngeri, este în general traducerea cuvântului grecesc kurios, având sensul de Stăpân sau Domn. Este frecvent tradus Domn şi Stăpân. Excepţiile sunt în cinci locuri, unde Domn este traducerea lui despotes, când ar fi fost mai bine să fie tradus Suveran sau Autocrat. Cazurile sunt:1) Luca 2:29 — „Acum eliberează în pace pe robul Tău, Stăpâne [despotes].”2) Fapt. 4:24-27 — „Stăpâne [despotes], Tu eşti Dumnezeul care ai făcut cerul, pământul … domnitorii s-au unit împotriva Domnului [kurios] şi împotriva Hristosului Său. În adevăr, împotriva Robului Tău Celui Sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu.”3) 2 Pet. 2:1 — „Erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul [despotes] care i-a cumpărat.”4) Iuda 4 — „Tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân [despotes] şi Domn, Isus Hristos.”((71))5) Apoc. 6:10 — „Până când, Stăpâne [despotes], Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru?”Rabuni [învăţător] este redat o dată Stăpân. Marcu 10:51 [trad. reviz., subsol — n. e.].Kurieno [a fi stăpâni] este redat o dată prin cei care stăpânesc. 1 Tim. 6:15.Dumnezeu-capulTraducătorii Noului Testament în limba noastră [engleză — n. e.] au ales şi au folosit în mod extrem de nefericit cuvântul „Dumnezeu-capul” de trei ori ca să traducă trei cuvinte diferite — nici unul dintre ele neavând vreo astfel de semnificaţie cum este sugerată de acest cuvânt în mintea cititorului englez obişnuit, adică un Dumnezeu cu mai multe corpuri, dar un singur cap. Locurile în care apare sunt:1) Ho Theios este redat Dumnezeu-capul în Fapte 17:29, în timp ce ar trebui să fie „Dumnezeirea” — „Nu trebuie să gândim că Dumnezeirea îho Theios —Dumnezeireaş este asemenea aurului sau argintului sau pietrei”. Acelaşi cuvânt este tradus prin dumnezeiesc, divin, în celelalte două locuri unde mai apare în Noul Testament, adică în 2 Petru 1:3, 4.2) Theiotes este redat Dumnezeu-capul în Romani 1:20, în timp ce ar trebui să fie redat Divinitate sau Dumnezeire — „Puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui [Theiotes — Dumnezeire] se văd”. Aceasta este singura apariţie a acestui cuvânt în Noul Testament.3) Theotes este redat Dumnezeu-capul în Coloseni 2:9, în timp ce trebuia tradus Dumnezeire — „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” [Theotes — Dumnezeire]. Acesta este singurul loc unde apare acest cuvânt în Noul Testament.În Cristosul glorificat, care este capul Bisericii, locuieşte toată plinătatea; deplinătatea înţelepciunii, harului şi puterii, nu numai să conducă toate afacerile Bisericii, corpul Său, dar şi, ca reprezentant al Tatălui, să facă tot ce este necesar pentru ducerea la îndeplinire cu succes a marelui plan divin încredinţat grijii Sale.((72))„Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti” — Matei 4:10 —Unii pretind că, deoarece Domnul nostru Isus a primit închinarea fără mustrare, înseamnă că El este Iehova. Se presupune că aceste cuvinte ale Domnului nostru citate mai sus dau de înţeles că ar fi greşit ca vreo altă fiinţă în afară de Iehova să primească închinare. Noi răspundem, nu este aşa! A interpreta astfel aceste cuvinte înseamnă a le da o semnificaţie pe care ele n-o au şi a le pune în contradicţie cu învăţăturile altor scripturi. Hotărârea lui Iehova cu privire la Cristos, „Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut”, fusese deja consemnată de profeţi; şi de asemenea hotărârea Sa, „Toţi dumnezeii [îngerii, trad. reviz. subsol — n.e.] să se închine înaintea Lui” (Ps. 2:7; 97:7; Evr. 1:5, 6). Domnul nostru Isus ştia aceasta. El ştia de asemenea că mesagerii îngereşti ai lui Iehova fuseseră în trecut veneraţi ca reprezentanţi ai lui Iehova şi că El Însuşi fusese mesagerul principal, Singurul Fiu Conceput, „Solul legământului” pe care Tatăl Îl sfinţise şi-L trimisese în lume: El ştia, prin urmare, că oricine Îl onora pe El Îl onora şi pe Tatăl.Într-adevăr, propriile Sale cuvinte au fost: „Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis”. Ioan 5:23; Mal. 3:1.Cuvântul grecesc tradus închinare, în Noul Testament este proskuneo, care înseamnă „a săruta mâna” aşa cum un câine linge mâna stăpânului său. Semnificaţia este aceea de reverenţă.Cuvântul ebraic tradus închinare în Vechiul Testament este şa-ha şi înseamnă a se apleca. Semnificaţia este aceea de reverenţă. Cuvântul apare de 170 de ori şi numai cam jumătate din acest număr se referă la închinare lui Dumnezeu. Dar acest fapt este ascuns de cititorul englez datorită faptului că de 74 de ori este tradus prin a se apleca, s-a plecat, a făcut reverenţă, s-a supus etc., când se referă la omagierea fiinţelor pământeşti mari. Vom da exemple:((73))Avraam „s-a plecat [şa-ha] până la pământ şi a zis: «Doamne [Adonai] … îngăduie să se aducă puţină apă, ca să vi se spele picioarele; şi odihniţi-vă sub copacul acesta»”. Aceste cuvinte şi acţiuni au fost în timp ce el gândea despre ei că sunt pur şi simplu „trei bărbaţi”. Gen. 18:2-4.Lot „s-a plecat [şa-ha]” înaintea a doi din cei trei. Gen. 19:1.Avraam „s-a plecat [şa-ha]” înaintea poporului din Canaan. Gen. 23:7, 12.Isaac a binecuvântat pe Iacov spunând: „Neamuri să se închine [şa-ha] înaintea ta! … şi fiii mamei tale să se plece înaintea ta [şa-ha]”. Gen. 27:29.„David s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat [şa-ha]” înaintea împăratului Saul. 1 Sam. 24:8.Abigail „s-a închinat [şa-ha] până la pământ” înaintea lui David şi apoi înaintea reprezentanţilor lui David. 1 Sam. 25:23, 41.Femeia din Tecoa „a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat [şa-ha]” înaintea împăratului David. Iar Ioab şi Absalom au făcut la fel, în traducere, „au căzut cu faţa la pământ, s-au închinat [şa-ha]”. 2 Sam. 14:4, 22, 33.Când „Mefiboşet … a venit la David, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat [şa-ha]”. 2 Sam. 9:6.Din aceste dovezi va fi evident pentru toţi că interzicerea din Prima Poruncă: „Să nu te închini [şa-ha] înaintea lor şi să nu le slujeşti”, n-a fost înţeleasă, nici nu s-a intenţionat să fie înţeleasă ca o interzicere a reverenţei, omagierii etc. celor onorabili sau a celor în poziţii onorabile printre oameni. Evreii n-au greşit nici ei închinându-se [şa-ha] îngerilor care au venit cu mesaje în numele lui Iehova şi L-au recunoscut. Şi astfel de închinare a fost aprobată — niciodată n-a fost mustrată. Porunca previne împotriva venerării chipurilor sau a venerării oricăror dumnezei rivali. Iehova nu poate tolera aceasta. Deci n-a fost deloc nepotrivit pentru evreii care L-au recunoscut pe Isus ca „Trimisul lui Dumnezeu” să I se închine, să I se supună; şi este mult mai potrivit pentru toţi cei care recunosc pe Domnul nostru Isus în conformitate cu ceea ce El pretinde a fi — Fiul lui Dumnezeu.((74))Într-adevăr, putem fi siguri că fariseii care au luat pietre ca să-L omoare pe Domnul nostru pentru că S-a declarat a fi Fiul lui Dumnezeu ar fi fost peste măsură de violenţi, şi L-ar fi omorât nu numai pe Domnul nostru Isus ci şi pe închinătorii Lui, considerând ca idolatrie, dacă ei ca popor ar fi nutrit asemenea idee extremă despre închinare, supunere (proskuneo) cum nutresc cei ale căror idei în privinţa acestui cuvânt noi le combatem şi le-am dovedit eronate.Excepţii de la această libertate ar fi în cazul în care omul căruia i se dă închinarea, supunerea sau venerarea este reprezentantul recunoscut al unui dumnezeu fals — ca un pseudo-Cristos sau Cristos mincinos — Anticrist. Omagiul adus papilor ar intra, credem noi, în această categorie a închinării false sau greşite, pentru că în funcţia sa el pretinde a fi „înlocuitorul lui Cristos”. Din acest motiv Domnul nostru Isus a refuzat să-l recunoască pe Satan şi marea lui putere în lume. Era o putere rea activă, în mod intenţionat opusă legilor lui Iehova. Ca atare, propunerea lui Satan ca prin neîmpotrivire la rău, prin respect sau reverenţă faţă de obiceiurile rele deja stabilite sub regimul său, acesta să coopereze cu Domnul nostru la stabilirea Împărăţiei Sale, a fost pe loc refuzată şi răspunsul a însemnat: Eu sunt în deplină armonie cu Iehova Dumnezeu şi prin urmare în deplină armonie cu declaraţia profetică: „Să te temi de Iehova Dumnezeul tău, să-I slujeşti” Lui — şi deoarece tu eşti împotrivitorul Lui voit, Eu nu te pot respecta pe tine sau metodele tale şi n-aş putea nici să servesc cauzei tale, nici să cooperez cu tine. Cauzele noastre sunt în mod clar deosebite. Nu vreau să am nimic de-a face cu tine. Compară Mat. 4:10; Deut. 10:20, 21.Dacă Domnul nostru Isus S-ar fi postat ca rival al lui Iehova, în loc de Fiu şi slujitor al Său, orice omagiere a Lui ar fi însemnat lipsă de respect faţă de Tatăl şi ar fi fost păcătos — idolatru. Dar, dimpotrivă, în timp ce a acceptat reverenţă omagială ca Fiul lui Dumnezeu, El a declarat foarte hotărât şi public: „Tatăl este mai mare decât Mine”, şi i-a învăţat pe ucenicii Săi să-şi ducă cererile la Tatăl, zicând: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da”. Ioan 16:23.((75))„Eu şi Tatăl una suntem”— Ioan 10:30 —Acest text este considerat o dovadă că Domnul nostru Isus este îndreptăţit la numele Iehova — că El a fost atât Tatăl cât şi Fiul; sau că El n-a avut Tată şi n-a fost Fiu.Având idei neclare, misterioase în privinţa „treimii”, un număr într-adevăr mare de oameni altfel inteligenţi par să uite că există un alt fel de unitate decât unitatea persoanei. Dimpotrivă, în toate celelalte întrebuinţări ale cuvântului, ideea este aceea de armonie — unitate de plan, scop, voinţă, minte. Cât de orbi ne poate face o teorie este bine ilustrat prin faptul că propria explicaţie şi ilustraţie a Domnului nostru despre maniera în care El şi Tatăl sunt una este foarte general trecută cu vederea. El a zis în rugăciune către Tatăl:„Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi … Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi … pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una.” Ioan 17:9, 20-23.Aici este declarat în mod special că unitatea Bisericii, pentru care S-a rugat Domnul, este exact la fel ca unitatea între Tatăl şi Fiul. Că unitatea Bisericii este unitate de gând şi nu unitate de persoană, nu necesită discuţie. Evident că ideea din mintea Răscumpărătorului a fost aceea de unitate a inimii, unitate a scopului, unitate a voinţei printre urmaşii Săi; iar acea unitate este la fel ca unitatea între Tatăl şi El Însuşi. Şi această unitate urma să fie obţinută de către Biserică exact în acelaşi fel cum a fost obţinută unitatea între Tatăl şi Fiul. Fiul a fost una cu Tatăl pentru că El a acceptat pe deplin voinţa Tatălui ca voinţa Sa proprie, spunând: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta”. La fel, fiecare membru al Bisericii trebuie să vină în armonie perfectă cu Tatăl şi cu Fiul, făcând nu voinţa sa proprie, ci punându-şi deoparte ((76)) voinţa proprie şi acceptând voinţa lui Cristos, care este voinţa Tatălui. Astfel, şi numai astfel, va ajunge Biserica în unitatea pentru care Domnul nostru S-a rugat aici şi despre care spune că este de acelaşi fel ca unitatea între Tatăl şi El Însuşi. Ce ciudat este ca cineva să încerce să răstălmăcească şi să denatureze aceste cuvinte ale Domnului nostru, să le facă să sprijine doctrina iraţională şi nescripturală a Treimii — trei Dumnezei într-o persoană. Dimpotrivă, ce frumoasă şi ce raţională este unitatea scripturală a spiritului Tatălui, a Fiului şi a Bisericii.„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”După ce Domnul nostru Însuşi a spus că El este Calea, Adevărul şi Viaţa, că nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin El şi că oricine L-a cunoscut pe El L-a cunoscut şi pe Tatăl, Filip a zis către Domnul nostru Isus: „Doamne … arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Isus i-a răspuns: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filip? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: «Arată-ne pe Tatăl»? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări”. Ioan 14:7-10.Ni se cere să acceptăm această declaraţie a Domnului nostru Isus ca dovadă că El este Iehova (şi nu Fiul lui Iehova) şi că astfel numele Iehova în mod potrivit Îi este aplicabil Lui. Dar toţi trebuie să observe că întregul context arată o deosebire între Tatăl şi Fiul, astfel că nici o persoană raţională n-ar folosi-o dacă ar dori să dea impresia pe care trinitarienii caută s-o scoată din ea. Întrebarea este, prin urmare, ce a dorit Domnul nostru să înţelegem prin cuvintele Sale: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl?” Răspundem că El a vrut să înţelegem că este imposibil ca omul (o fiinţă pământească, de carne) să-L vadă pe Dumnezeu, o fiinţă spirituală. Astfel mărturiseşte apostolul Ioan: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Dumnezeu Conceput ((77)) — Cel care este în sânul Tatălui — Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18 — trad. Rotherham). El a vrut ca ei să înţeleagă ce i-a spus Domnul lui Moise: „Nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască”, şi prin urmare, dacă Tatăl S-ar arăta omenirii, aceasta ar putea fi numai prin deschiderea miraculoasă a ochilor oamenilor ca să discearnă gloria spirituală (astfel expunând pe om la moarte), fie altfel prin arătarea lui Dumnezeu Însuşi într-un corp de carne — într-un astfel de mod ca oamenii să poată discerne ceva din caracterul Său prin contact şi comunicare.Şi oare nu exact aceasta a făcut Dumnezeu? Gândul lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu a fost în întregime reprezentată în Singurul Său Fiu Conceput, Domnul nostru, când a devenit trup şi a locuit printre oameni. El a fost, prin urmare, cea mai bună, cea mai apropiată, cea mai clară reprezentare a lui Dumnezeu, care a fost sau care ar putea fi vreodată posibil să fie dată omenirii. Văzându-L şi cunoscându-L intim pe Domnul Isus, Filip şi alţi apostoli L-au cunoscut pe Tatăl în sensul cel mai complet în care omenirea Îl poate cunoaşte. Ei L-au cunoscut în sensul cel mai complet în care Tatăl putea să Se descopere omenirii. Niciodată n-a fost, niciodată nu va fi, niciodată nu va putea fi o manifestare mai clară, mai absolută, mai completă a lui Dumnezeu pentru om decât în persoana Domnului Isus Cristos; deoarece, când „a devenit trup”, El a fost „Dumnezeu [trad. revizuită, subsol — n.e.] arătat [în greacă, făcut vizibil] în trup” (1 Tim. 3:16). În mod asemănător apostolul declară despre Biserică, membrii credincioşi ai lui Cristos — noi suntem daţi la moarte „pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate [greceşte, să fie făcută vizibilă] în trupul nostru muritor”. 2 Cor. 4:11.Omul perfect este o imagine perfectă a lui Dumnezeu Cel invizibil, şi deci cea mai bună concepţie sau ilustraţie care s-ar putea da. La fel în timpul Mileniului, vrednicii din vechime desăvârşiţi vor fi cei mai buni reprezentanţi ai Tatălui ceresc, ai Fiului ceresc şi ai Miresei lui Cristos ((78)) printre oameni. Oricine îi va vedea pe ei Îl va vedea pe Dumnezeu manifestat în trup — asemănarea lui Dumnezeu în trup. Şi întreaga creaţie gemândă va avea privilegiul să ajungă la această condiţie extraordinară, dacă vor dori, sub conducerea Preotului Împărătesc şi a „fraţilor” Săi, preoţii subordonaţi, servind prin vrednicii din vechime care, ca reprezentanţi în carne ai Împărăţiei, vor fi „prinţii” pământului. Ps. 45:16.Fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea— 1 Tim. 6:15, 16 —Mulţi consideră că acest pasaj înseamnă că la arătarea Sa, la a doua venire, Domnul nostru Isus va arăta sau va face cunoscută lumii măreţia Tatălui ceresc. Însă chiar dacă această vedere are unele aspecte raţionale, noi suntem înclinaţi în general să aplicăm această declaraţie la gloria şi onoarea lui Cristos — datând de la începutul Veacului Milenar. Este adevărat, El va face ca toţi cei care-I vor accepta căile să-L recunoască şi pe Iehova Dumnezeu, dar aceasta nu va fi la arătarea Sa, ci la încheierea domniei Sale, când va „da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu şi Tatăl”. 1 Cor. 15:24-28.A aplica pasajul la Tatăl ar însemna să negăm că Domnul nostru Isus posedă nemurirea, în timp ce Scripturile învaţă clar că El şi toţi cei care au parte de Întâia Înviere primesc prin ea nemurirea, şi că astfel Tatăl, care are viaţă inerentă (existenţă în sine — nemurire), I-a dat Fiului ca şi El să aibă viaţă inerentă (existenţă în sine — nemurire). 1 Cor. 15:42-44, 53, 54; Ioan 5:26.Dar a aplica această scriptură la Fiul pare să satisfacă perfect orice condiţie şi în nici un caz nu ignoră pe Tatăl, Iehova — nici nu dovedeşte că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova — fiindcă în toate cazurile asemănătoare trebuie să ne amintim regula invariabilă stabilită de apostolul inspirat — anume că, în comparaţiile, onorurile etc., ((79)) menţionate în legătură cu Fiul, Tatăl este întotdeauna exceptat, fiind indiscutabil în afara oricărei comparaţii. Cuvintele lui sunt: „Se înţelege că afară de Cel [Tatăl] care I-a supus totul”, şi să nu fie considerat subordonat sau supus Domnului nostru Isus şi diferitelor puteri conferite Lui de către Tatăl. Deoarece când Fiul va fi supus păcatul din lume, „atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui [Tatălui] care I-a supus toate [Fiului]”. 1 Cor. 15:27, 28.O altă declaraţie foarte asemănătoare despre gloria Împărăţiei Domnului nostru Isus dată Lui de către Tatăl este că „El … este Capul oricărei domnii şi stăpâniri” (Col. 2:10). Răspunsul la aceasta este acelaşi. Stăpânirea şi autoritatea Tatălui nu sunt niciodată comparate cu cele ale Fiului, fiindcă al doilea este una cu primul şi este reprezentantul Lui.„N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”În Filipeni 2:6, traducerea noastră comună engleză îl prezintă pe apostolul Pavel făcând declaraţia uimitoare că Cristos, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat [de luat cu sila, sau prin jaf — K. J. — n. e.] să fie deopotrivă cu Dumnezeu”. Să se remarce mai întâi de toate că acest pasaj desigur nu învaţă doctrina Treimii, nici că Domnul nostru Isus este Tatăl, Iehova: căci, dacă ar fi aşa, de ce s-ar mai gândi că este un lucru de luat cu sila, sau să Se considere la egalitate? Aceste cuvinte, „lucru de luat cu sila” şi „deopotrivă”, în mod clar învaţă că Tatăl şi Fiul nu sunt unul în persoană, ci doi. Dar ce ciudat pare faptul că cuvintele apostolului Pavel asupra acestui subiect sunt atât de diferite de cele ale Domnului nostru. El spune: „Tatăl este mai mare decât Mine”; „Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi”. Întrebăm: Şi-a pierdut Domnul nostru Isus smerenia, aşa încât mai târziu a ajuns la concluzia că este deopotrivă cu Dumnezeu Tatăl?Dar, în al doilea rând, remarcăm ce mult vine această vedere în conflict cu învăţătura pe care apostolul căuta să o ((80)) dea. Căuta oare apostolul să facă Biserica să aspire şi să ia cu sila onoarea Tatălui sau onoarea unul altuia? Desigur că nu! Dimpotrivă, el îndeamnă împotriva slavei deşarte şi în favoarea smereniei minţii, şi fiecare să considere pe altul mai presus decât pe sine. El îşi asigură cititorii că această umilinţă a minţii era dispoziţia Domnului nostru Isus, şi spune: „Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus”. Dacă gândul care a fost în Isus era să ia cu sila gloria şi onoarea Tatălui şi să creadă că a face astfel nu era jaf, atunci acelaşi gând în Biserica Domnului ar însemna că fiecare ar trebui să râvnească la toată gloria şi onoarea care se pot obţine şi să considere că acela este cursul potrivit, şi că astfel am avea gândul sau dispoziţia pe care a manifestat-o Cristos.Dar toate acestea sunt greşite. Traducerea este greşită. Este slabă şi dă tocmai opusul a ceea ce vrea să spună apostolul. Cuvântul grecesc harpagmos, redat aici prin „luare cu sila”, apare doar de această singură dată în Noul Testament şi conţine ideea de „jaf” sau luare ilegală, dar ideea apostolului este cu totul inversată prin formularea greşită a propoziţiei. Ideea lui putea fi tradusă aproape prin aceleaşi cuvinte dar cu un sens opus, astfel: „Care nu S-a gândit ca prin jaf să Se facă egal cu Dumnezeu”. Cursul Domnului nostru Isus este astfel pus în contrast cu cel al lui Satan, care a încercat să uzurpe poziţia şi onoarea lui Dumnezeu (Isa. 14:12-14). Acest lucru este clar arătat prin contextul anterior şi următor — ca nimic să nu fie făcut din slavă deşartă — că Cristos a fost foarte smerit şi noi de asemenea să fim smeriţi şi să umblăm în urmele Lui. Să remarcăm următoarele traduceri ale acestui cuvânt harpagmos, preferat de învăţaţi eminenţi din diferite denominaţii:„N-a gândit că este un lucru de dorit cu seriozitate.” Clarke„N-a gândit să reţină cu înverşunare.” Wakefield„N-a privit … ca un obiectiv al dorinţei stăruitoare” Stewart„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu.” Rotherham((81))„Care fiind [nota marginală, iniţial] în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit ca un premiu [nota marginală, un lucru de luat cu sila] să fie la egalitate cu Dumnezeu.” Versiunea Revizuită„Care existând în chipul lui Dumnezeu, n-a socotit poziţia de egalitate cu Dumnezeu un lucru de luat cu sila.” Comitetul american pentru revizuire„N-a gândit … un lucru de pus mâna pe el.” Sharpe„N-a pus stăpânire cu înverşunare.” Neeland„Nu S-a luptat violent.” Dickenson„Nu S-a gândit ca prin uzurpare.” TurnbullUltima definiţie pare să se potrivească cel mai bine contextului şi este traducerea preferată şi dată în Emphatic Diaglott, care redă întregul pasaj astfel:„Care, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi nu S-a gândit ca prin uzurpare să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine, luând chip de rob”.Această traducere este în armonie nu numai cu faptele cazului, ci şi cu argumentul apostolului, acest verset fiind o parte din el. Declaraţia lui, amplificată, este că atunci când Domnul nostru Isus a fost o fiinţă spirituală, când avea formă şi natură asemenea lui Dumnezeu, El n-a fost plin de un spirit ambiţios şi de dorinţa de a uzurpa autoritatea, puterea, gloria şi cinstea divină — El n-a avut spiritul lui Satan, care s-a străduit să se înalţe zicând: „Voi fi ca Cel Prea Înalt”. Dimpotrivă, deşi El a ocupat cea mai înaltă poziţie, alături de Tatăl ceresc, a fost atât de smerit încât, în ascultare de voinţa Tatălui, El S-a dezbrăcat de gloriile şi maiestatea stării spirituale, schimbând acea natură şi glorie mai înalte cu o stare mai joasă, cu o stare umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”. Apostolul continuă apoi şi arată că El a manifestat nu numai această smerenie, dar mai târziu a arătat o smerenie încă mai mare prin aceea că Domnul nostru Isus, ca Omul Isus Cristos, S-a supus morţii, chiar morţii ruşinoase de Cruce. Şi toată această smerire de Sine, spune apostolul, a fost în ascultare de voinţa divină, voinţa Tatălui. Apoi apostolul arată rezultatul acesteia, zicând: „De ((82)) aceea [datorită acestui fapt, datorită manifestării loialităţii, smereniei şi supunerii chiar până la moarte] şi Dumnezeu [Tatăl] L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl”. Evr. 2:7-9; 1 Tim. 2:5, 6; Filip. 2:11.Dacă astfel este privit acest text, departe de a fi un ajutor sau o întărire pentru doctrina Treimii, i se opune foarte puternic şi se plasează în deplină armonie cu tot Cuvântul lui Dumnezeu, cu bunul simţ sfinţit şi cu raţiunea.Ne despărţim de acest aspect al subiectului nostru cu o apreciere crescută a lungimilor şi lăţimilor, înălţimilor şi adâncimilor măreţiei persoanei, caracterului şi planului Tatălui nostru ceresc, şi cu o stimă mai mare decât oricând faţă de marele Său Fiu, a cărui minunată iubire, loialitate şi încredere în înţelepciunea, harul şi puterea Tatălui au fost atât de regeşte răsplătite, bucurându-ne într-adevăr să „cinstim pe Fiul întocmai cum cinstim pe Tatăl”. Şi după o examinare deplină, explicită a revelaţiei date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu, suntem în acord deplin cu mărturia inspirată a apostolului Pavel: „Pentru noi este un singur Dumnezeu [suprem]: Tatăl, de la care vin toate şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi”. 1 Cor. 8:6.„Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti, în Hristos, după cum ne-a ales în El … ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, pentru Sine … . Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui.” Efes. 1:2-17.
FAPTUL SI FILOSOFIA IMPACARII
 Faptul şi filosofia ÎmpăcăriiÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul IFaptul şi filosofia ÎmpăcăriiStă la baza doctrinei creştine din punctul de vedere al Bibliei — Trei vederi asupra acestui subiect — „Vederea ortodoxă”, „Vederea heterodoxă”, vederea Bibliei, care le uneşte şi le armonizează pe ambele — Teoria evoluţiei antagonistă cu adevărul asupra acestui subiect — reconcilierea justiţiei divine îndeplinită — reconcilierea Bisericii este în desfăşurare — reconcilierea lumii este în viitor — Rezultatele mari, finale, când tronul şi Împărăţia mijlocitoare îşi vor fi sfârşit funcţiaDOCTRINA Împăcării stă la însăşi temelia religiei creştine. Având astfel cel mai important loc în teologie, o înţelegere clară a acestui subiect este esenţială şi acest lucru este în general recunoscut printre creştini. Cu toate acestea, deşi se crede în Împăcare, ea este puţin înţeleasă; diferitele idei şi teorii cu privire la ea sunt incoerente şi vagi, iar credinţa zidită pe aceste vederi incoerente şi vagi despre această doctrină-temelie trebuie cu necesitate să fie în aceeaşi măsură nesigură, slabă şi vagă. Dimpotrivă, dacă acest subiect important este văzut clar, în toată grandoarea proporţiilor acordate lui în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia planului divin de mântuire, aceasta nu numai va stabili ferm credinţa, o va înrădăcina şi o va fixa pe principii corecte, ci şi va servi ca un îndrumător pentru a face deosebire între adevăr şi eroare în legătură cu toate amănuntele credinţei. Dacă temelia va fi bine stabilită şi clar înţeleasă, şi dacă fiecare punct al credinţei zidite pe ea va fi ţinut în strictă armonie cu temelia, întreaga suprastructură a credinţei va fi perfectă. După cum vom arăta mai departe, fiecare doctrină ((16)) şi fiecare teorie poate fi adusă în contact cu această piatră de încercare şi prin aceasta i se poate determina repede proporţia de aur sau de zgură.Există două vederi generale despre Împăcare:(1) Cea cunoscută ca vederea ortodoxă, conform căreia omul, ca un încălcător al legii divine, a intrat sub condamnarea divină — „sub mânie”, şi că Dumnezeu, deşi a fost împiedicat de Dreptate să-l dezvinovăţească pe păcătos, a pregătit o răscumpărare dreaptă pentru el şi astfel a pregătit iertarea păcatelor lui prin sacrificiul lui Cristos. Această întreagă operă de satisfacere a cerinţelor Dreptăţii şi de aducere a păcătosului la starea de a fi acceptabil pentru Dumnezeu este numită opera Împăcării.(2) Cea cunoscută ca vederea neortodoxă despre Împăcare (odată reprezentată mai ales de Unitarieni şi Universalişti, dar care recent s-a răspândit rapid şi general în toată creştinătatea) abordează subiectul din latura opusă; ea nu presupune nici o cerinţă din partea dreptăţii divine a unui sacrificiu pentru încălcarea legii de către păcătos; ea ignoră mânia lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată printr-o sentinţă specială de moarte; ea ignoră „blestemul”. Ea susţine că Dumnezeu caută şi aşteaptă apropierea omului, nepunând nici o piedică în cale, necerând nici o ispăşire pentru păcatul omului, cerând însă ca omul să se lase numai de păcat şi să caute dreptatea şi astfel să vină în armonie cu Dumnezeu — să fie în unitate cu Dumnezeu. De aceea, această vedere este în general numită Împăcare şi se înţelege că înseamnă armonie cu dreptatea, indiferent de metodele prin care omenirea poate fi adusă în această stare; ispăşirea pentru păcat fiind considerată din punctul de vedere al ispăşirii de către păcătos însuşi, sau altfel, ca o iertare necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Domnul nostru Isus şi toţi urmaşii Săi participă la împăcare, în sensul că ei au învăţat şi au îndemnat omenirea să se întoarcă de la păcat la dreptate, şi nu în sensul jertfei pentru păcat sau al răscumpărării. ((17)) (3) Vederea pe care noi o acceptăm ca fiind vederea scripturală, dar care în general a fost trecută cu vederea de către teologi, cuprinde şi combină ambele vederi anterioare. Doctrina biblică a Împăcării, aşa cum ne vom strădui să o arătăm, învaţă clar:(a) Că omul a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu, dar a căzut din acea stare prin nesupunere voită şi a intrat sub sentinţa mâniei, „blestemul”, şi astfel toţi din neamul omenesc au devenit „copii ai mâniei”. Efes. 2:3.(b) Că deşi Dumnezeu în mod drept a aplicat sentinţa legii Sale, moartea, şi aceasta fără milă, împotriva creaturii Sale neascultătoare, timp de peste patru mii de ani, totuşi spiritul iubirii şi al compasiunii s-a îmbinat cu această dreptate şi fidelitate faţă de principiile dreptăţii, care a plănuit un aranjament de substituire final sau un plan de mântuire prin care Dumnezeu poate fi drept şi Îşi poate executa legile Sale drepte împotriva păcătoşilor, şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Prin acest plan toţi condamnaţii pot fi eliberaţi de sub sentinţă fără nici o încălcare a Dreptăţii, şi cu o asemenea manifestare a dragostei, înţelepciunii şi puterii divine cum L-ar onora pe Atotputernicul şi s-ar dovedi o binecuvântare pentru toate creaturile Sale, umane şi îngereşti — descoperind tuturor, mai deplin decât s-a văzut înainte, înţelepciunea cea de multe feluri şi harul lui Dumnezeu. Efes. 3:10 — Diaglott.(c) În scopul ducerii la îndeplinire a acestui program de Împăcare cu legea divină pentru încălcarea ei de către tatăl Adam, iubitul nostru Răscumpărător a murit ca „preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6[Diaglott — n. e.].(d) Dar jertfa pentru păcate nu completează lucrarea Împăcării, decât în privinţa satisfacerii cerinţelor Dreptăţii. În virtutea răscumpărării date Dreptăţii, se face un transfer complet al contului omului, şi cazul său, datoriile sale etc., sunt transferate în întregime în contul Domnului Isus Cristos, care dă Dreptăţii satisfacţia deplină a cerinţelor ei împotriva lui Adam şi a rasei lui. Astfel Isus, datorită acestei „cumpărări” ((18)) cu sângele Său preţios, este acum în consecinţă proprietar, stăpân, „Domn peste toţi”. Rom. 14:9.(e) Un obiectiv al acestui aranjament pentru Adam şi pentru rasa lui a fost anularea sentinţei morţii, care, atâta vreme cât rămânea, oprea orice efort al Iubirii de a recupera pe cel condamnat, ale cărui privilegii de viaţă viitoare, indiferent sub ce împrejurări, erau complet abrogate — distruse.(f) Alt obiectiv a fost aşezarea omenirii decăzute în afara sferei de influenţă a Dreptăţii divine şi sub supravegherea specială a lui Isus, care, ca reprezentant al planului Tatălui, Îşi propune nu numai să satisfacă cerinţele Dreptăţii, ci şi să întreprindă instruirea, corectarea şi restabilirea tuturor din rasa decăzută care vor arăta dorinţă de armonie cu Dreptatea. Aceştia vor fi predaţi în cele din urmă Dreptăţii legii divine, dar atunci ei vor fi desăvârşiţi aşa încât să poată suporta cerinţele ei perfecte.(g) Deşi la început singura influenţă separatoare între Dumnezeu şi om a fost sentinţa divină, acum, după şase mii de ani de decădere, degradare şi înstrăinare de Dumnezeu prin fapte rele — şi din cauza ignoranţei, superstiţiei şi uneltirilor Adversarului — şi din cauză că oamenilor le-au fost prezentate într-o lumină falsă caracterul şi planul divin, găsim că mesajul harului şi îndurării n-a fost luat în seamă. Deşi Dumnezeu declară fără rezerve, deoarece răscumpărarea a fost acceptată, că El este gata să-i primească iarăşi pe păcătoşi în armonie cu El şi în viaţă veşnică, prin meritul sacrificiului lui Cristos, totuşi majoritatea omenirii întârzie să creadă veştile bune şi corespunzător întârzie să accepte condiţiile acestora. Unii au ajuns atât de înşelaţi de sofismele lui Satan, prin care el a înşelat toate popoarele (Apoc. 20:3), încât nu cred că există Dumnezeu; alţii cred că El este un adversar mare şi puternic, fără iubire sau compătimire, gata şi nerăbdător să-i chinuie toată eternitatea; alţii sunt încurcaţi de Babelul de rapoarte contradictorii ((19)) care le-au venit în privinţa caracterului divin şi nu ştiu ce să creadă; şi căutând să se apropie de Dumnezeu sunt împiedicaţi de frica şi ignoranţa lor. Prin urmare, numărul celor care de fapt s-au folosit până acum de ocazia apropierii de Dumnezeu prin Cristos este comparativ mic — „o turmă mică”.(h) Totuşi, jertfa pentru păcate n-a fost pentru cei puţini, ci pentru cei „mulţi”, „pentru toţi”. Şi ca parte a programului divin, Cel care i-a răscumpărat pe toţi cu sângele Său preţios va face cunoscute în cele din urmă tuturor oamenilor, „fiecărei creaturi”, veştile bune ale privilegiului lor, sub harul divin, de a se întoarce la împăcare cu Creatorul lor.(i) Până acum numai Biserica a beneficiat direct de Împăcare; dar învăţătura Scripturilor este că această Biserică va constitui o Împărăţie preoţească, sau „preoţime împărătească”, cu Cristos Marele Preot Împărătesc, şi că în timpul Veacului Milenar această clasă a Împărăţiei cereşti, această preoţime împărătească, va realiza deplin şi complet pentru omenire lucrarea de înlăturare a orbirii pe care Satan, eroarea şi degradarea au adus-o asupra oamenilor, şi va aduce înapoi la deplină împăcare cu Dumnezeu pe oricine va dori, din toate familiile pământului.(j) În armonie cu aceasta este şi declaraţia apostolului, că noi, credincioşii, Biserica, am primit Împăcarea. În ceea ceL priveşte pe Dumnezeu, Împăcarea a fost făcută cu optsprezece secole în urmă, şi aceasta pentru toţi; dar numai credincioşii au primit-o în sensul acceptării ocaziei pe care harul lui Dumnezeu a pregătit-o astfel — iar restul omenirii sunt orbiţi — „Căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei”. 2 Cor. 4:4.(k) În armonie cu acest gând este şi declaraţia Scripturii, că cea dintâi lucrare a lui Cristos în legătură cu domnia Sa milenară va fi legarea sau restrângerea lui Satan pentru o mie de ani ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3), ((20)) precum şi numeroasele declaraţii ale profeţilor despre faptul că atunci când Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ, cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul aşa cum apele acopere fundul mărilor, şi nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui, „Cunoaşte pe Domnul” (Evr. 8:11), de asemenea cererea din rugăciunea Domnului, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta … pe pământ” — pentru că aceasta implică ceea ce declară apostolul în mod clar, că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 1 Tim. 2:4.(l) Împăcarea, în ambele ei faze — mulţumirea Dreptăţii şi aducerea la armonie sau la unitate cu Dumnezeu a tuturor creaturilor Sale, care sub lumină şi cunoştinţă deplină se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ — va fi terminată la sfârşitul Veacului Milenar, când toţi cei care vor respinge voit şi conştient favoarea divină oferită prin Cristos „vor fi nimiciţi din mijlocul poporului” cu „o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” — cu o nimicire din care nu va mai fi speranţă de restabilire printr-o înviere viitoare. Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9.(m) Atunci marea lucrare a Împăcării va fi completată şi toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite în armonie cu Dumnezeu, lăudându-L pentru toată generozitatea şi harul Său prin Cristos; şi nu va mai fi nici moarte, nici suspin, nici durere, deoarece lucrurile dintâi vor fi trecut — ca rezultat al operei de Împăcare, începută prin satisfacerea Dreptăţii prin jertfa Răscumpărătorului nostru şi terminată cu deplina reconciliere a tuturor celor găsiţi vrednici de viaţă veşnică.Oricum ar fi privit cuvântul Împăcare, trebuie să se admită că folosirea lui, cum este cazul între Dumnezeu şi om, implică o dificultate, o diferenţă, o opoziţie existentă între Creator şi creatură — altfel ei ar fi în unitate şi n-ar fi necesară lucrarea împăcării, nici din punctul de vedere al lui ((21)) Dumnezeu, nici al omului. Şi aici vedem în mod deosebit conflictul înverşunat care există între Biblie şi doctrina modernă a evoluţiei, care, în ultimii treizeci de ani mai ales, s-a infiltrat în credinţa creştinilor din toate denominaţiile şi care se vede mai marcant în şcolile teologice şi în principalele amvoane ale creştinătăţii.Teoria Evoluţiei neagă căderea omului, neagă că el a fost vreodată în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; neagă că el a fost vreodată într-o stare potrivită pentru a fi încercat înaintea barei de judecată a Dreptăţii absolute; neagă că el a păcătuit vreodată într-o astfel de încercare şi că a fost condamnat vreodată la moarte. Ea pretinde că moartea, departe de a fi o pedeapsă, este doar un alt pas în procesul evoluţiei; ea susţine că omul, în loc să cadă de la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în păcat şi degradare, s-a ridicat de la starea de maimuţă tot mai mult, la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Alţi paşi logici ai acestei teorii ar fi, evident, să nege că ar putea fi vreo dreptate din partea lui Dumnezeu în faptul că l-a condamnat pe om pentru că s-a ridicat de pe un plan inferior pe unul superior, şi în consecinţă să nege că Dreptatea ar putea accepta o jertfă pentru păcat în folosul omului, când n-a existat din partea omului nici un păcat ca să ceară o astfel de jertfă. În conformitate cu această idee, se pretinde că Cristos n-a fost o jertfă pentru păcat, n-a fost un sacrificiu pentru păcate — decât doar în acelaşi sens, spun ei, în care orice patriot ar putea fi un sacrificiu pentru ţara sa, adică, El Şi-a dat viaţa ajutând la ridicarea omenirii spre libertăţi şi privilegii mai mari.Dar noi aflăm că Cuvântul lui Dumnezeu contrazice în mod absolut toată această teorie, aşa încât nu este posibilă nici o armonie între învăţătura Scripturii şi învăţătura Evoluţiei — pe nedrept numită ştiinţă. În măsura în care cineva crede teoria Evoluţiei, nu crede teoria Scripturii; şi totuşi găsim un număr mare de creştini străduindu-se şi încercând în zadar să armonizeze aceste învăţături contrare. În măsura în care susţin teoria Evoluţiei, în acea măsură sunt departe de singura ((22)) temelie a credinţei pe care a prevăzut-o Dumnezeu; în acea măsură sunt pregătiţi şi pentru alte erori, pe care Adversarul sigur le va aduce în atenţia lor, erori prezentate din punctul de vedere al înţelepciunii lumeşti cu atâta putere încât ar înşela, dacă ar fi posibil, chiar şi pe cei aleşi. Dar chiar cei aleşi vor avea „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; chiar cei aleşi vor ţine la doctrina Împăcării aşa cum este prezentată în Scripturi; chiar cei aleşi vor fi astfel apăraţi împotriva oricărui punct şi al oricărui aspect al teoriei Evoluţiei, pentru că, chiar cei aleşi vor fi învăţaţi de Dumnezeu, în special în privinţa acestei doctrine a Împăcării, care stă la însăşi temelia religiei revelate şi a credinţei creştine.Scripturile mărturisesc în mod clar că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa — mintal şi moral; că omul, o fiinţă pământească, a fost chipul sau asemănarea morală şi intelectuală a Creatorului său, care este o fiinţă spirituală. Ele spun despre legătura lui cu Creatorul la început; spun că Creatorul l-a aprobat ca operă a Sa şi l-a declarat ca „foarte bun”, foarte acceptabil, foarte plăcut; ele arată că oferta vieţii sau morţii a fost pusă în faţa lui Adam cel perfect, şi că atunci când el a devenit un încălcător, acesta a fost un act conştient şi voit, deoarece se spune că Adam „nu a fost amăgit”. Ele spun despre începutul executării pedepsei morţii. Ele înregistrează continuarea sentinţei morţii asupra neamului omenesc de-a lungul secolelor. Ele arată cum Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam cel credincios scopul Său, intenţia Sa, ca mai târziu, nu imediat, să aducă o binecuvântare pentru omenire, despre care a declarat că o blestemase cu sentinţa morţii. Gen.1:31; 2:17; 3:23; 1 Tim. 2:14; Gen. 12:3; 18:18; 3:17.Deoarece blestemul sau pedeapsa păcatului a fost moartea, binecuvântările promise implicau viaţă din morţi, viaţă mai îmbelşugată; şi promisiunea făcută lui Avraam a fost că, într-o manieră neexplicată, Mântuitorul care va îndeplini această lucrare de binecuvântare a lumii va trebui să vină prin urmaşii ((23)) lui Avraam. Aceleaşi promisiuni le-au fost repetate mai mult sau mai puţin clar lui Isaac, lui Iacov şi copiilor lui Israel. Profeţii de asemenea au declarat că viitorul Mesia trebuia să fie un Miel înjunghiat, o jertfă pentru păcat, unul care trebuia să „Se dea pe Sine Însuşi la moarte” pentru păcatele noastre, şi nu pentru ale Sale. Ei au descris şi rezultatul sacrificiului Său pentru păcate, în gloria şi binecuvântarea care trebuie să urmeze, spunând cum în cele din urmă Împărăţia Sa va birui, şi, ca Soare al Dreptăţii, El va aduce în lume ziua cea nouă de binecuvântare, viaţă şi bucurie, care va risipi întunericul, negura şi tristeţea nopţii de plâns care predomină acum ca rezultat al păcatului originar şi al căderii, precum şi al tendinţelor rele moştenite. Isaia 53:10-12; 35; 60; 61.Apostolul Petru, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, departe de a ne spune că omul a fost creat pe planul maimuţei şi că s-a ridicat la gradul actual de dezvoltare şi în cele din urmă va ajunge la perfecţiune prin acelaşi proces de evoluţie, arată, dimpotrivă, o învăţătură contrară, spunându-ne că Cristos a murit pentru păcatele noastre, şi că, drept consecinţă a răscumpărării îndeplinite prin sacrificiul Său, pentru omenire vor veni în cele din urmă, la a doua venire a Domnului, marile timpuri de înviorare — timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care, spune el, „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Oricine se gândeşte că apostolul Petru a predicat o doctrină a evoluţiei când a predicat evanghelia restabilirii, acela trebuie să-şi fi închis ochii şi să-şi fi oprit funcţionarea facultăţilor de gândire, fiindcă, dacă starea originară a omului a fost cea de maimuţă, sau oricare alta inferioară stării noastre prezente, apostolul ar fi fost cel mai nechibzuit să prezinte timpurile restabilirii ca o mare speranţă şi perspectivă, pentru că restabilire înseamnă restaurarea stării care a existat înainte.Dimpotrivă, cuvintele apostolului sunt cu totul în dezacord şi opuse teoriei evoluţiei, şi în cea mai strictă armonie cu doctrina Împăcării, reconcilierii şi restabilirii — în cea mai ((24)) strictă armonie cu învăţătura scripturală că omenirea a fost vândută păcatului, oamenii au devenit robi ai păcatului şi au suferit degradarea păcatului ca rezultat al neascultării originare a tatălui Adam şi al pedepsei cu moartea. Restabilirea, veştile bune pe care le-a predicat Petru, implică faptul că a fost pierdut ceva bun, mare şi valoros, că acesta a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos şi că va fi restabilit la a doua venire a lui Cristos ca rezultat al acestei răscumpărări. Iar referinţa apostolului la profeţi, declarând că aceste timpuri de restabilire au fost menţionate de către toţi cei care au fost sfinţi, implică în mod clar că speranţa restabilirii este singura speranţă oferită lumii prin inspiraţie divină.La fel, toţi apostolii au indicat în urmă spre căderea din favoare divină şi spre crucea lui Cristos ca fiind punctul de reconciliere în privinţa Dreptăţii divine, şi înainte spre Veacul Milenar ca fiind timpul de binecuvântare a întregii lumi, cu ocazii de cunoştinţă şi ajutor pentru împăcarea lor cu Dumnezeu. Toţi arată că veacul prezent este timpul pentru adunarea Bisericii alese ca să fie asociată cu Mesia („preoţimea Sa împărătească” şi „poporul Său”), ca să coopereze cu El ca „mireasa” Sa, „trupul” Său, în lucrarea de acordare a binecuvântărilor restabilirii asigurate pentru lume prin sacrificiul terminat la Calvar.Să remarcăm cuvintele apostolului Pavel cu privire la aceasta: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume” — şi ca rezultat al păcatului a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci [prin moştenirea păcatului şi a dispoziţiilor păcătoase] toţi au păcătuit. Apostolul Pavel evident n-a fost evoluţionist, după cum n-a fost nici apostolul Petru şi nici profeţii. Să remarcăm speranţa pe care el o prezintă ca fiind însăşi esenţa Evangheliei, spunând: „Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Decicu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi ((25)) mântuiţi prin El de mânie” (Rom. 5:8, 9). Aici este o declaraţie specifică, anume că omenirea a fost sub mânia divină; că puterea mântuitoare a fost sângele lui Cristos, sacrificiul dat de El în favoarea noastră, şi că acest sacrificiu a fost o expresie a dragostei şi harului divin. Apostolul continuă să arate lucrarea Împăcării şi restabilirea care va urma ca rezultat, spunând: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală [neascultarea lui Adam] a venit condamnarea [sentinţa morţii] peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate [anularea sentinţei] a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [Adam] cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi [toţi care au fost în el], tot aşa, prin ascultarea Unuia singur [Isus] cei mulţi [toţi cei care în cele din urmă se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ] vor fi făcuţi drepţi”. Rom. 5:12, 18, 19.Acelaşi apostol, în multe alte discursuri pline de măiestrie şi logică, prezintă ideea că Împăcarea, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, este un lucru al trecutului — terminat atunci când „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”, pe când eram noi încă păcătoşi (Rom. 5:10). Prin aceasta, evident el nu se referă la o lucrare îndeplinită în păcătos, împăcarea păcătosului cu Dumnezeu, pentru că el o declară invers, şi spune că ea a fost îndeplinită, nu în noi, ci de către Cristos pentru noi, şi în timp ce noi eram păcătoşi. Să remarcăm de asemenea că în diferitele sale discursuri erudite şi logice el arată o lucrare de binecuvântare pentru lume, care să fie îndeplinită prin Biserica glorificată, sub Cristos, Capul ei stabilit divin, arătând că aceasta va consta în aducerea lumii la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos, şi că astfel toţi cei care vor vrea din omenirea răscumpărată se vor putea întoarce la împăcare cu Creatorul lor în timpul Împărăţiei Milenare — la o restabilire a favorii divine pierdute în Eden.Ca o ilustraţie a acestui punct, remarcăm argumentul din Romani 8:17-24. Aici apostolul în mod clar marchează ca ((26)) separate mântuirea Bisericii şi mai apoi mântuirea sau eliberarea lumii, a „creaţiei care suspină”. El atrage atenţia asupra Bisericii, ca viitori moştenitori împreună cu Cristos, care, dacă sunt credincioşi în suferinţă cu El în timpul prezent, Îi vor împărtăşi în cele din urmă gloria în Împărăţia Sa. El ne asigură că aceste suferinţe din prezent nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria care va fi descoperită curând în noi. Şi apoi el continuă şi spune că această glorie care va fi descoperită în Biserică după ce suferinţele ei se vor sfârşi este baza tuturor aşteptărilor arzătoare ale creaţiei care suspină — ale cărei dorinţe şi speranţe îşi aşteaptă în mod necesar realizarea în timpul când vor fi descoperiţi sau arătaţi fiii lui Dumnezeu.Acum fiii lui Dumnezeu nu sunt descoperiţi; lumea nu-i cunoaşte, întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Învăţătorul lor; şi deşi lumea într-adevăr aşteaptă cu o speranţă vagă vârsta de aur a binecuvântării, apostolul arată că toate dorinţele lor arzătoare trebuie să aştepte timpul când Biserica, fiii lui Dumnezeu vor fi glorificaţi şi se vor manifesta ca împăraţi şi preoţi prin hotărârea lui Dumnezeu, care vor domni peste pământ în timpul Veacului Milenar, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform bogăţiilor harului divin, descoperite de către Dumnezeu în făgăduinţa Sa făcută lui Avraam, zicând: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine … şi în sămânţa ta”. Gal. 3:8, 16, 29.Apostolul continuă să arate că omenirea în general, creaţia pământească inteligentă, a fost supusă slăbiciunii („deşertăciunii”) prin ereditate, prin păcatul tatălui Adam, potrivit providenţei divine, însă ea nu este lăsată fără speranţă, deoarece tot prin aranjamentul divin a fost prevăzut un sacrificiu pentru păcate şi s-au făcut pregătiri ca în cele din urmă omenirea în general să poată fi emancipată, eliberată de robia păcatului şi de pedeapsa lui, moartea, şi să poată ajunge la libertatea glorioasă (de sub boală, durere, necaz şi tristeţe) care este libertatea tuturor celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu. De pe acest plan al stării de fii şi de la această „libertate” a căzut ((27)) omenirea prin neascultare, şi pe acelaşi plan al stării de fii umani vor fi ei privilegiaţi să se întoarcă, drept rezultat al marii jertfe pentru păcat de la Calvar şi al completării lucrării de Împăcare în ei, reconciliindu-i cu legea divină prin Răscumpărătorul, ca Marele Profet, antitipul lui Moise (Fapt. 3:22, 23). Apostolul de asemenea arată că Biserica, care a primit deja Împăcarea (a acceptat aranjamentul divin) şi a venit în armonie cu Dumnezeu şi a fost făcută posesoarea celor dintâi roade ale spiritului, cu toate acestea, datorită împrejurărilor, de asemenea suspină şi îşi aşteaptă partea din lucrarea terminată a Împăcării, prin primirea ei completă în favoarea divină, prin eliberarea corpului lui Cristos, a Bisericii, la prima înviere. Rom. 8:23-25.Aceste două aspecte ale Împăcării: (1) corectarea a ceea ce era greşit şi (2) aducerea celor despărţiţi în armonie, sunt arătate în oferirea divină a Noului Legământ, al cărui mijlocitor este Isus Cristos, Domnul nostru. Când tatăl Adam era perfect, în armonie completă cu Creatorul său şi supus tuturor poruncilor Lui, între ei era implicat un legământ, chiar dacă n-a fost exprimat formal; faptul că tatălui Adam i-a fost dată viaţa în perfecţiunea ei şi pe lângă aceasta i-a fost dată stăpânirea peste toate animalele, peste peşti şi peste păsări şi peste tot pământul ca teritoriu al stăpânirii sale, şi mai mult, faptul că se spusese că dacă prin neascultare îşi va încălca credincioşia faţă de Marele Împărat, Iehova, el îşi va pierde viaţa şi va invalida toate acele drepturi şi binecuvântări care-i fuseseră acordate — aceasta a implicat, zicem noi, un legământ sau un acord din partea lui Dumnezeu cu creatura Sa, că viaţa lui era veşnică, dacă nu schimba situaţia prin neascultare şi nu aducea asupra lui o sentinţă de moarte.Neascultarea lui Adam şi pedeapsa cu moartea l-ar fi lăsat cu totul neajutorat, dacă Atotputernicul nu S-ar fi îngrijit de recuperarea rasei prin Noul Legământ, iar Noul Legământ, după cum arată apostolul, are un mijlocitor — Dumnezeu, pe de o parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu păcătosul; ((28)) păcătosul, pe de altă parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu Dumnezeu. Dar înainte ca Domnul nostru Isus să poată deveni Mijlocitorul, El trebuie să facă o lucrare pentru omenire, care în această ilustraţie este reprezentată ca o pecetluire a Noului Legământ cu sângele Său preţios — „Sângele legământului celui nou” (Mat. 26:28; Marcu 14:24; Evr. 7:22; 9:15-20). Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în dreptate, nu poate nici primi, nici avea de-a face cu păcătosul, nici direct, nici indirect printr-un mijlocitor, aşa încât să-i dea păcătosului o eliberare de sentinţa morţii şi reconcilierea cu El, împreună cu binecuvântarea însoţitoare, darul vieţii veşnice — decât dacă mai întâi este recunoscută şi mulţumită Justiţia divină. Prin urmare, Domnul nostru Isus, plătind pedeapsa noastră prin moartea Sa, a făcut posibilă sigilarea Noului Legământ între Dumnezeu şi om, sub ale cărui condiţii toţi care vin la Dumnezeu prin El, mijlocitorul, sunt acceptabili.Reconcilierea cu Dumnezeu, împăcarea cu El, a fost imposibilă înainte de a fi mai întâi asigurată răscumpărarea cu sângele preţios, pentru ca acela care caută împăcarea să se poată apropia de Dumnezeu prin mijlocitorul Noului Legământ: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). De aceea, cel mai înalt privilegiu al celor mai favorizaţi din neamul omenesc, înainte de începerea sacrificiului lui Cristos, a fost cel de „servitori” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu — nici unuia nu i s-a putut acorda înaltul privilegiu de fiu (cu toate câte implică acesta în privinţa favorii divine şi a vieţii veşnice) şi nici unul n-a fost astfel recunoscut (Ioan 1:12; Mat. 11:11). Astfel se va vedea că cei care ignoră jertfa pentru păcat şi aspectele Împăcării legate de satisfacerea Dreptăţii, ignoră părţi importante şi indispensabile — aspecte primordiale şi fundamentale. Dar nu greşesc mai puţin aceia care, în timp ce recunosc sacrificiul lui Cristos ca sacrificiul Ispăşirii pentru sigilarea Noului Legământ, ignoră o lucrare de reconciliere în privinţa oamenilor, prin care ((29)) oamenii trebuie să fie aduşi iarăşi în armonie cu Dumnezeu, prin lucrarea Noului Legământ.Această operă a Împăcării, în privinţa omenirii, nu poate fi împlinită instantaneu şi prin credinţă. Ea poate începe într-un moment şi prin credinţă, iar împăcarea între păcătos şi Atotputernicul poate fi împlinită socotit prin credinţă, dar sfera Împăcării intenţionate de Dumnezeu este mai mare şi mai înaltă decât aceasta. Aranjamentul Lui este ca aceia din rasa umană care doresc să revină la împăcare cu El (şi cu legea Sa dreaptă) vor fi acceptaţi în mod socotit prin Mijlocitorul lor, dar nu vor fi primiţi pe deplin şi complet (de către Tatăl) atâta timp cât sunt în realitate imperfecţi. Ca atare, în timp ce opera Mijlocitorului (Cap şi „corp”) este să vestească omenirii faptul că Dumnezeu a dat o jertfă pentru păcat prin care El poate să fie drept şi totuşi poate primi pe păcătos înapoi în armonie cu El, şi că acum El este dispus să acorde binecuvântarea stării de fiu cu viaţa ei veşnică şi cu eliberarea de stricăciune, opera Lui este şi să clarifice întregii omeniri că această ofertă de mântuire este un mare dar şi ar trebui să fie prompt acceptată, iar condiţiile ei sunt doar un serviciu înţelept; şi mai mult decât atât, opera Mijlocitorului ca reprezentant al Tatălui este şi aceea de a restabili în mod real — mintal, moral şi fizic omenirea restituită — pe toţi aceia care vor primi slujirea Sa şi I se vor supune. Astfel opera Mijlocitorului va avea în final ca rezultat o împăcare reală între Dumnezeu şi cei pe care Mijlocitorul îi va restabili la perfecţiune.Acestei mari opere a Mijlocitorului i-a fost destinat întregul Veac Milenar; pentru acest scop Împărăţia lui Mesia va fi stabilită pe pământ cu toată puterea şi autoritatea; pentru acest scop El trebuie să domnească, pentru a nimici orice influenţă rea care ar împiedica lumea să vină la cunoştinţa acestui binevoitor adevăr al dragostei şi îndurării divine, a acestei prevederi sub Noul Legământ, că „oricine vrea” se poate întoarce la Dumnezeu. Dar în timp ce marele Mijlocitor astfel va primi, va binecuvânta şi va restabili, sub condiţiile ((30)) Noului Legământ, pe toţi cei care vor dori părtăşie cu Dumnezeu prin El, va distruge dintre oameni cu o distrugere veşnică pe toţi aceia care sub ocaziile favorabile ale acelei Împărăţii Milenare vor refuza oferta divină de reconciliere. Fapt. 3:23; Mat. 25:41, 46; Apoc. 20:9, 14, 15; Prov. 2:21, 22.Încheierea Veacului Milenar va veni după ce acesta va fi îndeplinit toată opera de mijlocire pentru care a fost intenţionat şi fixat. Atunci funcţia mijlocitoare a lui Cristos va înceta fiindcă nu vor mai fi răzvrătiţi, nu vor mai fi păcătoşi. Toţi cei dornici de armonie cu Dumnezeu o vor fi atins în mod perfect; iar toţi păcătoşii cu voia vor fi fost îndepărtaţi de la viaţă până la timpul acela. Atunci va fi împlinită profeţia Domnului nostru că toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite lăudând pe Dumnezeu; şi atunci va fi împlinită promisiunea divină că nu va mai fi moarte, nici suspin şi nici plâns, pentru că lucrurile (condiţiile) anterioare vor fi trecut. Apoc. 21:4; Ps. 67.Când marele Mijlocitor-Împărat va preda Tatălui întreaga Sa operă terminată, predându-Şi funcţia şi Împărăţia aşa cum explică apostolul (1 Cor. 15:24-28), ce rezultate durabile putem aştepta să dovedească pentru omenire marea operă răscumpărătoare a Mijlocitorului?Aceasta va fi realizat:(1) Pecetluirea Noului Legământ cu sângele Său preţios, făcând ca prevederile lui îndurătoare să fie posibile pentru toată omenirea.(2) Reconcilierea sau aducerea înapoi în armonie cu Dumnezeu a unei „turme mici”, a „unei preoţimi împărăteşti”, zeloşi pentru fapte bune — dispuşi să-şi dea viaţa în serviciul lui Dumnezeu; care, fiind astfel asemănări ale Mântuitorului lor, vor avea prin aranjament divin privilegiul să fie împreună-moştenitori în Împărăţia Milenară şi părtaşi naturii Sale divine. 1 Pet. 2:9, 10; Tit 2:14; Rom. 8:29.(3) Reconcilierea, restabilirea deplină a unui pământ plin de fiinţe umane perfecte, fericite — toată omenirea găsită dornică de favoare divină în condiţiile divine: pe aceştia ((31)) Mijlocitorul îi va preda Tatălui, nu numai deplin restabiliţi, dar şi instruiţi în dreptate şi autocontrol şi plini de spiritul loialităţii faţă de Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, şi stăpâniţi de roadele lui binecuvântate — blândeţe, răbdare, bunăvoinţă, evlavie — iubire. În această stare ei vor fi într-adevăr fără pată şi ireproşabili, precum şi în stare să reziste la orice încercare.(4) Nimicirea tuturor celorlalţi din omenire, ca nevrednici de altă favoare — a celor care îngreunează pământul, a căror influenţă n-ar putea fi benefică pentru alţii şi a căror existenţă mai departe n-ar slăvi pe Creatorul lor.Astfel, la încheierea Veacului Milenar, lumea va fi venit iarăşi pe deplin în favoare divină, pe deplin în unitate cu Dumnezeu, aşa cum omenirea a fost reprezentativ în armonie, în unitate cu Dumnezeu, în persoana lui Adam, înainte ca păcatul să fi intrat în lume: dar pe lângă aceasta, ei vor poseda o experienţă cât se poate de valoroasă, experienţa cu răul, deoarece prin aceasta vor fi învăţat o lecţie despre răutatea păcatului, şi despre înţelepciunea şi folosul dreptăţii şi a faptului că ea este de dorit. Mai mult, ei vor avea o creştere a cunoştinţei şi o exercitare mai largă a diferitelor talente şi capacităţi pe care le-a avut omul iniţial la creare, dar într-o stare nedezvoltată. Şi această lecţie va fi folositoare, nu numai omului, ci şi sfinţilor îngeri, care vor fi fost martorii unei ilustraţii a echilibrului Dreptăţii, Iubirii, Înţelepciunii şi Puterii divine într-o măsură în care altfel ei n-ar fi putut concepe că este posibil. Iar lecţia pe deplin învăţată de toţi, putem presupune, va rămânea pentru totdeauna, aplicabilă altor rase încă necreate, pe alte planete ale întinsului univers.Şi care va fi centrul acelei istorii spuse de-a lungul eternităţii? Va fi istoria marii răscumpărări sfârşite la Calvar şi a ispăşirii bazate pe acea dare a preţului corespunzător, care a demonstrat că Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu sunt cu exactitate egale.Având în vedere marea importanţă a acestui subiect al Împăcării şi având în vedere faptul că acesta este atât de ((32)) imperfect înţeles de către poporul Domnului, şi de asemenea având în vedere faptul că erorile susţinute în legătură cu alte subiecte împiedică o vedere corectă asupra acestui subiect important, în discutarea lui în acest volum ne propunem să acoperim o sferă largă şi să întrebăm:(1) În legătură cu Iehova, Autorul planului de Împăcare.(2) În legătură cu Mijlocitorul, care a făcut sacrificiul pentru Împăcare şi prin care sunt aplicate omenirii decăzute toate prevederile îndurătoare ale acestuia.(3) În legătură cu Spiritul sfânt, canalul sau mijlocul prin care îi sunt aduse omenirii binecuvântările reconcilierii cu Dumnezeu.(4) În legătură cu omenirea, pentru a cărei folos a fost întocmit acest mare plan de Împăcare.(5) În legătură cu răscumpărarea, centrul sau punctul axial al Împăcării.Luând aceste subiecte în această ordine, despre care noi credem că este cea cuvenită şi logică, sperăm să găsim declaraţia divină cu privire la aceste diferite subiecte aşa de clară, aşa de puternică şi aşa de satisfăcătoare, încât să îndepărteze din minţile noastre mult din negura, taina şi concepţia greşită care au întunecat până acum acest subiect al Împăcării, de importanţă recunoscută. Dar pentru a obţine aceste rezultate de dorit nu trebuie să abordăm aceste subiecte împiedicaţi de crezurile sau părerile omeneşti. Trebuie să le abordăm neîmpiedicaţi de prejudecată, gata, dispuşi, ba chiar nerăbdători să fim învăţaţi de Dumnezeu; nerăbdători să ne dezvăţăm de orice am primit până acum numai prin propriile noastre presupuneri sau prin sugestiile altora, de orice nu este în armonie cu Cuvântul Domnului; nerăbdători de asemenea să avem tot sfatul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al acestui subiect. Tuturor celor care astfel vin, care astfel caută, care astfel bat, marele Învăţător le deschide calea şi ei „vor fi învăţaţi de Domnul”. Isa. 54:13.
Marea Piramida din Egipt
 MĂRTURIA COROBORATIVĂ A MARTORULUI ŞI PROFETULUI DE PIATRĂ AL LUI DUMNEZEU – MAREA PIRAMIDĂ DIN EGIPTPREFAŢĂ LA STUDIUL XUn comentariu favorabil asupra acestui capitol, pe când era în manuscris, de sub condeiul stimatului profesor C. Piazzi Smyth, F.R.S.E., F.R.A.S., fost astronom regal al ScoţieiFratele William M. Wright, aflând că a fost scris acest capitol despre Marea Piramidă, a cerut să-l citească înainte de a se tipări, deoarece el avea deja o cunoştinţă considerabilă despre Piramidă. Am acceptat cu bucurie, asigurându-l de dorinţa noastră de a avea toată critica posibilă. După ce a citit manuscrisul, fratele Wright a ajuns la concluzia că întrucât noi doream critică, cu cât poziţia criticului era mai înaltă cu atât era mai bine. În consecinţă a făcut o copie dactilografiată a manuscrisului şi cu permisiunea noastră a trimis-o profesorului C. Piazzi Smyth, căruia i se atribuie în general mai mare cunoştinţă despre construcţia şi măsurătorile Marii Piramide decât oricărui alt om din lume, cerându-i să examineze cu grijă manuscrisul şi să noteze pe el orice critică ar putea el avea în interesul adevărului. Răspunsul profesorului la acea scrisoare împreună cu copia manuscrisului care-i fusese trimisă, având pe ea remarcile lui critice, i-au fost trimise autorului. Am mulţumit fratelui Wright şi profesorului Smyth pentru bunăvoinţa lor şi am făcut corecţiile indicate, doar trei în total, care însă am avut plăcerea să constatăm că nu erau de importanţă specială. Numai una dintre critici era cu privire la măsurători şi ea arăta o diferenţă de numai un ţol, pe care am corectat-o bucuros.Gândind că poate fi interesantă pentru cititorii noştri, o redăm în continuare:((312))Scrisoarea profesorului C. Piazzi SmythClova, Ripon, Anglia, 21 decembrie 1890Către d-nul Wm.WrightDragă domnule: Citirea manuscrisului prietenului d-voastră C. T. Russell din Allegheny, Pa., a durat mai mult decât mi-aş fi dorit, dar acum am terminat o examinare destul de atentă a ei, cuvânt cu cuvânt. Şi aceasta a fost cel mai puţin ce puteam face, când d-voastră v-aţi dat osteneala să-l trimiteţi cu atâta grijă între coperţi de carton ca pachet recomandat, cu fiecare pagină netedă şi scrisă la maşină, nu cu mâna.La început am găsit doar greşeli de dactilografiere, dar pe măsură ce am înaintat în pagini, puterea, înţelegerea şi originalitatea autorului ieşeau la iveală magnific; şi nu puţine au fost fragmentele pe care aş fi fost bucuros să le copiez ca citate, cu nume, în următoarea ediţie posibilă a propriei mele cărţi despre Piramidă. Dar desigur n-am făcut nimic de felul acesta, şi voi aştepta cu deplină răbdare şi în cea mai mulţumită stare a minţii până când autorul Studiilor în Scripturi îşi va alege timpul pentru publicare. Aşa că acum remarc doar că el este bun şi nou în multe din cele pe care le spune asupra cronologiei diferitelor părţi ale Piramidei, în special asupra Primului Pasaj Ascendent şi a Dopului de Granit; asupra Marii Galerii, ilustrând viaţa Domnului; asupra paralelismului dintre Camera Regelui cu granitul ei, şi Tabernacol cu aurul lui; şi în general asupra confirmărilor sau armoniilor strânse dintre Scriptură şi Marea Piramidă, care sunt bine comentate.Între timp, se pare că vă sunt îndatorat pentru cadoul amabil pe care mi l-aţi făcut cu mult timp în urmă, constând în primele două volume ale Studiilor în Scripturi. La timpul acela n-am mers mai departe de prima jumătate a primului volum, găsind subiectul, după cum am gândit, nu atât de nou pe cât mă aşteptasem. Dar după ce am profitat, aşa cum sper, atât de mult de o citire completă a acestui capitol avansat despre Piramidă din volumul al treilea, trebuie să reiau primele două volume de la capăt.Coletul va fi restituit între coperţile lui, recomandat. Rămân, cu multe mulţumiri,al dumneavoastră cu respect, C. Piazzi Smyth((313))STUDIUL XMĂRTURIA MARTORULUI ŞI PROFETULUI DE PIATRĂ AL LUI DUMNEZEU, MAREA PIRAMIDĂ DIN EGIPTDescrierea generală a marii piramide — De ce este de interes special pentru creştini — Marea Piramidă, un mare depozit de Adevăr — Ştiinţific, istoric şi profetic — Aluziile Bibliei la ea — De ce, când şi de cine a fost construită — Importanţa amplasării ei — Lecţiile ei ştiinţifice — Mărturia ei în legătură cu planul de mântuire — Planul Veacurilor — Indicarea morţii şi învierii lui Cristos — Mersul în jos al lumii, care se sfârşeşte într-un mare timp de necaz — Natura necazului — Mişcarea Marii Reforme marcată — Lungimea Veacului Iudeu indicată — „Chemarea de sus” a Bisericii Evanghelice arătată — Cursul consacrării Bisericii — Sfârşitul chemării de sus marcat — Data Venirii a Doua a lui Cristos — Cum sunt indicate binecuvântările restabilirii pentru lume — Cursul lumii în timpul Veacului Milenar — Sfârşitul lui — Contrastul între cele două stări, umană şi spirituală, aşa cum este indicat în piramidă — Piramida respinge ateismul, necredinţa şi toate teoriile evoluţiei, şi confirmă atât planul din Biblie cât şi timpurile şi perioadele lui„În vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în ţara Egiptului şi la hotar va fi un stâlp de aducere aminte pentru Domnul. Acesta va fi pentru Domnul oştirilor un semn şi o mărturie în ţara Egiptului.” Isa. 19:19, 20.ANTICII relatau despre şapte minuni ale lumii şi chiar în capul listei numeau Marea Piramidă de la Gizeh. Ea este situată în Egipt, nu departe de oraşul actual Cairo. Nici o altă clădire din lume n-o egalează ca mărime. Unul dintre oamenii importanţi în domeniul granitului din această ţară, care a examinat personal Marea Piramidă, spune: „În ((314)) Piramidă sunt blocuri de piatră care cântăresc de trei sau de patru ori cât unul dintre obeliscuri. Am văzut o piatră a cărei greutate estimată era de 880 de tone. Sunt în ea pietre de treizeci de picioare î9,14 mş lungime care se îmbină atât de strâns încât poţi trece lama unui cuţit pe suprafaţă fără să descoperi spaţiul dintre ele. Acestea nu sunt zidite cu mortar. Nu există acum utilaje atât de perfecte care să facă două suprafeţe de treizeci de picioare lungime să se îmbine aşa cum se îmbină aceste minunate pietre din Marea Piramidă”. Ea acoperă o suprafaţă de circa treisprezece acri[5,2609 ha]. Are înălţimea de 486 picioare [148,13 m] şi lăţimea la bază de 764 picioare [232,86 m]. Se estimează că Marea Piramidă cântăreşte şase milioane de tone şi că pentru a o muta s-ar cere şase mii de locomotive cu aburi, fiecare trăgând o mie de tone. De fapt bogăţia Egiptului nu este suficientă să plătească pe muncitorii care ar demola-o. Din aceste fapte este evident că oricine a fost marele ei proiectant, el a intenţionat ca ea să fie un monument durabil.Văzută din oricare punct de vedere am vrea, Marea Piramidă este cu siguranţă cea mai remarcabilă clădire din lume; dar în lumina unei investigaţii care s-a desfăşurat în ultimii treizeci şi doi de ani, ea dobândeşte un nou interes pentru fiecare creştin avansat în studiul Cuvântului lui Dumnezeu; căci ea pare să înveţe într-un fel remarcabil, în armonie cu toţi profeţii, o schiţă a planului lui Dumnezeu, trecut, prezent şi viitor.Ar trebui reţinut că în afară de Marea Piramidă la care se face referire aici, sunt şi altele, unele de piatră altele de cărămidă; dar toate sunt numai încercări de a o copia şi îi sunt inferioare din toate punctele de vedere — în mărime, în precizie şi în aranjamentul interior. Şi de asemenea, s-a demonstrat că, spre deosebire de Marea Piramidă, ele nu conţin aspecte simbolice, ci evident au fost plănuite şi folosite ca morminte pentru familiile regale ale Egiptului.Marea Piramidă însă se dovedeşte a fi un depozit de adevăr important — ştiinţific, istoric şi profetic — şi mărturia ei se ((315)) găseşte a fi în acord perfect cu Biblia, exprimând caracteristicile proeminente ale adevărurilor ei în simboluri frumoase şi potrivite. Ea nu este nicidecum o adăugire la revelaţia scrisă: acea revelaţie este completă şi perfectă şi nu necesită nici o adăugire. Dar ea este o puternică mărturie care confirmă planul lui Dumnezeu; şi puţini cercetători o pot examina cu atenţie, remarcând armonia mărturiei ei cu cea a Cuvântului scris, fără să aibă impresia că construcţia ei a fost plănuită şi dirijată de aceeaşi înţelepciune divină, şi că este stâlpul de mărturie la care profetul face referire în citatul de mai sus.Dacă a fost construită sub îndrumarea lui Dumnezeu ca să fie unul dintre martorii Lui pentru oameni, am putea în mod raţional aştepta ceva aluzie la ea în Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Şi totuşi, deoarece în mod evident a fost parte din scopul lui Dumnezeu să ţină secret până la Timpul Sfârşitului aspecte ale planului despre care ea dă mărturie, ar trebui să ne aşteptăm ca orice referire la ea în Scripturi să fie, aşa cum este, cumva ascunsă — să fie recunoscută numai când este timpul să fie înţeleasă.Aşa cum s-a citat mai sus, Isaia vorbeşte despre un altar şi un stâlp în ţara Egiptului care „va fi pentru Domnul oştirilor un semn şi o mărturie în ţara Egiptului”. Şi contextul arată că va fi o mărturie în ziua când marele Mântuitor şi Eliberator va veni să sfărâme lanţurile opresiunii şi să pună în libertate pe captivii Păcatului — lucruri despre care Domnul nostru a predicat la prima venire a Sa (Luca 4:18). Sfera acestei profeţii nu este decât neclar văzută însă, până când Egiptul este recunoscut ca simbol sau tip al omenirii, plină de filosofii goale care numai întunecă înţelegerea, dar este ignorantă în privinţa luminii adevărate. După cum Israelul a simbolizat lumea care va fi eliberată din sclavia Păcatului de către marele antitip al lui Moise, şi a cărui jertfă pentru păcat a fost dată de antitipul lui Aaron, tot aşa Egiptul reprezintă imperiul Păcatului, stăpânirea morţii (Evr. 2:14), care de atâta timp îi ţine în ((316)) lanţurile sclaviei pe mulţi care vor fi bucuroşi să meargă să-L slujească pe Domnul sub conducerea unuia ca Moise, dar mai mare decât el. Fapt. 3:22, 23.În multe pasaje din Scriptură este indicat caracterul simbolic al Egiptului; de exemplu Osea 11:1 şi Matei 2:13-15. Aici, pe lângă faptul că Domnul nostru ca prunc a fost pentru o vreme în realitate în Egipt şi Israelul de asemenea a fost pentru o vreme în Egipt, există în mod evident şi o semnificaţie tipică. Fiul lui Dumnezeu a fost în lume un timp pentru cei pe care a venit să-i răscumpere şi să-i elibereze; dar El a fost chemat afară din ea — din Egipt — la natura mai înaltă, divină. La fel cei care sunt chemaţi să fie fraţii Săi şi comoştenitori cu El, „mădularele trupului Său”, Israelul adevărat al lui Dumnezeu, sunt chemaţi din Egipt; şi Învăţătorul mărturiseşte: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”.Isaia (31:1, 3), referindu-se la marele necaz acum iminent, spune: „Vai de cei care se coboară în Egipt [în lume] după ajutor [după idei şi planuri omeneşti şi după sfat cum ar trebui să acţioneze în criza acestei zile mari], care depind de cai [care se străduiesc încă să-şi menţină ideile doctrinare vechi, false] şi se încred în mulţimea carelor [organizaţiilor omeneşti] şi în puterea călăreţilor [a marilor lideri ai doctrinelor false], dar nu privesc spre Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul [pentru că siguranţa şi victoria în această zi de necaz nu va fi cu mulţimea]! … Căci egiptenii sunt oameni, nu Dumnezeu, şi caii lor sunt carne, nu duh. Doar mâna [puterea Sa — puterea adevărului şi alte agenţii — aşa cum o va face curând] să-Şi întindă Domnul, şi ocrotitorul se va clătina, iar cel ocrotit [de puterile Egiptului — ideile lumii] va cădea şi vor pieri cu toţii”.După ce toate planurile şi proiectele omeneşti vor fi dat greş şi când oamenii îşi vor fi aflat propria lor păcătoşenie şi neajutorare, ei vor începe să strige către Domnul după ((317)) ajutor. Atunci Iehova Se va arăta ca mare Mântuitor; şi El a pregătit deja Marea Piramidă ca parte a mijlocului Său de convingere a lumii privind înţelepciunea Sa, preştiinţa Sa şi harul Său. „Acesta va fi pentru Domnul oştirilor un semn şi o mărturie [o mărturie pentru preştiinţa Sa şi pentru îndurătorul Său plan de mântuire, cum vom vedea îndată] în ţara Egiptului. Ei [egiptenii — sărmana lume, în timpul marelui timp de necaz care vine] vor striga către Domnul din cauza asupritorilor şi El le va trimite un mântuitor şi un apărător, care să-i salveze. Atunci Domnul Se va descoperi egiptenilor [lumii] şi egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea [în Ziua Milenară — la sfârşitul timpului de necaz]. Vor aduce jertfe şi daruri de mâncare, vor face jurăminte Domnului şi le vor împlini. Astfel, Domnul va lovi pe egipteni [lumea — în marele timp de necaz chiar aproape], îi va lovi, dar îi va vindeca. Ei se vor întoarce la Domnul, care-i va asculta şi-i va vindeca.” Isa. 19:19-22.În timp ce dovada suplimentară, întăritoare, dată de Marea Piramidă la Cuvântul scris al lui Dumnezeu va fi o nouă cauză de bucurie pentru sfinţi, este evident că mărturia ei este intenţionată mai cu seamă pentru omenire în timpul Veacului Milenar. Mărturia acestui martor special şi remarcabil va da omenirii o nouă bază pentru credinţă, iubire şi zel, când la timpul cuvenit inimile oamenilor vor fi pregătite pentru adevăr. Este remarcabil de asemenea că (precum Planul Veacurilor din Cuvântul scris) acest „Martor” de piatră a păstrat tăcerea până acum, când mărturia lui va fi în scurt timp dată (Egiptului) lumii. Dar sfinţii, prietenii lui Dumnezeu de care El nu va ascunde nimic, au privilegiul să audă acum mărturia acestui martor, înainte ca mintea lumească să fie gata să-i aprecieze mărturiile. Numai când cineva este gata să-L asculte pe Domnul poate să aprecieze mărturia Lui.((318))Ieremia (32:20), când vorbeşte despre marile fapte ale lui Dumnezeu, declară că El a „făcut semne şi minuni până în ziua de azi, în ţara Egiptului”. Dumnezeu a arătat semne şi minuni în Egipt când El l-a scos pe Israel în triumf; dar de asemenea El a „făcut semne şi minuni” care rămân chiar „până în ziua [noastră] de azi”. Noi credem că Marea Piramidă este principalul dintre aceste semne şi minuni; ea începe acum să le vorbească oamenilor de ştiinţă în propriul lor limbaj şi prin ei tuturor oamenilor.Întrebările şi declaraţiile Domnului către Iov (38:3-7) cu privire la Pământ îşi găsesc o remarcabilă ilustrare în Marea Piramidă, despre care se crede că reprezintă, prin ea însăşi şi prin măsurătorile ei, Pământul şi planul lui Dumnezeu referitor la el. Ilustraţia folosită este cea a unei clădiri, şi credem că ea se potriveşte numai unei construcţii în formă de piramidă. Limbajul, deşi se aplică în primul rând la Pământ, este alcătuit să se potrivească ilustraţiei date în Marea Piramidă. Mai întâi se remarcă pregătirea temeliei, stânca pe care este construită Marea Piramidă. Apoi aranjamentul dimensiunilor ei, o caracteristică foarte proeminent arătată în Marea Piramidă, care abundă în măsurători semnificative. „Cine a întins frânghia de măsurat peste el?” Perfecţiunea formei Marii Piramide şi exactitatea ei în toate privinţele atestă că zidirea ei a fost ghidată de un arhitect maestru. „Pe ce sunt sprijinite temeliile lui?” Marea Piramidă are patru pietre la colţuri fixate în stâncă solidă. „Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?” O piramidă are cinci pietre din capul unghiului, dar aici referirea este la o piatră din capul unghiului deosebită — piatra din vârf. La cele patru pietre de temelie fixate în stâncă s-a făcut referire deja, iar cea care rămâne este piatra din capul unghiului de la vârf. Aceasta este piatra cea mai remarcabilă din construcţie — ea însăşi o piramidă perfectă, liniile întregii construcţii se conformează ei. De aceea întrebarea cu privire la ea este semnificativă şi atrage atenţia asupra potrivirii ei ((319)) deosebite şi asupra înţelepciunii şi iscusinţei care a pregătit-o şi a pus-o ca piatră din vârf.Făcându-se referire la această construcţie în repetate rânduri în Scripturi, nu ne putem îndoi că, dacă va fi întrebat, acest „Martor” al Domnului din ţara Egiptului va da o astfel de mărturie care va onora pe Iehova şi va corespunde pe deplin Cuvântului scris al Său. Prezentăm astfel acest „Martor” pentru că inspiraţia mărturiei lui va fi fără îndoială la fel de mult contestată ca şi cea a Scripturilor de către prinţul întunericului, dumnezeul acestei lumi, şi de către cei pe care el îi orbeşte faţă de adevăr.De ce, când şi de către cine a fost construită Marea Piramidă?Această chestiune a fost mult discutată în ultimii ani, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi scriptural. Mii de ani na fost descoperit nici un răspuns satisfăcător la ea. Vechea teorie că ea a fost construită pentru a fi un cavou sau mormânt pentru un rege egiptean nu este vrednică de crezare; căci, aşa cum vom vedea, s-a cerut mai mult decât înţelepciunea zilelor noastre, ca să nu mai spunem nimic de cea a Egiptului de acum patru mii de ani, ca să se proiecteze o asemenea construcţie. Pe lângă aceasta, ea nu conţine nimic de genul unui sicriu, a unei mumii sau a unei inscripţii. Numai când am ajuns timpul numit în profeţia lui Daniel „timpul sfârşitului”, când cunoştinţa trebuia să crească şi când cei înţelepţi trebuiau să înţeleagă planul lui Dumnezeu (Dan. 12:4, 9, 10), secretele Marii Piramide au început să fie înţelese şi întrebările noastre au început să aibă un răspuns raţional.Prima lucrare de importanţă în acest subiect, care dovedeşte că Marea Piramidă posedă aspecte ştiinţifice, a fost a domnului John Taylor din Anglia, în 1859 d. Cr., iar de atunci multe minţi capabile s-au preocupat de studierea ((320)) mai departe a mărturiei acestui minunat „Martor”, în special de când profesorul Piazzi Smyth, astronom regal al Scoţiei, a vizitat-o, a făcut un studiu timp de mai multe luni asupra particularităţilor ei şi a dat lumii faptele remarcabile privind construcţia şi măsurătorile ei, precum şi concluziile lui asupra lor. Acestei lucrări erudite şi ştiinţifice „Our inheritance in the Great Pyramid” („Moştenirea noastră în Marea Piramidă”) îi suntem în special îndatoraţi pentru datele de care ne-am folosit în acest capitol. Ilustraţiile noastre sunt copii ale câtorva din cele douăzeci şi cinci de planşe cu care este împodobită ultima ediţie a acelei lucrări.La câţiva ani după întoarcerea profesorului Smyth, s-a făcut sugestia că Marea Piramidă este „Martorul” lui Iehova şi că ea este un martor la fel de important pentru adevărul divin cât şi pentru ştiinţa naturală. Acesta a fost un gând nou atât pentru profesorul Smyth cât şi pentru alţii. Sugestia a venit din partea unui tânăr scoţian, Robert Menzies, care, studiind învăţăturile ştiinţifice ale Marii Piramide, a descoperit că în ea coexistă învăţături profetice şi cronologice.Curând a devenit evident că scopul construirii ei a fost să dea o mărturie a planului divin de mântuire, şi în egală măsură mărturia înţelepciunii divine privind adevăruri astronomice, cronologice, geometrice şi alte adevăruri importante. Totuşi, nedesluşind sfera şi desăvârşirea planului de mântuire descoperit în Scripturi, aceşti domni n-au reuşit până acum să observe cele mai uimitoare şi mai frumoase trăsături ale mărturiei Marii Piramide în acestă direcţie, pe care noi acum o găsim a fi o foarte deplină şi completă confirmare a planului veacurilor şi a timpurilor şi perioadelor asociate cu el, aşa cum sunt învăţate în Scripturi şi prezentate în acest volum şi în volumele precedente ale seriei de Studii în Scripturi. Şi, mai mult, noi vedem că acest depozit de cunoştinţă, asemenea celei mai mari părţi a depozitului biblic, a fost ţinut pecetluit în mod intenţionat până când mărturia lui va fi necesară şi apreciată. Implică ((321)) aceasta că marele ei Arhitect a ştiut că va veni un timp când mărturia ei va fi necesară? Cu alte cuvinte, că va veni o vreme când Cuvântul scris al lui Dumnezeu nu va fi apreciat şi chiar existenţa lui va fi pusă sub semnul întrebării; când filosofia umană, sub numele de ştiinţă, va fi lăudată şi fiecare afirmaţie va fi supusă testelor ei? A decis Dumnezeu să Se dovedească pe Sine şi înţelepciunea Sa chiar prin aceste teste? Aşa ar părea. Această construcţie va face totuşi de ruşine înţelepciunea celor înţelepţi, ca un „Martor” pentru Domnul oştirilor —„În ziua aceea” — care a început deja.Profesorul Smyth a tras concluzia că Marea Piramidă a fost construită în anul 2170 î. Cr., ajungând la această concluzie în primul rând prin observaţii astronomice. Dânduşi seama că unghiurile pasajului ascendent corespund cu un telescop şi că „Pasajul de Intrare” corespunde cu „indicatorul” unui astronom, el s-a apucat să cerceteze către care stea anume putea el să indice cândva în trecut. Calculele au arătat că o stea, a Draconis, steauadragon, ocupase în ceruri o poziţie care privea direct în jos la intrare, la miezul nopţii echinocţiului de toamnă, în 2170 î. Cr. Apoi, considerându-se astronom la acea dată, cu indicatorul său fixat pe a Draconis, şi considerând pasajele ascendente ca şi cum ar fi un telescop, cu care ele seamănă mult, el a calculat ce constelaţie sau stea importantă ar fi fost în faţa telescopului său astfel fixat la data anumită arătată de indicatorul său, şi a găsit că trebuie să fi fost Pleiadele. O asemenea coincidenţă minunată l-a convins că data construirii Marii Piramide a fost indicată în acest fel; căci a Draconis este un simbol al păcatului şi al lui Satan, la fel cum Pleiadele sunt un simbol al lui Dumnezeu şi centrul universului. Marea Piramidă indică astfel că Arhitectul ei ştia despre larga răspândire a răului şi despre dominarea lui asupra cursului în jos al omenirii, şi indică de asemenea ce se află dincolo de orice vedere umană — că singura speranţă pentru rasă este în Iehova.((322))Această concluzie a profesorului Smyth, privind data construirii Marii Piramide, a fost din plin confirmată ulterior de anumite măsurători prin care Marea Piramidă îşi indică singură data construirii. Înţelegerea faptului că Marea Piramidă arată o înţelepciune a proiectului pe care egiptenii n-ar fi putut s-o aibă — o înţelepciune divină care trebuie să fi fost realizată sub supravegherea vreunui slujitor inspirat al lui Dumnezeu — a condus la presupunerea că Melhisedec a fost constructorul ei. El a fost „împăratul Salemului [adică împăratul păcii], preot al Dumnezeului Prea Înalt”, şi ca persoană şi tip a ocupat o poziţie atât de înaltă încât a fost un binecuvântător al lui Avraam, care de asemenea i-a plătit zeciuieli. Puţine lucruri putem cunoaşte despre aceasta, decât că Melhisedec a fost un rege mare şi paşnic şi că a trăit cam pe timpul acela şi nu departe de locul Marii Piramide.S-a presupus că Melhisedec, deşi nu era egiptean, a folosit forţă de muncă egipteană pentru construirea Marii Piramide. Şi în oarecare măsură tradiţiile Egiptului sprijină o asemenea teorie. Ele descoperă faptul că Egiptul a suferit o invazie deosebită cam pe timpul acela din partea unui popor pe care tradiţia îl numeşte doar hyksos (adică Regi păstori sau Regi paşnici). Aceşti invadatori se pare că n-au încercat să tulbure guvernarea generală a Egiptului, şi, după ce au stat o vreme cu un scop nerecunoscut de tradiţie, au părăsit Egiptul la fel de paşnic cum au venit. Se presupune că aceşti hyksos sau Regi paşnici îl includeau şi pe Melhisedec şi se crede că ei au fost constructorii Marii Piramide — altarul şi „Martorul” lui Dumnezeu în ţara Egiptului.Manetho, un preot şi scrib egiptean, este citat de Iosefus şi de alţii că a spus: „Am avut cândva un rege care se numea Timaus. Pe vremea aceea s-a întâmplat, nu ştiu cum, că divinitatea a fost nemulţumită de noi; şi atunci au venit din Răsărit, într-un fel ciudat, oameni de rasă umilă [nu erau războinici], hyksos, care au avut curajul să invadeze ţara noastră şi au supus-o cu uşurinţă prin puterea lor, fără luptă. Şi când i-au avut în mâinile lor pe conducătorii noştri, au demolat templele zeilor”.((323))

