adevaruri biblice

 Dumnezeu și TrinitățileVocea profundă a rabinului răsună prin amurg „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este Unul”. Ce departe este de urmașii lui Iuda, de creștinism și de credința ei în Treime.În timp ce majoritatea lumii creștine este de acord cu conceptul lui Jaroslav Pelikan conform căruia, pentru a fi parte a bisericii în sensul său cel mai larg, trebuie să credem în trinitate ( Istoria teologiei xvi), mulți istorici și cercetători ai Bibliei sunt de acord că Trinitatea creștinismului datorează mai mult. la Filosofia greacă și politeismul păgân decât la monoteismul evreului și al lui Isus evreu.Înregistrările civilizațiilor timpurii din Mesopotamia și Mediterana arată o religie politeistă, deși mulți cercetători cred că cel mai vechi om a fost monoteist. Rev. Alexander Hislop dedică mai multe capitole ale cărții sale Cele două Babilonuri pentru a arăta cum această credință inițială într-un singur Dumnezeu a fost înlocuită de triadele păgânismului care au fost în cele din urmă absorbite în dogmele bisericii catolice. Un egiptolog, Erick Hornung, respinge monoteismul original al Egiptului: „Monoteismul este... un fenomen restrâns la textele de înțelepciune”, datat între 2600 și 2530 î.Hr. (50-51), dar nu există nicio îndoială că omul antic a crezut în o „Zeitate unică și atotputernică care a creat toate lucrurile” (Hislop, 14) la un moment dat; și într-o mulțime de zei la un moment ulterior. Nici nu există nicio îndoială că cea mai comună grupare de zei era o triadă; de obicei Tată, Mamă și Copil.Cea mai mare parte a teologiei antice se pierde sub nisipurile timpului. Cu toate acestea, expedițiile arheologice recente în Mesopotamia antică au scos la iveală cultura fascinantă a sumerienilor, care a înflorit cu peste 4000 de ani în urmă. Deși Sumeria a fost cucerită de Asiria, iar mai târziu Babilonul: zeii ei au trăit în culturile celor care au cucerit Istoricul SH Hooke ne spune în detaliu despre vechea trinitate sumeriană: Anu era zeul principal al cerului, tatăl și regele. a Regilor. Enlil, „zeul vântului” era zeul pământului. El a fost și un Dumnezeu creator. Enki era zeul apelor și stăpânul înțelepciunii (15-18). Aceasta a fost cea mai înaltă trinitate sumeriană. O trinitate mai mică „a fost compusă din Sin, zeul lunii, Shamash, zeul soarelui și...Este aceasta o dovadă pozitivă că trinitatea creștină descinde din vechile triade sumeriene, asiriene și babiloniene? Nu. Cu toate acestea, Hislop continuă comparația: „În unitatea Acela, Singurul Dumnezeu al babilonienilor erau trei persoane și pentru a simboliza acea doctrinădin trinitatea pe care ei au folosit-o... triunghiul echilateral, așa cum este bine cunoscut Biserica Romilor face în prezent.” (16)Istoria Egiptului este aproape la fel de veche ca cea a Sumeriei. În Miturile sale egiptene, George Hart arată cum Egiptul credea și într-unul „transcendental, mai presus de creație și preexistent”, zeul Amon. Amon era într-adevăr trei zei într-unul. Re era chipul lui; Ptah trupul lui; iar Amun identitatea sa ascunsă (24) Cunoscutul istoric Will Durant este de acord: „În zilele mai târziu Ra [sic], Amon [sic] și Ptah au fost combinați ca trei întruchipări sau aspecte ale unei zeități supreme și triune”. (Our Oriental Heritage, 201) Un imn către Amon scris în secolul al XIV-lea î.Hr. distingeTreime egipteană: "Toți zeii sunt trei: Amon, Re, Ptah: nu au egal. Numele lui este ascuns ca Amon, el este Re înaintea [oamenilor] și trupul său este Ptah." (Hornung, 219)Este aceasta o dovadă pozitivă că trinitatea creștină descinde din vechile triade egiptene? Nu. Cu toate acestea, Durant susține că „din Egipt a venit ideea unei trinități divine...” (Cezar și Hristos, 595). Laing este de acord când spune că „este probabil ca venerarea triadei egipteneIsis, Serapis și copilul Horus i-au ajutat să-i familiarizeze pe antici cu ideea unui Dumnezeu triunic și nu a fost lipsit de influență în formularea doctrinei trinității, așa cum este expusă în crezurile niceeane și atanaziene.” Enciclopedia Religiilor spune chiar mai departe când afirmă că pe măsură ce creștinismul „a intrat în contact cu zeii triuni ai Egiptului și Orientului Apropiat, a dezvoltat o trinitate proprie”.Deși celebre, acestea nu au fost singurele trinități la care au fost expuși primii creștini. Jesse Benedict Carter ne vorbește despre etrusci; un grup care pare să fi avut originea în Babilon. Pe măsură ce treceau încet prin Grecia și mergeau mai departe spre Roma, ei au adus cu ei trinitatea lor de Tinia, Uni și Menerva (16-19). Această trinitate a fost o „idee nouă pentru romani” și totuși a devenit atât de „tipic Romei [încât] a fost imitată în capitolia Italiei... (26)” Chiar și numele trinității romane: Jupiter, Juno , și Minerva, reflectă ascendența. Este acest lucru pozitivdovada ca trinitatea crestina descindea din triadele etrusce si romane? Nu. Cu toate acestea, dr. Gordon Laing dedică în mod convingător întreaga sa carte Survivals of the Roman Gods comparării dintre păgânismul roman și Biserica Romano-Catolică. Pelikan adaugă lucrării lui Laing când afirmă că părinții bisericii timpurii au folosit și au citat Oracolele sibiline romane atât de mult încât acestea au fost numite „sibiliști” de către criticul din secolul al II-lea Celsus.A existat chiar și un imn medieval, „ Dies irae ”, care a profețit venirea zilei mâniei asupra „dublei autorități a lui David și a Sibilei”. ( Apariția tradiției catolice 64-65). Atitudinea bisericii față de păgânism este cel mai bine rezumată în cuvintele lui Grigore cel Mare către un misionar „nu trebuie să interferați cu nicio credință tradițională sau cu respectarea religioasă care poate fi armonizată cu creștinismul” (qtd. în Laing 130).Iudaismul este puternic monoteist, fără nicio urmă de trinitate. Biblia ebraică (Vechiul Testament) este plină de scripturi precum „Domnul Dumnezeul tău este Unul”, „Eu sunt Domnul... și slava Mea nu voi da altuia”, „să nu ai alți dumnezei înainte pe mine". Chiar dacă „Cuvântul”, „Spiritul”, „Prezența” și „Înțelepciunea” sunt folosite ca personificări ale lui Dumnezeu, oamenii de știință biblic sunt de acord că Trinitatea nu este nici menționată și nici intenționată de autorii Vechiului Testament.Putem concluziona fără prea multă dificultate că dogma trinității nu provine din iudaism. Nici Isus nu a vorbit despre o treime. Solia lui Isus a fost despre Împărăția viitoare; a fost un mesaj de iubire și iertare.Nicăieri în Biblie nu este menționată Trinitatea. Cuvântul „trinitate” și cuvintele din crezul de la Niceea „ ipostas ” și „ ousis ” nu sunt biblice. Pelikan este de acord atunci când adaugă că una dintre concluziile cele mai larg acceptate ale istoriei dogmei din secolul al XIX-lea a fost teza că dogma trinității nu a fost o doctrină explicită a Noului Testament, cu atât mai puțin a Vechiului Testament, ci a evoluat din Noul Testament. ori până în secolul al IV-lea. ( Istoria teologiei , 134)Dacă Trinitatea nu își are originea în Biblie, de unde provine? Pentru a găsi originile trinității în creștinism, trebuie să aruncăm o privire asupra circumstanțelor în care s-au găsit primii creștini.Chiar și ziua Bisericii Apostolilor era departe de a fi unită. Apostolul Pavel le-a scris tesalonicenilor că „taina fărădelegii lucrează deja”. Pe parcursul cărții sale Orthodoxy and Heresy in Earliest Christianity, Walter Bauer demonstrează în mod eficient că mulți creștini timpurii au fost influențați de gnosticism. El crede că anumite „„erezii” [înregistrate de scriitorii creștini timpurii] inițial nu au fost deloc astfel, dar... au fost pur și simplu creștinism (xxii). Luând în considerare trinitatea, Bauer merge și mai departe, deoarece demonstrează că primii creștini în Odesa pare să fi fost adepți ai credințelor lui Marcion, opiniile „ortodoxe” fiind puternic în minoritate, în măsura în care „creștinul” se referea la unul cu credințele lui Marcion, iar „palutian” se referea la unul cu credințe „ortodoxe” (după standardele de astăzi). (21-38). În lucrarea sa Părinții greci, James Marshall Campbell subliniază marea frică de gnosticism predominantă în biserica primară. Gnosticismul fiind atât de răspândit în această perioadă timpurie, se cuvine să învățăm în ce fel îl priveau pe Dumnezeu, pentru că scriitorii bisericești timpurii au fost influențați de frica lor de gnosticism. James Marshall Campbell subliniază marea frică de gnosticism predominantă în biserica primară. Gnosticismul fiind atât de răspândit în această perioadă timpurie, se cuvine să învățăm în ce fel îl priveau pe Dumnezeu, pentru că scriitorii bisericești timpurii au fost influențați de frica lor de gnosticism. James Marshall Campbell subliniază marea frică de gnosticism predominantă în biserica primară. Gnosticismul fiind atât de răspândit în această perioadă timpurie, se cuvine să învățăm în ce fel îl priveau pe Dumnezeu, pentru că scriitorii bisericești timpurii au fost influențați de frica lor de gnosticism.Jurgen Moltmann scrie despre tradițiile siriene timpurii ale gnosticilor: „atât în ​​ființă, cât și în activitate, Duhul Sfânt ascunde misterul matern al lui Dumnezeu...”. (xiv) McGiffert interpretează primii părinți creștini crezând că „sistemele gnostice [sunt] identice pentru toate intențiile și scopurile cu politeismul grecesc”. Este cert că gnosticismul a împrumutat o mare parte din filozofia și religia sa de la alte religii, misticismul oriental, astrologie, magie și Platon. Era o religie foarte pesimistă care considera materia ca fiind rea și se opune Divinității. S-a bazat foarte mult pe viziuni și a căutat mântuirea prin cunoaștere.Cunoașterea a fost și dorința filozofilor greci. Le datorăm mult acestor înțelepți de odinioară. JND Kelly afirmă că „[conceptele de filozofie] le-au oferit gânditorilor... un cadru intelectual pentru a-și exprima ideile... [era] religia mai profundă a celor mai inteligenți...”. (9) Marele teolog Alolf Harnack considera filosofia și cultura greacă factori în formarea „modului de gândire ecleziastic”. (127) Potrivit lui McGiffert, conceptele de filozofie predominante în timpul bisericii primare au fost stoicismul, care era „etic în interesele sale și monist în ontologia sa” și platonismul, care era „dualist și predominant religios”. (46).Că aceste filozofii au afectat creștinismul este un fapt istoric. Ce au învățat acești filozofi despre Dumnezeu? În Timaeus al lui Platon „Realitatea Supremă apare în forma trinitară a Binelui, a Inteligenței și a Sufletului-Lume”. (qtd. în Laing 129). Laing continuă „Neoplatoniștii elaboraseră teorii trinitare... Că neoplatonismul a fost unul dintre factorii operativi în dezvoltarea teologiei creștine pare sigur”. (129) Durant se leagă de filozofie cu creștinismul atunci când afirmă că Biserica Alexandriană din secolul al II-lea de la care atât Clement, cât și Originea provin de la „creștinismul căsătorit la filozofia greacă”. ( Cezar și Hristos , 613)Condițiile lumii nu au fost propice pentru întemeierea unei religii noi și diferite. Zeii păgâni erau încă zeii statului, iar guvernul roman era foarte superstițios. Fie că ploua prea mult sau nu suficient, totul era considerat nemulțumirea zeilor. Când guvernul roman disolut a început să se prăbușească, nu a fost văzut ca un rezultat al corupției din interior, ci ca mânia zeilor. Dacă zeii sunt supărați, ei trebuie să fie liniștiți – și cine mai bine să sacrifice decât adoratorii unui nou zeu – un zeu care era total străin de zeii lor, și astfel au existat persecuții puternice împotriva creștinilor.Într-un asemenea timp s-a născut creștinismul. Pe de o parte erau persecuțiile; pe de alta seducţia logicii şi a filosofiei. A rămâne credincios credinței lui Isus Hristos însemna greutăți și ridicol. Era doar pentru cei săraci simpli – și pentru cei bogați în credință.Cu acest fundal, să ne uităm la creșterea și evoluția Treimii. După cum sa spus anterior, Biblia nu menționează trinitatea. Harnack afirmă că punctul de vedere al bisericii timpurii despre Isus era ca Mesia. După învierea sa, el a fost „ridicat la dreapta lui Dumnezeu” – dar nu a fost considerat ca Dumnezeu. (78) Lonergan este de acord că creștinii educați din primele secole credeau într-un singur Dumnezeu suprem. (119). Cât despre Duhul Sfânt, McGiffert ne spune că „Ei [creștinii timpurii] s-au gândit la [Duhul Sfânt] nu ca o ființă sau o persoană individuală, ci pur și simplu ca la puterea divină care lucrează în lume și în special în Biserică”. (111) Durant rezumă creștinismul apostolic astfel: „În Hristos și Petru creștinismul a fost evreu; în Pavel a devenit jumătate grecesc; în catolicism a devenit jumătate roman”. (Cezar şi Hristos 579).Odată cu moartea apostolilor, diverși scriitori și-au asumat sarcina de a apăra creștinismul împotriva persecuțiilor evocate de expansiunea Bisericii. Scriitorii acestor „Apologe” ne sunt cunoscuți acum ca „Apologeți”. Pelikan afirmă că „cel puțin parțial ca răspuns la criticile păgâne ale poveștilor din Biblie, apologeții creștini... au preluat și au adaptat metodele și chiar vocabularul alegorismului păgân”. ( Apariția tradiției catolice , 30)Campbell este de acord când afirmă că „Apologeții s-au împrumutat foarte mult, și uneori în mod nepotrivit, din resursele păgâne la îndemână”. (23) Ei au început „procesul de acomodare” între creștinism și filosofia comună și au folosit rațiunea pentru a încerca să „justifice creștinismul în fața lumii păgâne.” (22-23).Cel mai faimos dintre acești apologeți a fost Iustin Martir (c.107-166 d.Hr. ). S-a născut păgân, a devenit filozof păgân, apoi creștin. El credea că creștinismul și filosofia greacă sunt legate. Potrivit lui McGiffert, „Justin a insistat că Hristos a venit de la Dumnezeu; el nu L-a identificat cu Dumnezeu... [El] L-a conceput pe Dumnezeu ca pe o ființă transcendentă, care nu putea intra în contact cu lumea oamenilor și lucruri.” (107)Nu numai că Biserica a fost divizată de gnosticism, ademenită de filozofie și atacată de păgânism, dar a existat și o divizare geografică. Estul (centrat în Alexandria) și Occidentul (centrat în Roma) au crescut pe două linii diferite. Kelly arată cum Orientul era aventuros intelectual și speculativ (4); o reflectare a culturii grecești din jur. Dezvoltarea teologică a Orientului este cel mai bine reprezentată în Clement și Origine.Clement de Alexandria (c.150-220) era de la „Școala Catehetică” din Alexandria, care a îmbinat creștinismul cu filozofia. Părerile lui se învecinau cu cele gnostice, iar McGiffert ne informează că Clement „insistă că filozofia a venit de la Dumnezeu și a fost dată grecilor ca profesor de școală pentru a-i aduce la Hristos, așa cum legea era un profesor de școală pentru evrei”. (183). McGiffert afirmă în continuare că „[Clement] l-a distins pe Dumnezeu Tatăl revelat în Vechiul Testament de Fiul lui Dumnezeu întrupat în Hristos și [identifica] Logosul cu acesta din urmă...”