((324)) (325))Amplasarea ei specialăMarea Piramidă este situată pe un platou stâncos mai ridicat, dominând fluviul Nil, nu departe de oraşul Cairo, în Egipt. Un lucru remarcabil în legătură cu amplasarea ei este că delta Nilului formează o linie de coastă maritimă care are forma unui adevărat sfert de cerc, cu Marea Piramidă marcând unghiul interior.Relaţia Marii Piramide cu coasta a fost descoperită de domnul Henry Mitchell, hidrolog şef al Controlului de Coastă al Statelor Unite, care a vizitat Egiptul în 1868 ca să raporteze înaintarea Canalului Suez. Observaţia sa privind regularitatea curburii de-a lungul întregii coaste de nord a Egiptului l-a făcut să tragă concluzia că era indicat un punct central de origine fizică. Căutând acest mare centru, el l-a găsit marcat de Marea Piramidă, care l-a făcut să exclame: „Acest monument stă într-o poziţie fizică mai importantă decât orice altă clădire ridicată de om”.O linie trasă de la pasajul de intrare direct spre nord ar trece prin punctul cel mai nordic al coastei Egiptului; şi linii trase în continuarea diagonalelor nord-estică şi nord-vestică ale construcţiei, ar cuprinde ambele laturi ale deltei, incluzând astfel ţara în formă de evantai a Egiptului de Jos. (Vezi ilustraţia, pagina 323.) Construită la marginea cea mai de nord a platoului stâncos Gizeh şi privind peste acest sector sau ţară în formă de evantai deschis a Egiptului de Jos, se poate spune într-adevăr că este chiar la hotarul, precum şi în centrul ei convenţional, aşa cum este descrisă de profetul Isaia: „În vremea aceea va fi un altar pentru Domnul în ţara Egiptului şi la hotar va fi un stâlp [piramidă] de aducere aminte pentru Domnul. Acesta va fi pentru Domnul oştirilor ((326)) un semn şi o mărturie în ţara Egiptului”. Un alt fapt vrednic de luat în seamă este că Marea Piramidă este situată în centrul geografic al suprafeţei uscatului lumii — incluzând America de Nord şi de Sud, necunoscute timp de secole după amplasarea şi construirea Marii Piramide.Lecţiile ei ştiinţificeMarea Piramidă ne vorbeşte, nu prin hieroglife, nici prin desene, ci numai prin amplasarea, construcţia şi măsurătorile sale. Singurele semne sau figuri originale găsite au fost în „Camerele din Construcţie” deasupra „Camerei Regelui”; absolut nici unul din acestea nu se află în pasajele şi camerele propriu-zise ale Piramidei. Omitem lecţiile ştiinţifice ale Marii Piramide pentru economie de spaţiu, pentru că nici unul dintr-o sută de cititori obişnuiţi nu ar înţelege termenii ştiinţifici, aşa încât să aprecieze demonstraţiile, şi în special pentru că ele n-ar fi parte din evanghelie, pe care noi avem misiunea să o prezentăm. Este suficient deci numai să sugerăm felul în care ea îl învaţă pe omul de ştiinţă. De exemplu, s-a găsit că suma bazei celor patru feţe la nivelul „temeliilor” are atâţia coţi piramidali câte zile sunt în patru ani, până la fracţiune — incluzând fracţiunea anului bisect. Măsurătorile în diagonală la bază, de la nord-est la sud-vest şi de la nord-vest la sud-est, însumate, dau atâţia ţoli câţi ani sunt în ciclul precesional. Astronomii au conchis deja că acest ciclu este de 25.827 de ani şi Marea Piramidă confirmă concluzia lor. Distanţa până la Soare, se susţine, este indicată, prin înălţimea şi unghiul Marii Piramide, a fi de 91.840.270 de mile [146.944.432 km], care corespunde aproape exact cu ultimele cifre la care au ajuns astronomii. Până de curând astronomii calculaseră că această distanţă este între nouăzeci şi nouăzeci şi şase de milioane de mile [144-156.600.000 km], ultimul lor calcul şi concluzie fiind nouăzeci şi două de milioane [147.200.000 km]. Marea Piramidă are de ((327)) asemenea propriul ei fel de a indica cel mai corect standard al tuturor greutăţilor şi măsurilor, bazat pe mărimea şi greutatea Pământului, pe care se spune de asemenea că le indică.Comentând asupra mărturiei ştiinţifice şi a amplasării acestui maiestuos „Martor”, reverendul Joseph Seiss, doctor în teologie, sugerează:„Este un gând încă şi mai măreţ întruchipat în această construcţie minunată. Din cele cinci puncte ale ei este unul de importanţă specială, în care se termină toate laturile şi liniile ei exterioare. Este colţul din vârf, care îşi înalţă demnul său deget arătător către Soare la amiază, şi prin distanţa lui de la bază indică distanţa medie de la Pământ la acel Soare. Şi dacă ne întoarcem la data pe care o dă Piramida în sine şi căutăm spre ce indica acel deget la miezul nopţii, găsim un indiciu mult mai sublim. Ştiinţa a descoperit în sfârşit că Soarele nu este un centru mort, cu planete învârtindu-se în jurul lui, iar el însuşi staţionar. Acum este recunoscut că şi Soarele este în mişcare, ducând cu el splendida lui suită de comete, planete, sateliţii lui şi ai lor, în jurul unui alt centru încă mult mai mare. Astronomii nu sunt încă întru totul de acord ce şi unde este acel centru. Unii însă cred că au găsit că direcţia lui este Pleiadele şi în special Alcyone, steaua centrală dintre renumitele Pleiade. Onoarea de a fi făcut această descoperire îi revine distinsului astronom german, profesorul J. H. Maedler. Alcyone deci, după câte a putut ştiinţa să-şi dea seama, ar părea să fie „scaunul de domnie al miazănoaptei” în care întregul sistem al gravitaţiei îşi are sediul central şi din care Atotputernicul Îşi guvernează Universul. Şi aici se află minunatul fapt corespondent, că la data construirii Marii Piramide, la miezul nopţii echinocţiului de toamnă şi ca atare la adevăratul început de an,* aşa cum este încă păstrat în tradiţiile multor ((328)) naţiuni, Pleiadele erau distribuite deasupra meridianului acestei Piramide, cu Alcyone (h Tauri) exact pe această linie. Aici deci este o indicare a celei mai înalte şi mai sublime trăsături la care biata ştiinţă umană este în stare doar să facă aluzie, şi care ar părea să dea un înţeles nebănuit şi puternic acelei conversaţii a lui Dumnezeu cu Iov, când El l-a întrebat: «Poţi tu să înnozi legăturile Pleiadei?»”*Începutul anului iudaic, inaugurat cu Ziua Ispăşirii, este arătat în Studii în Scripturi, Vol. II.Mărturia ei în legătură cu planul de răscumpărareDeşi fiecare trăsătură a învăţăturii Marii Piramide este importantă şi de interes, cel mai mare interes al nostru se centrează în tăcutul dar elocventul ei simbolism al planului lui Dumnezeu — Planul Veacurilor. Ar fi însă imposibil să înţelegem planul lui Dumnezeu aşa cum este ilustrat de ea, dacă n-am fi descoperit mai întâi acest plan în Biblie. Dar văzându-l înfăţişat acolo, este o întărire pentru credinţă săl vedem din nou atât de frumos schiţat aici; şi să observăm mai departe că atât adevărurile Naturii cât şi ale Revelaţiei sunt recunoscute şi mărturisite de acelaşi mare Autor în acest minunat „Martor” de piatră.În acest aspect al învăţăturilor ei, Marea Piramidă, văzută din afară, are o semnificaţie frumoasă, reprezentând planul lui Dumnezeu complet, aşa cum va fi el la sfârşitul Veacului Milenar. Încununarea va fi Cristos, Capul recunoscut peste toţi; şi toate celelalte pietre vor fi în mod potrivit încadrate în clădirea glorioasă, completă şi perfectă. Tot acest proces de dăltuire, şlefuire şi potrivire va fi atunci completat şi toate vor fi legate şi cimentate împreună, una de alta şi de Cap, cu iubire. Dacă Marea Piramidă, ca întreg, reprezintă planul lui Dumnezeu complet, piatra ei unghiulară din vârf ar trebui săL reprezinte pe Cristos, pe care Dumnezeu L-a înălţat mult, să fie Cap peste toţi. Şi faptul că ea Îl reprezintă pe Cristos este indicat nu numai de potrivirea ei exactă ca simbol al lui Cristos*, ((329)) ci şi de numeroasele referiri la simbol făcute de profeţi, de apostoli şi de Domnul nostru Isus însuşi.*Vezi Vol. I, cap. 5; de asemenea Planul Veacurilor, Vol. I, x, y, z, W.Isaia (28:16) se referă la Cristos ca „piatra de preţ … din capul unghiului”. Zaharia (4:7) se referă la amplasarea ei cu mare bucurie în vârful edificiului terminat, spunând: „El va pune piatra cea mai însemnată din vârf, cu strigăte: «Îndurare, îndurare cu ea!»” Fără îndoială, când s-a pus piatra din vârf a Marii Piramide bucuria a fost mare printre constructori şi printre toţi cei interesaţi în ea, să vadă această încununare a lucrării terminate. Iov (38:6, 7) de asemenea vorbeşte despre bucuria care a fost când s-a pus piatra unghiulară principală, şi el specifică piatra din vârf sau piatra unghiulară de încununare, menţionând mai întâi celelalte patru pietre unghiulare, spunând: „Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci când stelele dimineţii izbucneau împreună în cântări de bucurie?” Profetul David de asemenea se referă la Domnul nostru şi foloseşte o figură de stil care corespunde exact cu cea a acestui „Martor” de piatră din Egipt. El spune profetic, din punctul de vedere al viitorului: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului. Domnul a făcut lucrul acesta şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri. Aceasta este ziua [ziua milenară a gloriei lui Cristos în calitate de Cap şi Conducător al lumii] pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne înveselim în ea!” (Ps. 118:22-24). Israelul trupesc nu L-a acceptat pe Cristos ca piatră din vârf şi prin urmare a fost respins de la poziţia de casă specială a lui Dumnezeu — Israelul spiritual fiind zidit în locul lui, în Cristos Capul. Şi ne amintim că Domnul nostru Şi-a aplicat chiar această profeţie la Sine Însuşi, şi a arătat că El a fost piatra lepădată, şi că Israel, prin constructorii lui, preoţii şi fariseii, au fost cei care au lepădato. Mat. 21:42, 44; Fapt. 4:11.Cât de perfect ilustrează piatra din vârful Marii Piramide toate acestea! Piatra din vârf, fiind mai întâi finisată, va servi lucrătorilor ca un tipar sau model pentru întreaga ((330)) construcţie, ale cărei unghiuri şi proporţii trebuie să fie conformate după ea. Dar ne putem uşor imagina că înainte ca această piatră din vârf să fie recunoscută ca tipar pentru toată construcţia, ea a fost lepădată de către zidari, considerată de nimic, unii dintre ei nu s-au putut gândi la nici un loc potrivit pentru ea; cele cinci feţe ale ei, cinci colţuri şi şaisprezece unghiuri diferite făcând-o nepotrivită pentru construcţie, până când a fost necesară chiar piatra din vârf, şi atunci nu s-a potrivit nici o altă piatră. În toţi anii în care lucrarea de zidire a înaintat, această Piatră Principală din Capul Unghiului a fost „o piatră de poticnire” şi „o stâncă de cădere” pentru cei nefamiliarizaţi cu utilitatea şi locul ei, întocmai cum este Cristos şi va continua să fie pentru mulţi, până când ei Îl vor vedea înălţat ca Piatra din Capul Unghiului din planul lui Dumnezeu.Figura piramidei reprezintă perfecţiunea şi deplinătatea şi ne vorbeşte în simbol despre planul lui Dumnezeu, arătând că „în dispensaţia plinătăţii timpurilor, El va uni [într-o familie armonioasă, deşi în planuri diferite de existenţă] sub un Cap, toate lucrurile din cer şi de pe pământ, sub Cristos” — toate care nu se vor putea conforma fiind nimicite. Efes. 1:10; 2:20-22 — Diaglott.Cum schiţează construcţia internă a Marii PiramidePlanul de RăscumpărareDar în timp ce mărturia exterioară a acestei măreţe construcţii este astfel completă şi în acord cu revelaţia scrisă a lui Dumnezeu, construcţia sa interioară este încă şi mai minunată. În timp ce forma ei exterioară ilustrează rezultatele complete ale Planului de Răscumpărare* al lui Dumnezeu, construcţia interioară marchează şi ilustrează fiecare trăsătură importantă a acelui plan, aşa cum s-a dezvoltat el veac după veac, până la glorioasa şi completa ((331)) lui împlinire. Aici pietrele de la diferite nivele sau planuri reprezintă perfecţiunea tuturor celor care, sub Cristos Isus, Capul nostru, vor ajunge în conformitate cu voinţa perfectă a lui Dumnezeu, după cum am văzut deja din mărturia Scripturii. Unii vor fi desăvârşiţi în planul uman şi alţii în planurile sau naturile spirituală şi divină. Astfel podeaua „Camerei Regelui” este arătată a fi în al cincizecilea rând de zidărie, cea a „Camerei Reginei” în rândul al douăzeci şi cincilea, iar capătul de jos al „Primului Pasaj Ascendent”, dacă este extins cu „Dopul”, aşa cum va fi arătat imediat, ajunge până jos la linia bazală a Piramidei. Astfel, de la linia bazală în sus, Marea Piramidă pare să stea ca o emblemă a planului lui Dumnezeu de mântuire sau de ridicare din păcat şi moarte, prevăzută pentru întreaga omenire. Linia bazală corespunde astfel cu data confirmării făgăduinţei lui Dumnezeu către Israelul tipic — începutul procesului de ridicare sau mântuire.*Vezi Planul Veacurilor în Vol. ISugerăm un studiu atent al schiţei însoţitoare care arată aranjamentul interior al acestei construcţii minunate. Marea Piramidă are doar un singur „Pasaj de Intrare” potrivit. Acest pasaj este regulat, dar scund şi înclinat şi duce în jos spre o mică încăpere sau „Cameră Subterană” tăiată în stâncă. Această cameră are o construcţie specifică, tavanul fiind bine finisat, în timp ce pereţii sunt doar începuţi iar partea de jos este accidentată şi nefinisată. Aceasta a sugerat unora ideea de „abis fără fund”, termen folosit în Scripturi ca să reprezinte dezastrul, uitarea şi stingerea. Acest „Pasaj de Intrare” reprezintă potrivit cursul actual descendent al omenirii spre nimicire, în timp ce „Camera Subterană”, prin construcţia ei specială, ilustrează marele necaz, dezastru, marea nimicire, „plata păcatului”, spre care duce cursul descendent.„Primul Pasaj Ascendent” este cam de aceeaşi mărime cu „Pasajul de Intrare” din care se ramifică. Este mic, scund şi dificil de urcat, dar la capătul de sus se deschide ((332)) într-un culoar mare, elegant, numit „Marea Galerie”, al cărui tavan este de şapte ori mai înalt decât pasajele care duc la el. Se presupune că „Pasajul Ascendent”, scund, reprezintă dispensaţia Legii şi Israelul ca naţiune de la ieşirea lui din Egipt. Atunci ei au părăsit naţiunile lumii şi cursul lor descendent, ca să fie naţiunea sfântă a lui Dumnezeu şi sub legea Sa — propunându-şi să umble de atunci încolo pe o cale ascendentă şi mai dificilă decât cea a lumii păgâne, adică să ţină Legea. Se înţelege că „Marea Galerie” reprezintă perioada chemării evanghelice — încă ascendentă şi dificilă, dar nu cu piedici ca aceea din urma ei. Înălţimea şi lăţimea mai mare a acestui pasaj reprezintă bine speranţele mai măreţe şi libertăţile mai mari ale Dispensaţiei creştine.Sub „Marea Galerie”, la capătul ei de jos, la acelaşi nivel cu podeaua, începe un „Pasaj Orizontal” care duce la o cameră mică numită de obicei „Camera Reginei”. La capătul de sus al „Marii Galerii” se află un alt coridor scund care duce la o cameră mică numită „Anticameră” care este o construcţie foarte ciudată şi care le-a sugerat unora ideea unei şcoli — un loc de instruire şi examinare.Dar camera principală a Marii Piramide, atât ca mărime cât şi ca importanţa amplasării, este puţin mai departe şi este separată de „Anticameră” printr-un alt coridor scund. Această cameră este cunoscută sub numele de „Camera Regelui”. Deasupra ei sunt câteva încăperi mici numite „Camerele din Construcţie”. Semnificaţia acestora, dacă au vreo semnificaţie, nu este legată de om, nici de vreo altă creatură care umblă pe jos, ci de fiinţe spirituale: deoarece se va observa pe schiţă că deşi feţele laterale şi cea de sus sunt drepte şi finisate, nici una dintre ele nu are podea. „Camera Regelui” conţine o „Ladă” sau o cutie de piatră, singura piesă de mobilier găsită în Marea Piramidă. În „Camera Regelui” ventilaţia se face prin două canale care traversează pereţii de pe feţele opuse şi ies în exterior — lăsate în acest scop de constructori. Unii au speculat că sunt încă şi alte camere şi pasaje care vor fi descoperite în viitor, dar noi nu împărtăşim această opinie; nouă ni se pare că pasajele şi camerele deja descoperite servesc pe deplin scopul divin intenţionat, de mărturie pentru tot planul lui Dumnezeu.((333))

((334)) ((335))Din partea de vest a capătului de jos sau nordic al „Marii Galerii”, prelungindu-se în jos, este un pasaj neregulat numit „Fântâna”, care duce în „Pasajul de Intrare” descendent. Traseul lui trece printr-o grotă în stâncă naturală. Legătura dintre acest pasaj şi „Marea Galerie” este foarte neregulată. S-ar părea că iniţial trecerea spre „Camera Regelui” a fost ascunsă, fiind acoperită de lespezile podelei din „Marea Galerie” şi de asemenea că o lespede de piatră a acoperit gura „Fântânii”. Dar acum tot capătul de jos al „Marii Galerii” este smuls, deschizând pasajul spre „Camera Reginei” şi lăsând „Fântâna” deschisă. Cei care au fost acolo şi au examinat locul spun că arată ca şi cum la gura „Fântânii” ar fi avut loc o explozie, deschizând-o brusc de jos. Totuşi, opinia noastră este că o astfel de explozie nu a avut loc niciodată, ci că lucrurile au fost lăsate dinadins de către constructori aşa cum sunt, ca să indice acelaşi lucru care ar fi indicat de presupusa explozie, la care se va face referire mai târziu. La drept vorbind, nici una dintre aceste pietre nu este de găsit acum şi ar fi fost foarte dificil a le îndepărta.La capătul de sus sau sudic al „Marii Galerii”, linia podelei „Anticamerei” şi a „Camerei Regelui” se prelungeşte în „Marea Galerie”, formând un obstacol abrupt, sau o treaptă înaltă la capătul ei de sus. Această treaptă iese în afară din peretele sudic cu şaizeci şi unu de ţoli. Acest perete de la capătul de sud al „Marii Galerii” are de asemenea o particularitate: nu este vertical, ci ((336)) înclinat spre nord — în partea de sus 20 de ţoli* — şi chiar la vârf este o deschidere sau un canal care face legătura cu aşa-numitele „Camere din Construcţie” deasupra „Camerei Regelui”.*Raportul doctorului J. Edgar.Coridoarele şi podelele Piramidei sunt din calcar, cum de fapt este întreaga construcţie, exceptând „Camera Regelui”, „Anticamera” şi coridorul dintre ele unde podeaua şi tavanul sunt din granit. Singura piesă din granit aflată în altă parte în construcţie este „Dopul” de granit, care etanşează bine capătul de jos al „Primului Pasaj Ascendent”. Aşa cum a fost iniţial lăsat de constructori, „Primul Pasaj Ascendent” a fost închis cu o piatră unghiulară bine fixată la capătul lui de jos, unde acesta se uneşte cu „Pasajul de Intrare”; şi acest lucru a fost atât de îngrijit făcut, încât „Primul Pasaj Ascendent” a fost necunoscut până când, la „timpul cuvenit”, piatra a căzut. Aproape de capătul de jos al acestui „Prim Pasaj Ascendent” şi chiar în spatele pietrei care îl închide, era „Dopul” de granit, făcut în uşoară formă de ic şi evident intenţionat să rămână acolo, deoarece a rezistat până acum tuturor eforturilor de a-l îndepărta.Deşi „Pasajul de Intrare” era bine cunoscut anticilor, după cum este atestat de istorici, totuşi Al Mamoun, un calif arab, a fost evident în necunoştinţă de situarea lui exactă, exceptând faptul că tradiţia îl localiza pe faţa de nord a Piramidei, când, în anul 825 d. Cr., cu mare cheltuială a săpat o intrare, cum se arată în schiţă, în speranţa găsirii unor comori minunate. Dar deşi ea conţinea mari comori intelectuale apreciate acum, ea nu conţinea nici una de felul celor căutate de arabi. Truda lor totuşi n-a fost complet în zadar; căci, în timp ce lucrau, piatra care sigila pasajul ascendent s-a mişcat din poziţia ei, a căzut în „Pasajul de Intrare” şi a spus secretul, scoţând astfel la iveală „Primul Pasaj Ascendent”. Arabii au presupus că în sfârşit au descoperit calea spre bogăţia secretă, şi, incapabili să scoată ((337)) „Dopul” de granit, au săpat un pasaj de-alungul lui, perforând mult mai uşor calcarul mai moale decât granitul.Mărturia Marii Piramide privind Planul VeacurilorÎntr-o scrisoare către profesorul Smyth, domnul Robert Menzies, tânărul scoţian care a sugerat cel dintâi caracteristica religioasă sau mesianică a învăţăturii Marii Piramide, spunea:„Din capătul de nord al Marii Galerii, înaintând în sus, încep anii vieţii Mântuitorului nostru, exprimaţi în raportul de un ţol la un an. Treizeci şi trei de ţoli-ani, ne duc chiar deasupra gurii Fântânii”.Da, acea „Fântâna” este cheia, cum s-ar zice, întregii chestiuni. Ea reprezintă nu numai moartea şi îngroparea Domnului nostru, dar şi învierea Sa. Aceasta din urmă este arătată prin caracteristica remarcată deja, că gura „Fântânii” şi împrejurul ei arată ca şi cum o explozie ar fi deschis-o de jos în sus. Astfel a rupt Domnul nostru legăturile morţii, aducând prin aceasta la lumină viaţa şi nemurirea — deschizând o cale nouă spre viaţă (Evr. 10:20). N-a fost posibil ca El să fie reţinut de moarte (Fapt. 2:24), se pare că este limbajul rocilor sfărâmate care înconjoară deschiderea de sus a acestei „Fântâni”. După cum „Fântâna” a fost singura cale de acces spre fiecare din aceste pasaje urcătoare ale Marii Piramide, tot aşa prin moartea şi învierea Răscumpărătorului nostru este singura cale spre viaţă pe oricare plan pentru rasa decăzută. După cum „Primul Pasaj Ascendent” a fost acolo dar nu se putea trece, tot aşa Legământul iudaic sau al Legii a fost ca o cale sau ofertă de viaţă, dar o cale inutilă sau pe care nu se putea trece spre viaţă: nimeni din rasa decăzută n-a putut sau na ajuns vreodată la viaţă parcurgând cursul ei prestabilit. „Nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele legii” la viaţă (Rom. 3:20). Ceea ce simbolizează „Fântâna”, adică răscumpărarea, este singura cale prin care vreun membru al rasei condamnate poate ajunge la marea prevedere a planului divin — viaţa veşnică.((338))Cu ani înainte de a se face această sugestie, că „Marea Galerie” reprezintă dispensaţia creştină, profesorul Smyth, prin observaţii astronomice, fixase data construirii Piramidei la 2170 î. Cr.; când domnul Menzies a sugerat că numărul de ţoli ai liniei podelei „Marii Galerii” reprezintă ani, cuiva i-a trecut prin minte că dacă teoria era adevărată, măsurarea liniei podelei de la capătul de jos al „Marii Galerii” în jos pe „Primul Pasaj Ascendent” până la joncţiunea acestuia cu „Pasajul de Intrare” şi de acolo în sus de-a lungul „Pasajului de Intrare” spre intrarea Piramidei, ar trebui să se descopere vreun semn sau vreun indiciu în pasaj care să corespundă şi astfel să dovedească data construirii Piramidei şi corectitudinea teoriei un ţol pentru un an. Acesta, deşi raţional, a fost un test crucial şi s-a obţinut serviciul unui inginer civil ca să viziteze din nou Marea Piramidă şi să facă măsurători foarte precise ale pasajelor, camerelor etc. Aceasta a fost în 1872; şi raportul acestui domn a fost o confirmare până la cel mai mic amănunt. Măsurătorile lui arată nivelul podelei tocmai arătat a fi de 2170&»189; ţoli, până la o linie trasă foarte fin în pereţii „Pasajului de Intrare”. Astfel data construirii ei este dublu atestată, în timp ce nivelul podelei pasajelor ei arată a fi pagini de istorie şi cronologie, care vor mai fi auzite în general ca o „mărturie pentru Domnul în ţara Egiptului”.Aici, mulţumită măsurătorilor foarte exacte ale tuturor pasajelor, furnizate de profesorul Smyth, suntem ajutaţi să ajungem la ceea ce pentru noi sunt de departe cele mai interesante aspecte date până acum ale mărturiei acestui „Martor”.((339))

((340)) ((341))La început, când am ajuns să apreciem ceea ce am menţionat deja din mărturia Marii Piramide, am spus imediat: Dacă aceasta într-adevăr se dovedeşte a fi o Biblie în piatră, dacă ea este o înregistrare a planurilor secrete ale Marelui Arhitect al Universului, etalând preştiinţa şi înţelepciunea Lui, ea ar trebui să fie şi va fi în deplin acord cu Cuvântul Său scris. Faptul că secretele Piramidei au fost păstrate până la încheierea a şase mii de ani de istorie a lumii, dar că ea începe acum să-şi dea mărturia pe măsură ce Aurora Milenară se apropie, este în perfectă armonie cu Cuvântul scris, a cărui abundentă mărturie legată de gloriosul plan al lui Dumnezeu a fost la fel ţinută în secret de la întemeierea lumii şi numai acum începe să strălucească în plinătatea şi gloria ei.Am prezentat deja, în volumele precedente şi în capitolele precedente ale acestui volum, mărturia clară a Cuvântului scris, arătând că noi stăm în pragul unui veac nou — că Ziua Milenară se iveşte, cu schimbarea ei în stăpânirea pământului, de sub controlul „Prinţului lumii acesteia” şi al credincioşilor săi, sub controlul Celui „care are dreptul” (prin cumpărare) şi al sfinţilor Săi credincioşi. Am văzut că deşi rezultatul acestei schimbări va fi o mare binecuvântare, totuşi timpul transferului, în timp ce prinţul din prezent, „omul cel tare”, este în cursul legării şi casa lui este în cursul scoaterii de la putere (Mat. 12:29; Apoc. 20:2), va fi un timp de necaz intens. Dovezile scripturale ale timpului pe care le-am analizat arată că acest necaz trebuia să fie datat de la a doua venire a lui Cristos (octombrie 1874), când a început judecarea naţiunilor, sub influenţele luminătoare ale Zilei Domnului. Aceasta este arătată în Marea Piramidă astfel:„Pasajul Descendent”, de la intrarea Marii Piramide, care duce spre „Groapă” sau „Camera Subterană”, reprezintă cursul lumii în general (sub prinţul acestei lumi), spre marele timp de necaz („Groapa”) în care se va pune capăt răului. Măsurarea acestei perioade şi determinarea când se va ajunge la groapa necazului sunt destul de uşoare dacă avem o dată definită — un punct în Piramidă de la care să plecăm. ((342)) Avem acest reper ca dată, la joncţiunea „Primului Pasaj Ascendent” cu „Marea Galerie”. Acel punct marchează naşterea Domnului nostru Isus, aşa cum „Fântâna”, cu 33 de ţoli mai încolo, indică moartea Sa. Aşadar, dacă măsurăm înapoi în „Primul Pasaj Ascendent” până la joncţiunea lui cu „Pasajul de Intrare”, vom avea o dată fixă de marcat în pasajul descendent. Această măsură este 1542 de ţoli şi indică anul 1542 î. Cr., ca data la acel punct. Apoi măsurând de la acel punct în jos în „Pasajul de la Intrare”, ca să găsim distanţa până la intrarea în „Groapă”, care reprezintă marele necaz şi nimicire cu care trebuie să se sfârşească acest veac, când răul va fi răsturnat de la putere, găsim că este de 3457 de ţoli, simbolizând 3457 de ani de la data de mai sus, 1542 î. Cr. Acest calcul arată 1915 d. Cr., marcând începutul perioadei de necaz; căci 1542 de ani î. Cr. plus 1915 ani d. Cr. fac 3457 de ani. Astfel Piramida mărturiseşte că sfârşitul lui 1914 va fi începutul timpului de necaz cum n-a mai fost de când sunt popoarele — nu, şi nici nu va mai fi vreodată după aceea. Şi astfel se va observa că acest „Martor” confirmă pe deplin mărturia Bibliei asupra acestui subiect, aşa cum este arătat prin „Dispensaţiile Paralele” în Studii în Scripturi, Vol. II, cap. 7.Nimeni să nu se îndoiască de faptul că cei patruzeci de ani de „seceriş” au început în toamna lui 1874, din cauză că necazul nu a atins încă un stadiu atât de nemaipomenit şi de neîndurat, şi din cauză că, în unele privinţe, perioada „secerişului” a fost de la acea dată una de mare înaintare în cunoştinţă. Să ne amintim, de asemenea, că imaginile şi ilustraţiile Marii Piramide incluzând schiţa „Gropii” au fost realizate de profesorul Smyth fără vreo referire la această aplicare.În afară de aceasta, ar trebui să ne amintim că Cuvântul Domnului arată clar că judecăţile acestui timp de necaz vor începe cu Biserica nominală ca pregătire pentru răsturnarea ei, şi în lupta egoismului dintre capital şi ((343)) muncă, ambele acestea organizându-se acum pentru necazul culminant.Forma şi finisarea acestei camere sau „Gropi”, care este cea mai de jos, sunt în mod special semnificative. În timp ce tavanul şi unele părţi din pereţi sunt regulate, ea nu are podea — fundul ei accidentat, nefinisat, coborând tot mai jos spre partea ei estică, dând motiv pentru numele de „Groapă Fără Fund”, care i s-a aplicat uneori. Această cameră vorbeşte atât despre libertate şi independenţă, cât şi despre necaz, atât despre înălţare, cât şi despre degradare; căci, atunci când călătorul ajunge în ea, înghesuit şi epuizat din cauza poziţiei ghemuite impuse de micimea „Pasajului de Intrare”, el găseşte aici nu numai o treaptă coborâtoare spre adâncimi mai mari şi pe „o podea care deranjează”, foarte neregulată şi spartă, dar el găseşte şi o mare înălţime, parte din această cameră fiind mult mai înaltă decât coridorul care duce la ea, ceea ce sugerează un loc foarte lărgit pentru funcţia sa mentală.Cât de mult este şi acest lucru în conformitate cu faptele. Nu putem vedea deja că spiritul libertăţii a ajuns la masele naţiunilor civilizate? Nu ne oprim aici să analizăm consecvenţele şi inconsecvenţele libertăţilor simţite şi pretinse de mase — ambele sunt sugerate în această cameră prin înălţimea tavanului şi prin adâncimea fundului ei: observăm doar faptul că lumina zilei noastre — Ziua Domnului — induce spiritul de libertate; şi spiritul de libertate ajungând în contact cu mândria, bogăţia şi puterea celor care încă au controlul, va fi cauza necazului despre care Scripturile ne asigură că în cele din urmă va fi foarte mare. Deşi deocamdată acesta de abia a început, regii şi împăraţii şi politicienii şi capitaliştii şi toţi oamenii îl văd venind, şi „oamenii îşi dau sufletul de groază în aşteptarea celor ce vor veni”; căci puterile cerurilor sunt clătinate şi în cele din urmă vor fi îndepărtate. Sistemele rele — civile, sociale şi religioase — ale „lumii rele de acum” se vor scufunda acolo în uitare, în nimicire, pe care camera subterană sau „Groapa” o simbolizează de asemenea. Căci noi privim ((344)) „Groapa” nu numai ca un simbol al necazului copleşitor care va cuprinde ordinea prezentă de lucruri într-o răsturnare şi nimicire (din cauza nepotrivirii lor cu ordinea mai bună de lucruri care trebuie stabilită sub Împărăţia lui Dumnezeu), ci şi ca un simbol al sfârşitului cert al fiecărei fiinţe care continuă să urmeze cursul descendent, şi care, sub luminarea deplină a Veacului Milenar, va refuza să se despartă de păcatele sale şi să urmeze dreptatea.Să observăm un alt punct în legătură cu aceasta: „Pasajul de Intrare” are o înclinare în jos până se apropie de „Groapă”, când încetează a fi înclinat şi merge orizontal. Măsurând înapoi de la intarea camerei subterane sau „Gropii”, până la unirea părţii orizontale cu partea înclinată a pasajului, găsim distanţa de 324 de ţoli; ca atare, începutul părţii nivelate a pasajului marchează o dată cu 324 de ani înainte de 1915, adică anul 1590. Aceasta ar părea să spună că la acea dată (1591 d. Cr.) sa întâmplat ceva care a avut o mare influenţă asupra cursului civilizaţiei şi care într-o măsură a oprit tendinţa ei descendentă. Ce s-a întâmplat atunci? Ce mişcare mare marcată de acea dată a avut o astfel de influenţă?Din nefericire nu găsim nici o măsurătoare exactă a acestei porţiuni din acest pasaj coborâtor şi suntem convinşi că schiţele profesorului Smyth nu sunt suficient de precise ca să justifice încrederea în „măsurătorile pe hârtie” bazate pe ele. O măsurătoare neconfirmată este 324 de ţoli piramidali, care măsuraţi înapoi ar arăta cam anul 1590 sau „ziua lui Shakespeare”. Totuşi, noi nu dăm nici o importanţă acestei sugestii.Un lucru este sigur — că acel pasaj jos, coborâtor, reprezintă cursul lumii, după cum pasajele urcătoare reprezintă cursul Bisericii „chemate”. Schimbarea de la o cale coborâtoare la una orizontală ar părea prin urmare să implice o luminare morală sau politică, sau o restrângere favorabilă de la cursul în jos.În mod indirect, Reforma protestantă din secolul al şaisprezecelea a făcut mult, fără îndoială, pentru ridicarea ((345)) lumii în toate privinţele. Ea a curăţat atmosfera morală de mare parte din ignoranţa şi superstiţia ei şi atât romano- catolicii cât şi protestanţii recunosc faptul că ea a marcat o eră nouă de progres universal.Nu pretindem, cum pretind unii, că în zilele noastre totul este urcător, mai degrabă decât coborâtor. Din contră, vedem multe lucruri în zilele noastre cu care nu putem fi de acord că sunt nici măcar civilizate, decum să fie în armonie cu voinţa divină. Vedem o mai largă concepţie „umanitară” predominantă în lume, care, deşi este departe de religia Domnului nostru Isus, este cu mult înaintea superstiţiilor ignorante din trecut.De fapt această îmbunătăţire socială din lume a fost cea care a dat naştere „Teoriei Evoluţiei” şi i-a făcut pe mulţi să conchidă că lumea se îmbunătăţeşte rapid tot mai mult, că ea n-a avut nevoie de nici un Mântuitor şi de lucrarea Lui răscumpărătoare şi n-are nevoie de nici o Împărăţie care să vină cu lucrarea de restabilire. Foarte curând biata lume îşi va da seama că ridicarea şi temelia egoismului pur înseamnă nemulţumire crescândă şi în cele din urmă anarhie. Numai cei din poporul Domnului, călăuziţi de Cuvântul Său, sunt capabili să vadă aceste lucruri în lumina lor cuvenită.Dar în timp ce măsurătorile de mai sus dădeau mărturiile lor armonioase, o altă măsurătoare părea să fie în totală lipsă de armonie cu relatarea Bibliei; anume cea a „Primului Pasaj Ascendent”, care după câte se pare reprezintă perioada de la exodul lui Israel din Egipt până la naşterea Domnului nostru Isus*. Relatarea Bibliei cu privire la acel timp, aşa cum a fost dată deja**, nu ne putem îndoi, şi-a demonstrat corectitudinea în atât de multe feluri. Ea a arătat că timpul de la exodul din Egipt până la anul 1 d. Cr. a fost exact 1614 ani, în timp ce ((346)) linia podelei „Primului Pasaj Ascendent” măsoară doar 1542 de ţoli. Apoi iarăşi, ştim sigur din cuvintele Domnului nostru şi ale profeţilor că veacul Legii şi „favoarea” pentru Israelul după trup nu au încetat la naşterea lui Isus, ci la trei ani şi jumătate după moartea Lui, la sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni de favoare a lor, în 36 d. Cr.+ Aceasta ar face perioada de la exod până la sfârşitul deplin al favorii lor (1614 plus 36) egală cu 1650 de ani. Şi deşi, într-un sens, măreţia şi binecuvântarea noii dispensaţii au început la naşterea lui Isus (Luca 2:10-14, 25-38), totuşi Marea Piramidă ar trebui să indice într-un fel oarecare lungimea deplină a favorii lui Israel. Am găsit în cele din urmă că aceasta este foarte ingenios arătată. „Dopul” de granit s-a dovedit a fi exact de lungimea care să completeze această perioadă chiar până la limită. Atunci am ştiut de ce acest „Dop” a fost atât de bine fixat încât nimeni na reuşit să-l scoată din loc. Marele Maestru Constructor l-a pus acolo ca să rămână, pentru ca noi să putem auzi astăzi mărturia lui confirmând Biblia, atât în privinţa planului ei, cât şi a cronologiei.*Această perioadă nu este aceeaşi cu cea pe care în Vol. II, cap. 7 am denumit-o şi descris-o ca Veacul Iudeu. Cel din urmă a început cu 198 de ani înainte de Exod, la moartea lui Iacov, şi nu s-a sfârşit până când Domnul, pe care ei L-au respins, le-a lăsat casa pustie, cu cinci zile înainte de răstignirea Sa.**Vol. II, paginile 230-232.+Vezi Vol. II, cap. 7.În măsurarea acestui pasaj cu „Dopul” lui, ar trebui să-l considerăm ca şi cum ar fi un telescop, cu „Dopul” scos până când capătul lui de sus ajunge la locul marcat iniţial de capătul lui de jos. Distanţa în jos de la intrarea de nord a „Marii Galerii” până la capătul de jos al „Dopului” de granit este de 1470 de ţoli, la care, dacă adăugăm lungimea „Dopului”, 179 de ţoli, avem un total de 1649 de ţoli, reprezentând 1649 de ani; şi diferenţa de un ţol-an între aceasta şi 1650 de ani arătaţi de cronologia biblică a acestei perioade este uşor de explicat când ne amintim că un capăt al acestui „Dop” de granit a fost cioplit considerabil de către cei care s-au străduit să-l scoată forţat din poziţia lui fixă în pasaj.Atât de exact confirmă „Martorul” de piatră mărturia Bibliei şi arată că perioada de la exodul lui Israel din Egipt până la sfârşitul ((347)) deplin al favorii lor naţionale*, 36 d. Cr., a fost de 1650 de ani. Dar nimeni să nu confunde această perioadă cu perioada arătată în Paralele dispensaţiilor iudaică şi creştină — arătând că cele două veacuri sunt de 1845 de ani lungime fiecare, unul de la moartea lui Iacov la 33 d. Cr., iar celălalt de la 33 d. Cr. la 1878 d. Cr.*Vezi Vol. II, cap. 3.Şi nu numai că acesta a fost un mod ingenios de a ascunde şi totuşi de a da lungimea perioadei de la exod la naşterea Domnului nostru (ca să fie la timpul cuvenit o confirmare a mărturiei Bibliei), dar cititorul atent va vedea uşor că se putea face numai într-un astfel de mod din două motive: Întâi, pentru că dispensaţia şi favoarea iudaică nu numai că au început la moartea lui Iacov, înainte de exodul din Egipt, dar au şi intrat şi au mers în paralel cu dispensaţia creştină în cei treizeci şi trei de ani ai vieţii pământeşti a Domnului nostru Isus; în al doilea rând, pentru că, dacă „Primul Pasaj Ascendent” sar fi făcut destul de lung pentru a reprezenta pe deplin Veacul Iudeu în ani-ţoli, ar fi fost necesar să se construiască piramida încă şi mai mare, care în schimb ar fi distrus aspectele şi lecţiile ei ştiinţifice.Să examinăm acum „Marea Galerie”, la sfârşitul „Primului Pasaj Ascendent”, observând şi mărturia ei simbolică. Ea este de şapte ori mai înaltă decât „Primul Pasaj Ascendent”. Are în pereţii ei şapte rânduri de pietre care se suprapun, din calcar crem neted, foarte şlefuit şi frumos cândva. Deşi are douăzeci şi opt de picioare î8,53 mş înălţime, este foarte îngustă, de numai şase picioare î1,82 mş la locul cel mai lat, dar se strâmtează la trei picioare î0,91 mş la podea şi la mai puţin de atât la tavan. Profesorul Greaves, un profesor de la Oxford din secolul cincisprezece, descriind-o a scris:„Este o lucrare foarte grandioasă şi nu este inferioară nici în privinţa curiozităţii artei, nici a bogăţiei de materiale, celor mai somptuoase şi mai magnifice clădiri. … Această galerie sau coridor sau oricum aş putea-o numi altfel, este construită din marmură (calcar) albă şi şlefuită, care este tăiată ((348)) foarte uniform în pătrate sau plăci mari. Din materialele din care este pavajul sunt şi tavanul şi pereţii laterali care o flanchează; îmbinarea lor este atât de strânsă încât de abia pot fi discernute de un ochi curios; şi ceea ce adaugă graţie întregii structuri, deşi face pasajul cu atât mai alunecos şi mai greu, este înclinaţia mare a urcuşului. … În aşezarea şi aranjarea marmurei (calcarului) din ambii pereţi laterali există o operă arhitecturală, după judecata mea, foarte graţioasă, şi anume că toate straturile sau rândurile, care sunt doar şapte (atât de mari sunt aceste pietre), sunt aşezate şi le depăşesc unele pe altele cam cu trei ţoli; partea de jos a stratului de deasupra depăşind partea de sus a următorului, şi aşa vin la rând şi restul pe măsură ce coboară”.Iar prof. Smyth declară că ar fi imposibil să fie reprezentată bine prin imagini, zicând:„Situaţia depăşeşte sfera imaginilor ortodoxe, datorită lăţimii mici, înălţimii mari arcuite şi înclinaţiei foarte deosebite a podelei lungi; o podea, când cineva priveşte de la capătul ei de nord spre sud, urcând şi urcând prin întuneric, ca şi cum ar părea veşnic; şi cu astfel de pantă abruptă, încât nici imaginea ei pictată de un artist pe un plan vertical n-ar putea spera vreodată să reprezinte mai mult decât o mică parte a acelei podele, ridicându-se în sus pe toată pânza şi ieşind la capătul de sus. În timp ce, privind spre nord de la capătul de sud al Galeriei, pierzi podeaua imediat şi vezi la nivelul ochiului, la distanţă, parte din tavanul abrupt coborând. Altfel, este suprapunerea solemnă a pereţilor înalţi, întunecaţi, trecând pe lângă tine pe ambele părţi; dar toate pe o pantă incomodă care vorbeşte despre trudă într-o direcţie, pericol în alta şi un munte de putere în toate părţile”.Ce ilustraţie minunată este dată în această „Mare Galerie”, a cursului Bisericii Creştine adevărate şi a căii turmei mici de biruitori din timpul lungii perioade a Veacului Evanghelic. Pereţii şi tavanul ei cândva frumoşi, albi-crem, formaţi din pietre care se suprapun regulat, toate înclinate ((349)) în sus, nu redau istoria Bisericii nominale, aşa cum au presupus unii — altfel ar fi departe de a fi uniforme şi ascendente — ci vorbesc despre marea favoare a lui Dumnezeu acordată în timpul Veacului Evanghelic, „chemarea de sus” la anumite libertăţi şi privilegii, oferită condiţionat tuturor îndreptăţiţilor în timpul Veacului Evanghelic, deschisă prin „Fântână” — răscumpărarea.Marea înălţime a acestei „Mari Galerii” — de şapte ori înălţimea pasajului care reprezintă dispensaţia iudaică (şapte fiind un simbol al completului sau plinătăţii) — reprezintă acea plinătate a binecuvântării conţinută în făgăduinţa avraamică, care în realitate este pusă înaintea Bisericii Evanghelice. „Camera regelui”, la capătul „Marii Galerii”, reprezintă capătul alergării spre care îi duce chemarea de sus din prezent pe toţi credincioşii; şi această „Cameră a Regelui”, după cum vom vedea imediat, este un simbol foarte potrivit al destinului final al Bisericii. Prin „Fântână” (care reprezintă răscumpărarea), chiar la intrarea acestei Galerii, şi pe care toţi care intră pe această cale trebuie s-o recunoască, este simbolizată frumos îndreptăţirea noastră. Astfel Marea Piramidă ne spune: „Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”.Lungimea aparent interminabilă a „Marii Galerii” arată cât de lung li s-a părut Veacul Evanghelic membrilor individuali ai Bisericii, în timp ce îngustimea ei reprezintă bine „calea îngustă care duce la viaţă”; şi marea ei înclinaţie, dificultatea cu care este urmată calea şi pericolul continuu de alunecare pentru cei care nu reuşesc să-şi vegheze cu vigilenţă paşii. Totuşi, între aceşti pereţi ai favorii divine este siguranţa şi securitatea tuturor celor care continuă în facerea de bine, care continuă să crească în har, să urce calea grea, să „umble nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”.Privind în sus de-a lungul „Marii Galerii”, vedem că ea are un sfârşit, aşa cum are şi un început. Astfel ni se spune că privilegiile nespus de mari şi scumpe oferite în acest Veac ((350)) Evanghelic vor înceta cândva — minunata chemare de sus la comoştenire cu Cristos ca „mireasa” Sa se va termina când un număr suficient pentru a completa „turma mică” va fi acceptat chemarea. Ceea ce acest „Martor” de piatră indică astfel în ilustraţie, Cuvântul scris clarifică foarte bine, arătând, aşa cum am văzut, că privilegiul de a alerga pentru marele premiu al „chemării de sus” aparţine exclusiv Veacului Evanghelic. N-a fost acordat nimănui înainte — Căpetenia noastră, Isus, fiind primul căruia I-a fost oferit, primul care a acceptat condiţiile ei de sacrificiu şi primul care a intrat în răsplăţile ei. Capătul de sud al „Marii Galerii” marchează la fel de clar sfârşitul sau limita chemării la natura divină după cum capătul ei de nord marchează începutul oferirii acestei mari favori.Dar fiindcă „Marea Galerie” reprezintă „chemarea” noastră „de sus” de către Dumnezeu, să privim mai departe şi să observăm la ce duce această chemare în cazul fiecărui individ. Am văzut deja în Scripturi că suntem chemaţi să suferim cu Cristos, să devenim morţi cu El şi apoi să intrăm în gloria Lui. Şi tot acest lucru îl găsim simbolizat izbitor în felul special prin care se ajunge la intrarea în „Camera Regelui” şi la sfârşitul „Marii Galerii”. Calea prin care cei care acceptă „chemarea de sus” pot să intre în gloria cerească, reprezentată prin „Camera Regelui”, nu este directă. Ei trebuie mai întâi să fie probaţi din toate punctele de vedere şi să fie găsiţi ascultători de voia lui Dumnezeu, altfel nu pot intra în odihna care rămâne. Acestea, învăţătura scripturală şi experienţa tuturor celor care aleargă pentru marele premiu, sunt astfel ilustrate convingător prin Marea Piramidă. După cum chemarea conduce la consacrare şi la lecţii de sacrificiu, tot aşa „Marea Galerie” conduce la anumite pasaje scunde care le simbolizează pe acestea. Ajuns la capătul ei de sus, călătorul trebuie să se aplece foarte jos la intrarea sau pasajul care duce în „Anticameră”. Această aplecare simbolizează consacrarea sau moartea voinţei umane, începutul jertfirii de sine, la care sunt chemaţi toţi ((351)) cei care vor să ajungă la natura divină. Cât de mult înseamnă această jertfire de sine este ştiut numai de cei care au acceptat chemarea şi care şi-au predat în realitate voinţa umană.Acest coridor scund, care reprezintă consacrarea, fiind trecut, suntem în ceea ce este cunoscut ca „Anticameră”. Aici podeaua nu mai este din calcar, din acest punct înainte mersul va fi pe granit solid, ceea ce poate fi interpretat ca o nouă poziţie sau o poziţie de „creaţii noi”. Dar când se pune piciorul pe podeaua de granit pentru a intra în noua poziţie de creaturi noi, se observă un obstacol uriaş de granit: este cunoscut ca „Lama de Granit”. Aceasta, ca o uşă care se închide de sus în jos, închide parţial calea, lăsând numai un pasaj scund cum este cel tocmai trecut, de patruzeci şi patru de ţoli înălţime, astfel încât trebuie să ne aplecăm iarăşi înainte de a ne putea bucura pe deplin de privilegiile reprezentate în „Anticameră”. Această „Lamă de Granit” reprezintă voinţa divină şi pare să spună celui care tocmai a trecut de pasajul scund care reprezintă predarea voinţei sale: „Nu este destul să-ţi sacrifici voinţa, planurile şi aranjamentele; trebuie să le faci pe toate acestea şi apoi să iei voinţa şi planul altuia; trebuie nu numai să-ţi sacrifici voinţa proprie, ci trebuie să te apleci la voinţa divină şi s-o accepţi în loc de a ta proprie, şi să devii activ în serviciul lui Dumnezeu înainte de a putea fi socotit o creatură nouă şi un moştenitor al naturii divine”.„Lama de Granit” odată trecută, stăm nestânjeniţi pe podeaua de granit în „Anticameră” (vezi ilustraţia). Aceasta este o cameră deosebită: pereţii ei sunt diferiţi unul de celălalt; ea pare să aibă pe alocuri un fel de lambriu, iar în unii din pereţii ei sunt săpate canale. În mod sigur pare să fie plină de lecţii încă nedescifrate pe deplin. Totuşi, sugestia celor care au vizitat-o, că seamănă cu o sală de clasă, pare să fie în perfectă armonie cu ceea ce trebuie să ne aşteptăm să reprezinte experienţele celor sfinţiţi, concepuţi de Adevăr. Această „Anticameră” simbolizează şcoala lui Cristos şi disciplinarea ((352)) — încercările credinţei, răbdării, îndurării etc. — la care sunt supuşi toţi cei care s-au consacrat pe deplin voinţei lui Dumnezeu; care le oferă ocazii pentru a birui şi pentru a-şi dovedi vrednicia, în calitate de biruitori, de un loc cu Cristos în domnia Sa viitoare de slavă. Dacă suntem fără asemenea lecţii şi probe, nu suntem fii şi moştenitori pe acest plan divin (Evr. 12:8). În viaţa actuală, după consacrarea noastră în serviciul Său, Dumnezeu ne şcolarizează şi ne disciplinează, şi prin aceasta nu numai ne încearcă fidelitatea faţă de El, potrivit legământului nostru, ci şi ne pregăteşte să compătimim cu alţii în încercare şi necaz, peste care El vrea să ne facă în curând conducători şi judecători. 1 Cor. 6:2, 3.Şi nu numai moartea voinţei, ci şi moartea reală trebuie să fie trecută înainte de a intra pe deplin şi în realitate în stările naturii noastre „noi”, „natura divină”. Şi acest lucru de asemenea este arătat de „Martorul” de piatră; căci la capătul cel mai îndepărtat al „Anticamerei” se află un pasaj foarte scund prin care se ajunge la intrarea în „Camera Regelui”. Astfel „Camera Regelui”, cea mai mare şi cea mai înaltă cameră din Piramidă, devine simbolul perfecţiunii naturii divine pe care o va câştiga „turma mică”, puţinii biruitori aleşi dintre cei „mulţi chemaţi” (a căror chemare este simbolizată prin „Marea Galerie”) care trec prin jertfire de sine şi încercare (simbolizate prin „Anticameră” şi prin pasajele scunde care duc la ea şi care pleacă de la ea). Chemarea la „natura divină” a ajuns mai întâi la Domnul nostru Isus, a cărui misiune pe pământ a fost pentru un scop dublu: (1) Să-i mântuiască pe păcătoşi prin plătirea preţului de răscumpărare pentru Adam şi pentru toţi care erau în el, şi (2) pentru ca prin acea supunere până la moarte să poată fi dovedit vrednic de natura şi gloria divină. Ca atare, se arată că „Marea Galerie” începe la naşterea Domnului nostru. Ea nu simbolizează deci Veacul Evanghelic, pentru că acela nu a început până când Isus a pus capăt Veacului Legii prin jertfa Sa pe cruce, la treizeci şi trei de ani după naşterea Sa; dar ea simbolizează chemarea cerească sau de sus (prin sacrificiu) la natura divină — „Camera Regelui”.((353))

((354)) ((355))Domnul nostru Isus a fost chemat astfel din momentul naşterii Sale; şi de la Cincizecime toţi credincioşii îndreptăţiţi sunt chemaţi la acelaşi privilegiu înalt, totuşi puţini acceptă chemarea la sacrificiu şi puţini îşi întăresc chemarea şi alegerea prin conformare din inimă la condiţii — mergând pe urmele Învăţătorului. Lungimea în timp a acestei „chemări de sus” la natura divină şi când încetează ea, sunt indicate prin lungimea şi terminarea acestei „Mari Galerii”, cum s-a arătat deja.„Camera Regelui” la care se poate ajunge numai prin „Marea Galerie” şi „Anticameră”, este în toate privinţele cea mai înaltă şi mai impresionantă încăpere din Marea Piramidă şi simbolizează în mod potrivit natura divină. Descriind-o, domnul Henry F. Gordon spune:„Este o încăpere foarte impresionantă, de 34 de picioare [10,36 m] lungime, 17 picioare [5,18 m] lăţime şi 19 picioare [5,79 m] înălţime, în întregime din granit roşu şlefuit; pereţii, podeaua şi tavanul din blocuri pătrate, exacte, şi unite împreună cu aşa rară dibăcie încât nici un împărat autocrat din timpurile moderne n-ar putea dori ceva mai uniform nobil şi mai rafinat. Singurul lucru pe care îl conţine această cameră este o ladă [de granit] goală [cutie de piatră] fără capac; şi este demn de remarcat că această ladă corespunde în capacitate cu chivotul sfânt din Cortul Întâlnirii Mozaic”.În Marea Piramidă granitul este utilizat să simbolizeze lucrurile divine sau natura divină, întocmai cum aurul o simbolizează în Cortul Întâlnirii şi în Templul Israelului tipic: pasajele scunde care duc în „Anticameră” şi în „Camera Regelui” corespund cu vălurile din faţa Sfintei şi a Sfintei Sfintelor; şi lada de granit, singurul mobilier din „Camera Regelui”, corespunde cu Chivotul Legământului, care era singurul mobilier din Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii şi din Templu. Ceea ce în una era din aur, în cealaltă este din granit şi cu aceeaşi semnificaţie simbolică.Aceasta nu este totul: găsim că aceleaşi adevăruri mari care au fost reprezentate simbolic în cele două încăperi ale Cortului Întâlnirii şi ale Templului, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, şi ((356)) vălurile care le separau, au perechea exactă în Marea Piramidă prin învăţăturile celor două încăperi, „Anticamera” şi „Camera Regelui” şi pasajele lor joase care le separă. „Anticamera”, ca şi Sfânta din Cortul Întâlnirii, reprezintă starea de relaţie cu Dumnezeu, ca nouă creaţie socotită şi comoştenitor cu Cristos al naturii şi gloriei divine, în care intră credinciosul când, după ce a acceptat iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu prin răscumpărare, îşi prezintă eul îndreptăţit ca o jertfă vie în serviciul lui Dumnezeu. După cum primul văl din Cortul Întâlnirii reprezintă consacrarea sau predarea sau moartea propriei noastre voinţe şi deplina supunere la voinţa lui Dumnezeu, tot aşa intrarea scundă în „Anticameră” simbolizează acelaşi mare eveniment care începe înnoirea vieţii în toţi cei care vor fi vreodată membri ai preoţimii împărăteşti.Această probă, care reprezintă punerea pe altar a tot ce avem, fiind trecută, credinciosul nu mai este socotit ca o fiinţă umană, ci ca o „creaţie nouă”, „părtaş firii dumnezeieşti”. Deşi de fapt el nu va fi făcut părtaş real al naturii divine până când va fi învăţat cu credincioşie lecţia supunerii la voinţa divină, în experienţele reale, în sacrificiile zilnice şi în şcoala vieţii actuale (reprezentate în pereţii „Anticamerei”, având o construcţie specială, şi în Masa pentru Punerea Pâinii Înainte, în Sfeşnicul de Aur şi în Altarul pentru Tămâie din Sfânta Cortului Întâlnirii); şi până când el va fi trecut prin moarte (reprezentată prin al doilea văl din Cortul Întâlnirii şi prin al doilea pasaj scund care duce în „Camera Regelui” din Piramidă); şi până când, printr-o parte în Întâia Înviere, el va fi intrat cu Cristos în plinătatea naturii şi gloriei divine făgăduite — partea lui veşnică, simbolizată prin „Camera Regelui”.Astfel Marea Piramidă mărturiseşte nu numai cursul coborâtor al omului în păcat, ci şi diferiţii paşi din planul divin prin care este făcută pregătirea pentru deplina lui recuperare din cădere, prin calea vieţii, deschisă prin moartea şi învierea Domnului nostru Isus.Se va observa din ilustraţie că podeaua de granit nu ajunge chiar până în faţa „Anticamerei”, în timp ce granitul tavanului ((357)) ajunge pe toată lungimea încăperii. Acesta pare să înveţe o lecţie în armonie cu ceea ce am văzut deja că este un aspect al planului divin, aşa cum acesta se referă la cei chemaţi care caută să intre în natura divină. Primul pasaj scund simbolizează consacrarea voinţei umane a credinciosului, care îi dă de fapt intrarea în „Sfânta” sau în starea sfinţită ca un potenţial moştenitor al gloriei şi nemuririi, reprezentată în „Anticameră”, al cărei tavan de granit îl acoperă acum; totuşi un atare nu trebuie considerat ca fiind intrat pe deplin în natura nouă până când este „înviat” la activitate şi la înnoirea vieţii; şi această probă este reprezentată prin „Lama de Granit”, care, din poziţia ei specială, atârnată, ca şi cum ar fi gata să cadă şi să blocheze astfel toată înaintarea viitoare, pare să spună: „Peregrine, chiar dacă ai ajuns până aici şi te-ai consacrat lui Dumnezeu, dacă nu ajungi să fii însufleţit de spiritul adevărului la activitate în serviciul Său, încă nu vei avea o poziţie reală în natura divină la care ai fost chemat sau invitat”. Cei trei paşi prin care cei chemaţi din Veacul Evanghelic trebuie să intre în gloria Domnului lor sunt astfel marcaţi în Marea Piramidă precum şi în Scripturi. Aceştia sunt: (1) Consacrarea, sau conceperea de spirit prin Cuvântul adevărului, simbolizată prin pasajul scund spre „Anticameră”; (2) Însufleţirea pentru serviciu activ şi sacrificiu prin sfinţirea spiritului şi credinţă în adevăr, simbolizate prin pasajul scund de sub „Lama de Granit”; (3) Naşterea din spirit în asemănarea desăvârşită cu Domnul nostru printr-o participare în Întâia Înviere, simbolizată prin pasajul scund înspre „Camera Regelui”.Naturile umană şi spirituală arătateReferindu-ne la ilustraţie, pagina 333, se va observa că o linie imaginară trasă prin axa verticală a Marii Piramide va lăsa „Camera Reginei” şi „Pasajul Orizontal”, „Pasajul de Intrare”, „Primul Pasaj Ascendent” şi „Marea Galerie”, toate pe partea de nord a acestei linii sau axe, şi numai „Anticamera” şi „Camera Regelui” pe partea ei de sud. Prin acest aranjament proiectantul Marii Piramide (Iehova) ne indică deosebirea dintre naturi, aşa cum este arătată în Volumul I, capitolul 10.((358))„Camera Reginei”, care reprezintă perfecţiunea umană după ce Veacul Milenar va fi restaurat pe toţi cei ascultători şi vrednici la asemănarea morală a Creatorului, învaţă, prin faptul că peretele ei din spate sau cel mai îndepărtat este pe aceeaşi linie cu axa Piramidei, că omenirea restaurată astfel la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deşi încă umană, va fi aproape de natura divină — atât de aproape cât poate fi o natură de alta care este în asemănarea ei. Şi toate pasajele ascendente care duc în direcţia acestei axe învaţă că toate dorinţele şi eforturile poporului lui Dumnezeu trebuie să fie spre perfecţiune umană, în timp ce ale Bisericii alese din Veacul Evanghelic trebuie să treacă dincolo de perfecţiunea umană. Ei, în calitate de comoştenitori cu Cristos, trebuie să intre în plinătatea naturii divine.Faptul că „Camera Subterană” sau „Groapa”, care reprezintă necaz şi moarte, nu este în întregime de aceeaşi parte a axei verticale cu „Camera Reginei” şi cu pasajul ei nu contrazice această interpretare; căci, strict vorbind, ea nu face parte deloc din structura Piramidei. Este sub Piramidă, cu mult sub linia ei bazală. Dar ea poate avea o altă lecţie de împărtăşit. O linie verticală de la peretele ei cel mai îndepărtat ar trece exact în lungul peretelui cel mai îndepărtat al „Anticamerei”; şi lecţia scoasă poate fi, în armonie cu atenţionarea scripturală, că este posibil pentru unii care au intrat în „Sfânta” sau în starea sfinţită (care au fost concepuţi prin cuvântul adevărului şi au fost chiar însufleţiţi prin el) să comită păcat care este spre moarte — moartea a doua.Astfel deci, relaţia poziţiei „Gropii” cu axa, dacă are vreo semnificaţie în legătură cu aranjamentul Piramidei de deasupra ei, ar părea să indice că moartea a doua — distrugerea definitivă, fără speranţă — va fi pedeapsa nu numai a păcătoşeniei voite a oamenilor care în timpul Veacului Milenar de ocazie binecuvântată vor refuza să meargă spre perfecţiune umană, dar şi a oricăruia dintre cei sfinţiţi în timpul Veacului Evanghelic care resping în mod voit haina de dreptate atribuită a lui Cristos, oferită şi acceptată mai înainte.((359))

((360)) ((361))Un alt punct vrednic de remarcat în legătură cu axa verticală a structurii Marii Piramide deasupra liniei sale bazale este acesta: întâia venire a Domnului nostru şi moartea Sa, marcate prin gura „Fântânii”, sunt de acea parte a axei Piramidei care reprezintă natura umană; şi localizarea ei la acelaşi nivel cu al coridorului care duce la „Camera Reginei”, care simbolizează perfecţiunea umană, este de asemenea demnă de luat în seamă. Marea Piramidă pare astfel să spună: „El a devenit trup” — omul Cristos Isus S-a dat pe Sine „răscumpărare pentru toţi”; totuşi El n-a cunoscut păcat, a fost sfânt, nepătat, despărţit de păcătoşi şi n-a luat deloc parte la cursul descendent, păcătos al rasei lui Adam (simbolizat prin pasajul spre „Groapă”). Mai mult, localizarea „Grotei” şi faptul că ea a fost naturală şi nu săpată, sunt semnificative. Evident ea simbolizează moartea Domnului nostru Isus. Faptul că a fost naturală învaţă că sacrificiul de Sine al Domnului n-a fost o întâmplare, ci o chestiune preorânduită, prearanjată în planul lui Iehova înainte de a începe realizarea planului simbolizat prin Piramidă. Faptul că este amplasată deasupra şi nu dedesubtul liniei bazale a Piramidei, pare să dea încă o învăţătură în armonie cu Scripturile — că deşi Domnul nostru a murit ca răscumpărare pentru păcătoşi, El n-a coborât în păcat şi degradare, ci chiar şi în moartea Sa a fost în limitele planului divin, aşa cum este simbolizat în structura Piramidei deasupra liniei bazale.Acum se ridică o întrebare de mare interes: Mărturia Piramidei în legătură cu timpul de încheiere a chemării de sus, confirmă ea oare mărturia Scripturii asupra acestui subiect? Arată ea oare sfârşitul „Marii Galerii” la timpul exact la care Scripturile ne asigură că se va încheia chemarea lui Dumnezeu la această favoare? Sau contrazice ea ceea ce deja am învăţat din Scripturi, şi arată o perioadă mai lungă sau mai scurtă a chemării la natura divină?Aceasta va fi o altă „probă hotărâtoare”, însă nu o probă a Cuvântului lui Dumnezeu şi a minunatei lui mărturii, care este mai presus de toate celelalte, ci o probă a acestui „Martor” de piatră. Va dovedi aceasta mai departe arhitectura ei divină prin aceea că va confirma mărturia Scripturii, sau va arăta mai multă sau mai puţină nepotrivire? Dacă va confirma relatarea biblică în mod special şi amănunţit, ea îşi va merita într-adevăr numele dat de Dr. Seiss — „Un miracol în piatră”.((362))Ei bine, nu putem spune nimic mai puţin despre ea; căci mărturia ei este în deplin acord şi în fiecare amănunt cu tot planul lui Dumnezeu aşa cum l-am învăţat din Scripturi. Minunatele ei corespondenţe cu Biblia nu lasă loc de îndoială că acelaşi inspirator divin al profeţilor şi al apostolilor a inspirat şi acest „Martor”. Să examinăm mai în amănunt unele dintre aceste armonii.Să ne amintim că Scripturile ne arată că sfârşitul complet al puterii neamurilor în lume şi timpul de necaz care aduce răsturnarea lor va urma anului 1914 d. Cr., şi cu puţin timp înainte de acea dată ultimii membri ai Bisericii lui Cristos vor fi „schimbaţi”, glorificaţi. Să ne amintim şi aceea că Scripturile ne dovedesc în diferite feluri — prin Ciclurile Jubileului, prin cele 1335 de zile din Daniel, prin Dispensaţiile paralele etc. — că „secerişul” sau sfârşitul acestui veac trebuia să înceapă în octombrie 1874 şi că Marele Secerător trebuia să fie atunci prezent; apoi, după şapte ani — în octombrie 1881 — „chemarea de sus” a încetat, deşi unii vor fi admişi după aceea la aceleaşi favoruri, fără a se face o chemare generală, pentru a completa locurile unora dintre cei chemaţi care, fiind încercaţi, vor fi găsiţi nevrednici. Apoi să privim modul în care „Martorul” de piatră confirmă aceleaşi date şi ilustrează chiar aceleaşi lecţii. Astfel:Linia suprafeţei podelei „Marii Galerii”, de la peretele de nord la cel de sud, a fost măsurată cu mare grijă de două ori în anii recenţi şi s-au obţinut trei grupe distincte de măsurători. O măsurătoare (a) este de la peretele din capătul de nord, măsurat până la „Treaptă” şi apoi — omiţând partea care urcă sau frontală — de-a lungul feţei de sus, a feţei orizontale a podelei „Marii Galerii”; altă măsurătoare (b) arată lungimea măsurată prin „Treaptă”, ca şi cum treapta n-ar fi acolo; altă măsurătoare (c) dă toată suprafaţa podelei şi în sus pe faţa sau partea care urcă a „Treptei” şi de-a lungul feţei ei orizontale. Prof. Smyth a găsit că prima dintre aceste măsurători (a) este de 1874 de ţoli piramidali, a doua (b) de 1881 de ţoli piramidali, iar a treia (c) de 1910 ţoli piramidali; în timp ce d-nul Flinders Petrie raportează aceste măsurători cu 8 zecimi dintr-un ţol mai lungi. Prin urmare, o estimare raţională şi fără îndoială foarte aproape de corectitudine ar fi să numim aceste cifre (a) 1875, (b) 1882 şi (c) 1911 ţoli piramidali.((363))Acum noi întrebăm: Dacă ţolii liniari ai podelei acestor pasaje reprezintă un an fiecare, aşa cum au pretins şi au admis cei care au studiat Piramida, ce dată ar indica aceste măsurători ale „Marii Galerii” ca sfârşit al chemării de sus la natura divină, pe care „Marea Galerie” o simbolizează? Răspundem că aplicând aceşti ţoli-ani la socotirea actuală a timpului, trebuie să ne amintim că data noastră d. Cr. este cu un an şi trei luni în urma datei reale, după cum se arată în Volumul II, paginile 54-62. Şi în timp ce aceasta n-ar avea nici o importanţă în calcularea unei perioade de la o dată fixă dinainte de Cristos, sau de la o dată fixă după Cristos, acest lucru ar trebui recunoscut în acest caz. Unde acelaşi eveniment, naşterea lui Isus, este punctul de pornire, trebuie luată în considerare eroarea în fixarea datei d. Cr., pentru a ajunge la rezultate corecte. Pentru simplificare vom lua data noastră eronată d. Cr. ca standard şi vom reduce cifrele Piramidei în mod corespunzător, scăzând din ele un ţol şi un sfert, aşa încât ele vor corespunde cu calculul nostru comun. Astfel reduse, ele arată: (a) 1875 minus 1&»188; egal 1873&»190;; (b) 1882 minus 1&»188; egal 1880&»190;; şi (c) 1911 minus 1&»188; egal 1909&»190;, şi dau datele: (a) octombrie 1874, (b) octombrie 1881 şi (c) octombrie 1910 d. Cr.Acest sfârşit întreit este în deplină armonie cu ceea ce am găsit că învaţă Scripturile: că „secerişul, sfârşitul veacului”, a fost atins în octombrie 1874 şi că „chemarea” propriu-zisă s-a sfârşit în octombrie 1881, deşi va urma o perioadă în care, chiar dacă chemarea generală a încetat, aceleaşi privilegii vor fi oferite unora care vor fi vrednici, pentru a completa locurile unora dintre cei chemaţi deja, care, în încercare, nu vor fi găsiţi vrednici de coroanele alocate lor când au acceptat chemarea. Cât va dura această cernere a consacraţilor, timp în care unora li se vor acorda coroanele celor socotiţi nevrednici şi numele lor scrise în locul unora ale căror nume vor fi şterse (Apoc. 3:5, 11), Scripturile nu indică, după câte am văzut noi; dar această dată, 1910, indicată de Piramidă, pare să se armonizeze bine cu datele furnizate de Biblie. Nu sunt decât câţiva ani până la încheierea deplină a timpului de necaz care pune capăt timpurilor neamurilor; şi când ne amintim cuvintele Domnului, că biruitorii vor fi socotiţi vrednici să scape de cel mai ((364)) sever necaz care vine peste lume, putem înţelege că face referire la necazul anarhiei care va urma după octombrie 1914; dar un necaz mai ales peste Biserică poate fi aşteptat cam prin 1910 d. Cr.Nu este acesta un acord cât se poate de remarcabil între acest „Martor” de piatră şi Biblie? Datele octombrie 1874 şi octombrie 1881 sunt exacte, în timp ce 1910, deşi nu este dată în Scripturi, pare mai mult decât una raţională pentru ceva eveniment important în experienţa şi încercarea finală a Bisericii, în timp ce 1914 d. Cr. este în mod evident bine definită ca finalul lui, după care urmează cel mai mare timp de necaz al lumii, de care unii din „mulţimea cea mare” pot avea parte. Şi în legătură cu aceasta să ne amintim că această dată limită — 1914 d. Cr. — poate fi martorul nu numai al completării alegerii, încercării şi glorificării întregului corp al lui Cristos, ci şi al curăţării unora din acea mulţime mai mare de credincioşi consacraţi care, de frică şi descurajare, n-au reuşit să aducă sacrificii acceptabile lui Dumnezeu şi de aceea au devenit mai mult sau mai puţin contaminaţi cu ideile şi căile lumii. Se poate ca unii dintre aceştia, înainte de sfârşitul acestei perioade, să vină din necazul cel mare (Apoc. 7:14). Mulţi dintre aceştia se leagă acum strâns în diferiţii snopi de neghină pentru ardere; şi aceştia vor putea să scape numai când necazul înfocat din partea de la urmă a perioadei de seceriş va arde legăturile robiei Babilonului — „mântuiţi, dar ca prin foc”. Ei trebuie să vadă ruina totală a Babilonului cel Mare şi să primească o măsură din pedepsele lui (Apoc. 18:4). Cei patru ani de la 1910 până la sfârşitul lui 1914, indicaţi astfel în Marea Piramidă, vor fi fără îndoială un timp de „prigonire de foc” asupra Bisericii (1 Cor. 3:15), care precedă anarhia lumii, care nu poate dura mult — „Dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Mat. 24:22.Acesta nu este tot simbolismul minunat al Marii Piramide. Minunata sa armonie cu planul divin este mai departe arătată în altă trăsătură remarcabilă. Ar trebui să aşteptăm ca data celor două mari evenimente legate de sfârşitul acestui veac, adică, (1) a doua venire a Domnului nostru şi (2) începutul secerişului, să fie în vreun fel marcate la capătul de sus al „Marii Galerii”, întocmai cum moartea şi învierea Sa sunt marcate prin „Fântână” la capătul ei de jos. Şi în aceasta nu suntem dezamăgiţi. La capătul de sus sau sudic al peretelui de est, în vârf, mult mai sus de treaptă, ((365)) există o deschidere care face legătura cu spaţiul neterminat de deasupra „Camerei Regelui”, cum este arătat pe schiţă. În limbajul simbolic al Piramidei acea deschidere spune: „Aici a intrat Unul ceresc — Unul care nu are nevoie de podea ca să umble, dar care poate veni şi pleca precum vântul”. Iar măsurătorile atente ale acestui perete de sud al „Marii Galerii”, făcute de prof. Smyth, ne informează că nu este exact perpendicular, ci se înclină la vârf cu şapte ţoli.* Piramida ne spune astfel: „Cu şapte ani înainte de încheierea chemării de sus [înainte de octombrie 1881] va intra Acela mare din ceruri”. Şi ea indică mai departe că de la acea dată — octombrie 1874 — treptat, aşa cum se indică prin înclinarea peretelui de sud, chemarea se va apropia de încheiere şi se va sfârşi complet în octombrie 1881. Se va observa că aceasta este în acord exact cu mărturia Bibliei aşa cum este prezentată în acest volum al Studiilor în Scripturi şi în cele anterioare.*Raportul lui Piazzi SmythŞi să nu uităm de asemenea că noi care am înţeles prezentările scripturale ale acestor timpuri şi perioade n-am avut nimic de-a face cu luarea acestor măsurători ale Marii Piramide; şi că cei care au luat măsurătorile n-au ştiut nimic de aplicarea profeţiei de către noi la timpul când au fost luate măsurătorile, şi nu ştiu nici acum, după câte ştim noi. De aceea întrebăm: Se putea ca o astfel de exactitate în chestiuni care privesc şase mii de ani de istorie pe de o parte, şi miile de ţoli din măsurătorile Piramidei pe de altă parte, să fie doar o coincidenţă accidentală? Nu; dar adevărul este remarcabil şi pare mai greu de crezut decât ficţiunea, întradevăr. „Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri.”Mai departe, unde a încetat favoarea specială a chemării evanghelice generale (octombrie 1881), pare să fie timpul să înceapă binecuvântarea pentru lume. „Fântâna”, care marchează la capătul ei de sus răscumpărarea, care asigură binecuvântarea viitoare, ar trebui, s-ar părea, să marcheze la capătul ei de jos (unde se uneşte cu pasajul descendent) data când vor începe să ajungă la lume binecuvântările restabilirii. Ea pare să spună: Aici beneficiile răscumpărării vor începe să binecuvânteze toate familiile pământului, când alegerile sau selecţiile Veacurilor Iudaic şi Evanghelic sunt complete.((366))Acum, dacă noi adoptăm încheierea clar marcată a chemării şi a favorii speciale a Veacului Evanghlic, 1881, ca data la care a fost timpul să înceapă chemarea la binecuvântările restabilirii, şi dacă socotim că punctul cel mai de jos al „Fântânii” marchează acea dată (1881), găsim ceva interesant măsurând înapoi de-a lungul „Pasajului de Intrare” până la intrarea originală a Piramidei. Găsim că această distanţă este de 3826 de ţoli piramidali, reprezentând astfel 3826 de ani. Şi dacă presupunerea noastră este bine fondată, cu 3826 de ani înainte de 1881 d. Cr. trebuie să fi avut loc un eveniment însemnat. Şi dacă cercetăm mărturia istorică a Cuvântului lui Dumnezeu ca să vedem dacă a avut loc atunci vreun eveniment însemnat, găsim o confirmare remarcabilă a presupunerii noastre; căci chiar cu 3826 de ani înainte de 1881 d. Cr., ceea ce ar fi 1945 î. Cr., Isaac, sămânţa tipică a făgăduinţei a devenit moştenitorul întregii avuţii a tatălui său Avraam şi astfel a fost în poziţia de a binecuvânta pe toţi fraţii săi — pe Ismael, fiul Agarei (tip al Israelului trupesc) şi pe nenumăraţii fii şi fiice ale Cheturei, a doua soţie a lui Avraam (tipică pentru lume în general).Astfel „Pasajul de Intrare”, de la marginea din afară şi până la marginea cea mai apropiată a pasajului unde se face legătura cu „Fântâna”, marchează în ţoli-ani perioada de timp din ziua când Isaac cel tipic (în care se centra în mod tipic făgăduinţa de binecuvântare a lumii) a devenit moştenitorul tuturor, 1945 î. Cr., la 1881 d. Cr., când binecuvântarea pentru lume a fost în realitate cuvenită prin Isaac cel antitipic — Cristosul, moştenitorul tuturor lucrurilor. Gal. 3:16, 29.Noi măsurăm timpul de la data moştenirii lui Isaac şi a privilegiului care a urmat de a-şi binecuvânta fraţii, până la anul 1881 d. Cr. astfel: Isaac a intrat în posesia moştenirii sale la moartea tatălui său Avraam, care a avut loc la o sută de ani după ce a fost făcut Legământul (căci Avraam avea 75 de ani când a fost făcut Legământul şi a murit la vârsta de 175 de ani). Apoi, de la Legământ până la moartea lui Iacov, fiul lui Isaac, au fost 232 de ani*; şi de la timpul când Isaac a intrat în moştenirea sa — la o sută de ani după ce a fost făcut Legământul — până la moartea lui Iacov ar fi 132 de ani (232 de ani minus 100 de ani). La aceştia ((367)) adăugăm 1813 ani de la moartea lui Iacov la Anul Domnului nostru şi avem data 1945 î. Cr., data când Isaac cel tipic a intrat în posesia a tot ce a avut Avraam (Gen. 25:5). Şi aceşti 1945 de ani î. Cr. adăugaţi la 1881 d. Cr. fac 3826 de ani indicaţi în ţoli piramidali ca lungimea timpului care trebuia să treacă între binecuvântarea tipică a fraţilor săi prin sămânţa tipică, Isaac, şi binecuvântarea lumii întregi prin antitipicul Isaac, Cristosul.*Vezi Vol. II, pag. 231, 232Ridică unii întrebarea, ce început al lucrării de restabilire a fost marcat de octombrie 1881? Răspundem: nu s-a întâmplat nimic ce să poată discerne lumea. Noi umblăm încă prin credinţă şi nu prin vedere. Toţi paşii pregătitori spre marea lucrare de restabilire de la data 1881 trebuie recunoscuţi ca picături ale marii ploi de binecuvântare care în curând va înviora întregul pământ. Ceea ce a avut loc în 1881, ca şi ceea ce a avut loc în 1874, poate fi discernut numai prin ochiul credinţei în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. A fost data încheierii chemării de sus şi prin urmare data începerii anunţării restabilirii — trâmbiţa Jubileului. Cam la acea dată autorul a remarcat, şi după câte ştim noi nimeni altcineva n-a remarcat, deosebirea dintre chemarea la natura divină, deschisă în timpul Veacului Evanghelic, şi ocazia de restabilire a perfecţiunii umane şi a tot ce a fost pierdut în Adam, cuvenită la încheierea chemării de sus* evanghelice.*Deşi nu ne-am gândit la coincidenţă până acum, în timp ce scriem acest capitol, nu este de mică importanţă că în ultimele şase luni ale anului 1881 s-a scris o carte de 166 pagini, Hrană pentru creştinii cugetători, şi a circulat în tiraj de un milion patru sute de mii de exemplare peste tot în Statele Unite şi în Marea Britanie.Trei puncte legate de cartea aceea şi de distribuirea ei largă şi rapidă contribuie ca s-o marcheze ca cel puţin deosebită: (1) Poate că nici o altă carte n-a atins vreodată o circulaţie atât de largă într-un timp atât de scurt, sau prin aceleaşi metode. Ea a fost distribuită gratuit, în trei duminici succesive, la uşile bisericilor din toate oraşele mari ale Statelor Unite şi ale Marii Britanii prin băieţi mesageri de la Serviciul de Mesageri al Districtului, iar în oraşele mici prin poştă. (2) Banii pentru acoperirea acestei cheltuieli (42.000 $) au fost donaţi voluntar în acest scop, fără solicitare. (3) A fost, după câte ştim noi, prima carte publicată vreodată care arăta deosebirea dintre chemarea de sus a Bisericii Evanghelice şi favorurile Restabilirii pentru lume în general, şi arăta data încheierii acelei chemări de sus, octombrie 1881.((368))Un alt punct de remarcat este calea pe care lumea va fi invitată să vină şi să primească viaţă veşnică în Veacul Milenar.Aşa cum încăperea de sus, cunoscută sub numele de „Camera Regelui”, reprezintă natura divină, iar „Marea Galerie” reprezintă chemarea spre ea, tot aşa cea de sub ea („Camera Reginei”) reprezintă natura umană perfectă, iar calea spre ea ilustrează cărarea spre viaţă în care lumea va trebui să umble ca să atingă perfecţiunea umană în timpul Mileniului. Ambele aceste căi şi ca atare ambele aceste rezultate finale au fost deschise şi făcute posibile prin jertfa de răscumpărare pe care Mijlocitorul a dat-o în folosul tuturor: totul fiind indicat convingător în Piramidă prin „aspectul de explozie” care a deschis gura „Fântânii” şi a dat acces spre cele două pasaje (intenţionate să simbolizeze chemarea Bisericii acum, care conduce la natura divină, şi chemarea lumii în timpul Mileniului, care conduce la restabilirea perfecţiunii umane).Astfel Marea Piramidă, în armonie cu Scripturile, declară că „Hristos … a adus la lumină viaţa [restabilirea la viaţă umană, reprezentată în cea denumită „Camera Reginei”] şi neputrezirea [natura divină, reprezentată în cea denumită „Camera Regelui”], prin Evanghelie” — veştile bune ale răscumpărării. 2 Tim. 1:10.Singura cale de acces spre „Camera Reginei” sau spre „Marea Galerie” a fost „Fântâna”, „Primul Pasaj Ascendent” fiind la origine de netrecut din cauza „Dopului” de granit. Astfel „Martorul” de piatră mărturiseşte că prin Chemarea Legii sau Legământul Legii nimeni din rasa decăzută n-a putut ajunge nici la viaţă (viaţa umană), nici la nemurire (natura divină). Deşi „Primul Pasaj Ascendent” a fost o cale, totuşi nimeni n-a putut merge pe el. Tot aşa Legământul Legii a fost o cale de trecere spre viaţă, dar din cauza slăbiciunii cărnii nimeni n-a putut umbla în el, aşa încât să ajungă la viaţa oferită (Rom. 3:20). Crucea, sacrificiul, răscumpărarea este astfel special marcată prin acest „Martor” de piatră, întocmai cum în Scripturi este mai accentuat marcată decât orice alt aspect al planului. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”, a spus Isus. „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu [înainte de toate]: că Hristos a murit pentru păcatele noastre”, a spus Pavel (1 Cor. 15:3). „Fântâna [reprezentativă a ((369)) sacrificiului şi învierii lui Cristos] este singura cale spre viaţă şi nemurire”, spune Marea Piramidă.Pasajul spre „Camera Reginei” este scund şi călătorul trebuie să-şi plece capul în smerenie la cerinţele lui. Cărarea dreptăţii a fost întotdeauna una de smerenie şi aşa va fi şi în Mileniu, când tuturor li se va cere să se aplece la reglementările stricte ale Împărăţiei lui Cristos. El va domni cu un toiag de fier (Apoc. 2:27). Atunci El va face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi pentru măreţia şi puterea Sa va trebui să mărturisească orice limbă, iar la conducerea şi legea Sa va trebui să se plece orice genunchi; astfel încât în Ziua Sa cei smeriţi şi drepţi, şi numai ei, vor înflori. Isa. 28:17; Rom. 14:11; Ps. 92:12, 13.„Camera Reginei” simbolizează sfârşitul lucrării de restabilire — perfecţiunea umană — prin aceea că ea are şapte feţe, socotind podeaua o faţă şi tavanul două feţe, aşa cum este arătat în schiţă. Cărarea spre ea spune aceeaşi istorie a numărului şapte sau a perfecţiunii, căci podeaua este mai joasă pe o şeptime din lungimea ei. Şi nu numai că numărul şapte este un simbol general al perfecţiunii şi al completului, ci este în mod special sugestiv în acest context, deoarece Veacul Milenar este a şaptea mie de ani din istoria lumii şi unul în care trebuie atinsă perfecţiunea de către aceia din omenire care vor vrea şi se vor supune.Profesorul Smyth remarcă particularitatea podelei acestei „Camere a Reginei” şi a pasajului care duce la ea, că este neprelucrată şi complet nefinisată, astfel deosebindu-se de celelalte pasaje, care iniţial au fost foarte netede, probabil şlefuite. Aceasta, sugerează el, poate indica faptul că podeaua lui nu este supusă măsurării în ţoli-ani, cum sunt celelalte pasaje — ca şi cum Piramida ar vrea să spună prin această neregularitate: „Măsurile timpului nu sunt înregistrate aici”.Dar deşi ţolul-an piramidal nu este observat nici în pasajul spre „Camera Reginei”, nici în podeaua ei, o altă chestiune sa cerut a fi arătată, şi anume calea restabilirii la viaţă şi organism uman perfect. După cum această perfecţiune a naturii umane este ilustrată în „Camera Reginei”, tot aşa calea spre ea reprezintă cei şapte mii de ani de experienţă şi disciplină prin care trebuie să treacă rasa umană decăzută înainte de a putea fi câştigată deplina restabilire la perfecţiune. Deoarece în primele şase şeptimi coridorul ((370)) spre „Camera Reginei” este extrem de scund, acesta reprezintă cei şase mii de ani trecuţi şi ilustrează extrema dificultate şi umilinţă necesare pentru a umbla o viaţă îndreptăţită, chiar şi din partea celor care au căutat să umble astfel — patriarhii, profeţii şi alţii, îndreptăţiţi prin credinţă — în timpul acestor şase mii de ani de domnie a păcatului şi a morţii. Dimpotrivă, ultima şeptime a căii reprezintă Veacul Milenar, care tocmai se iveşte peste oameni. Înălţimea lui fiind aproape de două ori mai mare, arată că în timpul miei de ani care vine, de har şi pace pe pământ, oamenii vor putea progresa confortabil şi uşor spre perfecţiune deplină.Se pune întrebarea dacă a umblat cineva pe această cale în cei şase mii de ani trecuţi? Răspundem, da. Unii au umblat pe ea prin credinţă. Este calea îndreptăţirii naturii umane, deşi cu totul diferită de calea şi chemarea Bisericii Evanghelice, care, deşi prin îndreptăţire, este pentru natura nouă, divină. Avraam, Isaac şi Iacov şi profeţii credincioşi au umblat pe acea cale — intrând prin „Fântână” — prin credinţă în jertfa de răscumpărare a lui Cristos, pe care ei au reprezentat-o prin sacrificiile tipice înainte de moartea Domnului nostru şi înainte ca „Martorul” de piatră să o indice; căci în planul şi revelaţia lui Dumnezeu, Cristos a fost Mielul înjunghiat pentru ispăşire înainte de întemeierea lumii.Şi această cale spre „Camera Reginei” este în bun acord cu relatarea Bibliei în privinţa căii spre natura şi viaţa umană perfectă în timpul Mileniului. Lungimea timpului necesar pentru a se ajunge la perfecţiune va fi diferită la diferiţi indivizi, potrivit rapidităţii sau încetinelii persoanei de a-şi supune inima şi viaţa condiţiilor Noului Legământ. Nu va mai fi o străduinţă de ridicare ce va întâmpina continuu împotrivire prin tendinţele descendente dinăuntru şi dinafară, aşa cum a fost în dispensaţiile Legii şi Evengheliei; dar va fi o cale pe care totul va fi în favoarea călătorului şi-i va facilita progresul rapid spre perfecţiunea deplină a vieţii restabilirii, cu toate binecuvântările care vor rezulta.După cum „Camera Regelui” prin canalele ei pentru ventilaţie arată că simbolizează o locuire permanentă, o stare veşnică, tot aşa „Camera Reginei” simbolizează faptul că starea perfecţiunii umane, când va fi obţinută, poate fi făcută o stare veşnică; căci şi aceasta are prevăzute canale asemănătoare pentru ventilaţie sau pentru aerisire. Într-un caz putem spune că ea simbolizează o stare permanentă, iar în celălalt caz că poate fi făcută o stare permanentă sau veşnică, fiindcă acesta este cazul, aşa cum este indicat atât de Scripturi cât şi de mărturia „Martorului” de piatră.((371))

((372)) ((373))Scripturile spun despre aceia care ajung la starea reprezentată prin „Camera Regelui” că sunt părtaşi naturii divine şi sunt nemuritori, sau inatacabili de moarte — că nu vor putea muri după aceea. Şi ele mai arată că ceilalţi care vor ajunge la restabilire deplină şi vor rezista la ultima probă de loialitate la sfârşitul Veacului Milenar, chiar dacă nu vor poseda acea calitate numită Nemurire, care este în esenţă un element numai al naturii divine, vor primi viaţă veşnică sub prevederea deja aranjată de către marele Arhitect al planului de mântuire. Dacă aceştia rămân în armonie cu Dumnezeu şi în ascultare de voinţa Sa, vor trăi veşnic.Marea Piramidă declară aceleaşi adevăruri; căci în timp ce în „Camera Regelui” ventilatoarele erau deschise, în „Camera Reginei” ventilatoarele, un lucru interesant, erau la început acoperite. Canalele de aerisire veneau cu totul din afara Marii Piramide spre interior până la cam cu cinci ţoli de la suprafaţa interioară a pereţilor „Camerei Reginei”, pietrele de pe ambele părţi ale „Camerei Reginei”, cu excepţia celor cinci ţoli în grosime menţionaţi, au fost cizelate, arătând că au fost în planul Marelui Arhitect al Piramidei, întocmai cum au fost toate celelalte aspecte. D-nul Waynman Dixon a făcut această descoperire în timp ce examina pereţii „Camerei Reginei”. El a observat că la un anumit punct peretele suna gol, şi spărgând suprafaţa a găsit un canal de ventilaţie; şi apoi prin acelaşi proces i-a găsit perechea în peretele opus. Astfel Piramida, în armonie cu Scripturile, declară că s-au făcut mari pregătiri prin care starea umană perfectă, reprezentată prin „Camera Reginei”, poate fi o stare veşnică pentru fiecare persoană care se conformează reglementărilor şi legilor ei.Şi acum, după ce am auzit-o vorbind, ce vom gândi despre „Martorul” de piatră şi despre mărturia lui? Astfel de mărturie ar fi într-adevăr ciudată şi izbitoare, chiar dacă nu s-ar găsi nici o scriptură legată de subiectele examinate; dar când Scripturile neau declarat deja clar şi hotărât aceleaşi împrejurări şi date, înainte de a fi fost auzită mărturia Piramidei, acordul ei minunat şi confirmarea acesteia devin îndoit de semnificative şi convingătoare.((374))Acum, când cei înţelepţi în felul lumii resping Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „învechit” şi „neştiinţific”, faptul că „Martorul” de piatră vorbeşte şi confirmă mărturia Bibliei este cu adevărat uimitor. A-i auzi mărturia despre căderea omului tocmai la timpul când cei înţelepţi în felul lumii pretind că omul n-a fost perfect niciodată, n-a fost în chipul lui Dumnezeu niciodată şi ca atare n-a căzut niciodată de la acel chip, este un lucru remarcabil. A-i auzi mărturia că nimeni n-a putut intra nici în chemarea de sus evanghelică pentru natura divină, nici în starea îndreptăţirii şi vieţii umane prin Legământul sau calea Legii, într-o vreme când atât de mulţi propovăduiesc că Legea lui Moise este singura cale spre viaţă, este desigur un lucru care produce mulţumire. În mod sigur în Marea Piramidă „Însuşirile nevăzute [planurile] ale Lui îDumnezeuş … se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El”. Rom. 1:20.Unii ar putea să batjocorească mărturia acestui „Martor” de piatră, aşa cum batjocoresc şi Cuvântul scris al lui Dumnezeu; dar la batjocurile lor noi răspundem: Justificaţi această potrivire ciudată a lucrurilor, ori dacă nu, aventuraţi-vă să profeţiţi viitorul şi veţi vedea ce rezultat vor avea profeţiile voastre. Dovediţi-ne că nu se cere nici o inspiraţie să se prezică evenimentele viitoare. Arătaţi-ne un exemplu de înţelepciune lumească. „«Apăraţi-vă cauza», zice Domnul, «arătaţi-vă dovezile cele mai tari», zice Împăratul lui Iacov. «Să le arate şi să ne spună ce se va întâmpla; să spună cele din trecut, cele ce sunt, ca să le vedem împlinirea; sau, faceţi-ne să le ştim pe cele ce vor veni. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei [puternici].»” Isa. 41:21-23.Marea Piramidă nu numai că pune în încurcătură pe oamenii de ştiinţă atei, ci ea combate cu totul teoria lor modernă şi antiscripturală a „Evoluţiei” — subiect asupra căruia nu putem face mai bine decât să cităm următoarele cuvinte ale doctorului Joseph Seiss, din tratatul său excelent asupra Marii Piramide, intitulat „Un Miracol în Piatră”. El spune:„Dacă omul primar n-ar fi fost nimic decât o gorilă sau un troglodit, cum au putut cunoaşte, în acele timpuri preistorice, constructorii acestei puternice structuri ceea ce savanţii noştri cei ((375)) mai profunzi, după douăzeci de secole de observaţie şi experiment, au putut afla numai imperfect? Cum au putut şti chiar şi să facă şi să mânuiasă uneltele, maşinile şi mijloacele indispensabile construcţiei unui edificiu atât de enorm în privinţa dimensiunilor, atât de masiv în privinţa materialelor, atât de sus în privinţa înălţimii şi atât de perfect în măiestria lui, încât până în ziua de astăzi este fără egal pe pământ? Cum au putut cunoaşte sfericitatea, rotaţia, diametrul, densitatea, latitudinea, polii, distribuţia şi temperatura pământului, sau relaţiile lui astronomice? Cum au putut ei rezolva problema cuadraturii cercului, cum au putut calcula proporţiile, sau determina cele patru puncte cardinale? Cum au putut ei întocmi diagramele istoriei şi dispensaţiilor, corespunzătoare faptelor în fiecare amănunt, pentru o durată de patru mii de ani după timpul lor şi până la încheiere? Cum au ştiut ei când va începe aranjamentul mozaic, cât va continua şi cu ce se va sfârşi? Cum au putut şti când va fi introdus creştinismul, prin ce fapte şi aspecte mari va fi marcat şi care vor fi caracteristicile, calea şi sfârşitul Bisericii lui Cristos? Cum au putut şti despre marele ciclu precesional, lungimea duratei lui, despre numărul de zile dintr-un an real, distanţa medie de la Soare la Pământ şi poziţia exactă a stelelor când a fost construită Marea Piramidă? Cum au putut întocmi un standard şi un sistem de măsuri şi greutăţi, atât de bine potrivite unele cu altele, atât de benefic conformate nevoilor obişnuite ale omului şi atât de perfect armonizate cu toate faptele naturii? Şi cum au putut şti cum să consemneze toate aceste lucruri pe o simplă bucată de zid, fără vreo inscripţie verbală sau ilustrativă, totuşi ferită de toate ravagiile şi schimbările timpului şi care poate fi citită şi înţeleasă chiar până la sfârşit?Oamenii pot zâmbi batjocoritor, dar nu pot dărâma cu râsul această structură puternică, nici nu pot elimina din ea cu batjocura unghiurile, proporţiile, măsurile, referirile la natură şi corespondenţele sacre pe care i le-a dat Creatorul ei. Ele se află aici în toată semnificaţia lor grăitoare, încăpăţânate şi invincibile, dincolo de orice putere de a le suprima”.Vocea acestui minunat „Martor” ne aminteşte cu forţă cuvintele Domnului nostru cu acea ocazie însemnată a intrării Sale triumfale în Ierusalim, când S-a prezentat tipic ((376)) la Israel ca împăratul lor, în mijlocul aclamaţiilor mulţimii de ucenici ai Săi care lăudau cu voce tare pe Dumnezeu pentru marile Sale fapte care fuseseră făcute, spunând: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în cele preaînalte!”. Şi când fariseii L-au îndemnat să-i mustre, El a răspuns: „Vă spun că, dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19:37-40). Şi aşa este şi astăzi: în timp ce Împăratul slavei a venit în realitate şi în timp ce marea majoritate a martorilor în viaţă declaraţi ai Lui, care ar trebui să se bucure cu voce tare şi să spună, binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului, sunt muţi — unii de frica de a fi scoşi afară din sinagogi, iar alţii de lene somnolentă sau de îmbătarea cu spiritul lumesc ce-i ţine în ignoranţă de timpul cercetării lor — iată, înseşi pietrele acestei Mari Piramide de Mărturie strigă pe un ton sigur. Fiecare ţol al acestei construcţii masive vesteşte în mod elocvent înţelepciunea, puterea şi harul lui Dumnezeu.Ferm fixat în această structură stâncoasă solidă, în afara puterii furtunilor naturii sau a mâinii neîndurătoare a distrugătorului, schiţele marelui plan al lui Dumnezeu au stat în picioare timp de patru mii de ani, pregătite să-şi dea mărturia la timpul hotărât, spre confirmarea mărturiei Cuvântului sigur al Prorociei, în mod asemănător revelat dar ascuns de veacuri. Mărturia acestui „stâlp de aducere aminte pentru Domnul … în ţara Egiptului”, ca şi aceea a Cuvântului scris, cu precizie solemnă şi negreşită indică spre ruina finală a ordinii vechi a lucrurilor în „Groapa” uitării şi spre stabilirea glorioasă a celei noi, sub Cristos Isus, marea Piatră Principală din vârful clădirii eterne a lui Dumnezeu, în conformitate cu liniile caracterului Său glorios trebuind să fie zidite sub El toate lucrurile vrednice de existenţă veşnică. Amin! Amin! Vie Împărăţia Ta! Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ!
Dumnezeul tău împărăţeşte!
Dumnezeul tău împărăţeşte!Un rezumat al dovezilor profetice care arată prezenţa lui Emanuel şi că Împărăţia Lui este în proces de stabilire„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea; care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea, celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»” Isaia 52:7ŢINÂND seama de toate dovezile prezentate în acest volum şi în volumele precedente ale acestei lucrări, nu avem nici o ezitare în a declara poporului loial şi credincios al Domnului, preaiubitului Său Sion, această veste glorioasă: „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Rugăciunea mult repetată a Bisericii a primit răspuns: Împărăţia lui Dumnezeu a venit într-adevăr. În zilele actualilor regi ai pământului, înainte de a expira contractul lor de stăpânire, ea este în curs de stabilire. Morţii în Cristos sunt chiar acum înviaţi şi înălţaţi cu Domnul şi Capul nostru. Şi membrele „picioare” ale corpului lui Cristos, care zăbovesc încă în carne, prinzând inspiraţia mulţimii glorificate care a urcat deja pe muntele (împărăţia) lui Dumnezeu, reflectă o măsură din acea glorie transcendentă, ca Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Feţele acestor mesageri strălucesc de acea bucurie cerească ce le umple inimile şi li se revarsă de pe buze în timp ce ei au comuniune unii cu alţii şi cu Domnul, şi merg vestind fiecărei naţiuni (munte) veştile bune ale domniei lui Emanuel începute. Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui (Cristosului) care aduce veşti bune despre bucuria ((302)) şi pacea Milenară, asigurând Sionul că domnia Domnului nostru este începută!Minunate adevăruri sunt acestea! Împărăţia lui Dumnezeu este în proces de stabilire; Domnul Isus şi sfinţii înviaţi sunt deja aici şi sunt angajaţi în marea lucrare a secerişului, cu care şi noi, ca membri ai acelui corp onorat, ca „picioarele” Lui, chiar dacă încă suntem în carne, avem permisiunea de a fi conlucrători, de a anunţa veştile bune printre oameni şi de a-i informa despre semnificaţia evenimentelor minunate şi tulburi care trebuie să pregătească calea pentru glorioasa domnie a dreptăţii şi s-o introducă.Aceştia sunt cei despre care profetul a prezis spunând: „Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi”; „Va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii îngeri împreună cu El!”; „Va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri[sfinţii, mesagerii Lui sfinţi]”; „Un râu de foc [simbol al judecăţilor aspre — un timp de necaz] curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau [nu numai dintre sfinţii Lui, ci şi dintre alţi numeroşi agenţi şi mijloace de lucru] şi de zece mii de ori zece mii [toată omenirea] stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile”. Iuda 14; Zah. 14:5; Mat. 25:31; Dan. 7:10.Astfel este situaţia actuală: marele Judecător a venit — nu ca la prima venire, într-un trup de umilinţă pentru jertfă, ci în plinătatea puterii Sale ca fiinţă spirituală, îmbrăcat cu slava autorităţii divine, ca reprezentantul lui Iehova, ca să reprime deplin şi pentru totdeauna răul şi orice nedreptate, şi să-i restaureze pe toţi care voiesc din rasa răscumpărată la armonie cu Dumnezeu, la perfecţiunea fiinţei şi la viaţă durabilă. Planul lui Dumnezeu este acum arătat clar: îl putem înţelege ca niciodată înainte. Deschiderea cărţilor revelaţiei divine va fi în curând completă. Judecata lumii începe deja cu instituţiile creştinătăţii nominale, şi marea ((303)) lucrare începută astfel într-un fel nebănuit de lume va înainta până la măreţul final prezis de Domnul, de apostoli şi de profeţi, până când toată lumea va ajunge să privească la Cel străpuns ca Răscumpărătorul şi Eliberatorul trimis de Dumnezeu, întocmai cum sfinţii de mult timp „au privit la Isus” ca autorul şi desăvârşitorul credinţei lor.* Socoteala sau judecata care începe cu Biserica se va răspândi repede la toate naţiunile în viaţă şi le va cuprinde; şi la timpul şi în ordinea potrivită, toate oştirile mari ale morţilor vor fi aduse pe scenă.În timp ce membrii glorificaţi ai Împărăţiei dincolo de văl fac o lucrare de modelare a cursului evenimentelor actuale şi de pregătire pentru glorioasa domnie, cei de această parte a vălului au de asemenea o lucrare importantă. Misiunea lor este să-i adune pe aleşi şi să-i pecetluiască pe frunte (intelectual) cu o cunoştinţă a adevărului (Apoc. 7:3); să separe grâul de neghină cu secera adevărului actual şi să declare Sionului acest mesaj important — „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Această lucrare, de asemenea, merge repede înainte, şi toţi credincioşii, cei pecetluiţi, sunt la rândul lor angajaţi în pecetluirea altora; şi în curând marea lucrare va fi împlinită — toţi aleşii vor fi adunaţi şi glorificaţi.Binecuvântată a fost promisiunea pentru membrii timpurii ai Bisericii, că Cel pe care L-au văzut plecând va veni într-adevăr din nou; şi binecuvântată a fost speranţa arătării Lui de-a lungul veacului pentru cei încercaţi şi persecutaţi, cei credincioşi, care au aşteptat cu nerăbdare venirea Lui până când au adormit cu perspectiva trezirii în asemănarea Lui; dar încă mai binecuvântaţi sunt ochii voştri, o, voi sfinţi de astăzi; căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud semnele prezenţei îndelung aşteptatei Speranţe a lui Israel.((304))*Vezi Vol. II, cap. 5În timp ce în Sionul nominal, aşa cum a prezis profetul Isaia, păcătoşilor care au uitat sau nu şi-au ţinut legământul cu Domnul le este frică de norii negri care ascund strălucirea feţei Lui, şi spaima i-a cuprins pe neaşteptate pe făţarnici, adevăratul Sion Îl vede cu ochii credinţei pe Împărat în frumuseţea Lui şi priveşte ţara care este încă îndepărtată — ţara grânelor şi a vinului, glorioasa moştenire în care acest Împărat puternic şi mare Eliberator a venit să conducă rasa decăzută — o ţară în care locuitorii nu vor zice, sunt bolnav; căci poporul care va locui acolo va fi unul a cărui nelegiuire a fost iertată. Isa. 33:14, 17, 24.Noi discernem acum clar, dincolo de panorama celor o mie de ani, acea ţară glorioasă, acel Paradis restaurat; şi cu bucurie şi cântec, sub conducerea acestui Profet mai mare decât Moise, care se află chiar acum în mijlocul nostru, oştile triumfătoare ale răscumpăraţilor vor fi conduse pe marea cale a sfinţeniei spre ţara aceea frumoasă a odihnei de păcat şi de moarte şi de orice lucru rău.„Cântaţi psalmi Domnului, voi, sfinţii Săi, măriţi prin laudele voastre amintirea sfinţeniei Lui. Căci mânia Lui [care trebuie cu necesitate să se manifeste în marele necaz, care în curând va copleşi lumea] ţine numai o clipă, dar bunăvoinţa Lui toată viaţa. Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia.” Şi curând lumea corectată şi convertită va prinde melodia de laudă şi va cânta: „Mi-ai schimbat jalea în veselie, mi-ai dezlegat sacul şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte psalmi şi să nu stea mută. Doamne, Dumnezeul meu, eu pururea Te voi lăuda!” Ps. 30:4, 5, 11, 12.Să ne amintim acum paşii, bine întemeiaţi în „cuvântul sigur al prorociei”, prin care am ajuns la această cunoştinţă care înveseleşte inima şi pune în mişcare sufletul. În spatele nostru se află toate reperele profetice care indică spre acest timp ca cea mai minunată perioadă ((305)) din toată istoria lumii. Ele ne-au arătat că începând din 1873 trăim în al şaptelea mileniu; că contractul stăpânirii neamurilor, „timpurile neamurilor”, va expira în 1914 şi că venirea Celui care are dreptul la stăpânire şi-a avut timpul cuvenit în 1874. Ele ne-au arătat că în zilele acestor împăraţi ai neamurilor, înainte de a expira contractul puterii lor, Dumnezeul cerului va stabili o Împărăţie şi că stabilirea acestei Împărăţii a progresat într-adevăr din anul 1878; că atunci şi-a avut timpul cuvenit învierea tuturor morţilor în Cristos; şi că, prin urmare, de la acea dată, nu numai Domnul şi Capul nostru este prezent în mod invizibil în lume, ci de asemenea sunt cu El toţi aceşti mesageri sfinţi. Şi să observăm mai departe că această dată a învierii morţilor în Cristos este paralelă cu data învierii Capului trupului. Învierea Domnului nostru a avut loc la trei ani şi jumătate după venirea Sa ca Mesia, în 29 d. Cr.; şi învierea corpului Său, Biserica, am văzut, şia avut timpul cuvenit în anul 1878, la trei ani şi jumătate după a doua Sa venire, în octombrie 1874.Profeţia ne-a indicat de asemenea felul întoarcerii Domnului nostru, aşa încât, deşi El este prezent, nu trebuie să ne aşteptăm să-L vedem pe El sau pe sfinţii înviaţi, care sunt acum în asemănarea Lui, altfel decât cu ochii credinţei — credinţa în „cuvântul sigur al prorociei”; cu toate că am învăţat că cei care formează acum „picioarele lui Cristos” vor fi şi ei peste puţin timp schimbaţi în aceeaşi asemănare glorioasă. Ei vor fi atunci fiinţe spirituale, ca El, Cristos, şi ca toţi sfinţii înviaţi care sunt acum cu El, şi la timpul potrivit Îl vor vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2). Am văzut de asemenea că venirea lui Ilie cel prezis şi a Omului Păcatului cel prevestit, care trebuiau să preceadă venirea Lui, sunt fapte împlinite.Am marcat, de asemenea, datele fixate asupra cărora ne îndreaptă atenţia profetul Daniel. Cele 2300 de zile indică ((306)) anul 1846 ca timpul când Sfântul Locaş al lui Dumnezeu urma să fie curăţat de erorile şi principiile profanatoare ale papalităţii; şi am observat curăţirea realizată atunci. Am observat împlinirea celor 1260 de zile, sau timpul, timpurile şi jumătatea de timp a puterii papalităţii de a persecuta, şi începutul atunci, în 1799, a Timpului Sfârşitului. Am văzut cum cele 1290 de zile au marcat începutul unei înţelegeri a tainelor profeţiei în anul 1829, care a culminat cu marea mişcare din 1844 cunoscută ca mişcarea celei de-a Doua Veniri, când, potrivit prezicerii Domnului, fecioarele înţelepte au ieşit să-L întâmpine pe Mire, cu treizeci de ani înainte de venirea Lui reală. Am văzut împlinirea prezisei întârzieri; şi timp de cincisprezece ani a ieşit strigătul de la miezul nopţii, „Iată Mirele!” Am observat cu încântare deosebită cele 1335 de zile, care indică, aşa cum vedem, anul 1874 ca data exactă a întoarcerii Domnului nostru; şi de la acel timp încoace am avut chiar fericirea promisă — prin dezvăluirea mai clară a minunatelor taine ale planului divin.Apoi am văzut marea lucrare a secerişului, la timpul şi în ordinea ei stabilită, începând cu toamna anului 1874, progresând treptat şi în tăcere, dar rapid. Am observat strângerea în snopi şi legarea neghinei şi adunarea grâului. Şi ce binecuvântare şi bucurie primim prin asigurarea că din vara lui 1878, când Împăratul Şi-a luat marea Sa putere şi a început domnia cu învierea celor care au dormit în Isus, nu mai este nevoie ca membrii Săi să „doarmă” şi să aştepte gloria, căci pentru fiecare, momentul terminării cursului său în moarte este momentul fericitei „schimbări” la perfecţiunea deplină a naturii şi asemănării divine. Întradevăr, „ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”, pentru totdeauna. Ei se odihnesc de ostenelile lor, dar lucrările lor continuă; pentru că lucrarea de cealaltă parte a vălului este aceeaşi ((307)) lucrare în care sunt angajaţi toţi biruitorii de această parte a vălului; doar că pentru cei care au intrat în gloria naturii divine, lucrarea nu mai este cu osteneală şi nu mai costă sacrificiu obositor.Pe lângă toate acestea, vedem începutul întoarcerii favorii divine la Israelul trupesc manifestat deja în începerea înlăturării orbirii şi prejudecăţii lor împotriva lui Isus Cristos, în deschiderea ţării făgăduinţei şi expulzarea lor din alte ţări, şi de asemenea în revenirea fertilităţii Palestinei. Chiar şi numai aceste semne exterioare, fără toate datele şi timpurile profetice, ar fi dovezi puternice că trăim la sfârşitul veacului destinat alegerii Bisericii sau a clasei Împărăţiei, datorită asigurării clare a Scripturilor că orbirea şi starea lor de lepădare vor continua numai până când membrii corpului lui Cristos vor fi fost aleşi.Aflându-ne astfel, aşa cum ne aflăm, la această dată înaintată din Timpul Sfârşitului şi chiar în toiul secerişului veacului, şi aşteptând cu nerăbdare soluţionarea tuturor chestiunilor complicate ale acestor timpuri febrile în scurtul interval al următorilor douăzeci şi trei de ani, ce solemne şi intense sunt sentimentele celor care au credinţă în cuvântul sigur al prorociei. Chestiunile importante şi uluitoare care vor culmina în marele necaz, despre care ne avertizează Daniel, tulbură acum mintea poporului şi apropie repede teribila criză. Dar această criză mare a „zilei răzbunării” şi „mâniei” asupra naţiunilor trebuie să o lăsăm pentru a fi analizată în volumul următor, deoarece subiectul este prea vast şi prea important pentru spaţiul nostru prezent. Să ne bucurăm însă de faptul că dincolo de necaz şi chiar dincolo de disciplina folositoare a domniei lui Cristos, vedem glorioasa ţară a odihnei, moştenirea binecuvântată şi veşnică a rasei răscumpărate şi restabilite.((308))Într-adevăr, minunate timpuri sunt acestea, şi totuşi puţini dau atenţie cuvântului sigur al prorociei; şi în consecinţă viitorul este văzut de cei mai mulţi oameni numai din punctul de vedere al indiciilor actuale. Oamenii văd norii care se adună repede, dar nu pot şti nimic despre perspectiva plină de speranţă decât din Cuvântul lui Dumnezeu.Da, iubite Răscumpărător şi Domn, recunoaştem iubitaŢi prezenţă şi ne bucurăm de dovezile stabilirii îndurătoarei Tale Împărăţii în această zi a noastră. Inimile noastre se revarsă de recunoştinţă când vedem razele convergente ale mărturiei divine — din lege, din profeţi, din apostoli şi din cuvintele Tale până acum ascunse, şi chiar din tainele de mult ascunse ale minunatului „Martor” din Egipt — adunate acum într-un focar glorios, care arată urmaşilor Tăi credincioşi că glorioasa zi se iveşte curând, cu toate că nori şi întuneric gros ascund încă gloria Ta de toţii ochii în afară de ochii credinţei logodnicei Tale. În această lumină strălucitoare concentrată, mărgăritar după mărgăritar din preţiosul Tău adevăr strălucesc de o lumină necunoscută până acum, şi prezenţa Ta maiestuoasă este reflectată de toate acestea.„Voi cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul, şi sărbătoriţi amintirea sfinţeniei Lui!” „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de biruinţă! Căci Domnul Cel-Prea-Înalt este înfricoşător, un Împărat mare peste tot pământul.”
Restabilirea lui Israel
Restabilirea lui IsraelRestabilirea lui Israel în Palestina, un eveniment de aşteptat în timpul acestei perioade de seceriş — Cum, în ce măsură şi cu ce clasă ar trebui să aşteptăm această restabilire — Data începerii ei şi dovezi ale progresului ei real de atunci încoace — De ce binecuvântările milenare intenţionate pentru întreaga lume vor ajunge şi-l vor reînsufleţi mai întâi pe evreu — Reînsufleţirea speranţelor evreieşti — Observaţii ale unor scriitori de primă importanţă, evrei şi neevrei — Armonia acestora cu profeţia — Orbirea lui Israel cu privire la Cristos se înlătură deja — Răspândirea şi avântul mişcării — Dumnezeu îi va ajuta„«În ziua aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară. … Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o», zice Domnul Dumnezeul tău!” Amos 9:11, 14, 15.PRINTRE relicvele antichităţii care au ajuns până în zilele noastre nu există alt lucru de un interes atât de mare ca poporul evreu. Cei care caută cunoştinţa veche au cercetat neobosiţi fiecare obiect neînsufleţit care putea oferi o fărâmă de informaţie istorică sau ştiinţifică. Monumente, altare, morminte, vestigii ale edificiilor publice şi private, picturi, sculpturi, hieroglife şi limbi moarte, la toate s-a recurs; şi unii chiar s-au străduit cu răbdare să descopere linia adevărului real care a inspirat ((244)) probabil multele tradiţii, legende, cântece etc. imaginare, care au venit plutind de-a lungul secolelor, pentru a afla tot ce se poate cunoaşte despre originea, istoria şi destinul uman. Dar cea mai interesantă relicvă, şi cea a cărei istorie poate fi descifrată şi înţeleasă cu mare uşurinţă, este poporul evreu. În ei avem un monument al antichităţii de o valoare inestimabilă, pe care sunt înregistrate, cu litere care se pot citi clar, originea, progresul şi destinul final al întregii rase umane — un martor viu şi inteligent al realizării treptate a unui scop minunat în afacerile umane, în conformitate exactă cu prezicerile profeţilor şi văzătorilor lor inspiraţi divin.Ca popor ei sunt marcaţi ca deosebiţi şi speciali prin fiecare împrejurare a istoriei lor şi prin credinţa lor religioasă comună, precum şi prin fiecare element al caracterului lor naţional, şi chiar prin fizionomia şi prin manierele şi obiceiurile lor. Caracteristicile naţionale din urmă cu multe secole sunt încă proeminente, chiar şi în preferinţa lor pentru prazul, ceapa şi usturoiul din Egipt, şi în încăpăţânarea lor rigidă. Ca popor ei au avut întradevăr mare avantaj în toate felurile, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu, dezvoltând printre ei poeţi, avocaţi, oameni de stat şi filosofi, şi conducându-i pas cu pas de la starea de naţiune de sclavi, pentru a fi — ca în vremea lui Solomon, la culmea gloriei — un popor distins şi onorat printre naţiuni, atrăgând uimirea şi admiraţia lumii. Rom. 3:1, 2; 1 Împ. 4:30-34; 10:1-29.Că restabilirea lui Israel în ţara Palestinei este unul dintre evenimentele care trebuie să fie aşteptate în această Zi a Domnului suntem deplin asiguraţi prin expresia de mai sus a profetului. Remarcaţi mai ales că profeţia nu poate fi interpretată în nici un sens simbolic. Nu un Canaan în cer le-a fost destinat, ci un Canaan pe ((245)) pământ. Ei trebuie să fie sădiţi în „ţara lor”, ţara pe care Dumnezeu zice că le-a dat-o lor, ţara pe care a făgăduit-o lui Avraam când a zis: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa că dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată şi sămânţa ta.[O aluzie la un timp atunci îndepărtat, permiţând timp suficient pentru o asemenea înmulţire a seminţei lui.] Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da”. „Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică” (Gen. 13:14-17; 17:8). Este o ţară în care odată au avut privilegiul să intre şi în care au locuit secole de-a rândul. Dar în timpul acela au fost de multe ori smulşi şi duşi în captivitate în alte ţări, în timp ce străinii le-au distrus cetăţile, le-au băut vinul viilor şi le-au mâncat roadele grădinilor. Şi în cele din urmă au fost complet dezrădăcinaţi, cetăţile lor au fost nimicite şi pustiite, iar ei au fost izgoniţi ca pribegi şi exilaţi dintr-o ţară într-alta în toată lumea. Dar când vor fi resădiţi în ţara lor potrivit acestei făgăduinţe, „nu vor mai fi smulşi din ţara” pe care le-a dat-o Dumnezeu; şi „ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite [cetăţile în care locuiseră înainte] şi le vor locui”. Un popor împrăştiat, fără casă, părăsit şi persecutat, ei sunt încă un popor distinct şi omogen. Uniţi prin puternice legături de sânge, prin speranţele comune inspirate de o credinţă comună în minunatele făgăduinţe ale lui Dumnezeu, deşi au înţeles doar în mod neclar acele făgăduinţe, şi încă mai mult legaţi împreună prin legătura compătimirii care izvorăşte din suferinţele şi privaţiunile lor comune ca exilaţi, ei, până în ziua de azi, caută şi tânjesc după speranţa lui Israel.((246))Ca popor ei au totuşi credinţă în Dumnezeu, deşi în orbirea şi mândria inimii lor s-au poticnit în umilinţa trimisului rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea lumii; aşa încât, în loc să-L primească, L-au răstignit pe Mântuitorul, Domnul slavei. Şi totuşi apostolii şi profeţii ne arată că chiar şi această crimă flagrantă, la care i-a dus mândria şi îndărătnicia lor, n-a fost una care să nu li se poată ierta niciodată. Din cauza ei au fost pedepsiţi, şi încă cu asprime. Când L-au condamnat pe Cel Drept şi au spus, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, nu s-au aşteptat la îngrozitoarea răsplătire care a urmat.Necazul groaznic şi pierderea vieţii, distrugerea cetăţii sfinte şi a templului lor sfânt, sfârşitul deplin al existenţei lor naţionale şi împrăştierea rămăşiţei care a supravieţuit ca exilaţi în toate naţiunile, au completat lucrarea perioadei lor de seceriş. A început cu o luptă civilă de dezbinare şi a fost încheiată de o armată romană invadatoare. Focul, sabia şi foametea au împlinit asupra lor o îngrozitoare răsplătire.Şi de atunci încoace Israelul a fost într-adevăr un popor împrăştiat şi supus abuzurilor. Alungaţi ca exilaţi din ţară în ţară şi din provincie în provincie, ei au fost privaţi de aproape orice drept şi privilegiu de care se bucurau alţi oameni. Respingând creştinismul, atât în forma lui coruptă cât şi în cea pură, ei au devenit obiectul dispreţului şi persecuţiei necruţătoare din partea Bisericii Romei. Istoricul spune:„În Germania, Franţa, Anglia şi Italia, au fost îngrădiţi în privinţa drepturilor prin decrete şi legi, atât ale puterilor eclesiastice, cât şi ale celor civile, excluşi de la orice ocupaţii onorabile, alungaţi dintr-un loc într-altul, constrânşi să subziste aproape exclusiv prin ocupaţii mercantile şi camătă, impozitaţi apăsător şi degradaţi în oraşe, ţinuţi în cartiere mici şi însemnaţi în îmbrăcămintea lor cu semne de dispreţ, jefuiţi de baroni nelegiuiţi şi de prinţi lefteri, o pradă uşoară ((247)) pentru toate partidele în timpul vrajbelor civile, tot mereu jefuiţi de drepturile lor băneşti, deţinuţi şi vânduţi ca iobagi de împăraţi, măcelăriţi de gloate şi de ţărani revoltaţi, izgoniţi de călugări şi în cele din urmă arşi cu miile de către cruciaţi, care i-au ars şi pe fraţii lor la Ierusalim în sinagogile lor sau i-au chinuit prin predici ridicole şi abuzive, prin acuzaţii şi procese monstruoase, ameninţări şi experimente de convertire. … Ei nu puteau deţine pământ, nu puteau aparţine vreunei bresle de meseriaşi şi nu se puteau implica în nici un fel de artă; erau limitaţi aproape exclusiv la comerţ. Şi toată omenirea aflându-se în război cu ei, mândria şi aroganţa lor naţională n-a fost nicidecum slăbită, şi ca urmare prăpastia s-a lărgit peste tot între evrei şi vecinii lor neevrei”.Înstrăinaţi astfel de Dumnezeu şi de semenii lor din orice naţiune, tristă şi jalnică într-adevăr a fost starea lor nefericită. În timpul necruţătoarelor persecuţii papale, ei au suferit la fel ca sfinţii şi ca martirii lui Isus — creştinul pentru respingerea lui Anticrist, evreul pentru respingerea atât a lui Cristos, cât şi a lui Anticrist. Deşi Dumnezeu a permis aceste nenorociri şi persecuţii să vină ca o pedeapsă pentru crima lor naţională de respingere a evangheliei şi de răstignire a Răscumpărătorului, El totuşi va răsplăti la timpul cuvenit statornicia credinţei lor în făgăduinţele Sale, la care au ţinut atâta timp şi cu atâta perseverenţă. Dumnezeu a cunoscut dinainte mândria şi împietrirea inimii lor şi a prezis-o, precum şi necazurile care au venit peste ei; şi nu mai puţin accentuat a prezis o îndepărtare a orbirii lor şi împlinirea finală a tuturor făgăduinţelor pământeşti declarate cu mult timp în urmă lui Avraam şi repetate pe rând de sfinţii profeţi.Pe măsură ce se apropie timpul restabilirii promise a favorii lui Dumnezeu pentru Israel, vedem că se face o pregătire pentru ea. În secolul actual se vede un proces de cernere şi separare printre ei, împărţindu-i în două clase: evreii ortodocşi ((248)) şi evreii neortodocşi. Primii ţin încă la făgăduinţele lui Dumnezeu şi încă speră că timpul stabilit de Dumnezeu pentru a favoriza Sionul vine curând. Ultimii îşi pierd credinţa întrun Dumnezeu personal şi în făgăduinţele avraamice, şi deviază spre liberalism, raţionalism, necredinţă. Ortodocşii includ pe cei mai mulţi dintre evreii săraci, oprimaţi, cât şi pe unii dintre cei bogaţi şi învăţaţi, şi sunt cu mult mai numeroşi decât neortodocşii; deşi ultimii sunt cu mult mai influenţi şi mai respectaţi, adesea comercianţi, bancheri, editori etc.Cele ce urmează sunt un scurt rezumat al credinţei evreilor ortodocşi:„Cred cu o credinţă adevărată şi desăvârşită (1) că Dumnezeu este creatorul, guvernatorul şi făcătorul tuturor creaturilor şi că El a făcut toate lucrurile; (2) că Creatorul este unul şi că El singur a fost Dumnezeul nostru, este şi va fi pentru totdeauna; (3) că Creatorul nu este corporal, nu poate fi înţeles cu nici o însuşire trupească şi că nu există esenţă trupească ce poate fi asemănată cu El; (4) că nimic n-a fost înaintea Lui şi că El va rămâne pentru totdeauna; (5) că El trebuie venerat şi nimeni altcineva; (6) că toate cuvintele profeţilor sunt adevărate; (7) că profeţiile lui Moise au fost adevărate; că el a fost cel mai important dintre toţi înţelepţii care au trăit înaintea lui şi care vor trăi vreodată după el. [Îi putem considera cumva scuzabili pentru această supraestimare a unui caracter atât de nobil şi de vrednic.]; (8) că toată legea care în prezent se află în mâinile noastre a fost dată de Dumnezeu Însuşi învăţătorului nostru Moise; (9) că acea lege nu va fi niciodată schimbată, nici nu ne va fi dată de Dumnezeu altă lege; (10) că Dumnezeu înţelege toate gândurile şi faptele omului, aşa cum este scris în profeţi — «El le întocmeşte inima la toţi şi ia aminte la toate faptele lor»; (11) că Dumnezeu va răsplăti bine pe cei care ţin poruncile Lui şi îi va pedepsi pe cei care le încalcă; (12) că Mesia trebuie să vină încă, şi, cu toate că Îşi întârzie venirea, totuşi «eu voi aştepta până va veni»; (13) că morţii vor fi restauraţi la viaţă ((249)) când aceasta I Se va părea potrivit lui Dumnezeu, Creatorul, al cărui nume să fie binecuvântat şi a cărui amintire să fie sărbătorită fără sfârşit. Amin”.De la distrugerea templului şi de la risipirea lor, sacrificiile au fost întrerupte; dar în toate celelalte privinţe cerinţele mozaice sunt încă respectate printre evreii ortodocşi. Închinarea lor, ca în vechime, constă în citirea Scripturilor, rugăciune şi laudă. În ziua a doua a sărbătorii trâmbiţelor, ei citesc relatarea despre jertfirea de către Avraam a fiului său Isaac şi despre binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui şi a seminţei lui. Apoi sună din trâmbiţă şi se roagă ca Dumnezeu să-i aducă la Ierusalim.Evreii neortodocşi sau reformaţi, „radicali”, se deosebesc considerabil de ortodocşi: mulţi dintre ei sunt atei declaraţi, negând un Dumnezeu personal. Ei neagă faptul că trebuie să vină un Mesia; şi dacă nu neagă în întregime profeţia, ei spun că naţiunea evreiască este ea însăşi Mesia şi reformează lumea treptat, şi că suferinţele prezise ale lui Mesia sunt împlinite prin persecuţiile şi suferinţele lor ca popor. Alţii declară că civilizaţia este singurul Mântuitor al lumii pe care Îl aşteaptă ei.Prima clasă, fără îndoială, va fi cea readunată şi binecuvântată când vine Mesia a doua oară în glorie şi putere; clasa care va spune: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, pe El Îl aşteptam; acum să ne înveselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui” (Isa. 25:9). Şi în lumina mai clară a învăţăturii lui Mesia, toată credinţa în tradiţiile deşarte pe care ei încă le ţin ca adăugiri valoroase la legea lui Dumnezeu, va dispărea. Se apropie repede timpul când Dumnezeu va spune pace Israelului şi-l va mângâia şi va îndepărta cu totul orbirea lui. Nu vrem prin aceasta să sugerăm că celor care s-au rătăcit departe în necredinţă nu li se va înlătura niciodată orbirea. Nicidecum. Ochii orbi ai tuturor, şi ai fiecărei naţionalităţi, vor fi deschişi; şi toate ((250)) urechile surde vor fi desfundate. Dar nici o favoare specială nu vor primi aceşti evrei necredincioşi la timpul întoarcerii favorii; pentru că „iudeu nu este acela care se arată pe dinafară” — numai prin legătură de familie şi prin expresia feţei. Evreii recunoscuţi de Dumnezeu drept copii ai lui Avraam sunt cei care ţin la credinţa lui Avraam şi se încred în făgăduinţele divine.Anglo-israeliţiiŞi aici trebuie să ne exprimăm dezacordul cu opiniile celor care pretind că anglo-saxonii sunt Israelul făgăduinţei din Scripturi. Pe scurt declarat, ei pretind că anglo-saxonii, poporul Statelor Unite etc. sunt descendenţii celor zece seminţii ale lui Israel care după moartea lui Solomon s-au despărţit de seminţiile lui Iuda şi Beniamin, şi care sunt adesea numite „cele zece seminţii pierdute”; pentru că, după robia (tuturor celor douăsprezece seminţii) în Babilon, cele zece seminţii nu s-au restabilit niciodată în ţara Canaanului ca „Israel”, ci au ajuns să fie risipite ca seminţii şi ca indivizi printre diferitele naţiuni. Cei a căror teorie o criticăm pretind că ei pot urmări călătoria lor spre Marea Britanie, şi că măreţia şi influenţa popoarelor lumii vorbitoare de limba engleză se explică prin faptul că ele aparţin Israelului şi moştenesc făgăduinţele făcute Israelului.La aceasta noi răspundem: Unele dintre mărturiile oferite ca dovadă că ei sunt dintre „seminţiile pierdute” par departe de a fi puternice; dar chiar dacă am admite tot ce pretind ei în acest sens, aceasta nu le-ar dovedi poziţia, că măreţia şi influenţa rasei anglo-saxone pot fi atribuite faptului că sunt israeliţi prin naştere naturală, după cum n-ar dovedi nici aceea că sunt „pierduţi”. Măreţia lor este atribuită libertăţii şi inteligenţei, care se explică nu prin faptul că sunt pierduţi, nici prin faptul că s-au născut israeliţi după trup, ci prin doctrinele lui Cristos — prin lumina pe care unii din sămânţa spirituală a lui Avraam au lăsat-o să strălucească printre ei.((251))Faptul că cele zece seminţii s-au rătăcit de cele două nu este spre cinstea lor, ci dimpotrivă. Este o dovadă că au fost dispuşi să respingă promisiunile lui Dumnezeu; este un semn de necredincioşie, de necredinţă; căci ei au ştiut bine că Dumnezeu prezisese că Dătătorul Legii, Mântuitorul, Eliberatorul, Împăratul, în care şi prin care trebuiau să fie împlinite promisiunile, trebuia să vină din Iuda. Seminţia lui Beniamin a fost aşadar singura seminţie în afară de cea a lui Iuda, care la timpul răzvrătirii a manifestat credinţă în promisiunile lui Dumnezeu. Dar la timpul întoarcerii din robia babiloniană, deşi cei care şi-au arătat credinţa continuă în Dumnezeu şi în promisiunile Lui, prin faptul că s-au întors în ţara Canaanului, au fost mai ales din seminţiile lui Iuda şi Beniamin, totuşi nu toţi care s-au întors au fost din aceste două seminţii. Printre ei au fost unii din alte seminţii, care Lau iubit pe Domnul şi L-au căutat cu pocăinţă, încrezânduse încă în promisiunile Lui. Totuşi, marea majoritate a celor zece seminţii, precum şi a celor două seminţii, nu s-a folosit de ocazia de a se întoarce în ţara făgăduinţei, preferând Babilonul şi alte ţări, mulţi dintre ei fiind căzuţi în idolatrie şi pierzându-şi respectul pentru promisiunile lui Dumnezeu.Trebuie să ne amintim că dintre cei care fuseseră luaţi captivi numai puţini sau întors în ţara lor sub conducerea lui Ezra, şi nu s-a întors nici unul dintre ei sub conducerea lui Neemia, marea majoritate murind cu ani în urmă în Babilon. Aceştia au fost copiii lor, în ale căror inimi ardea încă credinţa părinţilor care încă nădăjduiau în binecuvântările şi onorurile promise seminţei lui Avraam. Astfel mica ceată a celor mai puţin de cincizeci de mii care s-au întors erau toţi israeliţii rămaşi atunci, din toate seminţiile, care prin actul întoarcerii în ţara făgăduinţei au arătat că ţineau încă la credinţa lui Avraam. La descendenţii acestora care erau cei mai potriviţi, cernuţi din toate seminţiile lui Israel — deşi mai ales din cele două seminţii, şi toţi numiţi iudei, după seminţia regală şi predominantă ((252)) — S-a prezentat Domnul şi Împărăţia la prima venire, reprezentând naţiunea sfântă, întregul Israel.Domnul nostru S-a referit la ei ca Israel, şi nu ca o parte din Israel, nici ca Iuda numai. El vorbeşte chiar despre cei care s-au alipit de făgăduinţe şi unul de altul ca fiind „oile pierdute ale casei lui Israel”, prin aceea că ei se depărtaseră mult de adevăr, după tradiţiile păstorilor falşi care i-au condus pe calea lor proprie şi nu cum a îndrumat Dumnezeu. El spune: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Prin urmare, misiunea Lui s-a limitat la casa lui Israel, în armonie cu cele precedente, arătând că evreii din zilele Lui erau singurii reprezentanţi recunoscuţi ai „casei lui Israel”, aşa cum indică termenii „tot Israelul”, „cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu” şi multe expresii asemănătoare ale Domnului nostru şi ale apostolilor. Şi ne vom aminti că Domnul nostru, în legătură cu această afirmaţie că misiunea Lui era pentru Israel, le-a interzis ucenicilor să meargă la alţii în afară de evreii din Palestina. Mat.10:5, 6; 15:24.Să observăm de asemenea cum au folosit apostolii cuvântul „Israel”, şi nu „Iuda”, când au vorbit despre cei care trăiau în timpul acela în Palestina (Fapt. 2:22; 3:12; 5:35; 13:16; 21:28), şi cum aplică ei cuvintele lui Isaia în legătură cu rămăşiţa lui Israel la cei relativ puţini care au primit evanghelia (Rom. 9:4, 27, 29, 31-33; 10:1-4; 11:1, 7-14, 25, 26, 31), şi spun despre toţi ceilalţi că s-au poticnit şi au fost orbiţi. Astfel deci, chiar dacă ar putea fi demonstrat că popoarele anglo-saxone ar fi parte din „cele zece seminţii pierdute”, vedem clar că nici o favoare n-ar fi putut avea pe acest temei, sub acel legământ; pentru că ei au părăsit legământul israelit şi au devenit idolatri, necredincioşi şi practic neamuri. În afară de aceasta, după cum am remarcat deja*, toţi cei recunoscuţi ca sămânţa naturală a lui Avraam,*Vol. II, cap. 7((253))care au continuat să-L respingă pe Cristos, au fost lepădaţi din orice favoare de la timpul morţii lui Cristos până în anul 1878, când, cronologic, a fost timpul ca favoarea divină să se întoarcă la ei şi să înceapă înlăturarea orbirii lor. În consecinţă, proeminenţa anglo-saxonilor în ultimele secole nu putea fi în nici un sens întoarcerea favorii la Israel. Cei de la care a fost luată favoarea pentru respingerea şi răstignirea Domnului sunt cei la care trebuie să se întoarcă acum favoarea. Atunci, şi de atunci încoace, Israelul a fost reprezentat prin „iudeu” (Rom. 2:9, 10), şi iudeul este cel care va fi restabilit în favoare ca „sămânţa lui Avraam” naturală. Aceştia, cu „sămânţa” spirituală (aleasă în timpul Veacului Evanghelic — o rămăşiţă din Israel, iudei şi restul adunaţi dintre neamuri), vor fi agenţii lui Dumnezeu pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului.Favoarea care vine la Israel nu va fi exclusivă. Toţi care cred în promisiunile legământului se pot împărtăşi de acele favoruri care se întorc, împreună cu sămânţa naturală, la fel cum în timpul Veacului Evanghelic orice evreu care l-a acceptat pe Cristos a fost eligibil pentru binecuvântările şi avantajele spirituale oferite de-a lungul Veacului Evanghelic. După cum numai o rămăşiţă mică a crezut şi a acceptat favorurile evanghelice la început, tot aşa, în afară de evrei, numai un număr mic din omenire vor fi pregătiţi pentru noile legi şi condiţii ale Veacului Milenar, sub administraţia dreaptă a Domnului glorificat şi a Bisericii Sale glorificate; şi deci, la început puţini în afară de evrei vor fi binecuvântaţi sub aceasta.Evreul, de mult obişnuit cu străduinţa de a face şi de a se încrede în faptele de ascultare faţă de Lege pentru a-i asigura binecuvântările divine, s-a poticnit în primul aspect al Dispensaţiei Evanghelice — iertarea păcatelor fără fapte, pentru oricine crede în lucrarea perfectă a lui Isus şi în jertfa atotîndestulătoare pentru păcat. Dar respectul evreului pentru Lege se va întoarce spre avantajul lui în aurora Veacului Milenar, şi nimeni nu va fi mai pregătit decât el pentru cerinţele ((254)) stricte şi pentru legile acelui veac, după ce orbirea lui în privinţa lui Cristos şi a valorii jertfei Sale pentru păcat va fi trecut; pentru că după credinţa în Cristos sunt cerute fapte, deşi nu sunt acceptate înainte. Iar evreul, acceptând iubirea şi favoarea lui Dumnezeu în Cristos, nu va fi atât de înclinat să piardă din vedere dreptatea lui Dumnezeu cum fac mulţi alţii de astăzi. Alţii, dimpotrivă, vor fi orbiţi un timp şi nepregătiţi să recunoască regulile Împărăţiei, în care din dreptate se va face o linie, iar din neprihănire un fir cu plumb.După cum evreul a fost orbit de o vedere falsă a Legii, care a fost anulată prin învăţături false, tot aşa acum, mulţi dintre neamuri vor fi împiedicaţi să se alipească de condiţiile de favoare din timpul Veacului Milenar, din pricina prezentării false a doctrinei harului în iertarea păcatului, făcută de învăţătorii falşi din prezent, care anulează evanghelia harului lui Dumnezeu prin raţionamente sofisticate — „tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Pet. 2:1), şi că a existat un preţ de răscumpărare dat sau necesar pentru recuperarea omului. Ei pretind că a greşi este omenesc, a ierta este divin; şi ca atare, prin deducţie, păcatul ocazional este cu totul scuzabil şi că stricteţea pedepsei, răscumpărarea etc., nu sunt de presupus, căci, dacă n-ar fi păcate de iertat, I s-ar lua lui Dumnezeu plăcerea şi funcţia de iertare. Pierzând din vedere dreptatea lui Dumnezeu, ei nu văd filosofia planului Său de împăcare prin sângele crucii, acordând iertarea păcatelor prin jertfa de răscumpărare numai acelora care acceptă pe Cristos şi se străduiesc împotriva păcatului. Orbiţi de ideile lor laxe despre dreptatea lui Dumnezeu şi despre stricteţe, puţini vor fi atât de bine pregătiţi ca evreul pentru acea ascultare strictă potrivit capacităţii, care va fi cerută de la toţi în veacul viitor.Ca o ilustraţie a pregătirii evreului să recunoască moartea lui Cristos ca răscumpărarea sa — preţul corespunzător — ispăşirea legală pentru păcatul omului, cităm mai jos, de sub pana unui evreu tânăr convertit la Cristos, o relatare a comemorării anuale a „Marii Zile a Ispăşirii”, aşa cum este ((255)) ţinută astăzi de către evreii ortodocşi. Articolul a apărut în The Hebrew-Christian (Evreul Creştin), după cum urmează:„Yom Kippur, sau Marea Zi a Ispăşirii, era o zi remarcabilă pentru tatăl meu; căci el nu numai postea, se ruga şi îşi chinuia trupul în această zi sfântă a ispăşirii, ci de fapt petrecea toată noaptea la sinagogă în devoţiune. Adesea am văzut pe părintele meu evlavios plângând în această zi mare, când repeta confesiunea patetică ce urma enumerării sacrificiilor care erau stabilite de Dumnezeu spre a fi oferite pentru păcatele de omitere şi de comitere; şi de multe ori am vărsat lacrimi de compătimire, alăturându-mă lui în plângerea că acum nu avem templu, mare preot, altar şi sacrificii. În ziua dinaintea acelei zile solemne, el împreună cu restul evreilor lua un cocoş; şi în timpul repetării anumitor forme de rugăciuni, rotea cocoşul viu în jurul capului său de trei ori, repetând aceste cuvinte: «Acesta să fie înlocuitorul meu, acesta să fie schimbul meu, acesta să fie ispăşirea mea; această pasăre va merge la moarte, iar eu la o viaţă fericită». Apoi punea mâna pe el, aşa cum se obişnuia să se pună mâinile pe jertfe, şi imediat după aceea era dat să fie tăiat. Acesta este singurul sânge care este vărsat acum în Israel. Sângele taurilor şi ţapilor nu mai curge pe lângă altarul de aramă.Tatăl meu îşi dădea toată osteneala să procure un cocoş alb şi evita cu totul unul roşu; şi când l-am întrebat de motivul pentru care făcea aceasta, mi-a spus că un cocoş roşu este deja acoperit de păcat, căci păcatul în sine este roşu, după cum este scris: «De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna» îIsa. 1:18ş. El a continuat: «Vei afla că rabinii au scris în Talmud că dacă cocoşul este alb, nu este infectat de păcat, şi de aceea poate purta păcatele evreilor; dar dacă este roşu, el este cu totul acoperit de păcate şi este nepotrivit să ne poarte nelegiuirile».Motivul pentru care ei folosesc un cocoş şi nu altă creatură este acesta: În ebraică gever înseamnă om. Ei bine, dacă gever (omul) a păcătuit, gever trebuie şi să suporte pedeapsa ((256)) din cauza aceasta. Dar deoarece pedeapsa este mai grea decât o pot suporta evreii, rabinii au pus în locul lor un cocoş, care în dialectul caldeean este numit gever, şi astfel se presupune că dreptatea divină este satisfăcută: fiindcă, după cum gever a păcătuit, tot aşa gever, adică un cocoş, este sacrificat.Această invenţie deşartă poate fi privită ca o dovadă remarcabilă a unui fapt foarte izbitor, că, deşi mulţi dintre evreii din zilele noastre neagă cu totul ispăşirea, corpul naţiunii are totuşi un simţământ al absolutei necesităţi al unui sacrificiu pentru păcat, şi că fără o ispăşire pocăinţa nu este de folos pentru mântuire. Dacă în loc să citească basme rabinice evreii ar studia Biblia, ei ar afla că Domnul Isus, adevăratul Mesia, prin propria Sa persoană binecuvântată a făcut chiar acea ispăşire pentru păcat, care ei în ignoranţa lor îşi imaginează că poate fi făcută prin jertfirea unui cocoş. Gever (omul) a păcătuit, şi gever (omul), chiar omul Isus Cristos a făcut sufletul Său jertfă pentru păcat. Isa. 53:10”.Mai Întâi evreulVedem deci că prezicerea lui Dumnezeu, că Israelul (cu excepţia celor credincioşi, puţini) va fi orbit de Legea lor (Rom. 11:9), a fost împlinită într-un mod natural; şi de asemenea că prezicerea lui mai departe, că favorurile şi condiţiile Veacului Milenar vor binecuvânta pe mulţi dintre ei mai repede decât pe alţii, de asemenea se va întâmpla într-un mod perfect natural şi va decurge din cauze raţionale.Astfel favorurile milenare vor fi mai întâi pentru evrei, întocmai cum datorită legămintelor etc., favorurile evanghelice le-au fost oferite lor mai întâi. Şi aşa va fi în final cum a profeţit Simeon: „Pruncul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi spre ridicarea multora în Israel”. Iar timpul ridicării acelei naţiuni, de atâta timp căzută din favoare, este aproape.Dar să ne păzim de o greşeală prea comună, făcută de mulţi care văd ceva din aceste făgăduinţe, de a presupune că trebuie luate literal declaraţiile acestea care spun: „După ((257)) aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa”. „Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.” „Slujitorul Meu David va fi împărat peste ei” (Fapt. 15:16; Luca 1:32; Ezec. 37:24). În timp ce caracterul literal al întoarcerii făgăduite a lui Israel în ţara sa şi al rezidirii Ierusalimului pe vechile lui ruine nu poate fi pus la îndoială, putem fi la fel de încrezători că prin casa şi scaunul de domnie al lui David nu se înţelege pietrele literale, lemnul etc. Restabilirea casei lui David se referă la restabilirea regalităţii şi stăpânirii în mâinile unuia dintre urmaşii lui David. Cristos Isus este vlăstarul promis al casei lui David şi moştenitorul scaunului său de domnie; şi când autoritatea lui va începe să fie stabilită, acela va fi începutul ridicării (stabilirii permanente) casei mai înainte temporare sau a cortului lui David, care a fost răsturnat şi care timp de secole a zăcut în ţărână. Astfel, în mod asemănător, „scaunul de domnie al lui David”, pe care va sta Mesia, nu se referă la scaunul de lemn, aur şi fildeş pe care a stat David, ci la demnitatea, puterea şi autoritatea funcţiei pe care a exercitat-o el. Acea autoritate, funcţie sau tron pe care l-a ocupat David timp de câţiva ani va fi ocupat pe o scară mult mai mare de către Unsul lui Iehova, Domnul nostru Isus.Dar ce autoritate a avut şi a exercitat David? Răspundem, autoritatea lui Iehova: David „s-a aşezat pe scaunul de domnie al Domnului” (1 Cron. 29:23); şi aceasta este chiar autoritatea care-L va sprijini pe Cristos în Împărăţia Sa Milenară. Şi când lucrul este văzut corect, este evident că David şi scaunul său de domnie sau autoritatea sa divină, stabilită în naţiunea tipică a lui Israel, au fost numai ilustraţii tipice ale lui Cristos şi ale Împărăţiei Sale; şi onoarea principală a lui David va fi, dacă va fi socotit vrednic, să fie unul dintre „prinţi”, căruia Emanuel îi va încredinţa faza pământească a Împărăţiei Sale. Ps. 45:16.((258))Atât numele lui David cât şi împărăţia lui au fost tipice. Numele David înseamnă Preaiubit; şi preaiubitul Fiul al lui Dumnezeu va fi Împărat peste tot Pământul în ziua aceea, şi nu preaiubitul David cel tipic din vechime. Este bine de asemenea să facem deosebire între Noul Ierusalim, cetatea cerească sau spirituală ale cărei temelii sunt cei doisprezece apostoli, şi vechiul Ierusalim care va fi rezidit pe vechile lui ruine. Restabilirea promisă a vechiului Ierusalim implică nu doar reconstruirea clădirilor etc., ci în mod special reorganizarea guvernării lui Israel; căci o cetate în profeţie este întotdeauna simbolul sau reprezentarea unei guvernări. Ca atare, reconstruirea promisă a Ierusalimului pe vechile lui ruine implică o reorganizare naţională a Israelului pe o bază asemănătoare cu aceea avută înainte, ca popor peste care Unsul lui Iehova a avut autoritate. Noul Ierusalim reprezintă Biserica Evangheliei în gloria şi puterea Împărăţiei, spirituală şi invizibilă pentru oameni, dar atotputernică. Coborârea ei pe pământ (Apoc. 21:2) marchează împlinirea acelei cereri din rugăciunea Domnului nostru care spune: „Vie împărăţia Ta”; şi „venirea” ei va fi treptată, nu deodată. Ea „coboară” deja, preia controlul, şi ca rezultat vedem paşii premergători care duc la restabilirea vechiului Ierusalim; şi în cele din urmă rezultatul menţionat în rugăciunea Domnului nostru va fi realizat — voia lui Dumnezeu se va face pe pământ ca în cer. Ierusalimul cel nou şi Cerurile cele noi sunt sinonime, însemnând puterea spirituală conducătoare nouă.Profeţiile examinate deja indică spre anul 1878 ca data la care s-a împlinit „dublul” timpului lui Israel de aşteptare a Împăratului, şi de la care trebuia să aibă loc în mod cuvenit întoarcerea în favoare şi îndepărtarea orbirii lor: de când era potrivit să se „vorbească inimii Ierusalimului şi să i se ((259)) strige că timpul lui de suferinţă [de aşteptare — „dublul” lui] s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui”. Isa. 40:1, 2.De la acea dată înainte deci, vedem, aşa cum trebuie să aşteptăm, indicii marcante de întoarcere a favorii la acel popor — o mişcare spre sădirea lor reală din nou în ţara lor şi reconstrucţia lor ca o mare naţiune, potrivit nenumăratelor făgăduinţe ale lui Dumnezeu în această privinţă; căci, „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Cum deosebeşti tu aceste smochine bune, aşa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare [pentru disciplinarea şi pedepsirea lor: îndurare deghizată], pe cei duşi captivi ai lui Iuda, pe care i-am trimis din locul acesta în ţara caldeenilor [Babilonul — Babilonul mistic, creştinătatea, cum se arată în versetul 9; căci de la răsturnarea lor au fost risipiţi printre toate popoarele aşa-zisei creştinătăţi]; îi voi privi cu un ochi binevoitor şi-i voi aduce înapoi în ţara aceasta: Îi voi aşeza şi nu-i voi mai nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge. [Aceasta nu se poate referi la întoarcerea din captivitate în Babilonul literal, fiindcă după acea întoarcere au fost iarăşi dărâmaţi şi smulşi.] Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor”. Ier. 24:5-7.„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, aduc înapoi pe captivii corturilor lui Iacov şi Mi-e milă de locaşurile lui; cetatea [Ierusalimul] va fi zidită iarăşi pe dealurile ei şi palatul [templul] va fi iarăşi locuit, cum îi era obiceiul. … Fiii lui vor fi ca altădată, adunarea lui se va întări înaintea Mea şi voi pedepsi pe toţi asupritorii lui. Căpetenia lui va fi din mijlocul lui şi stăpânitorul lui va ieşi din mijlocul lui. … Iată, îi aduc înapoi din ţara de la miazănoapte [Rusia, ((260)) unde locuiesc aproape două treimi din toţi evreii care trăiesc acum], îi adun de la marginile pământului: … o mare mulţime se întoarce aici! Ei vor veni cu lacrimi şi îi voi conduce în cereri …. Ascultaţi cuvântul Domnului, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: «Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma». Căci Domnul l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. «Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile Domnului, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu se vor mai ofili»”. Ier. 30:18, 20, 21; 31:8-12.Marele Răscumpărător, odată respins de ei, va restabili şi va ridica nu numai generaţiile în viaţă ale acestui popor, ci şi morţii vor fi restabiliţi: căci, „Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele … . Voi pune Duhul Meu în voi şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi În ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am şi făcut», zice Domnul”. Ezec. 37:12-14.Aceste făgăduinţe minunate nu vor fi împlinite într-o zi de douăzeci şi patru de ore, ci în timpul Zilei Milenare. Ele au avut un început marcant în anul 1878, ca rezultat al Congresului Naţiunilor ţinut la Berlin. Evreii se bucură acum de privilegii mai mari în ţara părinţilor lor decât leau fost acordate timp de secole. Ei nu mai sunt doar „câini” pentru turcii insolenţi.Credem că nu este cunoscut în mod general că Anglia şia asumat protectoratul asupra Palestinei şi de fapt asupra tuturor provinciilor asiatice ale Turciei, dintre care face parte şi Palestina. Anglia a simţit de mult timp necesitatea protejării Turciei din trei motive: primul, clasele bogate ale ei sunt mari deţinătoare de obligaţiuni turceşti; al doilea, ((261)) dacă Turcia ar trece la una dintre naţiunile învecinate, sau ar fi împărţită între ele, Anglia ar primi puţin din pradă sau n-ar primi deloc, şi celelalte naţiuni rivale ar fi ridicate astfel mai mult decât Anglia la proeminenţă şi putere în controlul afacerilor Europei; al treilea şi principalul, Anglia îşi dă seama că dacă guvernul turc n-ar sta în cale, influenţa Rusiei în sudul Asiei ar creşte mult şi ar absorbi curând Imperiul Indian, a cărui împărăteasă este regina Angliei şi din care Anglia scoate venituri mari prin comerţ etc. Ca atare, găsim partidul regal sau conservator din Anglia sprijinind cu îndârjire pe turci; şi când în 1878 Rusia era pe cale să intre în Constantinopol, Anglia a intervenit şi a trimis o flotă de canoniere în golf. Rezultatul a fost Conferinţa de la Berlin, din 13 iunie 1878, la care personajul principal a fost un evreu, Lordul Beaconsfield, primul-ministru al Angliei; şi atunci au fost stabilite afacerile Turciei aşa încât să fie păstrată existenţa ei naţională în prezent, şi totuşi aşa să fie aranjate provinciile ei încât în eventualitatea dezmembrării finale marile puteri să ştie ce parte să se aştepte să ia fiecare. Atunci li s-a acordat mai mare libertate religioasă tuturor provinciilor Turciei, şi Anglia prin tratat secret cu Turcia a devenit protectoare a provinciilor asiatice. În cuvintele istoricului Justin McCarthy:„Guvernul englez s-a angajat să-i asigure Turciei posesiunile asiatice împotriva oricărei invazii … s-a angajat formal să apere şi să protejeze Turcia împotriva oricărei invazii şi agresiuni, şi a ocupat Ciprul pentru a avea o poziţie mai eficientă din care să ducă la îndeplinire acest proiect”.Se va vedea deci că Palestina, ca una dintre provinciile asiatice, este deja în grija Angliei; şi aceasta justifică laxitatea mai mare din partea guvernului turc în privinţa aplicării legilor lui nefavorabile intereselor evreieşti. Şi această deschidere providenţială a Palestinei pentru evrei a fost urmată de noi persecuţii în „ţara de la miazănoapte” — Rusia şi România — ((262)) sigure să provoace emigrarea din aceste ţări spre ţara lor. Ca rezultat al acestui concurs de împrejurări, Palestina şi în special Ierusalimul cresc rapid ca populaţie evreiască de tipul „ortodox”. Deja evreii din Ierusalim întrec la număr toate naţionalităţile combinate, în timp ce de secole ei au fost doar o mică minoritate.New York Herald, comentând cu câtva timp în urmă asupra dobândirii insulei Creta de către Anglia, a ocupării Egiptului de către ea şi a condiţiei Turciei şi a provinciilor ei în general, a spus:„Noi trăim într-un veac al vitezei, şi chiar şi istoria este fabricată la o viteză mai mare. Războaiele obişnuiau să dureze decenii; civilizaţia a avansat lent; comunicaţiile între naţiuni şi beneficiul reciproc care decurge din acestea au înaintat în mod corespunzător cu întârziere. Acum ce se inventează întro ţară este cunoscut imediat la mii de mile depărtare şi toată lumea poate profita simultan de invenţie. În mod considerabil în politică este evident spiritul grabei. Planurile oamenilor de stat cereau altădată generaţii pentru a fi împlinite; acum cele mai îndrăzneţe planuri sunt duse la îndeplinire de către plănuitori, iar harta continentului se schimbă într-o săptămână. Cât de repede trec evenimentele şi se crează istoria este evident în mod special în problema magnetică orientală. … Chiar în mijlocul scenei de interese conflictuale stă Palestina — dragă evreilor, creştinilor şi mahomedanilor. Omul de stat spune că ea este cheia acelei poziţii; şi privind la avantajele concetăţenilor lui, el declară că având în vedere minunata ei fertilitate, care din vechime a susţinut milioane, având în vedere aceste mari posibilităţi pentru comerţ, care în zilele din vechime au făcut din porturile ei maritime scene de activitate şi bogăţie, şi care au făcut Tirul şi Sidonul proverbiale până astăzi, având în vedere că este la hotarul dintre Europa şi Asia şi de aceea într-un loc admirabil, posesia Palestinei este foarte de dorit pentru inima sa patriotică. Istoricul spune: Primul episod internaţional consemnat a fost invadarea Palestinei; din acea vreme şi până acum ea a fost un centru de interes; ca atare, în ceea ce-l priveşte, el este preocupat de ((263)) viitorul Palestinei. Religiosul nu poate găsi cuvinte să exprime interesul pe care el, din punctul lui de vedere, îl are faţă de ceea ce el numeşte Ţara Sfântă: pentru el fiecare piatră este o epopee, fiecare copac este un poem. Negustorul ager observă că atunci când va fi construită calea ferată asiatică, deoarece va fi construită de îndată ce va fi stabilit un guvern stabil, poziţia geografică a Palestinei va face din ea statul în care se vor întâlni marile linii ferate ca să ducă produsele din Asia spre pieţele din Europa şi din America şi vice-versa; căci, după cum în zilele lui Solomon comerţul de pe trei continente se întâlnea între graniţele ei, la fel viitorul comerţ al aceloraşi continente va curge iarăşi spre acel punct favorizat. El nu-şi va clinti speranţele nici în cel mai mic grad fiindcă realizarea lor pare îndepărtată. Aducându-şi aminte de creşterea rapidă a unui Chicago sau San Francisco, transformarea rapidă a pustiei în State populate, el pur şi simplu remarcă: «Evenimentele se succed repede în zilele noastre», şi aşteaptă.În timp însă ce marile Puteri Creştine stau cu mâinile înarmate să apuce bucăţica râvnită şi ispititoare când muribundul turc îşi slăbeşte strânsoarea, o figură istorică păşeşte în faţă şi declară: «Ţara este a mea!» Iar când puterile se întorc să privească la vorbitor, ele recunosc pe evreu — fiul patriarhului care a trăit în Palestina când aceasta a fost întâi invadată şi care cu dragă inimă s-ar prezenta să o primească, fiind a lui, când posesiunea ei este disputată cu treizeci şi şase de secole mai târziu!Ce coincidenţă minunată! «Nu este aşa», zice evreul, «nu este coincidenţă, este destinul meu». Să privim acum pe scurt poziţia evreului în această chestiune a viitorului Palestinei. Naţiunile se nasc din idei. Din ideea unităţii Germaniei s-a dezvoltat imperiul german în fapt real, anunţat de la Versailles lumii cu tunul francez care să răspundă amin la rugăciunea germană pentru bunăstarea ei. Din strigătul «Italia irridenta» s-a născut Italia nouă de astăzi, al cărui tunet va trezi iarăşi ţărmurile Mediteranei. Din tradiţia vechii Grecii a fost creată Grecia modernă. Astfel creştinii înţeleg cum aspiraţiile de mult ((264)) îndrăgite ale evreului pot fi totuşi realizate; şi în timp ce ei consimt pe deplin că evreul, mai presus de toţi, aparţine Palestinei, în timp ce el mai presus de toţi este în mod special calificat să dezvolte viitorul acelei ţări fertile, în timp ce posesia ei ar rezolva temerile Puterilor geloase, stabilirea evreului în ea ar fi un act de dreptate şi o ispăşire demnă pentru relele îngrozitoare comise împotriva lui — martirul istoriei.În ceea ce-i priveşte pe evrei, nu prea este necesar să spunem cum tânjesc după restabilire. Pe data de 9 a lunii Av, ei postesc pentru nimicirea templelor lor şi pentru calamităţile naţionale care au însoţit acele evenimente. Nu este o dimineaţă sau o seară să nu se roage, «Strânge-ne din cele patru colţuri ale pământului»; «Restabileşte pe ai noştri ca în vechime»; «Locuieşte în mijlocul Ierusalimului»; şi aceste cuvinte sunt rostite în fiecare oraş unde se află evreul — adică în toată lumea. Astfel de statornicie întrece aproape toate limitele, şi până în ziua de astăzi evreii spanioli din toate ţările (chiar şi în această ţară îndepărtată) pun ceva ţărână din Palestina sau «pământ sfânt», cum îl numesc ei, pe ochii morţilor lor — o dovadă poetică şi patetică a iubirii lor pentru solul sacru.«Când calea ferată ajunge la Ierusalim, vine Mesia», face aluzie la Isaia 66:20, unde în viziunea sa profetul vede pe exilaţi întorcându-se cu toate mijloacele de transport, printre ele şi ceea ce el numeşte «kirkaroth». Traducerea engleză îl redă «animale iuţi», care este desigur prea neclar, sau «dromadere», care este cu certitudine incorect. Nu lipsesc filologii care derivă cuvântul din kar, «cuptor», şi karkar «a legăna» — susţinând că profetul a căutat astfel să formeze un cuvânt pentru ceea ce i s-a arătat lui în viziune, un tren în mişcare rapidă. «Când domneşte Nicolae vine răscumpărarea», este o aluzie la Isaia 63:4, de unde ebraiştii scot, prin ceea ce ei numesc «Raşe Teboth», propoziţia: «Tot Iuda va auzi şi va privi căderea lui Nicolae, împăratul Moscovei, din pricina asupririi copiilor lui Iuda, şi după ce se va întâmpla căderea noastră, se va întâmpla răscumpărarea noastră adevărată, şi pentru copiii lui Iuda vor fi aproape veştile bune ale profetului Tişbit ((265)) [Ilie]». Acestea şi altele asemenea sunt importante întrucât ele indică gândirea evreiască”.Ni se aminteşte cu forţă cât de aproape de adevăr ajung uneori oamenii din lume fără să ştie, după expresia de mai sus că patriarhul Avraam „cu dragă inimă s-ar prezenta să primească” ţara făgăduinţei ca fiind a lui şi a urmaşilor lui, la treizeci şi şase de secole după moartea sa. Aceasta, pe care unii ar putea-o considera o idee poetică, Scripturile declară că va fi un fapt real. Căci, după cum am văzut deja*, Avraam, Isaac şi Iacov, cu Daniel şi cu toţi sfinţii profeţi, vor „ajunge la desăvârşire” — treziţi din moarte la umanitate perfectă, după ce Biserica Evanghelică va fi fost glorificată (Evr. 11:40); şi ei vor constitui „prinţii în toată ţara” (Ps. 45:16), reprezentanţii pământeşti şi vizibili ai Cristosului, conducătorul spiritual invizibil. Lui Avraam şi seminţei lui i-a fost dată ţara făgăduinţei ca stăpânire veşnică; şi el trebuie să o primească în viitor, căci încă n-a primit nici o palmă de loc din ea. Fapt. 7:5.O scrisoare publicată într-un jurnal din Chicago dă mărturie remarcabilă în privinţa progresului treptat al restabilirii în Palestina şi a pregătirilor pentru viitoarea binecuvântare a lui Dumnezeu promisă asupra ei şi a poporului ei, după cum urmează:Ierusalim, 23 noiembrie, 1887„Sunt foarte bucuros să vă spun despre lucrurile glorioase la care am fost martori în cei şase ani de când stăm aici. Când am sosit aici, acum şase ani, număram paisprezece adulţi şi cinci copii. Venind de la Iaffa, am fost adânc impresionaţi de pustietatea ţării. Nicăieri nu se putea vedea nici o frunză verde; măslinii şi viţa de vie erau aşa de acoperite cu praful sur al unei veri fierbinţi, uscate, încât nu-ţi puteai deloc imagina că puteau fi verzi dedesubt; şi tot pământul părea uscat până la temelii. Dar nu l-am mai văzut să arate aşa de atunci încoace. În fiecare an arată mai verde, iar acum multe dintre acele dealuri sterpe sunt acoperite cu vii şi cu livezi de măslini, schimbându-le cu totul înfăţişarea.((266))Veţi întreba: Care este cauza acestei schimbări mari? Dumnezeu a promis că întocmai cum a adus tot răul peste această ţară, tot aşa va aduce mari binecuvântări peste ea, iar acestea evident au început prin trimiterea mai multor ploi decât în multe secole trecute. El trimite ploi frumoase şi rouă bogată, unde nu erau deloc; şi El trimite nori vara, ceea ce n-a fost cunoscut nici acum douăzeci de ani. Aceasta temperează arşiţa, aşa încât pământul nu se usucă aşa de tare. Acum cinci ani El a trimis, în iulie şi august (luni în care niciodată nu obişnuia să plouă), trei ore de ploaie în Iaffa şi şaisprezece ore în Damasc, şi mult peste tot în jur, aşa încât ziarele americane au remarcat aceasta ca o dovadă că clima Palestinei se schimbă. De asemenea, când am venit aici foarte puţini evrei se întorceau în această ţară, dar persecuţiile din Rusia, din Germania şi din alte locuri au început să-i scoată afară; şi în ciuda edictelor sultanului, ei au început să se întoarcă în această ţară, să cumpere pământ, să sădească şi să zidească şi să ia în stăpânire comerţul oraşului; aşa încât astăzi sunt cu multe mii mai mulţi decât când am venit noi.Ierusalimul este în realitate în mâinile evreilor în ceea ce priveşte comerţul; şi evreul nu mai este sub călcâiul mahomedanilor cum era odată. De asemenea ei construiesc un oraş nou, exact pe linia descrierii din Ieremia 31:38-40; 32:43, 44, aşa încât chiar şi turcii care sunt la putere observă aceasta şi zic unii către alţii: «Dumnezeu este acesta; şi ce putem noi face?» Şi ce putem noi spune la toate acestea, decât că Dumnezeu Îşi împlineşte rapid în zilele noastre Cuvântul şi legământul pe care l-a făcut cu Avraam? Şi noi suntem martorii acestor lucruri”.În ciuda asupririi şi tiraniei care i-a zdrobit chiar până la ţărână, în anii din urmă găsim pe mulţi dintre ei ridicându-se la bogăţie şi distincţie cu mult mai mult decât vecinii lor dintre neamuri. Şi cu astfel de mijloace şi distincţie, în multe cazuri se naşte ambiţia binevoitoare de a o mări pentru ridicarea neamului evreu; şi eforturi înţelepte şi bine îndrumate realizează mult în această ((267)) direcţie. Această cotitură în afacerile evreieşti atrage atenţia oamenilor chibzuiţi atât dintre evrei cât şi dintre neamuri.Este evident din expresiile jurnalelor de frunte evreieşti şi din diferitele mişcări care se desfăşoară acum pentru colonizarea Palestinei, şi pentru ajutorarea şi înaintarea celor stabiliţi deja acolo, că mulţi se întorc acum cu ochi nerăbdători spre ţara făgăduinţei. Această cotitură în afacerile evreieşti este începând din 1878; şi felul în care prind formă evenimentele de la acea dată a produs şi produce o trezire remarcabilă asupra acestui subiect, care în sine este o dovadă semnificativă a timpurilor. Din Jewish World (Lumea Evreiască) (20 august 1886) cităm ca exemplu următoarele:„Sunt despicături în norii care au aruncat până acum o umbră atât de neagră peste Ţara Sfântă. Viitorul acestei ţări nefericite, de atâta timp învăluită în întuneric impenetrabil, începe să se lumineze vag; şi sclipirile unei mai fericite stări de lucruri nu sunt departe de prezicerile noastre. … Două instituţii sunt destinate să joace un rol important în ameliorarea condiţiilor evreilor din Palestina — Şcoala Agricolă din Iaffa şi instituţia lui Lionel de Rothschild din vecinătatea Ierusalimului. Am putea adăuga o a treia sub forma Fondului Testimonial Montefiore, care, prin promovarea societăţilor de construcţie şi prin ridicarea de locuinţe ieftine, a făcut mult să stimuleze prosperitatea şi să reducă suferinţele şi greutăţile vieţii casnice din Cetatea Sfântă. … Ceea ce vrem să remarcăm în acest moment este că perspectivele evreilor din Palestina nu mai sunt întunecate. Pe de o parte, sunt în acţiune forţe pentru îmbunătăţirea condiţiilor fraţilor noştri, care au fost înţelept plănuite şi ingenios organizate şi care acum sunt aplicate cu perseverenţă; pe de altă parte, oamenii se satură de mizerie şi de inactivitate şi arată o tendinţă crescândă de a se folosi de eforturile făcute pentru reabilitarea lor. Aceasta este o stare de lucruri plină de urmări fericite, şi nu va fi nici un evreu care să n-o privească cu plăcere”.Într-un număr următor al aceleiaşi publicaţii, un articol de fond despre „Viitorul Palestinei” se încheia cu aceste cuvinte:((268))„Cu afluxul recent de element agricol în coloniile plantate prin fondurile Montefiore, Hirsch şi Rothschild, ar trebui să se găsească mâini dornice să muncească la scena de transformare, când «pustietatea … va înflori ca trandafirul»; mâini dornice şi inimi dornice care să recupereze Ţara Sfântă din lunga ei noapte a morţii şi să restabilească la viaţă şi la lumină patria naţională a evreilor”.Alt jurnal, The Jewish Messenger (Mesagerul Evreiesc), spune:„În timp ce oamenii sunt absorbiţi de micile lor griji, alternativ mişcaţi de speranţe şi temeri, marele şi impresionantul marş al evenimentelor umane merge înainte şi irezistibil spre completare, în împlinirea unei legi inevitabile care controlează toată acţiunea umană. Oameni de ici şi de colo ridică glasul lor plăpând ca şi cum ar vrea să împiedice acest val de înaintare şi să oprească decretul Celui etern. La fel de bine ar putea încerca să oprească legea care guvernează universul. Rasele au un curs de urmat tot atât de fix ca şi stelele care strălucesc orbitor pe bolta albastră de deasupra noastră, iar rasa lui Israel este steaua fixă strălucitoare printre ele. În toate rătăcirile ei, ea a fost fidelă cursului ei. Misiunea ei a fost prevăzută şi prezisă, şi restaurarea ei finală în Ţara Sfântă a fost profeţită. Că această profeţie este în curs de împlinire o indică semnele timpurilor. Se împlineşte atât de tăcut şi atât de treptat încât numai cei care au acordat atenţie subiectului înţeleg importanţa lucrării făcute.Palestina este o necesitate politică pentru neamul evreiesc. Întemeierea unei naţiuni în Ţara Sfântă încă o dată, înseamnă înălţarea întregului Israel. Îl situează ca naţiune printre naţiunile pământului. Îi dă evreului acea putere politică şi acel drept suveran care înseamnă protecţie. Îl face cetăţean al ţării sale şi îi dă un paşaport printre naţiunile pământului. … Aceasta poate părea irealizabil pentru omul din birou absorbit de registrele lui, pentru omul din magazinul lui absorbit în socotirea profiturilor şi a pierderilor, pentru omul adâncit în strălucirea plăcerilor sociale, dar este clar ca lumina zilei pentru oricine face un studiu atent al horoscopului politic.Odată realizată autonomia politică, evreii împrăştiaţi în toată lumea nu se vor îngrămădi în Palestina toţi deodată.((269))Sunt 300.000 de evrei în Asia, 400.000 în Africa şi 5.000.000 trăiesc în Europa. De la aceştia îşi va trage Palestina viaţa ei de restaurare. Evreul american va rămâne fără îndoială american; şi dacă va vizita vreodată Ţara Sfântă va fi pentru plăcere şi călătorie, şi pentru a vedea o ţară atât de renumită care este locul de naştere principal al neamului său eroic.S-ar putea spune, vorbind din punct de vedere geografic, că Palestina este prea mică pentru a exercita multă influenţă ca putere politică, intelectuală sau morală între naţiunile pământului. Răspundem că în vremurile străvechi Grecia a fost o putere şi că în timpurile moderne mica insulă a Britaniei este o putere. Vorbind din punct de vedere geografic, ce sunt ele? Intelectul, forţa morală şi mândria naţionalităţii sunt cele care fac naţiunile mari, şi nu întinderea teritoriului. Intelectul şi puterea morală sunt cele care vor face Israelul renumit printre naţiuni”.Ziarul Jewish Chronicle (Cronica evreiască) spune:„Mişcarea este irezistibilă. Nu ne putem lăsa să stăm alături cu mâinile încrucişate când are loc acest nou exod. Noi evreii am susţinut, timp de aproape două mii de ani, că sfârşitul veacurilor de suferinţă prin care am trecut va fi atins numai când vom avea din nou în stăpânire ţara părinţilor noştri. Se va stinge acea încredere chiar la momentul când pare pe punctul de a fi împlinită? Sau este de aşteptat ca întoarcerea să fie realizată prin mijloace atât de misterioase încât să fie mai presus de cooperarea fiinţelor umane? Dumnezeu Îşi îndeplineşte voia prin voinţele oamenilor; şi dacă este ca profeţiile să se împlinească, aceasta va fi prin voinţele şi energiile umane. Acestea pot părea a fi subiecte înalte ca să le pui în legătură cu un plan practic de plasare a câtorva colonii evreieşti în Palestina. Dar din începuturi mici ca acestea apar adesea evenimentele mari; şi întoarcerea unui grup mic de evrei în Ţara Sfântă nu poate să nu aducă în minte posibilitatea şi aplicabilitatea întoarcerii mai mari spre care a indicat toată istoria evreiască şi toate aspiraţiile evreieşti până acum”.Alţii, în afară de evrei, oameni proeminenţi din lume, văd şi comenteză proeminenţa crescândă a Israelului. De exemplu, observaţi cele ce urmează din Central Presbyterian:((270))„În loc să se stingă, corpul evreiesc arată vitalitate crescândă. Ei nu pot fi distruşi ori înghiţiţi. Ei trec din ţară în ţară pentru a deveni practic stăpâni oriunde merg. Ei iau pământul în Germania şi Ungaria şi se îmbogăţesc în Rusia; ei sunt marii bancheri din Londra şi Paris şi din centrele comerţului european. În zece ani (recenţi) familia Rothschild a furnizat 100.000.000 lire ca împrumuturi Angliei, Austriei, Prusiei, Franţei, Rusiei şi Braziliei”.Lordul Shaftesbury din Anglia a spus recent:„Există o mare gelozie pe acest popor uimitor care iese acum în faţă. Şi ce semn al timpurilor este acesta, că oriunde sunt evrei, ei sunt fie oamenii cei mai proeminenţi care sunt persecutaţi, fie oamenii cei mai importanţi care sunt în frunte în toate profesiile! Un cetăţean proeminent din Berlin a fost întrebat: «Care este istoria acestui puternic sentiment anti evreiesc pe care îl aveţi în Berlin şi în toată Germania?» El a răspuns: «Vă voi spune: Aceşti evrei, dacă intră în comerţ, devin primii comercianţi, dacă intră în finanţe, devin primii bancheri, dacă intră în drept, devin primii avocaţi, sau dacă intră în literatură, ne întrec pe noi toţi. Orice carieră fac, îi înlătură pe cei dintre neamuri; şi vă spun, domnule, nu vom tolera aceasta».Persecuţia evreilor din Rusia şi din Polonia nu depinde de religie sau de naţionalitate. Acestea nu au absolut nimic de-a face cu ea. Ruşii ar persecuta orice alt popor în aceeaşi poziţie ca evreii. Ţineţi minte aceasta, că evreii deţin în ipotecă o parte foarte mare din proprietatea funciară a Rusiei; că ei au ca datornici o proporţie foarte mare din ţărănime şi foarte mulţi proprietari de magazine din diferitele părţi ale imperiului. Este aproape sigur că poporul rus se va folosi de fiecare ocazie care i se prezintă acum pentru ai jefui şi prăda pe evrei. În nimicirea evreilor şi a actelor lor, ruşii se debarasează de documentele prin care sunt obligaţi şi care ar putea fi aduse ca dovezi împotriva lor; şi atâta timp cât există proprietate pe care să poată pune mâna, veţi găsi poporul rus ridicându-se împotriva evreilor”.Ceea ce urmează este un extras dintr-o scrisoare publicată într-un ziar englez, de d-nul Charles Reade, romancierul ((271)) bine cunoscut în cercurile literare, a cărui convertire la Cristos şi la Biblie a avut loc acum câţiva ani:„Naţiunea evreiască, deşi este căzută în dizgraţie, îşi va relua în final vechiul ei teritoriu, care este atât de evident păstrat în aşteptarea lor. Profeţiile sunt clare ca lumina zilei în două puncte: Că evreii trebuie să ia din nou în posesie Palestina şi de fapt să stăpânească din Liban până la Eufrat; şi că acest eveniment trebuie să fie primul dintr-o mare serie de schimbări care vor duce la o mare îmbunătăţire a condiţiei sărmanei omeniri suferinde şi a creaţiei în general. Ei bine, avem aici în perspectivă un eveniment glorios, tot atât de sigur cum este că mâine va răsări soarele. Singura deosebire este aceea că soarele va răsări la o oră sigură, iar evreii vor ocupa Siria şi-şi vor relua gloria lor naţională într-o zi nesigură. Fără îndoială că este o slăbiciune a omenirii să presupună că o dată nesigură trebuie să fie o dată îndepărtată. Dar aceasta nu este raţional. Desigur că este datoria oamenilor întelepţi şi treji să vegheze la semnele premergătoare şi să acorde umila lor cooperare, dacă ni s-ar acorda un privilegiu atât de mare.Această persecuţie subită a evreilor chiar în naţiunea unde sunt cei mai numeroşi — nu poate fi oare un semn premergător şi o atenţionare a Providenţei că cetatea lor trainică nu este Tătaria Europeană? Palestina poate fi colonizată în mod eficient numai din Rusia, unde există 3 milioane de evrei care tremură pentru viaţă şi proprietate; şi restul va urma. Istoria este o oglindă în spatele nostru. Orice au făcut evreii, mai pot face. Ei sunt oameni de geniu; şi geniul nu este limitat prin natură, ci prin voinţă, prin obicei sau prin întâmplare. Ce au încercat aceşti oameni şi au eşuat? Războinici, scriitori, constructori, negustori, legiuitori, gospodari; şi cei mai sus în toate. În aceasta, istoria se repetă.Ei vor fi mari în artele păcii şi ale războiului; şi duşmanii lor se vor topi înaintea lor ca zăpada dintr-un canal de scurgere. Dacă ar părea că necesită ajutor de la vreo altă naţiune la început, binecuvântată va fi naţiunea care i-l va oferi; şi naţiunea care îi persecută va fi făcută o lecţie într-un fel sau altul. De aceea, dacă din întâmplare atrocităţile recente ar face pe conducătorii evrei să hotărască să colonizeze Palestina din Rusia, să le oferim cu ((272)) generozitate nave, marinari, bani — orice ni s-ar cere. Va fi o mai bună investiţie naţională decât obligaţiunile egiptene, braziliene sau peruviene”.Un proverb evreiesc din ultimii ani spune: „Când ajunge calea ferată la Ierusalim, vine Mesia”; şi aceasta este în armonie cu reprezentarea simbolică a căii ferate date de profeţii Naum (2:3-5) şi Isaia (66:20). Şi, destul de sigur, proverbul n-a greşit cu mult ţinta; deoarece calea ferată va ajunge la Ierusalim «în ziua pregătirii» Sale — în timpul prezenţei lui Mesia. Ceea ce urmează, extras din presa zilnică, are legătură interesantă cu acest subiect:„Galileo avea dreptate: lumea se mişcă. Urmează să fie construită o cale ferată de la Ierusalim la Iaffa, pe Mediterană, 31 de mile distanţă, vechiul port al capitalei evreieşti şi locul de debarcare al cedrilor cu care a fost construit templul. Un evreu din Ierusalim, pe nume Josef Nabon, care este supus otoman, a obţinut de la sultan dreptul de a face curse în acest scop. Acest drept rămâne valabil 71 de ani. Costul estimativ al construcţiei este de 250.000 de dolari. Aşa deci, după aceasta civilizaţia urmează să fie cultivată în Palestina. Secolul al 19-lea va sosi în acele părţi când prima locomotivă va pufăi în Ierusalim”.Scrisoarea următoare, de la un corespondent al ziarului Pittsburg Dispatch, care a apărut recent în acel ziar, confirmă progresul actual în Palestina şi îndeosebi în Ierusalim:Ierusalim, 12 iulie 1889„Treizeci de mii din cei patruzeci de mii de oameni din Ierusalim sunt evrei. Guvernul turc, care de veacuri le-a interzis să locuiască mai mult de trei săptămâni deodată în Ţara Sfântă, îşi slăbeşte restricţiile, sub influenţa guvernelor străine; şi în prezent evreii vin cu sutele. Ei intră în afaceri şi controlează acum o mare parte din comerţul Ierusalimului. Unii dintre ei simt că ziua în care se va împlini profeţia Bibliei, că ei vor locui din nou ţara lor, este aproape; şi un trib ciudat din Arabia sudică pretinde că a primit o revelaţie că trebuie să părăsească ţinutul din deşert şi să se întoarcă în Palestina. Aceşti evrei au trăit în Yemen, Arabia, în ultimii 2500 de ani. Ei sunt din seminţia lui Gad şi au plecat din Palestina cu 700 de ani înainte să se nască Cristos. Aduc cu ei multe ((273)) documente valoroase care le dovedesc originea şi se angajează în agricultură lângă Ierusalim. Persecuţia evreilor în Rusia şi în Austria îi mână pe mulţi dintre ei aici, şi sunt de asemenea grupuri mari de evrei polonezi şi spanioli în Ierusalim. Perioada şederii evreilor în Palestina a fost prelungită şi restricţiile asupra stabilirii reşedinţei lor în Ierusalim au fost practic înlăturate. Acum o jumătate de secol erau doar 32 de familii evreieşti în tot Ierusalimul, iar numărul în întreaga Palestină era de numai 3000. Acum sunt aproape 50.000 în Ţara Sfântă şi ei formează trei pătrimi din populaţia Ierusalimului.Ciudat popor sunt ei! Diferiţi de toţi evreii de pe faţa pământului. Sunt mai aproape de tipul care exista aici în trecut. Numărul celor forţaţi să vină aici prin persecuţie este susţinut aproape în întregime de diferite biserici evreieşti din întreaga lume.Una dintre marile privelişti ale Ierusalimului este locul plângerii evreilor, unde în fiecare vineri se întâlnesc anumite secte în afara zidurilor Moscheii lui Omar, care ocupă locul Templului lui Solomon, şi cu capetele plecate pe pietre plâng pierderea Ierusalimului şi se roagă lui Dumnezeu să dea ţara înapoi poporului Său ales. Acest obicei a fost respectat din zilele Evului Mediu şi este una din scenele cele mai triste. L-am vizitat săptămâna trecută. Pe o alee îngustă înconjurată de case mizerabile — pe dale de piatră tocite de picioarele goale ale miilor de evrei — lângă un zid din blocuri mari de marmură, care ajunge la cincizeci de picioare î15 mş sau mai mult deasupra lor, un şir lung de bărbaţi în pelerine lungi şi de femei cu şaluri pe capetele lor aplecate se rugau şi plângeau. Mulţi dintre bărbaţi aveau bărbi albe şi bucle lungi şi ondulate, argintii. Alţii erau chiar în floarea vârstei; şi n-am putut să nu mă minunez când am văzut figurile acestora uneori aproape zguduite de emoţie. Fiecare avea în mână o Biblie evreiască foarte uzată şi din când în când grupul izbucnea într-un fel de psalmodiere, un bărbat bătrân, cărunt, servind drept dirijor, iar restul intrând la refren. Psalmodierea era într-o limbă ciudată, dar se traducea după cum urmează:((274))Dirijorul: Pentru palatul care stă pustiu —Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.Dirijorul: Pentru zidurile care sunt distruse —Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.Dirijorul: Pentru Măreţia noastră care s-a stins —Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.Dirijorul: Pentru bărbaţii mari care zac morţi —Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.Dirijorul: Pentru preoţii noştri care s-au poticnit —Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.Dirijorul: Pentru împăraţii noştri care l-au dispreţuit —Răspuns: Stăm în singurătate şi plângem.Efectul acestei psalmodieri nu poate fi apreciat fără a-l auzi. Bărbaţii în vârstă şi femeile care plâng, sărutând pietrele zidului care îi desparte de ceea ce odată era locul templului lui Solomon şi care este chiar şi acum partea cea mai sfântă a pământului pentru evrei, sentimentul veritabil exprimat de toţi şi credinţa pe care o arată prin faptul că astfel vin aici, săptămână după săptămână şi an după an, sunt extraordinar de impresionante. Este într-adevăr una dintre priveliştile ciudate ale acestui oraş, cel mai ciudat oraş.Există opt colonii agricole în diferite părţi ale Palestinei. Una dintre aceste şcoli de lângă Iaffa are mai mult de şapte sute de elevi şi o fermă de douăzeci şi opt de mii de acri î11,336 haş. Este situată în câmpia Saronului, unde au trăit filistenii, şi are zeci de mii de vii şi de măslini. Turcii sunt foarte împotriva vânzării de pământ evreilor, dar aceştia din urmă se arată a fi tot atât de buni agricultori cum sunt şi oameni de afaceri; şi terasarea dealurilor din jurul Ierusalimului arată că Ţara Sfântă a fost mult mai bine cultivată de ei decât de cuceritorii lor. O mare parte din terenul chiar din afara oraşului Ierusalim se află acum fie în mâinile evreilor, fie în cele ale instituţiilor caritabile. D-nul Behar, conducătorul şcolilor Rothschild, îmi spune că tocmai au cumpărat Hotelul Ierusalim şi că îl vor anexa la şcoala lor. Sir Moses de Montefiore, care a administrat fondul lăsat de un israelit bogat din New Orleans, a construit multe case bune pentru evrei pe drumul dintre Betleem şi Ierusalim, şi acolo sunt câteva spitale evreieşti.