. (206). Clement nu și-a finalizat lucrarea „ Didascalos ” și cea mai importantă lucrare a sa a fost realizată prin elevul său, Origen.Origine AD185-253Tertulian AD160-230Hippolytus AD160-220Putem urmări evoluția trinității prin Clement din Alexandria și elevul său Origen în Orient și prin Tertulian în Occident. Atanasie a fost veriga finală a lanțului care l-a atras pe Dumnezeul lui Hristos evreu prin păgânism și filozofia greacă la evoluția finală a trinității.Imperiul roman a început să se prăbușească. Constantin a venit la putere Constantin a dorit să unifice imperiul și a ales creștinismul pentru a face acest lucru. Constantin avea o surpriză. Creștinismul era departe de a fi unificat. Constantin i-a invitat pe episcopii din Răsărit și Vest să i se alăture în micul sat de la malul mării Niceea pentru un sinod de unificare a bisericii.Trei grupuri principale au fost prezente la acest conciliu Eusebiu de Nicomedia prezentând versiunea ariană a trinității, Alexandru al Alexandriei prezentând versiunea atanaziană a trinității și Eusebiu din Cezareea prezentând o versiune intermediară.Ordinea de procedură la Sinodul de la Nicee a fost: Arienii și-au prezentat primii pe ale lor. S-a perceput că au pus sub semnul întrebării divinitatea lui Isus. Eusebiu a fost șocat și a prezentat crezul de botez cezarian. Alexandru a fost înțelept și a sugerat doar câteva schimbări. Dacă și-ar fi prezentat-o ​​pe a lui, ar fi fost respinsă.Încă nu era unitate. Lui Eusebiu nu i-a plăcut formularea crezului. Credea că miroase a sabellianism. Deși a semnat crezul, el s-a opus suficient de mult încât a scris următoarea explicație bisericii sale de origine din Cezareea: Eusebiu nu a fost singura persoană nemulțumită de Crezul de la Niceea. Mulți dintre oameni -- chiar și episcopi -- și- au menținut părerile ariene.Constantin a rămas în contact strâns cu Arius și l-a crescut pe fiul său Constanțiu de un arian. Cu o zi înainte de moartea sa, Constantin l-a botezat pe Eusebiu din Nicomodia, un arian. Constanțiu era arian.Evoluția trinității poate fi bine văzută în cuvintele Crezului Apostolilor (primele două secole d.Hr.), Crezului de la Nicee (originat în 325 d.Hr., revizuit în 381) și Crezului Atanazian (formulat în 5.. și folosit și astăzi). ). Pe măsură ce fiecare dintre crezuri devine mai pronunțată și mai complicată, credința simplă și pură a bisericii apostolice s-a pierdut într-o ceață. Și mai interesant este faptul că, pe măsură ce crezurile au devenit mai specifice (și mai puțin scripturale), aderarea la ele a devenit mai strictă. Deși nu există amenințări în Crezul Apostolilor, există amenințarea de a fi dat afară din Biserica din Nicee și de chin veșnic în Atanazian.Au ajutat aceste crezuri cu reguli stricte de aderare Biserica să devină mai aproape de Isus și de Biblie? Au adus ei lumină din ce în ce mai mare, așa cum a poruncit de Isus în „voi sunteți lumina lumii... așa că lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor”. Chiar invers. Acceptarea crezului atanasian a stat la poarta către evurile întunecate ale ignoranței medievale și sărăciei spirituale.În rezumat, am văzut cum cultura comună a vremii era una plină de zei triuni. De la Anu, Enlil și Enki din Sumeria antică până la Amon-Re-Ptah și Isis din Egipt, Osiris și Horus și Jupiter, Juno și Minerva din Roma, întregul concept al păgânismului se învârtea în jurul numărului magic de trei. În filosofia greacă am văzut cum numărul trei a fost folosit ca o trinitate neidentificată a Inteligenței, minții și rațiunii.În contrast puternic este simpla unitate a Dumnezeului ebraic. Chiar și atunci când cuvântul „ Echad ” este folosit (un cuvânt la plural), savanții evrei -- atât antici cât și moderni -- aplică acest lucru unui „pluralism al măreției” gramatical -- nu mai mult de unul. (Notă: rusă și franceză folosesc și astăzi acest concept. Când cineva se adresează unei persoane care trebuie respectată, forma politicoasă este pluralul pe care îl formați). Isus era evreu.„Creștinismul nu a distrus păgânismul, l-a adoptat”. ( Durant Caesar and Christ 595) Conceptul de trinitate își găsește rădăcinile în teologia păgână și filosofia greacă. Este un străin de Iisus evreu și de poporul evreu din care a provenit.BibliografieBauer, Walter. Ortodoxia și erezia în creștinismul timpuriu . Trans. Seminarul Philadelphia despre originile creștine. Ed. Robert A. Kraft și Gerhard Krodel. Philadelphia: Cetatea. 1979.Carter, Jesse Benedict. Viața religioasă a Romei antice: un studiu în dezvoltarea conștiinței religioase, de la întemeierea orașului până la moartea lui Grigore cel Mare . New York: Editura Cooper Square. 1972.Durant, Will. Moștenirea noastră orientală . New York: Simon. 1935. Vol. 1 din Povestea civilizaţiei.11 voi. 1935-75.--- Cezar şi Hristos . New York: Simon. 1944. Vol. 3 din Povestea civilizației. 11 voi. 1935-75.--- Epoca credinţei . New York: Simon. 1950. Vol. 4 din Povestea civilizației. 11 voi. 1935-75.Eliade, Mircea. O istorie a ideilor religioase . Trans. Willard R. Trask. Chicago: U of Chicago P. c1978.Frankfort, Henri. Religia egipteană antică: o interpretare . New York: Harper. 1961.Harnack, Adolf. Istoria Dogmei . Trans. Neil Buchanan. a 3-a ed. germană. 3 voi. New York: Dover. 1961.Hart, George. Mituri egiptene . Austin: U of Texas. 1990.Hislop, Alexandru. Cele două Babilonuri : Sau, închinarea papală. 1853. Ed. a II-a americană. Neptun: Loizeaux. 1959.Hooke, SH Religia babiloniană și asiriană . Norman: U of Oklahoma P. c1963.Hornung, Erik. Concepții despre Dumnezeu în Egiptul Antic: Unul și cei mulți . Trans. John Baines. Ithaca: Cornell UP. 1982.Kelly, JND Doctrine creștine timpurii . New York: Harper. 1959Laing, Gordon Jennings. Supraviețuirea religiei romane . New York: Editura Cooper Square. 1963.Lonergan, Bernard. Drumul spre Niceea : dezvoltarea dialectică a teologiei trinitare. Trans. Conn O'Donovan. Philadelphia: Westminster P. 1976. Trad. A lui De Deo Trino. Roma: Gregorian UP. 1964. 17-112McGiffert, Arthur Cushman. O istorie a gândirii creștine . Vol. 1. New York: Scribner's. 1932.Moltmann, Jürgen. Istoria și Dumnezeul Treime: Contribuții la Teologia Trinitară . Trans.John Bowden. New York: Crossroad . 1992. Trans. de In der Geschichte des dreieinigen Gottes. Beiträge zur trinitarischen Theologie. Munchen: Christian Kaiser Verlag. 1991.O'Grady, Joan. Erezii creștine timpurii . np: Barnes. 1985Istoria ilustrată de la Oxford a creștinismului . Ed. John McManners. Oxford, ing.: Oxford UP. 1990.Pelikan, Jaroslav. Apariţia tradiţiei catolice (100-60 0). Chicago: U of Chicago P. 1971. Vol. 1 din Tradiția creștină: o istorie a dezvoltării doctrinei. 5 voi.Pelikan, Jaroslav Jan. Teologie istorică : Continuitate și schimbare în doctrina creștină . New York: Corpus. 1971.Saggs, HWF Măreția care a fost Babilonul: o schiță a civilizației antice a văii Tigru-Eufrat . New York: New American Library. 1968.Vries, Jan de. Perspective în istoria religiilor . Trans. Kees W. Bolle. Berkeley: U of California P. 1977.Wells, HG Schița istoriei . Ed. rev. 2 voi. Garden City: Garden City Books. 1961.

 Nemurirea sufletuluiSufletul care păcătuiește, va muri. — Ezechiel 18:4Ce este un suflet nemuritor sau nemuritor? Un creștin ar putea spune că o persoană este atât trup, cât și suflet. O viziune comună este că corpul este „coaja” fizică din carne și oase care adăpostește temporar sufletul. Sufletul este aspectul nematerial, făcut din spirit, iar la moarte părăsește trupul, continuând să trăiască conștient pentru totdeauna în rai sau iad. Mulți au o legătură puternică și emoțională cu această doctrină, mângâindu-se la o înmormântare crezând că persoana iubită este în pace în ceruri și veghează asupra lor.Ideea unui „suflet nemuritor” precede întemeierea religiilor majore de astăzi. Vechii egipteni credeau că sufletul omului este separabil de trup și nemuritor. Această idee egipteană a apărut cu secole înainte ca iudaismul, hinduismul, budismul, creștinismul și islamul să fie stabilite.Grecii păgâni au adoptat conceptul de suflet nemuritor de la egipteni. Filosoful atenian Platon (428-348 Î.HR. ), un elev al lui Socrate, a popularizat acest nou concept de „suflet nemuritor” în toată cultura greacă.Vechile comunități evreiești au fost profund influențate de ideile filozofice grecești. În articolul „Nemurirea sufletului” din Enciclopedia Evreiască citim:„Credința că sufletul își continuă existența după dizolvarea trupului nu este... nicăieri predată în mod expres în Sfânta Scriptură. … Credința în nemurirea sufletului a venit la evrei din contactul cu gândirea greacă și în principal prin filozofia lui Platon, exponentul său principal.”Primii Părinți Creștini – Justin Mucenic, Tațian, Athenagoras, Theophulus, Irineu și Policrate – au negat starea conștientă a morților și mizeria veșnică a celor răi. Cu toate acestea, mulți dintre primii teologi, inclusiv Origen, Tertulian și Augustin, au fost strâns asociați cu platonismul. Influențele filozofiei platonice păgâne asupra lui Origen și Augustin sunt profunde. Filosoful și istoricul cultural Richard Tarnas, Jr., subliniază această influență:„Formularea lui Augustin a platonismului creștin a fost cea care urma să pătrundă aproape toată gândirea creștină medievală din Occident. Atât de entuziastă a fost integrarea creștină a spiritului grec, încât Socrate și Platon au fost considerați frecvent sfinți precreștini inspirați de divin.” — The Passion of the Western Mind , 1991, p. 103.Biserica Romano-Catolică învață că fiecare suflet spiritual este creat imediat de Dumnezeu; nu este „produs” de către părinți. Este nemuritor, adică nu piere când se desparte de trup la moarte. În momentul morții, un suflet merge fie în purgatoriu, fie în rai, fie în iad și se va reuni cu trupul la învierea finală.Concepțiile ortodoxe orientale și ortodoxe orientale sunt similare. Ei cred că, după moarte, sufletul este judecat individual de Dumnezeu și apoi trimis fie în „sânul lui Avraam” (paradisul temporar), fie în iad/iad (tortura temporară). La judecata de pe urmă, Dumnezeu îi judecă pe toți cei care au trăit vreodată. Cei considerați drepți merg în rai (paradisul permanent), în timp ce cei blestemati experimentează „Lacul de Foc” (tortura permanentă). Biserica Ortodoxă nu învață că purgatoriul există. Majoritatea confesiunilor protestante au credințe similare.Învață Biblia că omul are un suflet nemuritor sau nemuritor? Un prim pas logic pentru a răspunde la această întrebare ar fi să examinăm fiecare text din Biblie, care utilizează termenii „suflet nemuritor” sau „suflet nemuritor”. Acest lucru se realizează rapid, deoarece nicio expresie nu se găsește în Biblie. Luați în considerare atunci Scripturile cu cuvintele „suflet” sau „nemuritor”.„Suflet” în Biblie„Dumnezeu a zis: „Lasă apele să plin cu roiuri de făpturi vii.” (Geneza 1:20, NASV ). Aceasta este prima apariție a cuvântului suflet. Cuvântul „făpturi” provine din cuvântul ebraic nephesh , același cuvânt adesea tradus „suflet” în Vechiul Testament. În acest caz, cuvântul pentru suflet este aplicat creaturilor din mare. Există și alte situații în care cuvântul ebraic nephesh este aplicat animalelor: „Dumnezeu a vorbit lui Noe și fiilor săi împreună cu el, spunând: Acum, iată, eu însumi întocmesc legământul Meu cu tine și cu urmașii tăi după tine; și cu orice făptură vie [ nephesh , suflet] care este cu tine, păsările, vitele și toate fiarele pământului cu tine; din tot ce iese din chivot, chiar și din toate fiarele pământului” (Geneza 9:8-10, NASV ). În mod clar, același cuvânt ebraic tradus suflet în Vechiul Testament este folosit și pentru animale ca ființe vii.Iată o altă utilizare timpurie a cuvântului „suflet”: „Și DOMNUL DUMNEZEU a făcut pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață; și omul a devenit un suflet viu” (Geneza 2:7). Nu ni se spune că omul are suflet, dar acel om a devenit suflet. Sufletul este definit aici ca o combinație a corpului (praf) și a respirației vieții pentru a produce o persoană vie, care respiră. New American Standard Bible o traduce: „Omul a devenit o ființă vie”.Biblia ne învață că omul este muritor, nu nemuritor. Apostolul Pavel ne spune clar că vom fi schimbați la ultima trâmbiță. Cum vom fi schimbati? „Acest muritor se va fi îmbrăcat în nemurire” (1 Corinteni 15:53, NASB ). Deci acum trebuie să fim muritori, nu nemuritori. Nemurirea este ceva pe care, dacă suntem credincioși, îl primim la schimbarea noastră. Nu este ceva ce avem deja.Pavel a mai scris: „Celor care, prin stăruința în a face binele, caută slavă, cinste și nemurire, viață veșnică” (Romani 2:7 ) . Este clar că nu avem nemurirea pentru că Pavel spune că o căutăm.