((275))Printre oamenii care cred cu convingere că în curând evreii vor avea iarăşi în posesie Palestina este o colonie de cincisprezece persoane, care locuiesc într-o casă frumoasă construită chiar pe zidurile Ierusalimului şi care sunt cunoscuţi ca «americanii». Aceşti oameni nu sunt evrei. Ei sunt creştini care au venit aici din diferte părţi ale Statelor Unite, şi mai ales din Chicago, ca să aştepte împlinirea profeţiei că Dumnezeu va regenera lumea, începând din Ierusalim. [Ei nu înţeleg că alegerea Bisericii Evanghelice trebuie să fie realizată mai întâi.]Nu există nici o îndoială, de nici un fel, că Ierusalimul face progrese. Majoritatea străzilor sunt acum bine pavate şi starea igienică a oraşului a fost mult îmbunătăţită. Ierusalimul din afara zidurilor este acum aproape tot atât de întins ca şi oraşul dinăuntru, şi mi se spune că terenul a crescut în valoare în aşa măsură încât se poate spune că oraşul sfânt cunoaşte un avânt în privinţa proprietăţii funciare. Am aflat că de-a lungul şoselei Iaffa, chiar în afara porţii, proprietatea a urcat într-un an sau cam aşa, cu mai multe sute de procente. O parcelă care aparţine unei instituţii caritabile a fost cumpărată cu puţin timp în urmă cu 500 de dolari. Acum valorează 8000 de dolari, şi nu poate fi cumpărată cu acea sumă. O linie de telegraf trece de aici până pe coasta mării, şi o companie feroviară a fost organizată ca să construiască o linie de la Iaffa la Ierusalim. Pentru prima oară în istoria lui, Ierusalimul are o forţă poliţienească şi ordinea lui este acum tot atât de bună ca şi cea a New York-ului”.Pasajul următor, extras din The Hebrew Christian (Creştinul evreu) din iulie 1889, este o altă relatare interesantă despre vizita unui evreu american la locul plângerii evreilor în Ierusalim. El spune:„După ce a petrecut mai multe ore vizitând evrei, prietenul meu în vârstă, un rabin din Kovno, Rusia, m-a întrebat dacă mă duc cu el la locul plângerii să jelesc pustiirea Ierusalimului şi să mă rog pentru restaurarea Israelului la gloria lui de altădată. «Mă voi duce cu tine» am răspuns, «şi mă voi ruga foarte serios pentru ca Dumnezeu să grăbescă ziua când Iuda se va întoarce la Domnul». Fiind vineri după-amiază, timpul când mulţi evrei se adună pentru ((276)) rugăciune la zidul vechiului templu, m-am alăturat grupului lor. A fost într-adevăr o scenă memorabilă. Erau aici evrei de printre toate naţiunile în costumele lor orientale specifice, şi unii îmbrăcaţi în talith-ul lor (veşmânt pentru rugăciune). Au citit Psalmul 22 cât au putut de tare. Femeile strigau tare, cu mare seriozitate: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu? Strig ziua, Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă». Bărbaţii de asemenea plângeau şi recitau psalmi, litanii şi rugăciuni. Cei mai mulţi dintre aceştia îşi lipeau buzele de pietre şi le sărutau. Ascultând rugăciunile lor patetice mi-am amintit ce au spus rabinii în Talmud — că «De la nimicirea Templului, porţile rugăciunii sunt închise şi numai porţile lacrimilor sunt deschise». Rabinul repeta cu intonaţie tristă:«Pentru palatul care stă pustiu» etc.Cea mai înduioşătoare jelire pentru Ierusalim poate fi auzită şi în casele evreilor pioşi. La miezul nopţii se înfăşoară în veşmintele pentru rugăciune, îşi pun cenuşă pe cap şi se culcă la pământ. Apoi în ton melancolic recită:«Un glas de suferinţă din vechiul turn din Rama,Un glas de tânguire de pe dealul sfânt al Sionului;Vai! diadema mea şi zestrea-mi de regină,Onorurile tinereţii încă mi le mai amintesc.Întunecos îmi este lăcaşul singuraticÎn care în vechime un tron de splendoare stătea.Cea mai frumoasă mireasă a lui Iehova numele-mi era;Dar acum sunt părăsită, nemângâiată, forţatăSă rabd mânia şi răzbunarea-I grea;Bucuriile mele s-au dus, inima îmi este pustie.Veniţi, plângeţi, fiicelor, alături de mine,Căci jalea să-mi potolească nimenea nu vine.Înjosită de la starea înaltă fără pereche,Victima mândriei şi deşertăciunii nesăbuite,Inima care-mi bate cu violenţă cutremurătoareSe zbate în colivia ei de suferinţă fără speranţă.Iuda se tânguieşte în pocăinţă înlăcrimată,O văduvă care jeleşte în captivitate.Am fost regină strălucită în Solima,Un nor de aur fost-am, muntele lui Dumnezeu;Acuma însă jefuită de păgâni, nu mă aştept((277))Să calce drumul pustiei vreun peregrin mai sărac decât mine.Toţi pruncii fost-au smulşi de la sânul meu,Bătrânii au fost ucişi, pământul scufundat în sânge.Nimeni nu pune la inimă starea-mi nefericită?Şi nimeni nu opreşte lacrima ce curge în şuvoaie?Şi nimeni nu alină durerea ce sufletul străpunge?Şi nimenea nu zice: «Nu vor îndrăzni păgâniiSă îl numească soţul meu?» O, săgeată otrăvită.Batjocurile crude pe care sunt silită să le-ndur!Tată al îndurărilor, vino, întoarce-Te cu harCătre lăcaşele Sionului iarăşi înfrumuseţate.Lasă ca ochii Israelului să privească locuinţa TaRestaurată; apoi ascultă cântul aleluia,Glasuri ce-nalţă imnuri, rasa răscumpărată,Salută zidul ce se-nalţă, al templului etern».După aceasta se citesc câţiva psalmi şi se fac rugăciuni. Când se ridică de la pământ, ei spun: «Scutură-te de praf; ridică-te şi aşează-te, o Ierusalime. Eliberează-te din lanţurile de la gât, o fiică a Sionului captivă.»O rugăciune remarcabilă făcută cu aceste ocazii şi care se referă fără îndoială la Isaia 7:14 este:«În milă, Doamne, ascultă rugăciunea poporului Tău:Împlineşte dorinţa Israelului care jeleşte.O, scut al lui Avraam, trimite-L pe Răscumpărătorul,Şi cheamă numele Lui glorios Emanuel»”.Numai după ce şi alte persecuţii vor fi împins mai mulţi dintre evreii săraci spre Palestina şi civilizaţia modernă va fi încă mai avansată acolo, clasele mai bogate ale evreilor vor fi atrase într-acolo; şi atunci va fi în mare măsură din motive egoiste — când timpul de necaz mare şi general va face ca proprietatea să fie mai puţin sigură în alte ţări decât acum. Atunci Palestina, departe de socialism şi anarhism, va părea a fi un port de siguranţă pentru evreii bogaţi. Dar la ritmul actual al progresului în aceaste diferite direcţii, următorii cincisprezece ani vor fi martorii multor lucruri în Palestina.Orbirea lui Israel îndepărtându-seExistă un alt aspect al profeţiei referitoare la Israelul trupesc, a cărui împlinire ar trebui să începem să o vedem acum.((278))Apostolul Pavel a declarat: „O parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor” — adică până când numărul aleşilor dintre neamuri, care împreună cu rămăşiţa lui Israel vor constitui faza spirituală a Împărăţiei, vor fi intrat în acea înaltă favoare, de la care Israelul ca naţiune a fost respins, şi faţă de ale cărei avantaje ei ca popor au continuat să fie orbi. În sensul cel mai deplin deci, orbirea Isaraelului Trupesc, altfel numit Iacov, nu va trece până când alegerea Israelului Spiritual va fi completată. Şi suntem informaţi în mod clar (Rom. 11:26) că restabilirea şi eliberarea lor din orbire şi prejudecată va veni de la (muntele) Sion, Biserica glorificată sau Împărăţia. Dar după cum Împărăţia Sionului a început într-o anumită măsură în 1878, când Împăratul nostru Şi-a luat marea Sa putere ca să împărăţească, deşi clasa „picioarelor” nu era încă pe deplin dezvoltată şi glorificată, tot aşa favoarea lui Dumnezeu faţă de „Iacov”, prin Sion, şi-a avut în mod potrivit un început atunci, deşi nu va ajunge la ei în măsura cea mai deplină până când membrele „picioare” ale trupului lui Cristos vor fi de asemenea glorificate. Şi după cum 1881 a fost timpul paralel pentru trecerea luminii de la Iacov la neamuri, tot aşa el marcheză şi timpul începutului întoarcerii din nou a unei lumini speciale la evreii de multă vreme orbiţi. Şi fidelă modelului ei evreiesc, Biserica Creştină nominală se împiedică acum orbeşte, în timp ce numai o mică rămăşiţă a ei este binecuvântată. Cât de convingătoare şi adecvate sunt aici cuvintele apostolului: „Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine”.Dar recunoşterea generală a adevăratului Mesia şi a Împărăţiei Sale se va întâmpla fără îndoială sub şi prin patriarhii şi profeţii restabiliţi, a căror restabilire perfectă va fi prima lucrare a Cristosului după ce întregul „trup” va fi glorificat. Dar orbirea lor va începe să treacă mai înainte; şi deja a început o mare mişcare spre Cristos, în special printre evreii ruşi.Privind în această direcţie, semnele timpurilor sunt atât de pronunţate încât sunt surprinzătoare. Remarcabila mişcare ((279)) religioasă în progres printre evreii din Rusia de Sud aduce mii din acel popor la o recunoaştere a lui Isus Cristos ca mult promisul Mesia, şi la o recunoaştere a păcatului lor naţional, în respingerea şi răstignirea Lui. Şi acesta nu este în nici un sens rezultatul activităţii misionare creştine: este o mişcare independentă, apărută în întregime pe sol evreiesc. Liderul mişcării este un evreu, d-nul Joseph Rabinowici, fost negustor şi mai târziu avocat, om de înaltă reputaţie printre cei din poporul lui. D-nul Rabinowici n-a fost un rabin evreu, şi nici el, nici alţii dintre bărbaţii de frunte ai mişcării n-au fost clerici ai vreunei secte sau crez. Cu privire la această mişcare, cităm dintr-un articol din Harper’s Weekly şi din alte rapoarte, după cum urmează:„Dezvoltarea ei a fost în aşa fel încât se poate spune despre ea cu încredere că nu mai este un simplu experiment cu şanse îndoielnice de existenţă permanentă. A manifestat o vitalitate remarcabilă; creşterea ei a fost fermă si sănătoasă, pozitivă în caracter, evitând totuşi orice grabă nefirească şi orice extreme periculoase. Fiind recunoscută de autorităţile ruseşti ca o religio licita, ea are acum o existenţă legală şi drepturi legale. Caracterul ei o marchează ca unul dintre fenomenele unice din caleidoscopul pestriţ al intereselor naţionale, sociale şi religioase care împart inimile şi minţile celor o sută şaisprezece milioane de supuşi ai ţarului.Credinţa acestei comuniuni noi mai este deosebită şi prin aceea că ei nu intenţionează să formeze o legătură organică de vreun fel cu nici o formă existentă a creştinismului, ci, având scopul mărturisit de a ignora dezvoltarea istorică a doctrinelor din era apostolică încoace, să-şi scoată învăţăturile direct din sursa Noului Testament, fără a avea vreo consideraţie specială pentru formulele doctrinelor aflate în bisericile ortodoxe ale timpurilor noastre. Ea pretinde a fi modelată după adunările iudeo-creştine din zilele apostolilor.Energic în caracter şi ambiţios în autoperfecţionarea şi avansarea politică, socială şi morală a poporului său, d-nul Rabinowici a devenit cu ani în urmă cunoscut ca prieten zelos al reformei printre evreii din răsărit. Cu o educaţie şi o iniţiativă ((280)) cu mult deasupra fraţilor lui, el a pornit în căutare de căi şi mijloace ca să-şi atingă idealurile şi scopurile. A făcut ce a putut să le asigure drepturi politice mai bune, dar n-a fost capabil să-i apere de persecuţiile feroce care s-au pornit împotriva nefericiţilor israeliţi din Rusia, din România şi din ţările învecinate. El s-a familiarizat cu gândirea filosofică avansată a occidentului, în speranţa că adoptarea acesteia de către poporul său îl va ridica pe un plan mai înalt şi astfel îi va asigura idealuri mai înalte şi scopuri mai nobile. Dar a învăţat curând să pună la îndoială atât eficienţa mijloacelor cât şi posibilitatea de a le aplica la un popor pe care secolele de persecuţii şi ultraconservatorism l-au făcut insensibil la principii atât de diferite de ideile lui tradiţionale. El a încercat şi să-i despartă de lăcomia lor pentru câştig, care, alături de exerciţiile lor religioase formale, este factorul atotstăpânitor şi atotdegradant în mintea evreului oriental. Dar străduinţele lui de a stabili colonii agricole pentru ei, atât acasă cât şi în Ţara Sfântă, s-au dovedit eşecuri. Când era în Palestina, s-a copt în el convingerea, printr-un studiu independent al Noului Testament în relaţiile lui cu Vechiul Testament, că Israelul făcuse greşeala vieţii lui naţionale şi că devenise necredincios misiunii sale istorice, prin respingerea lui Isus Cristos.Această convingere cu privire la Cristos, ca întruchiparea şi împlinirea profeţiilor din vechime, şi a idealurilor şi scopurilor lui Israel ca naţiune, este ideea centrală în jurul căreia se învârteşte întreaga mişcare. Principiile enunţate de umilul Nazarinean sunt recunoscute ca singurele care pot împlini destinele oamenilor şi care-i pot face în stare să atingă scopul pentru care ei au fost puşi deoparte ca popor ales. Este astfel privit ca o ruptură serioasă în dezvoltarea naturală şi istorică a Israelului, faptul că acum o mie opt sute de ani acest popor a refuzat ca naţiune să accepte acele idei şi principii care sunt privite de toţi creştinii, şi acum şi de d-nul Rabinowici şi de adepţii lui, ca singurul rezultat corect şi legitim al întregii dezvoltări istorice anterioare a Israelului. Scopul ideal al reformatorului din Chişinău este să vindece această ruptură, ((281)) printr-o repornire de unde poporul ales a intrat prima dată pe o cale greşită a dezvoltării naţionale. În 1880 el a publicat un program în care pleda în favoarea reorganizării complete a sistemului rabinic. A fost activ apoi în lucrarea unei societăţi pentru promovarea agriculturii printre evreii din sudul Rusiei; şi în zilele de persecuţie din 1882 el a susţinut cu sârguinţă întoarcerea poporului său în Palestina. În acea perioadă a avut loc schimbarea în convingerile lui religioase. N-a fost rezultatul lucrării misionare creştine, şi el nu este un convertit în sensul obişnuit al cuvântului. Schimbarea s-a produs treptat, şi numai după lungă deliberare s-a copt în mintea sa ideea organizării adunărilor creştine de naţionalitate evreiască. După întoarcerea sa din Palestina convingerea lui a fost: «Cheia Ţării Sfinte se află în mâna Fratelui nostru Isus». În cuvintele «Isus Fratele nostru» se află miezul vederilor sale religioase. Lucrarea lui a avut succes şi mulţi îi acceptă învăţăturile”.Când d-nul Rabinowici a început să se gândească la faptul că ar trebui să fie un credincios mărturisit şi deschis în Cristos, el a fost tare nedumerit de numărul sectelor printre creştini şi a ezitat să se alăture vreuneia din ele. El spune: „După cum pentru a ajunge în Canaan trebuie trecut Iordanul, tot aşa calea spre posesiunea şi odihna spirituală este Isus”. În ceea ce priveşte Cina Domnului, el spune că membrii Noului Legământ nu sărbătoresc aceasta decât ca o Cină Pascală. Ei însă (ca şi noi) nu văd cum ar putea să o sărbătorească la date diferite. El spune că Domnul Isus Cristos nu le-a poruncit ucenicilor Lui să-şi amintească învierea Lui, ci să şi-L amintească pe El. Nici el, nici adepţii lui nu ţin duminica drept Sabat, ci continuă respectarea Sabatului evreiesc. Circumcizia este încă respectată, dar nu este considerată necesară pentru mântuire.S-a raportat că un pastor luteran a propus unui comitet din Londra ca d-nul Rabinowici să fie angajat de Societatea lor ca misionar pentru evrei. Comitetul a refuzat, deşi numai pe motivul că el nu era atunci botezat. Totuşi, de atunci încoace el a fost botezat la Berlin, nu în Biserica Luterană, ((282)) nici în Biserca Anglicană, ci pur şi simplu în Biserica lui Cristos. D-nul Rabinowici se află în posesia unor scrisori primite de la evrei din toate părţile Rusiei şi României, care se interesează de mişcare, de regulile şi doctrinele ei, cu scopul de a i se alătura, sau de a începe alta asemănătoare.„D-nul Rabinowici are un spirit foarte blând, umilit şi iubitor, şi răspunde repede, chiar până la lacrimi, la asigurările de afecţiune creştină. El nu doreşte să se identifice cu nici o sectă, ci doreşte să-şi ia creştinismul din Noul Testament şi să iasă din vechile obiceiuri şi doctrine la altele noi, pe măsură ce Spiritul sfânt îl învaţă în studiul său continuu şi evlavios al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.”Prof. Franz Delitzsch din Leipzig, liderul misiunilor evreieşti din Germania şi redactor la Saat auf Hoffnung (Sămânţa Speranţei), o publicaţie trimestrială dedicată acestei lucrări, a publicat o broşură de aproximativ 75 de pagini despre această nouă evoluţie religioasă, în care cel mai întins spaţiu este ocupat de documente originale, în traducere ebraică şi germană, cu privire la această mişcare. Aceste documente cuprind treisprezece teze; o Mărturisire de Credinţă a Bisericii Naţionale Evreieşti a Noului Testament; Explicarea Credinţei în Mesia, Isus din Nazaret, în înţelesul acestei congregaţii; o Haggada pentru israeliţii care cred în Mesia, Isus din Nazaret; şi în cele din urmă, o Ordine a Cinei Domnului. Ca anexe sunt adăugate o declaraţie a unui învăţător, Friedmann, pentru evreii care cred în Cristos, şi o declaraţie adoptată de o conferinţă a acestora din urmă, ţinută la Chişinău. Mica broşură conţine toate materialele pentru un studiu al noii mişcări.Aceste teze, care trebuie privite ca baza noii credinţe, încep cu o relatare a stării deplorabile a evreilor din Rusia, susţin că strădaniile de îmbunătăţire din partea evreilor ruşi s-au dovedit zadarnice şi continuă spunând:„Este nevoie de o reînnoire morală profundă şi interioară, de o regenerare spirituală. Trebuie să lepădăm pe dumnezeul ((283)) nostru fals — iubirea de bani — şi în locul lui trebuie să stabilim în inimile noastre un cămin pentru iubirea adevărului şi pentru frica de rău”. Pentru aceasta însă este nevoie de un lider. Cine să fie? În Israel nu poate fi găsit nici unul. „Pe bărbatul care posedă toate calităţile unui lider — iubire pentru Israel, sacrificarea vieţii, puritate, cunoaştere profundă a naturii umane, seriozitate în demascarea păcatelor şi relelor poporului Său — L-am găsit, după o cercetare atentă în toate cărţile de istorie ale poporului nostru, [întruchipat] numai într-un singur bărbat, în Isus din Nazaret”. Israeliţii înţelepţi din zilele Lui nu L-au putut înţelege; „dar putem spune cu certitudine că El, Isus, numai El a căutat binele fraţilor Lui. De aceea ar trebui să sfinţim numele Fratelui nostru Isus”. „Ar trebui să primim cărţile Evangheliei în casele noastre ca pe o binecuvântare şi să le unim cu toate Sfintele Scripturi care ne-au fost transmise de înţelepţii noştri.”Unul dintre articolele cele mai demne de atenţie dintr-o serie de articole de credinţă pe care ei le-au scos este cel care urmează:„Conform decretului înţelepciunii de nepătruns a lui Dumnezeu, strămoşii noştri au fost plini de împietrire a inimii, şi Domnul i-a pedepsit cu spiritul unui somn profund, aşa încât ei s-au împotrivit lui Isus Cristos şi au păcătuit împotriva Lui până în ziua de azi. Dar prin necredinţa lor ei au condus alte naţiuni la un zel mai mare şi au contribuit astfel la împăcarea omenirii, a celor care au crezut în Isus Cristos, fiul lui David, împăratul nostru, când au auzit veştile bune prin mesagerii care promiteau pace (Isa. 52:7), care fuseseră excluşi în mod ruşinos de la comuniunea cu Israelul. Ca urmare însă, din acest păcat al nostru împotriva Cristosului lui Dumnezeu, lumea s-a îmbogăţit prin credinţa ei în Cristos, iar neamurile în plinătate au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. [Ei nu sunt clari aici. La numărul deplin al «turmei mici» dintre neamuri, şi nu la neamuri în întregime numite în mod fals creştinătate, se referă Pavel în Romani 11:25]. Acum a sosit şi timpul plinătăţii noastre, şi noi, sămânţa lui Avraam, vom fi binecuvântaţi prin credinţa noastră în Domnul Isus Cristos; şi Dumnezeul strămoşilor noştri Avraam, Isaac şi Iacov va avea milă de noi şi va sădi din nou ramurile care au fost rupte, în propria ((284)) noastră Rădăcină Sfântă — Isus. Şi astfel tot Israelul va avea parte de mântuirea veşnică, iar Ierusalimul, Cetatea noastră Sfântă, va fi reconstruit şi tronul lui David va fi stabilit în vecii vecilor”.Ceea ce urmează este un extras dintr-o scrisoare a d-nului Rabinowici, datată 2 ianuarie 1885, către un domn din Londra:„Am primit scrisoarea d-voastră valoroasă etc. Mi s-a înveselit inima când le-am citit şi am înţeles cât de mare şi de puternică este iubirea d-voastră faţă de fraţii Domnului Isus, Mesia, după trup, şi cât este de scumpă în ochii dvoastră mântuirea naţiunii israelite.Mă proştern înaintea lui Iehova, Dumnezeul Domnului nostru Isus; şi din adâncul inimii mele se revarsă cuvintele minunatului cântăreţ al lui Israel (Ps. 35): «Ruşinaţi şi înfruntaţi să fie cei care vor să-mi ia viaţa! … Să se bucure şi să se înveselească cei care găsesc plăcere în dreptatea mea şi să zică neîncetat: Mărit să fie Domnul care Îşi găseşte plăcerea în pacea slujitorului Său!» Amin.Prin aceasta vă trimit părerile şi declaraţiile mele referitoare la acei copii ai lui Israel din Rusia de Sud care cred în Isus ca Mesia. De la ei veţi ajunge să cunoaşteţi originea credinţei noastre în Isus (fratele nostru trupesc), Mesia. El este dorinţa noastră şi dorul cel mai profund al inimilor noastre. Prietenii noştri englezi şi fraţi în Isus, Mântuitorul nostru, pot fi convinşi prin broşura de mai sus că după ce Domnul Şi-a descoperit braţul Său sfânt în ochii tuturor naţiunilor şi toate marginile pământului au văzut mântuirea Dumnezeului nostru, acum a sosit timpul când se vor îndepărta din mijlocul lui Israel toţi oamenii necuraţi, iar purtătorii vaselor Domnului vor fi curăţiţi.Adevărat, mântuirea Domnului nu poate ieşi şi intra în lume în grabă (Iosua 6:1), nici nu poate umbla cu repeziciune; dar acum, deoarece Iehova, Avangarda şi Împăratul Universului, a trecut înaintea poporului Israel, Dumnezeul lui Israel va veni şi ca Ariergardă, ca Strângător al proscrişilor lui Israel. Îmi dedic timpul şi numele binelui naţiunii mele încăpăţânate şi nefericite, ca să le mărturisesc cu îndrăzneală, în puterea lui Dumnezeu, evanghelia făgăduinţei pe care o primiseră ((285)) părinţii noştri; şi anume, că Dumnezeu L-a ridicat pe Isus din Nazaret, din sămânţa lui David, ca Mântuitor al lui Israel.Prin profunzimea bogăţiilor şi înţelepciunii lui Dumnezeu, Cel prea înalt, părinţii noştri, care au fost primitorii făgăduinţei, s-au răzvrătit împotriva lui Isus, pentru ca harul să fie acordat naţiunilor păgâne, nu prin vreo făgăduinţă, ci prin harul din evanghelia lui Mesia. Acum, după ce a intrat plinătatea dintre neamuri, a sosit timpul ca noi, fiii lui Israel, să ne întoarcem la Dumnezeul şi Împăratul lui Israel şi să fim copiii Lui preaiubiţi. Ar trebui să acceptăm moştenirea noastră de la Iacov, care este fără limită; căci noi suntem moştenitorii legitimi, copii ai lui Avraam, ucenici ai lui Moise, servitori ai casei lui David pe vecie. Astfel plinătatea noastră (adică, venirea multor israeliţi la Cristos) va fi bogăţia noastră şi a naţiunilor, potrivit cuvintelor lui Iehova prin sf. Pavel, un întâi-născut al lui Israel şi în acelaşi timp cel mai important dintre păgânii care s-au întors.Printre fraţii mei, şi în adunări mari, eu atrag atenţia cu seriozitate: «Scutură-ţi ţărâna de pe tine; îmbracă-te cu hainele tale frumoase, poporul meu; prin fiul lui Isai, Isus din Nazaret, Domnul a făcut lucruri mari pentru tine, o Israele, pentru ca El să facă lucruri mari şi printre naţiunile pământului, care au fost binecuvântate prin strămoşii noştri».Eu Îi mulţumesc foarte mult lui Dumnezeu pentru că văd mii care ascultă cu bucurie. Fiii mulţi şi vrednici ai lui Israel aşteaptă şi tânjesc după ceasul harului Dumnezeului nostru. Vă implor, în numele fraţilor noştri din Rusia care caută mântuirea, ca prietenii Domnului nostru Isus Cristos, oriunde ar fi ei, să nu tacă, ci să dea sfat şi să vorbească îndrăzneţ, până când Emanuel va fi şi cu noi, până când Iehova ni-L va arăta pe El şi locuinţa Lui.Acestea sunt cuvinte umile scrise din depărtare”.Joseph RabinowiciPe lângă această remarcabilă trezire, o mişcare asemănătoare a progresat în Siberia, despre care avem relatarea următoare din Presbyterian Witness (Martorul Presbiterian):„Din Siberia îngheţată vin veşti despre o mişcare evanghelică în esenţă la fel cu aceea a d-nului Rabinowici. Liderul este ((286)) Jacob Scheinmann, un evreu polonez, care acum 20 de ani prin gândire independentă a ajuns la concluzia că Isus din Nazaret, fiul lui David, a fost adevăratul Mântuitor. Evreii talmudici stricţi au făcut să fie dus în Siberia, unde s-a trudit timp de cincisprezece ani, aproape nebăgat în seamă, să deştepte credinţa în tovarăşii lui exilaţi. Printre corespondenţa neridicată care a fost găsită la Tomsk, unde era el angajat în afaceri, era o broşură scrisă de Rabinowici, cu care a luat legătura imediat. Acesta se ocupa de răspândirea vederilor sale prin broşura intitulată «Vocea celui care strigă în pustie». Traducerea evreiască a Noului Testament făcută de către Delitzsch este citită şi studiată cu sârguinţă de evreii siberieni. Se spune că cel puţin 36.000 de exemplare au fost folosite astfel”.Vedem astfel indicii remarcabile ale favorii lui Dumnezeu care se întoarce la Israel: în scoaterea lor din alte ţări prin persecuţii mari, prin deschiderea Palestinei ca să-i primească, invitându-i acolo prin providenţe speciale în favoarea lor, sub forma unor întreprinderi de binefacere pentru ameliorarea şi ajutorarea lor, şi de asemenea prin această mişcare semnificativă care este începutul îndepărtării orbirii lui Israel. Şi cât de evident este că totul vine de la Dumnezeu! În această lucrare de restabilire a Israelului Trupesc, precum şi în marea lucrare a secerişului pentru adunarea Israelului Spiritual, biserica nominală acum respinsă este cu totul ignorată ca mijloc. În ambele aceste mari lucrări acum în progres, diferitele organizaţii ale „Creştinătăţii” nominale sunt discret puse deoparte; şi la timpul Lui şi în felul Lui, şi prin instrumente noi, umile, fără titlu, ca în secerişul iudaic, Dumnezeu face ca marea Sa lucrare să prospere şi să progreseze.Şi acum întrebăm: Ce înseamnă aceasta? Care va fi rezultatul acestei lucrări ciudate şi minunate, ale cărei începuturi însemnate şi ai cărei paşi rapizi sunt atât de evidente în această perioadă de seceriş? Apostolul Pavel arată în mod clar că readunarea Israelului înseamnă o readunare, sau o ((287)) restabilire pentru întreaga omenire: „Dacă deci căderea lor a fost o bogăţie pentru lume şi împuţinarea lor o bogăţie pentru neamuri [aşa cum a fost întoarcerea favorii divine la ei], ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” Prin respingerea Israelului Trupesc neamurile au primit favoarea chemării de sus, şi „puţinii” care o apreciază şi care înving obstacolele din calea obţinerii ei vor fi înălţaţi la moştenire împreună cu Cristos. Ei vor forma corpul lui Cristos, marele Eliberator. Acesta a fost scopul şi va fi rezultatul respingerii Israelului Trupesc; dar readunarea lor şi restabilirea în ţara făgăduinţei marchează un alt pas în marele plan divin: ele declară că restabilirea tuturor lucrurilor „mai întâi la iudeu” dar în cele din urmă la „toate familiile pământului” este pe punctul de a începe. Marele Jubileu al Pământului este pe punctul de a fi inaugurat şi în ordinea lui Dumnezeu începe cu evreul. Astfel văzuţi, fraţii Rabinowici şi Scheinmann şi colaboratorii lor sunt instrumentele lui Dumnezeu în pregătirea vechiului Său popor pentru restabilire, întocmai cum este şi privilegiul nostru de a fi lucrători împreună cu Domnul în lucrarea de recoltare legată de perioada de seceriş a Veacului Evanghelic şi a clasei alese, spirituale. Desigur, întoarcerea deplină a lui Israel în ţara lui şi în favoare divină va însemna că marele Eliberator, Cap şi corp, prin care trebuie să fie împlinită restabilirea, a fost înălţat la putere, că a venit Împărăţia şi că lucrarea restabilirii, din care Israelul trupesc va fi un prim-rod, a început deja. Prin urmare, „dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă dintre cei morţi?” — restabilire — nu numai pentru cei în viaţă, ci şi pentru cei morţi, potrivit făgăduinţei; şi nu numai pentru Israel, ci pentru toată omenirea, al cărei tip a fost Israelul şi care va fi un prim-rod. Actualele începuturi ale favorii pentru Israel sunt numai picături înaintea unei ploi puternice care va înviora nu numai pe Israel, ci întreaga omenire. Şi cu toate că valurile luptei vor lovi încă greu împotriva Israelului şi îl vor duce pentru un timp într-o strâmtorare şi un necaz încă şi mai mare, în ((288)) mijlocul tuturor acestora Dumnezeu va fi cu el şi la timpul potrivit îl va ajuta şi-l va înălţa.În legătură cu aceasta, subiectul următor din comunicatele presei publice este cu certitudine foarte semnificativ. Rezultatul mişcării va fi urmărit cu profund interes de către toţi cei care umblă în lumina adevărului prezent şi care înţeleg din Cuvântul lui Dumnezeu că a sosit timpul pe care Dumnezeu la anunţat prin profetul Isaia când a spus: „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă [timpul lui stabilit] s-a sfârşit … căci a primit din mâna Domnului de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1, 2.*Vol. II, cap. 7Comunicatul la care s-a făcut referire spune după cum urmează:O Împărăţie evreiască propusăWashington D. C., 5 martie 1891„William E. Blackstone, din Chicago, a vizitat astăzi pe preşedintele Statelor Unite însoţit de Secretarul Blaine şi a prezentat un memoriu în numele evreilor ruşi.El a explicat că memoriul era rezultatul unei conferinţe a creştinilor şi a evreilor ţinută recent în Chicago, şi a atras atenţia deosebită asupra faptului că acesta nu era contra Rusiei, ci căuta pe o cale paşnică să dea evreilor controlul asupra vechii lor patrii — Palestina.El a indicat multe dovezi ale posibilităţii de dezvoltare mare a acelei ţări, atât din punct de vedere agrar cât şi comercial, sub un guvern energic, şi a spus că drumul de fier care se construieşte acum de la Iaffa la Ierusalim, dacă ar fi extins spre Damasc, Tadmor şi de-a lungul Eufratului, ar deveni sigur o cale internaţională.El a spus că sărăcia guvernului turc dă semnificaţie despăgubirii propuse, prin finanţarea unei părţi din datoria naţională a Turciei de către capitaliştii evrei, şi că se cer numai negocieri diplomatice paşnice, cu scopul ca toată proprietatea ((289)) privată asupra pământului şi orice proprietate să fie cu grijă respectată şi protejată. În încheiere el a spus că, fiind în termeni atât de amicali cu Rusia şi neavând complicaţii în Orient, este cât se poate de potrivit şi de încurajator ca guvernul nostru să iniţieze această mişcare amicală, să le dea acestor milioane de evrei rătăcitori o patrie stabilă şi permanentă.Preşedintele a ascultat cu atenţie remarcile d-lui Blackstone şi a promis că va acorda atenţie serioasă acestui subiect”.MemoriulTextul memoriului este după cum urmează:„Ce se va face pentru evreii ruşi? Este atât neînţelept cât şi inutil să încercăm să dictăm Rusiei cu privire la afacerile ei interne. Evreii au trăit ca străini pe domeniile ei de secole, şi ea crede că ei sunt o povară pentru resursele ei şi că sunt păgubitori pentru binele populaţiei ei ţărăneşti, şi nu le va îngădui să rămână. Este hotărâtă în privinţa faptului că ei trebuie să plece. Prin urmare, ca şi Sefardzii din Spania, aceşti Aşchenazi trebuie să emigreze. Dar unde să meargă două milioane de oameni aşa de săraci? Europa este aglomerată şi nu mai are loc pentru mai multă populaţie ţărănească. Să vină în America? Aceasta ar fi o cheltuială imensă şi ar necesita ani de zile.De ce să nu le dăm înapoi Palestina? Potrivit împărţirii făcute de Dumnezeu neamurilor, ea este patria lor — o posesiune inalienabilă din care au fost expulzaţi cu forţa. Cultivată de ei, a fost o ţară remarcabil de rodnică, susţinând milioane de israeliţi care i-au cultivat cu hărnicie dealurile şi văile. Ei au fost agricultori şi producători, precum şi o naţiune de mare importanţă comercială — centrul civilizaţiei şi al religiei. Se spune, de asemenea, că se înmulţesc ploile şi că există multe dovezi că pământul îşi recapătă vechea lui fertilitate.Puterile care sub tratatul de la Berlin, din 1878, au dat Bulgaria bulgarilor şi Serbia sârbilor, de ce n-ar da acum înapoi Palestina evreilor? Aceste provincii, precum şi România, Muntenegru şi Grecia au fost smulse turcilor şi date posesorilor lor naturali. Nu aparţine Palestina evreilor la fel de legitim?((290))Dacă ar putea avea autonomie în guvernare, evreii din lume s-ar uni ca să transporte şi să stabilească pe fraţii lor suferinzi în patria lor venerabilă. Timp de mai bine de şaptesprezece secole ei au aşteptat cu răbdare o astfel de ocazie privilegiată. Ei n-au devenit fermieri în altă parte pentru că au crezut că erau locuitori temporari în diversele naţiuni şi trebuiau totuşi să se întoarcă în Palestina şi să-şi cultive propriul lor pământ. Orice drepturi legitime prin posesie i-ar fi putut reveni Turciei, acestea pot fi compensate uşor, probabil de către evreii care-şi asumă o parte echitabilă din datoria naţională.Credem că acesta este un timp potrivit pentru toate naţiunile şi în special pentru naţiunile creştine ale Europei, să arate bunăvoinţă faţă de Israel. Un milion de exilaţi, prin suferinţele lor îngrozitoare, apelează într-un mod vrednic de milă la compătimirea, dreptatea şi omenia noastră. Să le restituim ţara de care ei au fost jefuiţi într-un mod atât de crud de strămoşii noştri romani.În acest scop cerem cu respect Excelenţei sale Benjamin Harrison, Preşedinte al Statelor Unite şi Distinsului J. G. Blaine, Secretar de Stat, să-şi folosească funcţiile şi influenţa lor bună la guvernele maiestăţilor lor imperiale — Alexandru al III-lea, Ţarul Rusiei; Victoria, Regina Marii Britanii şi Împărăteasa Indiei; William al II-lea, Împăratul Germaniei; Franz Joseph, Împăratul Austro-Ungariei; Abdul Hamid al II-lea, Sultanul Turciei; Maiestatea Sa, Maria Cristina, Regina regentă a Spaniei; la guvernul Republicii Franceze şi la guvernele Belgiei, Olandei, Danemarcei, Suediei, Portugaliei, României, Serbiei, Bulgariei şi Greciei, pentru a asigura ţinerea grabnică a unei conferinţe internaţionale pentru a analiza starea israeliţilor şi pretenţia lor la Palestina ca patria lor străveche, şi pentru a promova pe toate celelalte căi drepte şi potrivite alinarea stării lor suferinde”.(Memoriul este semnat de oameni proeminenţi de toate profesiile şi crezurile din Chicago, Boston, New York, Philadelphia, Baltimore şi Washington.)((291))Chestiunea anglo-israelităDe la publicarea primei ediţii a acestui volum încoace a apărut o critică a lui şi în special a acestui capitol într-un ziar englez — The Banner of Israel (Stindardul lui Israelul) — dedicat teoriei că popoarele anglo-saxone sunt reprezentanţii celor „zece seminţii pierdute” ale lui Israel. Cele ce urmează au apărut în numărul din decembrie 1891 al revistei noastre Turnul de Veghere al Sionului. Îl publicăm aici, crezând că va fi de interes, deoarece atinge puncte în plus, după cum urmează:Redactorului ziarului The Banner of Israel —Dragă domnule: Mi-a venit în atenţie un articol recent din revista dumneavoastră, comentând asupra Studiilor în Scripturi, Vol. III, şi în special referirea acestuia la Chestiunea Anglo-Israelită în legătură cu întoarcerea evreilor în Palestina; şi deoarece pare a cere un răspuns, mă grăbesc să răspund pe scurt la el.Problema în discuţie se întoarce asupra chestiunii dacă, după separarea celor zece seminţii de cele două seminţii ale lui Israel, în zilele lui Roboam, ele s-au reunit vreodată, fie în realitate fie în mod socotit. Corespondentul d-voastră susţine că n-a existat reunire şi că numele Israel de la acea dată înainte a aparţinut exclusiv celor zece seminţii, şi nu celor două seminţii, Iuda şi Beniamin, cunoscute ca iudei. Această eroare pare necesară pentru teoria lui: că anglo-saxonii sunt acele zece seminţii şi că prosperitatea lor se datorează acestui fapt. Noi susţinem că de la perioada pustiirii de şaptezeci de ani, şi în special de la întoarcerea din captivitatea babiloniană, naţiunea lui Israel a fost recunoscută de Dumnezeu ca una, incluzând pe toţi din toate seminţiile care au respectat făgăduinţele lui Dumnezeu şi s-au întors în Palestina când Cirus a scos decretul de permitere. Noi susţinem că toţi cei care nu s-au întors n-au fost din statul Israel, n-au fost israeliţi adevăraţi, ci de atunci înainte au fost consideraţi ca neamuri. Afirmăm de asemenea că cei „pierduţi” care n-au fost israeliţi adevăraţi vor necesita ((292)) recunoaştere şi binecuvântare sub Noul Legământ în timpul Veacului Milenar care vine, şi nu în timpul Veacului Evanghelic. Asupra unor puncte pare să existe o uşoară neînţelegere a poziţiei noastre. Noi nu negăm că cele zece seminţii s-au separat de cele două, nici că cele zece care reprezintă majoritatea au reţinut ca atare numele original al tuturor (Israel), nici că cele două seminţii au ajuns să fie cunoscute ca Iuda, nici că a fost un motiv însemnat pentru separare, nici că aceasta a fost în acord cu planul lui Dumnezeu pentru pedepsirea lor, nici că cele zece seminţii au mers în captivitate cam cu şaptezeci de ani înaintea celor două seminţii, nici că se poate ca Dumnezeu să aibă vreo parte de binecuvântare pentru urmaşii celor zece seminţii, precum şi pentru cei din cele două seminţii şi pentru toate familiile pământului, în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.Ceea ce susţinem noi este că Marele Învăţător a avut dreptate când a declarat că „Mântuirea vine de la iudei” şi că marele apostol a avut dreptate când a declarat că ordinea lui Dumnezeu este — „Slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului” (Rom. 2:10, 11). Înţelegerea noastră despre aceasta este că după captivitatea babiloniană numele iudeu a devenit sinonim cu israelit, şi i-a inclus pe toţi care ţineau Legea şi care sperau în împlinirea făgăduinţelor avraamice — inclusiv pe unii din cele zece seminţii precum şi pe prozeliţii dintre Neamuri — toţi care erau circumcişi. Mai mult, chiar la timpul revoltei celor zece seminţii, nu toţi membrii individuali ai acelei seminţii s-au alăturat la aceasta. Unii au rămas credincioşi regatului lui Iuda şi au continuat să trăiască printre iudei. 1 Împ. 12:17.Noi am aflat, şi am indicat acel fapt semnificativ, că Domnul nostru şi apostolii s-au adresat celor „douăsprezece seminţii” sub un singur nume — „Casa lui Israel” — şi ((293)) aceasta, de asemenea, vorbind direct celor care locuiau în Ierusalim, care, după cum recunosc toţi, erau mai cu seamă din seminţia lui Iuda, dar în parte din toate cele douăsprezece seminţii. Faptul că Domnul şi apostolii s-au adresat astfel celor douăsprezece seminţii ca unei naţiuni, şi au aplicat la ei profeţii în această calitate, ni se pare suficient motiv pentru ca şi noi să facem la fel.A cita textele din Scripturi referitoare la diferitele faze ale subiectului ar necesita mult spaţiu; dar oricine va lua o Concordanţă Young, va merge la pagina 528 şi va observa diferitele exemple în care este folosit cuvântul Israel în Noul Testament, va avea ceea ce pare a fi o dovadă copleşitoare că Domnul nostru şi apostolii nu mai priveau Casa lui Israel doar ca „cele zece seminţii”, ci, aşa cum este exprimat, ca „tot Israelul”. Observaţi în special textele următoare: Mat. 8:10; 10:6; 15:24, 31; 27:9, 42; Marcu 12:29; 15:32; Luca 1:54, 68, şi în special versetul 80; de asemenea 2:25, 32, 34; 24:21; observaţi cu atenţie şi Ioan 1:31, 49; 3:10; 12:13; de asemenea Fapt. 2:22, 36; 3:12; 4:10, 27; 5:21, 30, 31, 35; 13:16, 24; 21:28; Rom. 9:6, 31; 10:19; 11:25, 26; 1 Cor. 10:18; Galateni 6:16; Efes. 2:12; Filip. 3:5; Evr. 8:8.„Mântuirea vine de la iudei”, sau de la israeliţii care au ţinut legământul, în sensul că: 1) Domnul nostru Isus, Mântuitorul, a venit pe această linie; 2) în aceea că o rămăşiţă a acestor iudei (apostolii şi cea mai mare parte din Biserica timpurie), numită o rămăşiţă a lui Israel (Rom. 9:27; 11:1, 5, 7), au devenit slujitori ai împăcării ca să ducă mesajul la neamuri; şi 3) în aceea că pregătirea Domnului este ca, în lucrarea de restabilire din viitor, Israelul trupesc, recuperat din orbire, va fi folosit ca mijloc prin care vor curge către toate familiile pământului izvoarele mântuirii, care vor ieşi de la Israelul spiritual glorificat; după cum este scris: „Din Sion [Biserica evanghelică, sau Israelul spiritual glorificat] va ieşi legea, şi din Ierusalim [Israelul trupesc restabilit] cuvântul Domnului”. Isa. 2:3.((294))Dar în orice caz cele zece seminţii sunt lăsate afară de la această făgăduinţă şi de la toate făgăduinţele asemănătoare; pentru că nici Sionul nici Ierusalimul (nici cele tipice, nici cele reale) nu le-au aparţinut lor. Ca să aibă vreo parte în legământul făcut cu Avraam, ei trebuie ori să fie uniţi cu Israelul spiritual, al cărui Cap este Leul din seminţia lui Iuda, ori trebuie să se asocieze cu Iuda cel literal la Ierusalim, pentru a avea parte de porţia lui în timpurile de restabilire viitoare; pentru că „Domnul va mântui mai întâi corturile lui Iuda”. Zah. 12:7.Argumentele corespondentului d-voastră par a fi rezumate în extrasele următoare, pe care le cităm din jurnalul dvoastră. El spune:„Cât despre cei ai lui Israel care nu s-au întors, o comparaţie a lui Ieremia 29:1, 4, 10 cu Ezra 1:1 arată că decretul lui Cirus a fost în împlinirea unei profeţii care se referea exclusiv la iudei; şi din Ezechiel 4:3-8 este evident că termenul limită al captivităţii lui Israel trebuia să se extindă mult peste cel al lui Iuda. Nu există nici un fel de dovadă că cele zece seminţii au fost cuprinse în oferta lui Cirus”.Trebuie să obiectăm la aceste afirmaţii şi să cerem cititorilor d-voastră să analizeze mai atent textele citate. Ieremia (29:1-10) nu sfătuieşte poporul să se stabilească mulţumit, să nu se aştepte vreodată să se întoarcă la Ierusalim, ci să se stea tihnit acasă pe teritoriul Babilonului, pentru că nu va fi nici o eliberare timp de şaptezeci de ani — o perioadă de captivitate mult mai lungă decât avuseseră vreodată înainte.Ezra 1:1 nu limitează la membrii lui Iuda şi Beniamin privilegiul sau libertatea de a se întoarce. Dimpotrivă, versetul 3 spune că Cirus a extins oferta la „cine dintre voi este din poporul Lui”; versetul 4 repetă cuvântul prin „oricare”, şi face invitaţia în toată lumea, cât era stăpânirea lui Cirus, prin cuvintele „în orice loc”; iar versetul 5 declară că nu numai capii lui Iuda şi Beniamin au răspuns, ci şi ((295)) „preoţii şi leviţii, toţi aceia al căror duh îl trezise Dumnezeu”— adică, toţi aceia ale căror inimi, ca aceea a lui Simeon, „aşteptau mângâierea lui Israel”. Printre aceştia erau unii din cele zece seminţii, chiar dacă erau mai puţini. De exemplu, printre cei care aşteptau cu Simeon în templu mângâierea lui Israel se afla prorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer. Luca 2:36.Cât despre citatul din Ezechiel (4:3-8), nu se oferă nici o sugestie privitoare la timpul când au fost împliniţi cei patruzeci de ani asupra lui Iuda, sau cei trei sute nouăzeci de ani asupra rămăşiţei lui Israel. Corespondentul d-voastră trece cu vederea faptul că deşi acest necaz este împărţit în două părţi, este reprezentat ca venind împotriva unui singur popor, ilustrat printr-o singură capitală, Ierusalimul, care a fost zugrăvit de profet ca parte din învăţătura din tabloul său. Unii presupun că lecţia învăţată este aceea că mânia lui Dumnezeu împotriva celor zece seminţii data de la timpul revoltei, când au mers în idolatrie, cam cu 390 de ani înaintea pustiirii Ierusalimului, şi că mânia împotriva celor două seminţii data cu patruzeci de ani înaintea pustiirii, când, sub împăratul Manase, cele două seminţii au devenit idolatre, şi că mânia lui Dumnezeu a încetat, sau a fost domolită, prin ispăşirea pentru păcatele lor prin pustiirea completă a Ierusalimului şi a ţării. Dacă acest lucru este corect, favoarea Lui s-a întors, în timp ce ei erau în Babilon, la toţi cei care au respectat făgăduinţele Lui şi au aşteptat să expire cei şaptezeci de ani de pustiire, pentru a se putea întoarce la închinare lui Dumnezeu în cetatea şi în templul Lui sfânt.Răspundem deci că nu există dovezi că cei doritori, credincioşi din cele zece seminţii au fost împiedicaţi şi nu sau întors în Ţara Sfântă după cei şaptezeci de ani de pustiire a ei. Dimpotrivă, dovezile arată ce ei au avut libertatea să se întoarcă şi că unii dintre ei au folosit-o.După ce citează din Studii în Scripturi, Vol. III, „Ei [cele zece seminţii] au părăsit legământul israelit şi au devenit ((296)) idolatri, necredincioşi, şi practic neamuri”, corespondentul d-voastră continuă:„Aceasta este perfect corect: cele zece seminţii au devenit apostate şi au divorţat formal de legământul mozaic (Ier. 3:8). Dar el trece cu vederea mărgăritarul care însoţeşte declaraţia — şi anume, că ei urmau să se recăsătorească printr-un legământ nou şi mai bun (Isa. 54:4-8; Osea 2:7, 19; Ier. 31:31-33). Israeliţii au fost într-adevăr practic neamuri şi sunt socotiţi ca neamuri până în ziua de azi; dar aceasta este în armonie cu profeţia; pentru că „mulţimea de popoare” a lui Efraim sunt goyim sau neamuri nominale (Gen. 48:19); şi copiii lui Efraim — Israel «care nu se pot nici măsura, nici număra», sunt urmaşii lui Lo-Ami, sau neamuri nominale. Osea 1:9, 10”.Permiteţi-ne să nu fim de acord în privinţa afirmaţiei de mai sus. Domnul nu S-a recăsătorit, nici nu se va recăsători vreodată cu cele zece seminţii. Citatele nu dovedesc nimic de acest fel. Osea dă câteva imagini grele ale unui popor rău. Capitolul 1:4, 6, 7 pare să menţioneze cele zece seminţii aparte de cele două, dar nu le făgăduieşte deloc îndurare, ci, în schimb, îndepărtarea completă a celor zece şi îndurare peste Iuda. Versetele 9 şi 10 arată respingerea (pentru un timp) întregului Israel (ramurile naturale ale măslinului), şi altoirea Israelului spiritual în rădăcina originară a făgăduinţei — cei dintre neamuri care mai înainte nu fuseseră recunoscuţi de Domnul ca popor al Său, care fuseseră străini, înstrăinaţi de naţiunea lui Israel, dar care acum sunt aduşi aproape şi sunt făcuţi părtaşi prin Cristos. Această aplicare a acestei scripturi este făcută de apostolul Pavel (Rom. 9:23-26). Versetul 11 spune că „atunci”, la timpul respingerii lor şi la timpul recunoaşterii Israelului spiritual, Iuda şi Israel vor fi reuniţi sub un singur cap.Osea 2:1-7 include una dintre dovezile oferite; dar cea mai atentă cercetare a acestor versete nu relevă nici o făgăduinţă din partea Domnului că El Se va recăsători cu ele. Citirea ((297)) până la versetul 13 dovedeşte contrariul. Apoi versetele 14-18 arată „uşa nădejdii” pentru acest popor răzvrătit, pe care o va deschide domnia milenară a adevăratei seminţe spirituale a lui Avraam (Gal. 3:16, 29); pentru că versetul 18 plasează data acestei „uşi a nădejdii”, declarând că aceasta va fi după timpul de strâmtorare, când nu vor mai fi războaie.Versetele 19 şi 20, dacă s-ar aplica în vreun fel la sămânţa trupească, ar trebui aplicat la „tot Israelul” (ultimul menţionat înainte) — vezi capitolul 1:11 — şi în acel caz nu ar cere o împlinire înainte de încheierea Veacului Evanghelic, când nu vor mai fi războaie. Dar există bun motiv să credem că aceste versete (19 şi 20) se raportează la clasa spirituală, aleasă în timpul când Israelul trupesc a fost lepădat. Acest punct de vedere este sprijinit atât de versetul 23 cât şi de capitolul 1:10, ambele fiind citate în Rom. 9:23-26, şi fiind bine de acord cu altă afirmaţie a apostolului: „Israel n-a căpătat ce căuta, iar cei aleşi au căpătat, pe când ceilalţi au fost împietriţi”. Rom. 11:7.Cât despre Isaia 54:1-8, apostolul Pavel a aruncat o lumină de înţelepciune supraomenească asupra lui şi l-a aplicat la Sionul spiritual, mama sau legământul nostru, simbolizat de Sara. Sămânţa trupească a lui Avraam fusese respinsă de la moştenirea făgăduinţei, şi sămânţa adevărată, Cristosul (al cărei tip a fost Isaac şi Rebeca), fusese primită ca singura sămânţă a făgăduinţei. Gal. 4:22, 24, 26-31.Ieremia 31:29-33 este chiar la subiect. A fost scris într-o vreme când cele zece seminţii, numite Israel, au fost separate de cele două, numite Iuda; şi ca atare a fost necesar ca profetul să le menţioneze pe amândouă, pentru a nu fi înţeles greşit că se referea numai la cele zece seminţii. Dar aici, în versetul 31, el le pune pe cele două împreună; şi, după ce le uneşte astfel ca una, el foloseşte acel nume pentru toate, în versetele 33 şi 36; şi acest lucru este confirmat de versetele 38-40, care descriu locuri aşezate în partea alocată celor două seminţii, în Ierusalim şi în jurul lui.((298))Dar în continuare să observăm că aceasta este o profeţie neîmplinită încă; astfel încât cele zece seminţii, chiar dacă s-ar putea identifica în mod clar acum, nu au încă nici un motiv să se laude. Ar face mai bine să aştepte până când va fi făcut cu ei Noul Legământ şi până când legea acelui Nou Legământ le va fi scrisă în inimi. Atunci cu siguranţă nu se vor mai lăuda cu vechiul lor legământ, ci cu cel nou.În timpul Veacului Evanghelic, Noul Legământ şi binecuvântata lui scriere în inimi şi învăţare a spiritului nu sunt nici pentru cele zece seminţii, nici pentru cele două. Acesta trebuie să fie mai întâi sigilat cu sângele (moartea) Mijlocitorului — Cap şi Corp, dintre evrei şi dintre neamuri. Sămânţa trupească (Ismael) trebuie să aştepte până când sămânţa spirituală (Isaac) va fi moştenit totul, şi trebuie apoi să-şi primească partea prin Isaac. În zilele acelea — când sămânţa trupească îşi va primi partea — vor fi realizate binecuvântatele privilegii milenare, menţionate în versetele 29 şi 30.Preaiubiţilor, să ne întărim chemarea şi alegerea prin ascultarea credinţei, şi să nu sperăm să ne vină binecuvântări spirituale datorită legăturilor trupeşti — care nu pot veni, după cum arată clar Cuvântul Domnului. Dacă neamurile anglo-saxone sunt descendenţii literali ai celor zece seminţii pierdute, este cu certitudine în avantajul lor că Domnul va trece cu vederea acea legătură şi-i va socoti ca neamuri; pentru că favoarea Lui a fost retrasă de la sămânţa naturală când a fost aleasă rămăşiţa, şi El S-a întors să ia dintre neamuri poporul pentru Numele Său, care înainte nu erau poporul Său; şi, după cum am văzut, nici o întoarcere a favorii Lui nu este făgăduită până după ce Biserica aleasă va fi completată, în zorile Milenare.După înţelegerea noastră a învăţăturilor Scripturilor, nimic nu este împotriva ideii că Marea Britanie, Germania şi Statele Unite ar putea conţine pe unii dintre urmaşii celor zece seminţii care s-au separat de cele două seminţii în zilele lui Roboam. Totuşi, nici unul care este familiar cu amestecul ((299)) radical care predomină, în special în Statele Unite, n-ar putea pretinde că vreuna dintre aceste neamuri este de origine pur israelită. Nu contestăm nici chestiunea că prosperitatea acestor naţiuni, mai mult decât aceea a altor naţiuni ale lumii, s-ar datora descendenţei lor. Poate că acest lucru este adevărat. Ceea ce susţinem însă este că în ceea ce priveşte „chemarea de sus” făcută de Domnul Bisericii Sale, zidul de la mijloc al despărţiturii fiind dărâmat, originea israelită a unui individ sau a unei naţiuni nu ar câştiga, în termenii Legământului de Har, nici un avantaj asupra altor indivizi sau naţiuni de rasă diferită. De la acesta „tot Israelul”, „ramurile fireşti”, a fost rupt, cu excepţia unei „rămăşiţe” care L-a acceptat pe Cristos, mijlocitorul Noului Legământ; şi acea rămăşiţă n-a avut nici o întâietate faţă de alţii datorită naţionalităţii. Dumnezeu, prin apostoli, na anunţat favoruri Israelului după trup în perioada de alegere a Israelului spiritual; dar El a declarat că atunci când ceata Israelului spiritual va fi completă, favoarea Lui se va întoarce la casa trupească.Pentru că noi credem că Israelul spiritual este aproape complet, de aceea aşteptăm binecuvântări asupra israeliţilor care sunt după trup şi îndepărtarea orbirii lor, anticipând că ei vor fi prima dintre clasele restabilirii care vor fi binecuvântate de Israelul spiritual, şi astfel „prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare” (Rom. 11:31). După ce astfel vor fi primit îndurare prin Biserica lui Cristos completă şi glorificată, ei vor fi într-adevăr folosiţi ca instrumentele Domnului pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, şi astfel făgăduinţele avraamice vor fi împlinite pentru ambele seminţe — atât pentru cea care este după trup, cât şi pentru cea care este după spirit — „Pentru ca făgăduinţa să fie sigură pentru toată sămânţa, nu numai pentru aceea de sub lege, ci şi pentru aceea care are credinţa lui Avraam”. Rom. 4:16.Cu respect, al d-voastră,Autorul Studiilor în Scripturi.((300))Cei care pretind că „termenul Israel se aplică numai la cele zece seminţii pierdute” şi că „Iuda este singurul nume aplicabil în mod potrivit la cei care s-au întors în Palestina după captivitatea babiloniană” ar trebui să se abţină de la astfel de afirmaţii până când vor putea răspunde la următoarele fapte simple. Domnul nostru a declarat: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15:24; 10:6). El n-a spus nici un cuvânt despre Casa lui Iuda; totuşi toată predicarea Lui a fost făcută în Palestina, la ceea ce anglo-israeliţii ne spun că n-a fost Casa lui Israel deloc, ci Casa lui Iuda. Apoi iarăşi, potrivit aceleiaşi teorii, sf. Petru a făcut o mare gafă când, vorbind sub inspiraţia directă, plenară a Spiritului sfânt la Cincizecime, a spus: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi” (Fapt. 2:36). Anglo-israeliţii ne spun că nu Casa lui Israel, ci Casa lui Iuda a fost vinovată de răstignirea lui Cristos. Să tragă cine vrea concluzia că Domnul nostru şi apostolul Său au greşit şi că ideile angloisraelite sunt corecte, noi Îl vom lăsa pe Dumnezeu să aibă dreptate — vom adopta opinia care este compatibilă cu cuvântul Domnului nostru şi al sf. Petru şi cu toate învăţăturile Noului Testament şi cu raţiunea.Blestemele menţionate de Moise (Deut. 28:15, 46, 49, 63-67), care vor cădea asupra Israelului (cele douăsprezece seminţii) dacă nu vor fi credincioşi Domnului, par să fi avut o împlinire foarte literală asupra Israelului din zilele Domnului nostru (mai cu seamă cele două seminţii, Iuda şi Beniamin, dar care au inclus şi reprezentanţi din celelalte zece seminţii care-L respectau pe Domnul), asupra cărora Domnul nostru a declarat că se vor împlini toate lucrurile scrise în Lege şi în Proroci şi asupra cărora apostolul Pavel declară că acele preziceri s-au împlinit în cea mai deplină măsură. Veni 1 Tes. 2:15, 16.Dar dacă naţiunea britanică face parte din Israelul menţionat aici, versetele 64 şi 65 nu par a fi împlinite.FacebookTwitterLinkedInRedditTumblrPinterestVkEm
Eliberarea şi înălţarea Bisericii
Eliberarea şi înălţarea BisericiiEliberarea şi înălţarea Bisericii este aproape — Ea va fi vestitorul eliberării întregii omeniri — Data ei aproximativă — Cum vor scăpa sfinţii de acele lucruri care vin în lume — Cum şi când o va ajuta Dumnezeu — Felul şi împrejurările eliberării ei finale — Eliberarea întâi a celor care dorm în Isus — Schimbarea membrilor în viaţă ai Bisericii — Vor muri ei? — Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul„Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” Luca 21:28.PRIN candela profeţiei am trasat minunatele evenimente ale „secerişului” până la culminarea lor în marele timp de necaz; şi deoarece ne amintim că în această perioadă plină de evenimente îşi are timpul eliberarea şi înălţarea promisă a Bisericii, punctele centrale de interes acum pentru sfinţi sunt timpul, felul şi împrejurările eliberării lor.Domnul nostru ne-a învăţat că de îndată ce începem să vedem evenimentele secerişului întâmplându-se, ar trebui să aşteptăm o realizare grabnică a glorioasei noastre speranţe. De aceea, remarcând acum dovezile acumulate ale acestor semne, ne ridicăm într-adevăr capetele şi ne bucurăm în speranţa gloriei care urmează; căci vine dimineaţa, deşi trebuie să intervină o noapte neagră, scurtă. Dar această bucurie nu este egoistă în caracterul ei; căci eliberarea şi înălţarea Bisericii lui Cristos va fi vestitorul unei grabnice eliberări a întregii rase de sub ((228)) tirania şi asuprirea marelui înrobitor, Păcatul, de umbra şi durerile bolii şi de închisoarea morţii: „Căci ştim că … toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii … aşteptând … răscumpărarea trupului nostru” — „trupul lui Hristos” (Rom. 8:22, 23); căci, potrivit aranjamentului lui Iehova, noua ordine de lucruri nu poate fi stabilită până când marele conducător, Cristosul complet, Cap şi corp, va fi venit deplin în putere.Că eliberarea sfinţilor trebuie să aibă loc foarte curând după 1914 este vădit, deoarece în acel timp, după cum vom vedea, este stabilit să aibă loc eliberarea Israelului trupesc, iar naţiunilor înfuriate li se va porunci în mod autoritar să stea liniştite, şi vor fi făcute să recunoască puterea Unsului lui Iehova. Chiar la cât timp după 1914 vor fi glorificaţi ultimii membri în viaţă ai corpului lui Cristos, nu suntem informaţi direct, dar cu siguranţă nu va fi înainte ca lucrarea lor în trup să fie încheiată; în mod raţional nu putem nici presupune că vor rămâne mult după ce acea lucrare se va fi realizat. Cu aceste două gânduri în minte, putem aproxima timpul eliberării.Deşi sunt indicii clare că unii dintre membrii în viaţă ai corpului vor fi martorii pregătirii furtunii şi vor avea parte de unele dintre necazurile pe care ea le va aduce, există şi indicii că nici unul dintre aceştia nu va trece cu totul prin ea, nici măcar nu va intra departe în ea. Cuvintele Învăţătorului, „Vegheaţi … ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla” (Luca 21:36), par să indice acest lucru. Şi totuşi, noi ştim că trecem deja prin începutul acestor necazuri (necazurile asupra Bisericii nominale legate de încercarea ei) şi că noi scăpăm, în timp ce mulţi de peste tot cad în eroare şi în necredinţă. Noi scăpăm, nu prin faptul că suntem luaţi de pe scena necazului, ci prin faptul că suntem susţinuţi, întăriţi şi păstraţi chiar în mijlocul lui prin Cuvântul Domnului, scutul ((229)) şi pavăza noastră (Ps. 91:4). Deşi admitem că în acelaşi fel unii membri ai corpului ar putea rămâne chiar până la sfârşitul timpului de necaz şi ar putea trece prin el în întregime, şi totuşi să scape astfel de tot necazul care vine, cu toate acestea este clar, credem noi, că toţi membrii corpului vor fi pe deplin eliberaţi — înălţaţi la starea glorioasă — înainte de a veni cele mai severe aspecte ale necazului — după ce corpul va fi complet şi uşa va fi închisă.Am văzut furtuna pregătindu-se de ani de zile: oştile puternice se adună şi se pregătesc pentru bătălie, şi fiecare an care vine este martorul paşilor mai rapizi de înaintare spre criza prezisă; totuşi, deşi ştim că dezastrul fără egal trebuie să spulbere toată legea şi ordinea în abisul anarhiei şi al confuziei, noi nu ne temem; căci „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna[dezechilibra şi dezorganiza] pământul [organizarea din prezent a societăţii] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [poporul fără de lege şi care nu poate fi guvernat]; chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega [de disputele facţiunilor rivale] şi s-ar ridica [cu ameninţare şi putere crescândă] până acolo încât să se cutremure [să tremure de frică şi lipsă de securitate] munţii [împărăţiile]”. Ps. 46:1-3.„Este un râu [Cuvântul lui Dumnezeu, o fântână a adevărului şi a harului] ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu [Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica — chiar şi în starea ei embrionară din prezent, înainte de înălţarea ei la putere şi glorie], locaşul cel sfânt al locuinţelor CeluiPreaÎnalt [sfântul locaş — Biserica, în care CelPreaÎnalt binevoieşte să locuiască]. Dumnezeu este în mijlocul ei; ea nu se va clătina; Dumnezeu o ajută.” Ps. 46:4, 5.În prezent noi ne dăm seama de acest ajutor promis, în măsura deplină a necesităţilor noastre actuale, fiind ((230)) acceptaţi în încrederea Tatălui nostru ceresc, fiind familiarizaţi cu planurile Lui şi asiguraţi de favoarea şi de harul Său susţinător, şi chiar fiind făcuţi conlucrători cu El. Acest ajutor îl vom simţi până la sfârşitul deplin al căii noastre; iar atunci vom fi ajutaţi încă mai mult, prin aceea că vom fi „schimbaţi” la sfera mai înaltă la care suntem chemaţi şi spre care ne continuăm calea cu străduinţă.Deşi putem fi siguri că această „schimbare” a ultimilor membri în viaţă ai corpului lui Cristos nu va avea loc până când lucrarea încredinţată lor în carne va fi îndeplinită, suntem informaţi, cum este arătat în capitolul precedent, că nu peste mult timp lucrarea noastră va fi oprită — la început treptat, iar apoi complet şi definitiv, când „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4). Şi bezna acelei „nopţi” va fi risipită numai de răsăritul soarelui milenar. Când lucrarea noastră va fi terminată şi când acea noapte ne va învălui, ne putem aştepta nu numai să vedem că norii furtunoşi vor deveni mai întunecoşi, ci şi să auzim şi să simţim „vânturile” crescânde, care vor culmina într-un uragan sălbatic al patimii omeneşti — un vârtej de necaz. Atunci, lucrarea stabilită pentru noi fiind terminată, partea noastră va fi să „rămânem în picioare”, cu răbdare, până ne vine „schimbarea”. Ef. 6:13.Cât de mult poate binevoi Domnul să lase pe sfinţii Săi să stea într-o inactivitate forţată în ceea ce priveşte lucrarea Sa, nu ştim, dar probabil numai suficient pentru a lăsa credinţa şi răbdarea să-şi facă lucrarea lor desăvârşită. Aici vor fi aceste virtuţi cel mai deplin dezvoltate, încercate şi manifestate. Această probă a răbdării va fi încercarea finală a Bisericii. Apoi „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor [ei]” (Ps. 46:5) — nu în dimineaţa care se va revărsa peste lume la strălucirea răsăritului ei cu Domnul ei ca soarele dreptăţii, ci în revărsatul dimineţii ei, în care ea va fi ((231)) schimbată la natura şi asemănarea Domnului ei. Dimineaţa ei va preceda dimineaţa Milenară.Că această noapte întunecoasă deja se apropie suntem înştiinţaţi nu numai din Scripturi, ci şi din semnele prevestitoare ale timpurilor; şi soarta Bisericii atunci, în privinţa căii ei umane, pare schiţată în paginile de încheiere ale vieţilor lui Ilie şi Ioan Botezătorul, la care s-a făcut deja referire.* Decapitarea unuia şi vârtejul de vânt şi carul de foc care l-a luat pe celălalt indică probabil violenţa asupra ultimilor membri ai corpului lui Cristos. Totuşi Sionul nu trebuie să se teamă, căci Dumnezeu este în mijlocul lui şi îl va ajuta. Consacrarea Bisericii este spre moarte şi privilegiul ei este să-şi dovedească credincioşia; „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui”. Mat. 10:24, 25.Probabil că într-un efort de autoconservare din partea „Babilonului celui mare” — „Creştinătatea” — când va vedea că-i slăbeşte puterea în politică, clericalism şi superstiţie, lucrarea de răspândire a adevărului va fi oprită, ca dăunătoare pentru sistemul ei. Şi probabil că în această conjunctură clasa Ilie, perseverând până la sfârşit în vestirea adevărului, va suferi violenţă, va trece în glorie şi va scăpa de cele mai severe aspecte ale marelui timp de necaz care vine — chiar în criza afacerilor când oamenii vor începe să simtă că trebuie să se recurgă la măsuri disperate pentru a susţine structura clătinândă a creştinătăţii.Deşi timpul exact al eliberării sau „schimbării” ultimilor membri ai corpului lui Cristos nu este declarat, timpul aproximativ este totuşi în mod clar arătat, la scurtă vreme după ce „uşa” se închide (Mat. 25:10); după ce adevărul, pe care Babilonul începe să-l vadă acum ca fiind inamicul lui şi ca fiind calculat să-i împlinească distrugerea, va fi devenit ((232)) mai general cunoscut şi de largă circulaţie; după ce „grindina” va fi măturat într-o măsură considerabilă locul de scăpare al minciunii; şi după ce ura faţă de adevăr, acum mocnită şi ameninţătoare, va fi stârnită astfel la o opoziţie atât de violentă şi de generală încât să oprească efectiv înaintarea marii lucrări în care sunt angajaţi sfinţii. Şi Dumnezeu va îngădui aceasta de îndată ce toţi aleşii vor fi „pecetluiţi”. Dar, indiferent ce necaz sau dezastru aparent i-ar aştepta pe sfinţi în timp ce rămân în carne, şi ar pune capăt lucrării a cărei realizare este mâncarea şi băutura lor, să ne mângâiem amintindu-ne că nimic nu ni se poate întâmpla fără ştirea şi permisiunea Tatălui nostru, şi că în orice probă a credinţei şi a răbdării harul Său va fi îndeajuns pentru cei care rămân în El şi în care rămâne Cuvântul Său. Să privim dincolo de văl şi să ne ţinem ochiul credinţei fixat asupra premiului chemării noastre de sus, pe care Dumnezeu îl are în păstrare pentru cei care-L iubesc — pentru cei chemaţi şi credincioşi şi aleşi potrivit scopului Său. Apoc. 17:14; Rom. 8:28.În timp ce putem astfel aproxima în mod raţional şi scriptural timpul şi împrejurările deplinei eliberări a Bisericii, felul glorificării ei devine cu atât mai mult o chestiune de interes tot mai adânc. Şi iarăşi mergem la cuvintele divine să întrebăm.Întâi, Pavel declară: „Toţi vom fi schimbaţi [sfinţii în viaţă şi cei morţi] … . Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire … nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea”. Şi această „schimbare” de la starea muritoare la nemurire, ne asigură el, nu va fi realizată prin dezvoltare treptată, ci va fi instantanee — „într-o clipă, într-o clipeală din ochi”, la sunetul „celei din urmă trâmbiţe” — care sună deja.* 1 Cor. 15:53, 50, 52.*Vezi Vol. 2, cap. 5((233))Mai mult, se va observa ordinea: unii vor fi glorificaţi sau „schimbaţi” întâi, iar alţii după aceea. Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinţilor Săi (Ps. 116:15): şi deşi cei mai mulţi dintre ei au adormit de mult, nici unul n-a fost uitat. Numele lor sunt scrise în cer ca membri acceptabili ai Bisericii Întâilor-născuţi. Şi apostolul declară că cei vii, care sunt lăsaţi până la prezenţa Domnului, nicidecum nu vor lua-o înaintea celor care au adormit (1 Tes. 4:15). Cei care dorm în Isus nu trebuie să aştepte adormiţi pentru ca membrii în viaţă să-şi termine cursul, ci sunt înviaţi imediat, acesta fiind unul dintre primele acte ale Domnului când Îşi ia marea Sa putere. Şi astfel acei membri ai Cristosului care au adormit vor avea prioritate la intrarea în glorie.Data exactă a trezirii sfinţilor adormiţi nu este declarată în mod direct, dar poate fi clar dedusă din pilda Domnului nostru despre tânărul de neam mare. După ce a primit împărăţia şi s-a întors, prima lucrare a omului de neam mare (care-L reprezintă pe Domnul nostru Isus) a fost să se socotească cu robii (Biserica Sa) cărora le încredinţase via sa pe durata absenţei sale şi să răsplătească pe cei credincioşi. Şi deoarece apostolul ne spune că Se va socoti întâi cu morţii în Cristos, putem deduce în mod raţional că răsplătirea acestora a avut loc imediat ce Domnul nostru, după întoarcerea Sa, Şi-a preluat marea Sa putere.Să aflăm data la care a început Domnul nostru să-Şi exercite puterea, prin urmare, înseamnă să descoperim timpul când sfinţii Săi adormiţi au fost treziţi la viaţă şi la glorie. Şi ca să facem aceasta trebuie numai să ne amintim paralelismul dispensaţiilor iudaică şi evanghelică. Uitândune în urmă la tip, vedem că în primăvara lui 33 d. Cr., la trei ani şi jumătate după începerea secerişului iudaic (29 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a preluat în mod tipic puterea şi Şi-a exercitat autoritatea împărătească. (Vezi Matei 21:5-15.) Şi în mod evident singurul obiectiv al acelui act a fost să marcheze un punct în timp care-şi are paralela în acest seceriş, când El Îşi va prelua în realitate funcţia ((234)) împărătească, puterea împărătească etc., adică în primăvara lui 1878, la trei ani şi jumătate după a doua Sa venire la începutul perioadei de seceriş, în toamna lui 1874. Anul 1878 fiind indicat astfel ca data când Domnul a început să-Şi ia marea Sa putere, este raţional să conchidem că atunci a început stabilirea Împărăţiei, al cărei prim pas va fi eliberarea corpului Său, Biserica, printre care membrii adormiţi trebuie să aibă prioritate.Şi deoarece învierea Bisericii trebuie să aibă loc cândva în această perioadă a „sfârşitului” sau a „secerişului” (Apoc. 11:18), considerăm că este o deducţie foarte raţională şi în perfectă amonie cu tot planul Domnului, că în primăvara lui 1878 toţi sfinţii apostoli şi alţi „biruitori” din veacul Evangheliei care au dormit în Isus au fost înviaţi fiinţe spirituale, asemenea Domnului şi Învăţătorului lor. Şi, prin urmare, în timp ce conchidem că învierea lor este acum un fapt împlinit, şi ca atare ei, ca şi Domnul, sunt prezenţi pe pământ, faptul că nu-i vedem nu este o piedică pentru credinţă, când ne amintim că asemenea Domnului lor, ei sunt acum fiinţe spirituale şi asemenea Lui sunt invizibili pentru oameni. Faptul că ei sunt invizibili, că mormintele n-au fost găsite deschise şi goale şi că nimeni nu i-a văzut ieşind din cimitir, nu sunt obiecţii pentru cei care au învăţat ce să aştepte — pentru cei care-şi dau seama că Domnul nostru înviat na lăsat nici o gaură în pereţii camerei în care a intrat şi din care a ieşit în timp ce uşile erau închise; care îşi amintesc că nimeni altcineva nu L-a văzut pe Răscumpărătorul înviat, decât aceia puţini cărora El li sa arătat în mod special şi miraculos, pentru ca ei să poată fi martorii învierii Sale; care îşi amintesc că El a apărut în diferite forme ale trupului ca să-i împiedice pe aceşti martori să presupună că El era carne încă, sau că vreuna dintre formele pe care le-au văzut era trupul Său glorios, spiritual. Cei care îşi amintesc că numai Saul din ((235)) Tars a văzut trupul spiritual al lui Cristos, şi aceasta printr-un miracol, în timp ce alţii din jur nu l-au văzut, şi el l-a văzut cu preţul vederii sale, vor înţelege cu uşurinţă că faptul că ei nu-i văd pe sfinţii înviaţi cu ochii naturali nu este o obiecţie la faptul învierii lor, după cum nu L-au văzut nici pe Domnul în timpul acestui seceriş şi nu i-au văzut niciodată pe îngeri care, dea lungul Veacului Evanghelic, au fost „duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea”.**Vezi Vol. II, cap. 5Credinţa noastră că Împărăţia a început să fie stabilită sau adusă în putere în aprilie 1878, vom observa, se sprijină pe aceeaşi temelie ca şi credinţa noastră că Domnul a început să fie prezent din octombrie 1874 şi că atunci a început secerişul. Atunci „muntele [împărăţia] casei Domnului”, Biserica, a început să fie „înălţat deasupra dealurilor” (împărăţiilor) pământului şi atunci a început lucrarea de judecare a „Babilonului”, Creştinătatea, şi a tuturor popoarelor din întreaga lume, ca pregătire pentru răsturnarea lor finală.Aceasta nu este în dezacord cu gândul că majoritatea Bisericii este înălţată, în timp ce puţini dintre ultimii membri ai preoţimii împărăteşti sunt încă „vii, care rămân”; căci, aşa cum am văzut, apostolul a prezis chiar această ordine. Nu este nici o dezonoare a fi printre cei care rămân; şi a fi chiar ultimul dintre cei care vor fi „schimbaţi” nu va fi o discreditare. Câteva scripturi arată că ultimii membri ai corpului au de făcut o lucrare specială de această parte a vălului, ca parte din lucrarea Împărăţiei la fel de importantă şi la fel de esenţială ca aceea a membrilor glorificaţi de cealaltă parte a vălului. În timp ce Capul glorificat şi membrii corpului de dincolo de văl au supravegherea completă a marilor schimbări care se desfăşoară acum şi sunt pe punctul de a fi ((236)) inaugurate în lume, membrii confraţi care rămân în carne sunt agenţi ai Împărăţiei ca să vestească, prin cuvânt, condei, cărţi şi pliante, veştile bune care vor fi „o mare bucurie pentru tot poporul”. Ei spun lumii veştile binecuvântate ale planului îndurător al veacurilor întocmit de Dumnezeu, şi că a sosit timpul pentru glorioasa împlinire a acestui plan; şi ei indică nu numai spre marele timp de necaz iminent, ci şi spre binecuvântările care îl vor urma ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. O lucrare mare şi importantă deci, le este dată membrilor rămaşi: este întradevăr lucrarea Împărăţiei, şi este de asemenea însoţită de bucuriile şi binecuvântările Împărăţiei. Deşi încă în carne şi continuânduşi lucrarea stabilită cu preţul sacrificiului de sine şi în faţa marii împotriviri, aceştia intră deja în bucuriile Domnului lor — bucuriile aprecierii depline a planului divin şi a privilegiului de a lucra la realizarea acestui plan, şi, în cooperare cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, de a oferi viaţă veşnică şi binecuvântări tuturor familiilor de pe pământ.Aceştia cu mesajul lor sunt clar arătaţi de profetul Isaia (52:7) ca „picioarele” sau ultimii membri ai corpului lui Cristos în carne, când el spune: „Ce frumoase sunt pe munţi [împărăţii] picioarele celui … care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea [eliberarea], celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!» [Domnia lui Cristos, care va aduce eliberare, mai întâi Sionului şi în cele din urmă întregii creaţii care geme, a început]. Iată, glasul sentinelelor tale răsună; ele înalţă glasul şi strigă toate de veselie; căci văd [clar] cu ochii lor cum Domnul restabileşte Sionul”.Sărmane „picioare”, învineţite, dispreţuite acum de oameni, nimeni în afară de voi nu apreciază pe deplin privilegiile voastre. Nimeni nu poate aprecia bucuria pe care o aveţi în vestirea adevărului prezent, când spuneţi Sionului că a sosit timpul pentru stabilirea Împărăţiei şi când ((237)) declaraţi că domnia de dreptate a lui Emanuel, care va fi inaugurată curând, va binecuvânta toate familiile pământului. Dar, deşi dispreţuite de oameni, „picioarele” lui Cristos şi misiunea lor actuală sunt mult apreciate de cealaltă parte a vălului de către membrii-confraţi glorificaţi ai corpului şi de către gloriosul lor Cap care este gata să-i mărturisească pe aceşti credincioşi înaintea Tatălui şi a tuturor sfinţilor Săi mesageri.Misiunea picioarelor, care nu este deloc o parte neînsemnată a lucrării Împărăţiei, va fi îndeplinită. Deşi mesajul lor este urât şi discreditat în general, iar ei sunt dispreţuiţi de lume ca nechibzuiţi (pentru Cristos) — cum au fost toţi slujitorii Lui credincioşi în tot Veacul Evanghelic — totuşi, înainte de a fi „schimbaţi” cu toţii şi uniţi cu membrii glorificaţi de dincolo de văl, ei, ca agenţi ai Împărăţiei, vor fi lăsat astfel de mărturii despre acea Împărăţie şi despre lucrarea ei actuală şi viitoare, care să fie o informaţie foarte valoroasă pentru lume şi pentru copiii nedezvoltaţi şi supraîncărcaţi ai lui Dumnezeu, care, deşi consacraţi lui Dumnezeu, nu vor fi reuşit să alerge aşa încât să obţină premiul chemării noastre de sus.Şi să nu uităm că toţi cei care sunt „picioare” vor fi angajaţi astfel în a vesti aceste veşti bune şi în a spune Sionului „Dumnezeul tău împărăţeşte!” — Împărăţia lui Cristos a început! Şi toţi cei care sunt veghetori adevăraţi pot vedea clar în acest timp, ca un singur om, şi pot cânta armonios împreună cântarea nouă a lui Moise şi a Mielului — cântarea Restabilirii, atât de clar învăţată nu numai în Legea lui Moise, care a fost „umbra bunurilor viitoare”, ci şi în descoperirile mai clare ale Mielului lui Dumnezeu conţinute în scrierile Noului Testament — care spun: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale”. „Toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta.” Apoc. 15:3, 4.Unul câte unul clasa „picioare” va trece din starea actuală, în care, deşi adesea ostenţi şi răniţi se bucură întotdeauna, ((238)) de cealaltă parte a vălului; vor fi „schimbaţi” într-o clipă, într-o clipeală din ochi, din starea muritoare în cea nemuritoare, din slăbiciune în putere, din dezonoare în glorie, de la stările umane la cele cereşti, din trupuri pământeşti în trupuri spirituale. Această lucrare nu va înceta cu această schimbare; căci toţi cei care vor fi socotiţi vrednici de această schimbare la glorie vor fi deja înrolaţi în serviciul Împărăţiei de această parte a vălului: numai partea oboselii, a efortului, va înceta odată cu schimbarea lor — „Ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Apoc. 14:13.„Schimbarea” acestor membri „picioare” îi va aduce în aceeaşi părtăşie, glorie şi putere în care membrii care au dormit au intrat deja: ei vor fi „răpiţi” de la stările pământeşti ca să fie uniţi „împreună” cu „Domnul în văzduh” — în conducerea spirituală a lumii. După cum s-a arătat deja*, „văzduhul” menţionat aici simbolizează conducerea sau puterea spirituală. Satan ocupă de multă vreme poziţia de „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2) şi foloseşte drept conlucrători şi stăpânitori împreună cu el pe mulţi dintre cei mari ai Babilonului, care, sub influenţa erorilor sale orbitoare, cred într-adevăr că slujesc pe Dumnezeu. Dar la timpul cuvenit „domnul puterii văzduhului” va fi legat şi nu va mai înşela; iar cerurile actuale, marele sistem Anticrist, vor „trece cu un zgomot şuierător” în timp ce noul domn al văzduhului, adevăratul conducător spiritual, Cristos Isus, va lua stăpânirea şi va stabili „cerurile noi”, unindu-Şi cu Sine în această putere sau „văzduh” pe mireasa Sa, „biruitorii” Veacului Evanghelic. Astfel „cerurile noi” vor înlocui puterile actuale ale „văzduhului”.*Vol. I, pag. 318Dar oare toţi trebuie să moară, toţi care fac parte din „picioarele” care sunt vii şi vor rămâne până la prezenţa Domnului? Da; toţi s-au consacrat — „până la moarte”; şi ((239)) despre aceştia este scris în mod clar că toţi trebuie să moară. Nici o scriptură nu contrazice acest gând. Dumnezeu declară prin profet — „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei [puternici], toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt [Dumnezeu]. Dar veţi muri ca omul şi veţi cădea ca una din căpetenii»”. Ps. 82:6, 7 [Trad. lit. nouă — n. e.].Cuvântul redat aici „căpetenii” înseamnă conducători sau capi. Adam şi Domnul nostru Isus sunt cei doi capi sau cele două căpetenii la care se face referire. Amândoi au murit, dar din motive diferite: Adam pentru propriul lui păcat, Cristos ca un sacrificiu de bună voie pentru păcatele lumii. Şi toată Biserica lui Cristos, îndreptăţită prin credinţă în sacrificiul Lui, sunt socotiţi ca eliberaţi atât de păcatul lui Adam, cât şi de pedeapsa morţii legată de acel păcat, pentru ca ei să poată avea parte cu Cristos ca jertfitori împreună cu El. Ca jertfitori împreună cu Cristos, moartea sfinţilor este apreciată de Dumnezeu (Ps. 116:15). Membrii-confraţi ai corpului lui Cristos, când mor, sunt recunoscuţi ca „morţi împreună cu Cristos”, făcuţi „asemenea cu moartea Lui”. Ei cad ca unul dintre domni — nu ca primul, ci ca al doilea Adam, ca membri ai corpului lui Cristos, împlinind ce lipseşte necazurilor lui Cristos. Col. 1:24.Faptul că termenul „dumnezei”, puternici, este aplicat în acest pasaj la toţi fiii Dumnezeului Celui Preaînalt care vor fi moştenitori împreună cu Cristos Isus, moştenitorul tuturor lucrurilor, este arătat în mod clar prin referirea Domnului nostru la el. Ioan 10:34-36.„Veţi muri ca omul”, dar „Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi”. A muri este un lucru, a „adormi” sau a rămâne inconştient, mort, este cu totul altceva. Mărturia lui Dumnezeu este deci că toţi sfinţii trebuie să moară, dar că nu toţi vor dormi. Domnul nostru a murit şi apoi a dormit până în a treia zi, când Tatăl L-a înviat. Pavel şi ceilalţi apostoli au murit şi astfel au „adormit”, să se odihnească de osteneli şi de trudă, să „doarmă în Isus”, să aştepte învierea ((240)) făgăduită şi să aibă parte de Împărăţie la a doua venire a Domnului. Ca urmare, când a sosit timpul stabilirii Împărăţiei, a sosit timpul trezirii lor din somnul morţii. De ce să continue aşteptarea şi somnul lor după ce Domnul este prezent şi timpul Împărăţiei Sale este venit? Nu poate fi nici un motiv; şi credem, prin urmare, că ei nu mai „dorm”, ci acum sunt înviaţi şi sunt cu Domnul lor şi ca El. Şi dacă rămânerea lor în somnul morţii nu mai este necesară, nu mai este necesar nici ca vreunul dintre sfinţii care mor acum în acest timp al prezenţei Domnului şi al stabilirii Împărăţiei Sale să „doarmă” sau să aştepte în moarte o înviere cândva în viitor. Nu, mulţumim lui Dumnezeu! Dătătorul de viaţă este prezent; şi din 1878, când Şi-a luat marea Sa putere şi a început să-Şi exercite autoritatea, nici unul dintre membrii Săi nu trebuie să doarmă. Ca atare, toţi cei care aparţin „picioarelor” care mor de la acea dată, momentul morţii este momentul schimbării. Ei mor ca oameni şi asemenea oamenilor, dar în aceeaşi clipă sunt făcuţi ca Domnul lor, fiinţe spirituale glorioase. Ei sunt luaţi din condiţiile umane ca să fie pentru totdeauna cu Domnul — „în văzduh” — în puterea şi slava Împărăţiei.După ce Domnul nostru a împlinit sacrificarea naturii Sale umane şi a fost înviat din morţi, schimbat în fiinţă spirituală, El a declarat: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18). Numai când toţi membrii Cristosului vor fi urmat exemplul Capului şi îşi vor fi sfârşit sacrificiul în moarte, numai atunci Cristosul va fi complet şi deplin împuternicit pentru marea lucrare următoare de restaurare a tuturor lucrurilor.Având în vedere aceste lucruri, ce plină de semnificaţie este afirmaţia: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează»” (Apoc. 14:13). Nicăieri în Scripturi moartea nu este reprezentată în vreun sens ca o fericire, cu excepţia acestui caz; şi aici ea este în mod special ((241)) limitată şi făcută aplicabilă la un anumit timp, specific* — „de acum încolo”. Chiar şi atunci, remarcaţi, este o fericire numai pentru o clasă specială — „morţii care mor”. Această expresie nu trebuie considerată ca o greşeală, ci ca o descriere foarte punctuală şi convingătoare a micii clase pentru care moartea va fi o binecuvântare. Această clasă constituie „picioarele Lui”. Şi, după cum s-a arătat deja, fiecare membru al corpului lui Cristos trebuie să-şi încheie sacrificiul în moarte reală.*Într-un volum următor, când vom examina minunatele viziuni ale Revelatorului, se va vedea clar că timpul indicat aici prin cuvântul „de acum încolo”, ca fiind marcat de evenimente, se sincronizează bine cu 1878 aşa cum este indicat de profeţiile remarcate aici.Numai aceştia sunt morţii care mor. Ei sunt socotiţi de Dumnezeu ca morţi deja şi sunt îndemnaţi să se considere şi ei astfel. „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” Despre alţi morţi nu se poate spune că mor, numai despre această clasă de morţi, care trebuie să-şi termine calea de sacrificiu în moarte reală.Astfel Dumnezeu ajută Sionul în zorii dimineţii lui — în dimineaţa zilei eterne a triumfului lui Cristos. Astfel El o ajută deja. Unul câte unul, imperceptibil pentru lume, sfinţii sunt acum schimbaţi şi se alătură companiei Bisericii triumfătoare; şi cei care rămân până la urmă, vestesc evanghelia veşnică până când uşa se închide şi orice ocazie de a lucra se sfârşeşte. Atunci ei vor „sta” în credinţă şi răbdare şi îşi vor aştepta schimbarea acceptând cu bucurie eliberarea prin orice mijloc prin care Dumnezeu ar binevoi să permită realizarea ei.Astfel ei vor fi scăpaţi de marele uragan al necazului care va urma după plecarea lor, şi păstraţi în partea de la început a bătăliei în care o mie vor cădea în necredinţă şi vor fi biruiţi de diferitele molime ale erorii, la unul care va sta în picioare. Ps. 91:7.((242))Pe măsură ce timpul de necaz se apropie, trebuie să aşteptăm, prin urmare, ca Biserica adevărată în starea ei actuală, clasa Ilie, Ioan, să descrească în influenţă şi număr, în timp ce Cristosul în triumf şi glorie, acelaşi corp de cealaltă parte a vălului, să crească, aşa cum a indicat Ioan profetic. Ioan 3:30.
Scrisoare catre tine!
Scrisoare catre tine!Pe măsură ce omenirea crește ca număr, apar probleme tot mai greu de gestionat, dacă privim conglomeratul de popoare și etnii, care acoperă planeta noastră. Aceasta ca o mamă trebuie să sature din ce în ce mai mulți copii, pentru că am depășit numărul de șapte miliarde, iar unii strategi emit idei de a mai frâna procesul demografic, ba chiar de a mai genera ici și colo o epidemie, și de ce nu, câte un război, dacă se poate să fie război mondial, pentru că unul ca, acesta este mai eficace de a reduce numărul populației, ca să ajungă pâinea la toți. Sigur este vorba ca pâinea să ajungă la săraci, pentru că bogătașii, au mai mult decât le trebuie. zic: ” și ce dacă nu au pâine! Să mănânce cozonaci!” Grija bogaților pentru ca săracii de azi să nu moară de foame este mare, pentru că dacă ei mor de foame, cine va ridica trusturile faraonice ale celor care dorm pe saltele umplute cu bani. Dar, poate greșesc, pentru-că dacă stau să mă gândesc bine, ce nevoie au bogații de acești flămânzi din moment ce robotizarea crește rapid?De acum avem roboți zic ei, care lucrează pe gratis și care nu mănâncă niciodată, în timp ce prin hărnicia lor neobosită, ne umplu băncile de bani, și ca să nu plătim impozite le ascundem în ”peștera lui Ali Baba”. Ba unele capete înfierbântate de beția puterii se gândesc să producă soldați mecanici robotizați, care nu simt durerea, nu simt oboseala, nici foamea sau frigul și căldura și cu care să fie invincibili în războaie.Alții mai cu multă școală, fac calcule astronomice și calculează posibilitatea de a popula spațiul cosmic, făcând din planeta Marte o trambulină, un cap de pod ca să evadăm de pe pământ în caz că nu vom mai încăpea pe el, dacă ritmul de înmulțire a populației este în continuă creștere. Cei drept pe Lună am fost, dar ce să-i faci, dacă Luna e mică și nu are apă, iar pe Marte cică s-ar găsi. Numai că și un zbor pe Marte deși planeta este relativ ”aproape” până ajungem pe dânsa, ne crește barba ca la Moș Crăciun . Și apoi cine are bani ca să-și cumpere bilet va zbura. Mai aproape de pământ este planeta Venus, numai că poți să frigi șorici pe ea de fierbinte ce este. Nu e bine pe Venus ! Și atunci mergem pe Marte cu bilet fără întors, pentru că nu se știe dacă ne va ajunge combustibilul la rachetă ca să ne repatriem. Dar.... vedem noi! Duși să fim, după aia ne descurcăm cumva. Și ce dacă Dumnezeu a zis: ” ...căci țărână ești și în țărână te vei întoarce...” Geneza 3:19. Noi nu vrem să ne întoarcem în țărâna pământului din care am fost creați, vrem să murim pe Marte, sau pe care planetă vrem noi.Cei cu mulți bani vreau să fie înmormântați în cimitire care să se învârtă în jurul pământului. Iar alții pe Marte și mai încolo în Calea Lactee.Cer scuze pentru ironiile inserate aici, dar, din cele văzute și citite prin mass media aceste planuri bântuie mințile multor oameni aparent deștepți, dar fără credință în Dumnezeu, iar acea carte veche numită Biblia scrie undeva în paginile ei că: ” Nebunul zice în inima sa : ” nu este Dumnezeu” Psalmul 14:1Unii cred că există Dumnezeu, dar nu cred că Dumnezeu s-a gândit la toate problemele când a proiectat planeta. Deși scrie că n-a făcut-o în zadar ci ca să fie locuită Isaia 45:18; El probabil nu s-a gândit că va veni timpul când oamenii nu vor mai încăpea pe ea, și atunci aici suntem noi ca să rezolvăm problema. Numai că Dumnezeu are alte planuri în favoarea noastră iar noi le respingem și atunci ne întreabă: ” Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere” și adresând-u-se omului de știință î-L întreabă:” Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune dacă ai pricepere.” Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Iov 38:2-4 ( Care sunt legile mecanicii cerești, crezi că legea materiei este doar atât cât cunoști tu)? Chiar crezi că nu m-am gândit cu mii de ani înainte la problemele care te frământă pe tine azi?. De un timp încoace, tu ți-ai făcut viața mai ușoară punând în practică legile materiei pe care ți-am permis ca să le descoperi dar nu tu le-ai elaborat, ci Eu! Citește te rog în cartea Mea unde profetul Meu a scris acolo: ” Tu ai întemeiat pământul și el rămâne tare : După legile Tale stă în picioare totul astăzi” Psalmul 119:90-91. Cunoști toate aceste legi ale universului?Este bune că te preocupă viitorul tău, pentru că Eu ți-am pus în minte ” gândul veșniciei” Eclesiastul 3:11,dar să știi că pentru acesta Eu am luat măsuri, și am proiectat un plan ca tu să te simți fără grijă pe planeta pe care o iubești. Eu M-am gândit la toate ce te frământă, și la altele pe care mintea omenească nu poate să le cuprindă. M-am gândit la toate chiar înainte ca să apară un fir de praf din planeta pe care locuiești, dar să știi un singur lucru, că Pământul este al Meu, nu al tău. Eu L-am creat, nu tu și-l dau ca moștenire la cine ascultă de legea Mea. Pentru tine Eu am sacrificat ce am avut mai scump. Ioan 3:16 Eu am calculat exact câți oameni poate hrăni planeta pe care locuiești, nu este nevoie să mergi ca să locuiești pe alte planete pentru că Pământul este mama ta. Nu te îngrijora și nu lua măsuri necugetate, pentru că îți faci mai mult rău. Eu te-am creat, din materialul acestei planete. Eu ți-am dat viața pe care ai pierdut-o prin neascultare. Pentru aceasta te-am rănit, dar tot Eu te voi vindeca, pentru ca să nu mai faci ce ai făcut. (Osea 6:1-3)Citește scrisoarea Mea de dragoste pentru tine, Ea este Biblia. Nu te lua după filosofii păgâne. Destinul tău nu este scris în stele, nu Horoscopul croiește viitorul omului.Prin prezicerile Apocalipsei nu M-am gândit să te distrug pe tine sau planeta, M-am gândit să distrug răul din tine ca să fie pace în lume, și toți oamenii plăcuți Mie să fie fericiți Luca 2:14. M-am gândit să pun capăt războaielor și nimeni să nu mai învețe arta războiului . M-am gândit ca din armamentul de pe tot globul să te pun să-l transformi în unelte agricole. Isaia 2:4; Mica 4:3 , Fiul Meu a luat măsuri ca să șteargă lacrimile de pe toate fețele Apocalipsa 21:4 ; Isaia 25: 6-9. Să nimicească moartea pe vecie. Să lege pe Satan pentru ca să nu te mai înșele Apocalipsa 20:3. ” Va fi belșug de grâne în țară, până în vârful munților, și spicele lor se vor clătina ca și copacii din Liban; oamenii vor înflori in cetăți ca iarba pământului. (Ps.72:16)Faci bine că ai început oarecum timid să te îngrijești de flora și fauna planetei, și încerci să o protejezi, fiul Meu te-a răscumpărat atât pe tine cât și planeta cu tot ce-i aparține, și o va regenera iar tu vei colabora cu El pentru a o transforma într-un Paradis, ca să te simți bine nu numai câțiva ani, ci veșnic. Te îngrijorează topirea ghețurilor și încălzirea globală? Ei bine să știi că nu a fost totdeauna gheață la poli decât de la potop, și am să-l fac să fie fertil atât acolo cât și în deșerturile pe care am de gând să le ud cu apă ca să fie belșug. (Isaia 35:7) Ești îngrijorat , și că vor dispărea animalele arctice, împreună cu ursul polar? Și la asta M-am gândit și am luat măsuri. Dar tu îți poți imagina că Eu pot transforma genetic toate vietățile de pe pământ ca să redevină vegetariene ca și atunci când Le-am creat? Geneza 1:29-31. Îți poți imagina că eu pot transforma genetic leul ca să pască din nou, iarbă la fel ca și boul? Isaia 11:7 Dar tu cum împarți cu cei din jurul tău darurile Mele? Ai milă de cei săraci, pentru că după cum văd nu ai milă de loc și: ” strigătul secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului oștirilor” Iacob 1-6 Faci rău că nu te întorci la sfaturile Mele ca să trăiești de aceea permit Armaghedonul ca să te umilească pentru că : ”Omul va trebui să-și plece în jos privirea semeață, și îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea” Isaia 2:11 După aceea voi da popoarelor buze curate ca toți să cheme numele Domnului ca să-I slujească într-un gând ” Țefania 3:9Și toate acele lucrări de reașezare a tuturor lucrurilor prin care Eu am vorbit prin gura tuturor profeților din vechime Fapte 3:21 am planificat să în ceapă din Ierusalim. Te întrebi de ce din Ierusalim? Pentru că Ierusalimul este cetatea pe care am ales-o să pun în Ea Numele Meu 1 Regi 11:36În Ierusalim pe muntele Moria M-am jurat lui Avraam ( Geneza 22:16-18) că toate familiile pământului vor fi binecuvântate în seminția lui când era gata să-și sacrifice unicul fiu legitim la porunca Mea. Pe acel munte unde Avraam a renunțat la fiul sau de dragul Meu, Eu de dragul tău am renunțat la fiul Meu ca tu să poți scăpa de moarte. Crezi tu aceasta? ” Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” Ioan 3:16Știu că te apasă un jug greu și că tânjești după eliberare. Știu că vrei să scapi de suferință și moarte, dar te rog nu încerca alte remedii, și nu face legământ cu ea, cu moartea (Isaia 28:15) pentru că Eu am aranjat altfel lucrurile spre binele tău. Iată cum: ” Pun ca temelie în Sion o piatră ( piatra lepădată de zidari, și care nu este altcineva decât fiul Meu), o piatră încercată, o piatră din capul unghiului clădirii ( piramidei) temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă” Dar te rog mai rabdă puțin, pentru că acel ce a murit pentru tine, te va elibera de ” robia stricăciunii” Romani 8:19-22.Ea exemplu de la servul meu apostolul Pavel pentru că pentru el jurământul pe care la-m făcut lui Avraam a constituit ”o puternică îmbărbătare” pe calea îngustă pe care mergea și a cărui speranță, pătrundea (metaforic vorbind) până dincolo de perdeaua dinlăuntru. Evrei 6:13-20Știi că cunoștința de Domnul va acoperii tot pământul cum acoperă fundul mării apele? (Isaia 11:9) Știi că pe pământ Eu pregătesc tuturor popoarelor o viață îmbelșugată și șterg lacrimile de pe toate fețele, pentru că nu va mai fi moarte, nici țipăt nici durere? Isaia 25:6-9; Apocalipsa 21:1-5Știi că întreaga planetă se va conduce dintr-un singur centru și acesta va fi Ierusalimul? Ascultă ce spun eu prin profet:” În vremea aceea ( acest mileniu) Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnului și nu vor mai urma pornirile inimii lor rele” Ieremia 3:17. Știi că legile și regulamentele drepte care vor fi introduse în lume vor porni din Ierusalim, și dacă le vei respecta îți vor aduce mari bucurii ( Isaia 2:2-3; Mica 4:1-4?Sunt informat că vrei să anticipezi lucrarea Mea influențat de Satana și duhurile răutății, să creezi ceea ce Eu am în plan, o Nouă Ordine Mondială. Dacă acest plan ar reuși să fie implementat, de aceste puteri, vei fi din nou încătușat, dar Fiul Meu te va elibera de aceste puteri ale întunericului. ( Apocalipsa 19: 11-20)Să ne bucurăm împreună cu profetul care exclamă: ” Piatra( Isus) pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii, Domnul ( Iehova) a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este ziua ( de o mie de ani) pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea! Doamne ajută! Doamne dă izbândă! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Vă binecuvântăm din casa Domnului. Iehova este Dumnezeu și ne luminează Psalmul 118: 22-27
SPERANTA IN VREMEA CORONAVIRUSULUI
SPERANTA IN VREMEA CORONAVIRUSULUIDurerea, întristarea și disperarea cauzate de această pandemie sunt sigure că vor continua mult timp după ce Covid-19 va fi învins, în special pentru cei care și-au pierdut persoanele dragi și cei care au fost pe primele linii de luptă.Profetul Ieremia a vorbit despre același fel de durere de inimă atunci când a profetizat: „S-a auzit o voce în Rama, plângere și plâns amar; Rahel care plângea pentru copiii ei a refuzat să fie mângâiată pentru copiii ei, pentru că nu erau ”. Dar observați că Dumnezeu a răspuns cu această promisiune: „Așa spune DOMNUL; Abține-ți vocea de la plâns și ochii tăi de la lacrimi, căci munca ta va fi răsplătită, spune DOMNUL; și vor veni din nou din țara vrăjmașului. Și există speranță ... ” Ieremia 31: 15-17Deși Biblia numește de data aceasta o noapte întunecată de întristare, dorim să-i mângâiem pe cei care se întristează cu promisiunea că întristarea într-o zi va înceta și că atunci, „... răscumpărarea Domnului se va întoarce și va veni în Sion cu cântece și bucurie veșnică asupra capetelor lor, vor obține bucurie și bucurie, iar durerea și suspinul vor fugi. " Isaia 35:10„Ei vor veni din nou din țara dușmanului”Apostolul Pavel a confirmat că moartea este cu adevărat un dușman, dar Biblia abundă cu Scripturi care spun despre speranța unei învieri pentru toți în timp util din această țară a inamicului. Dumnezeu a dat „tuturor familiilor pământului” o promisiune uimitoare. De fapt, El „... atât de iubea lumea, încât i-a dat singurului Său Fiu, încât oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci Dumnezeu nu a trimis pe lume pe Fiul Său pentru a osândi lumea; dar ca lumea prin el să poată fi salvată. ” Ioan 3:16, 17; Geneza 22:17, 18Da, lumea - miliardele pământului - care s-au dus la mormintele lor prin orice fel de suferință, trebuie să fie trezite din somnul morții și să li se ofere posibilitatea de a trăi viața la maxim. Dumnezeu a promis că El „… va avea pe toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoașterea adevărului.” (1 Timotei 2: 4) Marele adevăr care va fi apoi făcut cunoscut tuturor - în mod clar și inconfundabil - este faptul că moartea lui Iisus a oferit o răscumpărare pentru „păcatele întregii lumi” - nu doar cei puțini privilegiați să învețe de el acum. Iar când Hristos va stabili împărăția Tatălui său pe pământ, cei care acceptă această prevedere „vor găsi viață”. 1 Ioan 2: 2; Proverbe 8:35; 1 Timotei 2: 3-6„Plânsul poate dura o noapte, dar bucuria vine dimineața”- Psalmul 30: 5 -Din păcate, în această noapte de întristare, Satana a făcut o slujbă magistrală pentru a distruge credința în și pentru a înțelege Scripturile care promit o înviere pentru toți. (2 Corinteni 4: 4) Dumnezeul nostru al iubirii i-a declarat însă lui Isaia că „... frica lor față de mine este învățată de preceptul oamenilor: de aceea, iată, voi proceda să fac o lucrare minunată printre acest popor, chiar o lucrare minunată și o minune ... " (Isaia 29:13, 14) Ce lucrare mai minunată decât învierea morților poate exista? Îi mulțumim lui Dumnezeu „… pentru că prin  moartea [lui Isus] să-l distrugă pe cel care avea puterea morții, adică diavolul.” Evrei 2:14Putem asigura pe toți cei care se întristează de această pandemie oribilă, că nu va trece mult până când această noapte grea de întristare se va încheia. Atunci toți cei care au murit din fiecare națiune - bogați și săraci, tineri și bătrâni - vor fi din nou înviați la viață cu ocazia de a învăța dreptatea și de a înflori în sănătate, pace și fericire. „Și Dumnezeu va șterge toate lacrimile din ochii lor; și nu va mai exista moarte, nici întristare, nici plâns, nici nu va mai fi durere ... ” Apocalipsa 21: 4
Lucrarea secerişului
Lucrarea secerişuluiCaracterul lucrării de seceriş — Adunarea grâului — Strângerea în snopi, legarea şi arderea neghinei — Originea şi creşterea ei abundentă — Mistuită ca pleava Veacului Iudaic — Corespondenţele de timp observate — Lepădarea, căderea treptată şi nimicirea finală a Babilonului — Pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu înainte ca pedepsele să vină peste Babilon — Judecată sau încercare atât ca sisteme cât şi individual — Încercarea sistemului iudeu tipic — Încercarea şi cernerea grâului — Fecioarele înţelepte, separate de cele nechibzuite, intră la nuntă — „Şi uşa s-a închis” — O inspectare ulterioară şi scoaterea afară a unora — De ce şi cum? — încheierea „chemării de sus” — Timpul este scurt — „Nimeni să nu-ţi ia cununa” — Slujitorii şi biruitorii din ceasul al unsprezecelea„SECERIŞ” este un termen care dă o idee generală despre lucrarea care trebuie aşteptată să aibă loc între datele 1874 şi 1914. Este un timp de recoltare mai degrabă decât de semănare, un timp de încercare, de socotire, de reglare şi de răsplătire. Secerişul Veacului Iudeu fiind un tip al secerişului acestui veac, observarea şi compararea diferitelor aspecte ale acelui seceriş permit idei foarte clare în privinţa lucrării care este de realizat în secerişul actual. În acel seceriş, învăţăturile speciale ale Domnului nostru au fost astfel încât să adune grâul care exista deja şi să separe pleava naţiunii iudee dintre grâu. Doctrinele lui au devenit de asemenea seminţele pentru noua dispensaţie, care s-a deschis (la scurt timp după ce naţiunea lui Israel a fost lepădată) la Cincizecime.Cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, când i-a trimis în timpul slujirii Sale la acea biserică-naţiune, ar ((136)) trebui reamintite cu grijă, ca dovadă că lucrarea lor specială atunci a fost seceratul şi nu semănatul. El le-a spus: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică” (Ioan 4:35, 36). Ca secerător principal în acel seceriş (cum este şi în acesta), Domnul le-a spus secerătorilor subordonaţi: „V-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit; alţii[patriarhii şi profeţii şi alţi oameni sfinţi din vechime] au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” — să seceraţi roadele acelor secole de efort şi să încercaţi acel popor prin mesajul „Împărăţia cerurilor s-a apropiat!” şi Împăratul este prezent — „Iată, Împăratul tău vine la tine”. Mat. 10:7; Ioan 12:15; Zah. 9:9.În secerişul iudaic, Domnul, în loc să facă din capre oi, a căutat oile orbite şi împrăştiate ale lui Israel, vizitând pe toţi cei care erau deja oile Sale, pentru ca ele să-I audă glasul şi să-L urmeze. Aceste constatări din tip dau o sugestie despre caracterul lucrării cuvenite în timpul actual de seceriş sau de recoltare. Curând va începe o altă semănare şi mai mare, sub condiţiile mai favorabile ale Veacului şi Împărăţiei Milenare: într-adevăr, seminţele adevărului în privinţa restabilirii etc., care vor produce acea recoltă viitoare, sunt chiar acum lăsate să cadă ici şi colo în inimi doritoare, flămânde după adevăr. Dar aceasta este numai o lucrare suplimentară acum; căci, ca şi tipul lui iudaic, secerişul actual este un timp pentru recoltarea bisericii declarate (aşazisei creştinătăţi), pentru ca sfinţii adevăraţi adunaţi din ea să poată fi înălţaţi şi asociaţi cu Domnul lor, nu numai să predice adevărul, ci şi să pună în acţiune marea lucrare de restabilire pentru lume.În acest seceriş, grâul şi neghina trebuie să fie separate; deşi ambele aceste clase, înainte de separare, alcătuiesc biserica nominală. Grâul sunt copiii adevăraţi ai Împărăţiei, adevăraţii consacraţi, moştenitorii, în timp ce neghina este ((137)) cu numele, dar nu în realitate Biserica lui Cristos sau viitoarea mireasă. Neghina este clasa menţionată de Domnul nostru, cei care-L numesc Domn, dar care nu-L ascultă (Luca 6:46). La înfăţişarea exterioară cele două clase sunt adesea atât de asemănătoare încât se cere o examinare atentă pentru a face deosebire între ele. „Ţarina este lumea” în pildă, iar grâul şi neghina împreună (neghina mai numeroasă) constituie ceea ce uneori se numeşte „Lumea Creştină” şi „Creştinătate”. Frecventând slujbele religioase ocazional sau în mod regulat, numindu-se creştini prin faptul că urmează anumite ritualuri şi ceremonii, şi fiind identificaţi mai mult sau mai puţin direct cu vreun sistem religios, neghina arată la fel, şi uneori trece drept copii ai lui Dumnezeu consacraţi din inimă. În aşa-zisele „ţări creştine” toţi sunt socotiţi astfel creştini, cu excepţia necredincioşilor declaraţi şi a evreilor; şi numărul lor (incluzându-i pe puţinii consacraţi pe deplin — sfinţii) este estimat la circa o sută optzeci de milioane greco şi romano-catolici şi circa o sută douăzeci de milioane protestanţi.În timpul Veacului Evanghelic, instrucţiunile Domnului nostru n-au fost să se încerce separarea copiilor adevăraţi ai Împărăţiei de imitaţia de copii ai Împărăţiei; căci a realiza o separare completă ar însemna întoarcerea generală a lumii (ţarina) cu susul în jos — o tulburare generală atât a grâului cât şi a neghinei. De aceea El a spus: „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş”. Dar a adăugat: „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor [îngerilor, mesagerilor]: «Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu” (Mat. 13:30). Prin urmare, la timpul secerişului trebuie să ne aşteptăm la o lucrare generală de separare, înainte interzisă. Deşi cei simbolizaţi prin grâu sunt întotdeauna încurajaţi să stea neclintiţi în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi să evite alianţele ademenitoare cu cei care păcătuiesc în mod deschis şi cu ((138)) lupii în piei de oaie, totuşi ei nu trebuie să încerce să tragă linia între clasa deplin consacrată (grâul, sfinţii) şi neghină, care declară numele şi doctrinele lui Cristos, şi care într-o oarecare măsură permite ca aceste doctrine să-i influenţeze purtarea exterioară, dar ale cărei dorinţe din inimă sunt departe de Domnul şi de serviciul Lui. Această judecare a inimilor, motivelor etc., care este în afara puterii noastre şi pe care Domnul ne-a poruncit s-o evităm cu totul, este tocmai lucrul pe care diferitele secte s-au străduit tot timpul să-l facă — încercând să separe, să încerce grâul şi să ţină deoparte ca neghină sau ca eretici, prin crezuri riguroase de fabricaţie omenească, pe toţi cei declaraţi din creştinătate a căror credinţă nu se potrivea exact cu diferitele lor măsurători false. Totuşi, cât de fără succes au fost toate aceste secte! Ele au stabilit standarde şi doctrine false, nescripturale, care în realitate au dezvoltat multă neghină şi au sufocat şi au separat grâul; de exemplu, doctrina chinului veşnic al tuturor celor ce nu sunt membri ai Bisericii. Deşi acum s-a modificat mult, sub lumina crescândă a zilei noastre, ce mulţime de neghină a produs această eroare, şi cum a sufocat, a orbit şi a împiedicat grâul de la o recunoaştere cuvenită a caracterului şi a planului lui Dumnezeu. Astăzi vedem ce greşeală au făcut diferitele secte neurmând sfatul Domnului, să lase grâul şi neghina, cei sfinţi şi cei declaraţi, să crească împreună, fără să încerce o separare. Oamenii oneşti din fiecare sectă vor admite că în sectele lor este multă neghină, pretinşi, nu sfinţi, şi că în afara gratiilor lor sectare sunt mulţi sfinţi. Astfel, nici o sectă de astăzi nu poate pretinde şi nu pretinde a fi toată grâu, fără neghină. Cu mult mai puţin ar putea vreo organizaţie pământească (cu excepţia cristadelfienilor şi a mormonilor) să fie destul de îndrăzneaţă ca să pretindă că ea conţine tot grâul. De aceea ei n-au nici o scuză pentru organizaţiile lor, pentru gardurile lor teologice etc. Ei nu separă grâul de neghină şi nimic nu poate realiza complet ((139)) şi amănunţit această separare a inimilor decât dacă metoda pe care Domnul a rânduit-o va fi pusă în execuţie în timpul secerişului. Acest lucru arată necesitatea de a cunoaşte când a sosit timpul şi când se cuvine să înceapă lucrarea de separare a secerişului. Şi Domnul nostru, credincios promisiunii Sale, nu ne-a lăsat în întuneric, ci dă informaţia cuvenită acum tuturor celor ale căror inimi sunt pregătite pentru ea. „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric [nici nu dormiţi], pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ.” 1 Tes. 5:4.Adevărul cuvenit acum este secera în acest seceriş, întocmai cum o seceră asemănătoare a fost folosită în secerişul iudaic. Secerătorii, îngerii* sau mesagerii sunt acum urmaşii Domnului, întocmai cum o clasă asemănătoare au fost secerătorii în secerişul iudaic. Şi deşi altora, în tot cursul veacului, li s-a spus să nu încerce separarea grâului de neghină, totuşi celor care acum sunt pregătiţi, vrednici şi ascultători, li se va arăta planul şi aranjamentul Domnului atât de clar încât ei vor recunoaşte glasul Lui în timpul secerişului, spunând: „Trimiteţi secera” adevărului prezent şi „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” „«Ei vor fi ai Mei», zice Domnul oştirilor «… o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu»”. Ps. 50:5; Mal. 3:17.*Cuvântul „înger” înseamnă mesager.Acesta este timpul nu numai pentru adunarea sfinţilor prin adevăr (în unitate cu Domnul şi unul cu altul, şi în afara părtăşiei cu cei care sunt numai declaraţi, neghină), ci un timp şi pentru curăţirea ţarinei prin mistuirea neghinei, miriştei, buruienilor etc., pregătitoare pentru noua semănare. Într-un sens „grâul” este adunat dintre neghină — din cauza marii abundenţe a neghinei — ca atunci când Domnul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”. Totuşi, în alt sens, separarea este potrivit reprezentată prin ((140)) strângerea neghineidintre grâu. În realitate, locul este de drept al grâului; este o ţarină de grâu, nu o ţarină de neghină (lumea fiind socotită ţarina din care cresc sau se dezvoltă atât grâul cât şi neghina); deci neghina este cea care nu-şi are locul şi trebuie înlăturată. Domnul a iniţiat ţarina de grâu şi grâul reprezintă copiii Împărăţiei (Mat. 13:38). Şi deoarece ţarina sau lumea trebuie să le fie dată acestora, şi deja le aparţine prin făgăduinţă, pilda arată că de fapt neghina este cea care se strânge şi se arde, lăsând grâului ţarina şi tot ce este în ea. Neghina se întoarce în pământ (în lume), de unde a venit, iar primele roade ale grâului trebuie să fie adunate în grânar, aşa încât pământul să poată produce altă recoltă.Grâul nu urma să fie legat în snopi: la început boabele au fost semănate separat şi independent, ca să fie asociate numai cele de acelaşi fel, în condiţii asemănătoare. Dar pilda declară că unul dintre efectele secerişului va fi să adune şi să lege neghina în snopi înainte de „ardere” sau de „timpul de necaz”. Şi această lucrare progresează peste tot în jurul nostru. Niciodată n-a mai fost un timp ca acesta pentru sindicate muncitoreşti, trusturi capitaliste şi asociaţii protectoare de toate felurile.Lumea civilizată este „ţarina” din pildă. Pe timpul Reformei, vânturile luptei doctrinare au aruncat în ea dintro parte şi din alta grâul şi neghina laolaltă în grămezi mari (denominaţii), înclinând pe unii într-o direcţie (doctrinară), iar pe alţii în alta. Aceasta a strâns grămadă grâul şi neghina şi a luat mult din individualitatea tuturor. Furtunile doctrinare au trecut de mult, dar diviziunile continuă prin forţa obişnuinţei şi numai ici şi colo câte un spic de grâu a încercat să se ridice la poziţia verticală de sub greutatea grămezii.Dar odată cu timpul de seceriş vine eliberarea grâului de greutatea şi piedica neghinei. Secera adevărului pregăteşte această clasă pentru libertatea cu care Cristos i-a făcut pe ((141)) toţi liberi la început, deşi aceeaşi seceră are o influenţă opusă asupra neghinei. Spiritul neghinei este spre mărime şi spectacol sectar, mai degrabă decât spre ascultare şi loialitate individuală lui Dumnezeu. De aceea ei resping şi se opun cu putere adevărurilor prezente, descoperind imediat că tendinţa acestor adevăruri este să condamne tot sectarismul şi să încerce pe fiecare individ. Şi, chiar dacă sunt dispuse să se unească una cu alta, toate sectele se unesc în împotrivirea lor la tendinţele dezintegrante ale adevărului prezent, în aşa măsură încât să tragă corzile încetişor, cu precauţie, şi încă mai strâns, în jurul oricărui gând şi oricărui studiu individual asupra subiectelor religioase, ca nu cumva organizaţiile lor să se destrame şi, tot grâul scăpând, să nu lase decât neghina.Fiecare din clasa neghină pare să fie conştient că dacă ar fi examinat individual n-ar avea nici o pretenţie la Împărăţia făgăduită urmaşilor apropiaţi ai Mielului. Neghina ar prefera ca diferitele secte să fie judecate ca tot atâtea corporaţii şi în comparaţie una cu alta, sperând ca astfel să se strecoare în slava Împărăţiei pe meritele grâului cu care ea este asociată. Dar aceasta ei n-o pot face: încercarea vredniciei pentru onorurile Împărăţiei va fi una individuală — de fidelitate individuală faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său — şi nu o încercare a sectelor ca să se vadă care dintre ele este cea adevărată. Şi fiecare sectă pare să-şi dea seama, în lumina mai mare de astăzi, care risipeşte ceţurile bigotismului şi ale superstiţiei, că alte secte au un drept la fel de bun (şi la fel de slab) ca ea însăşi să pretindă că este singura şi adevărata biserică. Forţaţi să admită aceasta, ei caută să-i lege pe toţi prin impresia că pentru mântuire este esenţial să te alături vreuneia dintre sectele lor — puţin contează la care. Astfel ei combină ideea responsabilităţii individuale cu robia sectară.Ca o ilustraţie a unei corzi populare recent trase strâns de sectarism în jurul adepţilor săi, cităm aparent ((142)) inofensivele, şi pentru mulţi aparent avantajoasele lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale. Acestea dau impresia unei cooperări nesectare în studiul biblic, printre toţi creştinii. Astfel ele par să facă un pas mare la o parte şi înainte de la vechile metode de studiere cu catehismele sectare. Aceste lecţii uniforme au aparenţa de a fi o abandonare a sectarismului şi o unire a tuturor creştinilor în studiul Bibliei în propria ei lumină — un lucru pe care toţi îl recunosc a fi singura cale potrivită, dar pe care toţi sectarii refuză să-l facă în realitate; pentru că, să se observe, aceste lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale numai par a fi nesectare: ele numai par a acorda libertate în studiul biblic. În realitate, fiecare denominaţie îşi pregăteşte propriile ei comentarii asupra scripturilor conţinute în lecţii. Iar comitetul care selectează aceste lecţii, urmărind înfăţişarea exterioară de armonie şi unire, alege astfel de pasaje din Scriptură asupra cărora nu prea sunt diferenţe de opinie. Pasajele şi doctrinele asupra cărora nu sunt de acord, chiar cele care necesită cel mai mult să fie discutate, pentru ca adevărurile şi erorile fiecărei secte să se poată manifesta, ca să se poată ajunge la o unire reală pe baza unui singur „Domn, unei singure credinţe şi unui singur botez” — acestea sunt ignorate în lecţii, dar sunt totuşi ferm menţinute de fiecare sectă ca înainte.Efectul acestora şi al altor metode asemănătoare de „unire” este să facă protestantismul mai impunător în aparenţă şi să spună oamenilor în fapt, dacă nu în cuvinte: trebuie să vă ataşaţi la una din aceste secte, sau altfel nu sunteţi deloc un copil al lui Dumnezeu. De fapt nu este o unire ca o singură biserică, ci o combinaţie de organizaţii separate şi distincte, fiecare la fel de nerăbdătoare ca întotdeauna să-şi păstreze propria sa organizaţie ca sectă sau snop, dar fiecare fiind dispusă să se combine cu altele ca să le dea o aparenţă mai mare şi mai impunătoare în faţa lumii. Este ca îngrămădirea snopilor într-o claie. Fiecare snop îşi menţine propria sa robie ((143)) sau organizaţie şi devine legat încă şi mai strâns, fiind înţepenit şi fixat cu alte legături într-un stog mare şi impunător.Sistemul Lecţiilor Internaţionale, în legătură cu metodele moderne de „funcţionare” a Şcolilor Duminicale, ajută mult sectarismul şi împiedică creşterea reală în cunoştinţa adevărului încă într-un mod. Atât de generală este lecţia prezentată în legătură cu „exerciţiile” şcolii, încât nu prea este timp să se analizeze întrebările tipărite, atent formulate, cu răspunsuri pregătite; şi nu se lasă nici un timp pentru cel ce studiază Biblia flămând după adevăr, sau pentru ca puţinii învăţători serioşi să aducă alte întrebări de mai mare importanţă, care conţin hrană pentru gândire şi discuţie profitabilă. Odinioară grupele de studiu biblic se întâlneau să studieze acele părţi ale Bibliei pe care le alegeau, şi erau împiedicate de la obţinerea adevărului numai prin robia faţă de propria lor prejudecă şi superstiţie, iar cei serioşi, flămânzi după adevăr, erau întotdeauna capabili să facă un oarecare progres. Dar acum, când lumina crescândă luminează fiecare subiect şi împrăştie ceaţa superstiţiei şi prejudecăţii, ea este împiedicată de a străluci peste cel care face parte dintr-o grupă de studiu biblic chiar prin Lecţiile Internaţionale care pretind că-l ajută. Timpul său pentru studiu biblic este îndrumat cu dibăcie, aşa încât să nu poată obţine nici o idee nouă, ci să fie atât de continuu ocupat cu folosirea „laptelui duhovnicesc” (mult diluat cu tradiţiile oamenilor), încât să-i taie toată pofta pentru „hrana tare” a adevărului mai avansat (Evr. 5:14). În asemenea grupe, tot timpul şi toată posibilitatea de a gusta şi a învăţa să aprecieze „hrana” este sacrificată, în ascultare de cuvintele: „Trebuie să rămânem la lecţia noastră, pentru că ora se va termina curând”. Bine a declarat profetul, precum şi apostolul, că pentru a aprecia marile doctrine ale lui Dumnezeu, atât de esenţiale pentru creşterea noastră în har, în cunoştinţă şi în iubirea lui Dumnezeu, trebuie să lăsăm primele principii şi să mergem spre perfecţiune „înţărcaţi” şi „luaţi de la sân”. Evr. 6:1; Isa. 28:9.((144))Deşi metodele Şcolii Duminicale au fost de curând îmbunătăţite considerabil, ele încă lasă mult de dorit. În acestea sunt cuprinşi unii dintre cei mai buni din poporul Domnului — care, doritori să-L servească pe Învăţător, sunt mai mult sau mai puţin nedumeriţi de priveliştea numărului şi aparenţei „lucrării pentru Domnul”. Ceva bine se realizează, admitem, dar acesta îşi are dezavantajele lui. Cei serioşi sunt împiedicaţi de la datoria şi progresul personal, în realizarea a ceea ce Dumnezeu le-a încredinţat părinţilor, a cărei neglijare este o daună atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Cei imaturi găsesc părţile scurte şi „exerciţiile” mai agreabile decât studiul biblic. Ei sunt făcuţi să simtă că au împlinit o datorie; şi sacrificiul celor câteva momente este răsplătit prin taclalele şi discuţiile sociale care se permit. Celor mici, de asemenea, le plac cel mai mult „exerciţiile”, cântatul, cărţile de povestiri, picnicurile, gustările şi amuzamentele generale; iar ei şi mamele lor se simt bine răsplătiţi pentru efortul de a se îmbrăca, de ocazia oferită astfel ca să-şi arate îmbrăcămintea lor frumoasă. Şi responsabilitatea părintească de instruire religioasă acasă este în foarte mare măsură neglijată în favoarea simulacrului şi maşinăriei Şcolii Duminicale. Şcoala Duminicală a fost în mod potrivit numită creşa bisericii, iar micuţii astfel crescuţi prin alimentarea şi sfatul spiritului lumesc sunt mlădiţele tinere ale acelei recolte bogate de neghină de care este complet năpădit marele Babilon.Oriunde există, ici şi colo, o grupă de studiu biblic pentru adulţi, şi învăţătorul este destul de sincer şi independent încât să lase lecţia prescrisă şi să urmărească subiecte mai importante, dând libertate ca adevărul să fie adus în faţă, fie el favorabil sau nefavorabil crezului sectei, acesta este însemnat ca învăţător periculos de către pastorul sau supraveghetorul înţelept din punct de vedere lumesc. Astfel de învăţători sunt într-adevăr periculoşi pentru sectarism şi foarte curând rămân fără participanţi la adunări. Astfel ((145)) de învăţători şi adevărurile pe care le vor admite pentru investigare sinceră vor tăia degrabă corzile şi vor împrăştia snopii sectari, şi ca atare nu vor mai fi doriţi. Prin urmare, sunt preferaţi alţii care pot susţine ideile celor ce participă la adunare, care îi abat de la „hrana tare” şi îi ţin ca prunci neînţărcaţi, prea slabi ca să poată sta singuri pe picioare şi legaţi de sistemele pe care învaţă să le iubească şi să creadă că ar muri fără ele. Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel oriunde îl conduce. Ioan 8:36; Gal. 5:1.Deşi libertatea individuală exterioară trebuie recunoscută ca niciodată înainte, vedem că în realitate n-a fost niciodată un timp în care legăturile să fie atât de bine strânse, pentru a lega tot grâul şi neghina în mulţi snopi. Niciodată n-a fost un timp când să fi fost aranjamente atât de strânse şi atât de restrictive ca acum în privinţa tuturor libertăţilor personale. Fiecare ceas liber al unui sectar zelos este umplut de una din multele adunări sau proiecte, astfel încât să nu poată avea deloc timp pentru gândire şi studiu biblic nestânjenit. Scopul principal al acestor adunări, distracţii etc. este creşterea şi puterea sectară; iar efectul este robia menţionată, atât de păgubitoare dezvoltării adevărate a copilului consacrat al lui Dumnezeu, a grâului. Aceste legături se întăresc, aşa cum sugerează profetul (Isa. 28:22). Ceva grâu şi multă neghină alcătuiesc aceşti snopi, din care zilnic devine tot mai greu a se elibera.Din cele ce am văzut despre cantitatea mică de grâu cu adevărat consacrat şi marea masă a „mărturisirii botezate” (cum a descris expresiv un episcop metodist clasa neghinei), este evident că arderea neghinei va fi un eveniment extraordinar. Este o greşeală însă, pe care mulţi o fac, a presupune că arderea neghinei într-un cuptor de foc unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 13:42) se referă fie ((146)) la un foc literal, fie la un necaz de după viaţa actuală. Întreaga pildă aparţine veacului actual. Nu numai că focul acesta este un simbol, precum sunt şi grâul şi neghina, ci el simbolizează distrugerea neghinei în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac şi din care clasei grâului i se promite scăpare (Mal. 3:17; Luca 21:36). Marele cuptor de foc simbolizează „marele timp de necaz” care vine, la sfârşitul acestui seceriş, peste clasa nevrednică a neghinei din „Creştinătate”.Nici nimicirea neghinei nu înseamnă distrugerea, actuală sau viitoare, a tuturor indivizilor care compun clasa neghinei. Înseamnă mai degrabă o distrugere a pretenţiilor false ale acestei clase. Pretenţia sau declaraţia lor este că sunt creştini, în timp ce sunt încă copii ai acestei lumi. Când vor fi arşi sau nimiciţi ca neghină, ei vor fi recunoscuţi în adevăratul lor caracter — ca membri ai lumii, şi nu-i vor mai imita pe creştini, ca membri nominali ai Bisericii lui Cristos.Domnul nostru arată că El a semănat sămânţa bună a Împărăţiei, adevărul, din care răsare toată clasa grâului adevărat, conceput de spiritul adevărului. După aceea, în timpul nopţii, în veacurile întunecate, Satan a semănat neghină. Fără îndoială neghina a fost semănată în acelaşi fel ca şi grâul. Ea este rodul erorilor. Am văzut cât de grav au fost pângărite Sfântul Locaş şi oştirea de către marele adversar şi de către servitorii săi orbiţi, şi cum vasele scumpe (doctrinele) au fost profanate şi aplicate greşit de către papalitate; şi aceasta nu este decât o altă prezentare a aceluiaşi lucru. Doctrinele false au conceput ţeluri şi ambiţii false în ţarina de grâu a Domnului, şi au condus pe mulţi spre slujire lui Satan, să semene erori de doctrină şi practică ce au dat naştere la neghină din belşug.Ţarina arată frumoasă şi înfloritoare pentru mulţi, când sunt număraţi cu sutele de milioane. Dar în realitate proporţia de grâu este foarte mică şi ar fi fost cu mult mai ((147)) bine pentru grâu, care a fost înăbuşit şi în mare măsură împiedicat în dezvoltare de către neghină, dacă neghina cu spirit lumesc n-ar fi fost în Biserică, ci la locul ei în lume, lăsând în ţarină „turma mică” consacrată, singurii reprezentanţi ai spiritului şi doctrinei lui Cristos. Atunci deosebirea dintre Biserică şi lume ar fi foarte pronunţată, şi creşterea ei, deşi aparent mai puţin rapidă, ar fi fost sănătoasă. Marele succes aparent, manifestat prin număr, bogăţie şi poziţie socială, cu care mulţi se laudă atât de mult, este în realitate o mare pagubă şi nu este în nici un sens o binecuvântare nici pentru Biserică nici pentru lume.Când examinăm acest subiect, găsim că mulţi care sunt neghină nu prea sunt vinovaţi pentru poziţia lor falsă ca imitaţie a grâului. Mulţi dintre ei nici nu ştiu că neghina nu este adevărata Biserică; fiindcă ei consideră turma mică de grâu consacrat ca extremişti şi fanatici. Şi, când sunt comparaţi cu mulţimea de neghină, Domnul şi apostolii şi tot grâul cu siguranţă par să fie extremişti şi fanatici, dacă majoritatea, neghina, este de partea cea bună.Neghina a fost atât de mult şi des asigurată că sunt creştini — că toţi sunt creştini cu excepţia evreilor, a necredincioşilor şi a păgânilor — încât nu prea s-ar putea aştepta de la ei să ştie altfel. Doctrine false îi asigură că sunt doar două clase şi că toţi cei care scapă de chinul veşnic vor fi comoştenitori cu Cristos. Orice discurs funerar, exceptând cazurile celor groaznic de degradaţi şi a celor în mod făţiş răi şi imorali, îi asigură pe prieteni de pacea, bucuria şi gloria cerească a celui decedat; şi pentru a dovedi aceasta, se citează pasaje din Scripturi, care, din context, ar trebui văzute că se aplică numai celor deplin consacraţi, sfinţilor.Înclinaţi în mod natural să se mustre, să nege în mod conştient că sunt sfinţi şi să respingă bogatele promisiuni ale Scripturilor pentru aceştia, ei sunt convinşi să le pretindă pentru ei înşişi de către tovarăşii lor neghină, atât de la amvoane cât şi din strane, care nu sunt mai bine informaţi ((148)) decât ei. În mod conştient ei simt — ba chiar sunt siguri — că n-au făcut nimic care să merite pe drept chinul veşnic; şi credinţa lor în doctrinele false ale „Creştinătăţii” îi conduce la speranţa şi la pretenţia că ei şi toţi oamenii morali sunt membri ai Bisericii căreia îi aparţin toate făgăduinţele bogate. Astfel ei sunt neghină în virtutea doctrinelor false, şi nu numai că ei înşişi ocupă o poziţie falsă, ci şi denaturează adevăratul standard înalt al sfinţeniei. Sub înşelarea erorii, ei nutresc un sentiment de siguranţă şi satisfacţie; căci, măsurându-se pe ei şi vieţile lor cu cele ale majorităţii din biserica nominală şi ale prietenilor lor decedaţi ale căror elogii funerare le-au ascultat, ei se consideră că sunt cel puţin la mijloc — şi chiar mai consecvenţi decât mulţi care se declară în mod lăudăros. Totuşi ei sunt conştienţi că n-au făcut niciodată o consacrare reală a inimii şi a vieţii, a timpului şi a mijloacelor, a talentelor şi a ocaziilor, pentru Dumnezeu şi pentru serviciul Său.Dar, după cum clasa „pleavă” a naţiunii evreieşti a fost mistuită la încheierea acelui seceriş (Luca 3:17), tot aşa această clasă „neghină” va fi mistuită în acest seceriş. După cum pleava a încetat să mai aibă vreo pretenţie la favoare divină ca Împărăţia triumfătoare a lui Dumnezeu, înainte ca acel seceriş să se încheie în marele foc al luptei religioase şi politice care a mistuit acel sistem, tot aşa va fi şi cu clasa neghină a aşa-zisei „Creştinătăţi”. Vor fi mistuiţi; vor înceta să fie neghină; vor înceta să se înşele pe ei înşişi sau pe alţii; vor înceta să-şi aplice făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care aparţin numai sfinţilor învingători; şi, când diferitele lor împărăţii aşa-zise creştine şi diferitele lor organizaţii religioase, sfâşiate de neînţelegerile pricinuite de lumina crescândă a adevărului, vor fi mistuite în focul deja aprins, „focul geloziei” lui Dumnezeu (marele timp de necaz cu care se va sfârşi acest veac (Ţef. 3:8), ei vor ((149)) înceta să pretindă pentru sistemele lor lumeşti numele de „Creştinătate”.După ce spune despre arderea neghinei, pilda declară mai departe: „Atunci cei drepţi [grâul] vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. (Ce dovadă mai bună decât aceasta am putea avea, că adevărata Biserică nu este încă stabilită în putere ca Împărăţie a lui Dumnezeu, şi că nu va fi înălţată astfel până când se va sfârşi acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii (Cristos Isus fiind întotdeauna gloria centrală a lui) va răsări cu vindecare în razele sale, să binecuvânteze, să restaureze, să purifice şi să dezinfecteze de păcat şi de eroare întreaga omenire; incorigibilii fiind nimiciţi în moartea a doua.Să nu fie uitat faptul că în secerişul iudeu tipic, israeliţii cu adevărat, precum şi israeliţii imitaţie, au constituit Casa Evreiască sau Trupească a lui Israel; că numai israeliţii cu adevărat au fost selectaţi şi adunaţi în grânarul evanghelic, şi onoraţi cu adevărurile aparţinând Veacului Evanghelic; şi că ceilalţi din acea naţiune („pleava”) n-au fost nimiciţi fizic (deşi desigur s-au pierdut multe vieţi în necazul lor), ci au fost îndepărtaţi de la toate favorurile Împărăţiei în care s-au încrezut şi cu care s-au lăudat înainte. Apoi trasaţi paralela şi perechea acesteia, în tratamentul aplicat „neghinei” în timpul arzător de acum.Domnul nu numai că ne-a arătat ce să aşteptăm în acest „seceriş” şi partea noastră în el, atât prin aceea că suntem separaţi noi înşine cât şi ca „secerători” în folosirea secerii adevărului pentru a ajuta pe alţii spre libertate în Cristos şi în separare de sistemele şi cătuşele omeneşti false, ci pentru a ne face de două ori mai siguri că avem dreptate şi că timpul de despărţire al secerişului a sosit, El ne-a dat dovezi chiar despre anul în care a început lucrarea secerişului, despre lungimea lui şi când se va încheia. Acestea, examinate deja, arată că încheierea anului 1874 a ((150)) marcat începutul, după cum încheierea anului 1914 va marca sfârşitul acestor 40 de ani de seceriş, în timp ce toate detaliile ordinii şi lucrării acestui seceriş au fost înfăţişate în cel al Veacului Iudeu, tipul său. Vom examina acum unele dintre aspectele însemnate ale timpului acelui seceriş tipic şi vom observa lecţiile pe care acestea le învaţă, care sunt aplicabile acum şi pe care Domnul în mod evident le-a destinat pentru acest scop, aşa încât să nu fim în îndoială ori în nesiguranţă, ci să putem şti despre planul Său şi să putem acţiona în consecinţă, cu putere, în calitate de colaboratori ai Săi în ducerea la îndeplinire a voinţei Sale revelate.Toate aspectele timpului legate de secerişul iudaic (deşi uneori legate în mod indirect de cei credincioşi), au avut legătura lor directă cu marea masă nominală şi au marcat perioade ale încercării, respingerii, răsturnării şi nimicirii lor ca sistem sau biserică-naţiune. Astfel Domnul, ca Mire şi Secerător, n-a venit (29 d. Cr.) numai la israeliţii cu adevărat, ci la toată mulţimea (Ioan 1:11). Desfăşurarea lucrării de seceriş a dezvăluit faptul că boabele de grâu copt potrivite pentru grânar (dispensaţia evanghelică) au fost puţine, iar marea masă a fost grâu numai în aparenţă — în realitate numai „pleavă”, lipsită în interior de adevăratele principii ale grâului. Când, după trei ani şi jumătate (33 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a luat funcţia de Împărat şi a permis (ceea ce înainte refuzase — Ioan 6:15) ca poporul să-L urce călare pe un asin şi să-L salute ca Împărat, aceasta a marcat în acest seceriş Evanghelic antitipic un punct mai important decât acela din tip. Paralela la aceasta, după cum am văzut, indică spre 1874 ca fiind timpul prezenţei a doua a Domnului nostru în calitate de Mire şi Secerător, şi spre aprilie 1878 ca fiind timpul când El a început să-Şi exercite funcţia de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor chiar în fapt — de data aceasta un Împărat spiritual, prezent cu toată puterea, chiar dacă invizibil pentru oameni.Faptele Domnului nostru, în timp ce atunci a acţionat tipic pentru câteva ore ca Împărat al lui Israel, au o ((151)) semnificaţie adâncă pentru noi, indicând fără îndoială şi preumbrind ce trebuie aşteptat acum. Ceea ce L-au văzut oamenii făcând atunci, cum ar fi intrarea călare pe un asin în Ierusalim ca împărat şi scoaterea cu biciul afară din templu a schimbătorilor de bani, recunoaştem ca tipic — făcându-se acum pe o scară mai largă, deşi Împăratul şi biciul din corzi şi proclamarea autorităţii împărăteşti se manifestă acum într-un mod foarte diferit şi numai pentru ochiul credinţei. Dar tipul iudaic serveşte să atragă atenţia asupra acestei împliniri, pe care altfel n-am putea-o aprecia. Prima lucrare a Împăratului tipic a fost să respingă întreaga naţiune-biserică a lui Israel ca nevrednică să fie Împărăţia Sa, sau să mai fie tratată ca moştenirea Sa specială. Acest lucru a fost exprimat astfel: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie”. Mat. 23:37-39.Aceasta, când este aplicată la secerişul actual, învaţă că aşa cum în anul 33 d. Cr. Israelul tipic, după ce a fost recunoscut ca poporul lui Dumnezeu timp de 1845 de ani prin favoruri, disciplinări etc., a fost lepădat, respins de Împărat, pentru că a fost găsit nevrednic, după o încercare şi o inspectare timp de trei ani şi jumătate, tot aşa, în secerişul actual, după o perioadă asemănătoare de trei ani şi jumătate de inspectare, şi la sfârşitul unei perioade asemănătoare de 1845 de ani de favoare şi disciplinare, Creştinătatea nominală avea să fie respinsă de către Împărat ca nemaifiind vrednică să primească alte favoruri de la El, sau să fie recunoscută de El în vreun fel. vDar, după cum respingerea Israelului Trupesc nominal n-a implicat respingerea individuală a nici unui „israelit cu adevărat” în care nu era vicleşug, ci mai degrabă o favoare încă şi mai mare pentru aceştia (care au fost eliberaţi de „călăuzele oarbe” şi învăţaţi mai direct şi mai desăvârşit prin noile canale spirituale — apostolii), tot aşa acum trebuie ((152)) să ne aşteptăm la acelaşi lucru. Favorurile spirituale revărsate înainte asupra mulţimii nominale aparţin de acum înainte numai celor credincioşi şi ascultători. De acum înainte lumina, pe măsură ce devine cuvenită, şi „hrana la timp” pentru casa credinţei, trebuie aşteptate, nu prin canalele dinainte, în nici o măsură, ci prin indivizi credincioşi din afara sistemelor căzute, respinse.În timpul slujirii Sale şi până la timpul când, ca Împărat, a lepădat sistemul iudaic, Domnul nostru i-a recunoscut pe cărturari şi pe farisei ca instructori legitimi ai poporului, deşi adesea i-a mustrat ca făţarnici care înşelau poporul. Acest lucru este evident din cuvintele Domnului (Mat. 23:2, 3) — „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le”. Deci, tot aşa, pentru un timp marii conducători religioşi ai Creştinătăţii nominale în sinoade, conferinţe, concilii etc., într-o anumită măsură au şezut pe scaunul lui Cristos ca instructori ai poporului, după cum Sinedriul evreiesc ocupa odată scaunul lui Moise. Dar aşa cum după 33 d. Cr. cărturarii şi fariseii n-au mai fost recunoscuţi de Domnul în vreun sens, iar adevăraţii israeliţi n-au mai fost instruiţi de aceştia, ci de Dumnezeu Însuşi, prin alte instrumente mai umile, fără titluri şi mai vrednice, care au fost ridicate din mijlocul poporului şi au fost învăţate în mod special de Dumnezeu, tot aşa trebuie să ne aşteptăm şi chiar găsim aici, în acest seceriş paralel.Preluarea funcţiei împărăteşti de către Domnul nostru în 33 d. Cr. şi primul Său act oficial în respingerea bisericii naţionale a Israelului trupesc, luate în legătură cu toate paralelele izbitoare ale celor două veacuri, indică foarte clar că la punctul în timp paralel din secerişul actual, adică 1878, Babilonul mistic, altfel numit Creştinătate, antitipul iudaismului, a fost îndepărtat şi atunci a ieşit mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Apoc. 18:2.((153))Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise să vină asupra Babilonului mistic, au fost preumbrite prin marele necaz şi prin nimicirea naţională care au venit asupra Israelului trupesc şi care s-au sfârşit cu completa răsturnare a acelei naţiuni în 70 d. Cr. Şi perioada căderii corespunde de asemenea; căci de la timpul când Domnul nostru a zis „Vi se lasă casa pustie”, 33 d. Cr., până la 70 d. Cr., au fost 36 de ani şi jumătate; şi tot aşa, de la 1878 d. Cr. până la sfârşitul lui 1914 d. Cr. sunt 36 de ani şi jumătate. Şi odată cu sfârşitul lui 1914 d. Cr., ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ceea ce oamenii numesc Creştinătate îşi va fi sfârşit existenţa, după cum s-a arătat deja din profeţie.Iudaismul a fost un tip stabilit divin al Împărăţiei Milenare a lui Cristos care va controla şi va regla toate lucrurile; de aceea iudaismul a fost propriu-zis o uniune a bisericii şi statului — a guvernului religios şi civil. Dar, aşa cum am arătat deja, Biserica evanghelică nu trebuia în nici un sens să fie asociată cu guvernul lumii sau să aibă ceva de-a face cu el, până când Domnul ei, Împăratul împăraţilor vine, preia controlul şi o înalţă ca mireasa Lui pentru a lua parte la acea domnie a dreptăţii. Neglijând cuvintele Domnului şi urmând înţelepciunea, teoriile şi planurile omeneşti, marele sistem numit Creştinătate, care cuprinde toate guvernele şi crezurile care declară că sunt ale lui Cristos (dar sunt o contrafacere mizerabilă a adevăratei Împărăţii a lui Cristos), a fost organizat înainte de vreme, fără Domnul şi din elemente cu totul nepotrivite. Căderea Babilonului ca sistem biserică-stat nepotrivit şi scoaterea afară a grâului vrednic, prin urmare, pot fi şi sunt bine ilustrate prin căderea iudaismului.Numele Babilon a însemnat iniţial poarta lui Dumnezeu; dar după aceea a ajuns să însemne, în derâdere, amestec sau confuzie. În cartea Apocalipsei, acest nume este aplicat în mod specific la biserica nominală care a devenit din poarta spre glorie o poartă spre eroare şi confuzie, un amestec ((154)) mizerabil, compus în principal din neghină, făţarnici — o masă confuză de declaraţie lumească în care sunt îngropate mărgăritarele Domnului şi este ascunsă adevărata lor frumuseţe şi strălucire. În profeţia simbolică, termenul Babilon este aplicat uneori numai la Biserica Romei, numită „Babilonul cel mare, mama prostituatelor”. Numele s-a putut aplica numai la ea timp de secole, atâta vreme cât ea a fost singurul sistem amestecat şi n-a tolerat pe alţii; dar alte sisteme eclesiastice, nu atât de mari ca „mama” şi nu atât de rele, nici atât de radical greşite, au răsărit din el prin diferite reforme încercate dar nereuşite. Erorile, neghina şi lumescul predominând de asemenea în ele, numele Babilon este folosit ca un nume general sau de familie pentru toate sistemele creştine nominale, iar acum include nu numai Biserica Romei, ci toate sectele protestante; căci, deoarece papalitatea este numită sistemul mamă, trebuie să privim diferitele sisteme protestante care au provenit din ea ca fiice — un fapt admis în mod foarte general de către protestanţi, şi uneori cu mândrie.Înainte de timpul secerişului, mulţi din poporul lui Dumnezeu care erau în marele Babilon au descoperit că adevăratul lui caracter predominant era în mod grosolan anticreştin (mai ales waldenzii, huguenoţii şi reformatorii din secolul al şaisprezecelea); şi, atrăgând atenţia asupra faptului, ei s-au separat de sistemul mamă şi au dus şi pe alţii cu ei, dintre care mulţi erau neghină, după cum prezisese profetul spunând: „Mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie” (Dan. 11:34). Aici au fost separările furtunilor politico-doctrinare dinaintea timpului de seceriş. Printre aceştia neghina, predominând încă, a format alte sisteme babilonice, deşi mai puţin supărătoare.Astfel grâul, deşi din când în când s-a străduit să se elibereze de spiritul rău al neghinei (şi în special de erorile mai grosolane care au nutrit şi au produs neghina), şi deşi binecuvântat de aceste eforturi, acesta era încă sub influenţa ((155)) celei din urmă, încă amestecat cu o largă predominare a elementului neghină. Dar de dragul grâului favoarea lui Dumnezeu s-a extins chiar şi asupra acestor mănunchiuri amestecate sau sisteme babilonice; şi acele sisteme n-au fost complet şi definitiv respinse din orice favoare şi condamnate la distrugere rapidă, iar poporul lui Dumnezeu chemat afară din ele în mod explicit şi imperativ, până când a venit timpul lui Dumnezeu pentru efectuarea unei separări complete şi finale — în timpul secerişului, 1878. Chiar la începutul veacului, poporul lui Dumnezeu a fost prevenit împotriva înşelărilor lui Anticrist şi a fost învăţat să stea separat de el; şi totuşi, pentru încercarea şi probarea lor, li s-a permis să fie într-o măsură înşelaţi de el şi mai mult sau mai puţin amestecaţi cu el. Fiecare trezire la o înţelegere a principiilor, doctrinelor şi faptelor necreştine, care a dus la măsuri reformatoare, a încercat şi a probat clasa grâului şi a ajutat la purificarea lui, tot mai mult, de contaminările din partea lui Anticrist. Dar această ultimă încercare şi chemare clară, însoţită de respingerea completă a acelor sisteme, ca să nu mai primească favoare divină (aşa cum o primiseră înainte, de dragul grâului din ele) este ca să facă separarea finală a clasei grâului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Adevărurile pe care înainte le-au avut acele sisteme se îndepărtează acum rapid de la ele, fiind înlocuite de teoriile oamenilor, subversive pentru fiecare element al adevărului divin; iar evlavia vitală şi pietatea sunt rapid înlocuite cu iubirea plăcerilor şi cu spiritul lumii.Odată cu declaraţia că Babilonul a căzut, vine şi porunca către tot poporul Domnului care este încă în el să iasă — „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: «Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei»” (Apoc. 18:4). Expresia „A căzut Babilonul cel mare! … Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, marchează clar două idei care trebuie reţinute distinct. Ea arată că odată Babilonul nu era căzut din ((156)) favoarea divină; că un timp a menţinut o măsură de favoare, în ciuda caracterului amestecat al lui; că, oricât de mare era măsura de eroare pe care a deţinut-o şi oricât de puţin din spiritul lui Cristos a manifestat, el n-a fost complet respins din favoarea lui Dumnezeu până la timpul de separare din seceriş. Ea arată că peste Babilon trebuie să vină cândva o respingere bruscă şi completă, când toată favoarea va înceta definitiv şi când va urma judecata — chiar o astfel de respingere cum am arătat şi-a avut timpul în 1878. De asemenea arată că la timpul respingerii Babilonului mulţi din poporul Domnului vor fi în Babilon şi asociaţi cu el; căci după respingerea sau după căderea Babilonului din favoare, aceştia sunt chemaţi — „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”.Contrastul dintre multele mişcări de reformă treptată din cei patru sute de ani trecuţi şi această separare finală, completă, trebuie să fie clar discernut: acelea au fost încercări permise de a reforma Babilonul, în timp ce aceasta recunoaşte că este în afara oricărei speranţe de reformă — „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul; popoarele au băut din vinul lui; de aceea popoarele au devenit nebune [îmbătate de erorile lui]. Deodată Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi balsam pentru durerea lui, dacă aşa poate să se vindece! «Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vinedcat. Părăsiţi-l şi hai fiecare în ţara noastră [la adevărata Biserică, sau la lume, după cum ar putea fi cazul, potrivit cu ceea ce se dovedeşte fiecare a fi, dintre grâu sau dintre neghină], căci pedeapa lui a ajuns până la ceruri»”. Ier. 51:7-9. Compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2, 3, 5, 19.Babilonul nevindecat este acum condamnat la nimicire: întregul sistem — sistemul sistemelor — este respins şi toţi cei din poporul lui Dumnezeu care nu sunt în armonie cu doctrinele şi practicile lui false sunt acum chemaţi să ((157)) se separe de el. Profetul dă motivul acestei condamnări la respingere şi neputinţa unora de a-l înţelege, spunând:„Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului! [Ei nu recunosc faptul că trebuie să vină un timp al secerişului de separare deplină şi completă a grâului de pleavă şi de neghină. În aceasta ei arată mai puţin discernământ decât păsările migratoare.] Cum puteţi voi să ziceţi: «Suntem înţelepţi şi legea Domnului este cu noi» [când voi nu puteţi discerne timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie cuvenită atunci]? «Iată, pana mincinoasă a cărturarilor a lucrat negreşit înşelăciune [pentru că cuvântul Domnului prin profeţii şi apostolii Săi este zădărnicit şi pus la o parte fără să i se dea atenţie, iar crezurile formate în „veacurile întunecate” sunt lămpile fără lumină ale celor care umblă în întuneric]. Înţelepţii[?] [învăţaţii] sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi [de eşecul intrigilor lor umane îndrăgite], sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului; şi ce înţelepciune este în ei [acum]? [Compară cu Isaia 29:10.] De aceea, pe soţiile [bisericile] lor le voi da altora şi ogoarele lor [de lucru] celor care le vor stăpâni. Căci, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig urât, de la proroc [orator] până la preot [slujitor], toţi înşeală! [Compară cu Isaia 56:10-12; 28:14-20.] Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu [Sionul nominal — Babilonul], zicând: «Pace! Pace!» când pace nu este [când tot organismul lui este bolnav şi are nevoie de curăţire amănunţită cu medicamentul Cuvântului lui Dumnezeu — adevărul]. S-au ruşinat ei că au înfăptuit urâciuni? Ei nu roşesc deloc şi nu ştiu de ruşine; de aceea, [învăţătorii] vor cădea împreună cu cei care cad şi vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi [când vor fi examinaţi — în „seceriş”], zice Domnul. «Îi voi înlătura cu totul», zice ((158)) Domnul. «Nu vor mai fi struguri în vie, nici smochine în smochin şi frunzele se vor veşteji. Le voi da [toate favorurile şi privilegiile divine] celor care vor trece peste ele».” Ier. 8:7-13.Versetul următor arată că mulţi din cei respinşi îşi vor da seama de strâmtorările care vin, totuşi vor fi orbi în privinţa cauzelor reale ale lor. Ei vor zice: să ne unim şi să ne stabilim în cetăţile (guvernele) tari, şi să păstrăm tăcerea.Cumva ei îşi dau seama că nici raţiunea nici Scriptura nu le sprijină doctrinele lor false şi că cea mai înţeleaptă metodă este să păstreze tăcere, în umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia aşa-ziselor guverne creştine. Ei sunt reprezentaţi aici că spun foarte adevărat: „Domnul Dumnezeul nostru ne sorteşte la moarte, ne dă să bem ape otrăvite”. Singura înviorare pe care o pot avea este paharul pe care l-au amestecat (otrava erorilor amare, „învăţăturile demonilor”, amestecate cu apa curată a vieţii, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu). Cei care sunt din Babilon şi care-l iubesc, şi care, prin urmare, nu sunt gata să se supună poruncii „Ieşiţi, din mijlocul ei”, să nu fie forţaţi să bea paharul pe care singuri şi l-au amestecat? Să nu fie forţaţi aceştia să admită falsitatea doctrinelor lor? În mod sigur vor fi: şi vor fi cu totul dezgustaţi de el. Versetul care urmează ne spune despre dezamăgirea aşteptărilor lor, care au fost că învăţăturile lor amare (apă otrăvită) vor converti lumea şi vor aduce Mileniul. Ei spun: „Aşteptam pacea, şi nu este nimic bun; un timp de vindecare, şi iată groaza!” — Boala Sionului nominal se va înrăutăţi rapid de la vremea cercetării şi respingerii lui, când „israeliţii cu adevărat”, ascultând chemarea divină, încep să iasă din sistemele nominale.Unii se întreabă de ce Domnul nu instituie o reformă încă şi mai mare decât oricare din trecut, care s-au dovedit atât de inutile şi cu viaţă atât de scurtă. Ei întreabă: De ce nu toarnă El o binecuvântare peste toate sectele şi să le combine ((159)) într-una singură, sau peste una din ele şi s-o purifice de toate impurităţile, şi să le atragă pe toate celelalte în ea? Dar, întrebăm noi, de ce să nu combine toate împărăţiile pământului într-una singură şi s-o purifice?Ar fi suficient pentru toţi copiii lui Dumnezeu să ştie că nu aceasta este ceea ce ne descoperă El ca planul Său. Şi puţin mai multă gândire, din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu, ne arată lipsa de raţiune a unei astfel de sugestii. Gândiţi-vă la numărul celor din biserica declarată (patru sute de milioane), şi întrebaţi-vă: Câţi dintre aceştia ar pretinde că sunt consacraţi deplin, minte şi corp, Domnului şi slujirii planului Său? Propria voastră observaţie trebuie să vă conducă la concluzia că separarea „grâului” de „neghină” ar lăsa prin îndepărtarea „neghinei” aproape în toate cazurile numai foarte puţini, chiar şi în cele mai mari clădiri bisericeşti sau catedrale.Motivul pentru care nu se încearcă purificarea sistemelor nominale este că nici o curăţire n-ar face masa neconsacrată a „Creştinătăţii” şi organizaţiile ei, civile şi eclesiastice, potrivite pentru lucrarea Domnului, care va fi începută acum pe pământ. În timpul ultimelor optsprezece secole El a ales pe cei cu adevărat consacraţi, cei vrednici, iar acum tot ce mai rămâne de făcut este să aleagă dintre cei în viaţă pe cei din aceeaşi clasă — şi aceştia nu sunt decât puţini — deoarece numai puţini lipsesc pentru a completa numărul preorânduit al membrilor corpului lui Cristos.Motivul pentru lepădarea tuturor organizaţiilor omeneşti şi pentru nereformarea celei care ridică mai puţine obiecţii şi chemarea tuturor celorlalte să intre în ea acum, este arătat de felul în care a tratat Domnul diferitele secte evreieşti în secerişul sau sfârşitul dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi acum, toate au fost respinse, iar „israeliţii cu adevărat” au fost chemaţi afară din toate, la libertate, şi au fost învăţaţi voia şi planul lui Dumnezeu prin diferite vase alese, prin propria alegere a lui Dumnezeu.((160))Ilustrând acest subiect evreilor, Domnul a explicat în două pilde înţelepciunea cursului Său: mai întâi, că un petic dintr-un material nou pe o haină foarte veche numai ar face slăbiciunea hainei mai evidentă, şi prin inegalitatea rezistenţei s-ar rupe mai tare; apoi, vinul cel nou pus în burdufuri vechi, care şi-au pierdut toată elasticitatea, în mod sigur ar face rău, mai degrabă decât bine, căci rezultatul n-ar fi numai să spargă şi să distrugă vechile burdufuri, ci şi să se piardă valorosul vin nou.Noile doctrine ale Domnului nostru au fost vinul cel nou, în timp ce sectele evreieşti au fost burdufurile vechi. Să presupunem că Domnul nostru ar fi intrat într-una din acele secte şi ar fi început o reformă în ea: care ar fi fost rezultatul? Nu poate fi nici o îndoială că noile adevăruri, dacă ar fi fost primite, ar fi distrus complet acea sectă. Puterea organizaţiei ei, zidită în mare măsură pe mândrie sectară şi cimentată prin erori, superstiţii şi tradiţii umane, ar fi fost distrusă imediat, iar doctrinele noi ar fi fost abandonate — şi împiedicate de vechile erori şi tradiţii ale acelei secte, şi făcute răspunzătoare pentru mărturia ei trecută de către lume în general.Pentru acelaşi motiv, acum Domnul, în secerişul actual, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Veacului Milenar, n-o pune ca un petic pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în burdufuri vechi. Mai întâi fiindcă nici unul din ele nu este într-o stare potrivită să fie peticit sau să primească noile doctrine. Apoi, fiindcă noile adevăruri, dacă ar fi primite, ar începe curând să lucreze şi ar dezvolta o putere care ar strica orice sectă, indiferent cât de bine ar fi organizată şi sudată. Dacă ar fi încercate, una după alta, rezultatul ar fi acelaşi, şi la sfârşit vinul cel nou (doctrinele) n-ar mai avea în ce să stea şi să se păstreze.Calea cea mai potrivită şi mai bună a fost cea urmată de Domnul nostru la prima venire. El a făcut o haină complet ((161)) nouă din material nou şi a pus vinul cel nou în burdufuri noi; adică, a chemat pe israeliţii cu adevărat (nesectari) şi le-a încredinţat adevărurile cuvenite atunci. Şi aşa este şi acum: El cheamă pe cei flămânzi după adevăr din Israelul spiritual nominal; şi este potrivit ca aceştia să accepte adevărul în felul propriu al Domnului şi să coopereze cu El din inimă la planul Său, indiferent care sau câte burdufuri vechi sunt lăsate la o parte şi sunt respinse ca nepotrivite să-l conţină. Bucuraţi-vă mai degrabă că sunteţi socotiţi vrednici să vi se mărturisească acest vin nou al adevărului prezent, şi, imediat ce l-aţi verificat, primiţi-l şi acţionaţi conform lui cu bucurie.Cei care la prima venire au aşteptat să afle opinia şi să urmeze conducerea sectarilor proeminenţi, şi care au întrebat, „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau dintre farisei?” n-au primit adevărul, fiindcă erau urmaşi ai oamenilor mai degrabă decât ai lui Dumnezeu; căci sectarii proeminenţi de atunci n-au acceptat învăţătura lui Cristos, şi în aceeaşi clasă au fost întotdeauna, şi sunt încă, cei mai orbi conducători ai orbilor. În loc să accepte adevărul şi să fie binecuvântaţi, ei „cad” în timpul de încercare. Haina veche şi burdufurile vechi sunt aşa de depăşite, încât sunt total inadecvate pentru folosire mai departe.Deoarece Domnul este Cel care cheamă pe poporul Său din Babilon, nu ne putem îndoi că, indiferent care ar putea fi mijloacele Sale pentru a face chemarea, toţi care sunt cu adevărat poporul Său o vor auzi; şi nu numai ascultarea lor va fi încercată prin chemare, ci vor fi încercate şi iubirea lor pentru Babilon şi afinitatea lor pentru erorile lui. Dacă aprobă doctrinele, metodele lui etc., aşa încât să nu fie dispuşi să-l părăsească, ei se vor dovedi nevrednici de adevărul prezent şi vor merita din plăgile care vin peste el. Dar cuvintele chemării arată că poporul adevărat al lui Dumnezeu din Babilon nu trebuie să fie considerat că este ((162)) implicat în păcatele lui de spirit lumesc şi de ignorare a adevărului divin, până la timpul când află că Babilonul este căzut — respins. Atunci, dacă continuă să stea în el, ei sunt consideraţi ca făcând parte din el, în sensul că aprobă faptele şi doctrinele lui greşite, trecute şi actuale, şi vor fi socotiţi părtaşi la păcatele lui şi de aceea merită o parte din pedepsele lui, urgiile care vin peste el. Vezi Apoc. 18:4.Ce tare este expresia „A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Cât este de adevărat că cei mai detestabili din societate caută să poarte o haină a declaraţiei şi ceremonialismului creştin, în unele din diferitele părţi (secte) ale Babilonului. Fiecare principiu şi fiecare doctrină necurată, în vreun fel sau loc, îşi află reprezentarea în el. Şi el este o „închisoare” care ţine în siguranţă nu numai porumbeii smeriţi şi blânzi ai Domnului, ci şi multe păsări necurate şi urâcioase. Oare dintre toţi delincvenţii şi înşelătorii bărbaţilor şi femeilor câţi sunt în mod declarat membri ai Bisericii lui Cristos! şi chiar îşi folosesc declaraţia ca o haină sub care să promoveze planuri rele? Este bine cunoscut că o majoritate dintre cei mai înrăiţi criminali executaţi mor în comuniunea romano-catolică.Babilonul a conţinut atât din cei mai buni cât şi din cei mai răi, atât crema cât şi drojdia din populaţia lumii civilizate. Crema este clasa mică a celor consacraţi cu adevărat, în mod trist amestecaţi cu marea masă a celor doar declaraţi şi cu drojdia celor murdari, criminali; dar în condiţii favorabile clasa cremei va fi separată în secerişul actual, ca pregătire pentru a fi glorificaţi.Ca o ilustraţie a proporţiei de păsări necurate şi urâcioase, din interiorul şi din afara Babilonului, observaţi raportul oficial care urmează, despre starea societăţii într-o parte a câmpului de grâu unde „ortodoxia” s-a lăudat de secole cu calitatea bună şi cu puritatea grâului ei şi cu lipsa neghinei ((163)) ei, şi unde aşa-zisa „Biserică” a fost asociată cu guvernul în întocmirea legilor şi în conducerea poporului:Starea societăţii în Anglia şi înŢara GalilorRaport parlamentar făcut în 1873————Populaţia după declaraţiile privitoare la religieRomano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.500.000Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6.933.935Disidenţi [protestanţi, în afară de episcopali] . . . . . .7.234.158Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7.000.000Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .57.000Numărul total al criminalilor din închisoriRomano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .37.300Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96.600Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.800Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .350Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145.050Criminali la 100.000 de locuitoriRomano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.500Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1.400Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .0Proporţia de criminaliRomano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 la 40Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 72Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 666Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 20.000((164))Cauza acestei condiţii amestecate este declarată: „Toate neamurile au băut din vinul mâniei [spiritul, influenţa] desfrâului ei” — legăturii lumeşti (Apoc. 18:3). Învăţăturile false în privinţa caracterului şi a misiunii Bisericii şi pretenţia că timpul înălţării şi al domniei ei veniseră (şi mai ales după marele avânt de succes primit de ambiţia ei lumească în timpul lui Constantin, când ea a pretins a fi Împărăţia lui Dumnezeu stabilită să domnească în putere şi glorie mare), i-a condus pe mulţi să intre în Babilon, care nu s-ar fi unit niciodată cu el dacă ar fi continuat pe calea îngustă a sacrificiului. Mândria şi ambiţia au dus la acapararea puterii lumeşti de către Biserica timpurie. Pentru a obţine putere erau necesare număr mare şi influenţă lumească. Şi pentru a obţine număr mare, pe care în condiţiile actuale adevărul nu l-ar fi atras niciodată, au fost introduse doctrine false şi în final ele au obţinut ascendenţa asupra tuturor celorlalte; şi până şi adevărurile care mai rămăseseră au fost desfigurate şi distorsionate. Numărul mare a venit, chiar cu sutele de milioane, iar Biserica adevărată, grâul, încă numai o „turmă mică”, a fost ascuns printre milioanele de neghină. Aici, ca oile în mijlocul lupilor răpitori, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu în embrion a suferit violenţă şi cei violenţi au luat-o cu forţa; şi, asemenea Domnului lor, în ai cărui paşi au urmat, ei au fost dispreţuiţi şi respinşi de oameni, oameni ai durerii şi obişnuiţi cu suferinţa.Dar acum, deoarece apar zorile Dimineţii Milenare şi sunt descoperite erorile doctrinare ale nopţii întunecate trecute, iar adevăratele mărgăritare ale adevărului sunt luminate, efectul trebuie să fie, aşa cum s-a intenţionat, să separe complet grâul de neghină. Şi, după cum doctrinele false au produs dezvoltarea nepotrivită, tot aşa, desfăşurarea adevărului în lumina secerişului va produce separarea. Toată neghina şi o parte din grâu sunt însă temători. Lor li se pare că dezagregarea Babilonului ar fi răsturnarea lucrării ((165)) lui Dumnezeu şi eşecul cauzei Lui. Dar nu este aşa: neghina n-a fost niciodată grâu şi Dumnezeu nu Şi-a propus niciodată să o recunoască astfel. El doar a permis, „le-a lăsat” să crească împreună până la seceriş. Poporul Domnului este chemat să iasă afară din „închisoarea” Babilonului, a păsărilor necurate, pentru ca ei să se poată bucura de libertate, precum şi să aibă parte de lumina şi lucrarea secerişului şi să se dovedească a nu fi în armonie cu erorile lui de doctrină şi practică şi astfel să scape de ele şi de răsplata lor — pedepsele care vin peste toţi cei care rămân în el.Pedepsele sau necazurile, preumbrite prin necazurile venite peste casa evreiască respinsă, sunt ilustrate în cartea Apocalipsei prin simboluri atât de cumplite, încât mulţi care o studiază au idei foarte exagerate şi fanteziste asupra acestui subiect, şi de aceea nu sunt pregătiţi pentru realităţile atât de iminente acum. Ei adesea interpretează literal simbolurile şi de aceea nu sunt pregătiţi să le vadă împlinite aşa cum vor fi — prin tulburări religioase, sociale şi politice, controverse, răsturnări, reacţii, revoluţii etc.Dar observaţi aici un alt aspect. Între timpul de când Babilonul este respins, cade din favoare (1878), şi timpul când peste el vin plăgile sau necazurile, este un interval scurt în care toţi cei credincioşi din poporul Domnului trebuie să fie informaţi asupra acestui subiect şi scoşi afară din Babilon. Acest lucru este clar arătat în acelaşi verset; căci de mesajul „a căzut Babilonul” este legată chemarea „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu … primiţi din pedepsele ei [viitoare]!” Acelaşi interval de timp şi aceeaşi lucrare care trebuie să se îndeplinească în el sunt de asemenea menţionate în simbol, în Apoc. 7:3. Mesagerului mâniei i se dă porunca: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea robilor Dumnezeului nostru”. Pecetluirea pe frunţi arată că semnul sau pecetea care va separa şi va deosebi pe robii lui Dumnezeu de robii ((166)) şi susţinătorii Babilonului, va fi o înţelegere mentală a adevărului. Şi aceasta este în armonie cu mărturia lui Daniel: „Nici unul din cei răi [necredincioş] legământului lorş nu va înţelege, dar cei înţelepţi [din poporul tău] vor înţelege” (Dan. 12:10). Astfel clasele trebuie să fie marcate şi separate înainte ca pedepsele să vină peste Babilonul respins, lepădat.Că această cunoştinţă trebuie să fie atât un agent de pecetluire cât şi de separare este clar implicat în versetul analizat înainte; fiindcă mai întâi se face declaraţia „A căzut Babilonul” şi că asupra lui vin anumite plăgi sau pedepse, înainte de a se aştepta ca poporul Domnului să se supună poruncii „Ieşiţi din mijlocul ei”, bazat pe acea cunoştinţă. Într-adevăr, ştim că toţi trebuie să fie bine pecetluiţi cu „pecetea pe fruntea” lor — să fie informaţi în mod inteligent — în privinţa planului lui Dumnezeu, înainte de a putea aprecia sau asculta de porunca aceasta.Şi nu este oare evident că tocmai această lucrare de pecetluire a servitorilor lui Dumnezeu se desfăşoară acum? Nu suntem noi oare pecetluiţi pe frunte, şi aceasta, de asemenea, chiar la timpul potrivit? Nu suntem noi oare conduşi, pas cu pas, ca de însăşi mâna Domnului — prin Cuvântul Său — la o apreciere a adevărului şi a lucrurilor în general din punctul Său de vedere — schimbându-ne opiniile anterioare scoase din alte surse, asupra multor subiecte? Nu este oare adevărat că diferitele diviziuni sau secte ale Babilonului n-au fost canalele prin care ne-a venit această pecetluire, ci mai degrabă ele au fost piedici care au împiedicat realizarea ei mai grabnică? Şi nu vedem noi oare caracterul potrivit al ei, precum şi al declaraţiei Domnului, că în seceriş trebuie să aibă loc o separare a grâului şi a neghinei? Şi nu vedem noi oare că planul Lui este să descopere credincioşilor Săi faptele, iar apoi să aştepte ca ei să-şi arate armonia de inimă cu acel plan prin supunere promptă? Ce dacă a asculta şi a ieşi ne obligă să lăsăm în ((167)) urmă lauda oamenilor, sau un salariu confortabil, sau o casă parohială, sau ajutoare financiare în afaceri, sau liniştea casnică, şi câte altele? — totuşi să nu ne temem. Cel care ne spune „Vino!” este acelaşi care i-a spus lui Petru „Vino!” când a umblat pe mare. Petru, ascultând, s-ar fi scufundat dacă braţul întins al Domnului nu l-ar fi susţinut; şi acelaşi braţ îi sprijină bine pe cei care acum, la porunca Sa, ies afară din Babilon. Nu vă uitaţi la marea agitată a dificultăţilor care se interpun, ci, uitându-vă direct la Domnul, fiţi curajoşi.Porunca este vino, nu pleacă; pentru că ieşind din robia tradiţiilor, a crezurilor, a sistemelor şi a erorilor umane, venim direct la Domnul nostru, să fim învăţăţi şi hrăniţi de El, să fim întăriţi şi desăvârşiţi ca să facem toată plăcerea Lui, şi să stăm în picioare şi să nu cădem odată cu Babilonul.Cuvântul lui Dumnezeu descoperă faptul că biserica nominală, după căderea ei din favoarea Lui şi de a mai fi purtătorul Lui de cuvânt (Apoc. 3:16), se va instala treptat într-o stare de necredinţă, în care Biblia va fi în cele din urmă total ignorată de fapt, deşi reţinută cu numele, şi în care crezurile reale vor fi speculaţiile filosofice de diferite nuanţe. Cei credincioşi pecetluiţi vor scăpa de această cădere; căci ei vor fi „socoţiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla şi să stea în picioare” — să nu cadă, în timpul prezenţei Domnului (Luca 21:36). De fapt, mulţi se instalează deja astfel — reţinând formele de închinare şi credinţa întrun Creator şi într-o viaţă viitoare, dar privindu-le pe acestea în principal prin prisma filosofiilor şi teoriilor lor proprii sau ale altor oameni, şi ignorând Biblia ca învăţător infailibil al scopurilor divine. Aceştia, deşi reţin Bibila, nu cred relatările, în special cea despre Eden şi despre cădere. Reţinând numele lui Isus şi numindu-L Cristosul şi Mântuitorul, ei Îl privesc numai ca un exemplar excelent dar nu infailibil şi resping în întregime jertfa Sa de răscumpărare — crucea Sa. Pretinzând că Paternitatea lui Dumnezeu se extinde la păcătoşi, ei resping atât blestemul cât şi Mijlocitorul.((168))Nu s-a observat în general că la prima venire slujirea Domnului nostru timp de trei ani şi jumătate, până la respingerea naţiunii evreieşti (biserica şi naţiunea fiind una), a fost o încercare sau probare a acelui stat naţional sau sistem în ansamblul lui, mai degrabă decât a membrilor lui individuali. Clasa lui clericală — preoţii, cărturarii şi fariseii — au reprezentat acel sistem în ansamblu. Ei înşişi au pretins că reprezintă iudaismul (Ioan 7:48, 49) şi aşa i-a privit poporul; de aici vine forţa întrebării: A crezut în El vreunul dintre mai-mari sau dintre farisei? Şi Domnul nostru aşa i-a recunoscut: rar a mustrat poporul pentru că nu L-a primit, dar în mod repetat i-a făcut răspunzători pe „călăuzele oarbe” pentru că nici ei n-au vrut să intre în Împărăţie, nici poporului nu i-au permis să intre, care altfel L-ar fi primit pe Isus ca Mesia şi ca Împărat.Efortul constant al Domnului nostru a fost să evite publicitatea — să preîntâmpine ca minunile şi învăţăturile Sale să incite pe oameni, ca nu cumva să-L ia cu forţa şi săL facă împărat (Ioan 6:15); şi totuşi, în mod constant El a adus aceste mărturii sau dovezi ale autorităţii şi calităţii Sale de Mesia în atenţia clerului evreu, până când, încercarea lor ca biserică-naţiune fiind sfârşită, casa lor, sau sistemul lor, a fost respinsă, „lăsată pustie”. Atunci, prin îndrumarea Lui şi sub învăţătura apostolilor, toate eforturile au fost îndreptate spre popor în mod individual; şi, ca atare, organizaţia bisericească şi slujitorii ei au fost cu totul ignoraţi.Ca dovadă că în timpul misiunii Sale şi până când sistemul lor a fost respins, acest sistem a fost reprezentat de învăţători şi de preoţi, să observăm metoda Domnului cu leprosul curăţat, aşa cum este relatată în Matei 8:4. Isus i-a spus: „Vezi să nu spui nimănui; ci du-te şi te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei”. Dovada sau mărturia trebuia să fie ascunsă de popor un timp, dar să fie prompt dată „mai-marilor” lor, care reprezentau biserica evreiască în încercarea care era atunci în desfăşurare.((169))Ar trebui să observăm mai ales obiectivul şi rezultatele încercării bisericii evreieşti ca sistem, datorită legăturii lor tipice cu încercarea actuală a Bisericii Evanghelice, precum şi a relaţiei lor cu tot planul lui Dumnezeu. Ei au declarat, în armonie cu făgăduinţele lui Dumnezeu, că erau pregătiţi pentru viitorul Mesia, că erau poporul pe care El îl va organiza, împuternici, îndruma şi folosi ca „poporul Său”, în binecuvântarea tuturor celorlalte neamuri ale pământului, aducându-le pe toate la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu şi la ocazii de armonie cu legile Sale drepte. Deşi Dumnezeu era conştient prin preştiinţa Sa că Israelul Trupesc va fi nepotrivit pentru locul principal în această mare lucrare, totuşi El le-a dat toate ocaziile şi avantajele ca şi cum ar fi fost în necunoştinţă de rezultate. Între timp El a dezvăluit preştiinţa Sa în declaraţii profetice pe care ei nu le-au putut înţelege, ca nu cumva noi să presupunem că El a experimentat şi a eşuat în procedurile Sale cu poporul Israel.Atâta vreme cât Israelul ca biserică-naţiune a pretins că este pregătit, în aşteptare şi nerăbdător să-şi ducă la îndeplinire partea sa din program, n-a fost decât drept ca el să fie încercat, înainte ca planul lui Dumnezeu să fie pus în aplicare mai departe. Acest plan mai departe a fost ca atunci când sămânţa naturală a lui Avraam se va dovedi, prin încercare, nepotrivită pentru onoarea principală promisă şi căutată, să se facă o alegere sau o selecţie, în timpul Veacului Evanghelic, a persoanelor vrednice de marea onoare de a fi sămânţa lui Avraam făgăduită şi comoştenitori cu Mesia în Împărăţia promisă, care să ridice şi să binecuvânteze toate familiile pământului. Gal. 3:16, 27-29, 14.Cele „şaptezeci de săptămâni” (490 de ani) de favoare divină promisă poporului evreu nu puteau să nu se împlinească; şi ca atare în nici un sens nu puteau neamurile, nici chiar samaritenii, să fie invitate să devină ucenici, sau în vreun sens să fie asociate cu Împărăţia pe care o propovăduiau Cristos şi apostolii (Fapt. 3:26). „Cuvântul lui ((170)) Dumnezeu [invitaţia de a avea parte în Împărăţie] trebuia vestit mai întâi vouă”, a spus Pavel adresându-se evreilor (Fapt. 13:46). „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”; apoi: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, a spus Învăţătorul, trimiţându-şi ucenicii. Mat. 10:5, 6; 15:24.Toată „a şaptezecea săptămână” în mijlocul căreia a murit Cristos — cei şapte ani de la începutul misiunii Domnului nostru până la trimiterea lui Petru să-i predice lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri — a fost rezervată prin aranjamentul lui Dumnezeu pentru încercarea iudaică. Dar în loc să-i probeze în ansamblul lor (ca o biserică-naţiune), în toţi acei şapte ani, acea încercare a fost „grăbită în dreptate” îTrad. lit. nouă, 2001 — n. e.ş — adică, nu spre dezavantajul, ci spre avantajul lor. Fiindcă a fost evident, nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru oameni, că fariseii, preoţii şi cărturarii nu numai că L-au respins, dar mai la urmă L-au urât pe Domnul Isus şi au căutat să-L omoare, de aceea, când a venit timpul să Se ofere în mod public ca Împărat, intrând călare la ei pe asin, când n-a fost primit de reprezentanţii bisericii-naţiune, Împăratul a respins prompt acel sistem, deşi poporul de rând L-a primit cu bucurie şi a insistat asupra recunoaşterii Lui ca Împărat (Marcu 12:37). Astfel Domnul nostru a scurtat acea încercare inutilă pentru ca restul „săptămânii a şaptezecea” să poată fi petrecut în mod special şi exclusiv cu poporul, cu indivizii din acel sistem respins — înainte ca eforturile slujitorilor noii dispensaţii să fie distribuite larg la toate popoarele. Şi aşa a fost; căci Domnul nostru, după învierea Sa, când lea spus ucenicilor că eforturile lor nu mai trebuiau limitate numai la evrei, ci puteau fi extinse la „toate popoarele”, a fost atent să adauge — „începând din Ierusalim” (Luca 24:47). Şi El ştia bine că ideile lor evreieşti îi vor ((171)) împiedica să treacă dincolo de evrei până când El va deschide calea la timpul potrivit — aşa cum a făcut-o la sfârşitul favorii lor, trimiţându-l pe Petru la Corneliu. De atunci, evrei şi neamuri, individual, au avut parte în egală măsură de privilegiile favorii lui Dumnezeu, ambii fiind la fel acceptabili în şi prin Cristos; căci în chemarea actuală „nu este nici o deosebire” în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu — deosebirea nefavorabilă pentru evreu fiind propria sa prejudecată împotriva acceptării, ca dar prin Cristos, a binecuvântărilor oferite odată lui pe condiţia conformării lui reale la litera şi la spiritul deplin al legii lui Dumnezeu, pe care nimenea în starea decăzută n-a putut-o împlini.A „şaptezecea săptămână”, cu toate amănuntele încercării Israelului Trupesc, nu numai că a împlinit scopul încercării acelui sistem, ci de asemenea şi în mod special a furnizat o reprezentare tipică a unei încercări similare a Bisericii Evanghelice nominale sau a Israelului Spiritual, numit „Creştinătate” şi „Babilon”, în timpul celor şapte ani corespunzători, care au început secerişul Veacului Evanghelic — perioada din octombrie 1874 până în octombrie 1881. „Creştinătatea”, „Babilonul”, declară că vede eşecul prototipului ei, Israelul Trupesc, şi pretinde că este adevărata sămânţă spirituală a lui Avraam şi că este pregătită, aşteptând şi fiind nerăbdătoare să convertească lumea păgână, şi să conducă, să înveţe şi să binecuvânteze în dreptate toate naţiunile, întocmai cum a declarat sistemul iudaic. Veacul actual este asemenea celui tipic şi în faptul că atunci conducătorii ajunseseră în general să privească făgăduinţele în privinţa unui Mesia viitor ca expresii figurate; şi numai clasa mai de rând a poporului aştepta un Mesia personal. Atunci cei învăţaţi dintre evrei ignorau un Mesia individual şi aşteptau ca biserica lor naţiune să triumfe asupra altora datorită legilor ei superioare, şi astfel să împlinească tot ceea ce poporul de rând presupunea că se va cere de la un Mesia personal. (Şi aceasta este încă opinia ((172)) învăţătorilor evrei „educaţi”, sau a rabinilor, care interpretează profeţiile mesianice ca fiind aplicabile la biserica lor naţiune, şi nu la o persoană Mântuitor al lumii. Chiar şi profeţiile care se referă la suferinţele lui Cristos le aplică la suferinţele lor ca popor.) Ca să-şi împlinească teoria, ei trimiteau misionari în toată lumea să convertească lumea la Legea lui Moise, aşteptând astfel să ajungă şi să „binecuvânteze toate familiile pământului” fără un Mesia personal. În aşa măsură a fost adevărat lucrul acesta, încât Domnul nostru a remarcat spunând: „Voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit”.Ce asemănătoare cu aceasta este teoria „Creştinătăţii” nominale de astăzi. Oamenii de rând, când li se atrage atenţia asupra faptului că Domnul a promis că va veni din nou, iar apostolii şi profeţii au prezis că Mileniul sau Timpurile Restabilirii vor rezulta de la a doua venire a Domnului (Fapt. 3:19-21), sunt înclinaţi să accepte adevărul şi să se bucure de el, întocmai cum s-a bucurat o clasă asemănătoare la prima venire. Dar astăzi, ca şi cu o mie opt sute de ani în urmă, preoţii de seamă şi conducătorii poporului au o idee mai avansată (?). Ei pretind că promisiunile de binecuvântare milenară, de pace pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni, pot şi trebuie să se întâmple prin eforturile, misiunile lor etc., fără venirea personală a Domnului Isus; şi astfel ei golesc de conţinut făgăduinţele celei de-a doua veniri şi ale Împărăţiei viitoare.Preoţii de seamă şi conducătorii, „clerul” „Creştinătăţii” de astăzi, înşelându-se atât pe ei cât şi poporul, pretind, şi se pare că cred, că eforturile lor misionare sunt tocmai pe punctul de a reuşi, şi că, fără Domnul, ei sunt acum în ajunul introducerii în lume a tuturor binecuvântărilor milenare înfăţişate în Scripturi.Temelia acestei înşelări stă parţial în faptul că creşterea cunoştinţei şi alergarea încoace şi încolo pe Pământ, legate de această „Zi a Pregătirii”, au fost în mod special favorabile ((173)) răspândirii comerţului naţiunilor civilizate şi creşterii consecutive a prosperităţii lumii. Cinstea pentru toate acestea, Babilonul şi-o atribuie cu răceală sieşi, indicând spre aceste avantaje ca fiind rezultate ale influenţelor lui de creştinare şi de stimulare. El indică mândru spre „naţiunea creştină” a Marii Britanii şi spre bogăţia şi prosperitatea ei, ca rezultate ale principiilor sale creştine. Dar care sunt faptele? Fiecare pas de progres pe care l-a făcut acea naţiune sau oricare altă naţiune a fost numai în măsura eforturilor exercitate ca să dea jos jugul asupririi Babilonului. În măsura în care Marea Britanie a dat jos cătuşele opresiunii papale, ea a prosperat; şi în măsura în care a continuat să reţină şi să fie influenţată de doctrinele papale ale unirii bisericii cu statul, ale autorităţii regeşti şi preoţeşti stabilite divin şi ale opresiunii, şi să se supună tiraniei lăcomiei şi egoismului, în acea măsură este încă degradată.Lăcomia după aur şi ambiţia după putere au fost energiile prin care au fost deschise, contra voinţei acestor popoare, porturile ţărilor păgâne pentru comerţul aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru romul şi opiul englez şi german, pentru whiskiul şi tutunul american. Iubirea lui Dumnezeu şi binecuvântarea naţiunilor păgâne nu au nici un loc în aceste eforturi. Aici se află un punct aparent mic al istoriei actuale care ar trebui să pună în uimire conştiinţa aşa-ziselor naţiuni creştine, dacă au conştiinţă. Emirul mahomedan din Nupe, Africa de Vest, a trimis recent următorul mesaj episcopului Crowther, din misiunea nigeriană:„Nu este o chestiune lungă; este despre barasa [rom]. Barasa, barasa, barasa! Ne-a ruinat ţara; a ruinat pe oamenii noştri foarte mult; a înnebunit pe oamenii noştri. Vă cer, Malam Kip, nu uitaţi această scrisoare; fiindcă toţi cerem ca el [Crowther] să le ceară marilor preoţi [comitetului Societăţii de Misiune a Bisericii Anglicane] să-i ceară reginei Angliei [capul Bisercii Anglicane] să oprească aducerea barasei în această ţară.((174))Pentru Dumnezeu şi pentru profet! Pentru Dumnezeu şi pentru profet, mesagerul Lui, el trebuie să ne ajute în această chestiune — a barasei. Spuneţi-i: fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze în lucrarea sa. Acesta este cuvântul din gura lui Malike, emirul din Nupe”.Comentând asupra acestui lucru, un jurnal baptist remarcă: „Acest umil conducător negru arată în scrisoarea sa o preocupare pentru poporul său la care monarhii şi guvernele creştine n-au ajuns încă; căci nici un conducător creştin european şi nici un preşedinte al Statelor Unite n-a făcut încă un astfel de apel pentru poporul său. În toate luările de cuvânt care deschid parlamentul, în toate mesajele prezidenţiale, nu s-a găsit vreodată un astfel de pasaj. Toată ruşinea conducătorilor noştri creştini! Câştigul, blestemata foame după aur este legea negustorilor; şi aceştia sunt îndrăgiţii şi domnii guvernelor”.Apoi, în numele adevărului, întrebăm: de ce să le numim pe acestea guverne creştine? Şi guvernul Statelor Unite nu face excepţie, deşi atâţia stăruie în a-l numi guvern creştin, în timp ce în mod cuvenit el nu recunoaşte titlul nemeritat, chiar dacă este îndemnat să facă astfel de către sectarii zeloşi. Din Boston sunt trimise continuu spre Africa mari încărcături de rom, necontrolate de guvern şi cu permisiunea lui deplină, în timp ce acordă licenţe la zeci de mii să producă şi să vândă propriilor ei cetăţeni îngrozitoarea „apă de foc”, făcută îndoit de dăunătoare şi seducătoare prin aşa-zisa rectificare, adică prin amestecul legalizat cu cele mai rele otrăvuri. Toate acestea, şi încă mai multe, sunt justificate şi apărate de către oamenii de stat şi conducătorii „creştini” ai aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru venit — ca modul cel mai simplu de a colecta de la oameni o parte din cheltuielile necesare guvernului. Desigur că aceasta este prostituţie de cel mai josnic şi mai rău tip. Fiecare om chibzuit trebuie să vadă cât de nelalocul lui este numele creştin când este aplicat chiar şi la cel mai bun dintre guvernele actuale. Încercarea ((175)) de a adapta numele de creştin la caracterul „împărăţiilor lumii acesteia” conduse de „Prinţul lumii acesteia” — Satan — şi cuprinse de „spiritul lumii”, a nedumerit toate inimile cu adevărat creştine, înşelate de această eroare de a presupune că guvernele actuale ale lumii sunt în oarecare sens Împărăţia lui Cristos.Cannon Farrar spune în Contemporary Review:„Vechea rapacitate a comerţului cu sclavi a fost urmată de rapacitatea mai mare şi mai distrugătoare a vânzătorului de băuturi. Părinţii noştri au smuls de pe gâtul Africii un jug de bice; noi am supus rasele autohtone unui jug de scorpioni. Am deschis râurile Africii pentru comerţ, numai să vărsăm în ele râul de foc al alcoolului, nici un râu al infernului nefiind mai înroşit de sânge sau mai blestemat decât acesta. A murit conştiinţa naţiunii?”Răspundem: Nu! Naţiunea n-a fost niciodată creştină şi ca atare n-a avut niciodată o conştiinţă creştină sau un spirit creştin. Cel mai mult ce se poate spune despre aceasta este că lumina de la copiii lui Dumnezeu cu adevărat consacraţi a luminat, a rafinat şi a ruşinat, ducând la o măsură de reformă morală sentimentul public al acelor naţiuni în care ei „strălucesc ca lumini”.În acelaşi fel, un trafic oribil asemănător a fost impus cu forţa asupra Chinei şi Japoniei, împotriva protestului lor serios, de către aceleaşi guverne creştine (?). În 1840 Marea Britanie a început un război cu China, numit „războiul opiului”, ca să oblige guvernul chinez care dorea să-şi protejeze poporul de acel blestem îngrozitor, să admită acel articol. Războiul a avut rezultate favorabile pentru partea diavolului în acea chestiune. Vasele de război britanice au distrus mii de vieţi şi de case şi l-au forţat pe conducătorul chinez păgân să deschidă imperiul pentru moartea mai lentă din cauza opiului — narcoticul Chinei. Venitul net al guvernului Marii Britanii din acest drog, după ce a plătit cheltuieli mari pentru colectarea venitului, se ridica, potrivit ((176)) rapoartelor oficiale publicate în 1872, la peste 37.000.000 de dolari pentru anul precedent. Aceşti 37.000.000 de dolari pe an au fost cauza care a inspirat acel război, tocmai inversul iubirii faţă de binele actual sau viitor al Chinei. Clauza din tratat care asigura protecţie pentru misionarii creştini a fost numai o bucăţică aruncată cu şiretenie ca să împace conştiinţele oamenilor iubitori de dreptate — ca să facă o mare crimă să apară milă făcută cu bunătate. În tratatul de la sfârşitul războiului au fost deschise anumite porturi pentru comerţul britanic şi au urmat tratate asemănătoare şi cu alte naţiuni, şi unele rezultate bune au fost asigurate prin aceasta. Unul dintre acestea a fost deschiderea Chinei spre influenţele civilizatoare. Dar faptul că unii bărbaţi şi femei creştini au ieşit în faţă să înveţe pe oameni unele dintre principiile dreptăţii nu trebuie să fie pus pe seama naţiunii britanice, al cărei obiectiv a fost comerţul, şi care, pentru lăcomia după aur şi nu pentru binele chinezilor sau pentru slava lui Dumnezeu, au dus un război nesfânt şi nejust împotriva unui popor nu atât de iscusit în arta drăcească.Împreună cu alte vicii, „Creştinătatea” le-a învăţat pe naţiuni cele mai rele forme de idolatrie, idolatria eului, a avuţiei şi a puterii, pentru care bărbaţii şi naţiunile declarate creştine sunt dispuşi să se înşele, să se rănească şi chiar să se omoare unii pe alţii. De asemenea le-a învăţat blasfemia şi sacrilegiul în fiecare limbă; căci echipajul fiecărui vapor, din fiecare naţiune declarată creştină, blasfemiază numele lui Cristos. Dar, în timp ce aceasta a fost influenţa aşa-ziselor naţiuni creştine, din mijlocul lor au ieşit şi unii misionari nobili ai crucii, unii servitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, iar alţii mai puţin nobili, servitori ai oamenilor — în total însă numai o mână — să le spună păgânilor despre Cristos şi despre civilizaţia reală.Nu vorbim de misionarii serioşi, ci de funcţionarii sanguinici ai societăţilor misionare de acasă, care nu prea au idee, sau adesea nu au interes real în privinţa situaţiei reale din ţările străine, şi ale căror vederi se bazează în ((177)) principal pe sumele mari colectate şi cheltuite anual, şi care cred că lumea păgână este aproape convertită, iar eforturile lor sunt pe cale să se sfârşească în binecuvântările milenare promise, fără a doua venire a Domnului. Misionarii care au fost în front mărturisesc în general în privinţa marii descurajări, mai puţin atunci când îşi pot stimula speranţa peste orice măsură în privinţa experienţei reale şi a judecăţii sănătoase. Astfel, unul ca acesta, Rev. J. C. R. Ewing, D. D. — care a petrecut nouă ani în lucrarea misionară din India, prezentând recent un discurs în faţa Asociaţiei Tinerilor Creştini din Pittsburgh, Pa., a admis că efectul actual al civilizaţiei şi al efortului misionar nu este numai să zdrobească religiile păgâne, ci şi să desfiinţeze orice credinţă religioasă şi să-i facă pe oameni necredincioşi. Dar speranţa lui puternică este că pasul următor va fi de la Necredinţă la Creştinism — o speranţă neraţională, desigur, după cum dovedeşte cât se poate de sigur toată experienţa de aici din ţările civilizate. Extragem din presa publică rapoarte ale discursurilor lui, după cum urmează:„India datorează mai mult influenţelor directe şi indirecte ale creştinătăţii decât oricărui alt lucru. Ea a făcut mult să zdrobească vechea idee de dumnezei materiali, şi în locul ei să stabilească ideea unui Dumnezeu suprem, unic, pe care o au oamenii din Occident [Europa şi America]. [O declaraţie mai explicită ar fi că ei primesc ideea, comună ateismului, că Natura este unicul şi supremul Dumnezeu.]Printre cei 263.000.000 de oameni din acea ţară sunt 10.000.000 de tineri care vorbesc limba engleză şi sunt instruiţi în ideile occidentale în care suntem instruiţi şi noi. Casta mai înaltă este bine educată în literatura, religia şi ştiinţele care sunt baza educaţiei oamenilor din această ţară. Vechea idee despre un Dumnezeu răzbunător care trebuie împăcat prin numeroase daruri şi multe rugăciuni, a făcut loc spiritului modern al Necredinţei. Oamenii educaţi din Orient nu mai cred în dumnezeii părinţilor lor. Ei i-au abandonat pentru totdeauna şi i-au înlocuit cu învăţăturile ((178)) colonelului Robert G. Ingersoll, ale lui Paine, Voltaire, Bradlaugh şi ale tuturor celorlalţi învăţători atei şi panteişti. Acest veac sceptic va trece curând, şi Occidentul, aşa cum ia dat Indiei ideile ei, îi va da şi religia Dumnezeului creştin.Tinerii din India sunt bine educaţi, observatori fini, inteligenţi, bine informaţi în toate afacerile altor naţiuni pe lângă cele ale lor, şi deşi ar părea ciudat, sunt bine familiarizaţi cu Biblia noastră. Într-adevăr, ei o cunosc atât de bine încât numai cineva bine familiarizat cu învăţăturile şi cu teologia creştină ar putea spera să răspundă cu succes la toate obiecţiile pe care aceşti tineri le prezintă împotriva ei. Ideea populară, că un misionar stă la umbra unui copac şi îi învaţă pe sălbaticii în pieile goale care se adună în jurul lui, este o idee răsuflată. În India misionarul întâlneşte oameni inteligenţi şi educaţi, şi el trebuie să fie bine echipat ca săi influenţeze. Pe lângă faptul că sunt inteligenţi, ei sunt prezentabili, prietenoşi, politicoşi, manieraţi, şi tratează pe toţi străinii cu mare consideraţie şi respect”.Faptele persistente pe care le citează desigur că nu garantează speranţele neraţionale ale acestui domn. Experienţa a dovedit desigur că argumentele de mântuială ale sectarismului, ale cărui erori deformează şi viciază puţinul adevăr pe care-l posedă, arareori face convertiţi din scepticii oneşti sau din cei batjocoritori. Desigur, numai cei orbi nu pot vedea că dacă cei o mie de milioane din păgânism ar fi convertiţi la starea celor patru sute de milioane* din aşa-zisa Creştinătate, ar rămâne o întrebare deschisă, aşa cum a fost în veacul iudeu (Mat. 23:15), aceea dacă ei n-ar fi de două ori mai potriviţi pentru nimicire decât atunci când erau în superstiţiile lor păgâne originare. Desigur, nici o minte sănătoasă n-ar putea pretinde că o convertire la o astfel de stare ca acea din aşa-zisa Creştinătate ar împlini ((179)) descrierea păcii şi bunăvoinţei milenare, prezisă de profeţi şi rezumată pe scurt în rugăciunea Domnului nostru în cuvintele: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Luca 11:2.