În cele din urmă, Pavel a afirmat că „singur Hristos posedă nemurirea” (1 Timotei 6:16). Dacă Hristos ar avea doar nemurirea (în afară de Tatăl, vezi 1 Corinteni 15:27), atunci noi nu avem suflete nemuritoare.Poate sufletul să moară?Dacă sufletul ar fi cu adevărat nemuritor, sufletul ar fi indestructibil. Dar este? Pentru a răspunde la această întrebare, să luăm în considerare câteva Scripturi care conțin cuvântul ebraic nephesh (Strong #5315) sau cuvântul grecesc psuche (Strong #5590), ambele fiind traduse „suflet” în Biblie.„Când el [Avram] s-a apropiat de Egipt, i-a spus lui Sarai, soția sa: „Iată, știu că ești o femeie frumoasă; şi când te vor vedea egiptenii, vor zice: Aceasta este nevasta lui; și mă vor ucide, dar te vor lăsa să trăiești. Te rog să spui că ești sora mea, ca să-mi fie bine din cauza ta și ca eu („sufletul meu”, nephesh ) să trăiesc din cauza ta”. (Geneza 12:11-13, NASB )Avram se temea că sufletul lui nu va trăi sau pur și simplu că va muri. Dacă cuvântul ebraic nephesh însemna un suflet nemuritor indestructibil, sufletul lui Avram nu ar fi putut muri.Isus a privit sufletul în același fel: „Nu vă temeți de cei care ucid trupul, dar nu pot să omoare sufletul [ psuche ]; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel care poate să piardă şi sufletul şi trupul în iad” (Matei 10:28, NASV ).Acest verset vorbește clar despre posibilitatea distrugerii sufletului. Isus se referă de fapt la posibilitatea stingerii permanente a vieții de către Dumnezeu pentru cei incorigibili.Ezechiel oferă o confirmare suplimentară: „Sufletul care păcătuiește va muri” (Exechiel 18:4, NASV ). Dumnezeu i-a spus lui Adam, dacă va mânca din copac, „cu siguranță va muri”. Păcatul duce la moarte: „Deci moartea s-a răspândit asupra tuturor oamenilor, pentru că toți au păcătuit” (Romani 5:12, NASV ). Fiecare suflet [persoană] păcătuiește și, în consecință, fiecare suflet moare (Romani 6:16,23).Dacă omul este un suflet, spre deosebire de omul care are un suflet, de ce unele Scripturi vorbesc despre „sufletul meu”, „sufletul lui (sau ei)” și „sufletul tău” ca și cum am fi stăpânit sufletul nostru? Aici sunt cateva exemple:„Pregătește-mi o mâncare gustoasă, pe care o iubesc, și adu-mi-o ca să mănânc, pentru ca sufletul meu [ nefeș ] să te binecuvânteze înainte să mor” (Geneza 27:4 ) .Expresia „sufletul meu” a fost tradusă „eu” în Biblia Veștii bune, „eu însumi” în Biblia însoțitoare și „eu” în Biblia engleză de bază. După cum indică aceste traduceri alternative și multe altele, expresia „sufletul meu” din Biblia King James se referă la Iacov ca „eu”, „eu însumi” sau „eu”. Nu „sufletul” invizibil al lui Isaac a binecuvântat pe Iacov, ci Isaac însuși.„Așa vorbește DOMNUL : Nu vă înșelați [ nefeș ], zicând: Haldeii vor pleca de la noi, căci nu se vor duce” (Ieremia 37: 9 ) . New American Standard Bible traduce corect cuvântul ebraic nephesh ca „voi înșivă”, deoarece are mai mult sens decât să îl traduceți prin „sufletele voastre”.„Căci cel rău se laudă cu dorința inimii lui [ nefeș ], iar omul lacom blestemă și disprețuiește pe Domnul ” (Psalmul 10:3 ) . Aici traducătorii nu au tradus cuvântul nephesh ca suflet.Faptul că sufletul se referă la persoana fizică în carne și oase, nu la un aspect nematerial separat, făcut din spirit, este demonstrat de Scripturi care atașează sufletului caracteristici umane. Aici sunt cateva exemple.„Orice om din casa lui Israel sau dintre străinii care locuiesc printre ei, care mănâncă orice sânge, Îmi voi îndrepta fața împotriva acelui om [ nefeș ] care mănâncă sânge și îl voi nimici din mijlocul poporului său” (Levitic 17). :10, NASV ). Aici un om care mănâncă sânge este un suflet (ebraică: nephesh ), dar dacă un suflet ar fi spirit și nematerial, nu ar putea să mănânce sânge.„Ca ape reci pentru un suflet însetat [ nefeș ], așa sunt veștile bune dintr-o țară îndepărtată” (Proverbe 25:25). Dacă un suflet este spirit, nu ar fi literalmente însetat de ape reci.„În călcâiele tale se găsește sângele sufletelor săracilor nevinovați; nu l-am găsit prin căutarea în taină, ci peste toate acestea” (Ieremia 2:34). Dacă un suflet este spirit, nu poate avea sânge, la fel ca un trup uman. Isus a demonstrat că duhurile nu au trup omenesc când a spus: „Duhul nu are carne și oase” (Luca 24:39).Dacă cititorii Bibliei engleze și-ar da seama că cuvântul grecesc psuche , adesea tradus prin „suflet”, este tradus și prin „viață”, ar vedea că Biblia nu învață că sufletele sunt nemuritoare. Traducerea acestor cuvinte „viață” este uneori potrivită, atunci când se înțelege că înseamnă existența rezultată din combinația dintre corpul fizic și suflarea vieții (Geneza 2:7). Aici sunt cateva exemple:„Nu vă gândiți la viața voastră [ psuche – suflet, ființă], ce veți mânca” (Matei 6:25).„Eu sunt păstorul cel bun; Păstorul cel bun își dă viața [ psuche —suflet, ființă] pentru oi... așa cum Tatăl Mă cunoaște și Eu îl cunosc pe Tatăl; și îmi dau viața [ psuche ] pentru oi” (Ioan 10:11,15, NASV ).„Cei care și-au riscat viața [ psuche – suflet, fiind] pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Faptele Apostolilor 15:26, NASV ).„Și o treime din făpturile care erau în mare și aveau viață [ psuche —suflet, ființă], au murit” (Apocalipsa 8:9, NASV ).Dacă cuvântul grecesc psuche se referă la un suflet nemuritor, aceste versete ar spune că sufletul mănâncă, moare, riscă să moară sau este o creatură marine. Niciunul dintre aceste lucruri nu ar putea fi adevărat pentru un suflet nemuritor.Trup, Suflet și Spirit„Și însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe deplin; și mă rog lui Dumnezeu să fie păstrat fără prihană până la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:23). Mulți spun că asta dovedește nemurirea sufletului. Cu toate acestea, mulți cred, de asemenea, că cuvintele „suflet” și „spirit” sunt folosite în mod interschimbabil în Biblie, referindu-se la sufletul nemuritor. În acest caz, ar fi ilogic și redundant să spunem că atât sufletul, cât și spiritul sunt păstrate, pentru că în mod clar Pavel descrie trei lucruri distincte: trup, suflet și spirit.Deși este adevărat că fiecare creștin are un trup trupesc, viață (suflet) și spirit sfânt, Pavel nu ar fi putut să discute despre indivizi, deoarece trupurile creștinilor din Tesalonic nu au fost păstrate; s-au întors în praf, ca toate trupurile. Cuvintele trup, suflet și spirit sunt singulare, nu plural, pentru că Pavel vorbește bisericii colective din Tesalonic, nu pluralității tuturor indivizilor din acea biserică.Termenii trup, suflet și spirit sunt folosiți în mod figurat pentru biserică în mod colectiv. Spiritul adevărat a fost păstrat în „turma mică”. Corpul ei este deslușit astăzi, iar sufletul său, activitatea și inteligența ei sunt în evidență peste tot ca lumină și martor al lumii.A spune că sufletul este nemuritor îl face pe Dumnezeu un mincinos, deoarece i-a spus lui Adam că dacă va mânca din pom, va muri (Geneza 2:17). Satana i-a spus Evei că nu va muri (Geneza 3:4). Dacă sufletul este nemuritor, Adam nu a murit, deoarece sufletul său trebuie să trăiască pentru totdeauna.Dacă sufletul este nemuritor și conștiința continuă după moarte, de ce a spus Isus: „Lazăr doarme” (Ioan 11:11) ca și cum ar fi fost doar inconștient? El a fost mort patru zile (vs. 39). Cu siguranță, Isus nu l-ar fi scos pe Lazăr din fericirea cerului.Dacă doctrina nemuririi sufletului ar fi adevărată, Biblia s-ar contrazice. Isus a spus că vine ceasul când toți cei aflați în mormintele lor vor apărea (Ioan 5:28,29). De ce să-i scoți din mormânt dacă sufletele lor erau deja în rai? Ar trebui oare trupurile lor fizice să li se alăture în ceruri? Dacă corpurile fizice erau necesare în rai, cum au supraviețuit aceste suflete presupus nemuritoare fără ele?Realizarea faptului că sufletul este muritor explică de ce biserica poate fi descrisă ca fiind în căutarea nemuririi (Romani 2:7). Morții adormiți, inconștienți, vor fi treziți într-o zi din mormintele lor (Ioan 5:28,29; Iov 14:11-15; Psalmul 17:15; Fapte 24:15, 16). În vremea aceea, „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului , precum apele acoperă marea” (Isaia 11:9). „Vor veni multe neamuri și vor zice: Veniți și să ne urcăm la muntele DOMNULUI, și la casa Dumnezeului lui Iacov; El ne va învăța despre căile Lui și vom merge pe cărările Lui” (Mica 4:2). În împărăția lui Dumnezeu pe pământ, omenirea va învia din morți și va avea prima lor oportunitate reală de a învăța căile neprihănirii lui Dumnezeu, deoarece Satana va fi legat și nu va mai putea înșela lumea (Apocalipsa 20:3).

 „O răscumpărare pentru toţi” — Singura bază a ÎmpăcăriiÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XV„O răscumpărare pentru toţi” — Singura bază a ÎmpăcăriiÎmpăcarea este imposibilă fără o răscumpărare — Asigurată, dar nu impusă — A fi răscumpărătorul a fost o favoare — Semnificaţia cuvintelor preţ de răscumpărare şi răscumpărare — Ce preţ de răscumpărare a fost plătit pentru om — Îndreptăţirea prin credinţă asigurată astfel — „Voi aţi fost cumpăraţi cu preţ” — Prin cine? — De la cine? — Cu ce scop? — Cum a cooperat iubirea cu dreptatea? — „Răscumpărarea pentru toţi” nu a fost luată înapoi — Drepturile părInteşti ale primului Adam cumpărate de al doilea Adam — Răscumpărarea nu este iertare — Moartea omului nu este o răscumpărare — Raţionamentul fals al teoriilor universaliste — DrepTatea n-a fost obligată de către răscumpărare — Singurul nume — Metoda mijlocitorului simbolizată prin Moise — Răscumpărare, înlocuire — A fost posibil un alt plan?„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei.” 1 Tim 2:5, 6.ÎMPĂCAREA între Dumnezeu şi om a fost în întregime dependentă de prezentarea unei jertfe acceptabile pentru păcatele omului. Dacă sentinţa divină, sau „blestemul”, nu putea fi ridicată de peste omenire, aceasta rămânea ca un sechestru continuu, care împiedica recuperarea sau restabilirea omului înapoi la favoare divină, la părtăşie şi la viaţă veşnică. Sub legea divină, singurul cuvânt al lui Dumnezeu către om ar fi: Eşti păcătos; prin încălcarea ta voită din Eden ţi-ai adus necazul asupra ta: Eu am pronunţat sentinţa morţii în mod drept împotriva ta şi nu pot înlătura sentinţa fără a-Mi încălca propria dreptate, însăşi temelia tronului Meu, a Împărăţiei Mele (Ps. 89:14). Deci, condamnarea ta trebuie să rămână pentru totdeauna. ((422)) Trebuie să o înduri, dacă un înlocuitor acceptabil nu-ţi va lua locul sub ea.Am văzut în mod clar că pedeapsa sau sentinţa împotriva omenirii n-a fost chinul veşnic, ci, aşa cum Creatorul i-a declarat simplu şi clar lui Adam, a fost moartea. A presupune că a fost orice altă pedeapsă în afară de moarte ar însemna să presupunem că Dumnezeu S-a purtat necinstit cu Adam şi cu Eva în Eden — că El i-a informat greşit şi i-a înşelat. Am văzut că o sentinţă cu moartea este o sentinţă dreaptă împotriva păcatului — că viaţa fiind un dar condiţionat, Creatorul a avut un drept deplin s-o revoce: dar nu se cere o capacitate mintală deosebită pentru a înţelege că o veşnicie de chin n-ar fi fost pentru tatăl Adam o pedeapsă dreaptă din cauză că s-a împărtăşit din fructul oprit — chiar dacă acelui act de neascultare i sar ataşa toată vinovăţia premeditării şi a cunoştinţei care se poate imagina; mai mult, n-ar fi fost drept să se fi permis ca o astfel de sentinţă a chinului veşnic să vină peste nenumăratele milioane de urmaşi ai lui Adam. Dar sentinţa morţii cu toţi însoţitorii ei groaznici: boala, durerea şi necazul, care au venit peste tatăl Adam şi care au coborât în mod natural prin el la urmaşii săi (deoarece un izvor necurat nu poate da un curent de apă curată), toţi pot vedea că este atât rezonabilă cât şi dreaptă — o sentinţă în faţa căreia orice gură trebuie să tacă; toţi trebuie să admită justeţea ei — bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu.Cunoscând clar pedeapsa pronunţată împotriva păcatului, putem uşor înţelege ce trebuie să ceară Dreptatea ca plată a acelei pedepse, înainte ca „blestemul” să poată fi ridicat şi acuzatul să fie eliberat din marea închisoare a morţii (Isa. 61:1). Deoarece sentinţa n-a venit pentru că întregul neam omenesc a păcătuit, ci pentru că un om a păcătuit, aşa încât, acea sentinţă a morţii a căzut direct numai asupra lui Adam şi doar indirect prin el asupra rasei sale, prin ereditate — şi în deplin acord cu aceste fapte Dreptatea poate cere numai un preţ corespunzător — Dreptatea trebuie să ceară, prin urmare, viaţa altuia în locul vieţii lui Adam, înainte de ((423)) eliberarea lui Adam şi a rasei sale. Şi dacă această pedeapsă ar fi plătită, întreaga pedeapsă ar fi plătită — o singură jertfă pentru toţi, întocmai cum un singur păcat i-a implicat pe toţi. Am văzut deja că Adam cel perfect, încălcătorul, cel care a fost condamnat, n-a fost un înger, nici un arhanghel, nici un dumnezeu, ci un om — de o natură cu puţin mai prejos decât a îngerilor. Prin urmare, cea mai strictă Dreptate putea cere ca înlocuitor al lui nici mai mult nici mai puţin decât unul asemenea lui Adam, sub condiţii asemănătoare cu ale lui, adică perfect şi fără condamnarea divină. Am văzut că nu s-a putut găsi nici unul ca acesta