*Din aceşti 400.000.000, romano şi greco-catolicii împreună pretind 280.000.000, în timp ce protestanţii pretind 120.000.000.Este oare cumva surprinzător că această masă de patru sute de milioane, care în declaraţie constituie Biserica lui Cristos şi care se cheamă Împărăţia Lui — „Creştinătate” — nu este recunoscută de Domnul şi El îi dă un nume mai potrivit, Babilon (amestec, confuzie)? Cu ideile lor despre Împărăţia lui Cristos şi despre modul şi rezultatele întinderii ei în toată lumea, este oare de mirare că nu sunt pregătiţi pentru Împărăţia adevărată şi nu sunt dispuşi să-L primească pe noul Împărat, aşa cum, pentru motive asemănătoare, conducătorii casei tipice n-au fost pregătiţi la prima venire? Nu poate fi nici o îndoială că acei împăraţi, regi şi prinţi care îşi folosesc acum influenţa şi puterea mai cu seamă pentru mărire de sine, şi care echipează şi menţin milioane de oameni înarmaţi ca să-i protejeze şi să-i menţină în extravaganţele lor imperiale şi în poziţiile lor de domni, mai degrabă ar vedea milioane măcelărite şi alte milioane transformate în văduve şi orfani, ca în trecut, decât să se despartă de avantajele lor actuale. Este vreo mirare că aceştia nici nu doresc, nici nu aşteaptă, nici nu cred în felul de Împărăţie promisă în Scripturi? — o Împărăţie în care cei înălţaţi, îngâmfaţi şi mândri vor fi coborâţi, iar cei înjosiţi ridicaţi la nivelul general cuvenit şi intenţionat? Este vreo mirare că toţi cei care sunt în armonie cu orice fel de asuprire, jecmănire sau monopol zdrobitor, prin care ei obţin sau speră să obţină avantaj nejust asupra semenilor, sunt neîncrezători în Împărăţia dreptăţii în care nu se va permite nici o nedreptate sau ilegalitate? În special, ne putem mira că aceştia sunt neîncrezători că Împărăţia este aproape, chiar la uşi?Nu ne putem mira nici că cei mari, preoţii de seamă şi conducătorii „Creştinătăţii”, căutând fiecare să câştige din partea sau secta sa (Isa. 56:11), nu recunosc şi de aceea resping pe Împăratul spiritual prezent acum, aşa cum ((180)) învăţătorii casei trupeşti L-au respins când era prezent în trup. Şi după cum Domnul a respins, a îndepărtat şi a lepădat din favoare, în focul necazului, multe dintre „ramurile fireşti” ale măslinului, păstrând numai pe israeliţii cu adevărat ca ramuri, nu vedem noi oare că în secerişul acestui veac aceeaşi înţelepciune probează şi „ramurile sălbatice” (Rom. 11:21, 22), şi îndepărtează din favoare şi din grăsimea rădăcinii (făgăduinţa avraamică) această masă mare de ramuri declarate ale căror caracter, scopuri şi dispoziţii sunt străine şi sălbatice într-adevăr — foarte diferite de făgăduinţa şi de planul lui Dumnezeu reprezentat prin rădăcină?Nu este straniu că secerişul actual este martorul separării creştinilor adevăraţi de cei doar pretinşi, aşa cum în secerişul iudeu s-a făcut o separare a israeliţilor adevăraţi de cei doar pretinşi. Este numai ceea ce am fi putut aştepta în mod raţional, chiar dacă nu ni s-ar fi dat nici o revelaţie în Cuvântul lui Dumnezeu, arătând faptul respingerii masei, ca Babilon. Compară Romani 11:20-22 cu Apocalipsa 3:16; 18:4.Respingerea Babilonului („Creştinătăţii”) în 1878 a fost respingerea masei celor pretinşi — „oştirea” cum este numită de către Daniel, pentru a o deosebi de clasa Sfântului Locaş sau a Templului. Clasa Sfântului Locaş nu va fi părăsită sau lăsată pustie. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, Sfântul Locaş va fi slăvit; slava Domnului va umple Templul Său, când ultima piatră vie a lui va fi şlefuită, aprobată şi pusă la loc (1 Pet. 2:5, 6). Am văzut cum de-a lungul veacului a existat o astfel de clasă, cum a fost întinată şi vasele (învăţăturile) ei preţioase au fost profanate, şi cum a fost efectuată treptat curăţirea ei de eroare. Această clasă a fost tot timpul Biserica adevărată, chiar dacă sistemele nominale au fost totuşi recunoscute şi folosite într-o măsură. După respingerea sistemelor nominale însă, acum ca şi în secerişul iudeu, numai clasa Bisericii adevărate sau a Sfântului Locaş este recunoscută şi folosită ca purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. ((181)) Caiafa, un preot de seamă al Israelului Trupesc, a fost folosit de Dumnezeu să transmită o lecţie şi o profeţie mare numai cu câteva zile înainte ca sistemul să fie respins. (Vezi Ioan 11:50, 51, 55; 18:14.) Dar în Scripturi n-avem nici o aluzie şi nici un motiv să presupunem că Dumnezeu a folosit vreodată sau a recunoscut acea biserică-naţiune, conducătorii şi reprezentanţii ei, după ce ea a fost respinsă. Şi aceeaşi lecţie trebuie să fie recunoscută aici, în legătură cu Babilonul. El este „vărsat” din gura Domnului; şi nici glasul Mirelui nici al miresei nu va mai fi auzit niciodată în el. Apoc. 18:23.În zadar încearcă unii să pledeze pentru partea lor din Babilon, şi, în timp ce admit corectitudinea generală a portretului profetic, să pretindă că secta lor, sau congregaţia lor anume, este o excepţie de la caracterul general al Babilonului, şi, prin urmare, că Domnul nu-i poate chema să se retragă din el formal şi public, aşa cum i s-au alăturat odată.Să se gândească aceştia că acum suntem în timpul de seceriş al separării, şi să ne amintim motivul expres al Domnului pentru care ne-a chemat afară din Babilon, şi anume, „ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei”. Să ne gândim, de asemenea, de ce Babilonul este numit astfel. Evident din cauza multelor lui erori de doctrină, care, amestecate cu câteva elemente de adevăr divin, fac mare confuzie, şi din cauza societăţii amestecate adunate împreună prin adevărurile şi erorile amestecate. Şi deoarece ei vor reţine erorile cu sacrificiul adevărului, acesta din urmă este făcut fără valoare şi adesea mai rău decât fără sens. Acest păcat, de a ţine şi a învăţa eroarea prin sacrificarea adevărului, este unul de care este vinovată fiecare sectă a Bisericii nominale, fără excepţie. Unde este secta care să vă ajute să cercetaţi cu hărnicie Scripturile, prin care să creşteţi în har şi în cunoştinţa adevărului? Unde este secta care să nu vă împiedice creşterea, atât prin doctrinele cât şi prin uzanţele ((182)) ei? Unde este secta în care să vă puteţi supune cuvintelor Învăţătorului şi să lăsaţi lumina voastră să strălucească? Noi nu cunoaştem nici una.Dacă vreunii dintre copiii lui Dumnezeu din aceste organizaţii nu-şi dau seama de robia lor, este fiindcă ei nu încearcă să-şi folosească libertatea, fiindcă dorm la postul lor de gardă, când ar trebui să fie administratori activi şi paznici credincioşi (1 Tes. 5:5, 6). Să se trezească aceştia şi să încerce să folosească libertatea pe care cred ei că o au; să le arate confraţilor închinători în ce nu corespund crezurile lor cu planul divin, în ce se depărtează de el şi fug în direcţie opusă lui; să le arate cum Isus Cristos prin favoarea lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om; cum acest fapt şi binecuvântările care decurg din el vor fi mărturisite „la timpul potrivit” fiecărui om; cum în aceste „timpuri de înviorare” binecuvântările restabilirii vor curge către toată rasa umană. Să le arate mai departe chemarea de sus a Bisericii Evanghelice, condiţiile stricte ale membrilor acestui corp şi misiunea specială a Veacului Evanghelic, să ia acest „popor pentru Numele Său”, special, care la timpul cuvenit să fie înălţat şi să domnească cu Cristos. Cei care vor încerca astfel săşi folosească libertatea ca să predice vestea bună în sinagogile de astăzi, vor reuşi fie să convertească congregaţii întregi, sau altfel să trezească o furtună de împotrivire. Sigur vă vor arunca afară din sinagogile lor şi vă vor separa de societatea lor, şi vor spune tot felul de rele împotriva voastră, pe nedrept, din pricina lui Cristos. Şi astfel făcând, fără îndoială mulţi vor gândi că fac un serviciu pentru Dumnezeu. Dar, dacă veţi fi astfel credincioşi, veţi fi mângâiaţi cu prisosinţă de făgăduinţele scumpe din Isaia 66:5 şi din Luca 6:22 — „Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, care tremuraţi la cuvântul Lui. Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: «Domnul să fie slăvit [noi facem ((183)) aceasta pentru slava Domnului] şi să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de ruşine!” „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor batjocori şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din cauza Fiului Omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor faţă de proroci.” Dar „Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de bine, fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!”Dacă toţi cei cu care vă închinaţi ca adunare sunt sfinţi — dacă toţi sunt grâu, fără neghină printre ei — aţi întâlnit oameni cât se poate de remarcabili, care vor primi adevărul secerişului cu bucurie. Dar dacă nu, trebuie să aşteptaţi ca adevărul prezent să separe neghina de grâu. Şi mai mult, trebuie să vă faceţi partea în prezentarea chiar a acestor adevăruri care vor face separarea.Dacă vreţi să fiţi unul dintre sfinţii învingători, trebuie să fiţi acum unul dintre „secerătorii” care mânuiesc secera adevărului. Dacă sunteţi credincioşi Domnului, vrednici de adevăr şi vrednici de comoştenire cu El în slavă, vă veţi bucura să aveţi parte cu Secerătorul principal în secerişul actual — nu contează cât de dispuşi puteţi fi din punct de vedere natural să alunecaţi lin prin lume.Dacă există neghină printre grâul din adunarea în care sunteţi membru, aşa cum este întotdeauna cazul, mult va depinde care dintre ele este în majoritate. Dacă predomină grâul, adevărul prezentat înţelept şi iubitor îl va afecta favorabil; şi neghina nu va vrea să stea mult. Dar dacă majoritatea este neghină, aşa cum în general sunt nouă zecimi sau mai mult — efectul celei mai atente şi mai blânde prezentări a adevărului secerişului va fi să trezească amărăciune şi împotrivire puternică; şi, dacă persistaţi în declararea veştilor bune şi în expunerea erorilor de mult stabilite, veţi fi „scoşi afară” curând, pentru binele cauzei sectare, sau vi se vor restrânge libertăţile aşa încât nu veţi ((184)) putea lăsa lumina voastră să strălucească în acea adunare. Atunci datoria voastră este clară: Daţi mărturia voastră iubitoare în privinţa bunătăţii şi înţelepciunii marelui plan al veacurilor al Domnului, şi după ce aţi arătat în mod înţelept şi smerit motivele voastre, retrageţi-vă în mod public de la ei.În diferitele secte ale Babilonului — „Creştinătăţii” — există diferite grade de robie. Unii care s-ar împotrivi cu indignare robiei complete şi absolute a conştiinţei şi a judecăţii individuale, cerută de romano-catolicism, sunt foarte dispuşi să se lege pe ei şi să lege şi pe alţii prin crezurile şi dogmele uneia sau alteia dintre sectele protestante. Este adevărat, lanţurile lor sunt mai uşoare şi mai lungi decât cele ale Romei şi ale Veacurilor Întunecate. Într-o măsură aceasta este bine — reformare cu adevărat — un pas în direcţia bună — spre libertate deplină — spre starea Bisericii din timpurile apostolice. Dar de ce să purtăm cătuşe umane? De ce să ne legăm şi să ne limităm conştiinţa? De ce să nu stăm fermi în libertatea deplină cu care Cristos ne-a făcut liberi? De ce să nu respingem toate eforturile semenilor noştri greşitori de a ne încătuşa conştiinţa şi a ne împiedica investigarea — nu numai eforturile trecutului îndepărtat, ale Veacurilor Întunecate, ci şi eforturile diferiţilor reformatori din trecutul mai recent? De ce să nu hotărâm să fim ca Biserica apostolică — liberi să creştem în cunoştinţă, în har şi iubire, pe măsură ce „timpul potrivit” al Domnului descoperă tot mai deplin planul Său îndurător?Desigur, toţi ştiu că ori de câte ori se alătură uneia dintre aceste organizaţii umane, acceptând Confesiunea ei de Credinţă ca fiind a lor, ei se obligă să creadă nici mai mult nici mai puţin decât exprimă acel crez asupra subiectului. Dacă, în ciuda robiei la care au cedat voluntar vor gândi pentru ei înşişi şi vor primi lumină din alte surse, mai avansată decât lumina de care s-a bucurat secta în care au fost, ei trebuie fie să se dovedească neloiali sectei şi ((185)) legământului lor cu ea, acela de a nu crede nimic contrar Confesiunii ei, fie altfel să dea la o parte cu onestitate şi să respingă Confesiunea pe care au depăşit-o şi să iasă din astfel de sectă. Pentru a face aceasta se cere har şi costă ceva efort, deranjând asocierile plăcute, cum adesea se întâmplă, şi expunând pe căutătorul onest al adevărului la acuzaţiile nechibzuite de a fi „trădător” al sectei sale, un „apostat”, unul „nestabilit” etc. Când unul intră într-o sectă, se presupune că mintea lui este complet predată acelei secte şi de atunci încolo nu mai este a lui. Secta îşi ia sarcina să decidă pentru el ce este adevăr şi ce este eroare, iar el, pentru a fi un membru adevărat, de nădejde, credincios, trebuie să accepte deciziile sectei sale, atât viitoare cât şi trecute, în toate chestiunile religioase, ignorând gândirea sa personală şi evitând investigarea personală, ca nu cumva să crească în cunoştinţă şi să fie pierdut ca membru al acelei secte. Această sclavie a conştiinţei faţă de o sectă şi de un crez este adeseori declarată răspicat, când unul ca acesta declară că „aparţine” unei astfel de secte.Aceste cătuşe ale sectarismului, departe de a fi văzute în mod corect drept cătuşe şi lanţuri, sunt văzute şi purtate ca ornamente, ca semne de respect şi trăsături de caracter. Atât de departe a mers înşelarea, încât mulţi dintre copiii lui Dumnezeu s-ar ruşina să fie cunoscuţi că sunt fără astfel de lanţuri — uşoare sau grele, lungi sau scurte, în libertatea personală acordată. Ei se ruşinează să spună că nu sunt în robia nici unei secte sau crez, ci „aparţin” numai lui Cristos.De aceea vedem uneori câte un copil al lui Dumnezeu onest, flămând după adevăr, înaintând treptat de la o denominaţie la alta, aşa cum un copil trece la şcoală dintr-o clasă în alta. Dacă este în Biserica Romei, când i se deschid ochii iese afară din ea, căzând probabil în vreo ramură a sistemului metodist sau presbiterian. Dacă aici dorinţa lui pentru adevăr nu este cu totul stinsă şi simţurile sale spirituale nu sunt amorţite de spiritul lumii, îl veţi putea ((186)) găsi după câţiva ani într-una din ramurile sistemului baptist; şi dacă el continuă să crească în har, în cunoştinţă şi în iubirea adevărului, şi într-o apreciere a libertăţii cu care Cristos ne face liberi, îl veţi găsi în curând în afara oricărei organizaţii umane, unit numai cu Domnul şi cu sfinţii Săi, legat numai prin legăturile gingaşe dar puternice ale iubirii şi adevărului, asemenea Bisericii timpurii. 1 Cor. 6:15, 17; Ef. 4:15, 16.Sentimentul de incomoditate şi de insecuritate, dacă nu sunt legaţi cu lanţurile unei secte, este general. Este conceput de ideea falsă, mai întâi promulgată de papalitate, că a fi membru într-o organizaţie pământească este esenţial, plăcut Domnului şi necesar pentru viaţa veşnică. Aceste sisteme pământeşti, organizate de oameni, atât de diferite de asocierile simple, neîncătuşate din zilele apostolilor, sunt privite involuntar şi aproape inconştient de către creştini ca tot atâtea Companii de Asigurare pentru Cer, la care trebuie să se dea în mod regulat bani, timp şi respect etc., pentru a asigura odihna şi pacea cerească după moarte. Acţionând după această idee falsă, oamenii, dacă ies dintro sectă, sunt la fel de nerăbdători să fie legaţi de altă sectă cum sunt să-şi reînnoiască poliţa de asigurare la o companie respectabilă dacă aceasta le-a expirat.Dar nici o organizaţie pământească nu poate acorda un paşaport spre glorie cerească. Nici cel mai bigot sectar (în afară de romano-catolic) nu va pretinde că starea lui de membru în secta sa îi va asigura slava cerească. Toţi sunt forţaţi să admită că Biserica adevărată este cea care este scrisă în cer, şi nu pe pământ. Ei înşeală pe oameni când pretind că este nevoie să mergi la Cristos prin ei — este nevoie să devii membru al unui corp sectar pentru a deveni membru al „trupului lui Hristos”, Biserica adevărată. Dimpotrivă, Domnul, în timp ce n-a refuzat pe nici unul care a venit la El prin sectarism şi n-a îndepărtat cu mâna goală pe nici un căutător al ((187)) adevărului, ne spune că n-avem nevoie de astfel de piedici, ci putem veni la El mult mai bine în mod direct. El cheamă: „Veniţi la Mine”; „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”; „jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară; „şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Am dori să fi dat atenţie vocii Sale mai repede. Am fi evitat multe dintre poverile grele ale sectarismului, multe dintre mlaştinile lui de disperare, multe dintre castelele lui de îndoială, dintre bâlciurile deşertăciunii, dintre leii înclinaţiilor minţii lumeşti etc.Mulţi însă, născuţi în diferite secte, sau introduşi acolo în pruncie sau în copilărie, fără să pună la îndoială sistemele, au ajuns să fie liberi în inimă şi fără să ştie sunt în afara limitelor şi hotarelor crezurilor pe care le recunosc prin declaraţia lor şi le sprijină cu mijloacele şi cu influenţa lor. Puţini dintre aceştia au recunoscut avantajele libertăţii depline, sau obstacolele robiei sectare. Dar separarea deplină, completă, n-a fost poruncită până acum, în timpul secerişului. Acum sunt auzite cuvintele Domnului, ieşiţi afară dintre ei: curăţiţi-vă (eliberaţi-vă, atât de practicile greşite, cât şi de doctrinele false), toţi cei care purtaţi vasele (adevărurile — doctrinele) Domnului. Isa. 52:11.Acum securea este înfiptă la rădăcina sistemului creştin nominal — Babilonul, „Creştinătatea” — aşa cum a fost înfiptă la a sistemului iudeu la prima venire; şi marele sistem în care „păsărilor cerului” le place să se cuibărească şi pe care l-au murdărit grav (Luca 13;18, 19), şi care de fapt a devenit „o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase” (Apoc. 18:2), va fi doborât şi nu va mai înşela lumea. Se va vedea că în locul lui, adevărata şi singura comoştenitoare şi mireasa Mielului va fi adevăratul măslin, ale cărui rădăcini sunt promisiunile adevărate ale lui Dumnezeu şi ale cărui ramuri sunt cei cu adevărat şi pe deplin consacraţi şi credincioşi din acest Veac Evanghelic, ale căror nume sunt „scrise în ceruri”. Apoc. 17:14.((188))Încercarea şi cernerea clasei sfântului locaşDeşi ieşirea din Babilon este un pas, şi încă unul mare, în direcţia biruinţei complete, nu este în nici un caz ultimul; şi trebuie să fim atenţi să ne păzim împotriva unei dispoziţii spre odihnă după fiecare pas înainte pe cale.„Nu gândi că ai biruinţaŞi nu-ţi înceta silinţa;Lucrarea terminată nu-ţi va fiPână când coroana o vei dobândi.În juru-ţi un nor de martoriTe cuprind cu privirea.Trecutul să-l dai uităriiŞi fugi la ţinta ta.”Pasul ieşirii din Babilon a fost în general precedat de alţi paşi de ascultare, care la rândul lor au antrenat şi au întărit caracterul pentru conflictele şi victoriile ulterioare. Şi va fi urmat de alte probe şi ocazii de biruinţă, în vederea cărora Pavel (Gal. 5:1) a scris: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Fiecare persoană care ajunge să-şi dea seama de libertatea fiilor lui Dumnezeu şi de deplina libertate din robia Babilonului trebuie să se aştepte să întâmpine alte tentative ale marelui adversar de a-l duce în alte robii, sau de a-l poticni. Domnul permite aceste încercări severe, pentru ca clasa care este căutată acum să se poată arăta şi pregăti pentru serviciul Lui în Împărăţia slavei.O ilustraţie a acestei încercări şi cerneri a avut loc în secerişul iudeu, preumbrind ceea ce putem aştepta acum. Clasa Templului sau Sfântului Locaş la prima venire a fost reprezentată de ucenicii Domnului, despre care El a spus: „Sunteţi curaţi, dar nu toţi”; şi după respingerea Israelului nominal (33 d. Cr.) a venit o încercare severă pentru cei care reprezentau templul lui Dumnezeu, cei ((189)) curaţi şi cei necuraţi, ca să-i separe. Petru a fost cernut şi aproape a căzut (Luca 22:31; Mat. 26:74, 75; Ioan 21:15-17); dar fiind „curat”, sincer în inimă, el a fost făcut în stare să iasă biruitor. Şi Iuda a fost încercat, şi el s-a dovedit a fi necurat, dispus să vândă adevărul pentru avantaj pământesc, să se lepede de Domnul pentru bani, chiar în timp ce Îl săruta ca o pretenţie de iubire.Întocmai aşa şi acum, în acest seceriş, există un Locaş Sfânt curăţat, şi strâns asociaţi cu el unii care nu sunt curaţi. Şi de la respingerea Babilonului în 1878, şi de la chemarea făcută atunci să iasă afară din el, s-a desfăşurat o lucrare de încercare şi cernere printre cei care au ieşit afară. Fără îndoială că Petru şi Iuda au fost ilustraţii ale unor clase asemănătoare de acum, printre cei care au ieşit din Babilon şi care au fost curăţaţi de multe dintre mânjiturile lui doctrinare — o clasă care rămâne credincioasă Domnului şi adevărului, şi o altă clasă care se dovedeşte necredincioasă, care nu urmează mai departe să-L cunoască pe Domnul, ci care se întoarce spre doctrine rele şi false, adesea mai rele decât cele de care au scăpat.Încercarea şi cernerea clasei templului în acest seceriş, de la 1878, au fost preumbrite prin actul tipic al Domnului nostru, de curăţare a tempului tipic după ce a preluat funcţia de Împărat şi a pronunţat judecata împotriva bisericii nominale evreieşti. După ce a declarat că li s-a lăsat casa pustie, El a mers la templul din Ierusalim, tipul Templului sau Sfântului Locaş adevărat, şi făcând un bici din corzi mici, l-a folosit ca să scoată afară pe schimbătorii de bani şi a răsturnat mesele celor care vindeau porumbei.Biciul din corzi mici folosit în acel act tipic a reprezentat diferite adevăruri folosite în secerişul actual în mijlocul clasei Templu, ca să corecteze, să dovedească şi să separe pe cei necuraţi. Adevărurile arătate acum descoperă atât de clar voinţa perfectă a lui Dumnezeu, importanţa deplinei consacrări serviciului Său şi îngustimea căii care ((190)) trebuie parcursă de către cei care merg în urmele Învăţătorului, încât cei care s-au alăturat acestei clase din vreun motiv necurat sunt în mod continuu biciuiţi de adevăr, până când sunt constrânşi să se separe de clasa Sfântului Locaş.Deşi câteva dintre pildele Domnului nostru arată separarea generală a clasei „sfântului locaş” de „oştire”, sau de masa generală a creştinătăţii declarate, sunt două pilde care merg încă mai departe şi arată încercarea şi cernerea de după aceea a clasei sfântului locaş — separarea biruitorilor, care vor moşteni Împărăţia (Apoc. 3:21), de alţii sincer consacraţi, care, biruiţi de spiritul lumii, neglijează sacrificarea avantajelor şi onorurilor actuale primite de la oameni, în favoarea onorurilor mai înalte primite de la Dumnezeu.Pilda Celor Zece Fecioare, în timp ce arată toată clasa fecioarelor sau clasa consacrată fiind separată de Babilon, marchează în mod clar şi o încercare şi o separare care are loc în această clasă — o separare a fecioarelor înţelepte, pline de credinţă, de iubire fierbinte şi de spiritul ascultării prompte, de fecioarele nechibzuite, care îngăduie ca prima lor iubire şi fierbinţeala spiritului să se răcească, şi în consecinţă credinţa şi promtitudinea ascultării să scadă. Cele înţelepte, trăind în armonie deplină cu legământul lor de consacrare deplină lui Dumnezeu şi veghind cu sârguinţă la întoarcerea promisă a Domnului, sunt pregătite să aprecieze mesajul de bucurie al secerişului, să recunoască indiciile prezise ale prezenţei Învăţătorului, şi să reziste la orice probe pe care El le vede că sunt potrivite să le aplice pentru ca ele să-şi dovedească loialitatea şi credincioşia. Acestea, treze şi veghetoare, aud bătaia la uşă a Învăţătorului, prin cuvintele profeţilor, care anunţă prezenţa Sa; şi pentru ele pierderile şi crucile actuale, purtate cu smerenie pentru adevăr, sunt primite ca vestitori ai unei păci, bucurii şi glorii mai trainice care urmează.((191))Când a fost auzită bătaia profeţiei care anunţa prezenţa Domnului în toamna lui 1874, aceasta a început aproape imediat să fie recunoscută; şi repede s-a ridicat strigătul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Şi acest strigăt continuă încă şi va continua până când toată clasa fecioarelor consacrate vor auzi şi le va fi încercată credinţa şi loialitatea prin el. Cele înţelepte, cu candelele (Cuvântul lui Dumnezeu) curăţite şi arzânde şi cu untdelemn (Spiritul sfânt) în vasele lor (inimile lor), vor recunoaşte prezenţa Domnului; şi, aranjându-şi conduita şi afacerile în armonie cu credinţa lor, ele vor „ieşi” să-L întâlnească pe Mirele preaiubit şi vor şedea cu El la ospăţul căsătoriei.Obiceiul căsătoriei la evrei constituie o frumoasă ilustraţie a logodnei şi a căsătoriei Bisericii cu Cristos, Domnul ei. Logodna era un angajament formal făcut cu legăminte solemne de fidelitate de fiecare parte. Femeia continua să stea în casa tatălui ei până când era dusă în casa soţului ei, de obicei la un an după logodnă sau căsătorie. Consumarea unirii consta în primirea soţiei în casa pregătită pentru ea de către soţ, şi era celebrată cu un mare ospăţ care dura câteva zile — numit Ospăţul Nupţial. La o oră fixată mirele mergea după mireasă, care aştepta pregătită să-l primească şi să-l însoţească la viitoarea lor casă şi la ospăţul pe care el îl pregătise, urmată de fecioare, însoţitoarele ei, cu candele şi cu toate pregătirile necesare.În pildă nu este deloc menţionată mireasa, ci toate „fecioarele înţelepte” sunt menţionate ca fiind acelea pentru care vine Mirele şi care-L însoţesc şi intră la ospăţul de bucurii pregătit. Şi acest lucru este potrivit şi necesar; fiindcă Mireasa lui Cristos este compusă din mulţi membri sau persoane, foarte frumos reprezentate prin fecioarele înţelepte. Fecioarele nechibzuite care obţin lumină şi experienţă mai târziu, dar care nu vor obţine marea înălţare a clasei Miresei „înţelepte”, credincioase, ((192)) vor fi fără îndoială clasa menţionată (Ps. 45:14, 15) ca „fecioarele, însoţitoarele ei” care o vor urma, care vor fi favorizate de către Împărat la timpul potrivit, dar nu atât de mult.Atitudinea fecioarelor înţelepte, pregătite, în aşteptare şi nerăbdătoare după venirea Mirelui, reprezintă bine singura atitudine potrivită a logodnicei Domnului, Biserica întradevăr consacrată. Ca o mireasă să neglijeze sau să fie nepregătită pentru acest moment, cel mai plin de evenimente din viaţă, ar dovedi că nu este potrivită pentru această onoare; şi aşa este cu Biserica: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte”, caută să fie în atitudinea inimii şi a vieţii plăcută Mirelui, şi doreşte mult şi aşteaptă unirea binecuvântată şi ospăţul promis de Cel care a spus: Mă duc să vă pregătesc un loc, şi Mă voi întoarce şi vă voi lua la Mine.Două lucruri sunt evidente din această pildă: primul, că acest aspect special al adevărului (cunoştinţa despre prezenţa Mirelui) nu este intenţionat pentru lume în general, nici pentru biserica nominală în general, ci numai pentru clasa fecioarelor sau clasa consacrată; al doilea, este evident că acest mesaj al prezenţei Mirelui va cauza separare care va încerca şi va proba pe fiecare individ din clasa fecioarelor, şi va arăta în mod clar care sunt cele înţelepte, credincioase, vrednice, şi cele necredincioase, neînţelepte.O, ce bogăţii de har sunt conţinute în acest mesaj glorios, „Iată, Mirele!” Până acum acesta este un mare secret cunoscut numai printre sfinţi; căci lumea nu-l poate primi. Este o nebunie pentru ea, şi va fi până când toate fecioarele vor auzi şi cele înţelepte dintre ele vor fi intrat deplin; până când „uşa se va închide” şi „flacăra de foc” a marelui timp de strâmtorare care va urma apoi va face ca orice ochi să vadă (să recunoască) prezenţa Domnului şi domnia începută.((193))Cu ce har împărătesc vine mesajul lui Iehova la servitorii Săi smeriţi şi la servitoarele Sale smerite — „Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa [relaţiile, speranţele, scopurile şi ambiţiile umane] tatălui tău [Adam]! Şi atunci împăratul [Domnul Isus] îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este Domnul tău, adoră-l” (Ps. 45:10, 11). Şi cine sunt aceştia care vor primi astfel de favoare? Sunt cei „chemaţi, aleşi şi credincioşi”. „Fiica împăratului [fiica lui Iehova; căci astfel este recunoscută Mireasa lui Cristos] este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti.” Frumuseţea ei este frumuseţea sfinţeniei. La exterior, în faţa lumii, ea nu este plină de strălucire; şi, asemenea Domnului ei în umilinţa Lui, este dispreţuită şi respinsă de oameni. Dar nu va fi întotdeauna aşa: după ce L-a urmat în umilinţa Lui, ea va avea parte şi de strălucirea Lui. Ca nouă creatură ea va fi îmbrăcată la timpul cuvenit cu natura Sa divină — „Ea poartă [când va fi glorificată] o haină ţesută cu aur” — aurul fiind un simbol al naturii divine. „Ea va fi adusă la împărat în haine de broderie” — în haina albă simplă dată de Domnul ei, haina dreptăţii Lui, pe care ea va fi brodat cu multă grijă podoabele frumoase ale harurilor creştine. Şi mare va fi bucuria în cer şi pe pământ la intrarea ei îmbelşugată în palatul Împăratului (2 Pet. 1:5-8, 11); mulţi vor zice: „Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit!” (Apoc. 19:7) „Şi fiica Tirului şi cei mai bogaţi din popor vor umbla cu daruri ca să capete bunăvoinţa ta. … Voi face ca numele tău să fie amintit în toate generaţiile; de aceea te vor lăuda popoarele, în veci de veci.” Ps. 45:12-17.Cu adevărat „înţelepţi” se vor dovedi acei consacraţi care, neglijând farmecele lumeşti, speranţele şi răsplăţile pământeşti, şi cu inimi pline de dor şi de aşteptare pentru Cel preaiubit, sunt găsiţi pregătiţi şi ((194)) sunt dovediţi vrednici de marea înălţare promisă, ca Mireasa, soţia Mielului.„Mireasa Mielului, farmecele tale,O, fie să avem parte de ele.”Deoarece a lua candelele şi a-L urma pe Mire reprezintă a părăsi totul pentru a-L urma pe Cristos în acest timp al prezenţei Sale, aceasta echivalează cu a părăsi Babilonul, unde au fost în principal fecioarele; fiindcă adevărul manifestat în lumina secerişului indică în mod clar această separare a grâului de neghină. Curăţirea atentă descoperă acest fapt fecioarelor înţelepte care posedă Spiritul sfânt al consacrării şi al supunerii. Cei care au acest „untdelemn” vor avea şi lumină, şi aceştia, apreciind privilegiul, vor „urma pe Miel oriunde va merge”, cu bucurie şi promptitudine.Fecioarele nechibzuite, dimpotrivă, neavând untdelemn de ajuns, nu au obţinut lumină clară asupra subiectului prezenţei Mirelui; şi fiind supraîncărcaţi cu grijile, planurile etc., acestei vieţi, ei nu investighează subiectul pe deplin, şi ca urmare se opresc şi sunt nehotărâţi în privinţa părăsirii Babilonului, şi în mare măsură sunt indiferenţi şi neîncrezători în legătură cu întregul subiect. Şi chiar dacă, îndemnaţi de alţii, ei îl părăsesc fără tragere de inimă, asemenea soţiei lui Lot, sunt înclinaţi în mod constant să privească în urmă. Pentru aceştia Domnul a lăsat îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot” (Luca 17:32). Şi iarăşi a spus: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu”.Nimic din pildă nu arată că fecioarele nechibzuite vor fi conştiente de nechibzuinţa lor, până când ocazia de a intra la nuntă va trece de la ele. Atunci îşi vor da seama cât de nechibzuite au fost când au aşteptat să fie recunoscute de Domnul ca Mireasa şi comoştenitorii Lui, când au fost cel mult urmaşi căldicei şi la distanţă. Mulţi acum „înălţaţi printre oameni” şi renumiţi pentru „faptele lor minunate” vor fi printre cei dezamăgiţi.((195))Şi uşa s-a închisVestirea prezenţei Mirelui, ieşirea în întâmpinarea Lui şi intrarea cu El la căsătorie continuă încă, şi va continua până când toate fecioarele înţelepte vor fi „pecetluite pe frunţile lor” cu o cunoştinţă a adevărului secerişului, suficientă ca să le separe de Babilon şi să le facă în stare să intre cu Mirele la ospăţul pregătit. Atunci, când toate fecioarele vor fi fost probate prin acest adevăr prezent, uşa oportunităţii va fi închisă şi altora nu li se va permite să intre la ospăţ; căci, a spus Învăţătorul, Eu sunt „Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide” (Apoc. 3:7). Şi când fecioarele nechibzuite vor veni să bată şi să ceară să intre, după ce uşa va fi închisă, spunând, „Doamne, Doamne, deschidene!”, El le va răspunde spunând: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Cei care se ruşinează de El şi de cuvintele Lui acum, şi de aceea le sunt indiferente, Se va ruşina şi El de ei atunci, când va fi pe punctul să apară în glorie şi putere cu toţi mesagerii Săi sfinţi, credincioşi— fecioarele înţelepte înălţate şi glorificate cu El.Uşa închisă, vom observa, n-are nimic de-a face cu cei lumeşti. Este uşa spre ospăţul nunţii; şi ea n-a fost deschisă niciodată decât pentru cei consacraţi, clasa fecioarelor. Nici o altă clasă n-a fost vreodată invitată să intre prin ea; şi ea se va închide când adevărurile secerişului vor fi cernut şi separat pe toţi păstrătorii calzi, serioşi ai legământului, de cei reci, căldicei şi supraîncărcaţi, care neglijează să-şi ţină legământul. Mulţumim lui Dumnezeu, nu uşa îndurării se închide aici, nici chiar uşa oricărei favori, ci uşa spre acea favoare principală a comoştenirii cu Cristos ca Mireasa Sa. Dar când uşa se va închide în faţa fecioarelor nechibzuite şi nu se va mai deschide niciodată la bătaia lor, chiar dacă le va lăsa stând afară expuse marelui necaz din „ziua cea rea” unde va fi plânsul şi tânguirea şi scrâşnirea dinţilor, ((196)) le va lasa totuşi în braţele iubirii şi îndurării lui Dumnezeu şi sub favoarea şi grija Sa specială; căci marile necazuri prin care vor trece sunt menite să purifice şi să cureţe pe acele fecioare care se vor pocăi atunci, şi prin aceasta să le facă potrivite ca vase de cinste pentru folosul Stăpânului, deşi nu pentru cinstea principală pentru care au fost la început chemate, dar de care s-au dovedit nevrednice. Împărtăşindu-se într-o oarecare măsură de spiritul Babilonului, dându-i acestuia ponderea influenţei lor, oricât de mică, ele sunt socotite de Dumnezeu ca părtaşe la păcatele lui şi de aceea nevrednice să scape de plăgile care vin asupra lui. Aceste plăgi sunt necesare, nu numai pentru nimicirea Babilonului, ci şi pentru purificarea şi separarea grâului încă necopt rămas în el — fecioarele nechibzuite, îmbătate considerabil şi biruite de vinul Babilonului.Intrarea cu Domnul la nuntă a fost frumos ilustrată prin alaiul vesel de nuntă la evrei care însoţea mireasa spre casa soţului ei, cu muzică şi felinare aprinse şi cu toate manifestările de bucurie. Astfel ea intra în bucuria domnului ei şi la ospăţul pe care el îl pregătise. Astfel intră acum fecioarele înţelepte. Bucuria începe când ele aud întâi despre prezenţa Mirelui. Ele lasă cu bucurie orice altceva pentru tovărăşia Lui şi pentru ospăţul pregătit. Deja ele se bucură prin credinţă de ospăţul viitor, pe măsură ce Mirele prezent le face cunoscute lucrurile nespus de mari şi scumpe păstrate pentru Mireasa Sa aleasă şi le descoperă marea Sa lucrare de binecuvântare şi de restabilire a lumii, la care Mireasa va avea privilegiul să participe. Desigur, intrând în camera de primire şi văzând dovezile ospăţului viitor al favorii Împărăţiei, intrăm deja acum în bucuriile Domnului nostru. Avem deja o pregustare a lucrurilor bune viitoare. Deja ne ospătăm, mental, din cele mai bogate daruri ale harului ((197)) Său. Prin credinţă suntem deja aşezaţi la masa Stăpânului şi El Însuşi, potrivit făgăduinţei (Luca 12:37), S-a apropiat şi ne serveşte.Această ospătare prin credinţă din preţioasele adevăruri destăinuite în acest timp de seceriş a început în 1875, la sfârşitul celor 1335 de zile (Dan. 12:12), la începutul secerişului, şi este fericirea prezisă de profet când spune: „Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”Proba hainei de nuntăO altă pildă a Domnului nostru (Mat. 22:1-14) arată o probare încă mai departe a clasei Sfântului Locaş — o probare şi o separare chiar printre cei care au auzit şi au recunoscut mesajul secerişului. „Fecioarele înţelepte” din acea pildă, care intră cu Mirele la nuntă, şi „oaspeţii” din această pildă, sunt aceeaşi clasă de consacraţi care s-au arătat până acum credincioşi şi ascultători. De fapt această clasă este reprezentată prin diferite ilustraţii, fiecare dintre ele având ca ilustraţie forţa ei specifică. Ei sunt reprezentaţi ca fecioare înţelepte, ca slujitori aşteptând întoarcerea Domnului lor de la nuntă, ca oaspeţi la o nuntă şi ca mireasă. Ei sunt corpul lui Cristos, mireasa lui Cristos în devenire, soldaţi subordonaţi lui Cristos căpetenia lor, mlădiţe în Cristos viţa, ramuri de măslin în Cristos, pietre vii într-un templu în care Cristos este piatra din capul unghiului, elevi subordonaţi lui Cristos ca Învăţătorul lor, oi cărora El le este Păstor etc., etc. Considerând aceste figuri de stil, trebuie să ne amintim că ele sunt ilustraţii distincte şi separate, cu totul independente una de alta, şi să căutăm să luăm din fiecare lecţia care s-a intenţionat să fie comunicată. Dacă ne străduim să amestecăm ilustraţiile şi ne mirăm cum poate fi o piatră în templu mlădiţă în vie, cum pot fi oile ((198)) soldaţi, sau cum pot fi oaspeţii la nuntă slujitori sau mireasă, nu reuşim să le înţelegem deloc. În realitate noi nu suntem chemaţi să fim oaspeţi la ospăţul nunţii Mielului, nici slujitori care aşteaptă întoarcerea Sa de la nuntă, ci suntem chemaţi să fim mireasă, deşi în unele privinţe trebuie să fim asemenea slujitorilor şi asemenea acestor oaspeţi — asemenea slujitorilor credincioşi în vigilenţa şi vegherea noastră şi asemenea oaspeţilor în altă privinţă.Această pildă serveşte să arate ce nu poate fi ilustrat prin imaginea miresei, care reprezintă în mod colectiv biserica aleasă ca moştenitoare cu Cristos. Aceasta arată atât caracterul stării de pregătire care se cere, cât şi inspectarea fiecărui individ care-i va respinge pe unii şii va accepta pe alţii. Cei astfel inspectaţi sunt reprezentaţi ca fiind deja în camera de oaspeţi. Ei sunt grâul recoltat sau adunat dintre neghină, fecioarele înţelepte separate de cele nechibzuite. Ei au auzit şi au primit adevărurile secerişului şi se bucură prin credinţă în anticiparea gloriei şi binecuvântării care urmează după deplina lor unire cu Domnul. Până acum cu toţii au alergat bine; dar până va ajunge la sfârşitul alergării, „cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”.Starea acceptabilă şi pregătită pentru căsătorie este simbolizată în această pildă prin imaginea hainei de nuntă. La nunţile evreieşti era obiceiul ca gazda să se îngrijească de îmbrăcămintea pentru ceremonie — haine albe de in — pentru toţi oaspeţii; şi ca un oaspete să lepede haina de nuntă dată de gazdă în asemenea ocazie şi să apară în propriile sale haine, ar fi fost considerată o necuviinţă ruşinoasă, care însemna mândrie şi lipsă de respect pentru gazda sa.Ca simbol, haina de nuntă ilustrează clar dreptatea lui Cristos, dată de gazda noastră, Iehova (Rom. 8:30-34), atribuită fiecăruia care crede şi se încrede în El, fără de care nici unul nu este acceptabil la căsătoria Mielului şi ((199)) fără de care nici un oaspete nu este admis. Ambele, invitaţia şi haina de nuntă, sunt necesare, şi pilda arată că numai cei astfel îmbrăcaţi sunt admişi chiar şi în anticamera de pregătire specială — în lumina adevărului prezent, unde mireasa îşi termină pregătirea (Apoc. 19:7). Odată haina şi invitaţia primite şi acceptate, aceşti oaspeţi petrec timpul scurt chiar dinaintea sărbătorii nunţii (timpul de seceriş) potrivindu-şi hainele şi făcânduşi lor şi altora ultimele retuşări ale pregătirii. Şi în timp ce sunt astfel angajaţi, ei deja se ospătează împreună prin credinţă, în perspectiva care le stă în faţă. Mirele, marea lucrare viitoare, glorioasa moştenire şi lucrarea actuală de pregătire sunt subiectele constante ale gândurilor şi conversaţiei lor.În această anticameră (acest timp şi această condiţie favorizată), luminată strălucitor prin dezvăluirea clară a adevărului divin cuvenit acum, sunt acordate atât facilităţile cât şi inspiraţia pentru împodobirea finală şi pregătirea completă pentru sărbătoarea nunţii. Dar, cu toate acestea, pilda arată că până şi în aceste condiţii în mod special favorabile, unii, reprezentaţi aici prin „unul”, vor insulta pe gazdă, pe Împărat, dispreţuind şi lepădând haina de nuntă.Învăţătura evidentă a acestei pilde este deci că proba generală finală a acelor „fecioare înţelepte” care au fost găsite astfel gata şi vrednice, şi care în consecinţă au fost introduse în mare parte din lumina secerişului, va fi o probă a aprecierii din partea lor a faptului, adesea mărturisit în Scripturi, că ele sunt acceptate la sărbătoare nu în meritul lor propriu, ci în primul rând pentru că goliciunea şi multele lor imperfecţiuni sunt acoperite prin meritul Celui care Şia dat viaţa ca preţul lor de răscumpărare, şi a cărui dreptate atribuită, ca o haină, este singura care-i face prezentabili şi acceptabili înaintea Împăratului. Toţi trebuie să poarte haina. Fiecare poate să şi-o brodeze cu fapte bune.((200))Cât este de remarcabil şi de semnificativ că aceasta trebuie să fie proba mare, generală, finală. Tatăl nostru ceresc este în mod evident hotărât ca nimeni să nu fie din compania miresei decât cei care-şi dau seama în mod clar de nimicnicia lor şi că marele Mire este Răscumpărătorul lor, precum şi Domnul şi Învăţătorul lor.Pare ciudat de asemenea, ca unii care au alergat alergarea atât de bine până acum să cadă când sunt atât de aproape de realizarea speranţei lor; totuşi, când sunt preveniţi despre o asemenea posibilitate, se cuvine ca toţi consacraţii să vegheze şi să se roage, ca să nu intre în ispită; căci în zilele acestea din urmă vin timpurile primejdioase prezise prin apostol (1 Tim. 4:1; 2 Tim. 3:1; 4:3-5). Şi totuşi timpurile nu sunt atât de primejdioase încât harul divin să nu fie în stare să-i susţină pe aceia care se sprijină încrezători pe Braţul Atotputernic. Într-adevăr, cei care respectă cu smerenie calea îngustă a sacrificiului n-au fost niciodată atât de bine susţinuţi sau atât de deplin echipaţi cu toată armătura lui Dumnezeu. Dar, ciudat cum ar părea, chiar abundenţa favorurilor lui Dumnezeu, chiar claritatea dezvăluirilor planurilor îndurătoare ale lui Dumnezeu (de folosire a Bisericii în timpul Mileniului pentru a binecuvânta toate familiile pământului), în loc să ducă la umilinţă şi la o mai mare apreciere a minunatului preţ de răscumpărare, prin care se realizează eliberarea de condamnare şi se asigură chemarea la natura divină şi la comoştenire cu Cristos, pare să aibă efect opus asupra unora. Aceştia par să piardă din vedere atât nevrednicia lor personală, cât şi perfecţiunea nepătată a Domnului; şi în loc să-şi dea seama că în cel mai bun caz sunt „robi netrebnici”, ei par să vadă în micile lor lepădări de sine pentru cauza adevărului ceva minunat — echivalentul a ceea ce a făcut Domnul nostru Isus — şi simt că ei, la fel ca El, sunt indispensabili pentru executarea marelui plan al veacurilor pe care îl descoperă Scripturile. Unii ca aceştia sunt vinovaţi că „nu se ţin strâns de Cap” şi ((201)) de marea Lui lucrare de răscumpărare cu respectul cuvenit (Col. 2:19). Aceştia rămân condamnaţi fiindcă „socotesc ca de nimic sângele legământului cu care au fost sfinţiţi” (şi acceptaţi) (Evr. 10:29), îTrad. reviz., subsol — n. e.ş. Aceştia fac tocmai în ciuda spiritului favorii lui Dumnezeu, când resping „calea” — singura cale — şi singurul nume dat sub cer şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi din condamnarea adamică şi împăcaţi deplin cu Dumnezeu.Aceştia sunt reprezentaţi în pildă prin cel „legat”, împiedicat de a mai face progres spre ospăţ, sau chiar spre o apreciere în continuare a binecuvântărilor şi a bucuriilor acestuia; şi aceştia vor fi în cele din urmă scoşi cu totul afară din lumină, în „întunericul de afară” al lumii, să aibă parte de suferinţa şi de supărările din marele timp de necaz. Pentru aceştia deci, chiar adevărurile care se dezvăluie acum, intenţionate pentru binele şi dezvoltarea noastră, devin o ocazie de poticnire, pentru că ei nu sunt instruiţi cum se cuvine prin ele. Şi aşa cum Israelul, atât de mult timp favorizat în mod special de Dumnezeu, a devenit mândru şi a început să creadă că ei sunt vrednici în realitate de aceste favoruri şi indispensabili pentru planul divin, aşa încât Dumnezeu i-a respins de la orice favoare, tot aşa va fi acum cu cei care, deşi până acum au alergat bine, nu se menţin umiliţi şi încep să se creadă vrednici să stea înaintea lui Dumnezeu prin propria lor dreptate, şi care îşi asumă dreptul să ia parte la ospăţ fără haina de nuntă a dreptăţii atribuite a lui Cristos.Deosebit de trist cum este, acest aspect al profeţiei arătat în pilda care este în analiză se împlineşte de asemenea în faţa ochilor noştri, formând un alt inel în marele lanţ al dovezilor că suntem în „seceriş”. Unii dintre cei care s-au bucurat de favorurile spirituale din prezent au dispreţuit şi au lepădat astfel haina de nuntă; şi, deşi încă vorbesc despre Cristos ca Domn, ei dispreţuiesc şi neagă chiar importanţa ((202)) şi eficacitatea tranzacţiei prin care El a devenit Domn, şi pe baza căreia au fost socotiţi vrednici de o invitaţie la nuntă (Rom.14:9; 5:2). Ei pretind cu îndrăzneală că n-au nevoie de nici un Răscumpărător; şi, cu sofisme şi aplicări greşite ale Scripturii, se conving pe ei şi-i conving şi pe alţii că au intrat în staul pe altă cale, fără să fie răscumpăraţi — prin propria lor dreptate, pe care apostolul o numeşte „zdrenţe murdare”; şi unii pretind că n-au nevoie de Avocat sau de Răscumpărare, ci că au fost aleşi de către Dumnezeu, fără putinţă de schimbare, la glorie cerească.Această dezbrăcare a hainei de nuntă, printr-o respingere a valorii sacrificiului răscumpărător al lui Cristos, şi-a făcut prima dată apariţia printre cei care erau în lumina adevărului prezent în vara lui 1878; şi de atunci îi încearcă pe toţi cei care au intrat în lumina camerei de oaspeţi, lumina secerişului. Eroarea şi-a câştigat un sprijin chiar în prezenţa Mirelui; şi unii leapădă indispensabila haină de nuntă. Şi ce tulburare a stârnit printre oaspeţi, ce diviziune, ce cernere! Cei care aruncă haina par nerăbdători ca şi alţii să facă acelaşi lucru; şi aceştia se străduiesc, în timp ce acei care sunt credincioşi protestează; şi lucrarea de despărţire continuă, chiar în camera de oaspeţi; şi fără îndoială va continua chiar până în ultimul ceas dinaintea căsătoriei.Între timp, Mirele-Împărat prezent dar nevăzut îi remarcă pe credincioşii vrednici care vor gusta din cina Sa; şi El permite, şi în pildă a prezis, această probă finală. Pe aceia care şi-au lepădat haina El îi întreabă: „Prietene [tovarăşe], cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” — o atenţionare blândă dar foarte plină de forţă că purtarea hainei a fost însăşi condiţia admiterii în favorurile de care s-a bucurat şi că i se dăduse una fără plată. Şi noi provocăm pe toţi cei care neagă acum valoarea morţii lui Crisots ca preţul lor de răscumpărare, să spună că ei au intrat în lumina prezentă — în cunoştinţa prezenţei Domnului şi a altor lucruri adânci ((203)) ale lui Dumnezeu, văzute acum atât de clar — fără să fie îmbrăcaţi cu această haină când au intrat. Nimeni n-a intrat vreodată fără haină: alţii nu pot vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1 Cor. 2:7-14). Tocmai ca în pildă, acum, când cei care au respins haina sunt întrebaţi, ei „amuţesc”. Nu pot nega că au fost admişi pe când purtau haina; şi nu le place să recunoască.„Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară!»”. „Întunericul de afară” este întunericul care înfăşoară pe cei înţelepţi în felul lumii, întunericul raţionamentelor umane neîndrumate de Cuvântul lui Dumnezeu şi neconformate după planul Său revelat, de răscumpărare şi restabilire. Legarea sau restrângerea face un exemplu din aceştia în faţa mulţimii consacraţilor şi-i ajută pe toţi cei care sunt cu adevărat loiali să vadă cât se poate de clar necesitatea şi valoarea hainei în ochii Împăratului. Servitorii care sunt îndrumaţi să facă legarea sunt cei care au adevărul asupra acestui subiect, şi care pot lega influenţa unora ca aceştia cu mărturii scripturale despre valoarea şi necesitatea sângelui preţios şi a hainei dreptăţii cumpărate cu el pentru noi. În lupta împotriva acestor argumente ale Scripturii, cei fără haină sunt forţaţi, prin propriile lor argumente şi eforturi de a se îndreptăţi să iasă din lumină în „întunericul de afară”. Pentru ei, ca şi pentru lume, crucea lui Cristos este acum o piatră de poticnire şi o nebunie; dar pentru cei credincioşi, consacraţi, este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.Dar să nu trecem cu vederea că aceia din pildă care sunt „legaţi” şi „aruncaţi în întunericul de afară” trebuie mai întâi să fi fost în lumina adevărului secerişului; şi de aceea răspunderea şi pedeapsa lor sunt mai mari decât răspunderea şi pedeapsa celor care niciodată nu s-au bucurat de asemenea favoruri. Mii din biserica nominală ((204)) care vor urma fără îndoială învăţătura conducătorilor proeminenţi dintre ei, în renunţarea la credinţa în eficacitatea sângelui preţios al lui Cristos ca preţul de răscumpărare al păcătosului, nu vor fi răspunzători pentru acel pas în cea mai deplină măsură, fiindcă ei nau fost suficient luminaţi în legătură cu el.Mii de creştini declaraţi n-au crezut niciodată în Cristos ca răscumpărarea sau înlocuitorul lor şi niciodată n-au purtat haina dreptăţii Sale atribuite. Aceştia, desigur, nu sunt menţionaţi în pildă. Pilda se referă numai la o clasă foarte limitată, toţi aceştia apreciind odată clar răscumpărarea, şi în timp ce astfel o apreciau, au intrat, sub favoarea pe care ea o asigura, în lumina specială a timpului de seceriş — timpul prezenţei Împăratului, chiar înainte de ospăţ. Cu ce grijă ar trebui cei care au fost odată luminaţi şi care au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, să se păzească împotriva chiar şi a celei mai simple sugestii spre un pas atât de neloial, nedrept şi dezastruos. Evr. 10:26-31; 6:4-8.Analizând aceste pilde, nu trebuie să facem greşeala de a presupune că toate fecioarele înţelepte au intrat deja la căsătorie — în camera de pregătire specială şi finală — şi că uşa s-a închis înainte de a începe inspecţia la care se face referire în pildă. Uşa ocaziei este încă deschisă tuturor consacraţilor îmbrăcaţi prin credinţă în haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; mesajul „Iată, Mirele!” se vesteşte încă; fecioarele înţelepte ies încă să-L întâmpine şi intră cu El la căsătorie; şi cele nechibzuite încă nu s-au întors cu untdelemn în vasele lor. Dar, de când „Mirele a venit” (din 1878, paralela în timp a preluării de către Domnul nostru a funcţiei de Împărat al evreilor — Mat. 21:1-13), inspectarea oaspeţilor şi încercarea aprecierii hainei de nuntă este în desfăşurare. Şi în timp ce mai multe dintre fecioarele înţelepte află încă despre prezenţa Mirelui şi ((205)) intră bucuroase la ospăţ, unele dintre acelea care sunt deja înăuntru se dovedesc nevrednice să stea înăuntru, şi au fost şi sunt legate de mâini şi de picioare, iar aprecierea şi înţelegerea adevărului prezent — a prezenţei Domnului şi a lucrării actuale şi viitoare — încep să devină tot mai neclare, în timp ce, purtate de raţionamente false pe premise false, ele gravitează, treptat sau rapid, potrivit temperamentului, spre opiniile lumeşti despre lucruri — „întunericul de afară” al lumii, când este comparat cu lumina din interior acum accesibilă sfinţilor înveşmântaţi cum se cuvine. Şi, fără îndoială, toate fecioarele care intră trebuie încercate asupra acestui subiect. Fericiţi şi fără frică în această încercare vor fi toţi aceia care din inimă pot spune:„Pe nimic altceva nu-mi zidesc speranţaDecât pe sângele şi pe dreptatea Sa.Nici în cel mai scump lucru nu mă încred,Ci cu totul pe numele lui Isus mă sprijin.Numai pe Cristos, Stânca Solidă, pot eu staNisip mişcător este totul altceva.”Şi aceştia pot cânta cu mare bucurie:„Prinţul păcii mele este de faţă,Lumina feţei Sale mă luminează.Ascultă, preiubitule, El spune:«Pacea Mea ţie ţi-o dau».Crucea îmi acoperă păcatele;Trecutul sub sânge stă;În Isus am încrederea;Şi acum vreau ce Dumnezeu vrea.”Sfârşitul chemării de sus nu este închiderea uşiiScripturile nu dau data exactă la care se va închide uşa spre sărbătoarea căsătoriei, deşi ele arată clar că aceasta nu va fi închisă până când toate „fecioarele” vor fi avut ocazia ((206)) să intre şi după ce toate cele „înţelepte” sau cele pregătite vor fi intrat.O „uşă” deschisă simbolizează o ocazie de intrare în anumite condiţii şi privilegii; o uşă închisă reprezintă terminarea acestor privilegii sau a acestei ocazii. Privilegiul, invitaţia sau ocazia Veacului Evanghelic, care acordă celor ce cred în Cristos, sub condiţii restrânse, intrarea la comoştenire cu El în Împărăţia cerească şi la natura divină, este „uşa” prin care „avem intrarea … în harul [favoarea] acesta în care suntem”; şi anume, în speranţa împărtăşirii de gloria lui Dumnezeu (Rom. 5:2). Această uşă, care a stat deschisă tot veacul, se va închide odată; şi uşa din pilda fecioarelor marchează această închidere — toate aceste ocazii şi privilegii se vor termina. Această pildă a fecioarelor înfăţişează numai evenimentele de la sfârşitul acestui veac printre cei din Biserica adevărată care vor trăi în acel timp. „Uşa” din această pildă reprezintă faptul că anumite privilegii speciale, împlinirea şi ţelul tuturor favorurilor Veacului Evanghelic, vor fi deschise pentru „fecioarele înţelepte” în timpul secerişului; iar închiderea uşii, când toată clasa aceasta se va fi folosit de aceste privilegii, reprezintă sfârşitul întregii favori şi al tuturor privilegiilor acestui Veac Evanghelic; pentru că ospăţul reprezintă în întregime avantajele şi privilegiile evanghelice, fiind o reprezentare a marii împliniri la care duc toate celelalte favoruri — gloriile Împărăţiei promise.Să ne gândim la „uşa” ocaziei şi a privilegiului care se va închide curând. Domnul nostru a numit-o poartă şi a spus că în timpul Veacului Evanghelic va fi greu atât să o găsim cât şi să intrăm prin ea, şi ne-a sfătuit să facem mare efort să intrăm dacă vrem să avem parte de nemurire şi de onorurile Împărăţiei, la care duce numai această uşă, nu altele. Prin urmare El a spus: „Luptaţivă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor ((207)) căuta să intre şi nu vor putea. Îndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va închide uşa …” (Luca 13:24, 25). Această cale îngustă, după cum am văzut deja*, este calea sacrificiului de sine în interesul planului şi al lucrării Domnului. Calea este făcută îngustă prin împrejurările timpului actual, prin împotrivirea spiritului lumesc la adevăr şi la dreptate, aşa încât oricine merge în urmele Conducătorului şi Înaintaşului nostru va găsi calea a fi îngustă sau grea şi va trebui să sufere persecuţie. A umbla pe această cale, după cum Domnul nostru ne-a lăsat exemplu să urmăm în urmele Sale, implică nu doar o conformare pasivă la dispoziţia sau la spiritul Său, ci şi un zel activ, energic în promulgarea adevărului Său cu orice preţ. Şi toţi aceia care umblă pe calea îngustă, credincioşi cum a fost El până la moarte, au părtăşie în suferinţele Lui şi la timpul potrivit vor avea părtăşie şi în slava Sa, la sărbătoarea căsătoriei — în slava care va fi descoperită la arătarea şi la Împărăţia Lui. Filip. 3:10; 1 Pet. 4:13.Având în vedere încheierea ei glorioasă, ocazia de a merge pe această cale îngustă a sacrificării de sine pentru adevăr este cel mai mare privilegiu care a fost oferit vreodată vreunei creaturi. Privilegiul de a suferi cu Cristos şi pentru cauza Sa, după ce L-am recunoscut mai întâi pe El ca Răscumpărătorul nostru, este prin urmare uşa, şi singura uşă a ocaziei prin care se poate ajunge la gloria care urmează, ca mireasă şi comoştenitori cu Cristos.Sunt trei moduri în care ar putea fi indicată închiderea uşii: primul, printr-o declaraţie biblică clară a datei; al doilea, printr-o astfel de schimbare a sentimentului public în legatură cu adevărul, încât fidelitatea şi zelul în serviciul acestuia să nu mai întâmpine nici o împotrivire şi când suferinţa cu Cristos pentru adevăr (Rom. 8:17) să ((208)) nu mai fie posibilă; sau, al treilea, să se ajungă la o asemenea stare a lucrurilor din lume încât toate ocaziile pentru un astfel de serviciu să fie efectiv împiedicate, astfel nelăsând nici o ocazie pentru candidaţi să intre în lucrare, să-şi dezvolte şi să-şi dovedească iubirea şi credincioşia prin activitate şi răbdare.Deşi suntem clar informaţi că uşa va fi închisă cândva în această perioadă de seceriş sau de sfârşit al veacului, Biblia nu ne dă data exactă; şi, deşi după marele timp de necaz va fi o mare schimbare a sentimentului public în favoarea adevărului şi a dreptăţii, nu avem nici un indiciu că se va ajunge la o astfel de stare a lucrurilor până după ce perioada de seceriş se va sfârşi complet. Dar avem un indiciu clar că uşa se va închide în modul numit mai la urmă; căci, înainte ca Ziua Milenară să apară, suntem preveniţi în legătură cu o noapte întunecoasă în care nimeni nu va putea lucra — „Vine dimineaţa, şi este tot noapte”. Isa. 21:12. Vezi şi Vol. II, cap. 8.Calea îngustă deschisă pentru noi este privilegiul şi ocazia de a coopera cu Domnul nostru acum, când manifestarea spiritului Său de blândeţe, zel şi loialitate faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său se face cu preţul avantajelor pământeşti; când apărarea cauzei Lui şi a adevărurilor pe care El ni lea dat ne va face, ca să nu zicem mai mult, foarte nepopulari; şi când străduinţele noastre de a-I onora numele şi a binecuvânta pe semenii noştri cu adevărul, lăsând lumina noastră să strălucească, va aduce asupra noastră insulte, denaturări şi persecuţii într-o oarecare formă. Şi dacă, aşa cum am văzut, calea îngustă deschisă înseamnă privilegiul de a sacrifica astfel cu credincioşie până la moarte, cu orice preţ, atunci terminarea tuturor acestor ocazii pentru astfel de părtăşie a serviciului şi a suferinţelor ar însemna închiderea uşii, oprirea căii înguste spre gloria şi comoştenirea viitoare; domnia noastră cu Cristos fiind condiţionată de credincioşia noastră în serviciul Său, care acum înseamnă suferinţă cu El. Rom. 8:17; 6:8.((209))Şi suferinţa cu Cristos, după cum am văzut, nu este suferinţa obişnuită, comună tuturor celor din starea decăzută, ci numai acele suferinţe care sunt ca rezultat, mai mult sau mai puţin direct, al urmării exemplului lui Cristos, în susţinerea adevărurilor nepopulare şi în expunerea erorilor populare. Astfel au fost cauzele suferinţelor lui Cristos; şi astfel vor fi cauzele persecuţiei, suferinţei şi pierderii pentru toţi cei care urmează în urmele Sale. Ei vor avea părtăşie în suferinţele Sale acum, iar la sfârşit vor fi socotiţi vrednici să aibă parte de răsplata unei asemenea credincioşii faţă de principiu. Aceasta, de-a lungul Veacului Evanghelic, a însemnat muncă sacrificatoare de sine şi îndurarea insultelor în semănarea şi udarea seminţelor învăţăturilor lui Cristos; iar acum, la încheierea veacului, înseamnă fidelitate şi îndurare asemănătoare în lucrarea secerişului care se desfăşoară acum — chiar până la depunerea vieţii, fie că se va cere prin procesul treptat al efectuării ei în serviciul Învăţătorului, o moarte zilnică, sau prin aceea că se va face brusc, printr-o moarte de martir.Vrednicia Bisericii fecioare logodite ca să fie mireasa, soţia Mielului, constă nu numai în lipsa păcatului, deşi ea va fi sfântă şi „fără defect” — „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta” (Ef. 5:27), făcută „mai albă decât zăpada” în marea fântână a iubirii răscumpărătoare, meritul Răscumpărătorului ei. Acest lucru este necesar tuturor celor care vor fi socotiţi vreodată vrednici de viaţă durabilă pe oricare plan. Dar pentru a fi mireasa Mielului, ea trebuie nu numai să fie fecioară în puritatea ei, şi pe lângă aceasta să fie liberă de alianţă şi cochetărie păcătoasă cu lumea, ci trebuie să fie mai mult, cu mult mai mult de atât. Ea trebuie să se asemene atât de mult cu Domnul ei şi trebuie să urmeze atât de aproape în urmele şi în sfatul Său, încât din cauza acestui lucru să sufere, să fie martir, cum a fost El, şi pentru aceleaşi principii ale adevărului şi ale dreptăţii. Ea trebuie să dovedească faptul că are o iubire mistuitoare pentru Mire şi o devotare neobosită pentru numele şi principiile Lui, aşa ((210)) încât să fie dispusă să fie dispreţuită şi respinsă de cei lumeşti, cum a fost El, de dragul ascultării de învăţăturile Lui.Pentru a dezvolta şi a demonstra acest caracter, ea trebuie să fie încercată şi probată. Încrederea ei, răbdarea ei, fidelitatea ei faţă de Domnul, atât prin rău cât şi prin bine, trebuie să fie dezvoltate şi probate. Şi numai aceştia care sunt astfel dezvoltaţi şi probaţi, şi prin probă s-au dovedit credincioşi, vor fi astfel acceptaţi şi recunoscuţi ca mireasă şi comoştenitoare cu Domnul, moştenitoarea tuturor lucrurilor. După cum este scris: „Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va fi [astfel] găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc” — aşa de intens. Astfel, dacă este corect înţeleasă, fiecare încercare a fidelităţii noastre trebuie să fie întâmpinată cu bucurie, ca o nouă ocazie de a-I arăta Mirelui adâncimea şi puterea iubirii noastre, şi încă o dovadă a vredniciei de iubirea şi încrederea Lui şi de înălţarea făgăduită. Cei care se vor împărtăşi cu Domnul de gloria viitoare trebuie să fie nu numai chemaţi şi acceptaţi, ci şi credincioşi, chiar până la moarte. Apoc. 17:14.Astfel uşa ocaziei de angajare cu Cristos Domnul nostru în lucrarea veacului Evanghelic se va închide când „vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”. Şi atunci, pentru toţi cei care n-au dezvoltat mai înainte caracterul necesar şi nu şi-au dovedit armonia, devotarea, iubirea şi zelul pentru Domnul şi pentru adevărul Său prin serviciu credincios (Mat. 10:37; Marcu 8:38), va fi prea târziu să facă astfel. Cum este reprezentat în pildă, ei se vor dovedi astfel că sunt „fecioare nechibzuite”, pentru că au lăsat să le scape marea şi glorioasa ocazie de a suferi cu El şi pentru El, cu care ar domni împreună bucuroşi. Până atunci, numărul deplin predestinat de Dumnezeu să constituie şi să completeze Biserica vor fi fost chemaţi, aleşi şi dovediţi credincioşi prin încercare — „asemenea chipului Fiului Său” ((211)) (Rom. 8:29). Secerişul va fi trecut, vara favorii va fi sfârşită şi numai arderea neghinei va rămânea, pentru a curăţa câmpul (omenirea) şi a-l pregăti pe deplin pentru semănarea mult mai extinsă a Veacului Milenar.Sosirea acestei nopţi va pune evident capăt oricărei alte lucrări de diseminare a adevărului, care, greşit înţeleasă de public în general, va fi probabil acuzată de a fi cauza unei mari părţi din anarhia şi confuzia care vor predomina atunci, în loc să fie văzută în adevărata ei lumină ca o preumbrire a gândului şi revelaţiei divine în privinţa viitoarelor strâmtorări ale lumii şi a adevăratelor lor cauze. Să nu aşteptăm ca venirea nopţii şi închiderea uşii să fie bruşte, ci mai degrabă să fie o împiedicare şi o închidere treptată a lucrării secerişului.Timpul prezent este pentru pecetluirea servitorilor lui Dumnezeu pe frunţi, înainte ca furtuna strâmtorării să izbucnească (Apoc. 7:2, 3); şi fiecare fecioară înţeleaptă ar trebui să aprecieze acest privilegiu din prezent, atât pentru propria sa pecetluire intelectuală cu adevărul prezent, precum şi pentru angajarea în lucrarea secerişului de pecetluire a altora din clasa grâu şi a adunării lor în hambarul siguranţei, înainte de a veni noaptea şi de a se închide uşa ocaziei.Că ocazia actuală, cea mai favorabilă, nu este decât una scurtă, este evident din faptul că au rămas numai douăzeci şi patru de ani din perioada de seceriş, a cărei încheiere va fi martorul sfârşitului domniei răului şi al introducerii glorioasei Zile Milenare; şi în această perioadă trebuie să-şi afle locul noaptea întunecoasă a celei mai mari strâmtorări a lumii. Marea întunecime care trebuie să preceadă ziua glorioasă se apropie: „Vine dimineaţa şi este tot noapte” — „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”.Să observăm că atunci când această noapte va veni, când secerătorii trebuie să-şi înceteze munca, ea va dovedi că lucrarea aceasta finală a Evangheliei va fi împlinită; că toţi ((212)) din numărul celor aleşi ai Miresei lui Cristos vor fi fost „pecetluiţi” şi „adunaţi” într-o stare de separare de cei lumeşti — în starea de grânar (Mat. 13:30); căci Dumnezeu nu va permite nimic să oprească această lucrare până când va fi terminată. Atunci, toţi servitorii adevăraţi şi credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi fost pecetluiţi pe frunţi; şi, lucrarea Veacului Evanghelic fiind terminată, alţii nu vor mai putea intra în acea lucrare sau să secere răsplata ei bogată, prezisă în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ca răsplata celor credincioşi care intră în timp ce „uşa” este deschisă. 2 Pet. 1:4.Dar nu trebuie să înţelegem din aceasta că toţi, imediat ce se vor dovedi credincioşi, vor intra în răsplata lor. Este posibil ca unii dintre aceştia să trăiască până mai adânc în noaptea întunecoasă a strâmtorării — deşi aşteptarea noastră este contrară. „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” După ce au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu şi s-au împotrivit cu îndrăzneală erorii prin prezentarea şi apărarea clară şi neînfricată a adevărului, în această zi rea, când erori uriaşe se îngrămădesc îndrăzneţ şi sfidător peste tot, sfinţii sunt îndemnaţi: „Să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate”, îmbrăcaţi cu toată armătura, cu sabia spiritului întotdeauna gata de apărare, şi cu veghere, perseverenţă şi rugăciune pentru toţi sfinţii. Toţi vor avea nevoie de răbdare, pentru ca după ce vor fi făcut voia lui Dumnezeu să poată primi făgăduinţa. Apoc. 14:12; Efes. 6:13; Evr. 10:36.Sfârşitul chemării de sus la comoştenire cu Domnul nostru Isus în Împărăţia lui Dumnezeu, să se înţeleagă clar, nu este închiderea uşii din pilda fecioarelor. Deşi „chemarea” generală la această favoare a încetat în 1881, „uşa” este încă deschisă. Chemarea este invitaţia generală a lui Dumnezeu către toţi îndreptăţiţii care cred în Răscumpărătorul, să urmeze în urmele Lui de sacrificiu de sine chiar până la moarte, şi prin aceasta să-şi dovedească vrednicia de a domni cu El în glorie. Această favoare a avut un început definit în ((213)) timp: ucenicii care erau în aşteptare au fost acceptaţi la ea în ziua Cincizecimii, în 33 d. Cr. Şi ea are un sfârşit definit în timp, după cum a fost arătat deja, adică octombrie 1881*.*Vezi Vol. II, cap. 7.Pe de altă parte, închiderea uşii, din pilda consemnată în Matei 25, marchează sfârşitul complet al tuturor ocaziilor pentru ca cineva, chiar şi cei „chemaţi”, să mai obţină după aceea premiul chemării de sus. Aceasta marchează sfârşitul tuturor ocaziilor de a se dovedi vrednici de premiu prin credincioşie în serviciu: orice ocazie de serviciu se va termina atunci, în „noaptea” când nimeni nu va mai putea lucra (Ioan 9:4). De aceea, este evident că uşa sau ocazia de a ne întări astfel chemarea şi alegerea nu se închide în mod necesar când încetează să se mai facă chemarea sau invitaţia generală către toţi credincioşii să intre. Şi, în timp ce uşa este deschisă, ea indică faptul că orice credincios care este doritor să intre şi este gata să se conformeze condiţiilor poate s-o facă, chiar dacă „chemarea” sau invitaţia generală de a intra nu se mai face. De fapt, uşa sau ocazia pentru muncă şi sacrificiu nu s-a închis încă, chiar dacă chemarea generală s-a sfârşit în 1881.Veacul Evanghelic a fost timpul chemării — întâi pentru chemarea păcătoşilor la pocăinţă şi la credinţă în Cristos, Răscumpărătorul; şi apoi, pentru chemarea acestor îndreptăţiţi la înaltul privilegiu al comoştenirii cu Cristos în Împărăţia Sa, în baza condiţiei de a urma acum în urmele Sale de sacrificiu, chiar până la moarte — ca o condiţie a acceptării în lucrarea Împărăţiei şi în onorurile Veacului Milenar viitor. Prin urmare, când Domnul ne spune că perioada de sfârşit al veacului va fi un timp de seceriş, aceasta indică în mod clar o schimbare radicală — de la semănare la secerare, de la chemare la încercarea celor chemaţi şi la încheierea lucrării începute prin chemare.Ca o ilustraţie a schimbării în caracterul lucrării la încheierea Veacului Evanghelic, Domnul nostru a dat pilda ((214)) năvodului (Mat. 13:47-50). „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, [pescarii] l-au tras la mal şi, stând jos, au strâns în vase ce este bun şi au aruncat afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului [în seceriş, Mat. 13:39]: îngerii [mesagerii, servitorii lui Dumnezeu] vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cuptorul de foc [marele timp de necaz]; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”Această pildă reprezintă Biserica creştină nominală ca împărăţia nominală de perspectivă a lui Dumnezeu — năvodul aruncat în mare (lume), care a adunat peşti (oameni — Mat. 4:19) de toate felurile (creştini adevăraţi, creştini pe jumătate înşelaţi şi amăgiţi şi mulţi făţarnici), care, când este plin (la împlinirea timpului lui Dumnezeu), este tras la mal. Arată că nu „toate felurile” adunate în Biserica nominală sunt potrivite pentru Împărăţie, indiferent pentru ce altceva ar putea fi potrivite; că la încheierea veacului — în timpul secerişului — chemarea sau invitaţia la un loc în Împărăţie va înceta prin aranjamentul lui Dumnezeu, aşa cum este reprezentat prin tragerea năvodului la mal, şi că atunci pescarii vor începe altă lucrare — şi anume, o lucrare de separare, divizare, care va realiza adunarea felului dorit şi respingerea altora care sunt nevrednici de favoarea la care au fost chemaţi; căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Mat. 22:14.Lucrarea de separare din această pildă este aceeaşi cu cea arătată în pilda grâului şi neghinei, care ne învaţă să aşteptăm o întrerupere a semănării (a chemării) şi o schimbare de la acea lucrare la lucrarea recoltării. Servitorii Domnului, care sub îndrumarea Lui vor schimba astfel lucrarea, în ambele pilde sunt numiţi îngeri — mesageri speciali ai lui Dumnezeu. Ei sunt ucenicii Lui credincioşi care, umblând foarte umiliţi şi aproape de Domnul, şi foarte serios căutând să-I cunoască planul şi să coopereze în ((215)) lucrarea Sa, nu sunt lăsaţi în întuneric în privinţa timpurilor şi a perioadelor Sale (Mat. 13:11; 1 Tes. 5:4; Ier. 8:7-12). Desigur, această recoltare şi adunare se referă numai la cei în viaţă în timpul secerişului, şi nu la cei care au murit înainte; fiecare dintre aceştia, când şi-a sfârşit cursul, a fost marcat şi separat ca să-şi aştepte poziţia cuvenită în cadrul sau în afara turmei mici glorificate, Împărăţia propriu-zisă. 2 Tim. 4:8.Năvodul n-a fost intenţionat să adune toţi peştii din mare. Domnul nostru, marele Pescar Principal, a intenţionat să prindă un anumit număr de peşti de un anumit fel, nu contează câţi de alte feluri au intrat în năvod împreună cu ei; şi când numărul deplin din felul acela dorit, deosebit, a intrat în năvod, s-a poruncit să fie tras la mal pentru a sorta şi separa peştii. Când se porunceşte ca năvodul să fie astfel tras la mal, trebuie să fie înţeles că însărcinarea dată la începutul veacului, ca năvodul să fie aruncat în mare (Mat. 28:19; 24:14) se sfârşeşte; şi toţi care vreau să continue să fie colaboratori cu Domnul trebuie să dea atenţie acestei îndrumări şi să nu mai folosească timpul pentru pescuitul general, ci pentru lucrarea actuală de alegere şi adunare. Şi după cum adevărul cuvenit atunci a fost mijlocul pentru chemare, tot aşa adevărul, „adevărul pe care-l avem”, adevărul secerişului, este acum mijlocul Domnului pentru încercare şi despărţire.Prin urmare, când servitorii Domnului aud vocea Sa prin Cuvântul Său, declarând că a venit timpul să oprească semănatul şi să înceapă seceratul, să oprească prinderea şi să treacă la sortare, să oprească chemarea şi să predice mesajul secerişului cuvenit acum pentru cei deja chemaţi, ei se vor supune cu bucurie şi promptitudine dacă sunt credincioşi. Aceştia, ca atare, instruiţi de Învăţător în legătură cu planul Său al veacurilor şi nefiind în întuneric în privinţa timpurilor şi perioadelor în care trăim, să nu mai meargă căutând să semene sămânţa bună a ((216)) Împărăţiei în câmp sau în lume, ci să dea „hrană la timp pentru casa credinţei” — răspândind printre copiii declaraţi ai Domnului veştile bune ale Împărăţiei apropiate, şi ale marii bucurii şi binecuvântări pe care aceasta o va aduce curând pentru tot poporul.Şi, ciudat lucru, acest mesaj al pregătirii iubitoare a lui Dumnezeu prin răscumpărare, pentru restabilirea tuturor lucrurilor, de către şi prin Cristos Isus şi prin corpul său glorificat, Biserica, Împărăţia lui Dumnezeu (acest mesaj care ar trebui să bucure, să învioreze şi să unească toate inimile creştine iubitoare), este cel care trebuie să dezvolte şi să atragă în unire de inimă numai clasa adevărată, să-i încerce şi să-i separe de masa nominală.Curând secerişul va fi sfârşit, şi atât cel care a semănat cât şi cel care a secerat se vor bucura împreună. Acum secerătorii trebuie să grăbească lucrul şi să fie atât de preocupaţi de realizarea lui deplină, încât să roage pe Domnul secerişului, Secerătorul Principal, să trimită mai mulţi lucrători în seceriş. Nu va mai fi mult până când plugarul dispensaţiei următoare (marele timp de necaz prezis, care va pregăti lumea pentru semănarea seminţei milenare) va ajunge pe secerătorul acestei dispensaţii. Amos 9:13.A şaptezecea săptămână a lui Israel o ilustraţiea încheierii favorii evangheliceReamintim că a „şaptezecea săptămână” a lui Israel — ultimii şapte ani ai favorii lor — a fost foarte exact marcată la începutul ei, la mijlocul şi la încheierea ei; şi noi credem că aceasta a fost chiar cu scopul să ne dea date clar definite la încheierea Veacului Evanghelic de favoare pentru Israelul spiritual. Am văzut că începutul acelei săptămâni a fost pentru Israelul Trupesc data începutului încercării lor din seceriş, în 29 d. Cr. Acesta a fost marcat de botezul şi recunoaşterea Domnului nostru ca Mesia la Iordan, când a început lucrarea de seceriş — a cărei paralelă aici este recunoaşterea prezenţei Domnului în 1874 d. Cr., la începutul acestui seceriş.((217))Mijlocul acelei săptămâni de legământ, 33 d. Cr., a fost data respingerii Israelului ca sistem sau biserică-naţiune, şi a fost marcat prin moartea Domnului nostru pe cruce şi prin cuvintele Sale chiar înainte de moarte: „Vi se lasă casa pustie”. Şi paralela la aceea este respingerea acum din favoare şi căderea sistemelor sectare, numite creştinătate sau „Babilon”, în 1878.Ultima jumătate a săptămânii de legământ a lui Israel (trei ani şi jumătate, din 33 până în 36 d. Cr.) n-a fost o perioadă de favoare naţională sau sectară, ci de favoare individuală, acordându-li-se israeliţilor (nu ca înainte prin canalele bisericii nominale, ci individual, dacă voiau s-o primească), toate favorurile şi privilegiile speciale ale legământului avraamic, până la sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni simbolice, limita favorii lor, marcată prin trimiterea favorii la Corneliu şi la neamuri în general. Tot aşa în paralelă aici: cei trei ani şi jumătate din aprilie 1878, unde aşa-zisa creştinătate sau „Babilon” a fost respinsă din favoare, până în octombrie 1881, a fost perioada de încheiere a favorii chemării de sus pentru credincioşii individuali. Astfel „chemarea” generală (favoarea acestui Veac Evanghelic) a încetat în octombrie 1881 d. Cr., întocmai cum data corespunzătoare, octombrie 36 d. Cr., a fost martorul sfârşitului favorii iudaice.Favoarea iudaică a constat în oferirea (în mod exclusiv) lui Israel a Împărăţiei — chemarea copiilor naturali ai lui Avraam să se folosească de privilegiile şi ocaziile acordate lor sub Legământul Legii. Această chemare, favoare sau privilegiu, a încetat total şi definitiv odată cu sfârşitul săptămânii lor de legământ. Favoarea evanghelică a constat în oferirea Împărăţiei (în mod exclusiv) credincioşilor în Cristos — „chemarea de sus” a tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu sub Legământul de Har, care pot să se folosească de ocaziile astfel acordate (şi să devină membri ai „seminţei” avraamice care va binecuvânta lumea) prin unire cu Cristos Isus, Răscumpărătorul lor, în legământul Lui de jertfire de ((218)) Sine; proba care trebuie să demonstreze vrednicia lor de a avea parte în lucrarea şi gloria viitoare a lui Cristos. Şi această favoare, această „chemare” sau invitaţie este cea care, aşa cum am văzut, a încetat cu totul şi pentru totdeauna în octombrie 1881, punctul în timp paralel cu sfârşitul chemării sau favorii iudaice.Să se observe că încetarea favorii sau chemării iudaice a fost urmată de o altă chemare generală, care, ignorându-i pe ei şi favoarea lor trecută, a inclus totuşi pe oricare dintre cei care mai târziu, devenind credincioşi, au fost vrednici de acea chemare mondială la onoarea Împărăţiei. Încetarea favorii lor trecute a fost tot aşa de reală ca şi cum n-ar fi fost invitaţi la nimic după ce favoarea lor a încetat; tot aşa de reală ca şi cum ar fi fost invitaţi după aceea la o favoare mai mică; dar nu este atât de vizibilă pentru că chemarea generală evanghelică, care nu i-a exclus, a fost aceeaşi chemare lărgită şi adâncită — aplicabilă tuturor credincioşilor în Cristos, din fiecare naţiune.Încetarea favorii sau „chemării” acum, în 1881, este urmată sau mai degrabă peste ea se suprapune chemarea generală a întregii lumi la binecuvântările şi favorurile milenare pe condiţii de credinţă şi supunere voluntară (nu însă un sacrificiu spre moarte). Aceasta este însă o chemare mai joasă, o favoare mai mică decât cea care a încetat; o chemare să se bucure de binecuvântări sub Împărăţie, dar nu să fie părţi ale clasei unse a Împărăţiei. Şi această schimbare — această oprire a favorii mai înalte şi începerea unei favori mai joase — va fi puţin remarcată în timpul actual, datorită faptului că marele premiu al Împărăţiei şi al comoştenirii cu Cristos ca părtaşi ai naturii divine a fost în general pierdut din vedere în Biserică. Cea mai înaltă concepţie despre răsplată avutăîn general de creştini, de secole, este că la înviere li se vor da trupuri perfecte; şi eliberaţi de boală, durere şi necaz, se vor bucura de favoarea lui Dumnezeu şi vor avea viaţă veşnică. Şi această concepţie, deşi nici pe departe nu cuprinde privilegiile reale sub ((219)) „chemarea de sus” a Veacului Eanghelic, este într-adevăr o concepţie corectă despre privilegiile binecuvântate care vor fi acordate lumii în general în timpul Veacului Milenar — tuturor celor care vor da ascultare atunci şi vor veni în armonie cu Dumnezeu.În realitate deci, singurii care văd în mod clar înălţimea deosebită şi marile aspecte ale chemării Veacului Evanghelic — singurii, prin urmare, care pot vesti sau explica această chemare — sunt chiar cei cărora li se arată din Cuvântul lui Dumnezeu că limita timpului acestei chemări a fost atinsă în octombrie 1881. Alţii, deşi citează cuvintele apostolului despre o „chemare de sus a lui Dumnezeu în Hristos”, în realitate explică chemarea mai joasă care aparţine Veacului Milenar. Aşadar, chemarea evanghelică generală, cea adevărată, este terminată. Nimeni n-o poate prelungi. Unii nu pot pentru că nu o înţeleg şi nu o pot face, alţii pentru că ştiu că este la sfârşit.Dar, deşi „chemarea” generală a încetat, „uşa” nu este încă închisă. Sfârşitul „chemării” şi închiderea „uşii” sunt distincte şi separate. „Uşa” stă deschisă pentru ca unii să intre în alergarea pentru marele premiu de comoştenire în Împărăţie, după ce „chemarea” generală a încetat. Dumnezeu hotărâse dinainte ca un număr fixat să constituie Biserica, „trupul lui Hristos”; şi nu poate fi nici cu un membru în plus, nici cu unul în minus. (Vezi cum este arătat tipic acest lucru, în Leviticul 21:17-23.) Înseamnă că El nu putea chema sau invita la această onoare mai mulţi decât ca să completeze numărul pe care-l hotărâse. Şi Cuvântul Său arată că în octombrie 1881 acest număr deplin a fost găsit. Dar deoarece unii dintre cei care au răspuns sub chemarea generală şi au făcut legământ cu El nu vor reuşi să-şi ţină legământul, nu vor reuşi să alerge aşa încât să obţină premiul, „uşa” rămâne deschisă după ce chemarea generală a încetat, ca să permită intrarea în alergare, spre sacrificiu de sine în serviciul adevărului, unora care să ia locurile celor care, în timpul inspecţiei, ar putea să-şi lepede ((220)) haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; şi de asemenea locurile altora care, după ce au făcut legământul de sacrificiu de sine în serviciu, iubesc lumea din prezent, devin supraîncărcaţi cu grijile sau cu plăcerile ei şi nu reuşesc să îndeplinească cerinţele legământului lor.Şi iarăşi trebuie remarcat că încetarea chemării în 1881 nu împiedică în nici un fel privilegiile miilor care acceptaseră deja chemarea şi deveniseră servitori consacraţi ai lui Dumnezeu: ea n-a scos afară pe nimeni care era înăuntru. Nici nu presupune că nimeni nu mai poate intra: a fost doar încetarea invitaţiei generale a lui Dumnezeu.Faptul că poate ai ajuns numai recent la o cunoştiinţă clară despre făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei ce-L iubesc, nu dovedeşte că n-ai fost chemat şi acceptat ca un alergător pentru acest mare premiu cu mult înainte de a înţelege ce mare şi important este premiul. Faptul este că nici unul care acceptă chemarea nu este capabil la început să înţeleagă pe deplin nici asprimea şi îngustimea căii, nici mărimea premiului care va fi obţinut la capătul ei cel mai îndepărtat. Claritatea înţelegerii făgăduinţelor este puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi ca să ne întărească şi să ne facă în stare să învingem obstacolele şi încercările actuale. Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ne sunt dezvăluite treptat, pe măsură ce ne dovedim credincioşi şi înaintăm, pentru ca prin acestea — prin tăria şi curajul pe care ele ni le inspiră — să fim făcuţi în stare să alergăm aşa încât să obţinem premiul. 2 Pet. 1:4.Clasa care va primi premiul este nu numai chemată şi aleasă (acceptată), ci şi credincioasă. Şi, deşi chemarea generală a încetat, este evident că probarea credincioşiei celor chemaţi nu s-a terminat încă. Credincioşii sunt în curs de pecetluire şi de separare de cei care sunt necredincioşi legământului lor de sacrificiu de sine; şi fecioarele înţelepte sunt în curs de separare de cele nechibzuite, a căror nechibzuinţă constă în presupunerea că ele pot alerga pentru ((221)) premiile lumii, de onoare, bogăţie etc. şi le pot câştiga, şi în acelaşi timp pot alerga cu credincioşie alergarea pentru marele premiu al gloriei, onoarei şi nemuririi — ale cărei condiţii în sine fac imposibilă o astfel de alergare dublă. „Un om nehotărât” este „nestatornic în toate căile sale”. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Iac. 1:8; Mat. 6:24.Când toate „fecioarele înţelepte” credincioase se vor fi dovedit astfel şi vor fi intrat în bucuriile Domnului, „uşa” ocaziei de a face parte din acea clasă se va închide şi nimeni nu va mai putea intra. Când toate cele înţelepte vor fi intrat, numărul predestinat va fi complet şi atunci Stăpânul Se va scula şi va închide uşa (Luca 13:24, 25; Mat. 25:10). Domnul nostru Însuşi ne spune că atunci mulţi vor începe să vadă lucrurile diferit — să vadă de ce privilegii şi ocazii pentru sacrificiu s-au bucurat ei odată şi le-au pierdut. Dar când vor căuta să intre, Stăpânul le va spune: Nu vă recunosc în calitate de mireasă a Mea — ea este completă şi am numai una. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, alte scripturi arată că fecioarele nechibzuite, deşi respinse astfel de la chemarea de sus, pentru care se vor fi dovedit nevrednice prin conduita lor în încercare, vor fi totuşi favorizate şi vor fi recunoscute într-o calitate mai modestă în casa Domnului.De aceea, înainte ca uşa să se închidă, înainte ca numărul deplin al credincioşilor să se completeze, fiecare să se lupte să-şi asigure chemarea şi alegerea; şi în acest scop să-I permitem Domnului, prin aceste făgăduinţe preţioase şi prin aceste pilde explicative, să lucreze în noi să vrem şi să facem buna Sa plăcere.Dar unii ar putea totuşi spune: mă tem că nu sunt unul dintre cei chemaţi înainte de încetarea chemării generale, în 1881, pentru că atunci eram nu numai cu totul în neştiinţă de lucrurile adânci ale făgăduinţelor lui Dumnezeu, ci mai mult, eram cu totul străin de Dumnezeu şi chiar un inamic al Lui, departe de orice legământ de a-I sluji şi departe de orice astfel de dorinţă. Numai de curând am ajuns să-L cunosc ((222)) pe Dumnezeu cât de cât; de curând am luat jugul lui Cristos asupra mea ca să învăţ de la El; şi încă şi mai de curând am aflat despre privilegiul de a suferi acum cu Cristos prin negări de sine în serviciul Său, şi că asemenea sacrificatori împreună cu El vor fi făcuţi în curând moştenitori împreună cu El în lucrarea glorioasă a Mileniului. Şi acum, după ce am văzut aceste glorii, după ce am admirat aceste lucruri preţioase şi după ce am început să alerg în această alergare pentru acest premiu minunat, trebuie să deduc oare că nu este deschisă pentru mine, din cauză că deja au fost chemaţi destui ca să completeze numărul? Nu m-aş gândi să schimb aranjamentul divin sau să cer să fie adăugat încă unul peste limita hotărâtă prin înţelepciunea divină, dar mi-aş simţi adânc neşansa.Unuia ca acesta îi răspundem: Aleargă înainte. Cazul tău nu este atât de întunecat cum ţi se pare. „Uşa” nu este încă „închisă”. Aminteşte-ţi că dacă toţi cei care acceptaseră chemarea când aceasta s-a sfârşit s-ar dovedi credincioşi legământul lor, n-ar fi prea mulţi, ci tocmai destui. Aminteşteţi de asemenea că observaţia ta precum şi Scripturile indică faptul că dintre cei mulţi care acceptă chemarea puţini vor fi aleşi, pentru că numai puţini se dovedesc credincioşi legământului lor când sunt încercaţi. Pe măsură ce unii dintre cei chemaţi se dovedesc necredincioşi, unul după altul, ocaziile lor, locurile lor de muncă şi coroanele lor de răsplată sunt transferate altora. Unul dintre aceste locuri de muncă şi una dintre aceste coroane ale răsplăţii îţi pot fi transferate ţie, şi numele tău poate fi scris în cartea vieţii ca membru de probă al Miresei lui Cristos, în locul unuia şters ca nevrednic. Vezi Apoc. 3:5; Evr. 12:23.Cei care pot pricepe aceste făgăduinţe preţioase şi care au dorinţa să lucreze în vie, au o puternică dovadă că au fost concepuţi de spirit*; căci mintea umană, chiar îndreptăţită, este incapabilă să priceapă lucrurile adânci intenţionate de Dumnezeu numai pentru cei care s-au ((223)) consacrat şi au fost acceptaţi (1 Cor. 2:6-16). Şi Domnul este prea iubitor şi prea drept să autorizeze în inima cuiva speranţe care n-ar putea fi realizate niciodată. A fi conceput de spirit, prin Cuvântul adevărului, implică o naştere finală la condiţiile spirituale, dacă cel conceput nu se dovedeşte nevrednic — necredincios. De aceea, „să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire”.*Vezi Vol. I, pag. 226Ceasul al unsprezeceleaMatei 20:1-16Se pare că această pildă a fost dată în mod special ca să ne înveţe o lecţie pentru acest timp. Lucrătorii sunt acei copii ai lui Dumnezeu serioşi, consacraţi, care de-a lungul Veacului Evanghelic — „ziua” din pildă — îşi cheltuie cu credincioşie timpul şi energia, nu în serviciu pentru ei înşişi, serviciul mamonei, ci în serviciul lui Dumnezeu. Prin urmare, numai cei credincioşi sunt reprezentaţi prin lucrători, toţi cei care vor obţine aceeaşi răsplată, onorurile Împărăţiei reprezentate în pildă prin „dinar”.Caracterul general al chemării şi nevoia de lucrători sunt reprezentate prin cele patru chemări — dimineaţa devreme, la ora nouă, la amiază, la ora trei după-amiază. Dar înţelegerea exactă, clară, a cât va fi plata a fost menţionată numai la început: stăpânul casei „s-a învoit” atunci să le dea un dinar pentru serviciul lor. Astfel că promisiunea Împărăţiei a fost clar înţeleasă de Biserica timpurie, dar după aceea a fost în mare măsură pierdută din vedere şi na fost clar enunţată. Membrii în viaţă ai Bisericii lui Cristos, care au lucrat în via Sa în orice timp de-a lungul acestui Veac Evanghelic îi reprezintă pe toţi lucrătorii. Pilda arată, ca aspectul specific al ei, o clasă care intră în acest serviciu al Domnului când lucrul zilei este aproape terminat, la „ceasul al unsprezecelea” (ultimul). Ei sunt reprezentaţi ca unii doritori să se angajeze în serviciul Stăpânului, dar prea târziu, chemarea generală fiind sfârşită. Ei spun — „nu ne-a ((224)) tocmit nimeni”, este prea târziu pentru noi să intrăm în serviciu sub chemare.Stăpânul răspunde indicând spre uşa ocaziei de a face şi a suferi în serviciul Său, care nu este „închisă” încă, a cărei închidere va fi indicată prin venirea nopţii „când nimeni nu mai poate să lucreze”. Dar El nu spune nimic despre răsplata care va fi; deşi, angajându-i pe alţii sub chemarea generală, El a spus: „Veţi primi ce va fi drept”* — o parte din plata asupra căreia „s-au învoit” la început.*Cele mai vechi manuscrise, Sinaitic şi Vatican, omit cuvintele din Matei 20:7 „Veţi primi ce va fi drept”.Tot aşa, în timpul Veacului Evanghelic, Domnul nostru, prin purtătorii Săi de cuvânt în Biserică, a invitat pe toţi credincioşii să intre în serviciul Său. Răsplata deplină, natura divină şi gloria Împărăţiei, a fost clar declarată şi bine înţeleasă la început; dar, deşi repetată pe tot parcursul veacului, n-a mai fost apoi clar înţeleasă din cauza marii căderi de la adevăr. Dar acum am ajuns la încheierea Zilei Evanghelice de serviciu — la „ceasul al unsprezecelea”. A trecut timpul chemării lucrătorilor pentru ziua aceasta. Totuşi, unii stau deoparte şi spun: Noi n-am fost chemaţi în lucrare; „nu ne-a tocmit nimeni”, n-avem nici o promisiune de lucru, nici de răsplată dacă am găsi de lucru; chemarea este sfârşită, lucrul zilei este aproape terminat; sunt destui lucrători fără noi. Dar acestora Stăpânul ar vrea ca noi, în calitate de purtători de cuvânt ai Lui, să le spunem: „Duceţi-vă şi voi în via mea”; nu vă promit nimic, chemarea generală s-a sfârşit, timpul este scurt, timpul de lucru este aproape terminat, „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”; dar intraţi, arătaţi-vă iubirea şi zelul şi lăsaţi răsplătirea în seama generozităţii Mele.Şi aceasta este tot ce putem noi spune; singura speranţă pe care o putem oferi este că nimeni n-a lucrat vreodată pentru Stăpânul nostru, care să nu primească din belşug mai mult decât ar putea cere sau aştepta. Şi apoi noi ştim ((225)) că unele dintre locurile din lucrare vor fi vacante pe motiv că unii nu vor continua credincioşi, şi coroanele răsplăţii puse deoparte pentru aceştia vor fi date altora, care, prin credincioşie şi sacrificiu de sine, se vor dovedi vrednici de lucrare şi de răsplată.Aşa deci, dacă unii au ajuns doar de curând să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul şi doresc să-L servească pe El şi adevărul Lui, aceştia să nu fie descurajaţi din cauză că chemarea generală s-a sfârşit în 1881. Dacă vedeţi „uşa” ocaziei de sacrificiu şi de serviciu deschisă înaintea voastră, intraţi. Dar intraţi repede, căci noaptea întunericului şi împotrivirii intense faţă de adevăr va fi în scurtă vreme asupra noastră şi vă va împiedeca să vă angajaţi în serviciu. „Vine dimineaţa şi este tot noapte.” „Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.” Când acest lucru va fi adevărat, veţi putea şti că „uşa s-a închis”, că toate fecioarele înţelepte au intrat, că toate au fost probate şi că toate locurile libere au fost ocupate în mod acceptabil. Toţi „robii lui Dumnezeu” speciali, fiind până la acel timp „pecetluiţi pe frunţile lor” (primind o apreciere intelectuală a planului lui Dumnezeu), cele patru vânturi vor fi dezlegate (Apoc. 7:1-3) şi vor produce marele „vârtej de vânt” al necazului în mijlocul căruia rămăşiţa clasei Ilie va fi „schimbată” şi înălţată în gloria Împărăţiei.Ce lecţie este aici pentru cei care au făcut legământ cu Domnul ca să-L servească pe El mai întâi şi mai ales, şi care neglijează lucrarea Lui, străduindu-se cu timpul, cu gândul şi cu mijloacele pentru bucuriile şi premiile trecătoare pe care le oferă lumea. Pe aceştia Domnul îi îndeamnă zicând: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. „Cel care va birui [cel care va cuceri în sine spiritul lumii], va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi”. „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” Apoc. 2:10; 3:5, 11.
CRISTOS CEL ÎNVIAT
CRISTOS CEL ÎNVIAT1 Corinteni 15:1-28Răscumpărarea şi restabilirea, doctrine îngemănate — Învierea lui Isus, atestată de multe dovezi infailibile — Ceea ce prezintă studiul de astăzi este în conflict ireconciliabil cu teologia curentă — Timpul prezenţei lui Cristos — Lucrarea Împărăţiei Mesianice prezentată pe scurt — Supunerea la orice putere contrară.„Dar acum Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.” Versetul 20W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 105-106)Studiul de astăzi ne atrage atenţia asupra marii importanţe a doctrinei Învierii, prezentând-o ca fiind îngemănată cu cealaltă mare doctrină pe care Apostolul o prezintă „întâi de toate” — „cum Hristos A MURIT PENTRU PĂCATELE NOASTRE, după Scripturi”. Doctrina Învierii este legată de această doctrină fundamentală a Răscumpărării ca de la cauză la efect.Atât de importantă este această doctrină în estimarea Apostolului inspirat, încât el declară în mod accentuat că, dacă n-ar fi adevărată, atunci n-ar exista nici o speranţă în afara vieţii prezente, propovăduirea Evangheliei ar fi zadarnică, cei care o propovăduiesc sunt martori mincinoşi, credinţa creştinilor este zadarnică şi speranţa lor este înşelătoare. Mai mult, el arată că viaţa de sacrificiu, în vederea învierii şi răsplăţilor ei, nu face decât să priveze viaţa prezentă de puţina bucurie şi de avantajul pe care ei l-ar putea avea acum, aceasta fiind tot ce-ar avea ei vreodată; iar cei care au adormit în Cristos au pierit — dacă Cristos n-ar fi înviat dintre cei morţi.Într-adevăr astfel ar fi trista noastră stare dacă n-ar exista nici o înviere din morţi. Dacă învierea, pentru care Cristos a murit ca să ne-o asigure, nu ne este garantată, pentru a fi îndeplinită la timpul cuvenit, noi suntem încă în păcatele noastre şi sub pedeapsa morţii fără nici o rază de speranţă. Mai mult, dacă n-ar fi nici o înviere, deşi Domnul nostru Isus Cristos a murit ca să ne-o asigure, atunci Dumnezeu nu-Şi îndeplineşte partea Sa de contract.În timp ce versetele 12-19 declară importanţa acestei doctrine îngemănate cu Răscumpărarea —Învierea — versetele 20-26 accentuează caracterul ei adevărat. Învierea lui Cristos, atestată de multe dovezi infailibile (versetele 5-8; Fapte 1:3), este o garanţie că aceia pe care El i-a răscumpărat cu sângele Său preţios nu numai că vor fi treziţi din morţi, ci vor avea şi posibilitatea să obţină o înviere completă la toate binecuvântările şi favorurile pierdute prin căderea adamică. Aceasta este asigurarea pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor că Răscumpărarea dată la Calvar pentru păcatele lumii întregi a fost acceptabilă, o satisfacere deplină a pretenţiilor Dreptăţii împotriva rasei, aşa încât El poate fi acum drept, şi totuşi Îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus. Fapte 17:31; Romani 3:26.Să observe creştinii în versetul 20 ce ignoră diferitele crezuri ale creştinătăţii, şi ce este în direct antagonism cu învăţăturile lor; anume, că Cristos cel înviat a fost „pârga celor adormiţi” — că Domnul nostru a fost primul care a avut experienţa învierii în sensul deplin al cuvântului, primul care a avut experienţa învierii la perfecţiune şi viaţă veşnică. Este adevărat, unii au fost treziţi temporar înaintea Lui, pentru a cădea iarăşi în moarte; de exemplu, Lazăr, fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, fiul Sunamitei etc. Dar acestea au fost numai ilustraţii parţiale ale învierii, pentru a-i asigura pe oameni de Puterea Divină de a o realiza pe deplin la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.SCRIPTURILE SUNT LOGICEMarcaţi logica acestor fapte: Dacă Cristos trebuia să fie primul înviat dintre cei morţi, nimeni n-a fost înviat ((246)) înainte de El; şi dacă, aşa cum este arătat în versetele precedente, cei care au adormit în Cristos au pierit, în afară de cazul că sunt restabiliţi la viaţă prin înviere, şi dacă cei care mor în Cristos „dorm în Isus” până la a doua Sa venire, este clar că nici unul dintre ei n-a mers în cer când a murit. Ei au fost morţi, au dormit în Isus, s-au odihnit în speranţă; şi trebuia ca ei să rămână astfel până la timpul hotărât pentru învierea lor — a doua venire a lui Cristos, când „Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14; Ioan 5:28, 29.„David nu s-a suit la ceruri.” Daniel trebuie să aştepte, şi el se va scula la partea sa de moştenire „la sfârşitul zilelor”. Avraam trebuie să aştepte timpul când va poseda Ţara Făgăduită, din care el n-a posedat nici măcar cât să-şi pună piciorul. Iov trebuie să aştepte până ce mânia acestei „zile rele” va fi trecut. Sf. Pavel, şi împreună cu el toţi cei care iubesc arătarea Domnului, trebuie să aştepte plinătatea timpului când răsplata credincioşiei lor îşi va avea timpul cuvenit. Fapte 2:34; Daniel 12:13; Fapte 7:5; Iov 14:12-15,21; 2 Timotei 4:8.Toată învăţătura acestor Scripturi este în acord perfect. Dar ea este în conflict de neîmpăcat cu teologia curentă a aşa-zisei creştinătăţi, în ale cărei teorii, logic considerate, nu are nici un loc doctrina învierii. Dacă omul merge în cer când moare, şi este bucuros „să scape de acest înveliş muritor” pe care unii îl numesc închisoare, deşi îl iubeşte, îl îngrijeşte şi stă în el cât mai mult posibil — de ce, în numele raţiunii, ar spera el să se reunească cu corpul său? Toată această poziţie este ilogică, nescripturală şi nu se susţine.Versetul 21 combate cu aceeaşi forţă teologia curentă. El spune că deoarece prin om a venit moartea, tot prin om — „Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi”, vine şi învierea din morţi. Teologia curentă spune că răscumpărarea noastră este asigurată prin sacrificiul unui Dumnezeu, nu a unui om. Dar Scripturile sunt foarte explicite în a ne arăta un echivalent exact, un substitut uman pentru capul uman al rasei noastre, a cărui răscumpărare o asigură pe aceea a posterităţii sale, pe exact acelaşi principiu pe care căderea şi condamnarea lui au atras după sine păcatul şi moartea asupra lor. 1 Timotei 2:5, 6; Ioan 1:14.ORDINEA LA ÎNVIERECa urmare a sacrificiului de Sine — a cărnii Sale, a umanităţii Sale — Domnul nostru a fost mult înălţat, chiar la natură divină. După înviere El a spus, ”Datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ”. Când Omul Isus Cristos Şi-a predat umanitatea, El Şi-a predat-o pentru totdeauna. Ca urmare, când a fost înviat dintre morţi, existenţa Sa era într-o natură nouă, pentru ca puterea abundentă a naturii divine date Lui să poată fi exercitată în recuperarea reală din păcat şi moarte a celor pe care El i-a salvat din punct de vedere legal prin propria Sa moarte. Filipeni 2:8-11; Matei 28:18; Ioan 6:51.Versetele 22, 23 arată că toţi care sunt ai lui Cristos — prin credinţă în jertfa Sa — vor primi beneficiile morţii Sale prin înviere deplină la perfecţiunea vieţii pierdute în Eden. Ordinea învierii urmând să fie, „Cristos cel dintâi rod”, care include pe Isus Capul şi Biserica Corpul Său — „Întâia înviere” (Apocalips 20:6). Apoi urmează învierea tuturor celor care sunt ai lui Cristos în timpul prezenţei Sale — greceşte parousia, prezenţă, nu venire. Timpul prezenţei Sale este toată mia de ani de domnie a Sa. În acea perioadă „toţi cei din morminte (buni şi răi, drepţi şi nedrepţi) vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii” — greceşte krisis, judecată, nu condamnare. Ioan 5:28, 29.Cei din prima clasă intră imediat în răsplata deplinei învieri — perfecţiune umană; în timp ce clasa din urmă se trezesc pentru judecată, sau încercare de viaţă veşnică. Acesta va fi privilegiul la care vor ajunge dacă devin ai lui Cristos prin supunere totală la disciplinarea şi controlul Său. Altcumva, încercarea lor se va opri la o sută de ani şi ei vor muri în moartea a doua, din care nu mai există recuperare. Isaia 65:20.Nimeni, dacă nu va fi în Cristos, nu va fi făcut viu, înviat deplin, deşi toţi vor avea experienţa trezirii din moarte, care este primul pas în procesul de înviere, şi o încercare de a-şi dovedi vrednicia sau nevrednicia pentru plinătatea învierii, care este perfecţiune reală şi viaţă veşnică. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” 1 Ioan 5:12; Ioan 3:36.LUCRAREA ÎMPĂRĂŢIEI MESIANICEVersetele 24, 25 ne asigură de biruinţa lui Cristos şi ne arată în ce va consta acea biruinţă — în supunerea completă a oricărei puteri şi autorităţi împotrivitoare, şi în punerea sub picioarele Sale a tuturor vrăjmaşilor, fie că acei vrăjmaşi vor fi: împrejurări rele, principii rele, puteri rele sau indivizi răi. El va izgoni toate împrejurările ((247)) rele prin permiterea mai întâi a marelui Timp de Strâmtorare (Daniel 12:1) şi apoi pricinuirea ca împrejurările bune să le ia locul. El va izgoni pentru totdeauna principiile rele prin inundarea lumii cu lumina şi adevărul Său şi prin reînnoirea în mod efectiv cu un spirit drept a inimilor tuturor celor care vor dori şi vor asculta. El va birui complet orice putere împotrivitoare prin exercitarea marii Sale puteri pentru răsturnarea lor completă şi definitivă. El va supune orice persoană împotrivitoare prin îndepărtarea acestora în moartea a doua, din care nu mai este revenire.„El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale.” Timpul acestei domnii este limitat la o mie de ani (Apocalips 20:6). La expirarea acelei perioade, toţi care vor fi în opoziţie cu dreptatea, ca şi Diavolul care i-a înşelat şi i-a condus, vor fi aruncaţi în iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalips 20:7-15). „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este mortea.” Aceasta nu este moartea a doua, în care au fost aruncaţi împotrivitorii lui Dumnezeu; altfel limbajul ar fi contradictoriu. Este moartea adamică, pe care Cristos a venit s-o nimicească eliberând toţi supuşii ei. Pentru a îndeplini această lucrare se va cere întreaga domnie mesianică — o mie de ani.
Timpul secerişului
Timpul secerişuluiLocalizarea cronologică a secerişului — Scopul şi marea lui importanţă — Focarul profeţiilor timpului — Pregătiri de seceriş — Semnificaţia convergenţei mărturiei profetice — Prezenţa Domnului — Răspunsuri la obiecţii raţionale — intrarea în bucuriile Domnului nostru„Secerişul este sfârşitul veacului.” Matei 13:39.CEL care studiază cu atenţie va fi observat că perioada denumită „Timpul Sfârşitului” este denumită foarte potrivit, deoarece în ea nu numai că se încheie Veacul Evanghelic, ci şi se termină, ajung la împlinire toate profeţiile legate de încheierea acestui veac. Aceeaşi clasă de cititori va fi observat de asemenea importanţa specială a ultimilor 40 de ani din cei 115 ani (1874-1914), numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul”.Această perioadă scurtă este cea mai importantă şi mai plină de evenimente din tot veacul; pentru că în decursul ei tot rodul veacului trebuie să fie adunat şi plasat la locul lui, iar câmpul, care este lumea (Mat. 13:38), trebuie curăţat, arat şi pregătit pentru un alt timp de semănat şi recoltat — Veacul Milenar. Importanţa evenimentelor din această perioadă de seceriş nu poate fi apreciată îndeajuns; şi totuşi lumea nu va fi conştientă de ea, până când agenţii ei puternici, deşi nerecunoscuţi, îşi vor fi îndeplinit lucrarea stabilită. Într-adevăr, este bine să ne amintim că acesta nu este un seceriş al întregii lumi, ci al Bisericii Creştine, şi că ea nu-i afectează pe ((122)) mahomedani, brahmani, budişti etc., ci numai Biserica adevărată a lui Cristos şi pe cei care sunt mai mult sau mai puţin asociaţi cu ea — „Creştinătatea”.În timp ce lumea de-a lungul întregii perioade va fi în totală ignoranţă de caracterul ei, dar în spaimă şi frică de rezultatul evenimentelor ei neobişnuite (Isa. 28:21), turma mică a Domnului de urmaşi consacraţi care trăiesc acum se bucură de luminare mai mare decât a avut vreodată privilegiul vreunul dintre înaintaşii lor; căci în această perioadă toate razele mărturiei profetice ajung într-un focar măreţ, luminând pentru ochiul credinţei planul lui Dumnezeu, inclusiv evenimentele lui trecute, prezente şi viitoare.De la începutul Timpului Sfârşitului (1799), Dumnezeu Îşi pregăteşte „poporul Său sfânt” consacrat, „Sfântul Locaş” al Său, pentru marile binecuvântări pe care El a intenţionat să le reverse peste ei în timpul acestor patruzeci de ani de seceriş: binecuvântări care sunt de asemenea intenţionate ca pregătire specială pentru intrarea lor cu Cristos în deplină bucurie şi comoştenire cu El, ca mireasa Sa. Exact la „timpul hotărât”, 1799, sfârşitul celor 1260 de zile, puterea Omului Păcatului, marele asupritor al Bisericii, a fost zdrobită şi stăpânirea i-a fost luată. Cu o singură atingere a mâinii Sale puternice, Dumnezeu a rupt lanţurile Sionului şi le-a spus asupriţilor să iasă. Şi a ieşit, şi iese, clasa „Sfântului Locaş”, „poporul sfânt”, slabă şi şovăitoare şi şchioapă şi aproape goală şi oarbă, din întunericul închisorii şi din murdăria şi suferinţa sclaviei papale. Sărmane suflete! Ei încercaseră să-L slujească pe Dumnezeu cu credincioşie chiar în mijlocul flăcărilor cumplite ale persecuţiei, ţinându-se de crucea lui Cristos când aproape fiecare alt adevăr fusese înlăturat, şi străduindu-se curajoşi să descătuşeze pe cei „doi martori” ai lui Dumnezeu (Vechiul şi Noul Testament), care atât de mult timp fuseseră legaţi şi care profeţiseră numai în sacii limbilor moarte. Apoc. 11:3.((123))În înţelepciunea Sa, Dumnezeu nu i-a copleşit cu marele potop de lumină acordată acum sfinţilor. Cu blândeţe El i-a condus înainte, pas cu pas, curăţindu-i mai întâi de murdăriile papale care încă erau lipite de ei. Şi pe măsură ce Dumnezeu i-a atras astfel, clasa Sfântului Locaş a urmat mai departe, recunoscând glasul Bunului Păstor în accentele adevărului care demasca vechile erori, până în anul 1846, pe care profeţia îl marchează ca data când un nucleu din „poporul sfânt”, „Sfântul Locaş”, va deveni liber de erorile papalităţii, curăţit de profanări şi gata să înlocuiască teoriile necurate ale oamenilor cu principiile curate şi frumoase ale adevărului, pe care Domnul şi apostolii întemeiaseră Biserica. Treptat ei au fost conduşi să aştepte marele punct culminant al binecuvântării când Domnul Însuşi va veni, în secerişul veacului. Studierea sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi dorinţa lăudabilă de a cunoaşte cele în care chiar îngerii au dorit să privească (1 Pet. 1:12), au fost foarte mult binecuvântate, deşi dorinţele lor n-au fost cu totul împlinite.Puţini credincioşi au fost astfel instruiţi în Cuvântul adevărului, umpluţi cu spiritul lui, purificaţi şi mai deplin separaţi de lume, curăţiţi de mândrie, şi prin disciplina dezamăgirii din 1844 aduşi la un mai umilit sprijin pe Dumnezeu; şi întârzierea de treizeci de ani prezisă a dezvoltat în cei sfinţi răbdare, umilinţă şi supunere iubitoare, până când la sfârşitul celor „1335 de zile” (1874, timpul secerişului) veghetorii au primit şi au fost trimişi să anunţe întregii clase a Sfântului Locaş fericitul mesaj: „Iată, Mirele!” Şi toţi din această clasă care aud, când îi recunosc importanţa, îşi ridică şi ei glasurile spunând: „Iată, Mirele!”. Şi acest mesaj al secerişului către sfinţi continuă să se răspândească şi se va răspândi până când va fi ajuns la toţi cei consacraţi şi credincioşi. Această veste nu este pentru lume acum, ci numai pentru viitoarea mireasă a lui Cristos. ((124)) Domnul nostru nu este Mirele nici unei alte clase. Cunoaşterea prezenţei Sale va ajunge la lume pe altă cale şi mai târziu. Nimeni nu este acum pregătit să primească acest adevăr, cu excepţia consacraţilor, clasei Sfântului Locaş. Pentru „oştirea” creştinilor nominali, precum şi pentru lume, ea este o absurditate; şi ei nu vor fi dispuşi să verifice dovezile prezentate în volumele din această serie.Nu numai că Domnul a pregătit astfel inimile poporului Său şi l-a condus pe căi pe care nu le cunoştea, dar pentru acest timp special de nevoie, El a dat şi ajutoare minunate pentru studiul Bibliei, cum ar fi concordanţe şi diferite şi valoroase traduceri ale Scripturilor, precum şi minunate facilităţi de tipărire, publicare şi expediere prin poştă a adevărului; şi avantajele educaţiei generale, aşa încât toţi pot citi şi studia pentru ei înşişi, şi pot verifica spre propria lor mulţumire toate doctrinele prezentate; şi aceasta în condiţii de pace, astfel încât nimeni nu-i supără sau nu-i face să se teamă să-şi exercite deplina libertate a conştiinţei când fac astfel.După o citire atentă a capitolelor anterioare ale acestui volum şi a celui precedent, cititorul atent va observa că în timp ce fiecare din profeţiile timpului realizează un scop separat şi distinct, obiectivul central al mărturiei lor unite şi armonioase a fost să marcheze, cu claritate şi precizie, prin dovadă directă sau indirectă, sau prin mărturie întăritoare, data venirii a doua a Domnului nostru şi a stabilirii Împărăţiei Sale pe pământ, şi de asemenea să marcheze diferitele etape şi mijloace ale stabilirii ei, în timpul perioadei de seceriş.Ca să ne putem da seama de forţa acestor diferite linii ale profeţiei în relaţia lor cu aceste adevăruri centrale, să le concentrăm într-un punct şi să observăm cum razele acestea ale mărturiei se combină unitar şi armonios, descoperind clar binecuvântatul fapt, nu că Domnul vine, nu că va veni curând, dar că El a venit; că El este acum prezent, un împărat ((125)) spiritual, stabilind un imperiu spiritual, în secerişul sau sfârşitul Veacului Evanghelic ce se suprapune peste Veacul Milenar care se iveşte acum. Am văzut că trebuie să vină „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” — „timpurile de înviorare” (Fapt. 3:19); am văzut de asemenea că Domnul Iehova „a rânduit o zi[Veacul Milenar] în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Fapt. 17:31); am văzut că Veacul Evanghelic este timpul de probare sau ziua de judecată a Bisericii şi că el se sfârşeşte cu un seceriş şi cu glorificarea celor care vor trăi şi vor domni cu Cristos o mie de ani — în timpul zilei de judecată a lumii, Timpurile Restabilirii; am văzut de asemenea că împărăţiile acestei lumii, sub prinţul acestei lumi, Satan, trebuie să dea locul Împărăţiei lui Dumnezeu, sub Împăratul slavei. Toate aceste evenimente mari trebuie să întârzie până la a doua venire a Domnului nostru, Împăratul, Mirele şi Secerătorul, a cărui prezenţă şi a cărui lucrare trebuie să le realizeze, aşa cum a fost prezis.Ciclurile jubileului tipic au indicat anul 1874 d. Cr. ca data întoarcerii Domnului nostru; şi totuşi data a fost ascunsă în ele atât de ingenios încât să facă imposibilă descoperirea ei până la „Timpul Sfârşitului”. Şi această mărturie a fost dublu întărită prin dovezi din două puncte de vedere — Legea şi Profeţii — cele două fiind cu totul independente una de alta şi totuşi la fel de clare şi convingătoare.Minunatul paralelism al dispensaţiilor iudaică şi evanghelică ne-a învăţat acelaşi adevăr cu aspecte suplimentare. A doua venire a Domnului nostru la sfârşitul sau în secerişul Veacului Evanghelic, având loc în toamna lui 1874, se dovedeşte a fi la un punct în timp cu exactitate paralel cu timpul primei Sale veniri, la sfârşitul Veacului Iudeu. (Vezi tabela de corespondenţă, Vol. II, pag. 246 şi 247.) ((126)) După cum fiecare aspect proeminent al Dispensaţiei Evanghelice este marcat printr-o paralelă corespunzătoare în acea dispensaţie tipică, tot aşa găsim că acest eveniment remarcabil învăţat de jubileu îşi are paralela sa corespunzătoare. Prezenţa Domnului nostru ca Mire, Secerător şi Împărat este arătată în ambele dispensaţii. Chiar şi mişcarea din partea fecioarelor care ies să-L întâmpine, dezamăgirea lor şi timpul de întârziere de treizeci de ani îşi găsesc paralela atât în timp cât şi în împrejurări. Şi paralelismul continuă până la sfârşitul deplin al secerişului acestei dispensaţii — până la răsturnarea împărăţiilor care se declară creştine, în realitate fiind „împărăţiile lumii” acesteia, şi la deplina stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ după 1914, limita Timpurilor Neamurilor. (Vezi Vol. II, cap. 4.) Acest necaz şi această răsturnare viitoare, am văzut că îşi au paralela în nimicirea Ierusalimului şi în completa răsturnare a statului naţional iudeu, 70 d. Cr. — o altă paralelă care corespunde atât în timp cât şi în împrejurări.Iarăşi, am găsit a doua venire a Domnului nostru indicată de profetul Daniel (12:1), totuşi în asemenea fel încât să fie tăinuită până când evenimentele care au fost prezise că o vor preceda vor fi avut loc şi vor fi trecut în istorie, când noi am fost conduşi să vedem că cel ascuns sub numele Mihail este într-adevăr ceea ce indică numele — reprezentantul lui Dumnezeu — „marele prinţ”. Da, Îl recunoaştem: „Căpetenia legământului”, „Dumnezeu [conducătorul] puternic”, „Părintele [dătătorul de viaţă] veşniciei” (Dan. 11:22; Isa. 9:6), care trebuie să se „scoale” cu putere şi autoritate, să realizeze marea restabilire a tuturor lucrurilor şi să ofere viaţă veşnică milioanelor de morţi şi muribunzi ai omenirii, răscumpăraţi prin sângele Său preţios. Şi după ce am urmărit cele 1335 de zile din Daniel 12 până la sfârşitul lor la aceeaşi dată, putem înţelege acum de ce îngerul care a indicat astfel data s-a referit la ea în asemenea termeni de ((127)) mare bucurie — „Ferice de cine va aşteapa [cine va fi într-o atitudine de aşteptare sau veghere] şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” — 1874 d. Cr.* Şi în calcularea timpurilor simbolice date aici să nu se treacă cu vederea că am folosit cheia dată nouă prin felul în care a fost indicată întâia venire — o zi simbolică reprezentând un an literal. Am găsit astfel că timpul venirii a doua a Domnului nostru este clar dovedit a fi 1874 — în luna octombrie a acelui an, aşa cum este arătat în Volumul II, capitolul 6.*Anul aşa cum este socotit de evrei începe în octombrie; ca atare octombrie 1874 a fost de fapt începutul lui 1875.Dar aceasta nu este totul. Unele obstacole raţionale în calea credinţei referitoare la prezenţa lui Cristos pot totuşi apărea chiar şi în minţile celor care studiază cu atenţie, şi noi dorim să le vedem înlăturate pe toate. De exemplu, s-ar putea întreba în mod raţional: Cum se face că cronologia exactă a Bibliei indică octombrie 1872 ca începutul celei dea şaptea mie de ani sau a Mileniului, în timp ce Ciclurile Jubileelor arată că octombrie 1874 este data întoarcerii Domnului nostru şi începutul timpurilor restabilirii?Această aparentă lipsă de armonie a datei venirii a doua cu începutul celei de-a şaptea mie de ani pare să indice la prima vedere „un şurub slăbit” undeva în calculul cronologic şi a condus la o reexaminare atentă a subiectului, dar întotdeauna cu acelaşi rezultat. O gândire mai atentă însă, dovedeşte că Dumnezeu respectă exact timpul şi că acest punct nu este o excepţie în privinţa preciziei Sale matematice. Ne vom aminti că calculul cronologiei a început cu crearea lui Adam, şi că Adam şi Eva au petrecut un anumit timp înainte de intrarea păcatului. Chiar cât de mult a fost nu suntem informaţi, dar doi ani n-ar fi o apreciere neverosimilă. Înainte de crearea Evei, lui Adam i s-a permis să trăiască suficient de mult ca să-şi dea seama că-i lipsea un tovarăş de viaţă (Gen. 2:20); el se familiarizase cu toate ((128)) animalele şi le dăduse nume; se familiarizase cu diferiţii copaci şi plante din Eden. Apoi a urmat crearea Evei; şi trebuie să fi trecut ceva timp bucurându-se de ambianţa lor încântătoare, înainte de a intra năpasta păcatului.Amintindu-ne toate aceste împrejurări, nu prea ne putem imagina că au trecut mai puţin de doi ani în starea aceea fără păcat; şi intervalul dintre sfârşitul celor şase mii de ani şi începutul timpurilor Restabilirii duce la deducţia că intervalul dintre crearea lui Adam şi intrarea păcatului, în timpul căruia Împărăţia lui Dumnezeu a fost în lume, reprezentată de Adam, nu este socotit ca parte a celor şase zile ale răului. Cei şase mii de ani în care Dumnezeu a permis ca răul să domine lumea, înainte de începutul marii mii a şaptea sau sabatice, sau Timpurile Restabilirii, datează de la intrarea păcatului în lume. Şi deoarece Timpurile Restabilirii au început în octombrie 1874, acela trebuie să fie sfârşitul celor şase mii de ani de domnie a Păcatului; iar diferenţa dintre aceasta şi data arătată în cronologie de la crearea lui Adam reprezintă perioada fără păcat din Eden, care aparţine în realitate domniei dreptăţii.Pe lângă aceasta, ceea ce putea să pară la început o discrepanţă — că Domnul va fi prezent la sfârşitul lui 1874 şi totuşi Timpurile Neamurilor nu se vor termina până în 1914 — se găseşte, dimpotrivă, că este în cea mai deplină armonie cu desfăşurarea planului lui Dumnezeu pentru campania Bătăliei Zilei celei Mari şi exact aşa cum a fost prezis de către Daniel (2:44), care a declarat: „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie … . Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii”. Prin urmare, trebuie să fie chiar aşa cum am găsit: Domnul nostru trebuie să fie prezent; trebuie să-i probeze pe membrii în viaţă ai Bisericii Sale, trebuie să-i înalţe, să-i glorifice şi să Şi-i asocieze în puterea şi autoritatea care vor fi exercitate în timpul Mileniului (Apoc. 5:10; 20:6), şi trebuie să pună în ((129)) mişcare acele mijloace şi forţe care (deşi inconştiente de aceasta) vor duce la îndeplinire ordinele Sale — făcându-şi astfel partea lor în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” — subminând şi răsturnând în cele din urmă toate aşa-zisele „Naţiuni Creştine” din prezent. „Împărăţiile lumii” acesteia, chiar în timp ce vor fi zdrobite de Împărăţia lui Dumnezeu, vor fi cu totul în necunoştinţă de cauza reală a căderii lor — până când, la sfârşitul acestei „zile a mâniei”, ochii înţelegerii lor se vor deschide, aşa încât vor vedea că s-a ivit o nouă dispensaţie, şi vor învăţa că Emanuel Şi-a luat marea Sa putere şi Şi-a început domnia glorioasă şi dreaptă.În timp ce profeţiile timpului indică astfel şi sunt în armonie cu 1874 ca data prezenţei a doua a Domnului nostru, asigurându-ne de acest fapt cu precizie matematică, suntem copleşiţi de dovezi de un alt caracter; căci anumite semne speciale, prezise de Domnul, de apostoli şi de profeţi, care urmau să preceadă venirea Lui, sunt acum clar recunoscute ca împlinite în realitate. Vedem că Ilie cel făgăduit a venit într-adevăr; că învăţăturile lui au fost respinse, întocmai cum a fost prezis, şi că de aceea marele timp de necaz trebuie să urmeze. Omul Păcatului cel prezis, Anticristul, şi-a făcut de asemenea apariţia, împlinindu-şi lunga şi teribila domnie; şi exact la „timpul hotărât” (1799) i-a fost luată stăpânirea. Curăţirea Sfântului Locaş a fost de asemenea realizată cum s-a prezis, şi cu suficient timp înainte de 1874 ca să gătească „pentru Domnul un popor bine pregătit” — un popor în aşteptare evlavioasă a venirii Sale — întocmai cum înaintea primei veniri o lucrare asemănătoare a pregătit un popor care să-L primească atunci.Găsim că data 1874 este de asemenea în armonie cu profeţia lui Daniel (12:1), care fixează venirea lui „Mihail” la „timpul sfârşitului” — adică undeva între 1799 şi 1914 — ((130)) şi ca fiind cauza şi precursorul marelui timp de necaz. Când şaptezeci şi cinci de ani din această „Zi a Pregătirii” dezvoltaseră condiţiile potrivite pentru începutul marii Sale lucrări, atunci Învăţătorul a păşit pe scenă — tăcut, fără „să atragă privirile” — „în acelaşi fel” cum S-a dus. Şi cei patruzeci de ani care au rămas din această „Zi a Pregătirii”, din care şaisprezece au trecut deja, vor realiza ridicarea sau stabilirea Împărăţiei Sale în putere şi mare slavă.Concentrarea profeţiei timpului asupra secerişului şi asupra lucrurilor legate de prezenţa Domnului şi de stabilirea Împărăţiei se va imprima în minte printr-un studiu atent al diagramelor însoţitoare, una dintre ele arătând paralelele sau corespondenţele între Veacul Evanghelic şi tipul lui, Veacul Iudeu, şi cum diferitele trăsături proeminente din acest seceriş sunt marcate prin marile profeţii, în timp ce cealaltă arată concis istoria lumii aşa cum se raportează la cea a bisericilor lui Dumnezeu tipică şi adevărată (iudaică şi evanghelică), şi arată măsurile profetice legate de ele.Astfel toate razele profeţiei converg în acest „timp al sfârşitului”, al cărui punct focal este „Secerişul” — timpul prezenţei Domnului nostru şi al stabilirii îndelung promisei Sale Împărăţii. Şi când luăm în considerare marea importanţă a acestor evenimente, uimitoarele schimbări dispensaţionale pe care ele le introduc şi suma şi caracterul mărturiei profetice care le marchează, şi când vedem cât de atent am fost instruiţi în privinţa felului arătării Sale, aşa încât nici o piatră de poticnire pentru credinţa noastră să nu stea în calea recunoaşterii prezenţei Sale, inimile noastre se bucură cu bucurie negrăită. De zece ori mai multă mărturie este dată acum în privinţa faptului prezenţei Sale a doua decât le-a fost acordată primilor ucenici la întâia venire, deşi aceea a fost cu totul suficientă atunci pentru „israeliţii cu adevărat”, care aşteptau mângâierea lui Israel.((131))

((132))

((133))Timp de aproape două mii de ani, cei consacraţi, care au suferit, care au fost persecutaţi, care au fost jertfitori de sine, au aşteptat cu nerăbdare venirea Învăţătorului. Paveli credincioşi, Petri înflăcăraţi, Ioani iubitori, Ştefani devotaţi, Marii blânde şi Marte delicate şi generoase, un şir lung de mărturisitori curajoşi ai adevărului cu riscul torturii şi morţii, şi de martiri care au suferit, şi de unii taţi şi mame şi fraţi şi surori credincioşi din Israel care au umblat umiliţi cu Dumnezeu în timpuri mai puţin furtunoase, care nici nu s-au ruşinat nici nu s-au temut să-L mărturisească pe Cristos şi să poarte ocara Lui, nici să fie tovarăşii celor care erau ocărâţi pentru adevărul Său (Evr. 10:33) —- aceştia, după ce au luptat lupta bună a credinţei, şi-au depus armătura ca să aştepte răsplata făgăduită lor la arătarea Învăţătorului. 2 Tim. 4:8.Şi acum El a venit! Domnul este într-adevăr prezent! Şi a sosit timpul pentru stabilirea Împărăţiei Sale şi pentru înălţarea şi glorificarea miresei Sale credincioase. Zilele aşteptării prezenţei Sale sunt acum în trecut şi îndelung promisa fericire a celor care au fost în aşteptare este a noastră. Pentru ochiul credinţei El este acum descoperit prin candela profetică (2 Pet. 1:19); şi înainte ca secerişul să fie complet sfârşit*, credinţa şi bucuriile prezente ale credinţei vor da loc bucuriilor entuziasmante ale deplinei împliniri a speranţelor noastre, când toţi cei socotiţi vrednici vor fi fost făcuţi ca El şi-L vor vedea aşa cum este, faţă în faţă.*„Sfârşitul” secerişului va include probabil şi arderea neghinei.Cum este arătat în pilda care o ilustrează (Mat. 25:14-30), primul lucru făcut de Domnul la întoarcerea Sa este să-Şi cheme servitorii şi să Se socotească cu ei. În socotirea cu servitorii care şi-au folosit cu credincioşie talanţii, căutând să cunoască şi să facă voia Lui, pilda arată că fiecare, imediat ce este examinat, încercat, este făcut să „intre în bucuria Stăpânului său”, înainte de a primi stăpânirea promisă. ((134)) Acum noi vedem această pildă împlinindu-se şi aceasta înainte de a începe partea noastră în domnie. Chiar înainte ca vrăjmaşii să fie cuceriţi, fiecărui credincios îi este permis să obţină o vedere clară a Împărăţiei şi slavei viitoare şi a marii lucrări a zilei milenare care se iveşte; şi această vedere a marii restabiliri care trebuie să fie împlinită curând pentru întreaga omenire, prin intermediul lui Cristos şi a Bisericii Sale glorificate, este bucuria Domnului în care lor li se permite să participe.În timp ce stăm astfel, cum ar fi pe vârful muntelui Pisga, şi vedem marea perspectivă chiar înaintea noastră, inimile noastre se bucură cu o bucurie nespusă de marele plan al Domnului; şi deşi ne dăm seama că Biserica este încă în pustia umilirii ei şi că ceasul triumfului ei real n-a sosit încă pe deplin, totuşi, văzând indiciile apropierii lui rapide şi discernând deja prin credinţă prezenţa Mirelui, ne ridicăm capetele şi ne bucurăm, ştiind că răscumpărarea noastră se apropie. O, ce plinătate a binecuvântării şi ce motiv de bucurie şi de recunoştinţă conţine acest adevăr! Într-adevăr, Domnul a pus o cântare nouă în gurile noastre. Este marele imn a cărui notă iniţială a fost cântată de corul îngeresc la naşterea pruncului Isus — „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Mulţumită lui Dumnezeu, acordurile lui armonioase vor umplea curând cerul şi pământul cu melodia eternă, pe măsură ce binecuvântata lucrare a mântuirii — restabilirea — pe care El vine s-o realizeze, progresează spre gloriosul ei apogeu.
Curăţirea sfântul locaş
Curăţirea sfântul locaşCurăţirea sfântul locaş – 2300 de zile — Daniel 8:10-26Sfântul locaş adevărat — Profanarea — Baza sau temelia — Cum anume „aruncat la pământ” — Dovezi la aceasta, citate din scrieri romano-catolice — Curăţirea nu va fi realizată până la 2300 de ani după viziune — Cum şi unde a început, şi când îşi are timpul să fie terminată — „Vasele de aur”, adevărurile, trebuie să fie puse la locÎN CAPITOLELE anterioare am văzut identificarea „cornului mic” îngâmfat, deosebit, din Daniel 7:8, 11, 20-26, cu „Omul Păcatului” din 2 Tesaloniceni 2:3 şi cu „Urâciunea Pustiirii” prezisă de Domnul nostru în Matei 24:15, şi de asemenea că în Daniel 8:9, 10, 23-25 se face referire la aceeaşi putere papală. Am examinat, suficient pentru scopurile noastre de acum şi pentru spaţiul limitat, ridicarea lui, caracterul lui, înfrângerea puterii lui zdrobitoare şi totala lui nimicire finală, care este încă viitoare.Vrem acum să examinăm o altă profeţie care indică în mod clar acea anumită doctrină falsă sau eroare fundamentală care a dus la respingerea totală a acelui sistem de către Domnul nostru şi care l-a făcut în ochii Lui urâciunea pustiirii. Profeţia care va fi examinată acum arată mai departe timpul la care adevărata Biserică, clasa consacrată — Sfântul Locaş — va fi curăţată de profanările urâte introduse de papalitate.În timp ce capitolul precedent ne-a indicat anumite zile de aşteptare şi o purificare a acestei clase sau Locaş Sfânt, această profeţie indică o dată la care un nucleu ((96)) de credincioşi sfinţi se vor elibera complet de profanările, erorile etc. papale, şi la care „vasele de aur” însuşite pe nedrept, sau preţioasele adevăruri, vor începe să fie restituite acestei clase sau Locaş Sfânt.Cităm Daniel 8:10-26, după cum urmează:„S-a înălţat până la[a controla] oştirea cerurilor [întreaga Biserică], a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii [şi-a asumat onoruri şi demnităţi şi şi-a aplicat sieşi profeţii şi titluri care aparţin lui Cristos Isus, adevăratul Şef sau Prinţ sau Cap al Bisericii.], i-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sf<nt. Un timp de necaz a fost rânduit jertfei necurmate [în popor], din cauza nelegiuirii; şi cornul a aruncat adevărul la pământ, a făcut lucruri mari şi a prosperat.Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel care vorbea: «În cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea?» Şi el mi-a zis: «Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi [zile]; apoi sfântul locaş va fi curăţit».Pe când eu, Daniel, aveam viziunea aceasta şi căutam s-o pricep, iată, înaintea mea stătea cineva care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de om între malurile râului Ulai, care a strigat şi a zis: «Gabriel, fă-l să înţeleagă viziunea!» El a venit atunci lângă locul unde eram; şi, la apropierea lui, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: «Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului!» Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare, în locul în care mă aflam. Apoi mi-a zis: «Iată, îţi arăt ((97)) ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei; căci sfârşitul va fi la un timp hotărât.Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne: sunt îînseamnăş împăraţii Mediei şi Persiei. Ţapul păros însă este împărăţia Greciei şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt îînseamnăş patru împărăţii care se vor ridica din poporul acesta, dar nu cu puterea lui. La sfârşitul stăpânirii lor, când răzvrătiţii vor fi umplut măsura [compară cu Gen. 15:16], se va ridica un împărat [papalitatea] cu faţa arogantă [sau fără ruşine] şi cunoscător al enigmelor. El va fi tare [făcut puternic], dar nu prin puterea lui însuşi [papalitatea s-a întărit folosind forţa diferitelor naţiuni ale Europei]; el va face pustiiri de necrezut, va prospera, va acţiona, va distruge [corupe] pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor [evlavioşi]. Prin inteligenţa lui va face să prospere înşelăciunea în mâna lui; se va înălţa în inima lui; şi prin prosperitatea lui va strica [distruge] pe mulţi; şi se va ridica [ca Anticrist] împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără mână de om. Iar viziunea [acea parte a ei] cu serile şi dimineţile, despre care ţi s-a spus [că vor fi 2300 până la curăţire], este adevărată. Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri îndepărtate”.Nu intrăm într-o explicare detaliată despre berbec, ţap, coarne etc. menţionate în versetele acestea şi în cele precedente, crezând că ele au fost deja clarificate (vezi pag. 27). Am văzut deja că Roma, care este tratată în capitolul 7 ca o fiară separată cu propriile ei coarne, iar în capitolul 2 ca fluierele şi labele picioarelor chipului, aici (capitolul 8) este tratată ca unul din coarnele „ţapului” grec, care, după ce s-a mărit spre ((98)) miazăzi şi spre răsărit, ca Roma civilă sau imperială, a suferit o schimbare, şi devenind Roma papală „S-a înălţat până la oştirea cerurilor”, adică a devenit o putere sau un imperiu eclesiastic, peste oştire sau popor. Şi aceeaşi metodă de a trata Imperiul Roman ca o ramură sau dezvoltare dintr-una din diviziunile imperiului grec este urmată în profeţia istorică din capitolul 11.Jertfa necurmată menţionată aici se presupune în general că se referă la jertfele zilnice sau arderile de tot necurmate ale evreilor la Ierusalim. Şi această desfiinţare a jertfei necurmate a fost pusă pe seama lui Antiohus Epifanes, cum s-a descris deja. Profeţia trece însă pe lângă templul sau Locaşul Sfânt tipic şi pe lângă arderile de tot tipice, şi vorbeşte despre Locaşul Sfânt sau Templul lui Dumnezeu antitipic, Biserica creştină (2 Cor. 6:16), şi despre arderea de tot antitipică, jertfa meritorie a lui Cristos o dată pentru toţi şi pentru totdeauna — o jertfă necurmată, eficace întotdeauna pentru păcatele întregii lumi.Jertfa necurmată a lui Cristos n-a fost în realitate anulată sau desfiinţată de papalitate, ci a fost pusă deoparte printr-o doctrină falsă promovată de acest sistem — care treptat, dar în cele din urmă deplin şi complet, a pus deoparte meritul jertfei lui Cristos ca jertfă necurmată şi întotdeauna eficace. Această doctrină falsă este cunoscută ca Liturghia sau Jertfa Liturghiei.Protestanţii în general înţeleg complet greşit acest aşanumit sacrament. Ei presupun că este doar o altă formă de a sărbători Cina de pe urmă a Domnului, adoptată de romano-catolici. Alţii au ideea că aceasta este un fel de rugăciune specială. Dar aceste idei sunt total greşite. Doctrina romano-catolică a liturghiei este aceasta: Moartea lui Cristos, pretind ei, a anulat păcatul adamic sau originar, dar nu este aplicabilă pentru neajunsurile, ((99)) slăbiciunile, păcatele şi omisiunile noastre zilnice; nu este o jertfă necurmată, întotdeauna meritorie pentru toate păcatele noastre, întotdeauna suficientă şi eficace să acopere ca o haină pe fiecare păcătos şi fiecare păcat, astfel încât să permită celui care se căieşte să se întoarcă la unire şi părtăşie cu Dumnezeu. Pentru astfel de păcate a fost instituită Jertfa Liturghiei: ea este socotită de papişti ca o dezvoltare ulterioară a jertfei de la Calvar. De fiecare dată când se oferă Liturghia în sacrificiu, pretind ei, ea este o nouă jertfire a lui Cristos în folosul persoanelor şi păcatelor pentru care preotul care o oferă o aplică în mintea sa.Cristosul care urmează să fie astfel sacrificat din nou, este mai întâi „creat” din pâine de grâu şi din vin de către preotul oficiant. Ele sunt pâine şi vin obişnuite până când sunt puse pe altar, unde se pretinde că anumite cuvinte de consacrare schimbă pâinea şi vinul în carnea şi sângele adevărate ale lui Cristos. Apoi ele nu mai sunt pâine şi vin, deşi au totuşi astfel de înfăţişare. Această schimbare este numită transsubstanţiere — schimbare de substanţă. Cele cinci cuvinte latine magice, care, se pretinde, efectuează schimbarea pâinii şi vinului în carne şi sânge adevărate, sunt: „Hoc est autem corpus meum”. Se pretinde că orice preot Îl poate crea astfel pe Cristos în carne, din nou, ca să fie jertfit din nou. Şi după ce astfel L-au creat pe Cristos, sună un clopoţel, iar preoţii şi poporul se pleacă, se închină şi adoră pâinea şi vinul pe care le recunosc acum ca fiind însuşi Cristos. Acestea fiind făcute, pâinea (carnea adevărată a lui Cristos, ascunsă simţurilor, spun ei) este frântă. Cristos este astfel înjunghiat sau jertfit din nou, în mod repetat, pentru păcatele speciale care se caută a fi anulate prin acest mijloc.Ducând până la capăt această teorie absurdă şi străduindu-se s-o facă să fie consecventă cu ea însăşi, conciliile romano-catolice au emis numeroase şi lungi decrete ((100)) şi explicaţii, iar teologi înţelepţi (?) au scris mii de cărţi. În acestea se învaţă că dacă se varsă un strop de „sânge” (vin), acesta trebuie păstrat cu grijă şi ars, iar cenuşa trebuie îngropată în pământ sfânt; şi la fel pâinea („trupul lui Cristos”): nici o fărâmă din ea nu trebuie pierdută. S-a avut în vedere cu grijă ca nu cumva vreo muscă să cadă în „sânge” (vin) sau vreun şoarece sau câine să ia o fărâmă din „carnea” (pâinea) frântă. Doctorul Dens, unul dintre teologii lor de frunte, explică: „Un şoarece sau un câine care mănâncă sfintele daruri nu le mănâncă drept daruri sfinte; totuşi aceasta nu dovedeşte că atunci trupul lui Cristos încetează să existe sub forma sfintelor daruri.”* Catehismul Romano-Catolic (american) declară doctrina astfel:*Dens, Tract. de Euchar., Nr. 20, pag. 314.„Întrebare: Ce este sfânta euharistie?Răspuns: Este un sacrament care conţine trupul Şi s<ngele, sufletul Şi divinitatea lui Isus Cristos sub forma şi înfăţişarea pâinii şi vinului.Întrebare: Nu este pâine şi vin ceea ce se pune întâi pe altar pentru celebrarea Liturghiei?Răspuns: Da, este tot timpul pâine şi vin până când preotul pronunţă cuvintele de consacrare în timpul Liturghiei.Întrebare: Ce se întâmplă prin aceste cuvinte?Răspuns: Pâinea este schimbată în trupul lui Isus Cristos şi vinul în s<ngele Său.Întrebare: Cum este numită această schimbare?Răspuns: Este numită transsubstanţiere, adică o schimbare a unei substanţe în alta.Întrebare: Ce este Liturghia?Răspuns: Liturghia este jertfa perpetuă [„necurmată”] a legii noi în care Cristos Domnul nostru Se oferă pe Sine prin intermediul preotului, într-un fel nesângeros, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, Tatălui Său Ceresc, aşa cum Sa oferit odată pe cruce într-un fel sângeros.((101))Întrebare: Care este deosebirea între jertfa Liturghiei şi jertfa de pe Cruce?Răspuns: Jertfa Liturghiei este în esenţă aceeaşi [acelaşi fel sau categorie de] jertfă ca aceea de pe Cruce, singura deosebire este felul de oferire.Întrebare: Ce efecte are Liturghia ca jertfă de împăcare [satisfacere]?Răspuns: Prin ea noi obţinem de la mila divină întâi Harurile remuşcării şi căinţei pentru iertarea păcatelor; şi apoi Iertare de pedepsele vremelnice meritate pentru păcate.Întrebare: Cui i se aplică roadele [beneficiile] Liturghiei?Răspuns: Roadele generale sunt aplicate Bisericii întregi, atât celor vii cât şi celor morţi; roadele speciale sunt aplicate, mai întâi, în principal, preotului care oficiază Liturghia; apoi celor pentru care o oferă în special; iar în al treilea rând celor care asistă la ea cu evlavie [adică celor care participă la Liturghie ca închinători]”.Aceeaşi autoritate spune: „Cel care jertfeşte este preot; lucrul perceptibil care este jertfit este numit victimă; locul unde este jertfit este numit altar. Acestea patru — preotul, victima, altarul şi jertfa — sunt inseparabile: fiecare dintre ele le cere pe celelalte”.Din nou, explicând ceremonia, el spune despre preot:„Atunci el pronunţă cuvintele misterioase de Consacrare, adoră, făcând o genuflexiune şi ridică Trupul Sacru şi Sângele Sacru deasupra capului său. La sunetul clopoţelului oamenii adoră în genunchi şi-şi bat pieptul în semn de pocăinţă pentru păcatele lor. Preotul roagă pe Dumnezeu să accepte îndurător jertfa”.Încheiem mărturia asupra acestui subiect printr-un scurt citat din Canoanele Conciliului din Trent*, după cum urmează:*Concil. Trid. Sess. 22. De Sacrificio Missae.Canonul 3. „Dacă cineva ar zice că Liturghia este doar un serviciu de laudă şi mulţumire, sau o simplă comemorare a ((102)) jertfei făcute pe Cruce, şi nu [în ea însăşi] o ofrandă împăciuitoare [adică o jertfă care face ea însăşi ispăşire pentru păcate], sau că ea îi foloseşte numai celui care o primeşte şi n-ar trebui să fie oferită pentru cei vii şi cei morţi, pentru păcate, pedepse, ispăşiri şi alte necesităţi, acela [care tăgăduieşte astfel puterea acestei jertfe] să fie blestemat”.Vedem astfel clar că papalitatea a pus o jertfă falsă sau fictivă în locul celei veşnice, complete şi irepetabile de la Calvar, făcută o dată pentru totdeauna. Aşa a fost că papalitatea a luat de la opera lui Cristos meritul de a fi considerată în mod corect Jertfa Necurmată, punând în locul ei o înşelătorie, făcută de propriii ei preoţi. Nu este necesar aici să dăm în detaliu motivul pentru care papalitatea neagă şi pune deoparte adevărata Jertfă Necurmată şi pune în locul ei „urâciunea”, Liturghia; căci cei mai mulţi dintre cititorii noştri ştiu că această doctrină, şi anume că preotul face în Liturghie o jertfă pentru păcate, fără de care ele nu pot fi anulate sau nu se poate scăpa de pedepsele lor, stă chiar la temelia diferitelor aranjamente ale Bisericii Romei ca să scoată bani de la oameni pentru toate extravaganţele şi luxul ei. „Iertările de păcate”, „indulgenţele” şi presupusele beneficii, favoruri, privilegii şi imunităţi, fie pentru viaţa prezentă fie pentru cea viitoare, fie pentru vii fie pentru morţi, toate sunt bazate pe această doctrină blasfematoare a Liturghiei, doctrina fundamentală a apostaziei. În virtutea puterii şi autorităţii pe care jertfa Liturghiei le-o impune preoţilor, celelalte pretenţii blasfematoare ale lor, de a avea şi a exercita diferitele prerogative care aparţin numai lui Cristos, sunt sprijinite de popor.Ca o dovadă a caracterului fundamental al acestei erori, să se observe că deşi Reforma din Germania şi Elveţia a început cu împotrivirea faţă de indulgenţe, ea a devenit curând o chestiune privitoare la transsubstanţiere — jertfa Liturghiei. Piatra unghiulară a Reformei a fost aceea că iertarea păcatelor a fost îndeplinită de Cristos singur, ca o ((103)) consecinţă a jertfei Sale la Calvar, şi nu prin indulgenţe, confesionale şi Liturghii. De fapt această chestiune a Liturghiei a stat la baza majorităţii persecuţiilor Romei. Episcopul Tilotson remarcă: „Aceasta [transsubstanţierea — Liturghia] a fost marele articol arzător în Biserica Romei; şi absurdă şi neraţională cum este, mai mulţi creştini au fost ucişi pentru că au negat-o decât poate pentru toate celelalte articole ale religiei lor”.Desigur, romaniştii pretind că Liturghia a fost instituită de Cristos şi de apostoli; dar cea mai timpurie menţionare a ei pe care am putut-o găsi a fost la Conciliul de la Constantinopol, 381 d. Cr. Însă data introducerii acestei erori profanatoare nu este menţionată în mod special în profeţie, decât că pe motivul acestei erori fundamentale papalitatea a devenit „Urâciunea Pustiirii” înainte ca ea să fie, ca atare, „aşezată” în putere, ceea ce, după cum am văzut, a fost în 539 d. Cr.Profeţia declară: „I-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată”, iar apoi adaugă: „şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt”. Baza sau adevărul de temelie pe care este clădită clasa cu adevărat consacrată sau clasa Locaşului Sfânt este că Domnul nostru Isus, prin sacrificiu de Sine, i-a răscumpărat pe toţi şi îi va mântui în chip desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El, fără nici un alt mijlocitor, fără preot sau episcop sau papă, şi fără nici un alt sacrificiu — toate celelalte fiind o urâciune în ochii lui Dumnezeu, învăţând prin implicaţie insuficienţa marelui sacrificiu răscumpărător al lui Cristos. Evrei 7:25; 10:14.Această doctrină a răscumpărării este baza Locaşului Sfânt sau templului sfânt — Biserica consacrată. Şi când aceasta „necurmată” a fost înlocuită, anulată sau surpată de Liturghie, atunci au urmat relele prezise de profet. Oştirea (creştinii nominali) a fost lăsată în voia erorii, condusă cu uşurinţă de sistemul fals care s-a înălţat pe sine (în persoana capului său, papa) chiar ca să fie Prinţ sau conducător peste ((104)) oştire. „Şi … a aruncat adevărul la pământ” împreună cu aceia din oştire şi din luminile strălucitoare sau din învăţătorii care au ţinut strâns de adevăr şi care au refuzat unirea cu el în mersul lui păcătos. Şi, aşa cum am văzut în capitolele precedente, el a prosperat uimitor în faptele lui.Însăşi temelia adevăratei credinţe creştine fiind astfel aruncată la o parte, este oare de mirare că marea apostazie a căzut în asemenea adâncimi ale nelegiuirii, aşa cum s-a întâmplat? O eroare a dus la alta, până când au rămas doar forme exterioare de adevăr şi evlavie; şi urâciunea pustiirii s-a aşezat în templul lui Dumnezeu, pângărind atât Locaşul Sfânt cât şi oştirea, şi înălţându-şi capul ca vicar sau reprezentant al lui Cristos.În mijlocul acestor scene de succes ale Urâciunii Pustiirii, Daniel îi aude pe sfinţi întrebând: „În cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea”? De când a fost aşezată urâciunea, tot timpul au fost sfinţi care au recunoscut mai mult sau mai puţin distinct caracterul şi profanările ei, şi aceştia au căutat cu nerăbdare să ştie, strigând către Dumnezeu, cât timp, o, Doamne, va fi călcat adevărul în noroi, iar eroarea, blasfemia şi urâciunile vor fi îngăduite să prospere? Cât timp Anticrist, „îmbătat de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus” şi de succesele lui fenomenale, va continua să îmbete şi să înşele neamurile? (Apoc. 17:2, 6; 14:8; 18:3.) Şi anticipând întrebarea lor, a lui Daniel şi a noastră, Dumnezeu a dat răspunsul dinainte, prin mesagerul Său. Şi deşi termenii n-au putut nici măcar să înceapă să fie înţeleşi înainte de Timpul Sfârşitului, totuşi fixarea sau limitarea timpului a dat altora, ca şi lui Daniel, asigurarea că Dumnezeu are control deplin asupra situaţiei, astfel încât nimic nu se poate întâmpla ca El să nu poată şi să nu controleze şi în cele din ((105)) urmă să nu conducă lucrurile spre bine. Acest răspuns marchează, nu începutul lucrării de curăţire, ci o perioadă când ea va fi într-o măsură terminată. El spune astfel:„Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.”În examinarea acestei perioade de timp, cel care studiază este izbit imediat de faptul că ele nu pot însemna zile literale; căci 2300 de zile literale ar fi mai puţin de opt ani, şi totuşi profeţia evident acoperă toată lunga perioadă a profanării Sfântului Locaş şi a călcării în picioare a adevărului. Iarăşi observăm că este prezis că cele 2300 de zile se vor termina cândva în perioada numită „timpul sfârşitului”; căci Gabriel a spus: „Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului”; şi din nou: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei; căci sfârşitul [împlinirea] va fi la un timp hotărât”.În explicaţia sa Gabriel parcurge întreaga viziune explicând în parte diferitele simboluri şi termină cu asigurarea că cele 2300 de zile sunt măsura corectă a ei în întregime.Daniel, care se gândea în mod special la Israel şi la împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu faţă de părinţi, a înţeles că tot ce auzise el nu putea avea loc în 2300 de zile literale, în special când Gabriel i-a spus: „Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri îndepărtate”. Şi deşi nu ştia cât va fi de lungă fiecare zi simbolică, el avea inima grea la gândul că atâtea rele aveau să vină asupra poporului lui Dumnezeu — deşi el n-a văzut schimbarea acelui nume de la Israelul trupesc la cel spiritual. Citim: „Eu, Daniel, am leşinat şi am fost bolnav mai multe zile”; şi: „Eram uimit de viziunea aceasta şi nimeni nu mă putea face să o înţeleg”. Şi bine a fost pentru Daniel şi pentru toţi copiii lui Dumnezeu de atunci până la Timpul Sfârşitului, ((106)) că semnificaţia înfricoşătoare a acelei viziuni a puterii şi persecuţiei papale şi a suferinţei sfinţilor, n-a fost mai clar descoperită mai înainte. Îndurătorul nostru Tată ceresc, în timp ce este dispus să-şi probeze poporul în cuptorul necazului şi persecuţiei, ca să pregătească un popor pentru nespusa şi veşnica greutate de slavă promisă, lucrează cu noi pe principiul — „ajunge zilei necazul ei”.Daniel, pe care-l interesa mai mult Israelul decât „berbecul” persan sau „ţapul” grec, ştia din profeţia lui Ieremia că cei şaptezeci de ani de captivitate în Babilon erau o pedeapsă pentru păcate asupra lui Israel, aşa că acum judeca din viziunea despre persecuţiile viitoare (în locul înălţării şi slavei aşa cum se aşteptase), că ea arăta păcatul lui Israel şi mânia lui Dumnezeu; ca atare el s-a rugat cu seriozitate pentru iertarea păcatelor lui Israel şi pentru împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor. Acest lucru este spus în puţine cuvinte în Daniel 9:2-19. Daniel n-a văzut sfera planului divin aşa cum o putem noi privi acum; totuşi seriozitatea şi credinţa lui în făgăduinţe au fost plăcute lui Dumnezeu, care, drept urmare, i-a descoperit ceva mai mult cu privire la această viziune — o creştere sau o elaborare suplimentară a ei, în acele aspecte legate în mod special de Israelul trupesc. Daniel presupunea că sfârşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lui Israel, în timp ce poporul ei era în Babilon, trebuia să fie astfel prelungit sau continuat pentru multe (2300) zile. Dumnezeu corectează această eroare trimiţindu-l pe Gabriel să-l informeze că robia se va sfârşi când se vor completa cei şaptezeci de ani, şi că cetatea Ierusalim şi templul vor fi reconstruite, deşi într-o perioadă plină de tulburări etc.În timp ce Daniel se ruga cu privire la viziunea celor 2300 de zile, pe care el le-a înţeles greşit că însemnau o prelungire a celor 70 de ani de captivitate în Babilon, Gabriel a fost ((107)) trimis să-i explice mai departe acea viziune greşit înţeleasă, astfel (Dan. 9:21-27):„El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: «Daniel, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul [suplimentar, care trebuie comunicat acum despre planul lui Dumnezeu] şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit. Fii atent deci la cuvântul acesta [suplimentar] şi înţelege viziunea [despre cele 2300 de zile]! Şaptezeci de săptămâni [70 x 7 = 490 de zile] au fost hotărâte [puse deoparte, fixate sau stabilite] asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim]»” etc.**Pentru examinarea acestei profeţii vezi Vol. II, cap. 3, pag. 63.Punctul de observat aici în mod special este că cele 490 de zile sunt o parte din cele 2300 zile — o parte marcată care era de un interes special pentru Daniel, ca răspuns la rugăciunea lui în legătură cu restaurarea lui Israel din Babilon. (Vezi versetele 12, 16-18.) Deoarece cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de zile au fost partea de început a celor 2300, împlinirea lor serveşte nu numai să ne arate când au început cele 2300, ci şi să arate ce fel de timp (literal sau simbolic) a fost indicat. (Vezi 1 Pet. 1:11.) Şi, mai mult de atât, împlinirea acestei profeţii a celor „şaptezeci de săptămâni” ar servi să pună o pecete pe Daniel ca profet adevărat şi pe toate profeţiile sale; şi în mod special ea ar pecetlui această „viziune” a celor 2300 de zile. Şi astfel a fost prezis că cele şaptezeci de săptămâni vor servi, printre alte lucruri, să „pecetluiască viziunea şi profetul”. [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]Aşa deci, recunoscând cele şaptezeci de săptămâni simbolice sau 490 de zile ca împlinite în ani, că sunt prima parte a celor 2300 de zile şi pecetea sau semnul de aprobare a lui Dumnezeu pe toată viziunea aceasta, începem să măsurăm de acolo, să vedem unde va fi împlinită întreaga perioadă. Scăzând din 2300 cele 490 împlinite la prima ((108)) venire, avem un rest de 1810. Deci, 1810 ani (zile profetice, simbolice) trebuie să fie măsura de la încheierea celor şaptezeci de săptămâni până la timpul când clasa Sfântului Locaş va fi curăţită de diferitele profanări ale papalităţii — urâciunea pustiitoare care a profanat atât de multe secole templul lui Dumnezeu.Moartea lui Mesia, cum s-a arătat, a fost în primăvara lui 33 d. Cr.* şi acesta a fost mijlocul ultimei săptămâni din cele şaptezeci, al cărei sfârşit deplin a fost, aşadar, cu o jumătate de săptămână sau cu trei ani şi jumătate mai târziu — în toamna lui 36 d. Cr. De aceea, 1810 ani din toamna lui 36 d. Cr., adică toamna lui 1846, marchează sfârşitul viziunii celor 2300 de zile şi data când a fost timpul ca Sfântul Locaş să fie curăţit.*Vezi Vol. II, pag. 68.Această profeţie fiind împlinită, trebuie să ne aşteptăm, în cazul acesta ca şi în alte cazuri de profeţii împlinite, să găsim faptele care dovedesc împlinirea ei prezentate clar în paginile istoriei; căci, deşi istoricii sunt adesea necredincioşi în privinţa Bibliei şi în Dumnezeul Bibliei, totuşi, fără ca ei să ştie, Dumnezeu a condus lucrarea lor astfel încât ori de câte ori a fost împlinită o profeţie, faptele au intrat negreşit în istorie, şi întotdeauna pe autoritate bună şi de încredere. Aşa a fost şi în cazul acesta al curăţirii Sfântului Locaş.Găsim, pe autoritatea tuturor istoricilor moderni, că ceea ce aceştia toţi numesc o Mare Reformă şi-a avut începutul în secolul al şaisprezecelea — cu excepţia scriitorilor romano-catolici care o numesc marea răzvrătire. Şi cu această reformă poate fi datat începutul curăţirii Sfântului Locaş. Să ţinem minte că Sfântul Locaş a fost profanat prin introducerea diferitelor erori cu tendinţele lor rele corespunzătoare, că punctul culminant al acestora a fost atins prin introducerea Liturghiei, şi că în urma acestei erori a venit cea mai adâncă degradare a oştirii (maselor bisericii ((109)) nominale), culminând cu ruşinoasa vânzare de „indulgenţe” care a provocat în mare măsură mişcarea Reformei. Deşi clasa Sfântului Locaş a fost de asemenea profanată într-o măsură, adică a intrat în această eroare prin înşelare, rezultatele înspăimântătoare i-au deschis ochii asupra ei. Şi în consecinţă găsim că ideea fundamentală a Marii Reforme a fost Îndreptăţirea prin credinţă în „jertfa necurmată” a lui Cristos, care nu necesită repetare — opusă iertării care se pretindea a fi asigurată prin penitenţe şi Liturghii la altarele murdare ale lui Anticrist.Acesta a fost locul corect de începere a reformei: la temelie — îndreptăţirea [curăţirea] prin credinţă în cea „necurmată”. Observaţi însă că profeţia nu indică o curăţire a oştirii la acest timp, ci numai a clasei Sfântului Locaş. Şi nici n-a fost curăţită oştirea. Ei încă au menţinut eroarea şi o menţin până în ziua de azi; dar clasa consacrată, Sfântul Locaş, a renunţat la eroare şi a suferit pentru adevăr, mulţi dintre ei chiar până la moarte.Dar acesta a fost numai începutul procesului de curăţire; căci această clasă, trezită acum, a descoperit curând că erorile profanatoare se înmulţiseră în timp ce papalitatea se antrenase şi prosperase. Luther, spiritul conducător al reformei, nu s-a oprit cu o eroare, ci a încercat să scoată afară multe altele, şi a afişat pe uşa bisericii din Wittemberg, la 31 octombrie 1517, nouăzeci şi cinci de teze, toate acestea erau obiecţii la doctrinele papalităţii, a douăzeci şi şaptea fiind o negare a pretinsei nemuriri inerente a omului. Aceste declaraţii fiind denunţate ca erezie de către papa Leon al X-lea, Luther în răspunsul său (1520 d. Cr.) a denunţat fără menajamente doctrinele transsubstanţierii, nemuririi omului şi pretenţia papei de a fi „împărăt al lumii, rege al cerului şi Dumnezeu pe pământ” şi s-a referit la ele ca „opinii monstruoase care se gĂsesc În mormanul de gunoi al decretelor romane”.Dar, vai, lucrarea de „curăţire” începută atât de nobil şi de curajos a fost prea radicală pentru a fi populară, şi ((110)) prietenii şi admiratorii au cucerit într-o măsură pe Luter şi pe asociaţii lui, copleşindu-i cu diplomaţie, prudenţă, „linguşiri” şi promisiuni de ajutor şi succes, cu condiţia ca acel curs al lor să fie modelat după dictatele înţelepciunii acestei lumi. (Vezi Daniel 11:34, 35.) Câţiva dintre prinţii germani au devenit admiratori aprinşi ai îndrăzneţilor reformatori, care au avut atât înţelegerea cât şi curajul să atace sistemul înaintea căruia regii tremuraseră de secole. Aceşti prinţi i-au ajutat pe reformatori şi ajutorul lor li s-a părut indispensabil pentru succesul mişcării. Şi în schimbul ajutorului ei au primit de la reformatori recunoaşterea drepturilor lor regeşti (?).Ar trebui să ne amintim de asemenea că mişcarea de reformă a fost o revoltă nu numai împotriva tiraniei religioase, ci şi împotriva tiraniei politice. Şi cele două clase de reformatori au fost aduse într-o mai mare sau mai mică simpatie şi cooperare. Cu privire la această eră a Reformei profesorul Fisher* spune:*Universal History (Istoria Universală) de Fisher, pag. 402-412Despre Elveţia — „Străduinţele lui Zwingli ca reformator al bisericii au fost amestecate cu zel patriotic pentru regenerarea morală şi politică a Elveţiei”.Despre timpul lui John Calvin şi a guvernului genovez — „Revoluţia civilă a fost urmată de o revoluţie eclesiastică. Protestantismul a fost stabilit legal (1535). Calvin a devenit legiuitorul de fapt al oraşului. A fost un stat eclesiastic”.Despre Scandinavia — „În ţările Scandinave puterea monarhică a fost clădită cu ajutorul Reformei”.Despre Danemarca — „Noua doctrină [protestantă] intrase în ţară şi se răspândea. Nobilii care râvneau la posesiunile bisericii [romano-catolice] au adoptat-o”.Despre Suedia — „O mare revoluţie politică a avut loc, care a atras după sine şi o revoluţie religioasă”.((111))Despre Germania — „Ameninţările împotriva prinţilor protestanţi i-au făcut să formeze Liga de la Smalcald pentru apărare reciprocă. S-a găsit a fi impracticabil să se continue măsurile de represiune împotriva luteranilor”. „La Dieta de la Augsburg din 1555 s-a încheiat Pacea Religioasă. Fiecărui prinţ trebuia să i se permită să aleagă între religia catolică şi Confesiunea Augsburg [a reformatorilor]; şi religia prinţului trebuia să fie cea a landului peste care domnea: adică fiecare guvern trebuia să aleagă crezul pentru supuşii lui”.De fapt, împrejurările politice ale timpului, combinate cu faptul că înşişi conducătorii reformei de abia începeau să se trezească în privinţa unor erori morale şi doctrinare ale papalităţii, ne face să ne mirăm de paşii rapizi făcuţi spre ceea ce este drept, mai degrabă decât să-i condamnăm cu asprime fiindcă n-au făcut curăţirea mai completă. Dar când bisericile protestante sau unit cu statul, progresul şi reforma au ajuns în impas. Curând au fost formate crezuri care erau aproape la fel de inflexibile şi de opuse creşterii în cunoştinţă ca şi decretele Romei, deşi mai apropiate de adevăr decât ale Romei — lanţuri cu mai mare libertate de mişcare.Astfel, acelaşi fel de unire între biserică şi stat care produsese o asemenea pagubă adevărului înainte în papalitate, a fost cursa prin care adversarul a împiedicat şi a blocat „curăţirea sfântului locaş”, atât de nobil începută. Reforma şi curăţirea au încetat pentru o vreme, şi în loc să progreseze cu această curăţire, reformatorii şi-au concentrat atenţia asupra organizării lor proprii şi asupra renovării şi reîmprospătării multora din vechile dogme papale, atât de zgomotos condamnate la început. Astfel i-a momit Satan pe reformatori spre însăşi „prostituţia” (unirea bisericii cu statul) pe care o denunţaseră în Biserica Romei. Şi astfel rana de moarte ((112)) pe care o primise papalitatea a fost vindecată pentru un timp. Apoc. 13:3.Dar „curăţirea”, astfel începută şi astfel întreruptă, trebuia să pornească din nou şi să meargă mai departe; căci până la sfârşitul celor 2300 de ani Sfântul Locaş trebuia să fie curăţit. Şi aşa a fost. Revenirea la Biblie ca singura autoritate pentru credinţă, prin care a fost începută reforma, a semănat adânc seminţe care au încolţit necontenit de atunci şi au produs o reformă după alta, în ciuda faptului că reformatorii de frunte au încercat repede să împiedice întinderea reformei dincolo de măsura lor proprie, stabilind crezuri şi ziduri de credinţă dincolo de care, fără a ţine seama de învăţăturile Bibliei, nimănui nu i s-a permis să treacă, fără să-şi atragă anatema de „eretic”.Aruncând o privire de-a lungul căii Bisericii, din zilele lui Luther până acum, putem vedea că pas cu pas reforma sau curăţirea a progresat; şi totuşi aceeaşi tendinţă este observată la fiecare pas; căci fiecare grup de reformatori, imediat ce şi-au realizat micul lor punct de curăţire, s-au oprit şi s-au unit cu ceilalţi, în opoziţie cu orice reformă sau curăţire în continuare.Astfel Biserica din Anglia, îndepărtând unele dintre doctrinele şi practicile mai grosolane ale Bisericii Romei, a pretins şi încă pretinde că este singura Biserică adevărată, şi că episcopii ei au succesiune apostolică şi ca atare control suprem al moştenirii lui Dumnezeu. Această „fiică” a Romei, părăsind-o pe „mamă”, a luat braţul oferit de Anglia şi l-a făcut cap al acestei biserici pe suveranul imperiului. Totuşi, ca şi în cazul fiicei luterane, chiar şi aceasta a fost o reformă, şi în direcţia corectă — o curăţire parţială. Calvin, Knox şi alţii au descoperit că preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la evenimentele care se întâmplau fusese în mare măsură pierdută din vedere sub gunoiul papal; şi înlăturând ideea că succesul planurilor lui Dumnezeu depindea cu totul de ((113)) eforturile oamenilor imperfecţi, doctrinele lor au fost de ajutor ca să arate că Biserica nu era dependentă de braţul statului pentru a obţine succes pentru sine prin arme carnale. Aceşti oameni au făcut o lucrare mare şi valoroasă, care de atunci a produs mai multe roade bune decât par să vadă mulţi. Cu toate acestea, orbiţi de alte erori profanatoare nerecunoscute ca atare, ei au fost îndemnaţi să apere eroarea că toţi cei nealeşi pentru starea cerească au fost condamnaţi la chin veşnic. Curând doctrinele lor s-au cristalizat sub numele de Presbiterianism; şi în afară de prima enunţare a caracterului neschimbător al decretelor divine, aceştia au făcut puţin pentru a ajuta reforma sau curăţirea. Şi asemenea sectelor surori, Presbiterianismul a făcut şi el mult să blocheze şi să împiedice lucrarea de curăţire.Wesleyenii şi colaboratorii lor, apăsaţi de răceala şi formalitatea care predominau în zilele lor, s-au străduit să înlăture ceva din formalismul rece care în mod natural rezulta din unirea bisericii cu statul, şi să arate necesitatea sfinţeniei individuale prin credinţă personală în Cristos şi în unire cu El — învăţând că faptul de a fi născut sub un guvern aşa-zis creştin şi de a fi socotit din naştere membru al unei astfel de organizaţii biserică-stat, nu este creştinism. Până la acest punct a fost excelent şi o parte necesară a lucrării de „curăţire”; dar, în loc să înainteze spre perfecţiune în simplitatea bisericii timpurii, Wesley de asemenea a conchis curând că lucrarea de curăţire şi de reformă era completă, şi s-a apucat cu alţii să organizeze Metodismul şi astfel să-l îngrădească de jur-împrejur cu crezul, formulele şi standardele Metodismului, încât să împiedice de fapt progresul şi curăţirea mai departe. Unitarianismul şi Universalismul, deşi în mod asemănător cuprindeau erori, au fost de asemenea încercări de a înlătura erorile profanatoare, care poate au fost proporţional la fel de reuşite şi la fel de nereuşite ca altele.((114))Cei numiţi Baptişti reprezintă un alt efort de curăţire a Sfântului Locaş, înlăturând o altă eroare introdusă de papalitate cu privire la botez şi negând că stropirea unui copil necredincios este botezul unui credincios, sau că stropirea în vreun fel simbolizează vreo doctrină a lui Cristos. Totuşi, în afara învăţării unei forme corecte exterioare sau a unui simbol, baptiştii au făcut puţin progres, iar acum se află adesea împreună cu alţii drept contestatari şi împotrivitori la orice curăţire ulterioară.O reformă mai târzie este cunoscută sub numele de „Biserica Creştină” sau „Discipolii”. Această sectă a fost organizată în 1827 de Alexander Campbell. Reformele pe care ei le-au susţinut în mod deosebit la organizarea lor au fost simplitatea apostolică în guvernarea bisericii, numai Biblia pentru crez, egalitatea tuturor membrilor lui Cristos subordonaţi Lui în calitate de Cap al tuturor, şi în consecinţă, abrogarea titlurilor eclesiastice, ca reverend, doctor în teologie etc., ca fiind papistaşe şi contrare spiritului lui Cristos şi al creştinismului curat, care spune: „Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. Scopul şi curăţirea în măsura în care s-a făcut, au fost bune şi au produs roade în minţi şi libertăţi unora din toate denominaţiile. Dar această denominaţie, ca şi altele, a încetat să încerce o reformă mai departe, şi spiritul reformei ei este deja mort; căci, deşi pretinde Biblia ca singurul crez, ea s-a oprit în făgaş şi se învârte acolo fără să facă progres în adevăr. Pretinzând eliberare de crezurile şi de cătuşele tradiţiei umane, ea nu foloseşte libertatea, prin urmare este de fapt legată în spirit şi în consecinţă nu creşte în har şi cunoştinţă. Deşi n-a fost legată de nici un crez scris, totuşi, prin respectul ei pentru tradiţiile şi onoarea oamenilor, precum şi prin mulţumirea de sine, ea a devenit curând fixată şi a adormit faţă de lucrarea de curăţire mai departe a Sfântului Locaş, şi chiar dă înapoi de la poziţia ei dintâi. ((115)) În timp ce am menţionat doar câţiva dintre reformatori şi dintre mişcările de reformă, nu trebuie să fim înţeleşi că respingem sau că nesocotim pe alţii. Departe de aceasta: reforma a fost generală şi toţi creştinii adevăraţi, serioşi, au avut o parte în lucrarea de curăţire. Marea dificultate stă în faptul că, păgubiţi de pregătirea dinainte şi copleşiţi de pretenţiile zgomotoase şi lăudăroase ale erorii, puţini pot vedea marea cantitate de eroare şi în consecinţă necesitatea de a merge înainte cu această curăţire. Şi marele nostru adversar, Satan, n-a neglijat să-şi folosească aceste avantaje pentru legarea sfinţilor şi pentru împiedicarea lucrării de curăţire.O altă reformă, şi în unele privinţe cea mai amănunţită dintre toate, şi-a avut începutul la puţină vreme după ultima menţionată, aşa cum s-a arătat pe scurt în capitolul precedent. Domnul William Miller din Massachusetts, legat de denominaţia baptistă, care a fost instrumentul folosit să înceapă această reformă, a adus în atenţia bisericii faptul că Biblia descoperă ceva atât despre timpul, cât şi despre ordinea planului lui Dumnezeu. El a văzut perioade consemnate de profeţi, însoţite de afirmaţia că la timpul cuvenit cei cu adevărat înţelepţi trebuie să le înţeleagă, şi el a căutat să fie din clasa descrisă. A căutat şi a găsit unele lucruri de mare interes, multă vreme pierdute din vedere sub tradiţiile Romei, printre altele că a doua venire a Domnului nostru era pentru acordarea de către Dumnezeu a binecuvântării vieţii pentru credincioşi, aşa cum prima venire a fost pentru cumpărarea lumii; de fapt, că răscumpărarea şi restabilirea sunt două părţi ale singurului plan de mântuire.Pentru o inimă onestă, serioasă, a înţelege asemenea veşti bune nu putea să însemne nimic mai puţin decât a le vesti; şi el a făcut aceasta. Descoperirea acestui adevăr a dus la respingerea anumitor erori şi de aceea el a făcut o lucrare de curăţire în toţi cei care au ajuns sub influenţa lui. De ((116)) exemplu, deoarece a doua venire a Domnului nostru trebuie să „ridice” Împărăţia şi să înalţe Biserica Sa, este evident că pretenţiile bisericilor asociate cu regatele pământeşti (care pretind fiecare în parte că sunt regatele lui Dumnezeu şi că în consecinţă sunt acum autorizate să domnească şi să stăpânească asupra lumii) trebuie să fie doar presupuneri; căci, dacă Împărăţia lui Cristos n-a fost încă „ridicată”, acestea „ridicate” acum trebuie să fi fost înălţate astfel de „prinţul lumii acesteia” (Satan) şi trebuie să lucreze în mare măsură în interesul lui, oricât de ignoranţi în privinţa acestui fapt ar putea fi conducătorii lor.O altă eroare, la a cărei îndepărtare a dus propovăduirea domnului Miller, a fost nemurirea naturală a omului. De mult existase ideea că omul este în mod natural o fiinţă nemuritoare; adică, odată ce a fost creat nu poate muri niciodată şi că moartea este numai o iluzie înşelătoare; că omul numai se pare că moare şi în realitate nu moare, ci numai îşi schimbă forma şi face un alt pas în „evoluţie”. Domnul Miller a crezut ca şi alţii în privinţa acestui subiect; totuşi adevărurile asupra cărora a atras atenţia, în mod special doctrinele venirii Domnului şi învierii morţilor, au dat în vileag în mod accentuat în primul rând această eroare primejdioasă — care neagă învierea, învăţând că nimeni nu este mort şi prin urmare a doua venire a Domnului şi o înviere a morţilor nu sunt necesare. Dar lăsăm examinarea critică a acestui subiect pentru un volum viitor al acestei lucrări, în care se va arăta că nemurirea şi viaţa veşnică sunt favoruri care se pot obţine numai prin Cristos, şi nici nu sunt promise, nici nu vor fi acordate celor răi. Bazate pe ideea nemuririi umane şi rezultând din ea, sunt doctrina papală a purgatoriului şi doctrina protestantă încă şi mai cumplită a nefericirii veşnice într-un loc de chin fără sfârşit; căci ei raţionează că dacă omul trebuie să trăiască pentru totdeauna (şi dacă este nemuritor nici chiar Dumnezeu nu-l poate nimici), el trebuie să trăiască fie în fericire veşnică, fie în nefericire veşnică. Şi deoarece, spun ei, la moarte este trimis înapoi în starea sa veşnică, marea majoritate trebuie să înceapă atunci o eternitate de chin, din ((117)) cauză că în cei câţiva ani ai vieţii actuale fie că n-au reuşit să obţină o cunoştinţă despre calea dreaptă, fie, obţinând cunoştinţa, n-au fost în stare să umble pe ea, din pricina slăbiciunilor moştenite etc.Această mare rădăcină a multor erori distrugătoare a început să fie smulsă şi înlăturată prin propovăduirea venirii a doua a lui Cristos şi a învierii care să înceapă atunci. Oamenii inteligenţi şi gânditori au început să se întrebe de ce să-i învie Domnul pe morţi dacă ei sunt fie în cer, fie în iad, şi soarta lor este pentru totdeauna fixată fără putinţă de schimbare. Apoi ei au început să se întrebe de ce morţii sunt numiţi morţi, dacă în realitate trăiesc. Apoi s-au întrebat de ce Domnul nostru şi apostolii n-au spus nimic despre faptul că morţii sunt încă vii, ci dimpotrivă, întotdeauna au indicat spre o înviere ca singura speranţă; chiar declarând că dacă nu este o înviere toţi „au pierit” (1 Cor. 15:13-18). Apoi cuvintele Domnului nostru, promiţând o trezire pentru „toţi cei din morminte”, au început să aibă un înţeles; şi treptat s-a ajuns să se vadă că morţii nu sunt vii, ci moartea înseamnă opusul vieţii. Şi cei care au căutat au găsit că Scripturile sunt în perfectă armonie cu ele însele asupra acestui subiect, dar în opoziţie directă cu tradiţiile comune de astăzi, primite de la papalitate.Rădăcina erorii fiind astfel îndepărtată, diferitele ramuri au început să se ofilească; şi curând s-a văzut că în loc ca viaţa veşnică (în nefericire) să fie pedeapsa celor răi, declaraţia Bibliei despre planul lui Dumnezeu este inversă; că viaţa veşnică este răsplata pentru dreptate, iar moartea, o tăiere de la viaţă, este pedeapsa pentru cei care păcătuiesc cu voia.Apoi s-a ajuns să se vadă ce se înţelege prin blestemul morţii care a venit peste toată rasa prin neascultarea lui Adam — că întreaga rasă a fost condamnată la stingere. Apoi, de asemenea, vălul a început să se ridice, arătând obiectivul şi valoarea morţii Răscumpărătorului nostru, ca plata pedepsei asupra rasei, ca să poată fi o înviere, o restaurare la viaţă şi la drepturile ei. O! atunci a început să ((118)) fie apreciat înţelesul răscumpărării, deoarece s-a văzut că Cel care n-a cunoscut nici un păcat a fost tratat ca cel blestemat; că, fiind de bună voie pus în locul nostru, El a fost făcut blestem pentru noi, tratat ca păcătos pentru noi, şi a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi.Astfel, în cele din urmă, marele sistem şi marea reţea a erorii profanatoare, care au început cu înlăturarea jertfei necurmate, au fost îndepărtate; şi, Sfântul Locaş fiind eliberat sau curăţit de ea, valoarea „jertfei necurmate” a lui Isus a fost văzută în reînnoită prospeţime, frumuseţe şi putere.Când spunem că Sfântul Locaş a fost curăţit de această profanare, trebuie să ne amintim că în Scriptură o parte a Bisericii nu arareori reprezintă întreaga Biserică. O grupă, puţini, au fost eliberaţi de eroarea profanatoare; şi la aceştia puţini Dumnezeu adaugă zilnic din aceia care sunt pe deplin sub conducerea Lui şi învăţaţi de El.În calculele sale cu privire la ceea ce se va întâmpla, domnul Miller a fost departe de a fi corect — presupunând că această curăţire a Sfântului Locaş înseamnă o curăţire a pământului de rău, prin foc literal în care pământul va arde complet. Eşecul prezicerilor sale, care a urmat, a fost o încercare dureroasă pentru cei care, prin ceea ce aflaseră de la el, învăţaseră să-L aştepte pe Domnul din cer şi împlinirea rugăciunii „Vie Împărăţia Ta”. Dar, deşi dezamăgiţi de întârzierea Mirelui, ei au fost foarte mult binecuvântaţi. Experienţa lor în cercetarea Scripturii a fost valoroasă şi ei au învăţat să pună Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor. Ei se eliberaseră într-o măsură de servilismul faţă de onoarea şi respectul oamenilor din diversele denominaţii de care se desprinseseră, căci se separaseră de ele datorită ascultării de convingerile lor privitoare la subiectul venirii Domnului. Onestitatea faţă de convingeri aduce întotdeauna o oarecare binecuvântare: întocmai ca Pavel mergând spre Damasc, noi Îl întâlnim pe Domnul pe cale.În consecinţă, găsim că printre aceştia erau unii care luaseră o poziţie mai avansată în lucrarea de curăţire sau de reformă ((119)) decât oricare alţii dinaintea lor. Astfel, anul 1846 d. Cr., sfârşitul celor 2300 de zile, cum s-a arătat mai sus, a găsit un nucleu neorganizat de creştini care erau de acord nu numai cu „discipolii” în privinţa simplităţii guvernării bisericii, a înlăturării tuturor crezurilor cu excepţia Bibliei şi a desfiinţării tuturor titlurilor de către slujitorii ei, ci şi cu „baptiştii” în privinţa formei exterioare a botezului şi cu Luther în privinţa sistemului papal ca Omul Păcatului şi a bisericii degenerate ca mama prostituatelor şi urâciunilor. Aceştia, ţinându-se la distanţă de orice compromis sau afinitate cu lumea, au învăţat pietatea vitală, încrederea simplă în Dumnezeul atotputernic şi credinţă în hotărârile Sale neschimbătoare; şi, în plus, în timp ce L-au recunoscut pe Cristos ca Domn al tuturor, iar acum părtaş naturii divine, ei au fost apăraţi împotriva teoriei atât nescripturale* cât şi neraţionale că Iehova este propriul Său Fiu şi Domnul nostru Isus este propriul Său Tată; şi au început să vadă că viaţa veşnică şi nemurirea nu sunt posesiuni prezente, ci trebuie aşteptate numai ca daruri ale lui Dumnezeu prin Cristos la înviere.*Aceste subiecte sunt discutate deplin în Volumul V al Studiilor În Scripturi, şi toate scripturile referitoare la ele sunt examinate acolo pe deplin şi s-au găsit a fi în absolută armonie.Şi, ca şi cum Dumnezeu a rânduit ca după aceea să fie întotdeauna o clasă reprezentând Sfântul Său Locaş curăţit, ţinută separată de diferitele secte, chiar acel an 1846 a fost martorul organizării sectelor protestante într-un singur mare sistem, numit Alianţa Evanghelică. Această organizaţie, conştientă de noile vederi (ale Sfântului Locaş curăţit) şi-a definit în mod clar credinţa în nemurirea omului, adăugând-o ca al nouălea articol al crezului ei. Astfel ea a separat, şi de atunci a ţinut separată de alţi creştini, o grupă de copii ai lui Dumnezeu — Sfântul Locaş curăţit al Domnului — un sanctuar al adevărului. Şi la această clasă a Sfântului Locaş curăţit sau adăugat de atunci zilnic alţi copii supuşi şi credincioşi ai lui Dumnezeu, în timp ce au fost eliminaţi din ea cei care şi-au ((120)) pierdut spiritul de smerenie şi iubirea de adevăr. Menţinerea poziţiei ca Locaş Sfânt curăţit, împotriva opoziţiei organizate şi a mulţimilor, devine o probă severă de curaj şi credinţă, pe care numai puţini par să fie în stare să o îndure: majoritatea urmează cursul înaintaşilor lor şi se străduiesc să se facă respectabili în ochii lumii. Devenind numeroşi întrucâtva şi căutând mai puţin dispreţ, unii dintre aceştia au organizat un alt sistem, au formulat un crez şi au adoptat un alt nume sectar, numindu-se Adventişti. Şi fixându-se pe ideea că ceea ce învăţaseră ei era tot ce se putea învăţa, n-au mai progresat de atunci; şi împreună cu alţii care n-au reuşit să urmeze mai departe pe cărarea care străluceşte tot mai mult până la ziua deplină, mulţi dintre ei au căzut în erori ridicole.Dar, deşi mulţi dintre cei care la început au reprezentat Sfântul Locaş curăţit au ajuns astfel din nou prinşi în jugul sclaviei, totuşi cei care s-au menţinut liberi şi au continuat pentru a-L cunoaşte pe Domnul, au reprezentat Sfântul Său Locaş curăţit şi de atunci au fost recunoscuţi şi foarte mult binecuvântaţi de conducerea Sa.Dacă gunoiul şi urâciunile profanatoare au fost în întregime îndepărtate în 1846, timpul de atunci încoace trebuie să fie o perioadă pentru punerea în ordine a lucrurilor care rămân şi pentru desfăşurarea şi dezvoltarea planului glorios al lui Dumnezeu — adevăruri care trebuie să-şi reocupe locurile eliberate de erorile înlăturate.Această lucrare de deschidere a adevărului şi de examinare şi apreciere a frumuseţii lui, îşi are timpul pe drept acum şi se realizează. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a fi angajaţi împreună cu alţii în această binecuvântată lucrare de aducere a vaselor de aur ale casei Domnului (adevărurile preţioase) înapoi din captivitatea Babilonului celui Mare (simbolic) (Ezra 1:7-11; 5:14; 6:5) şi de repunere a lor în Sfântul Locaş. Şi în această mare lucrare transmitem salutări frăţeşti tuturor colaboratorilor şi membrilor Corpului Uns. Binecuvântaţi sunt acei slujitori pe care Domnul lor, când va fi venit, îi va găsi dând casei hrană la timp cuvenit.