printre oameni, toţi aceştia fiind din rasa lui Adam şi prin urmare părtaşi prin ereditate la pedeapsa şi degradarea lui. Prin urmare s-a ivit necesitatea ca unul din curţile cereşti şi de o natură spirituală să ia asupra Sa natura umană şi apoi să Se dea ca înlocuitor, o răscumpărare pentru Adam şi pentru toţi care au pierdut viaţa prin el.Printre îngerii care-şi păstraseră starea de la început şi loialitatea faţă de Dumnezeu, fără îndoială s-ar fi putut găsi mulţi care şi-ar fi luat bucuroşi sarcina să îndeplinească voinţa Tatălui şi să devină preţul de răscumpărare al omului; dar a face astfel însemna cea mai mare încercare, cea mai aspră probă la care putea fi expusă loialitatea faţă de Dumnezeu, şi prin urmare, cel care-şi manifesta astfel devotamentul, loialitatea şi credinţa era vrednic să aibă cea mai înaltă poziţie printre toţi fiii îngereşti ai lui Dumnezeu, cu mult deasupra îngerilor, a domniilor şi a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi. Mai mult, parte din scopul divin era ca această ocazie să fie folosită pentru a ilustra faptul că oricine caută săşi exercite propriile sale ambiţii egoiste (cum a făcut Satan) va fi degradat, înjosit, în timp ce, dimpotrivă, oricine se va smeri cu totul, în ascultare de voinţa şi de planul Tatălui ceresc, va fi înălţat corespunzător. Dumnezeu a aranjat planul Său astfel încât să facă această trăsătură o necesitate; cu scopul ca în această manifestare a simpatiei divine şi a dragostei faţă de lume să se poată acorda şi o ocazie pentru manifestarea ((424)) iubirii, umilinţei şi ascultării Singurului Conceput al Tatălui — Fiul Său preaiubit, pe care Lui I-a plăcut să-L onoreze.Aşa cum am văzut, Domnul nostru Isus (pe care în condiţia Sa preumană noi Îl recunoaştem ca arhanghelul, mesagerul cel mai înalt sau principal, Logosul, Singurul Conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr) fusese până la timpul acela agentul lui Iehova în toată lucrarea creaţiei, şi, ca întâiul-conceput, fusese cu Tatăl înaintea creării tuturor celorlalţi şi-L cunoscuse intim, Îi privise slava şi fusese canalul puterii Sale. Şi deoarece El era deja primul, principalul în Împărăţia cerească, după Tatăl, apostolul ne informează că această lucrare de răscumpărare, acest privilegiu de a executa voinţa divină în privinţa omului I-a fost dat Lui ca un semn al încrederii speciale şi ca o favoare datorită onorurilor care, potrivit legii divine, trebuie să fie legate de o ascultare, umilinţă şi sacrificiu de sine atât de mari (Mat. 23:12; Iac. 4:10; 1 Pet. 5:6). Cu încredere în Fiul şi dorind ca El să obţină marea înălţare care venea ca rezultat al acelei credincioşii, Tatăl I-a dat Lui prima dată ocazia, Lui care în trecut Se bucurase de întâietate în planul divin, pentru ca astfel El să poată continua să fie Cel mai important — „ca în toate să aibă cel dintâi loc. Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri[oamenii şi îngerii decăzuţi, recâştigând şi împăcând pe atâţia dintre ei câţi se vor întoarce la favoarea divină, sub cea mai deplină ocazie], făcând pace prin sângele crucii Lui”. Col. 1:18-20.Alegerea unei fiinţe spirituale ca să devină Răscumpărătorul omului nu implică necesitatea sacrificiului existenţei unei fiinţe spirituale ca preţ de răscumpărare a existenţei unei fiinţe pământeşti; chiar dimpotrivă. Dreptatea divină nu putea accepta sacrificiul unei fiinţe spirituale pentru om după cum nu putea accepta nici sacrificiul viţeilor şi ţapilor ca preţ de răscumpărare. După cum sângele viţeilor şi ţapilor nu putea ridica niciodată păcatul, pentru că ei erau de o natură inferioară, tot aşa moartea îngerilor sau a ((425)) arhanghelilor nu putea ridica niciodată păcatul lui Adam, nici nu putea deveni o jertfă de ispăşire potrivită pentru el, deoarece aceştia nu erau de natura lui. Viaţa omului a fost cea care s-a pierdut prin păcat şi numai viaţa unui om putea fi acceptată ca preţ de răscumpărare. De aceea a fost necesar ca Domnul nostru să părăsească gloria condiţiei Sale preumane şi să Se umilească şi să devină om, pentru că numai devenind om putea să dea preţul răscumpărării.În timp ce Scripturile arată că Domnul nostru S-a umilit prin lăsarea naturii spirituale mai înalte şi luarea naturii umane mai joase, ele nu arată nicăieri că aceasta este jertfa pentru păcatul nostru. Dimpotrivă, El S-a umilit astfel pentru a putea deveni jertfa pentru păcat şi a plăti preţul nostru de răscumpărare. Apostolul arată aceasta în mod clar spunând: „Negreşit, nu în ajutorul îngerilor [ca şi cum s-ar referi la îngerii care au păcătuit] vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam”. Deoarece copiii pe care Dumnezeu a prevăzut şi a intenţionat să-i răscumpere şi să-i elibereze din robia păcatului şi a stricăciunii au fost părtaşi sângelui şi cărnii, „tot aşa şi El a luat parte la ele [la carne şi sânge, natură umană], pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul” şi să-i elibereze (Evr. 2:14, 16). El declară problema cât se poate de explicit spunând: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15:21). Apostolul Ioan dă aceeaşi mărturie spunând: „Şi Cuvântul a devenit trup” (Ioan 1:14). Cu aceasta sunt în acord şi cuvintele Domnului nostru Isus, după ce a venit în lume şi după ce a ajuns la starea bărbăţiei El a spus: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). El nu dă de înţeles că lumea fusese deja mântuită sau că deja fusese făcut ceva pentru mântuirea lumii, în afară de trimiterea Celui care avea să răscumpere lumea prin sacrificiu de Sine. Primul pas în îndeplinirea misiunii Sale a fost, după cum a spus Domnul nostru — „Fiul Omului n-a venit să I Se slujească, ci El să slujească [să-i servească pe alţii] şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” ((426)) (Marcu 10:45). Aici avem dovada sigură că prin lăsarea gloriei pe care o avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea şi prin schimbarea naturii mai înalte cu natura umană, Domnul nostru nu-Şi dăduse viaţa ca răscumpărare, ci numai făcuse pregătirea pentru lucrarea care era chiar înaintea Sa. Acest lucru este mai departe confirmat prin faptul că de îndată ce a ajuns la starea bărbăţiei sub lege, de îndată ce a avut treizeci de ani, Sa prezentat ca sacrificiu viu, consacrându-Şi viaţa, depunândo, aşa cum a fost reprezentat în botezul Său simbolic de către Ioan la Iordan.Acolo s-a împlinit profeţia din vechime, aşa cum arată apostolul: „Iată-mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” El venise să facă voia lui Dumnezeu, să ofere jertfa pentru păcate, şi prin urmare El n-o oferise înainte. În acel act al consacrării Sale, El S-a prezentat pe Sine ca jertfă vie în serviciul lui Dumnezeu, chiar până la moarte. Observaţi că la acest anumit punct apostolul spune că El a pus deoparte sacrificiile tipice ale Legământului Legii ca să-l poată institui pe al doilea, sacrificiul pentru păcate antitipic, real, propria Sa moarte (şi a membrilor Săi) pentru pecetluirea Noului Legământ între Dumnezeu şi oameni, prin El Însuşi, Mijlocitorul Noului Legământ. Şi textul nostru ne spune acelaşi lucru, că „Omul Hristos Isus” a fost cel „care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” — nu Logosul preuman.Primul pas din programApostolul (Evr. 2:5-9) examinează întregul plan al lui Dumnezeu, şi observând promisiunile divine ale restabilirii umane citează din profetul David (Ps. 8:4-8), că planul divin este ca în cele din urmă neamul omenesc să fie perfect, ca domn al pământului, stăpânind pământul şi creaturile sale în armonie cu legile Creatorului divin, spunând: „Încă nu vedem că toate îi sunt supuse [omului — cum este indicat în profeţie]”. Nu-l vedem încă pe om în chipul lui Dumnezeu şi domn al ((427)) pământului; dar vedem intenţiile divine spre acest scop deja începute. Vedem primul pas în acest program, adică „Îl vedem pe Isus, care a fost făcut «pentru puţin timp mai prejos decât îngerii» încununat cu slavă şi cu cinste [perfecţiunea naturii umane] din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi [şi astfel să facă posibilă restabilirea umană]”. Vedem lucrarea mântuirii omului astfel începută de către Iehova prin aceea că a dat un preţ de răscumpărare potrivit pentru răscumpărarea noastră, unul egal în glorie şi în onoare şi în perfecţiune umană absolută cu primul om, Adam; unul care în acest scop a părăsit gloriile unei naturi mai înalte şi a fost făcut mai prejos decât îngerii, deşi înainte a posedat o natură mai înaltă decât ei. Îl vedem pe acesta dat chiar cu scopul ca „să guste moartea pentru toţi”. Vedem că El a luat natura umană „din pricina morţii pe care a suferit-o” — chiar pedeapsa care era împotriva neamului nostru omenesc. Văzând aceasta, ne putem bucura că scopurile bune ale Tatălui nostru ceresc pentru răscumpărarea şi restabilirea noastră şi pentru deplina reconciliere cu El au fost cu bogăţie pregătite, şi pe un plan al dreptăţii absolute, prin care Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celor ce cred în Isus. Astfel sacrificiul pe care l-a dat Domnul nostru Isus pentru păcatul omului n-a fost unul spiritual, care n-ar fi fost un sacrificiu potrivit, acceptabil, pentru că n-ar fi fost „un preţ corespunzător” — în fiecare amănunt preţul exact de răscumpărare pentru Adam.Semnificaţia cuvintelor „preţ de răscumpărare” şi „răscumpărare”Aceasta ne aduce la analizarea cuvântului preţ de răscumpărare, care în Noul Testament are o semnificaţie foarte limitată şi foarte precisă. El apare numai de două ori. O dată când Însuşi Domnul nostru descrie lucrarea pe care o făcea El, şi o dată în descrierea apostolului a acelei lucrări completate — în textul nostru. Cuvântul grecesc folosit de către Domnul ((428)) nostru este lutron-anti care înseamnă „un preţ de compensare sau un preţ care să corespundă”. Astfel Domnul nostru a spus: „Fiul Omului … a venit … să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare [lutron-anti — un preţ care să corespundă] pentru mulţi” (Marcu 10:45). Apostolul Pavel foloseşte aceleaşi cuvinte, dar le combină diferit, anti-lutron, ceea ce înseamnă „un preţ corespunzător”, spunând: „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare [anti-lutron — preţ corespunzător] pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”. 1 Tim. 2:6.Nu este loc pentru a se recurge la subterfugii sau a se contesta sensul acestor texte. Numai falsificând Cuvântul lui Dumnezeu poate fi cineva orbit în privinţa forţei şi a sensului real al acestuia, a mărturiei Domnului pentru lucrarea care a fost îndeplinită prin marele nostru Mijlocitor. Şi cu cât este analizat mai mult acest gând al unui preţ de răscumpărare — al unui „preţ corespunzător” — cu atât pare să conţină mai multă forţă şi cu atât aruncă mai multă lumină asupra întregii lucrări a Împăcării. Ideea, şi singura idee, conţinută în el este că după cum Adam prin neascultare a pierdut fiinţa sa, sufletul său, toate drepturile sale la viaţă şi la pământ, tot aşa Isus Cristos Domnul nostru prin moartea Sa, ca preţ corespunzător, a plătit o compensare deplină şi exactă pentru sufletul sau fiinţa tatălui Adam şi în consecinţă pentru toţi urmaşii lui — fiecare suflet omenesc — părtaşi la căderea şi la pierderea sa. Rom. 5:12.Acelaşi gând este cu prisosinţă exprimat în multe alte scripturi, care vorbesc despre lucrarea Domnului nostru ca o lucrare de răscumpărare, cumpărare etc. Noi am dat atenţie deosebită cuvântului „preţ de răscumpărare”, anti-lutron, pentru că acesta prezintă ideea în forma cea mai pură şi cea mai corectă. Cuvintele „a răscumpăra”, „răscumpărat”, „răscumpărător” şi „răscumpărare”, în timp ce conţin ideea unui preţ plătit, conţin şi ideea de punere în libertate sau de eliberare a celor pentru care a fost plătit preţul. Deci, aceste două cuvinte în limba engleză şi în original sunt uneori folosite în legătură cu sacrificiul sau cu darea unui preţ de ((429)) răscumpărare, iar alteori sunt folosite cu referire la punerea în libertate a celor răscumpăraţi, la eliberarea lor. Şi duşmanii cei mulţi ai doctrinei răscumpărării, dintre care Satan este principalul, uneori cu mare viclenie încearcă să abată atenţia de la preţul dat pentru eliberarea omului din blestemul morţii, arătând acele texte din Scripturi în care cuvintele „a răscumpăra” şi „răscumpărare” sunt aplicate numai în legătură cu deplina eliberare a omenirii din moarte. Atrăgând atenţia la eliberare şi „stricând Cuvântul lui Dumnezeu”, ei încearcă să ascundă faptul că eliberarea viitoare şi toate binecuvântările care vin acum sau vor veni în viitor pentru omenire prin harul divin, sunt de la Fiul şi prin sau prin intermediul jertfei Sale de răscumpărare, pe care El a dat-o pentru noi, şi care a fost „sfârşită” la Calvar. Ioan 19:30.Traducătorii Versiunii Comune a Bibliei englezeşti au ajutat în mod inconştient pe aceşti adversari ai răscumpărării, folosind cuvântul „a răscumpăra” ca să traducă cuvinte greceşti care au sensuri considerabil diferite. Pentru ca cititorul să poată avea acest lucru clar în mintea sa, vom cita aici toate cuvintele greceşti traduse prin „a răscumpăra”, „răscumpărat” şi „răscumpărare”, şi după fiecare vom da definiţia dată de către învăţatul lexicograf prof. Young în Concordanţa Analitică a sa, după cum urmează:Cuvântul „a răscumpăra” este uneori folosit ca traducere a cuvântului grecesc agorazo. Acest cuvânt este definit de către profesorul Young cu sensul de „a procura din piaţă”. Încă mai literal, acesta ar însemna a cumpăra în piaţă deschisă; pentru că rădăcina cuvântului, agora, înseamnă piaţă, şi aşa este folosit în mod repetat în Scripturi: Mat. 20:3; Marcu 12:38; Luca 7:32; Fapt. 16:19. Toate locurile în care cuvântul agorazo este tradus „răscumpărat” în Noul Testament sunt următoarele:„Ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău oameni.” Apoc. 5:9.„Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.” Apoc. 14:3.((430))„Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.” Apoc. 14:4.În fiecare din aceste cazuri ideea este aceea de cumpărare publică; şi toate celelalte utilizări ale acestui cuvânt agorazo, peste tot în Noul Testament, sprijină în mod clar o semnificaţie comercială. Cuvântul apare în Noul Testament în total de treizeci şi una de ori. În cele trei exemple de mai sus este redat prin răscumpărat, în treisprezece cazuri prin cumpărat, în cincisprezece cazuri prin a cumpăra. Atragem în mod special atenţia asupra semnificaţiei acestui cuvânt, pentru că tendinţa de a nega că a fost o cumpărare a rasei noastre, efectuată printrun preţ dat pentru eliberarea omului din „blestem”, este predominantă şi în creştere — foarte subversivă pentru „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”.Un alt cuvânt, exagorazo, tradus „a răscumpăra”, „răscumpărat” şi „răscumpărare”, este înrudit cu cel de mai sus şi este format din acesta prin adăugarea unui prefix, ex — care înseamnă din. Profesorul Young dă acestui cuvânt definiţia „a procura din piaţă”. Încă mai literal, a cumpăra public şi a lua în stăpânire. Singurele utilizări ale acestui cuvânt în Noul Testament sunt după cum urmează:„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcânduSe blestem pentru noi” (Gal. 3:13). Apostolul arată aici că creştinii care fuseseră evrei şi deci fuseseră sub Legământul evreiesc sau al Legii au fost nu numai cumpăraţi de sub sentinţa lui, dar au fost şi eliberaţi de sub stăpânirea lui. Cuvântul agorazo înseamnă cumpărare, iar prefixul ex înseamnă eliberarea prin acea cumpărare, aşa că ei nu mai erau sub stăpânirea Legii.„Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca să răscumpere pe cei de sub lege [legământ] ca să căpătăm înfierea” (Gal. 4:4, 5). Aceasta este o declaraţie similară cu cea anterioară şi înseamnă cumpărarea poporului evreu de sub stăpânirea Legii şi eliberarea credincioşilor de ea, ca să poată deveni fii al lui Dumnezeu. Compară cu Ioan 1:12.((431))„Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul căci zilele sunt rele” (Efes. 5:15, 16; Colos. 4:5). Aceasta este o întrebuinţare asemănătoare a cuvântului exagorazo: cei din poporul Domnului îşi dau seama că ei sunt în mijlocul răului, a cărui tendinţă este să le absoarbă energia, influenţa şi timpul în lucruri păcătoase sau nechibzuite, sau cel puţin nefolositoare în comparaţie cu interesele mai importante care sunt mai aproape de inima lor, în calitate de copii ai lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să cumpărăm şi să asigurăm din timpul rău, şi aparte de aceste influenţe nefavorabile, o măsură cât se poate de mare pentru a-l devota intereselor mai înalte — pentru susţinerea şi întărirea noastră spirituală şi pentru ajutorarea altora în lucrurile spirituale. Astfel de cumpărare ne va costa ceva din negarea de sine, din mulţumirea poftelor şi a tendinţelor noastre naturale şi de asemenea ceva din părerea bună şi părtăşia altora, care se vor „mira” că noi nu alergăm cu ei la aceleaşi excese ca mai înainte. 1 Pet. 4:4.Un alt cuvânt grecesc este de asemenea tradus „răscumpărat” — şi anume lutroo. Profesorul Young defineşte lutroo „a dezlega printr-un preţ” — adică a elibera prin plătirea unui preţ. Baza sau rădăcina acestui cuvânt este lutron, care, aşa cum am observat mai sus în legătură cu anti, folosit ca prefix sau ca sufix, înseamnă un preţ corespunzător.Acest cuvânt, lutroo, apare de trei ori în Noul Testament, după cum urmează:„Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21). Apostolii au fost dezamăgiţi la moartea Domnului nostru şi au declarat această dezamăgire spunând că ei aşteptaseră ca Domnul să elibereze pe Israel de jugul roman prin plătirea unui preţ. Ei nu fuseseră încă înzestraţi cu Spiritul sfânt şi nu înţelegeau lungimea şi lărgimea, înălţimea şi adâncimea planului divin, prin care nu numai Israel, ci şi întreaga lume a fost răscumpărată nu numai de sub jugul roman, ci şi de sub jugul lui Satan şi din marea închisoare a morţii, prin preţul de răscumpărare pe care l-a dat Domnul nostru şi care a fost terminat în moarte.((432))„Mântuitorul nostru Isus Hristos … S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege” (Tit 2:13, 14). Preţul pe care L-a dat Domnul nostru pentru omenire este intenţionat nu numai ca să-i asigure o trezire din mormânt, la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, în timpul Mileniului, şi o ocazie să vină atunci în armonie cu Dumnezeu în condiţiile Noului Legământ, ci mai mult de atât, înseamnă, pentru cei care aud veştile bune acum, un mesaj al unei eliberări actuale din robia nelegiuirii — ca să nu mai fim robi ai păcatului, ci să devenim robi ai Celui care a murit pentru noi, care ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.„Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care l-aţi moştenit de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată” (1 Pet. 1:18, 19). Ideea din acest text este la fel cu cea din cel precedent. Nu este atât de mult în legătură cu eliberarea noastră finală din moarte, la înviere, cât în legătură cu desprinderea noastră prezentă dintr-o cale rea, din felul deşert de vieţuire, vorbărie nechibzuită şi nelegiuire în general. Această libertate a fost cumpărată pentru noi prin sângele lui Cristos, precum şi libertatea mai mare a învierii, care este încă viitoare. Fără plătirea preţului de răscumpărare, fără mulţumirea Dreptăţii, Dumnezeu nu ne-ar putea accepta ca fii, şi prin urmare n-ar putea lucra cu noi cum lucrează cu fiii, nu ne-ar putea pecetlui ca fii ai Săi cu spiritul înfierii în familia Sa, şi de aceea n-ar putea ajunge la noi aceste diferite mijloace ale harului Său, care sunt acum accesibile credincioşilor şi care sunt pentru noi puterea lui Dumnezeu spre mântuire, frângând în inimile noastre puterea păcatului şi stabilind în locul ei mintea sau spiritul Domnului ca putere conducătoare.Un alt cuvânt grecesc tradus „răscumpărare” este lutrosis. Profesorul Young îl defineşte „dezlegare” — literal, punere în libertate, eliberare. Acest cuvânt nu conţine ideea plătirii unui preţ, şi deci n-ar fi trebuit tradus prin cuvântul nostru ((433)) răscumpărare, ci mai degrabă prin cuvântul „eliberare”. Acesta apare de două ori:„A venit şi ea în acelaşi ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Isus [pruncul] tuturor celor ce aşteptau răscumpărarea [eliberarea] în Ierusalim” (Luca 2:38). Ana le-a vorbit celor care aşteptau eliberarea în Ierusalim — aşteptând libertate de sub jugul roman, dar nu neapărat înţelegând că eliberarea mai mare venea prin plătirea unui preţ de răscumpărare.„Dar Hristos a venit ca Mare Preot … şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său după ce a dobândit o răscumpărare [eliberare] veşnică” (Evr. 9:11, 12). Apostolul nu se referă la felul cum a dobândit Domnul nostru răscumpărarea veşnică a eliberării, şi prin urmare aici nu face nici o referire la preţul plătit: el se referă numai la eliberarea actuală şi viitoare a poporului lui Dumnezeu, şi nu la metoda prin care a fost obţinută acea eliberare, înainte de intrarea Domnului nostru în locul sfânt — sacrificiul Său ca preţ de răscumpărare al omului.Un alt cuvânt grecesc tradus „răscumpărat” în Noul Testament este poieolutrosin. Profesorul Young îl defineşte „a face dezlegare”, adică a pune în libertate, a elibera. Acesta apare numai o dată.„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său [literal, a înfăptuit răscumpărarea pentru poporul Său]” (Luca 1:68). Versetul precedent arată că această expresie a fost o profeţie: aici sunt menţionate lucruri neîmplinite ca şi cum au fost împlinite: primul pas spre eliberarea lui Israel fusese făcut, şi se vorbea despre ea cu bucurie ca şi cum totul a fost deja îndeplinit. Acest cuvânt nu conţine ideea despre felul cum va fi asigurată eliberarea: alte scripturi ne arată că este asigurată prin plătirea unui preţ corespunzător, o răscumpărare, şi urmează să vină prin stabilirea Împărăţiei ((434)) lui Dumnezeu. Acest cuvânt n-ar fi trebuit tradus „răscumpărat”, ci mai degrabă eliberat, ca o pază pentru cititor împotriva confuziei de gândire.Un alt cuvânt grecesc impropriu tradus „răscumpărare” este apolutrosis. Acesta nu conţine nici o idee referitoare la un preţ de cumpărare, ci înseamnă pur şi simplu eliberare, punere în libertate. Profesorul Young îl defineşte „dezlegare”. Cuvântul apare de zece ori şi numai o dată este tradus cum se cuvine, „eliberare”. Să observăm următoarele:(1) „Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea [eliberarea] voastră se apropie” (Luca 21:28). Aici nu se face referire la răscumpărare sau la starea de dinaintea eliberării Bisericii, ci numai la eliberarea însăşi.(2) „Fiind îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea (eliberarea) care este în Hristos Isus” (Rom. 3:24). Apostolul nu se referă în aceste cuvinte la răscumpărare, ci numai la eliberarea pe care poporul Domnului o are acum prin credinţă, iar în curând în realitate prin Întâia Înviere. El tratează problema din punctul de vedere al lui Dumnezeu: consacraţii sunt îndreptăţiţi necondiţionat, aparte de orice fapte de merit din partea lor. Acest lucru este îndeplinit prin eliberarea pe care Dumnezeu a dat-o în Cristos Isus Domnul nostru. În versetul următor apostolul continuă şi arată cum a fost efectuată această eliberare, spunând: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit să fie ispăşire [literal, un scaun al îndurării sau un canal al milei], prin credinţa în sângele Lui [sacrificiul, preţul de răscumpărare dat pentru păcatele întregii lumi]”.(3) „Dar şi noi [Biserica credincioasă] … suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea [eliberarea] trupului nostru [Biserica, trupul lui Cristos, care va fi glorificată cu Capul la timpul cuvenit]” (Rom. 8:23). Nimic din această declaraţie nu face nici cea mai vagă referire la răscumpărarea îndeplinită la Calvar, la preţul de cumpărare: ea se referă numai la eliberarea Bisericii, care va fi o parte din rezultatul răscumpărării sfârşite la Calvar — al preţului de răscumpărare.((435))(4) „Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare [eliberare]” (1 Cor. 1:30). Nimic de aici nu face nici o referire la preţul de răscumpărare plătit la Calvar. Apostolul vorbeşte, nu despre ce a făcut Domnul nostru pentru noi, ci despre ce va mai face încă pentru noi. El este înţelepciunea noastră, prin aceea că noi trebuie să punem deoparte voinţa noastră şi să acceptăm voinţa Sa, şi astfel avem spiritul unei minţii sănătoase şi „ne purtăm cu înţelepciune”. El este dreptatea noastră, prin aceea că El, ca reprezentantul nostru, S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi, şi acum în dreptatea Lui îi reprezintă pe toţi aceia care vin la Tatăl prin El. El este sfinţirea noastră, prin aceea că, prin meritul Său, noi suntem acceptaţi de Tatăl ca sacrificii vii (socotite perfecte), în timp ce în realitate puterea lui Cristos în noi este cea care ne face în stare să ne prezentăm ca sacrificii vii şi să umblăm în urmele Sale şi să ne îndeplinim legământul. El este eliberarea noastră (tradus greşit „răscumpărare”), prin aceea că, prin faptul că El trăieşte, El, care prin îndurarea lui Dumnezeu ne-a cumpărat cu sângele Său preţios, avem garanţia că şi noi vom trăi; că El, la timpul cuvenit, va elibera din robia stricăciunii, din moarte, Biserica Sa pe care a cumpărat-o cu sângele Său. La eliberare, şi nu la cumpărare, se face referire aici. Dar pentru că El i-a cumpărat, are dreptul să fie pentru ei înţelepciune, îndreptăţire, sfinţire, eliberare.(5) „Pe care ni L-a dat în Cel Preaiubit. În El avem răscumpărarea [eliberarea] prin sângele Lui, iertarea păcatelor după bogăţiile harului Său” (Efes. 1:6, 7). Apostolul nu se referă aici la răscumpărarea plătită la Calvar. Din contră, el vorbeşte despre acceptarea noastră la Tatăl, şi declară că această acceptare de către Iehova se bazează pe ceva ce El a făcut pentru noi în Cel Preaiubit, Domnul nostru Isus, şi prin al cărui sânge (sacrificiu, răscumpărare) avem eliberarea. Construcţia frazei arată că apostolul vrea să spună că eliberarea noastră este din sentinţa păcatului, din moarte, pentru că el arată că această eliberare este „iertarea păcatelor”. Sensul ((436)) acestui fragment este deci acesta: Tatăl ceresc care predestinase în mintea Sa înfierea unei „turme mici” ca să fie fii pe planul naturii divine şi împreună moştenitori cu Întâiul Său Fiu conceput şi preaiubit, Domnul nostru, a făcut paşii de har necesari pentru îndeplinirea acestui scop cu privire la noi. El ne-a făcut acceptaţi în Cel Preaiubit; pentru că în Cel Preaiubit, prin sângele Său, prin sacrificiul Său, noi avem eliberarea de blestemul şi mânia divină — iertarea păcatelor noastre, din care suntem eliberaţi sau îndreptăţiţi.(6) „Care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea [eliberarea] stăpânirii dobândite” îcumpărate — K. J., n. e.