Zilele aşteptării Împărăţiei
Zilele aşteptării Împărăţiei – — Daniel XII —Lucrarea Împărăţiei rezumată — Perioada aşteptării marcată prin marea creştere a cunoştinţei şi a călătoriei — Previziunea domnului Isaac Newton în privinţa căii ferate — Cele 1260 de zile — Râul din gura şarpelui — Cele 1290 de zile marchează răspândirea unei înţelegeri parţial corecte a viziunii — Dezamăgirea, încercarea şi consecinţele — Cele 1335 de zile — Binecuvântarea de atunci asupra credincioşilor care „aşteaptă” — Referirea Domnului la aceste zile de aşteptare în pilda celor zece fecioare„TIMPUL SFÂRŞITULUI” fiind arătat în capitolul 11, capitolul 12 indică spre Împărăţie şi spune despre aşteptarea etc. care precede stabilirea ei în „Timpul Sfârşitului”. Primele trei versete exprimă în câteva cuvinte marele rezultat al planului lui Dumnezeu.„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta. Dar în timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic. Cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului[soarele — Mat. 13:43] şi cei care vor îndruma pe cei mulţi spre dreptate vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.”Dacă în capitolul 11 rezumatul a 2300 de ani din istoria lumii a fost scurt şi accentuat, şi totuşi clar, acest rezumat al domniei Milenare a lui Mesia, în trei versete, este încă ((62)) mai scurt şi mai accentuat. Şi totuşi, totul este acolo. Mihail (care înseamnă „cel asemenea lui Dumnezeu” sau unul care Îl reprezintă pe Dumnezeu) este numele aplicat aici marelui nostru Răscumpărător, care este într-adevăr marele Prinţ rânduit de Dumnezeu să Se ridice şi să elibereze poporul lui Daniel, poporul lui Dumnezeu — toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu în adevăr şi sinceritate — israeliţi cu adevărat (Rom. 9:6, 25, 26; Gal. 6:16). El îi va elibera din păcat, ignoranţă, durere şi moarte, şi din toate persecuţiile şi asalturile slujitorilor orbiţi ai lui Satan, care în trecut aproape îi copleşiseră. Toţi cei găsiţi scrişi în Cartea vieţii Mielului vor fi eliberaţi pentru totdeauna de toţi inamicii: cei scrişi ca vrednici în timpul Veacurilor Iudaic şi Patriarhal, precum şi cei scrişi în timpul Veacului Evanghelic şi cei care vor fi scrişi în timpul Veacului Milenar. Deşi tot poporul lui Dumnezeu (toţi cei care atunci când sunt aduşi la o cunoştinţă de El Îl iubesc şi Îl ascultă) va fi eliberat, totuşi sunt notate cu atenţie gradele de onoare care vor fi acordate unora — biruitorilor — de asemenea şi faptul că unii din cei mari din trecut — Alexandru, Nero, Napoleon, Cezarii, papii etc. — ale căror talente, greşit folosite, au zdrobit în timp ce au orbit lumea cu strălucirea lor, vor fi văzuţi în adevăratul lor caracter şi vor fi ruşinaţi şi dezonoraţi în timpul acelui Veac Milenar. Acest scurt rezumat al domniei lui Cristos nu omite nici menţionarea marelui timp de necaz prin care aceasta va fi inaugurată — un timp de necaz cu care nu se poate compara nici o revoluţie din trecut, însăşi Revoluţia Franceză a fost mică în comparaţie cu acest necaz, un timp de necaz cum n-a mai fost de când sunt popoarele, nu, nici nu va mai fi vreodată; pentru că acest mare Prinţ, Mihail, nu numai că va cuceri întreaga lume, dar stăpânirea Lui va fi o stăpânire veşnică. Dreptatea este temelia tronului Său, şi odată ce omenirea va fi gustat ((63)) din beneficiile ei, marea majoritate nu va mai consimţi niciodată la alta, fiindcă Împărăţia Sa va fi „dorinţa tuturor popoarelor”.Aici firul acestei profeţii, după ce s-a desfăşurat până la capăt, se opreşte, şi versetele care au rămas din capitol au scopul de a oferi (nu lui Daniel şi tovarăşilor săi de serviciu din zilele lui, ci copiilor lui Dumnezeu, tovarăşilor de serviciu ai lui Daniel care trăiesc în Timpul Sfârşitului) anumite perioade, respectiv de 1260, 1290 şi 1335 de zile simbolice, prin care, la timpul cuvenit, putem fi convinşi cu privire la timpul în care trăim că este într-adevăr timpul Secerişului sau „sfârşitul” Veacului Evanghelic.Daniel, care auzise lunga relatare a conflictelor dintre împărăţiile acestei lumi şi acum în sfârşit a triumfului Împărăţiei lui Dumnezeu în mâinile lui Mihail, marele Prinţ, era nerăbdător să ştie când va elibera aceasta pe poporul Domnului. Dar i se spune (versetul 4): „Tu, însă, Daniel, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. [Atunci] Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”.Nu numai creşterea generală a cunoştinţei la care suntem martori confirmă învăţăturile din Daniel 11, că Timpul Sfârşitului a început în 1799, ci şi prezisa alergare încoace şi încolo — călătoria multă şi rapidă — le confirmă. Toate acestea aparţin de Timpul Sfârşitului. Primul vapor cu aburi a fost pus în funcţiune în 1807; prima maşină cu aburi în 1831; primul telegraf în 1844; şi totuşi astăzi mii de maşini şi vapoare uriaşe cu aburi transportă mulţimile dintr-un loc în altul, „încoace şi încolo”.Sir Isaac Newton, celebrul astronom din secolul al XVIIlea, a fost profund interesat de această afirmaţie a profetului Daniel şi şi-a declarat credinţa că, în împlinirea ei, cunoştinţa umană va creşte astfel încât oamenii vor călători probabil cu viteza de cincizeci de mile î80 kmş pe oră.((64))Voltaire, vestitul necredincios francez, a luat această afirmaţie şi a remarcat cu dispreţ:„Uitaţi-vă acum la mintea cea tare a lui Newton, marele filosof care a descoperit legea gravitaţiei: când a îmbătrânit şi a dat în mintea copiilor a început să studieze cartea numită Biblia, şi pentru a da credit absurdităţilor ei fabuloase, ar vrea să credem că cunoştinţa omenirii va creşte încă atât de mult încât în curând vom putea călători cu cincizeci de mile pe oră! Bietul ramolit!”Amândoi aceşti oameni au murit cu mult înainte ca Timpul Sfârşitului să fi adus minunata lui creştere a cunoştinţei, care împlineşte cu prisosinţă prezicerea filosofului creştin, bazată pe revelaţia divină.Nu pentru Daniel, ci pentru copiii lui Dumnezeu care trăiesc în Timpului Sfârşitului a fost conversaţia etc. relatată în versetele 5-7: „Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată, alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malului râului potopului, [traducerea Young]. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: «Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?» Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel care trăieşte veşnic, că [până va fi sfârşitul] va mai fi un timp, timpuri şi o jumătate”.Problema de interes special a fost „urâciunea pustiirii” din capitolul 11:31-33, pe care Daniel a asociat-o corect cu personajul teribil văzut în viziunile sale anterioare, consemnate în capitolele 7:8-11, 21, 24-26 şi 8:10-12, 24-26.Timpul, timpurile şi jumătatea de timp, sau trei timpuri şi jumătate sau ani (360 x 3 &»189; = 1260 de zile, timp simbolic — 1260 de ani literali) menţionaţi aici, sunt arătaţi în altă parte ca fiind perioada puterii papalităţii. Compară Daniel 7:25; 12:7 şi Apocalipsa 12:14 cu Apocalipsa 12:6; 13:5. ((65)) „Potopul” în care sau în timpul căruia s-au sfârşit aceşti 1260 de ani de putere papală — aşa cum este arătat de îngerul care stătea deasupra râului declarând limita timpurilor — a simbolizat o stare de lucruri din timpul Revoluţiei Franceze la care s-a făcut deja referire. Acesta este acelaşi „râu” menţionat în Apocalipsa 12:15, 16, unde este arătat mai deplin, ca ieşind din gura şarpelui sau balaurului, şi unde scopul lui real, din punctul de vedere al lui Satan, după cum este explicat, a fost de a înghiţi pe „femeie” (Biserica lui Dumnezeu care protestează), fiindcă cele trei timpuri şi jumătate ale ei (1260 de ani) de ascundere în pustie erau pe punctul de a se încheia şi ea venea la proeminenţă „rezemată de [braţul] preaiubitul ei”, Cuvântul lui Dumnezeu. Cânt. Cânt. 8:5.În simbol apa reprezintă în general adevărul, şi simbolul îşi păstrează semnificaţia chiar dacă se spune că ieşea din gura balaurului sau şarpelui. Gândul transmis prin acest simbol este că va ieşi adevăr prin mijloace rele şi cu intenţie rea. Şi exact aceasta găsim: puterea Revoluţiei Franceze a stat în faptul că a fost instigată de multe adevăruri aspre, cu privire la clericalism şi regalitate şi cu privire la drepturile şi libertăţile individuale ale tuturor. „Drepturile omului” au fost într-adevăr cuvântul de ordine al acelei revolte împotriva asupririi civile şi eclesiastice. Atunci au fost văzute şi exprimate adevăruri cu privire la drepturile omului care ne surprind când ne gândim la ignoranţa, superstiţia şi slugărnicia acelui timp, sub care masele stătuseră atât de multă vreme. Multe din adevărurile care au trecut atunci ca un „potop” peste Franţa, inundând-o cu sânge, sunt acum foarte general acceptate printre toate popoarele civilizate; dar ele erau prea tari şi prea brusc declarate pentru acel timp.Într-adevăr, profeţia arată clar că şarpele, Satan, n-a intenţionat ceea ce a rezultat sub providenţa lui Dumnezeu, ci contrariul. În aceasta el a calculat greşit, cum a făcut şi ((66)) cu alte ocazii. Satan nu va trimite niciodată apele adevărului ca să binecuvânteze, să împrospăteze şi să elibereze din sclavie: dimpotrivă, efortul lui a fost tot timpul să orbească şi să lege bine omenirea în ignoranţă şi superstiţie; şi acest potop brusc de ape (adevăr) a fost intenţionat să acţioneze ca un vomitiv, să ducă la respingerea hranei libertăţii care fusese deja primită de popor din Biblie, ca rezultat al Reformei, şi astfel să-i forţeze pe conducători şi pe învăţători să se împotrivească adevărului prin frica de anarhie.Scopul lui Satan în instigarea Revoluţiei Franceze a fost de a crea o alarmă în toată Europa, mai ales în clasa influentă care nu era în favoarea libertăţii, şi de a ilustra în Franţa teoria că dacă superstiţiile Romei ar fi răsturnate şi libertăţii i s-ar da stăpânire deplină, toată legea şi ordinea ar lua sfârşit cu repeziciune. Aceasta a fost o lovitură de maestru a politicii, vrednică de autorul ei şi menită, aşa cum arată profetul, să înghită pe „femeie” (Biserica reformată) şi să-i atragă pe toţi conservatorii şi iubitorii de pace — conducători şi conduşi — înapoi la unire şi armonie cu papalitatea. Eşecul uneltirii nu s-a datorat lipsei de şiretenie a proiectantului ei, ci puterii conducătoare a lui Dumnezeu, prin care El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.În cazul acesta, planul lui Dumnezeu de a proteja „femeia” (Biserica) de şiretlicurile lui Satan şi de a face ca răul plănuit să producă bine poate fi trasat clar în împlinirea exactă a prezicerii făcute cu 1700 de ani înainte, adică: „Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care balaurul îl aruncase din gură”. „Pământul” în simbol, cum a fost deja explicat, reprezintă societatea — oamenii iubitori de ordine; şi este un fapt al istoriei că râul de adevăr care s-a răspândit peste Franţa — acuzând papalitatea şi intrigile ei clericale, monarhia şi aristocraţia ei parazită, ca fiind cauzele răspunzătoare de mare parte ((67)) din ignoranţa, sărăcia şi superstiţia oamenilor — a fost înghiţit sau absorbit de oamenii din Europa în general („pământul” roman). În aşa măsură au stat astfel lucrurile, încât, deşi papalitatea şi aristocraţia regală au fost cu totul alarmate, ele au fost şi cu totul separate, prin căderea influenţei papale precum şi prin armatele lui Napoleon. Şi când „omul destinului” a fost în cele din urmă zdrobit, iar conducătorii Europei au format ceea ce s-a numit „Sfânta Alianţă”, pentru suprimarea libertăţilor poporului şi perpetuarea propriilor lor tronuri, a fost prea târziu ca să încătuşeze poporul; căci, după ce au băut râul de ape, ei nau mai vrut să se supună. A fost de asemenea prea târziu să se gândească la restabilirea papalităţii, care fusese atât de grozav umilită şi ale cărei anateme împotriva libertăţii şi a francezilor reacţionaseră astfel împotriva ei însăşi; aşa că papa nici măcar n-a fost invitat să se alăture „Sfintei Alianţe”, al cărei cap recunoscut ar fi fost înainte. Astfel „femeia”, Biserica lui Dumnezeu reformată şi în progres, a fost ajutată, cruţată de a fi biruită, iar libertatea şi adevărul au ieşit la proeminenţă înaintea oamenilor; şi de atunci înainte spiritul de libertate şi Cuvântul lui Dumnezeu i-au condus pe toţi cei care erau dornici să le urmeze, în tot mai mare lumină şi adevăr.La momentul acesta deci, a fost „râul” care a marcat atât sfârşitul puterii papale cât şi începutul „Zilei de Pregătire” a Domnului, sau „a Timpului Sfârşitului”. Pe acest râu a fost văzut profetic mesagerul Domnului stând, ca să anunţe sfârşitul timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp. Şi acest anunţ a fost făcut ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor lucruri ciudate?” „Lucrurile ciudate” sau „minunile” îîn Trad. Niţulescu — n. e.ş la care se face referire nu sunt lucrurile din capitolul 12:1-3, cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Acelea nu erau ciudate, ci aşteptate. „Lucrurile ciudate” erau necazurile, persecuţiile şi încercările poporului sfânt al lui Dumnezeu, care au ((68)) intervenit în special în timpul şi ca rezultat al supremaţiei puterii sau „cornului” deosebit, papalitatea, cu privire la care întrebase Daniel în mod special înainte (Dan. 7:19-22). Întrebarea era cât va permite Dumnezeu aceste denaturări uimitoare ale adevărului, această înşelare uimitoare a copiilor Săi şi a naţiunilor? Răspunsul dat măsoară puterea papală, dând în mod clar timpul sfârşitului ei şi adaugă: „Toate aceste lucruri [ciudate] se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot”.În versetul 5, lui Daniel i se arată câte o persoană pe fiecare parte a „râului”, întrebând împreună când se vor sfârşi lucrurile ciudate. Aceasta pare să indice că, chiar şi când puterea papală se va sfârşi, poporul se va îndoi ca înainte, dacă puterea ei de persecuţie şi zdrobire a luat sfârşit sau nu. Şi nu este de mirare când ne amintim că chiar şi după ce puterea ei a fost zdrobită, după ce „a fost dezbrăcată de puterea ei”, şi chiar în timp ce se mistuia, acest „corn”, nu mai departe decât în 1870, a rostit cuvinte mari cu privire la infailibilitatea lui. Daniel, reprezentându-i pe sfinţi, spune (Dan. 7:11): „Eu mă uitam mereu [după ce stăpânirea lui a trecut şi n-a mai avut putere să zdrobească adevărul, puterea poporului sfânt], din cauza cuvintelor pline de mândrie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când [n-a mai avut putere asupra sfinţilor şi adevărului, dar a avut un alt efect] fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars” — anarhie generală. Astfel este arătată distrugerea rămăşiţei guvernelor din vechiul Imperiu Roman, cauzată de influenţa amăgitoare a declaraţiilor bombastice neîncetate ale papalităţii, chiar şi după ce stăpânirea ei a trecut.Deoarece încheierea timpurilor puterii papale este clar fixată nu numai în acest fel, având loc în timpul Revoluţiei Franceze, dar şi prin evenimentele din capitolul 11:40-44, care marchează exact anul 1799, putem măsura cu uşurinţă înapoi 1260 de ani ca să vedem dacă puterea papală şi-a ((69)) avut începutul atunci. Dacă găsim că şi-a avut, dovada pe care o avem este atât de clară şi de tare cât poate cere credinţa. Să verificăm astfel.Calculând înapoi 1260 de ani de la 1799 ne-ar duce la 539 d. Cr., unde vom arăta că a început puterea papală. Dar sistemul papal a fost aşa un amestec de politică şi clericalism şi a avut un început atât de mic şi de treptat, precum şi un sfârşit treptat, încât o diversitate de opinii cu privire la începutul şi sfârşitul lui ar fi atât rezonabilă cât şi posibilă, până când vom obţine datele fixate de Dumnezeu pentru ridicarea şi căderea lui şi vom vedea cât de exacte sunt. Papalitatea a pretins supremaţie în afacerile bisericii şi ale statului şi s-a amestecat în politică înainte ca ea să fie recunoscută de împotrivitori; întocmai cum ea a încercat şi să exercite autoritate civilă şi şi-a declarat capul infailibil, de la perioada la care profeţia arată că puterea i-a fost zdrobită şi a început nimicirea ei. Dar papalitatea n-a fost recunoscută de poporul italian din provincia Romagna de când vraja ignoranţei şi reverenţei superstiţioase a fost ruptă în timpul Revoluţiei Franceze. Deşi din când în când, între revoluţii, papa a stat drept conducător nominal al statelor papale, a fost numai ca invadator străin, reprezentantul Austriei sau Franţei, ale căror trupe îl protejau cu rândul în funcţia sa.Acum, ştiind că cei 1260 de ani au început în 539 d. Cr., suntem ajutaţi să găsim ceea ce înainte nu s-ar fi recunoscut. Papiştii sunt mai înclinaţi să dateze începutul puterii lor, fie de la convertirea lui Constantin şi de la creştinizarea nominală a Imperiului Roman în 328 d. Cr., fie de la oferirea statelor papale bisericii de către Carol cel Mare în 800 d. Cr. Faptul rămâne însă că Constantin n-a recunoscut nicidecum puterea civilă ca drept sau posesiune a bisericii. Dimpotrivă, deşi el a favorizat creştinismul, mai degrabă biserica a fost cea care l-a făcut pe împărat cel puţin capul ei asociat, aşa încât împăratul a convocat concilii ale bisericii şi s-a amestecat în afacerile ((70)) bisericii, chiar dacă bisericii nu i s-a permis să se amestece în chestiunile civile. Data 539 d. Cr. arătată de rigla de măsurat profetică de 1260 de ani, este aproape la mijlocul drumului între această unire dintre biserică şi imperiu, în 328 d. Cr., şi recunoaşterea ei deplină, completă de către Carol cel Mare, drept cap al întregii autorităţi — distribuitorul autorităţii atât civile cât şi religioase — 800 d. Cr.Din timpul lui Constantin, episcopii Romei au deţinut o poziţie foarte proeminentă în faţa lumii, şi au început curând să pretindă o autoritate asupra tuturor celorlalţi — în biserică şi în lume — cerând ca o persoană să fie recunoscută ca autoritate sau cap în biserică, şi acela să fie episcopul Romei. Ei au pretins că atât Petru cât şi Pavel au trăit în Roma şi că Roma a fost astfel constituită ca scaunul autorităţii apostolice, şi de asemenea, datorită faptului că fusese de multă vreme sediul cezarilor şi sediul guvernului civil, deţinea un loc de autoritate în mintea oamenilor.Aceste pledoarii pentru supremaţie n-au fost însă satisfăcute imediat. Spiritul rivalităţii era larg răspândit şi alţi episcopi din alte oraşe mari pretindeau şi ei supremaţia, unii pe un temei alţii pe altul. Numai în 533 d. Cr. episcopul Romei a fost recunoscut astfel de către împăratul Iustinian I. Aceasta a fost în legătură cu o discuţie religioasă aprinsă în care împăratul a fost de partea episcopului Romei, recunoscând vrednicia de adorare a Fecioarei Maria şi disputând cu eutihienii şi nestorienii în privinţa deosebirilor şi amestecurilor de naturi în Domnul nostru Isus. Împăratul s-a temut că discuţia ar putea dezbina biserica şi astfel să dezbine imperiul pe care el dorea să-l unească mai strâns; deoarece chiar şi în acea vreme timpurie biserica nominală şi imperiul erau una şi aceeaşi — „Creştinătate”. Şi dorind să aibă ceva autoritate ca standard ca să aplaneze disputa şi să spună poporului ce să creadă şi ce să nu creadă, şi găsindu-l pe episcopul Romei deja cel mai popular dintre pretendenţii la întâietate (pontificat sau conducere), precum şi cel mai „ortodox” — cel mai în armonie cu vederile ((71)) împăratului în aceste chestiuni — Iustinian, prin documente, nu numai că a condamnat doctrinele eutihienilor şi nestorienilor, ci, adresându-se episcopului Romei drept Capul tuturor sfintelor biserici şi al tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu, l-a recunoscut astfel şi a dorit să-l ajute pe papă în reducerea la tăcere a ereziei şi în stabilirea unităţii bisericii.În legătură cu acest edict, împăratul s-a adresat astfel papei Ioan, patriarh al Romei:**„Victor Justinianus, pius, felix, inclytus, triumphator, semper Augustus, Joanni sanctissimo Archiepiscopo almae Urbis Romae et Patriarchae.Reddentes honorem apostolicae sedi, et vestrae sanctitati (quod semper nobis in voto et fuit et est), et ut decet patrem honorantes vestram beatitudinem, omnia quae ad ecclesiarum statum pertinent festinavimus ad notitiam deferre vestrae sanctitatis; quoniam semper nobis fuit magnum studium, unitatem vestrae apostolicae sedis, et statum sanctarum Dei ecclesiarum custodire, qui hactenus obtinet, et in commote permanet, nulla intercedente contrarietate Ideoque omnes sacerdotes universi Orientalis tractus et subjicere et unire sedi vestrae sanctitatis properavimus. In praesenti ergo quae commota sunt (quamvis manifesta et indubitata sint et secundum apostolicae vestrae sedis doctrinam ab omnibus semper sacertotibus firme custodita et praedicata) necessarium duximus, ut ad notitiam vestrae sanctitatis perveniant. Nec enim patimur quicquam, quod ad ecclesiarum statum pertinet, quamvis manifestum et indubitatum sit, quod movetur, ut non etiam vestrae innotescat sanctitati quae caput est omnium sanctarum ecclesiarum. Per omnia enim (ut distum est) properamus honorem et auctoritatem crescere vestrae sedis.”„Victoriosul Iustinian, piosul, norocosul, renumitul, triumfătorul, veşnic august, către Ioan, preasfântul arhiepiscop al nutritorului oraş al Romei şi patriarh. Dând onoare Scaunului Apostolic şi Sfinţiei voastre (cum întotdeauna a fost şi este dorinţa noastră) şi respectând Preafericirea voastră, cum i se cuvine unui tată, ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa Sfinţiei voastre tot ce priveşte starea bisericilor, deoarece marea noastră dorinţă a fost întotdeauna să apărăm unitatea Scaunului vostru Apostolic şi stabilitatea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu, care încă se menţine şi rămâne nezdruncinată, ((72)) pe care nimic nu trebuie să o biruie. Şi astfel ne-am grăbit să supunem Scaunului Sfinţiei voastre şi să unim cu el pe toţi preoţii din întregul district de Răsărit. În prezent deci, am considerat necesar să ajungă la cunoştinţa Sfinţiei voastre lucrurile care sunt în agitaţie, oricât de clare şi sigure sunt, şi oricât de ferm au fost apărate şi declarate întotdeauna de către toţi preoţii potrivit cu doctrina Scaunului vostru Apostolic. Căci noi nu îngăduim să se ridice nici o întrebare cu privire la nimic în privinţa stării bisericilor, oricât de clară şi sigură ar fi, care să nu fie făcută cunoscută şi Sfinţiei voastre, care este Capul tuturor sfintelor biserici. Fiindcă în toate privinţele (cum s-a spus) suntem dornici să adăugăm la onoarea şi la autoritatea Scaunului vostru”.Scrisoarea se referă apoi la anumite vederi caracterizate drept eretice, care cauzau tulburarea, şi dă credinţa împăratului ca fiind în armonie cu cea a bisericii Romei. Ea încheie după cum urmează:**„Suscipimus autem sancta quatuor concilia: id est, trecentorum decem et octo sanctorum patrum qui in Nicaena urbe congregati sunt: et centum quinquaginta sanctorum patrum qui in hac regia urbe convenerunt: et sanctorum patrum qui in Epheso primo congregati sunt: et sanctorum patrum qui in Chalcedone convenerunt: sicut vestra apostolica sedis docet atque praedicat. Omnes ergo sacerdotes sequentes doctrinam apostolicae sedis vestrae ita credunt et praedicant.Unde properavimus hoc ad notitiam deferre vestrae sanctitatis per Hypatium et Demetrium, beatissimos episcopos, ut nec vestram sanctitatem lateat, quae et a quibusdam paucis monachis male et Judaice secundum Nestorii perfidiam denegata sunt. Petimus ergo vestrum paternum afectum; ut vestris ad nos destinatis literis, et ad sanctissimum episcopum hujus almae urbis, et patriarcham vestrum fratrem (quoniam et ipse per eosdem scripsit ad vestram sanctitatem, festinans in omnibus sedem sequi apostolicam beatitudinis vestrae), manifestum nobis faciatis, quod omnes qui praedicta recte confitentur, suscipit vestra sanctitas, et eorum qui Judaice aussi sint rectam denegare fidem, condemnat perfidiam. Plus enim ita circa vos omnium amor, et vestrae sedis crescet auctoritas; et quae ad vos est unitas sanctarum ecclesiarum inturbata servabitur, quando per vos didicerint omnes beatissimi episcopi eorum, quae ad vos relata sunt, sinceram vestrae sanctitatis doctrinam. Petimus autem vestram beautitudinem orare pro nobis, et Dei nobis adquirere providentiam.”„Acum noi recunoaştem [validitatea celor] patru concilii sacre: adică, conciliul celor 318 sfinţi părinţi care s-au adunat în oraşul ((73)) Niceea [Conciliul de la Niceea] şi al celor 140 de sfinţi părinţi care s-au adunat în acest oraş regal [Conciliul de la Constantinopol], şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat mai întâi la Efes [Conciliul de la Efes] şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat la Calcedon [Conciliul de la Calcedon], aşa cum Scaunul vostru Apostolic învaţă şi afirmă. Toţi preoţii, prin urmare, care urmează doctrina Scaunului vostru Apostolic aşa cred şi mărturisesc şi afirmă. De aceea ne-am grăbit să aducem în atenţia Sfinţiei voastre, prin Hypatius şi Demetrius, preafericiţi episcopi, să nu rămână ascuns de Sfinţia voastră ce [doctrine] a fost negat cu răutate de câţiva călugări, după modul evreiesc, conform ereziei lui Nestorius. Aşadar noi căutăm părerea voastră părintească [rugându-vă] ca printr-o scrisoare adresată nouă şi preasfinţilor episcopi din acest oraş frumos, şi patriarhului, fratele vostru, (doarece şi el a scris Sfinţiei voastre prin aceiaşi, grăbindu-se în toate privinţele să urmeze Scaunul Apostolic al Sfinţiei voastre), să ne arătaţi că Sfinţia voastră acceptă pe toţi cei care mărturisesc cum se cuvine ceea ce este rânduit şi condamnă erezia celor care au îndrăznit, după modul evreiesc, să tăgăduiască credinţa adevărată. Căci astfel iubirea tuturor pentru voi şi autoritatea Scaunului vostru va creşte cu atât mai mult; şi unitatea sfintelor biserici, care a fost tulburată, vă va fi păstrată, deoarece prin voi vor fi învăţat toţi episcopii prea binecuvântaţi doctrina autentică a Sfinţiei voastre în privinţa acelor puncte care v-au fost aduse la cunoştinţă. Acum implorăm pe Sfinţia voastră să se roage pentru noi şi să obţină pentru noi protecţia cerului”.Papa Ioan a răspuns la cele de mai sus la data de 24 martie 534 d. Cr.**Cităm din răspunsul lui după cum urmează:„Gloriosissimo et clementissimo filio Justiniano Augusto,Johannes Episcopus Urbis Romae.Inter claras saptentiae ac mansuetudinis vestrae laudes, Christianissime principum, puriore luce tanquam aliquod sydus irradiat, quod amore fidei, quod charitatis studio edocti ecclesiasticis disiplinis, Romanae sedis reverentiam conservatis, et ei cuncta subjicitis, et ad ejus deducitis unitatem, ad cujus auctorem, hoc est apostolorum primum, Domino loquente praeceptum est, Pasce oves meas: Quam esse omnium vere ecclesiarum caput, et patrum regulae et principum statuta declarant, et pietatis vestrae reverendissimi testantur affatus. … Proinde serenitatis vestrae apices, per Hypatium atque Demetrium, sanctissimos viros, fratres et coepiscopos meos, reverentia consueta sescepimus: quorum etiam relatione comperimus, quod fidelibus populis proposuistis edictum amore fidei pro submovenda haereticorum intentione, secundum apostolicam doctrinam, fratum et coepiscoporum nostrorum interveniente consensu. Quod, quia apostolicae doctrinae convenit, nostra auctoritate confirmamus.”((74))Cu aceeaşi ocazie împăratul i-a scris patriarhului din Constantinopol. Cităm primul paragraf al acestei scrisori după cum urmează:**„Epiphanio sanctissimo et beatissimo Archiepiscopo Regiae hujus Urbis et Ecumenico Patriarchae.Cognoscere volentes tuam sanctitatem ea omnia quae ad ecclesiasticum spectant statum: necessarium duximus, hisce ad eam uti divinis compendiis, ac per ea manifesta eidem facere, quae jam moveri coepta sunt, quamquam et illa eandem cognoscere sumus persuasi. Cum itaque comperissemus quosdam alienos a sancta, catholica, et apostolica ecclesia, impiorum Nestorii et Eutychetis sequutos deceptionem, divinum antehac promulgavimus edictum (quod et tua novit sanctitas) per quod haereticorum furores reprehendimus, ita ut nullo quovis omnino modo immutaverimus, immutemus aut praetergressi simus eum, qui nunc usque, coadjuvante Deo, servatus est, ecclesiasticum statum (quemadmodum et tua novit sanctitas) sed in omnibus servato statu unitatis sanctissimarum ecclesiarum cum ipso S. S. Papa veteris Romae, ad quem similia hisce perscripsimus. Nec enim patimur ut quicquam eorum, quae ad ecclesiasticum spectant statum, non etiam ac ejusdem referatur beatitudinem: quum ea sit caput omnium sanctissimorum Dei sacertotum; vel eo maxime quod, quoties in eis locis haeretici pullularunt, et sententia et recto judicio illius venerabilis sedis coerciti sunt.”„Epifanius prea sfântul şi prea fericitul Arhiepiscop al acestui oraş regal şi Patriarh Ecumenic: Dorind ca Sfinţia voastră să cunoască toate chestiunile legate de starea bisericii, am considerat necesar să ne folosim de aceste rezumate eclesiastice, şi prin acestea să arătăm ce mişcări sunt deja începute, cu toate că suntem convinşi că şi dumneavoastră aveţi cunoştinţă de acestea. Şi deoarece am luat la cunoştinţă că unii, străini de Sfânta Biserică Catolică şi Apostolică, au urmat erezia nepioşilor Nestorius şi Eutih, am promulgat un edict eclesiastic (după cum şi Sfinţia voastră ştie) în care am criticat nebunia ereticilor. În nici un chip n-am schimbat sau nu vom schimba sau n-am trecut (cum ştie şi Sfinţia voastră) peste acea poziţie a bisericii, care prin favoarea lui Dumnezeu a fost păstrată până acum, ((75)) ci în toate privinţele a fost menţinută unitatea prea sfintelor biserici cu Suprema sa Sfinţie, Papa vechii Rome (căruia iam scris în acelaşi fel). Căci noi nu permitem ca vreuna din acele chestiuni care privesc starea bisericii să nu fie adusă la cunoştinţa Preafericirii sale, deoarece el este capul tuturor prea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu; îndeosebi pentru acest motiv, că ori de câte ori ereticii au apărut în acele părţi, ei au fost reprimaţi [literal, tăiaţi, ca vlăstarii unui copac] prin înţelepciunea şi hotărârile drepte ale acelui Scaun venerabil”.Scrisorile din care am redat extrasele de mai sus se pot găsi în întregime, împreună cu Edictul lui Iustinian* la care s-a făcut referire, în Volumul Legii Civile. Codicis lib. I tit. i.*Un extras din acest edict spune după cum urmează:„Imp. Justinian. A. Constantinopolitis.Cum Salvatorem et Dominum omnium Jesum Christum verum Deum nostrum colamus per omnia, studemus etiam (quatenus datum est humanae menti assequi) imitari ejus condescensionem seu demissionem. Etenim cum quosdam invenerimus morbo atque insania detentos impiorum Nestorii et Eutychetis. Dei et sanctae catholicae et apostolicae ecclesiae hostium, nempe qui detrectabant sanctam gloriosam semper virginem Mariam Theotocon sive Deiparam appellare proprie et secundum veritatem: illos festinavimus quae sit recta Christianorum fides edocere. Nam hi incurabiles cum sint, celantes errorem suum passim circumeunt (sicut didicimus) et simpliciorium animos exturbant et scandalizant, ea astruentes quae sunt sanctae catholicae ecclesiae contraria. Necessarium igitur esse putavimus, tam haereticorum vaniloquia et mendacia dissipare, quam omnibus insinuare, quomodo aut sentiat sancta Dei et catholica et apostolica ecclesia, aut praedicent sanctissimi ejus sacerdotes; quos et nos sequuti, manifesta constituimus ea quae fidei nostrae sunt; non quidem innovantes fidem (quod absit) sed coarguantes eorum insaniam qui eadem cum impiis haereticis sentiunt. Quod quidem et nos in nostri imperii primordiis pridem satagentes cunctis fecimus manifestum.”Această primă recunoaştere oficială a pretenţiilor papalităţii a fost după aceea mărturisită tot mai accentuat de Focus şi de împăraţii care au urmat.Dar chiar şi după ce a fost recunoscut în calitate de conducător, împărat sacerdotal, pentru un timp acesta n-a fost un avantaj special pentru papalitate, în afară de un nume gol; căci Iustinian era departe de Roma, avându-şi ((76)) capitala la Constantinopol. Roma şi Italia în general erau sub stăpânirea altei împărăţii — ostrogoţii — care nu l-au recunoscut pe episcopul Romei ca pontif suprem; căci ei erau mai cu seamă arieni în credinţă. Prin urmare, papalitatea a fost înălţată şi avantajată numai cu numele, prin recunoaşterea împăratului, până la căderea monarhiei ostrogote când înălţarea ei a devenit un fapt real. Întradevăr, ca printr-un aranjament prestabilit, împăratul a trimis îndată (534 d. Cr.) pe Belizarius cu o armată în Italia, şi la şase ani după recunoaşterea papei de către împărat, puterea ostrogotă a fost înfrântă şi regele lor Vitiges şi floarea oştirii sale au fost duşi cu alte trofee la picioarele lui Iustinian. Aceasta a fost în 539 d. Cr., care este, aşadar, punctul în timp din care ar trebui să socotim „aşezarea Urâciunii care Pustieşte”. Atunci şi-a avut papalitatea micul ei început. Atunci „cornul” cel mic, deosebit, remarcat în profeţia lui Daniel (Dan. 7: 8, 11, 20-22, 25), tocmai începea să-şi facă loc ca să iasă din fiara romană. El începuse să se formeze sau să-şi facă rădăcini cu două secole înainte, şi la două secole după apariţia lui mică „avea o înfăţişare mai mare decât celelalte” — celelalte coarne, autorităţi sau puteri de pe teritoriul vechiului imperiu — şi ochii lui şi gura lui care rostea cuvinte pline de mândrie au început să se dezvolte; şi el a domnit peste celelalte coarne, pretinzând că are drept divin de a face astfel.Profetul spusese că trei coarne vor fi smulse sau dezrădăcinate pentru a face loc sau a pregăti calea pentru această putere sau „corn” deosebit. Şi chiar aşa aflăm: Constantin a construit Constantinopolul şi şi-a mutat capitala acolo; acest lucru, deşi favorabil dezvoltării papalităţii în scaunul cezarilor, a fost nefavorabil imperiului; şi curând s-a găsit a fi eficient să se împartă imperiul, şi de atunci Italia a fost cunoscută ca Imperiul de Apus, al cărui scaun sau capitală a fost la Ravenna. Acesta a fost unul dintre „coarne”: el a căzut în 476 d. Cr. ((77)) în mâinile herulilor, un alt corn, care s-a stabilit pe ruinele aceluia. A urmat apoi regatul ostrogot, alt „corn”, răsturnându-i pe heruli şi stabilindu-se drept conducător al Italiei, în 489 d. Cr. Şi, după cum tocmai am văzut, în timpul puterii acestui „corn” (al treilea care va fi smuls ca să facă loc cornului papal), Iustinian a recunoscut supremaţia papală; şi prin ordinele lui, prin generalul şi armata lui acesta a fost smuls. Şi după cum am văzut, smulgerea lui a fost necesară pentru avansarea papalităţii la putere, ca un amestec special de putere politică şi religioasă — un „corn” deosebit, diferit de tovarăşii săi. Întradevăr, nu pare improbabil ca papalitatea să fi fost în secret favorabilă căderii fiecăruia dintre aceste „coarne” sau puteri, sperând astfel să deschidă calea propriei sale înălţări, aşa cum a şi rezultat în final.Cu răsturnarea ostrogoţilor, împăratul roman a fost recunoscut o vreme drept conducător al Italiei şi a fost reprezentat prin exarhi; dar, deoarece aceştia îşi aveau capitala la Ravenna şi nu la Roma, şi deoarece ei ajunseseră să recunoască papalitatea în felul arătat, rezultă că din 539 d. Cr. papalitatea a fost recunoscută ca autoritatea principală în oraşul Roma; şi că de la acea dată (când a fost „aşezată”) a început să crească şi să prospere în calitate de „corn”sau putere printre celelalte „coarne” sau puteri, reprezentând puterea înainte unită a Romei. Faptul că starea Italiei şi în special a Romei, cam în acea perioadă, era în mare măsură tulburată, supusă jafului invadatorilor din nord, ca şi taxele grele puse de orice stăpân care era mai aproape la acel timp, a ajutat la ruperea loialităţii politice faţă de puterea imperială de la Constantinopol; aşa încât conducătorii bisericii, fiind tot timpul cu ei, vorbind aceeaşi limbă şi împărtăşindu-le avantajele şi pierderile, au fost uşor acceptaţi de popor ca sfătuitori, protectori şi conducători ai oraşului Roma şi ai împrejurimilor lui.((78))Fără îndoială, într-adevăr, obiectivul lui Iustinian în recunoaşterea pretenţiilor episcopului Romei la superioritate asupra altora a fost de asemenea în parte pentru a-i câştiga cooperarea în războiul pe care era pe punctul să-l ducă împotriva ostrogoţilor, pentru a recâştiga Italia ca parte a Imperiului Roman de Răsărit; pentru că influenţa papei şi a bisericii nu era nicidecum neînsemnată chiar şi atunci; şi a-i avea de partea lui în război însemna lupta pe jumătate câştigată, chiar de la început.Deşi goţii s-au răsculat împotriva imperiului şi au prădat oraşul Roma, ei nu şi-au restabilit conducerea şi singura guvernare a acestuia a fost cea a bisericii. Şi cu toate că regatul lombard a urmat curând şi şi-a stabilit conducerea peste cea mai mare parte a Italiei, chiar răsturnând conducerea Imperiului de Răsărit stabilită de Iustinian în mâinile exarhilor, totuşi să se remarce cu grijă faptul că lombarzii au recunoscut autoritatea papalităţii în Roma. Numai spre sfârşitul acestui regat, în secolul al VIII-lea, s-au făcut tentative serioase împotriva autorităţii papale, a căror relatare serveşte numai să se stabilească faptul că papii erau pe rând adevăraţii conducători ai Romei, pretinşii „succesori ai cezarilor” — „cezarii spirituali” — cu toate că ei pretindeau protecţia guvernului de la Constantinopol atât timp cât le era în avantaj să facă astfel. Când lombarzii au căutat în cele din urmă să pună stăpânire pe Roma, papa a apelat la regele francez să protejeze biserica (papalitatea) şi să-i menţină în lungul control neîntrerupt a ceea ce ei numeau „Patrimoniul Sfântului Petru”, care, pretindeau ei*, fusese acordat bisericii de Constantin.*Că acele pretenţii au fost false şi bazate pe falsificări — „Decrete falsificate” — este recunoscut acum deschis, chiar şi de către romano-catolici. Constantin n-a făcut nici un astfel de dar: papalitatea a crescut în putere şi control asupra Romei, după cum am descris aici.((79))Regii francezi, Pepin şi Carol cel Mare, şi-au adus fiecare la rândul lui armata pentru protecţia stăpânirii papalităţii şi i-au învins pe lombarzi. Acesta din urmă a fost cel care în anul 800 d. Cr. a dăruit în mod oficial papalităţii câteva state cunoscute ca „Statele Papale”, la care ne-am referit deja — în plus faţă de oraşul şi suburbiile Romei, deţinute de fapt de papalitate din 539 d. Cr. Aşadar, regatul sau „cornul” lombard n-a impiedicat, nici n-a ocupat locul cornului papal, aşa cum au presupus unii, chiar dacă uneori l-a presat.Despre acest atac al lombarzilor asupra Romei, Gibbon spune:„Un memorabil exemplu de căinţă şi pietate a fost arătat de Lutiprand, rege al lombarzilor. Înarmat la poarta Vaticanului, cuceritorul a ascultat glasul lui Grigore I, şi-a retras trupele, a renunţat la cucerirea sa, a vizitat cu respect biserica Sfântul Petru şi după ce şi-a făcut devoţiunile, şi-a oferit sabia şi pumnalul, cuirasa şi mantaua, crucea sa de argint şi coroana de aur pe mormântul apostolului”. Dar „Succesorul său, Astolfus, s-a declarat inamic atât al împăratului cât şi al papei: … Roma a fost somată să-l recunoască pe victoriosul lombard ca suveranul ei legal. … Romanii au ezitat; au implorat; s-au plâns; şi barbarii ameninţători au fost ţinuţi în frâu prin arme şi negocieri până când papii au câştigat prietenia unui aliat şi răzbunător de peste Alpi”.Papa (Ştefan al III-lea) a vizitat Franţa şi a reuşit să obţină ajutorul necesar; şi, spune Gibbon, s-a întors ca un cuceritor în fruntea unei armate franceze care era condusă de regele (Pepin) în persoană. Lombarzii, după o rezistenţă slabă, au obţinut o pace umilitoare şi au jurat să restituie posesiunile şi să respecte sanctitatea Bisericii Romane.Ca o ilustraţie a pretenţiilor papilor şi a felului de putere prin care ei pretindeau şi deţineau stăpânirea, cităm din nou din Gibbon o scrisoare a papei Ştefan al III-lea, trimisă la acea vreme regelui Franţei. Lombarzii asaltaseră din nou ((80)) Roma, la scurtă vreme după ce armata franceză se retrăsese, şi papa dorea un nou ajutor. El a scris în numele apostolului Petru spunând:„Apostolul îi asigură pe fiii săi adoptivi, regele, clerul şi nobilii Franţei, că deşi mort în trup, el este încă viu în spirit; că ei acum aud şi trebuie să se supună glasului întemeietorului şi păzitorului bisericii romane; că fecioara, îngerii, sfinţii, martirii şi toată oştirea cerului în unanimitate solicită cererea şi vor mărturisi obligaţia; că bogăţiile, victoria şi paradisul vor încorona iniţiativa lor pioasă, şi că veşnica condamnare va fi pedeapsa neglijenţei lor, dacă îngăduie ca mormântul său, templul său şi poporul său să cadă în mâinile perfizilor lombarzi”. Şi Gibbon adaugă: „A doua expediţie a lui Pepin n-a fost mai puţin rapidă şi norocoasă decât prima. Sfântul Petru a fost mulţumit; Roma era din nou salvată”.Deoarece acest început al stăpânirii papalităţii a fost obscur, şi totuşi este important să fie clar recunoscut, ni s-a părut că cere o marcare atentă, ca mai sus. Încheind dovada că 539 d. Cr. a fost data arătată profetic, cităm o mărturie întăritoare din scrierile romano-catolice, după cum urmează:„După căderea Imperiului Roman de Apus, influenţa politică a papilor în Italia a devenit de o importanţă încă şi mai mare, prin faptul că papii trebuiau să ia sub protecţia lor nefericita ţară, dar în special Roma şi împrejurimile ei, care schimba atât de des stăpânii şi era expusă în mod continuu invaziilor cuceritorilor aspri şi brutali. În timp ce urmaşii sfântului Petru se interesau cu atâta energie de bunăstarea locuitorilor Italiei, aceştia din urmă au fost neglijaţi cu totul de împăraţii romani de Răsărit care încă emiteau pretenţia de a conduce ţara. Chiar şi după ce Iustinian I a recucerit o parte a Italiei [539 d. Cr.] şi a transformat-o în provincie grecească, soarta locuitorilor n-a fost mai bună; deoarece împăraţii bizantini nu puteau decât să epuizeze prin impozite pe supuşii Exarhatului Ravenna, dar în nici un fel nu-i puteau oferi protecţia necesară.((81))În aceste împrejurări s-a întâmplat că … împăraţii … au pierdut toată puterea reală şi au rămas numai cu numele stăpâni ai guvernului, în timp ce papii, în virtutea necesităţilor de moment, au ajuns practic în posesia acelei supremaţii peste domeniul roman. … Acest rezultat spontan al străduinţei generoase a fost recunoscut în timpurile care au urmat ca o achiziţie legală [de către Pepin şi Carol cel Mare]. … Pepin, după cum spun scriitorii contemporani, «a restituit» Scaunului Apostolic teritoriul cucerit. Această donaţie sau restituire a lui Pepin a fost confirmată şi mărită de fiul său, Carol cel Mare, care în 774 d. Cr. a pus capăt stăpânirii lombarde în Italia. Pe această cale legitimă puterea Şi suveranitatea laicĂ a papilor au fost, prin providenţa divină, stabilite treptat”.Citatele de mai sus sunt din „The History of the Catholic Church” (Istoria Bisericii Catolice), de H. Brueck, doctor în teologie, Vol. I, pag. 250, 251. Deoarece aceasta este o lucrare de referinţă printre romano-catolici, folosită în colegiile şi seminariile lor şi aprobată de demnitarii papali, mărturia ei este de valoare, abordând ridicarea treptată a puterii laice a papalităţii şi timpul când începutul ei a fost favorizat de împrejurări. Ea dovedeşte că decăderea regatului ostrogot în 539 d. Cr., aşa cum este clar indicat de măsura profetică (1260 ani), este exact punctul în timp când a fost „aşezat” acest sistem pustiitor şi urât în ochii Domnului.În armonie cu aceeaşi linie de gândire şi în străduinţa de a stabili în mod clar faptul că autoritatea papală a început înainte de timpul lui Carol cel Mare, o altă lucrare catolică, „The Chair of St. Peter” (Scaunul Sfântului Petru), într-un capitol despre „Creşterea puterii laice” (pagina 173), spune: „Roma era condusă numai nominal de un patrician numit de împărat, dar în realitate, prin forţa împrejurărilor, papii au devenit domnii supremi ai oraşului”. Ca dovadă a acestei autorităţi şi conduceri, scriitorul continuă să citeze dovezi istorice privind puterea papilor şi neputinţa conducătorilor oficiali. El se referă la papa Grigore cel Mare (590 d. Cr. — ((82)) la numai cincizeci de ani după ce papalitatea a fost „aşezată”) ca o ilustrare a puterii deja posedate de papi, spunând:„Îl găsim trimiţându-l pe Leontius ca guvernator la Nepi, în Etruria, poruncind locuitorilor să-l asculte ca pe el însuşi. Iarăşi, îl numeşte pe Constantius în importantul post de guvernator al Neapolelui. Apoi scrie episcopilor despre apărarea şi aprovizionarea respectivelor lor oraşe; emite ordine comandanţilor militari. … Într-un cuvânt, el devine conducătorul şi protectorul adevărat al Italiei; aşa că este pe deplin îndreptăţit să spună: «Oricine ocupă locul meu ca păstor este foarte ocupat cu griji exterioare, astfel încât adesea devine nesigur dacă îndeplineşte funcţiile unui păstor sau ale unui prinţ laic»”.Atât de mare a fost creşterea puterii laice în intervalul scurt de cincizeci de ani de la micul său început, în 539 d. Cr. Prin urmare, putem fi siguri că cei 1260 de ani, sau trei timpuri şi jumătate de stăpânire papală, sunt bine şi clar marcaţi la ambele capete.Daniel, care auzise limita pusă asupra puterii urâciunii de a pustii Biserica şi de a zdrobi adevărul, puterea poporului Domnului, a văzut că aceasta nu va introduce încă împărăţia lui Mihail (Cristos) şi înălţarea sfinţilor la putere, ci ea numai le va acorda eliberare de asupritorul lor. Aceasta, prin urmare, nu era totuşi înţelegerea pe care el o dorea: „Eu am auzit, dar [totuşi] n-am înţeles; şi am zis: «Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri [sau ce va fi după ele]?» El a răspuns: «Du-te, Daniel [este zadarnic să încerci să înţelegi chestiunea]! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului. … De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea care pustieşte [539 d. Cr.], vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile [ani. Atunci] Mulţi vor fi curăţiţi [separaţi], albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege [atunci]. Ferice de cine ((83)) va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile [1335]! Iar tu, du-te [pe calea ta], până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire [porţia, răsplata], la sfârşitul zilelor”.Cercetătorul atent va observa că aceste 1290 şi 1335 de zile profetice, ani literali, au acelaşi punct de plecare ca şi cei 1260 de ani ai puterii papale de a zdrobi, adică, de la timpul când a fost „aşezată” urâciunea pustiirii — 539 d. Cr. Acolo unde sunt menţionate două evenimente care se petrec în timpuri diferite, ca şi în acest caz — desfiinţarea jertfei „zilnice” (sau mai corect a jertfei necurmate), şi aşezarea urâciunii — trebuie întotdeauna să socotim de la timpul când ambele au fost adevărate. Desfiinţarea „jertfei necurmate”, vom arăta în capitolul următor, a avut loc cu câţiva ani înainte de aşezarea urâciunii în 539, şi a fost elementul important care a făcut ca ea să fie numită „urâciune”. Ar trebui să socotim, şi socotim prin urmare, „aşezarea” urâciunii de la ultimul din aceste două evenimente.Să se remarce, mai departe, că amândouă aceste măsuri sunt date ca răspuns la întrebarea lui Daniel cu privire la ce se va întâmpla cu sfinţii lui Dumnezeu după ce puterea lor (adevărul) va fi eliberată de zdrobirea papală (adică după 1799) şi înainte de aşezarea Împărăţiei lui Mesia — Mihail. Răspunsul în esenţă este că Daniel nu trebuia să spere să înţeleagă mai departe, dar că în treizeci de ani după începutul Timpului Sfârşitului (1260+30=1290) va începe în poporul sfânt o lucrare de purificare, de curăţire, de rafinare, şi în legătură cu aceasta va fi acordată celor înţelepţi din această clasă încercată, curăţită, separată o înţelegere a profeţiei; totuşi, cunoştinţa va fi astfel comunicată, încât cel lipsit de evlavie şi necurăţit n-o va primi sau crede. S-a arătat, în continuare, că înţelegerea corectă a viziunii va fi departe ((84)) de a fi completă sau deplină; de fapt va fi deficitară în unele din elementele ei principale, până după 45 de ani (1290+45=1335) sau la 75 de ani după începutul Timpului Sfârşitului, 1799 d. Cr. (1260+75=1335). Aceasta este clar indicată de textul ebraic, care arată chestiunea ca şi cum veghetorii, care deja au văzut ceva şi aşteaptă cu răbdare, ar primi dintr-odată (când „1335 de zile” vor fi trecut) o vedere deplină, clară, cu mult peste aşteptările lor. „Ferice de acela!”Socotind de la 539 d. Cr., cele 1290 de zile simbolice sau sfârşit în 1829, iar cele 1335 de zile la sfârşitul lui 1874. Cititorul să judece cu grijă cât de corect marchează aceste date înţelegerea viziunii şi a tuturor profeţiilor legate de Timpul Sfârşitului, şi a separării, curăţirii şi rafinării ca prin foc, ca să-i aducă pe copiii lui Dumnezeu la starea de inocenţă, umilinţă, încredere a minţii şi inimii, necesare pentru ca ei să poată fi gata să primească şi să aprecieze lucrarea lui Dumnezeu în felul şi la timpul lui Dumnezeu.O mişcare religioasă şi-a avut punctul culminant în 1844, ai cărei participanţi au fost atunci şi de atunci încoace cunoscuţi în general ca „adventişti” şi „milleriţi”, deoarece ei au aşteptat ca a doua venire a Domnului să aibă loc la acea dată şi deoarece conducătorul şi iniţiatorul ei a fost domnul William Miller. Mişcarea, care a început prin 1829, atrăsese înainte de 1844 (când ei au aşteptat întoarcerea Domnului) atenţia tuturor claselor de creştini, în special în Statele din est şi centrale îale SUA — n. e.ş, unde a ajuns să stârneasă mare interes. Cu mult înainte de aceasta, profesorul Bengel, în Tubingen, Germania, începuse să atragă atenţia asupra profeţiilor şi asupra Împărăţiei viitoare a lui Mesia, în timp ce renumitul misionar Wolff făcuse acelaşi lucru în Asia. Centrul lucrării a fost însă America, unde condiţiile sociale, ((85)) politice şi religioase favorizau, mai mult decât în altă parte, independenţa în studiul Bibliei, ca şi în alte chestiuni; întocmai cum mişcarea primei veniri a fost limitată la Iudeea, deşi toţi israeliţii evlavioşi de pretutindeni au auzit mai mult sau mai puţin de ea. Fapt. 2:5.Toţi ştiu câte ceva despre eşecul aşteptărilor fratelui Miller. Domnul n-a venit în 1844 şi lumea n-a fost arsă cu foc, aşa cum aşteptase el şi învăţase şi pe alţii să aştepte; şi aceasta a fost o mare dezamăgire pentru acei „sfinţi” care aşteptaseră atât de încrezători ca Cristos („Mihail”) să Se arate atunci şi să-i înalţe cu El în putere şi glorie. Dar, în ciuda dezamăgirii, mişcarea şi-a avut efectele ei intenţionate — de a trezi un interes pentru subiectul venirii Domnului şi de a arunca ocară asupra subiectului din cauza aşteptărilor greşite. Spunem efecte intenţionate deoarece, fără nici o îndoială, mâna Domnului a fost în ea. Ea nu numai că a făcut o lucrare care corespundea cu cea a mişcării primei veniri, când Sa născut Domnul nostru, când au venit înţelepţii din răsărit şi când „poporul era în aşteptarea” Lui (Mat. 2:1, 2; Luca 3:15), ci corespundea cu ea şi în timp, fiind chiar cu treizeci de ani înainte de ungerea Domnului nostru, la vârsta de treizeci de ani, la începutul lucrării Sale ca Mesia. Acea „mişcare a lui Miller”, aşa cum este denumită în batjocură, a adus şi o binecuvântare individuală „sfinţilor” care au luat parte la ea: a dus la o cercetare atentă a Scripturilor şi la încredere în Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor; şi a încălzit, a hrănit şi a unit inimile copiilor lui Dumnezeu în părtăşie nesectară, căci cei interesaţi erau din toate denominaţiile, deşi în principal erau baptişti. De când s-a sfârşit acea mişcare, unii din aceştia s-au organizat şi s-au legat ca secte noi, orbindu-se astfel faţă de unele binecuvântări cuvenite în „seceriş”.((86))Deşi, după cum cititorul va fi observat, noi nu suntem de acord aproape în nici un punct cu interpretările şi deducţiile domnului Miller — văzând scopul, precum şi felul şi timpul venirii Domnului nostru într-o lumină foarte diferită — totuşi recunoaştem acea mişcare ca fiind în ordinea lui Dumnezeu şi făcând o lucrare foarte importantă în separarea, purificarea, rafinarea, şi astfel în pregătirea unui popor care să fie gata în aşteptarea Domnului. Şi nu numai că aceasta a făcut o lucrare de purificare şi de încercare în ziua ei, ci, aruncând ocară asupra studiului profeţiei şi asupra doctrinei venirii a doua a Domnului, a servit de atunci să-i încerce şi să-i probeze pe consacraţi, indiferent de vreo asociere cu vederile şi aşteptările domnului Miller. Simpla menţionare a subiectului profeţiei, a venirii Domnului şi a Împărăţiei Milenare stârneşte acum dispreţul înţelepţilor lumeşti, în special în biserica nominală. Aceasta a fost fără îndoială din providenţa Domnului şi cu un scop foarte asemănător celui al trimiterii pruncului Isus pentru o vreme la Nazaret, ca să fie „numit Nazarinean”, deşi în realitate S-a născut în onorabila cetate Betleem. Aceasta a fost în mod evident pentru ca adevărul să-i poată separa pe „israeliţii cu adevărat” de pleava din poporul ales al lui Dumnezeu. Pleava a fost îndepărtată prin declaraţia că Domnul nostru a fost nazarinean, căci ei s-au gândit: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”. Chiar aşa întreabă unii acum cu dispreţ: „Poate ieşi ceva bun din adventism?” şi resping fără a analiza mărturia Domnului, a apostolilor şi a profeţilor. Dar cei umili, cei sfinţi, cei înţelepţi în ochii lui Dumnezeu, deşi nebuni în aprecierea lumii, nu iau o asemenea atitudine.Dar „mişcarea lui Miller” a fost mai mult decât atât: ea a fost începutul înţelegerii corecte a viziunilor lui Daniel şi la timpul potrivit ca să corespundă profeţiei. Aplicarea de către domnul Miller a celor trei timpuri şi jumătate (1260 de ani) a fost practic aceeaşi cu cea pe care noi tocmai am dat-o, dar el a ((87)) făcut greşeala de a nu începe perioadele de 1290 şi 1335 în acelaşi timp. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost corect. Dimpotrivă, el le-a început cu treizeci de ani mai devreme — cam la 509 în loc de 539, care a sfârşit cele 1335 de zile în 1844, în loc de 1874.* Ea a fost, cu toate acestea, începutul înţelegerii corecte a profeţiei; căci, la urma urmelor, perioada de 1260, pe care a văzut-o corect, a fost cheia; şi propovăduirea acestui adevăr (chiar dacă în combinaţie cu erori, aplicări greşite şi deducţii false) a avut efectul de a separa şi purifica pe „mulţi”, şi chiar la timpul pe care l-a prezis Domnul.*N-am putut procura scrierile domnului Miller pentru a compara interpretările lui. Doar am aflat datele la care a aplicat el cifrele profetice.Neînţelegând nici felul, nici scopul întoarcerii Domnului, ci aşteptând o arătare bruscă şi sfârşitul tuturor lucrurilor într-o zi, el a presupus că toate profeţiile timpului trebuie să se sfârşească atunci; şi scopul şi efortul lui au fost să le forţeze pe toate să se termine în acest punct final comun: de aici rezultă eşecul lui — după care Dumnezeu n-a mai luminat atunci pe nimeni, nefiind cuvenită atunci o luminare suplimentară.Domnul Miller a fost un membru serios şi stimat al Bisericii Baptiste; şi fiind un cercetător atent al Scripturilor, profeţiile au început să se deschidă înaintea lui. După ce a ajuns să se convingă deplin în privinţa corectitudinii aplicărilor sale, a început să-şi răspândească vederile printre slujitorii bisericilor, în principal baptişti la început, dar după aceea printre toate clasele şi toate denominaţiile. Pe măsură ce lucrarea s-a răspândit, el, cu mulţi colaboratori, a călătorit şi a predicat pe scară largă. Începutul acestei lucrări printre slujitorii baptişti, după cât se poate afla din memoriile sale, a fost în 1829, primul convertit care i-a predicat vederile în public fiind Fuller, Bătrân al Bisericii Baptiste din Poultney, Vermont. Într-o scrisoare scrisă cam la trei ani după aceea, domnul Miller spune:((88))„Domnul împrăştie sămânţa. Pot număra acum opt slujitori care predică această doctrină, mai mult sau mai puţin, în afară de mine. Ştiu de peste o sută de fraţi individuali care spun că mi-au adoptat vederile. Fie cum o fi: «Adevărul este puternic şi va triumfa»”.Astfel se va vedea că lucrarea separatoare a „mişcării lui Miller” şi-a avut începutul la timpul prezis — la sfârşitul celor 1290 de zile, în 1829.Acum, ce putem spune despre aşteptarea serioasă până se va ajunge la 1335 de zile? Cine a aşteptat în acest fel?Unii dintre copiii lui Dumnezeu, „sfinţi”, scriitorul fiind din numărul lor, deşi n-au fost asociaţi cu „mişcarea lui Miller”, nici cu denominaţia organizată ulterior, care se autodenumeşte „Biserica celei de-a doua veniri”, au căutat şi „au aşteptat cu seriozitate” Împărăţia lui Mihail; şi mărturisim bucuroşi despre „fericirea” dezvăluirilor minunat de clare ale planului Tatălui nostru în toamna lui 1874 şi de atunci încoace — sfârşitul celor 1335 de zile.Cuvintele nu reuşesc să exprime această fericire! Numai cei care au fost învioraţi în spirit cu acest vin nou al Împărăţiei ar putea s-o aprecieze, dacă am putea s-o descriem. Prin urmare, este ceva ce trebuie simţit, mai degrabă decât spus. La sfârşitul celor 1335 de zile profetice, simbolice, şi de atunci încoace, au ajuns să fie cunoscute vederile preţioase despre prezenţa Domnului şi faptul că noi trăim chiar acum în timpul „secerişului” acestui Veac Evanghelic şi în timpul stabilirii Împărăţiei lui Mihail (a lui Cristos).O, fericirea acestui timp favorizat! O, armonia, frumuseţea, măreţia planului divin aşa cum acesta a început să se dezvăluie când s-a „ajuns” la cele 1335 de zile! Această serie de Studii În Scripturi este publicată tocmai pentru a exprima, cât stă în puterile noastre, această „fericire” şi dezvăluire mai deplină a planului divin cuvenit să fie înţeles de toţi „sfinţii” care trăiesc acum. Nimeni în afară de „sfinţi” ((89)) nu-l va înţelege. Este acordat ca o favoare. „Nici unul din cei răi nu va înţelege”; şi aceia dintre „sfinţi” care au tovărăşie cu cei lumeşti, care în mod neînţelept stau în adunările celor răi şi se aşează pe scaunul celor batjocoritori nu vor înţelege şi nu vor fi în stare să simtă această fericire cuvenită acum numai celor „sfinţi”, cu adevărat „înţelepţi”, care îşi găsesc plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la ea [o studiază]. Ps. 1:1, 2.Acest mesaj cu privire la Împărăţia lui Mihail, deschizându-se treptat de la 1829 încoace, este reprezentat simbolic în Cartea Apocalipsei (cap. 10:2, 8-10) ca o „cărticică”, pe care „înţelepţii” din „poporul sfânt”, reprezentaţi prin Ioan, sunt instruiţi s-o mănânce. Şi experienţa lui Ioan, aşa cum este exprimată în versetul 10, este experienţa tuturor celor care primesc aceste adevăruri. Ele aduc o minunată dulceaţă: O, fericirea! Dar efectele ulterioare sunt întotdeauna mai mult sau mai puţin un amestec de amărăciune a persecuţiei cu dulceaţă. Şi efectul asupra celor care îndură cu răbdare până la sfârşit este să cureţe, să purifice, să rafineze, şi astfel să pregătească mireasa lui Cristos pentru nuntă şi înălţare, cuvenite spre încheierea Zilei Pregătirii.În privinţa acestei dezamăgiri, pe care am arătat-o că a fost totuşi o binecuvântare şi un început al interpretării corecte a viziunii, profetul Habacuc este făcut să scrie un cuvânt de încurajare, spunând (capitolul 2:2, 3): „Scrie viziunea şi graveaz-o pe table [hărţi], ca să se poată citi uşor [de către cel care doreşte]! … dacă întârzie, aşteapt-o [„Ferice de cine va aştepta … până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”], căci va veni şi se va împlini negreşit”. Aparenta întârziere sau amânare n-a fost de fapt aşa, ci o greşeală parţială din partea domnului Miller, cunoscută dinainte şi permisă de Domnul pentru încercarea „poporului sfânt”.Ca o dovadă a consacrării, a studiului biblic şi a credinţei generate de această mişcare, cităm dintr-o scrisoare scrisă ((90)) de domnul Miller după dezamăgirea din 1844 celor care fuseseră dezamăgiţi odată cu el, după cum urmează:„Mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, când auzim, cum deja am auzit, că dezamăgirea recentă a voastră şi a noastră a produs în voi, şi sperăm că şi în noi, o adâncă umilinţă şi o verificare atentă a inimilor noastre. Şi deşi suntem umiliţi, şi într-o măsură îndureraţi, de batjocurile unei generaţii rele şi stricate, nu suntem nici înspăimântaţi nici descurajaţi. Cu toţii puteţi, când sunteţi întrebaţi despre motivele speranţei voastre, să vă deschideţi Bibliile şi cu blândeţe şi frică să arătaţi celui care vă întreabă de ce speraţi în glorioasa arătare a marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Nu trebuie în nici un caz să-l trimiteţi pe cel care întreabă la slujitorul bisericii voastre, pentru motivul credinţei voastre. Crezul vostru este Scriptura … filosofia voastră este înţelepciunea care vine de sus de la Dumnezeu; legătura unirii voastre este iubirea şi părtăşia sfinţilor; învăţătorul vostru este Spiritul sfânt şi profesorul vostru este Domnul Isus Cristos. … Vă îndemn, prin toată iubirea şi părtăşia sfinţilor, să ţineţi cu tărie la această speranţă. Ea este garantată de fiecare promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu. Ea vă este asigurată prin două lucruri neschimbătoare — sfatul şi jurământul lui Dumnezeu, în care este cu neputinţă ca El să mintă. Ea este ratificată şi sigilată prin moartea, sângele, învierea şi viaţa lui Isus Cristos. … Nu vă temeţi niciodată, fraţilor; Dumnezeu v-a spus ce să ziceţi. Faceţi aşa cum vă cere şi El va avea grijă de consecinţe. Dumnezeu spune: «De aceea spune-le: Se apropie zilele şi toate viziunile se vor împlini» [vezi Ezechiel 12:22, 23]. … Pentru mine este aproape o demonstraţie că mâna lui Dumnezeu este în acest lucru. Multe mii de oameni au fost făcuţi să studieze Scripturile prin predicarea din acel timp. … Înţelepciunea lui Dumnezeu a marcat în mare măsură cărarea noastră, pe care El a plănuit-o pentru un bine pe care îl va îndeplini la timpul şi în felul Său”.Una dintre pildele Domnului nostru a fost dată în mod expres ca să ilustreze această perioadă de aşteptare, de la ((91)) dezamăgirea din 1844 până la realizările de la sfârşitul celor „1335 de zile”. Ne referim la —Pilda celor zece fecioare— Matei 25:1-12 —Această pildă începe cu „atunci”, indicând astfel că ea n-a fost aplicabilă imediat, în ziua Domnului, ci cândva în viitor. „Atunci împărăţia cerurilor [în starea ei embrionară — reprezentată de unii sau de toţi din poporul sfânt, candidaţi la moştenire în Împărăţie] se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite.”Cifrele nu sunt semnificative; nici proporţiile. Pilda învaţă despre o mişcare printre moştenitorii Împărăţiei în aşteptarea întâlnirii Mirelui — o mişcare în care se vor manifesta două clase, numite aici „înţelepte” şi „nechibzuite”. Cuvântul „fecioară” înseamnă curat; aşa că cele prezentate în pildă, atât cele înţelepte cât şi cele nechibzuite, reprezintă „oameni sfinţi”. De fapt, nici un iubitor al Mirelui care doreşte să-L întâlnească nu poate fi iubitor al păcatului, chiar dacă mulţi dintre ei sunt „nechibzuiţi”.Mişcarea indicată de Domnul nostru în această pildă corespunde exact cu cea începută prin „mişcarea lui Miller” şi care este încă în progres. Aceea, deşi începută de un baptist, a fost o mişcare neconfesională, la care s-au alăturat cei mai evlavioşi şi mai credincioşi din toate denominaţiile. Relatările din acele timpuri, despre înflăcărarea zelului lor etc. ne umplu inimile de admiraţie pentru bărbaţii şi femeile care au avut onestitatea să-şi pună în practică convingerile, chiar dacă noi nu suntem de acord cu acele convingeri. Sau vărsat banii ca apa pentru tipărirea de pliante şi articole în diferite limbi şi pentru trimiterea mesajului în lumea întreagă. Se spune că în bisericile tuturor denominaţiilor se răspândise un spirit de înviorare, şi că în unele adunări, unde toţi erau sub influenţa acestei învăţături, cei care aveau bani de prisos îi puneau grămadă pe o masă în faţa ((92)) amvonului, unde erau la dispoziţia tuturor celor care aveau nevoie; şi se spune că sinceritatea şi zelul credincioşilor de atunci erau aşa încât banii consacraţi astfel Domnului nu trebuia să fie păziţi, căci cei care nu aveau nevoie nu se atingeau de ei.Se arată că toate fecioarele din pildă aveau candelele curăţate şi acestea le dădeau lumină. Aceste candele reprezintă Scripturile („Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”); şi o asemenea curăţire generală a candelelor — cercetare a Scripturilor — de către toate clasele de creştini, probabil că n-a avut loc niciodată înainte. Untdelemnul reprezintă spiritul adevărului. Era deci evident în candelele tuturor, dar nu toţi aveau spiritul adevărului în ei înşişi — în „vase”.Dezamăgirea din 1844 este consemnată pe scurt în pildă prin afirmaţia că „Mirele întârzia” — adică celor care aşteptau li s-a părut că întârzie. Şi confuzia şi întunericul prin care au trecut toţi, şi multele vederi false şi iluzorii în care au intrat unii dintre cei care au fost dezamăgiţi atunci, sunt arătate în pildă prin declaraţia: „Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit”. Da, şi în întunericul şi somnul lor multe dintre ele au visat lucruri ciudate, neraţionale.Dar pilda arată o a doua mişcare, similară şi totuşi diferită, printre aceleaşi fecioare. Este vorba despre aceeaşi clasă generală, dar nu în mod necesar aceiaşi indivizi. După cum prima mişcare a fost rezultatul luminii asupra profeţiei cu privire la timpul venirii a doua a lui Mesia ca Mire al Bisericii, tot aşa a fost şi a doua mişcare. Dar sunt câteva diferenţe. În prima, candelele tuturor fecioarelor au ars la fel şi ceata care aştepta pe Mire a fost amestecată; pe când în a doua mişcare, deşi toate se vor trezi, numai acelea vor fi conduse afară care au spiritul adevărului în inimi, precum şi o cunoştinţă a Bibliei — o candelă curăţată. Pentru prima mişcare a fost prezisă dezamăgirea, şi aşteptarea celor 1335 ((93)) de zile a fost necesară; dar a doua n-a fost o dezamăgire şi n-a mai fost necesară o aşteptare; pentru că împlinirea a venit exact la încheierea celor 1335 de zile profetice — în octombrie 1874. Faptul prezenţei Domnului nostru, aşa cum este învăţat de profeţiile de mai înainte, a început să fie recunoscut chiar după încheierea celor 1335 de ani, perioada „aşteptării”. Când a ieşit strigătul (care sună încă) „Iată, Mirele!” — nu iată, vine* Mirele, ci iată, El a venit şi noi trăim acum „în prezenţa [parousia] Fiului Omului”, a fost foarte devreme în dimineaţa veacului nou, dar în ceea ce priveşte somnul adânc al fecioarelor a fost ceasul de la „miezul nopţii”. Şi aşa este caracterul mişcării actuale, de la acea dată: o vestire a prezenţei Domnului şi a lucrării Împărăţiei acum în progres. Scriitorul şi colaboratorii au vestit faptul prezenţei Domnului, demonstrându-l din profeţie, şi pe diagrame sau table, ca cele folosite în această carte, până în toamna lui 1878 când s-au făcut aranjamente pentru începerea publicaţiei noastre actuale „Turnul de Veghere al Sionului şi Vestitorul prezenţei lui Cristos”. Prin binecuvântarea Domnului, milioanele de exemplare ale acestei publicaţii au dus pretutindeni veştile că timpul s-a împlinit şi că Împărăţia lui Cristos este chiar acum în stabilire, în timp ce împărăţiile şi sistemele oamenilor se fărâmiţează spre deplina lor distrugere.*Cele mai vechi manuscrise greceşti (Sinaitic şi Vatican) omit vine, şi spun: „Iată, Mirele!”Pilda ne avertizează că deşi întreaga clasă a fecioarelor îşi curăţă candelele, nu toate pot vedea. Numai cei care au untdelemn în vasele lor (în ei înşişi — cei pe deplin consacraţi) pot obţine lumină din candelele lor şi pot aprecia faptele. Ceilalţi (toţi cei curaţi, fecioarele) vor obţine untdelemnul şi lumina cândva şi vor fi mult binecuvântaţi de ea; dar numai cei umpluţi cu untdelemn, spiritul ((94)) adevărului, vor avea lumina la timp şi vor obţine marea binecuvântare. Numai aceştia intră cu Mirele la nuntă. Untdelemnul, sau spiritul consacrării şi lumina care-l însoţeşte nu pot fi transmise de la o fecioară la alta. Fiecare pentru sine trebuie să fie umplut de spirit; fiecare trebuie să obţină propria lui rezervă din acest untdelemn (Adevărul şi spiritul lui de consacrare şi sfinţenie); şi costul este considerabil în direcţia lepădării de sine, a denaturării şi încercării de foc. Experienţa din marele timp de necaz va fi piaţa în care fecioarele nechibzuite îşi vor cumpăra untdelemnul lor. Dar atunci va fi prea târziu pentru a intra la nuntă, ca membre ale Miresei, soţia Mielului. Scripturile indică însă că, în calitate de vase pentru „mai puţină cinste”, aceştia, care se căiesc de nechibzuinţa lor, nu vor fi nimiciţi, ci, fiind pregătiţi astfel pentru folosul Stăpânului, Îl vor sluji totuşi în templul Său.Revenind la cuvintele îngerului către Daniel — citim în versetul 13: „Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire [porţie, răsplată], la [după] sfârşitul zilelor [1335]” — în timpul secerişului care va începe atunci.În expresia „Du-te, până va veni sfârşitul”, „sfârşitul” trebuie considerat ca având o semnificaţie foarte diferită de „Timpul Sfârşitului”. „Secerişul este sfârşitul veacului”; şi secerişul, cum s-a arătat deja, este perioada de 40 de ani din toamna lui 1874 d. Cr., terminarea celor „1335 de zile”, până în toamna lui 1914 d. Cr. Şi Daniel îşi va primi partea, răsplata sau sorţul său în Împărăţia lui Mihail (Cristos), împreună cu toţi sfinţii profeţi, precum şi cu sfinţii Veacului Evanghelic, la sfârşitul acestei perioade de „seceriş”; sfinţii îVeacului Evanghelic — n. e.ş fiind primii în ordine, precum şi în onoare, în acea Împărăţie (Evr. 11:40). Vezi Studii În Scripturi, Volumul I, pagina 288.
Timpul sfârşitului” sau „Ziua pregătirii Sale”
Timpul sfârşitului” sau „Ziua pregătirii Sale”Timpul sfârşitului — Începutul lui, 1799 d. Cr. — Sfârşitul lui, 1914 d. Cr. — Ce trebuie să se pregătească şi cu ce scop — Istoria lumii trasată profetic prin conducătorii ei principali — De la 405 Î. Cr. până în această zi a pregătirii — Începutul timpului sfârşitului marcat precis, dar fără nume sau date„TIMPUL sfârşitului”, o perioadă de o sută şi cincisprezece (115) ani, de la 1799 d. Cr. până la 1914 d. Cr., este marcat în mod deosebit în Scripturi. „Ziua pregătirii Sale” este un alt nume dat aceleiaşi perioade, pentru că creşterea generală a cunoştinţei din această perioadă, având ca rezultat descoperiri, invenţii etc., pregăteşte calea Mileniului de favoare care vine, pregătind mijloacele mecanice care vor economisi forţa de muncă şi care vor da lumii în general timp şi comodităţi, care sub domnia de dreptate a lui Cristos vor fi o binecuvântare pentru toţi şi un ajutor pentru umplerea pământului de cunoştinţa Domnului. Aceasta este o zi sau o perioadă de pregătire şi în alt sens, fiindcă prin creşterea cunoştinţei în rândul maselor, dându-le tuturor un gust al libertăţii şi al luxului înainte ca domnia lui Cristos să fie stabilită ca să reglementeze în mod corect lumea, aceste binecuvântări vor deveni treptat mijloace ale puterii de clasă şi vor avea ca rezultat ridicarea maselor şi răsturnarea trusturilor corporative etc., cu care vor cădea şi toate stăpânirile actuale ale pământului, civile şi eclesiastice. Şi astfel prezentul este o zi de pregătire (printr-o asemenea ((24)) răsturnare) pentru stabilirea stăpânirii universale a Împărăţiei lui Dumnezeu cerute de atâta timp în rugăciune.Ultimii patruzeci de ani ai Timpului Sfârşitului sunt numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul” Veacului Evanghelic, aşa cum citim: „seceriŞul este sf<rŞitul veacului” (Mat. 13:39). Asupra caracterului prezis şi a evenimentelor generale din această perioadă vom atrage în curând atenţia în mod deosebit, rezervând însă aspectele speciale ale secerişului pentru un capitol următor.Deşi informaţia care indică data acestei perioade este dată în profeţia lui Daniel, noi ştim că el n-a înţeles nimic cu privire la ea, după cum a spus: „am auzit dar n-am înţeles” (Dan. 12:8). Ca răspuns la întrebările sale nerăbdătoare i sa spus că acele cuvinte erau închise şi pecetluite până la Timpul Sfârşitului. Rezultă, prin urmare, că nimeni n-a putut înţelege profeţia înainte de 1799; şi înainte de a părăsi acest subiect vom arăta că profeţia indică faptul că ea nu va începe să fie înţeleasă înainte de 1829, nici nu va ajunge la o dezvăluire clară până în 1875.Capitolul 11 al profeţiei lui Daniel este dedicat evenimentelor remarcabile care duc la această perioadă, Timpul Sfârşitului, în timp ce capitolul 12 continuă de atunci până la Sfârşit sau Seceriş. Cei care studiază profeţia vor observa felul deosebit în care este prezentată data începutului Timpului Sfârşitului — un fel remarcabil atât pentru exactitate în fixarea datei, cât şi pentru tăinuirea ei până la timpul stabilit pentru ca ea să fie înţeleasă. Şi după ce acest punct al timpului este astfel în mod deosebit marcat în capitolul 11, fără ca vreun nume sau vreo dată să fie menţionate, capitolul 12 dă trei perioade de timp, 1260, 1290 şi 1335 de zile profetice, care confirmă şi stabilesc lecţia capitolului 11, că începutul Timpului Sfârşitului a fost în anul 1799.Şi, deşi capitolul 11 menţionează în treacăt câteva dintre cele mai proeminente personaje şi evenimente ale istoriei, după cum vom arăta, totuşi mărturia lui este încă pecetluită ((25)) pentru foarte mulţi dintre cei care studiază profeţia, din cauză că subiectul central al profeţiei, de care multe depind, a avut deja o împlinire aparentă. Acest mod de a acoperi sau a ascunde o profeţie până la timpul cuvenit ca să fie descoperită nu este nicidecum neobişnuit. Şi unii dintre cei care au studiat profeţia în trecut au fost atât de încrezători că acest subiect central se împlinise deja, încât în Bibliile englezeşti, versiunea comună, referinţa marginală spune — „împlinită de la 171 până la 168 î. Cr.” Textul (Dan. 11: 31) spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată[literal neîntreruptă] şi vor aşeza [sau stabili] urâciunea care pustieşte [sau urâciunea pustiitoare]”.Se pretinde că această profeţie a fost împlinită prin Antiohus Epifanes, un rege sirian, când a intrat forţat în Ierusalim şi a oprit sacrificiile pentru Dumnezeu în Templu, şi a pus în templu idolul lui Jupiter Olimpianul.Această împlinire aparentă a profeţiei este suficientă pentru a-l satisface pe cercetătorul obişnuit, mulţumit să creadă ce i se spune; şi aceasta îl face să-şi piardă interesul pentru profeţie, ca una împlinită în trecutul îndepărtat şi fără vreun interes special pentru el. Dar cel care va studia cu seriozitate va observa că a fost prezis (versetul 14) că jefuitorii poporului lui Daniel vor încerca într-adevăr să împlinească viziunea (sau o vor împlini aparent), dar nu vor reuşi; şi, mai departe, că Timpul Sfârşitului a fost un timp stabilit (versetul 35); şi că nu se putea da o interpretare deplină şi corectă până atunci. Ca atare, unii ca aceştia nu vor aştepta interpretări corecte din trecut. Şi cel care studiază cu grijă nu va trece cu vederea nici faptul că Domnul nostru a atras atenţia chiar asupra acestei profeţii cu două sute de ani după pretinsa ei împlinire şi ne-a spus să aşteptăm împlinirea ei în viitor, zicând: „Veţi vedea [în viitor] «urâciunea pustiirii … aşezată în locul sfânt»” (Mat. 24:3, 15). Domnul nostru chiar a adăugat o atenţionare, că trebuie să ((26)) luăm aminte şi să nu greşim în privinţa adevăratei urâciuni, spunând: „Cine citeşte să înţeleagă”.Avem încredere că dovezile prezentate în volumul precedent au clarificat faptul că marele sistem papal este urâciunea pustiitoare care de secole a jefuit atât lumea cât şi Biserica în numele împărăţiei lui Cristos. Într-adevăr, ea stă de mult în „locul sfânt” — în templul lui Dumnezeu, Biserica creştină. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a vedea tot mai clar caracteristicile ei oribile, ca să putem fugi de toate erorile ei. Mulţumim lui Dumnezeu că zilele ei sunt numărate şi că Sfântul Locaş curăţat (Dan. 8:14) va fi în curând înălţat şi umplut de slava lui Dumnezeu.Cu această introducere continuăm să examinăm Daniel 11 în ordine succesivă.Versetul 2 începe cu imperiul medo-persan, al patrulea şi ultimul împărat fiind Darius al III-lea Codomanus.Puternicul împărat din versetul 3 este Alexandru cel Mare al Greciei, despre care citim cu interes următorul fragment din istoria lui Willard. El spune:„Alexandru cel Mare, după ce a invadat Iudeea, a trimis la Ierusalim un mandat pentru a se furniza armatei sale provizii şi trupe. Jaddus, marele preot de atunci, i-a răspuns că el jurase supunere faţă de împăratul Persiei şi nu-i putea abandona cauza cât timp trăia. De îndată ce asediul Tirului a fost încheiat, Alexandru a înaintat spre Ierusalim ca să se răzbune pentru acest refuz. Înştiinţat de scopul lui şi cu totul incapabil să se lupte cu el, în strâmtorarea sa marele preot a strigat spre cer după protecţie. Fiind îndrumat printro viziune de noapte, el a deschis larg porţile cetăţii şi a presărat calea cu flori. Îmbrăcându-se în splendidele veşminte ale preoţiei levitice, a ieşit să-l întâmpine pe cuceritor, urmat de toţi preoţii îmbrăcaţi în alb. Alexandru l-a întâlnit, i s-a plecat şi i s-a închinat. Fiind întrebat de prietenul său uimit pentru ce el, pe care alţii l-au adorat, lar adora pe marele preot, el a răspuns: «Nu-l ador pe el, ci ((27)) pe Dumnezeul al cărui slujitor este. L-am cunoscut imediat ce i-am văzut veşmântul, că este acelaşi pe care l-am văzut într-o viziune în Macedonia când făceam planuri pentru cucerirea Persiei; şi el m-a asigurat atunci că Dumnezeul lui va merge înaintea mea şi-mi va da izbândă». Apoi Alexandru i-a îmbrăţişat pe preoţi, mergând în mijlocul lor şi intrând astfel în Ierusalim, unde, în modul cel mai solemn, a oferit sacrificii în templu. Atunci marele preot i-a arătat profeţia lui Daniel şi a interpretat-o în sensul că prezicea că puterea persană va fi răsturnată de el”.Cu toate că Alexandru a cucerit lumea în scurta perioadă de treisprezece ani, împărăţia n-a continuat după moartea sa ca o singură naţiune în familia sa, ci a fost împărţită de către cei patru generali ai săi şi fărâmiţată în bucăţi, după cum se afirmă în versetul 4.Remarcaţi aici asemănarea acestei profeţii cu cea din Daniel 8:3-9, 20-25. Aici este arătat că dintr-una din diviziunile imperiului lui Alexandru (compară versetele 8, 9 şi 21) va ieşi un „corn mic” sau o putere care va deveni extrem de mare. Aceasta se referă în mod evident la Roma, care s-a ridicat în influenţă pe ruinele Greciei. Din starea de supus neînsemnat, ai cărui ambasadori se grăbeau să recunoască supremaţia greacă şi să devină parte din imperiu la picioarele lui Alexandru cel Mare, Roma s-a ridicat treptat la supremaţie.Istoria spusă în puţine cuvinte în Daniel 8:9, 10 este relatată cu mai multe detalii în capitolul 11:5-19. În această relatare detaliată, Egiptul este menţionat ca împăratul de la miazăzi; în vreme ce grecii şi după aceea romanii, succesorii lor la putere sau noul corn ieşit din Grecia, sunt numiţi împăratul de la miazănoapte. Împletită între aceştia, legată când de unul când de altul, este istoria poporului lui Dumnezeu — poporul lui Daniel — în a cărui binecuvântare finală, aşa cum a fost promisă de Dumnezeu, Daniel s-a încrezut. Este anevoios şi inutil a urmări această istorie în ((28)) multele ei detalii ale conflictelor dintre generalii lui Alexandru şi succesorii lor, până la versetul 17, care se referă la Cleopatra, împărăteasa Egiptului. Şi deoarece până aici toate sunt stabilite, nu este nevoie să mergem mai departe în trecut.Cei care pretind că versetul 31 se aplică la Antiohus Epifanes continuă să aplice profeţia din versetul 18 la micile încăierări şi lupte dintre Seleucus, Filopater, Antiohus Epifanes şi Ptolemeus Filomater până la sfârşitul capitolului — aşa cum evreii erau în mod evident obişnuiţi s-o aplice. Evreii, continuând această interpretare în capitolul 12, aveau temeiuri puternice să aştepte eliberarea grabnică prin Mesia; astfel citim că pe timpul naşterii Domnului nostru „tot poporul era în aşteptarea” Lui, şi prin El a eliberării lor de sub jugul roman. Însă de la versetul 18 încolo, noi care vedem adevărata „urâciune”, avem o părere diferită de a lor şi înţelegem că profeţia numai atinge personajele proeminente până la papalitate; şi apoi referindu-se în treacăt la ea şi identificând-o, trece mai departe până la sfârşitul puterii ei de a persecuta şi marchează acea dată printr-o relatare detaliată a unuia dintre cele mai remarcabile personaje ale istoriei — Napoleon Bonaparte.Dar se poate pune întrebarea, de ce această schimbare a metodei amănunţite din versetele anterioare, de a se atinge numai aspectele proeminente ale istoriei? Răspundem că aceasta a fost o parte din metoda lui Dumnezeu de a pecetlui şi a închide profeţia. În plus, totul în profeţie a fost aranjat astfel încât să nu poticnească pe Israel la prima venire. Dacă amănuntele şi detaliile a douăzeci de secole ar fi fost expuse cum este acea profeţie din versetele 3-17 ale acestui capitol, ele ar fi fost lungi, obositoare şi în afara înţelegerii, şi ar fi dat evreilor şi bisericii creştine timpurii o idee despre lungimea timpului înainte de venirea Împărăţiei lui Dumnezeu; şi nu acesta a fost scopul lui Dumnezeu.Continuând deci, înţelegem că versetele 17-19 se aplică la timpurile şi la întâmplările în care au figurat Marc ((29)) Antoniu şi Cleopatra, când Antoniu a căzut şi Egiptul („împăratul de la miazăzi”) a fost înghiţit de imperiul roman. Versetul 20 îl aplicăm la Cezar August, care a fost vestit pentru colectarea sistematică de impozite mari de la toate naţiunile tributare, şi ale cărui perceperi de impozite în Iudea şi în toată lumea civilizată de atunci sunt amintite în Scriptură în legătură cu naşterea Domnului nostru (Luca 2:1). Declaraţia, „În timpul acela a ieşit o poruncă de la Cezar August: să se facă recensământ în toată lumea”, corespunde exact cu descrierea — „în locul său se va ridica unul care va face să treacă un colector de taxe prin podoaba împărăţiei” îTrad. lit. nouă — n. e.ş. Această parte din urmă a descrierii se potriveşte şi ea cu exactitate, pentru că perioada domniei lui Cezar August este consemnată în istorie ca epoca cea mai slăvită a marelui Imperiu Roman şi este numită „vârsta de aur a Romei”.O altă traducere a versetului 20 spune: „În locul lui se va ridica unul care va face ca perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al împărăţiei”. Aceasta ar părea să se aplice în mod special la Palestina şi ar face ca ea să se potrivească exact cu relatarea din Luca. Dar ambele aplicări sunt corecte: A fost timpul glorios al Imperiului Roman, şi perceptorilor de impozite li s-a cerut să treacă prin ţinutul Palestinei — ţinutul glorios al împărăţiei. Mai mult, să se remarce că Cezar August a fost cel dintâi conducător care a instituit în lume o impozitare sistematizată.Citim mai departe despre acest conducător proeminent — „dar în câteva zile va fi zdrobit şi anume nu prin mânie, nici prin război”. Despre Cezar August este consemnat că a murit de moarte liniştită, în timp ce predecesorul său şi cei şapte succesori ai săi la puterea imperială au murit de moarte violentă. Moartea sa a survenit la câţiva ani după ce atinsese culmea puterii şi făcuse „ca perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al împărăţiei”.Versetul 21 îl descrie în mod potrivit pe Tiberiu Cezar, succesorul lui August: „În locul lui se va ridica un om ((30)) dispreţuit, căruia nu-i vor da cinstea împărăţiei; dar el se va ridica într-un timp de linişte şi va obţine împărăţia prin intrigi”. Să remarcăm aici cum relatarea istorică despre Tiberiu este în acord cu cea de mai sus făcută de profet.White spune: „Tiberiu avea cincizeci şi şase de ani când a urcat pe tron, declarând mare lipsă de dorinţă de a-şi asuma grijile importante ale acestuia. … Toate restricţiile fiind acum înlăturate, tiranul a dat frâu liber patimilor sale crude şi senzuale”.Willard spune: „La început s-a prefăcut şi părea că domneşte cu moderaţie; dar masca a căzut curând. … Senatul, căruia el i-a transferat toate drepturile politice ale poporului, devenise degradat şi astfel îi aproba slugarnic faptele şi oferea tămâia linguşirii neîncetate omului care le umplea străzile cu sânge. Sub administraţia acestuia, cel mai degradat dintre oameni, Domnul nostru Isus Cristos a fost răstignit în Iudeea”.Aceste imagini se potrivesc exact cu descrierea profetului şi sunt confirmate în continuare de versetul următor — 22: „Oştile [toţi împotrivitorii] se vor revărsa ca un râu [potop] înaintea lui, dar vor fi zdrobite, împreună cu căpetenia legământului”. Această ultimă afirmaţie pare să se refere negreşit la Domnul nostru Isus, care, aşa cum s-a remarcat mai sus de către istoric, a fost răstignit sub administraţia lui Tiberiu de către reprezentantul său, Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, şi de soldaţii romani.„După ce se vor uni cu el [Senatul recunoscându-l ca împărat], el va lucra cu viclenie; va porni şi va deveni puternic cu puţină lume. [Tiberiu a organizat garda pretoriană, la început de 10.000, apoi dublată. Acest mic număr de oameni, ca gardă de corp a împăratului, era în permanenţă la Roma şi sub controlul său. Prin ea, el a terorizat poporul şi Senatul, a abolit alegerile populare, adunările etc.] În timp de pace va intra în locurile cele mai roditoare ale ţinutului, va face ce nu făcuseră nici părinţii ((31)) lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi planuri împotriva cetăţuilor, dar aceasta pentru un timp.” Versetele 23, 24.Politica lui August şi a succesorilor lui a fost să păstreze în mod paşnic stăpânirea domeniilor câştigate înainte, mai degrabă decât să caute noi anexări prin cucerire; şi pentru a-şi asigura această stăpânire, politica lor a fost să împartă prada prin numirea de guvernatori locali, cu demnitate şi autoritate, al căror mandat a fost făcut să depindă de păstrarea ordinii în provinciile lor, de loialitatea lor faţă de cezari şi de colectarea neîntârziată a impozitelor. Ei n-au mai continuat ca la început politica de jefuire şi prădare a lumii numai ca să ducă prăzile ca trofee la Roma. Prin această politică diplomată, astfel „urzind planuri”, Roma conducea acum lumea mai deplin şi cu mai mare prestigiu decât atunci când armatele sale mergeau încoace şi încolo.Trebuie recunoscut că în timp ce profeţia a detaliat relatarea, şi în cazul lui August şi Tiberiu aproape că a individualizat-o, totuşi acesta a fost doar un mijloc pentru un scop. Scopul care trebuia atins era să marcheze timpul transferării stăpânirii universale de la Grecia la Roma, de la cei patru generali ai lui Alexandru cel Mare, reprezentând patru diviziuni ale acelui imperiu (cele „patru coarne” ale „ţapului” grec, menţionate în Daniel 8:8) către Imperiul Roman, care în acea vreme şi mai înainte era o parte din Grecia. Cei patru generali care i-au urmat lui Alexandru cel Mare sunt la fel de clar marcaţi în istorie ca şi în profeţie*. Istoricul** spune:*În Daniel 8:8 şi 11:4, 5 se face în mod distinct referire la diviziunea între aceştia patru.**Universal History (Istoria Universală) de Willard, pagina 100.„Imperiul [grec] era acum divizat în patru părţi şi fiecăruia dintre generalii care formau alianţa i-a fost încredinţată câte o parte. Ptolemeu şi-a asumat puterea regală în Egipt; ((32)) Seleucus în Siria şi în Asia de Sus, Lisimah în Tracia şi în Asia Mică până la Taurus, iar Casandru şi-a luat ca parte Macedonia”.În această divizare Italia aparţinea de administraţia lui Casandru, care era diviziunea nordică, numită „împăratul de la miazănoapte”, în timp ce Egiptul era diviziunea sudică sau „împăratul de la miazăzi”. Treptat influenţa romană a predominat şi bucată cu bucată teritoriile deţinute iniţial de Seleucus, Lisimah şi Casandru au fost aduse în supunere Romei, care era parte a diviziunii nordice, şi a rămas numai Egiptul, diviziunea sudică. Acest împărat de la miazăzi, Egiptul, a devenit supus puterii diviziunii nordice, cum s-a amintit mai sus, în zilele Cleopatrei, ale lui Antoniu şi August Cezar, în parte prin voia tatălui Cleopatrei, care, murind în timp ce copiii erau mici, a lăsat împărăţia sub protecţia Senatului roman, şi în parte datorită înfrângerii lui Marc Antoniu. Pentru o vreme, într-adevăr, „împăratul de la miazăzi”, Egiptul, a fost cam la fel de puternic ca şi „împăratul de la miazănoapte”, Roma. Istoricii ne spun că „era cea mai mare naţiune comercială existentă atunci”, că avea „33.000 de cetăţi” şi că venitul lui anual „se ridica la 14.800 talanţi de argint”, cam 20.000.000 de dolari.Recunoscând sensul şi scopul profeţiei, nu trebuie să ne aşteptăm la relatări detaliate, personale despre monarhii acestor împărăţii, dar prin „împăratul de la miazănoapte” trebuie să înţelegem reprezentantul Imperiului Roman, iar prin „împăratul de la miazăzi” un reprezentat al împărăţiei Egiptului. Cu această explicaţie continuăm cu profeţia.Versetul 25: „Apoi [Roma] va porni cu puterea şi curajul lui, împotriva împăratului de la miazăzi [Egiptul], cu o armată mare. Şi împăratul de la miazăzi va porni la război cu o armată şi mai mare şi foarte puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi [cu înşelăciune] planuri rele împotriva lui”.((33))Din anul 30 î. Cr., când Cezar August a făcut Egiptul o provincie romană, n-a avut loc nici o ostilitate între cele două ţări până când împărăteasa Zenobia, o urmaşă a Cleopatrei, cam pe la anul 269 d. Cr., a pretins şi a exercitat control asupra lui. Domnia ei a fost scurtă; Aurelian, împăratul roman, învingând-o în anul 272 d. Cr. Istoricul spune: „Siria, Egiptul şi Asia Mică au recunoscut stăpânirea Zenobiei, regina Palmirei. Dar ea a trebuit să facă faţă forţei superioare a imperiului şi iscusinţei militare a celui mai de seamă comandant al vremii. Totuşi Aurelian scrie despre ea: «Poporul roman vorbeşte cu dispreţ despre războiul pe care îl duc împotriva unei femei. Ei nu cunosc nici caracterul, nici faima Zenobiei. Este imposibil să descrii pregătirile ei de război şi curajul ei disperat»”. Firmus, aliatul Zenobiei în Egipt, a fost repede învins şi ucis, iar Aurelian s-a întors la Roma acoperit de onoare şi cu mare bogăţie, aşa cum este descris în versetul 28 — „Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra [diferite fapte vitejeşti] şi se va întoarce în ţara lui”.Ca dovadă a bogăţiilor acumulate de el, să remarcăm un fragment din relatarea lui Gibbon, despre marşul lui triumfal pe străzile Romei. El spune:„Bogăţia Asiei, armele şi drapelurile popoarelor cucerite, platoşa şi garderoba magnifică a reginei siriene, erau dispuse în simetrie exactă sau în dezordine artistică. … Frumoasa figură a Zenobiei era restrânsă în lanţuri de aur; un sclav susţinea lanţul de aur care îi încercuia gâtul şi ea aproape leşina sub greutatea de nesuportat a bijuteriilor. Ea mergea pe jos înaintea carului magnific în care odată spera să intre pe porţile Romei”.Cât despre afirmaţia profetului, că la întoarcere inima lui va fi împotriva legământului sfânt (creştinismului), Mosheim spune:((34))„Aurelian, deşi dedat excesiv la idolatrie şi având o puternică aversiune faţă de creştini, totuşi timp de patru ani n-a luat nici o măsură pentru a le face rău. Dar în cel de-al cincilea an al domniei sale, fie din propria sa superstiţie, fie îndemnat de superstiţia altora, el s-a pregătit să-i persecute: şi dacă ar fi trăit, atât de crudă şi feroce îi era firea şi atât de mult a fost influenţat de preoţii şi admiratorii zeilor, încât persecuţia lui ar fi fost mai crudă decât oricare din cele anterioare. Dar înainte ca noile sale edicte să ajungă în toate provinciile, a fost asasinat; şi de aceea numai puţini creştini au suferit sub el pentru evlavia lor.”**History of Christianity (Istoria Creştinismului), Vol. II, pag. 101.Acest spirit de persecuţie împotriva creştinismului s-a manifestat după întoarcerea sa din expediţia de cucerire, aşa cum este arătat în profeţie. Aurelian a fost un adorator al soarelui şi a atribuit Soarelui victoria sa asupra Zenobiei; şi imediat după bătălie s-a îndreptat spre magnificul templu dedicat Soarelui să recunoască favoarea. Întrucât creştinii socoteau Soarele nedemn de închinare, se presupune că refuzul lor de a participa la această adorare a Soarelui a provocat împotrivirea sa neaşteptată şi violentă.Versetul 26: „Aceia care vor mânca bucate alese de la masa lui îl vor zdrobi; armatele lui se vor împrăştia şi morţii vor cădea în mare număr”. Aurelian a fost asasinat de propriii săi generali, armata lui a avut izbândă, deşi mulţi au fost ucişi.Versetul 27 nu se aplică la Roma şi la Egipt, ci la doi împăraţi sau două puteri din Imperiul Roman — puterea imperială stingându-se treptat, iar puterea clericală ajungând încet la viaţă şi la ambiţie. Fiecare căuta să-l folosească pe celălalt pentru propriile sale scopuri egoiste, deşi negau astfel de intenţii. Este scris: „Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor reuşi [atunci], căci sfârşitul nu va veni decât la timpul hotărât”.((35))Sau, pentru a exprima gândul mai clar, o anumită perioadă, de 1260 de ani, fusese stabilită de Dumnezeu ca durata puterii de persecuţie a papalităţii; de aceea, uniunea sau alianţa dintre cler şi puterea civilă nu putea „reuşi” atunci, deoarece cei 1260 de ani socotiţi de la acea dată ar fi adus „sfârşitul” prea curând; de aceea, ea trebuia să fie amânată sau reţinută, şi îngăduită să vină treptat prin decăderea imperiului în Italia. Vedem în paginile istoriei eclesiastice intrigile episcopilor creştini pentru putere în Imperiul Roman; şi evident împăraţii au dezbătut mult dacă nu era în avantajul lor să recunoască noua religie. Se pare că Constantin a pus doar în practică, la un timp mai potrivit, ceea ce alţii gândiseră mai mult sau mai puţin. Însă chiar şi Constantin a fost împiedicat de atitudinea poporului să realizeze dintr-o dată şi pe cât de repede se dorea o unire a forţelor bisericii şi statului.Privim versetele 29 şi 30 ca o paranteză, pusă aici pentru a ascunde înţelesul pentru o vreme, prin întreruperea ordinii relatării, şi credem că se aplică la o ciocnire atunci încă departe în viitor, între reprezentanţii Imperiului Roman şi ai Egiptului. Nici un conflict ulterior între aceştia nu avea să se petreacă cu excepţia unuia, şi acesta avea să fie chiar la „timpul stabilit” — timpul sfârşitului, 1799. Pentru acest motiv vom lăsa examinarea acestor versete până când vom analiza acea ultimă bătălie dintre ei, cum este detaliată în versetele 40-45.Versetul 31 este legat de ideea din versetul 27, şi noi recunoaştem că se referă la cea mai plină de succes dintre cele două puteri ale Imperiului Roman — papalitatea. După ce am urmărit istoria prin conducători individuali remarcabili până la Aurelian şi după ce ni s-au prezentat cele două conduceri opuse — civilă şi eclesiastică — care sau ridicat la scurt timp după aceea, sunt indicate predominanţa papalităţii, caracterul şi lucrarea ei, aşa cum se raportează la adevărul şi la Biserica lui Dumnezeu — fiind reprezentată ca un împărat sau ca o putere, neţinând seama de diferiţii ei papi sau capi care se ((36)) schimbau. Ştim că în rivalitatea dintre conducătorii civili şi religioşi papalitatea a fost victorioasă; şi profeţia spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni [sau „cei puternici ai lui se vor ridica” — traducerea Young] şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aŞeza urâciunea care pustieşte”.În interpretarea noastră aceasta înseamnă că, deşi nici biserica nici puterea civilă n-au reuşit să se înghită una pe alta, cum părea odată posibil, totuşi „cei puternici” s-au ridicat, care au profanat principiile fundamentale atât ale guvernului civil cât şi ale religiei adevărate. „Sfântul locaş, cetăţuia”, limitele sacre ale autorităţii civile pe care Dumnezeu o dăduse pentru un timp neamurilor, împărăţiilor acestei lumi, au fost subminate de către aceia din Biserică ce au însetat după dominaţie actuală, şi care au căutat prin orice mijloc să obţină putere civilă pentru a ajuta la propăşirea uneltirilor lor eclesiastice; şi sanctuarul lui Dumnezeu (locaşul Său sfânt — Biserica) a fost pângărit şi degradat de eforturile susţinute ale acestor „puternici” de a obţine putere la conducătorii civili şi număr şi influenţă la popor. Aceasta a fost papalitatea în embrion, uneltind să se ridice la putere ca un imperiu sacerdotal.Nu ne putem mira că aceşti „puternici”, încrezuţi, nesocotind planul lui Dumnezeu, care prevede pentru prezentul nostru supunere faţă de „autorităţile care sunt” (care sunt rânduite de Dumnezeu pentru încercarea noastră actuală şi pentru pregătirea în vederea înălţării viitoare la putere, glorie şi stăpânire a lumii), şi hotărând să domnească, dacă este posibil, înainte de timpul lui Dumnezeu, au fost atât de mult în dezacord cu planul lui Dumnezeu, încât au pierdut însăşi esenţa şi miezul adevărului, şi au reţinut numai forma, aparenţa exterioară. Un pas foarte hotărâtor al apostaziei a fost acela de a „face să înceteze jertfa necurmată”. Pe acesta, apogeul degenerării doctrinare, reprezentat în doctrinele papale ale Transsubstanţierii şi ((37)) Jertfei Liturghiei, doar îl amintim aici, lăsându-l pentru o examinare mai completă într-un capitol următor în legătură cu altă profeţie. De la introducerea acestei erori fatale şi blasfematoare, Dumnezeu numeşte sistemul o urâciune; şi înălţarea lui ulterioară la putere este numită aici „aşezarea urâciunii care pustieşte”. Cât de bine şi-a câştigat papalitatea acest nume şi cât de vătămătoare a fost influenţa ei otrăvitoare este bine atestat de istoria „veacurilor întunecate”, despre care am dat o mică idee în volumul anterior.Versetul 32: „Va ademeni prin linguşiri pe cei care rup legământul”. Aceia din biserică ce n-au trăit la înălţimea legământului lor cu Domnul au căzut pradă uşoară linguşirilor, onorurilor, titlurilor etc. puse în faţa lor de ierarhia papală când aceasta a început să aibă influenţă. Dar, deşi mulţi au cedat în faţa erorilor, nu toţi au făcuto, căci citim: „Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi”. Astfel este arătată o divizare a Bisericii în două clase distincte, diferenţiate în Daniel 8:11-14 ca locaşul sfânt şi oştirea: o clasă, coruptă de onorurile măgulitoare ale lumii, şi-a încălcat legământul cu Dumnezeu, în timp ce cealaltă clasă a fost de fapt întărită de persecuţiile la care a expus-o loialitatea faţă de Dumnezeu. În clasa din urmă au fost unii care au înţeles situaţia şi i-au învăţat pe credincioşi că aşa a fost scris în Scripturi, că Anticristul sau Omul Păcatului se va dezvolta dintr-o mare lepădare de credinţă în Biserică.Numărul şi puterea erau în mâinile celor care au părăsit legământul, care s-au unit cu imperiul; şi cei credincioşi, puţini, au fost persecutaţi — vânaţi, întemniţaţi, schingiuiţi, torturaţi şi omorâţi în sute de forme revoltătoare, aşa cum atestă clar paginile istoriei şi cum a fost prezis aici prin profet, care a spus: „Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile” (aici se întrerupe cu o altă paranteză din versetul 34 şi cu o parte din 35), ((38)) „până la timpul sfârşitului; căci sfârşitul nu va fi decât la timpul hotărât [în viitor]”. Lungimea timpului în care această persecuţie trebuia să continue nu este declarată aici, decât că aceasta se va încheia aşa cum a fost hotărât, la Timpul Sfârşitului. Din alte Scripturi aflăm că aceasta a fost o perioadă de 1260 de ani, care s-a sfârşit cu 1799 d. Cr., o dată remarcată în mod deosebit de Daniel şi de Revelator, precum şi în istorie.Versetele 34, 35: „Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin”. Întreaga perioadă a puterii persecutorului (a papalităţii), 1260 de ani, nu se va sfârşi până în 1799; dar înainte de sfârşitul ei Dumnezeu a acordat puţin ajutor prin mişcarea Reformei, care, deşi la început mai degrabă a intensificat persecuţia, mai apoi a dat oarecare mângâiere şi protecţie celor care cădeau din cauza credincioşiei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Reforma a împiedicat zdrobirea completă a adevărului din lume. Dar, vai! Odată cu puţinul ajutor au venit iarăşi „linguşitorii”. De îndată ce persecuţia a început să slăbească, adversarul a recurs la aceeaşi stratagemă prin care reuşise înainte să corupă şi să degradeze biserica, pentru ca acum să biruiască mişcările de reformă. Regii şi prinţii au început să dea onoruri şi titluri protestanţilor şi să se unească cu protestantismul; iar aceasta a dus la rezultate deosebit de rele şi la devierea de la legământ, după cum citim: „Dar mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi dintre cei înţelepţi [lideri, reformatori, învăţători, care au fost în stare să informeze pe mulţi în privinţa erorilor papalităţii] vor cădea, ca [puţinii credinicioşi] să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi”.Urmărind mai departe profeţia, găsim că în vreme ce versetele precedente descriu cu precizie personajele principale în mod proeminent legate de transferul stăpânirii la Grecia şi apoi la Roma, iar apoi cu viclenie, treptat, pe furiş, la papalitate ca o putere care a crescut din Roma civilă, tot aşa, când se ajunge la punctul foarte important de a ((39)) remarca unde a fost sfărâmată* dominaţia papală, nu este decât rezonabil să ne aşteptăm să fie evidenţiat Napoleon, personajul principal asociat cu această schimbare; şi acest lucru, de asemenea, nu printr-o descriere a înfăţişării sale personale, ci printr-o descriere a caracteristicilor sale specifice, întocmai cum au fost indicaţi August şi Tiberiu Cezar. Găsim într-adevăr astfel de descriere; şi cariera lui Napoleon Bonaparte corespunde exact cu acea descriere. Versetele 31-35 descriu papalitatea, erorile şi urâciunile ei, Reforma şi „puţinul ajutor” din partea ei, deşi un eşec parţial din pricina linguşirilor; şi aceste versete ne duc până la „timpul sfârşitului” şi ne arată că, în ciuda puţinului ajutor acordat, unii vor cădea prin persecuţie până la Timpul Sfârşitului. Şi aşa s-a şi întâmplat: în toate ţările supuse papalităţii — Spania, Franţa etc. — persecuţia prin groaznica Inchiziţie a continuat până când a fost efectiv zdrobită de Napoleon.*Este potrivit să spunem că dominaţia papală s-a terminat la începutul secolului actual; căci după Revoluţia Franceză autoritatea Romei peste conducători şi peste împărăţii (şi chiar peste propriul ei teritoriu în Italia) a fost numai cu numele, nu reală. Să ne amintim de asemenea că până atunci Franţa a fost, dintre toate naţiunile, cea mai credincioasă şi mai supusă autorităţii papale. Regii, prinţii, nobilii şi poporul ei au fost cei care s-au supus cel mai prompt la poruncile papei — au organizat cruciade, au mers la război etc., în ascultare de porunca papei, şi au fost atât de loiali încât să nu permită nici unui protestant să trăiască pe solul ei după masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Prin urmare, nici o altă naţiune nu putea să-i dea papalităţii o lovitură atât de uluitoare şi distructivă ca naţiunea franceză.Urmează apoi versetele care îl descriu pe Napoleon, instrumentul folosit de Providenţă ca să zdrobească puterea papalităţii şi să înceapă chinuirea ei, care se va sfârşi în nimicire completă, pentru a fi realizată mai târziu, aşa cum este scris: „Pe care Domnul Isus îl va … desfiinţa cu strălucirea prezenţei Sale”. 2 Tes. 2:8.((40))Cariera publică a lui Napoleon Bonaparte, care a fost recunoscut chiar în timpul său ca „omul destinului”, este atât de clar zugrăvită de afirmaţia profetică încât fixează în mod categoric data „timpului hotărât”. Această metodă de a fixa o dată este corectă. Şi dacă vom arăta că evenimentele menţionate aici în profeţie sunt în acord cu cariera lui Napoleon în istorie, putem determina data la fel de sigur cum am putut determina începutul domniei lui August Cezar, sau a lui Tiberiu, sau a Cleopatrei — descrise în versetele 17, 20 şi 21. Cariera lui Napoleon, în lumina profeţiei, a marcat anul 1799 d. Cr. ca încheierea celor 1260 de ani ai puterii papale şi începutul perioadei numite „Timpul Sfârşitului”. Descrierea profetică continuă astfel:Versetul 36: „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va prospera până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini”. Napoleon nu era împărat, dar termenul împărat este unul general pentru a indica un conducător puternic. El a făcut poate „ce a voit”, cât de mult a putut face vreun om care a trăit vreodată; el s-a remarcat prin voinţa şi hotărârea sa care au învins dificultăţi aproape de neînvins. Pentru a obţine înţelesul potrivit al versetului de mai sus, trebuie să ne amintim că cuvântul „dumnezeu” înseamnă puternic şi că este des folosit în Scriptură cu referire la regi şi la conducători, ca şi în acest verset: „dumnezeul dumnezeilor”*. Aici cuvântul „dumnezei” se referă la conducători, împăraţi şi prinţi, iar expresia „dumnezeul dumnezeilor” sau conducătorul conducătorilor se referă la papa. Cei mai mulţi oameni au recunoscut vreun superior religios, dar Napoleon n-a recunoscut nici unul. El a avut propria sa voinţă, propriul său plan, care era să se înalţe deasupra oricărui alt conducător. Chiar şi „dumnezeului dumnezeilor” (adică, conducătorului conducătorilor — papa) i s-a adresat într-un fel uimitor, ((41)) ordonându-i supunere ca servitor al său într-un fel care a zguduit atât superstiţiile lumii la acea vreme, cât şi demnitatea ierarhiei papale. Şi după cum este declarat aici, el a prosperat până când şi-a îndeplinit misiunea de biciuire a papalităţii şi de zdrobire a influenţei sale asupra minţii oamenilor. Ca dovadă la aceasta, istoria** spune:*Vezi Studii În Scripturi, Vol. II, paginile 274 şi 275.**Campaigns of Napoleon (Campaniile lui Napoleon), paginile 89, 95, 96.„În timp ce prinţii laici care încheiaseră tratate cu francezii au rămas fideli acestora în bună credinţă şi au plătit contribuţiile stipulate, suveranul pontif s-a făcut vinovat de cele mai nechibzuite încălcări ale angajamentelor sale. Înconjurat de preoţi care erau singurii lui sfătuitori, papa a recurs la vechile sale practici de viclenie şi de înşelăciuni pioase; şi s-au făcut mari eforturi de a aţâţa minţile poporului împotriva francezilor. … Preoţii au pretins că cerul intervenise şi s-a afirmat clar că se făcuseră felurite miracole în diferite biserici pentru susţinerea sfintei credinţe catolice, a supremaţiei papale, arătând nemulţumirea cerului faţă de conduita francezilor. Bonaparte, înţelegând că infatuarea curţii de la Roma era aşa încât toate eforturile sale pentru pace vor fi zadarnice, a luat imediat măsuri ca să-i vină «Sfinţiei Sale» minţile la cap.El a ordonat generalului Victor să invadeze teritoriile papale, care a împrăştiat armata papei ca «pleava înaintea vântului» şi care a răspândit o panică generală printre statele eclesiastice. … «Sfinţia Sa», aflând că Sfântul Petru nu i-a acordat nici un sprijin în această împrejurare critică … a trimis de urgenţă plenipotenţiari la Bonaparte să-l implore pentru pace. Pacea a fost obţinută, dar în condiţii destul de umilitoare. Pe lângă conformarea la tratatul provizoriu încheiat anterior şi încălcat de papa, el a fost obligat să cedeze o parte din teritoriul său şi să plătească o sumă de bani care s-a ridicat la aproape treizeci de milioane de livre franceze [cam şase milioane de dolari] ca ispăşire pentru ultima neînţelegere”.((42))Aceasta, adăugată la prima evaluare, făcea în total peste zece milioane de dolari, pe care papa i-a plătit Franţei în aur şi argint, pe lângă alte lucruri de preţ — statui, picturi etc. Un scriitor romano-catolic declară că „îndeplinirea acestor condiţii l-a dus pe papă în pragul ruinei”. Acest tratat a fost încheiat la 19 februarie 1797.Se poate crede că această scurtă şi reuşită răsturnare a puterii papale ar fi suficientă ca să dovedească lumii că pretenţiile ei la dreptul divin de a conduce pe regi etc. au fost numai presupuneri; dar dacă nu, în mod sigur lovitura finală a fost adăugată în anul următor, când generalul francez Berthier a intrat în Roma, a organizat acolo o republică la 15 februarie 1798, şi cinci zile mai târziu l-a dus pe papa prizonier în Franţa unde a murit în anul următor. De atunci până în prezent, dominaţia papală asupra regatelor pământului a fost numai o umbră a ceea ce era odată. De atunci abia mai menţionează presupusul ei drept de a numi şi a demite pe regi. De fapt, papa care a urmat, în 1800, cu titlul de Pius al VII-lea, „a dat un comunicat în care a declarat că toţi trebuie să asculte de guvernele stabilite, aceasta fiind doctrina evangheliei”, ceea ce, desigur, îl încludea şi pe el.Versetul 37: „Nu va ţine seama nici de Dumnezeul [conducătorul] părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; nu va ţine seama de nici un dumnezeu [conducător], căci se va slăvi pe sine mai presus de toţi”.Nu numai c