ş (Efes. 1:14). Stăpânirea pe care Cristos a cumpărat-o prin sacrificiul pentru păcate ca înlocuitorul omului include omenirea în general sau pe toţi câţi vor accepta favoarea în baza condiţiilor evangheliei, precum şi Biserica, Mireasa. Timpul eliberării este în Împărăţia Milenară şi Biserica este eliberată prima — „dimineaţa devreme”. Dar pământul a fost parte din proprietatea originară a omului şi a fost cumpărat prin acelaşi sacrificiu o dată pentru totdeauna: deci, şi acesta va fi eliberat de partea sa în blestem şi va deveni ca grădina Domnului — Raiul. Cumpărarea este îndeplinită, dar eliberarea aşteaptă „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu.(7) „În care avem răscumpărarea [eliberarea], iertarea păcatelor” (Colos. 1:14). Această declaraţie este asemănătoare cu cea anterioară. Noi, Biserica, avem deja eliberarea, adică iertarea păcatelor noastre, şi prin urmare armonie cu Tatăl. Cuvântul „răscumpărare” de aici nu face referire la jertfa pentru păcate, ci numai la efectul ei asupra noastră, eliberândune de păcatele noastre. Apostolul însă nu ignoră jertfa, ci spune că eliberarea noastră din robia şi stăpânirea păcatului este prin eficacitatea sângelui Domnului nostru — prin moartea Sa, prin jertfa Sa pentru păcate, prin răscumpărarea plătită.(8) „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării [eliberării]” (Efes. 4:30). Aici nu se face nici o referire la jertfa de ((437)) răscumpărare terminată la Calvar. Dar numai când sacrificiul a fost terminat şi meritele Sale au fost prezentate în sfânta sfintelor şi au fost acceptate de Tatăl, numai atunci a venit Spiritul sfânt peste ei ca să-i pecetluiască în calitate de fii ai lui Dumnezeu. Dar acum, aceştia care au fost pecetluiţi trebuie să-şi păstreze acea pecete a stării de fii, această concepere a naturii divine, să n-o piardă. Pecetea Spiritului este primul rod al Spiritului şi este tot ceea ce se dă în timpul acestei vieţi de acum: pentru măsura deplină a binecuvântării naturii divine trebuie să aşteptăm până la timpul stabilit al Tatălui, „ziua eliberării”, Ziua Milenară, ziua în care Scripturile declară despre Biserică, Mireasa lui Cristos: „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor” (Ps. 46:5). Oricine pierde Spiritul sfânt şi pecetea acestuia nu va avea nici parte nici soartă în întâia înviere, în dimineaţa „zilei eliberării” (depline) din puterea păcatului şi a morţii.(9) „Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca prin moartea Lui pentru răscumpărarea [eliberarea] din abaterile făptuite sub legământul dintâi [anterior], cei care sunt chemaţi să capete făgăduinţa moştenirii veşnice” (Evr. 9:15). Încă o dată o traducere greşită ascunde parţial semnificaţia, dar când se vede că ideea este aceea de eliberare, totul este clar. Pentru Israel moartea Domnului nostru a însemnat mai mult decât pentru neamuri. A însemnat nu numai răscumpărarea din încălcarea adamică şi din pedeapsa ei, moartea, ci în plus pentru evreu a însemnat eliberarea din „blestemul” sau pedeapsa Legământului Legii, care zăcea peste acea naţiune din cauza neconformării la condiţiile lui. Israeliţii au fost sub „blestemul” care a venit asupra lui Adam, la fel ca şi restul omenirii; dar în plus ei au fost şi sub „blestemul” Legământului Legii lor, instituit prin Moise, mijlocitorul lui, la Sinai. La acest dublu „blestem” asupra acelui popor se face referire în cântarea care spune:„Blestemaţi de Lege şi zdrobiţi prin cădere,Prin Cristos avem pentru totdeauna răscumpărare.”((438))(10) „Unii … n-au vrut să primească eliberarea şi au fost torturaţi” (Evr. 11:35). Acesta este unul din cazurile în care traducătorii au tradus corect acest cuvânt: probabil că ei au încercat să-l traducă „răscumpărare” şi au constatat că ar fi ciudat să spună „n-au vrut să primească răscumpărarea”, şi atunci l-au tradus corect — „eliberare”.În Vechiul Testament cuvintele, „a răscumpăra”, „răscumpărat”, „răscumpărător” şi „răscumpărare” sunt în general traduceri bune ale cuvintelor originale ebraice, de exemplu: Gaal înseamnă a elibera — prin răzbunare sau restituire. Young.„Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.” Iov 19:25.„Ei … îşi aduceau aminte că … Dumnezeul Cel-Prea-Înalt era Răscumpărătorul lor.” Ps. 78:35.„El îţi răscumpără viaţa din groapă.” Ps. 103:4.„Unul din fraţii lui să-l poată răscumpăra. Unchiul lui sau fiul unchiului lui poate să-l răscumpere … sau, dacă are mijloace, să se răscumpere singur.” Lev. 25:48, 49.„Fără plată aţi fost vânduţi şi fără preţ de argint veţi fi răscumpăraţi.” Isa. 52:3. Compară cu 1 Pet. 1:18.„Un Răscumpărător va veni pentru Sion.” Isa. 59:20.Scopul nostru în faptul că cităm exemplele în care apare răscumpărare în Noul Testament englez, fără ca originalul grecesc să conţină ideea de preţ de răscumpărare, este să punem în gardă pe cititor împotriva metodelor înşelătoare ale unor scriitori şi învăţători sofisticaţi. Negând răscumpărarea, negând că lumea a fost cumpărată prin moartea Domnului nostru, aceştia sunt înclinaţi să citeze pasaje unde cuvântul a răscumpăra este folosit nepotrivit în locul cuvântului a elibera, şi apoi dau de înţeles că a elibera este singurul înţeles al cuvântului a răscumpăra, în fiecare caz. Având în vedere neglijenţa traducătorilor noştri, singura metodă sigură şi potrivit a fi urmată întrun caz ca acesta unde mult depinde de semnificaţia exactă a unui cuvânt, este să mergem la cuvântul original şi la semnificaţia lui.((439))Am demonstrat că în multe cazuri Spiritul sfânt a exprimat prin scriitorii Noului Testament ideea de cumpărare a neamului nostru omenesc şi de preţ corespunzător plătit, în termenii cei mai tari interpretabili numai în privinţa tranzacţiei comerciale sau înlocuirii cu preţul de cumpărare a lucrului cumpărat. Am arătat de asemenea că în alte cazuri unde cuvântul folosit înseamnă numai eliberare, nimic nu vine în conflict cu ideea că o astfel de eliberare va fi obţinută ca rezultat al unei răscumpărări [anti-lutron, preţ corespunzător], dar că în general contextul se referă în mod explicit la eliberarea care este astfel asigurată.Dar în timp ce Scripturile sunt astfel explicite în asigurarea lor că Răscumpărătorul nostru a cumpărat lumea cu viaţa Sa proprie, „sângele Său scump”, aceasta este numai pentru a da poporului lui Dumnezeu „deplină siguranţă a credinţei”, înştiinţându-i că iertarea pedepsei morţii nu este o încălcare a dreptăţii lui Dumnezeu, ci satisfacerea ei prin iubirea Lui. Ea ne asigură şi de caracterul neschimbător al legii divine care na putut fi călcată, ci în loc de aceasta a dat o răscumpărare cu un preţ aşa de mare. Această asigurare că iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu acţionează în cea mai deplină armonie ne dă încrederea că aceleaşi principii vor continua să conducă Universul pentru totdeauna — ne dă satisfacţia că „mânia”, „blestemul”, vor fi ridicate de peste toţi care vin în armonie cu Dumnezeu prin Isus Mijlocitorul, şi că toţi care nu se vor folosi de acest har vor fi înghiţiţi de Moartea a Doua — pentru că „mânia lui Dumnezeu rămâne peste ei”. Fapt. 3:23; Ioan 3:36; Apoc. 22:3.Dar în privinţa celor răscumpăraţi nu are importanţă cum a aranjat iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu problema iertării, deoarece pentru ei acesta este un dar gratuit care să fie posedat prin acceptare şi supunere viitoare. Noi nu o putem cumpăra, nici nu putem compensa lui Dumnezeu pentru acest „dar”. Atunci se ridică întrebarea: dacă este un „dar” pentru noi, de ce ne-am da osteneala să investigăm, sau de ce Domnul ar fi minuţios în a destăinui faptul că acest dar ne-a fost asigurat ((440)) cu un cost, cu un preţ, prin moartea lui Cristos? Şi de ce Scripturile ne-ar arăta în mod atât de special că moartea Lui a fost preţul exact, preţul corespunzător, care a fost cuvenit pentru păcatele noastre? Noi răspundem că Dumnezeu ne explică astfel detaliile lucrărilor Sale pentru noi, pentru a-L putea înţelege mai bine pe El şi legile Sale, şi coordonarea şi acţiunea lor. El ne explică astfel pentru ca noi să putem înţelege că El nu desfiinţează sau nu pune deoparte propria Sa sentinţă împotriva păcatului — că El nu declară că păcatul poate fi îngăduit, permis, scuzat. El doreşte să înţelegem că dreptatea Sa este absolută şi că nu poate fi nici un conflict prin care iubirea Sa poate să domine sau să depăşească puterea şi să răstoarne sentinţa dreptăţii; că singura cale prin care sentinţa Sa dreaptă împotriva păcatului şi a păcătoşilor putea fi pusă deoparte a fost prin satisfacerea cerinţelor dreptăţii cu un preţ corespunzător — „o răscumpărare”. Omul păcătuise, omul fusese condamnat la moarte, omul mersese în moarte. De aceea nu putea fi nici o speranţă pentru om decât dacă iubirea şi mila puteau da un înlocuitor pentru tatăl Adam. Şi un înlocuitor, aşa cum am văzut, trebuia să fie de aceeaşi natură cu Adam, natura umană; înlocuitorul trebuia să fie şi el fără păcat, fără blestem, fără mânie; şi el să fie sfânt, şi el să fie fără vină, şi el să fie despărţit de păcat şi de păcătoşi, şi el să fie aprobat de Dumnezeu, aşa cum a fost Adam înainte de încălcarea sa.Am văzut că Domnul nostru Isus a fost făcut trup de carne — (nu trup de carne păcătoasă) dar sfânt, fără vină, despărţit de păcătoşi.* Am văzut că omul Isus Cristos a fost astfel un om perfect, corespondentul primului om, Adam, şi astfel vedem că El a fost cu totul pregătit să fie Răscumpărătorul nostru, răscumpărarea noastră, să-Şi dea viaţa şi toate drepturile umane pentru cumpărarea, răscumpărarea lui Adam şi a rasei lui Adam care şi-a pierdut viaţa şi toate drepturile umane prin el. Am văzut că Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, S-a ((441)) consacrat, S-a jertfit, Şi-a dat pentru om tot ce a avut. El prezintă clar acest lucru în învăţătura Sa despre acest subiect. El S-a reprezentat pe Sine ca omul care a găsit o comoară ascunsă într-un ogor, şi care a mers şi a vândut tot ce a avut şi a cumpărat acel ogor (Mat. 13:44). Ogorul reprezintă lumea, precum şi pământul însuşi (Efes. 1:14). În această lume Domnul nostru a văzut o comoară — în mod profetic El a văzut rezultatul operei de răscumpărare, eliberarea multora din robia stricăciunii la deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu (Biserica din acest veac şi cei vrednici din lume în veacul care vine). Pentru această comoară a fost cumpărat ogorul. Vorbind despre rezultatul răscumpărării şi despre lucrarea răscumpărării aşa cum aceasta va fi în final îndeplinită până la încheierea Veacului Milenar, profetul vorbind despre Domnul nostru spune: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isa. 53:11). Domnul nostru a fost pe deplin mulţumit Să-şi dea viaţa şi tot ce a avut atunci, ca să cumpere lumea.*Pag. 103Ce răscumpărare a fost plătită pentru om?Ceea ce a făcut Domnul nostru pentru noi, preţul dat de El pentru noi, ceea ce a predat sau a depus El în moarte, deoarece a fost un preţ corespunzător, o „răscumpărare pentru toţi”, trebuia să corespundă exact cu pedeapsa omului, oricare ar fi fost ea. Domnul nostru n-a mers în chin veşnic, prin urmare avem această mărturie incontestabilă că chinul veşnic nu este plata păcatului prescrisă de către marele Judecător, ci este numai o înşelare, introdusă în omenire de către marele Adversar şi de către cei pe care el i-a amăgit. După cât este de sigur că ceea ce a suferit Domnul nostru în locul omului, ca înlocuitor al omului, a fost pedeapsa deplină pe care omul altfel ar fi fost obligat s-o sufere, tot atât de sigur este că aceasta este dovada clară că n-a fost făcută vreo ameninţare, n-a fost aplicată sau intenţionată nici o astfel de pedeapsă cum este chinul veşnic. Cei care cunosc mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, recunosc faptul că declaraţiile lui sunt că „Hristos a murit pentru păcatele noastre”; că El „a suferit … Cel Drept ((442)) pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup”; că „El este ispăşirea* [hilasmos — mulţumirea] pentru păcatele noastre [păcatele Bisericii]; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”; că „El era străpuns pentru nelegiuirile noastre … şi prin rănile Lui [ceea ce a suferit în locul nostru — lepădarea de sine chiar până la moarte] suntem vindecaţi”. Ce armonie şi consecvenţă se vede în această expunere scripturală a lucrurilor; şi ce complet inconsecvente sunt înşelările nescripturale ale lui Satan, ajunse la noi prin tradiţie şi primite în mod general! 1 Cor. 15:3; 1 Pet. 3:18; 1 Ioan 2:2; Isa. 53:5,6.*Două cuvinte greceşti sunt traduse „ispăşire”: Hilasmos este tradus corect „ispăşire” în două texte (1 Ioan 2:2; 4:10), dar hilasterion este incorect tradus „ispăşire” în Rom. 3:25; acesta înseamnă ispăşitor, adică locul satisfacerii sau ispăşirii. „Scaunul îndurării” sau capacul Lăzii Legământului era locul unde se făcea satisfacerea — ispăşitorul sau hilasterion; dar preotul stropind sângele ispăşirii, sângele jertfei pentru păcat pe hilasterion, îndeplinea hilasmos, adică făcea satisfacerea sau ispăşirea pentru păcatele poporului.„Plata păcatului este moartea”, „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” spun Scripturile (Rom. 6:23; Ezec. 18:4). Şi apoi ele ne arată cât de complet a fost plătită această plată pentru noi, în declaraţia: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră (1 Cor. 15:3; Rom. 4:25). Moartea Lui a fost preţul de răscumpărare, însă darea preţului de răscumpărare n-a dat îndreptăţirea. Mai întâi Domnul nostru a trebuit să prezinte acel preţ de răscumpărare înaintea Tatălui pentru noi; şi El a făcut aceasta când, „suindu-Se la înălţime”, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi. Atunci şi acolo El a atribuit Bisericii meritul jertfei Sale de răscumpărare. Apoi vine îndreptăţirea ca rezultat: (1) al jertfei de răscumpărare, şi (2) al aplicării ei pentru toţi oamenii care vor crede în El şi I se vor supune. Astfel învierea şi înălţarea dragului nostru Răscumpărător au fost anexe necesare ca să facă disponibilă jertfa Sa în moarte.„Şi fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evr. 9:22). Dea lungul dispensaţiei Legii, Dumnezeu a accentuat acest ((443)) aspect al aranjamentului Său, cerând sângele viţeilor şi al ţapilor; nu pentru că aceste animale puteau ridica vreodată păcatele, ci pentru ca la timpul cuvenit ele să poată fi recunoscute ca tipuri sau ilustraţii ale jertfelor mai bune, prin care păcatele sunt şterse şi anulate. Expresia „vărsare de sânge” înseamnă simpla moarte, viaţa vărsată, totuşi indică o moarte de sacrificiu, şi nu ceea ce uneori numim moarte naturală — deşi, strict vorbind, nici o moarte nu este naturală. Potrivit naturii omul trebuia să trăiască: moartea este încălcarea legii existenţei omului, rezultată din păcat şi din „blestemul” sau sentinţa însoţitoare.În ceea ce priveşte Dreptatea, evreii L-ar fi putut omorî pe Domnul nostru în oricare altă formă şi cerinţele Dreptăţii ar fi fost la fel de bine satisfăcute. Lucrul necesar a fost predarea sufletului (fiinţei) Său nevinovat ca o compensaţie sau un schimb pentru un suflet (fiinţă) vinovat a cărui existenţă a fost pierdută prin încălcare. Nici n-a fost necesar, în ceea ce priveşte răscumpărarea, ca persoana Domnului nostru să fie rănită şi sângele Său să fie vărsat în mod literal sau să curgă pe pământ. Pedeapsa pentru păcat a fost moartea, încetarea fiinţei, şi când aceasta a fost îndeplinită, pedeapsa a fost plătită. Cerinţa ca El să fie răstignit şi coasta să-I fie străpunsă au fost pentru alte motive.Sângele căzând pe pământ, la picioarele altarului de jertfă, a reprezentat faptul că nu numai omenirea a fost cumpărată, ci şi pământul în sine a fost inclus, şi sângele a fost stropit pe el. Ruşinea şi infamia răstignirii publice, ca a unui răufăcător, au fost necesare pentru că Tatăl nostru ceresc decisese ca încercarea ascultării Domnului nostru Isus să fie până la extremă; El a fost încercat nu numai să se vadă dacă era dispus să devină om, ci pe lângă aceasta, dacă era dispus să moară ca preţul de răscumpărare sau înlocuitorul omului, şi mai mult, dacă era dispus sau nu să sufere înjosirea extremă, şi astfel să dovedească până la ultimul grad vrednicia Sa de cea mai mare înălţare din partea Tatălui Său.((444))Apostolul prezintă subiectul în această lumină; pentru că, după ce ne spune cum a părăsit El gloria cerească de dragul nostru şi a devenit om, el adaugă: „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele [titlul, onoarea, demnitatea] care este mai presus de orice nume” — numele sau titlul Tatălui fiind exceptat. Filip. 2:8, 9. Compară cu 1 Cor. 15:27.Fiecare referinţă scripturală la îndreptăţirea prin credinţă — că noi suntem îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos etc., este o mărturie care confirmă cele anterioare — că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele”, ci atribuindu-le Lui, care „a murit şi a înviat” (2 Cor. 5:19, 21; 1 Tes. 4:14; 5:10). Vina păcătosului a fost suportată de către Răscumpărătorul, care a dat preţul corespunzător deplin pentru păcatele noastre, pentru ca toţi cei care caută dreptatea să poată fi acceptaţi ca drepţi prin meritele jertfei Sale (Rom. 5:17-19). Faptul că noi am avut nevoie să fim îndreptăţiţi sau făcuţi drepţi, dovedeşte că am fost greşiţi, incorecţi, nedrepţi în ochii lui Dumnezeu. Faptul că oamenii nu s-au putut îndreptăţi ei înşişi prin fapte a fost demonstrat de către Israel sub Legământul Legii lor, şi dovedeşte că acest rău sau păcat a fost chiar în natura omului; şi aceasta a făcut necesar ca noi să fim răscumpăraţi şi îndreptăţiţi prin meritul şi jertfa altuia — a unui Răscumpărător fără pată.Îndreptăţit înseamnă a fi făcut drept; dar noi nu suntem făcuţi drepţi sau perfecţi în realitate: noi suntem numai socotiţi drepţi sau perfecţi datorită credinţei noastre în Cristos şi a acceptării dreptăţii lui Cristos şi a jertfei Sale pentru noi. Peste tot în Scripturi, această putere a îndreptăţirii din partea Răscumpărătorului nostru este atribuită jertfei Sale pentru noi. Că faptele noastre nu near putea îndreptăţi sau face acceptabili înaintea lui Dumnezeu, vezi Gal. 2:16; Rom. 3:27, 28. Că Legea n-a putut îndreptăţi pe cei care au fost sub ea, vezi Gal. 5:4; Rom. 3:20. Că credinţa în opera terminată a lui Cristos, demonstrată ((445)) prin deplină consacrare lui Dumnezeu, îndreptăţeşte, vezi Gal. 3:14; Rom. 4:24, 25.Diferite scripturi vorbesc mai mult sau mai puţin clar că noi suntem spălaţi sau curăţiţi sau purificaţi de păcat. Toate scripturile de felul acesta sunt în sprijinul doctrinei răscumpărării pentru că se spune clar în această ordine de idei că puterea curăţitoare este „sângele lui Hristos” — meritul jertfei Domnului nostru. Vezi 1 Ioan 1:7; Apoc. 1:5; 1 Cor. 6:11; 2 Pet. 2:22; Tit 3:5; Evr. 9:14; 1 Pet. 1:19.Îndreptăţirea este reprezentată simbolic ca o haină a dreptăţii din pânză de in, curată şi albă, prin care Domnul acoperă neajunsurile şi imperfecţiunile tuturor celor pe care El îi acceptă prin credinţă în sângele Său preţios. Toate străduinţele spre dreptate din partea noastră, fără meritul lui Cristos, sunt de asemenea reprezentate în simbol ca o „haină mânjită” a dreptăţii noastre proprii (Isa. 64:6). Este adevărat, anumite scripturi se referă la eforturile noastre spre dreptate, prin ascultare de poruncile divine, ca la o lucrare curăţitoare care progresează de-a lungul întregii noastre căi creştine, după cum exprimă apostolul, „cu trupul spălat cu o apă curată”, şi ca la curăţirea Bisericii prin „spălarea cu apă prin Cuvânt”; şi acestea sunt prezentări foarte potrivite ale curăţirii inimilor noastre, ale curăţirii „de orice întinăciune a cărnii”; şi aceste scripturi sunt foarte potrivit înţelese că se referă la o lucrare zilnică şi de o viaţă. Dar toate aceste curăţiri ale gândurilor, cuvintelor şi faptelor — toate aceste străduinţe de a aduce corpurile noastre muritoare în mai strictă conformitate cu voinţa lui Dumnezeu în Cristos, se bazează pe faptul că mai înainte L-am acceptat pe Cristos şi am fost îndreptăţiţi prin credinţă în sângele Său. Ideea scripturală este că de când ne consacrăm lui Dumnezeu, toate imperfecţiunile noastre sunt ascunse de ochii Domnului prin meritul jertfei de răscumpărare, dat prin harul lui Iehova şi luat şi însuşit prin credinţă. Deoarece numai ceea ce este perfect ar putea fi acceptabil pentru Dumnezeu, şi deoarece noi, cu toate eforturile şi spălările noastre am fi tot imperfecţi, este evident că primirea noastră de către Tatăl este sub acoperirea hainei dreptăţii lui Cristos, a perfecţiunii Sale, ((446)) socotită sau aplicată sau atribuită nouă. Astfel noi suntem întâi acceptaţi „în Cel Preaiubit” (Efes. 1:6); şi apoi ne arătăm zilnic devotarea faţă de dreptate şi dorinţa de a fi plăcuţi Domnului prin eforturi spre sfinţenie.Cât de des se referă Scripturile la Domnul nostru ca fiind jertfa noastră pentru păcat, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Toate jertfele Legii, tot sângele vărsat pe altarele evreieşti, au arătat spre această mare jertfă pentru păcat junghiată pentru noi; fiindcă, aşa cum ne asigură apostolul, sângele viţeilor şi al ţapilor n-a putut ridica niciodată păcatul — numai jertfa antitipică a putut face aceasta, „sângele scump”. În legătură cu acest subiect al jertfei pentru păcat, aşa cum este prezentat în Noul Testament, vezi Evr. 9:12, 10:10; Efes. 5:2; 1 Cor. 5:7; 1 Pet. 2:22-24; 2 Cor. 5:21 — Diaglott.Că această jertfă a fost pentru noi, Biserica, şi pentru toată omenirea, este de asemenea foarte clar prezentat în Scripturi: „Prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu — ca să deschidă pentru noi şi pentru toată omenirea o cale de întoarcere la armonie sau la împăcare cu Tatăl ceresc, şi astfel indirect să deschidă pentru noi calea înapoi spre viaţă veşnică, favoarea sau binecuvântarea sau darul Tatălui pentru toţi care sunt cu adevărat copiii Săi. Asupra acestui punct vezi următoarele: 1 Tes. 5:10; Rom. 5:8; 1 Cor. 15:3; 2 Cor. 5:14, 15; Ioan 10:15; 11:50-52; 1 Pet. 2:24; 3:18.Că moartea omului Isus Cristos, „sângele” Său a fost cel care a asigurat eliberarea noastră din păcat şi moarte, este fără nici o îndoială arătat în multe scripturi, şi poate fi respins numai negând inspiraţia Scripturilor sau „sucind Scripturile” sau „stricând Cuvântul lui Dumnezeu”. Vezi 1 Pet. 1:2; Fapt. 4:12; 20:28; Apoc. 5:9; 1:5; Rom. 5:9; Evr. 13:12.„Voi aţi fost cumpăraţi cu preţ”De cine? De la cine? De ce? Cu ce scop?„Voi aţi fost cumpăraţi cu preţ; nu vă faceţi robi ai oamenilor.” 1 Cor. 7:23.((447))„Ai răscumpărat [cumpărat] pentru Dumnezeu, cu sângele Tău.” Apoc. 5:9.„Şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat.” 2 Pet. 2:1.Mărturiile Scripturii în legătură cu faptul că omul a fost „cumpărat” sunt foarte clare; şi după cum am arătat deja, cuvântul grecesc din care sunt traduse este agorazo, care înseamnă o cumpărare publică. În mod natural se ridică întrebările: (1) De cine a fost cumpărat omul? (2) De la cine a fost cumpărat omul? (3) De ce a fost cumpărat omul? Analizăm aceste întrebări în ordinea lor.(1) Scripturile citate deja, afirmă clar şi sigur nu numai că omenirea a fost cumpărată, dar că Însuşi Domnul Isus Cristos a fost cumpărătorul; şi mai mult, aceste scripturi şi altele ne asigură cât se poate de clar că preţul de cumpărare a fost sângele preţios al lui Cristos — jertfa propriei Sale vieţi, moartea omului Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare (anti-lutron — preţ corespunzător) pentru toţi. Considerând această întrebare deja dovedită incontestabil, mergem la următoarea.(2) De la cine a fost cumpărat omul? Împotrivitorii adevărului întreabă zâmbind batjocoritor dacă Domnul nostru ne-a cumpărat de la diavol sau nu; şi afirmă că nu era nimeni altul căruia să i se poată plăti preţul: căci potrivit raţionamentului fals al acelor care neagă răscumpărarea, Dumnezeu n-ar fi o parte pentru asemenea tranzacţie. Pretenţia lor este că Dumnezeu a fost întotdeauna dornic de părtăşia omului şi tot timpul a făcut tot ce I-a stat în putere să facă reconcilierea şi recuperarea omului din păcat şi moarte. Ei gândesc, prin urmare, că Dumnezeu n-ar cere un preţ de răscumpărare înainte de a permite eliberarea omului. Noi răspundem că asemenea opinii sunt cu totul contrare învăţăturii scripturale, care, în timp ce prezintă că Dumnezeu este iubire şi că El are compătimire pentru păcătos, declară şi că Dumnezeu este drept, şi că omul fiind pe drept condamnat nu poate fi pe drept ((448)) eliberat de acea sentinţă în nici un alt mod decât prin plătirea unui preţ de răscumpărare pentru el.În timp ce Scripturile declară că Satan este identificat cu atragerea pedepsei, moartea, spunând: „Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii (naturii umane), tot aşa şi El a luat parte la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul”, şi în altă parte vorbesc despre Satan că este „Prinţul lumii acesteia”, totuşi ele nicăieri nu arată că el are un drept autorizat să stăpânească în lume (Evr. 2:14; Ioan 14:30). Din contră, Scripturile declară că Satan este uzurpatorul, care, profitând de starea decăzută a omului, i-a orbit mintea faţă de Dumnezeu, şi, înşelândul pe om, l-a înrobit prin ignoranţă, superstiţie şi slăbiciunile sale proprii. Identificarea lui Satan cu păcatul constituie puterea morţii avută de el. Dacă nu era păcatul, Satan nu putea avea nici o stăpânire peste omenire. Din cauza păcatului voit omul a fost respins din favoarea divină; dar ulterior, când el n-a dorit să-L păstreze pe Dumnezeu în gândurile sale, Dumnezeu l-a lăsat în voia minţii lui fără pricepere etc. (Rom. 1:28). Prin urmare, cea mai înaltă autoritate pe care Satan a putut-o pretinde în legătură cu omenirea era puterea unui uzurpator şi slăbiciunea robilor săi.Mai mult, de când s-a dat sentinţa divină „vei muri negreşit”, lui Satan şi oricărui alt mijloc al răului li s-a permis să coopereze în executarea acestui decret divin. Astfel Dumnezeu face uneori ca mânia omului şi uneori mânia fiinţelor spirituale rele să realizeze minunatele Sale planuri şi neintenţionat să-L laude (Ps. 76:10). Dar Dumnezeu niciodată nu l-a recunoscut pe Satan ca proprietarul omenirii. Omenirea a fost creaţia lui Dumnezeu şi Lui Îi datora tot ce avea, dar din cauză că nu L-a recunoscut şi nu I-a dat ascultare, a ajuns sub sentinţă, sub blestemul legii divine, ca nevrednică de viaţă, şi acolo rămâne.Dreptatea divină a fost cea care i-a lovit pe primii noştri părinţi cu blestemul morţii, şi sub sentinţa Dreptăţii divine omenirea rămâne încă moartă. Nu poate fi nici o speranţă de viaţă pentru cineva, decât prin răscumpărarea care este ((449)) în Cristos Isus. Deoarece Dreptatea divină a fost judecătorul a cărui sentinţă a pierdut viaţa omului, de aceea Dreptăţii divine a trebuit neapărat să i se plătească preţul de răscumpărare, pentru a se obţine eliberarea vinovatului Adam şi a rasei lui condamnate în el.Puterea lui Satan, cu toate că a fost exercitată de el cu voia, el n-o putea exercita dacă nu-i era permis de către marele, supremul Judecător Iehova, iar Iehova n-ar fi permis ca marele dezastru al morţii să vină peste omenire prin intermediul lui Satan sau altfel, decât ca o pedeapsă dreaptă pentru păcat — pedeapsa încălcării legii lui Iehova. Puterea lui Satan, ca aceea a unui călău, este „puterea morţii” delegată. Călăul este numai slujitorul legii, ca să execute pedepsele ei; şi Satan, ca slujitor al legii aşezat de Judecătorul suprem al întregii creaţii, este permis şi folosit un timp ca executant al sentinţei pronunţate: „plata păcatului este moartea”, „vei muri negreşit”.Dacă ar fi să se plătească o răscumpărare sau o amendă pentru un prizonier, aceasta n-ar fi plătită temnicerului sau călăului, ci Tribunalului care a cerut sentinţa. Tot aşa, răscumpărarea pentru păcat nu putea fi plătită lui Satan (deşi într-o anumită măsură el serveşte ca agent pentru aplicarea pedepsei), ci trebuie să fie plătită puterii care a condamnat păcatul, care a decretat pedeapsa şi a ordonat executarea vinovatului.Aşa ne-ar răspunde nouă raţiunea, că preţul de răscumpărare pentru păcatul omului trebuie plătit lui „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Acum să întrebăm: ce spun Scripturile în privinţa jertfei lui Cristos, a jertfei pe care a făcut-o El? Spun ele că a fost făcută lui Satan sau lui Iehova Dumnezeu? Noi răspundem că în toate tipurile dispensaţiei iudaice, preumbrind această jertfă mai bună care ridică păcatul lumii, jertfele erau prezentate lui Dumnezeu, prin preot care-L simboliza pe Domnul nostru Isus. Vezi Lev. 4:3, 4, 24, 27, 31, 34, 35; 5:11, 12; 9:2, 6, 7; Exod. 30:10; 2 Cron. 29:7-11, 20-24.Aceasta răspunde categoric la întrebarea noastră şi nu mai avem nevoie de altă mărturie asupra acestui subiect. Dar dacă ((450)) se doreşte şi altă mărturie şi una directă, aceasta se găseşte în cuvintele apostolului, şi anume: „Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor … îi sfinţeşte pentru curăţirea cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul Cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu … . Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou”. Evr. 9:13-15, 26; 7:27; 10:4-10, 12, 20; Efes. 5:2; Tit 2:14; Gal. 1:4; 2:20; 1 Ioan 3:16; Ioan 1:29; 1 Pet. 1:19; 1 Cor. 10:20; Rom. 12:1.Astfel stabilim în mintea noastră faptul că această afirmaţie este scripturală, că Dumnezeu a cerut şi a acceptat moartea lui Cristos ca jertfa de răscumpărare a omului.(3) De ce a fost cumpărat omul?Pentru că în noi, ca creaturi decăzute şi imperfecte, calităţile divine de dreptate, înţelepciune, iubire şi putere sunt foarte imperfecte: unora le este mai greu decât altora să înţeleagă caracterul rezonabil al metodei divine de cerere a unei răscumpărări şi de acceptare a ei. Cei care nu pot judeca problema satisfăcător, pot foarte bine şi ar trebui să recunoască şi să accepte mărturia Cuvântului divin, indiferent de capacitatea lor de a înţelege deplin motivele care stau la baza ei. Aceasta este calea sigură şi potrivită. Totuşi, să oferim unele sugestii care ar putea ajuta pe unii să înţeleagă subiectul. Ca creaturi decăzute, imperfecte, în noi aceste diferite calităţi, înţelepciunea, iubirea, dreptatea şi puterea, sunt continuu în antagonism mai mare sau mai mic una cu alta; dar nu aşa este cu Tatăl nostru ceresc; în El fiecare din aceste calităţi este perfectă şi în acord perfect cu celelalte. Nu este nici un conflict. Mai întâi înţelepciunea a prospectat terenul şi a întocmit cel mai bun plan pentru mântuirea omului, cu consimţământul deplin al dreptăţii, iubirii şi puterii divine. Sub conducerea înţelepciunii, omul a fost pus imediat sub o lege a cărei pedeapsă a fost pierderea existenţei lui şi tot cortegiul de necazuri care însoţesc moartea. Înţelepciunea a prevăzut căderea omului datorită lipsei de experienţă, dar a considerat-o justificată în vederea lecţiilor folositoare etc., aranjând cursul providenţei şi procedurilor divine aşa cum este revelat în Scripturi.((451))De îndată ce omul a călcat legea divină, Dreptatea a păşit înainte, declarându-l un răzvrătit care venise sub sentinţa morţii, şi l-a izgonit din Eden, de la sursa existenţei care fusese înainte aranjată pentru el, şi l-a predat lui Satan ca să fie lovit de împrejurări rele, şi cu scopul ca pedeapsa deplină a călcării legii să poată fi aplicată — „vei muri negreşit”. În timp ce acest element al caracterului divin (Dreptatea) se ocupa de om, elementul Iubire n-a fost indiferent, dar a fost fără putere, din două motive: primul, nu se putea opune Dreptăţii, nu putea opri executarea sentinţei, nu putea elibera pe om din puterea Dreptăţii, pentru că aceasta este însăşi temelia guvernării divine; al doilea, Iubirea nu putea interveni atunci ca să ajute omul prin plătirea jertfei de răscumpărare pentru păcat, pentru că aceasta ar fi fost în opoziţie cu planul deja trasat de către Înţelepciunea infinită. Astfel Iubirea şi Puterea divină au fost ţinute pentru un timp, incapabile să ajute neamul omenesc, şi silite să consimtă la Dreptatea executării lui şi la Înţelepciunea care a permis-o să continue de-a lungul a şase mii de ani de gemete, necaz — moarte. În armonie cu aceasta, Iubirea n-a acţionat pentru eliberarea omului, decât doar să-l încurajeze şi să-l instruiască prin promisiuni şi jertfe tipice, preumbrind metoda prin care Iubirea, în cele din urmă, la timpul potrivit al Înţelepciunii, va îndeplini salvarea omului. Astfel Iubirea a aşteptat cu răbdare momentul favorabil când, sub conducerea Înţelepciunii, să poată acţiona şi mai târziu să poată chema în ajutorul ei Puterea divină.Momentul ca Iubirea să acţioneze a venit în sfârşit, când a fost ceea ce Scripturile numesc „împlinirea timpului” (Gal. 4:4), „timpul cuvenit” (Rom. 5:6) când Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca „Omul Hristos Isus” care „prin harul [favoarea, bunăvoinţa, îndurarea] lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (1 Tim. 2:5; Evr. 2:9). Numai atunci s-a manifestat Iubirea divină faţă de omenire, deşi ea a existat tot timpul; după cum citim: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că” „pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. 1 Ioan 4:9; Rom. 5:8.((452))Lucrând în armonie cu legea lui Dumnezeu şi îndeplinind cerinţele acelei legi, Iubirea divină n-a venit în conflict cu Dreptatea divină. Metoda Iubirii n-a fost o încercare de a trece peste sentinţă şi de a i se opune, nici de a interveni în executarea ei deplină, ci de a da un înlocuitor, o răscumpărare pentru om. Plătind pentru om pedeapsa morţii aplicată de către Dreptate, Iubirea a adus omenirii eliberare din blestemul adamic (moartea), pe care Dreptatea divină îl aplicase. Acesta a fost triumful Iubirii divine, precum şi triumful Dreptăţii divine. Iubirea a triumfat oferind jertfa de răscumpărare, pe Isus, Dreptăţii — elementul caracterului lui Dumnezeu care pune în vigoare decretele Sale drepte şi pedepsele lor.Triumful Iubirii nu este încă complet. Ea a îndeplinit răscumpărarea, dar scopul ei este să îndeplinească mai mult, adică să realizeze o restabilire pentru toată omenirea, dispusă după experienţă să se întoarcă la loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de legea Sa dreaptă. Dar Iubirea, aşa cum a aşteptat mai mult de patru mii de ani, sub conducerea Înţelepciunii divine, înainte de aducerea jertfei de răscumpărare, tot aşa ea trebuie să aştepte încă aproape două mii de ani după ce preţul de răscumpărare a fost plătit, înainte ca marea lucrare a restabilirii să înceapă (Fapt. 3:19-21). Dar Înţelepciunea permite între timp Iubirii să opereze asupra unei clase speciale, „turma mică”, aleşii din acest Veac Evanghelic — să scoată dintre răscumpăraţi „un popor pentru Numele Său” — Mireasa lui Cristos şi moştenitorii împreună cu El, Biserica.Necesitatea cumpărării omenirii de către Cristos stă în faptul că tatăl Adam s-a vândut pe el însuşi şi rasa lui păcatului (şi plăţii sau pedepsei lui, moartea), cu preţul neascultării (Rom. 7:14; 5:12). El a trebuit să fie cumpărat din robia păcatului; şi a fost necesară plata preţului de răscumpărare înainte ca cineva să poată fi eliberat de sub sentinţă sau să înceapă din nou să se dovedească demn de viaţă veşnică.Dar să privim acum mai larg această cumpărare şi să observăm că Domnul Isus a devenit nu numai teoretic, ci în realitate proprietarul, stăpânul şi tatăl omenirii, datorită ((453)) plătirii preţului de răscumpărare: în această cumpărare el a luat locul tatălui Adam care vânduse omenirea. După cum omenirea fusese vândută de către Adam prin păcat, spre a se mulţumi pe sine, în neascultare de Dumnezeu, tot aşa omenirea a fost cumpărată de Omul Isus Cristos prin jertfire de Sine în ascultare de voinţa Tatălui — un preţ corespunzător sau o răscumpărare pentru Adam. Scripturile prezintă acest gând spunând: „Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii” (Rom. 14:9). Datorită morţii Domnului nostru, El a devenit stăpânul, conducătorul, tatăl omenirii şi a obţinut puterea să lucreze cu omenirea ca şi cu copiii Săi proprii, eliberaţi de blestemul sentinţei divine prin propria Sa jertfă.În acest sens al cuvântului Domnul nostru a devenit al doilea Adam — pentru că El a luat poziţia primului Adam în calitate de cap al rasei, cumpărând-o, răscumpărând-o cu propria Sa viaţă. Dar deoarece omul Isus Cristos S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare, omul Isus Cristos nu putea fi tatăl rasei. Omul Isus Cristos a dat tot ce a avut pentru răscumpărarea omului Adam şi a rasei sale, un preţ corespunzător deplin, un om pentru un om. Rasa lui Adam nefiind născută la timpul încălcării sale, ea n-a fost condamnată direct, ci indirect, şi prin urmare n-a fost nevoie să fie cumpărată direct, ci indirect. O sămânţă nenăscută în coapsele Omului Isus Cristos a devenit compensaţia sau preţul corespunzător pentru sămânţa lui Adam nenăscută la timpul încălcării sale.Preţul n-a fost luat înapoiAşa cum am văzut deja, Scripturile învaţă clar că Domnul nostru a fost omorât în trup, dar a fost făcut viu în duh; El a fost omorât ca om, dar a fost înviat dintre cei morţi o fiinţă spirituală de cel mai înalt ordin, de natură divină; terminând lucrarea pentru care a devenit om şi îndeplinind serviciul în mod acceptabil Tatălui, El a fost înviat dintre cei morţi la onoarea şi demnitatea cea mai înaltă, mult deasupra îngerilor, a stăpânirilor, a puterilor şi a oricărui nume care se poate numi.((454))Domnul nostru nu putea fi înviat dintre morţi ca om şi totuşi să-i fi lăsat Dreptăţii preţul nostru de răscumpărare: pentru eliberarea lui Adam (şi a rasei sale condamnate) de sub sentinţa şi închisoarea morţii, nu numai că a fost necesar ca omul Isus Cristos să moară, ci tot atât de necesar a fost ca omul Isus Cristos să nu mai trăiască niciodată, să rămână mort, să rămână preţul nostru de răscumpărare pentru toată eternitatea.Pentru Domnul nostru Isus să fi fost înviat ca om ar fi presupus două rele. (1) Ar fi presupus să ia înapoi răscumpărarea noastră, care ne-ar fi lăsat la fel ca înainte sub sentinţa morţii. (2) Ar fi presupus pentru El o pierdere veşnică a naturii mai înalte pe care El o lăsase ca să devină om şi să fie Răscumpărătorul nostru, şi astfel ar fi implicat faptul că credincioşia Sa faţă de Dumnezeu ar fi avut ca rezultat degradarea Sa veşnică la o natură mai joasă. Dar aranjamentul divin nu conţine astfel de absurdităţi şi nepotriviri. Domnul nostru S-a umilit şi a devenit om, şi ca om Şi-a dat viaţa, preţul de răscumpărare pentru omul decăzut; şi ca răsplată pentru credincioşia Sa, Tatăl ceresc nu numai că L-a restabilit la existenţă conştientă, ci I-a şi dat o natură superioară nu numai celei umane, ci şi naturii Sale anterioare, făcându-L părtaş naturii divine, cu calităţile şi onorurile ei de cel mai înalt grad. În starea Lui actuală înălţată, moartea ar fi imposibilă — El este acum nemuritor.Deoarece omul Isus a fost preţul de răscumpărare dat pentru cumpărarea lui Adam şi a rasei sale, nu s-ar putea ca omul Isus să fie al Doilea Adam, noul tată al rasei în locul lui Adam; pentru că omul Isus este mort, mort pentru totdeauna, şi n-ar putea fi tată sau dătător de viaţă pentru lume.Cel care acum posedă, prin cumpărare, titlul de tată al familiei umane este Isus cel înviat şi glorificat, părtaş naturii divine — acesta este al Doilea Adam. Aşa cum am ((455)) văzut deja*, Domnul nostru Isus în trup n-a fost al Doilea Adam; n-a fost tatăl unei rase, ci numai a venit să-l cumpere pe Adam şi rasa lui şi astfel să devină tatăl; şi a trebuit să dea tot ce a avut pentru a efectua cumpărarea, şi nu I-a rămas nimic. Aceasta este ideea scripturală, aşa cum este prezentatăde către apostol: „Omul dintâi este din pământ, făcut din ţărână; omul al doilea [al Doilea Adam] este din cer [la a doua prezenţă a Sa, în timpul Mileniului]. … Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână [Adam], tot aşa [Biserica, moştenitorii împreună cu Cristos şi părtaşii promisiunilor nespus de mari şi scumpe ale naturii divine — Rom. 8:17; 2 Pet. 1:4] vom purta şi chipul Celui ceresc [al Doilea Adam].” „De aceea este scris: «Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu»; cel din urmă [al doilea] Adam, un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă.” 1 Cor. 15:45-49.*Pag. 137Continuând întrebarea noastră, de ce a fost cumpărat neamul omenesc, avem mărturia apostolului că prin acea cumpărare Domnul nostru Isus a devenit (adică a dobândit dreptul să devină) mijlocitorul Noului Legământ (Evr. 8:6; 9:1416). Noul Legământ este un aranjament pe care-l prevede Dumnezeu, prin care El poate avea milă de rasa decăzută. Noul Legământ n-ar putea să intre în vigoare fără un mijlocitor. Mijlocitorul trebuia să garanteze lui Dumnezeu anumite lucruri pentru omenire. În primul rând trebuia să răscumpere pe om, plătind preţul de răscumpărare întreg, şi deci această jertfă pe care Domnul Isus a dat-o este numită „sângele legământului”, prin care legământul devine eficient, operativ. După ce a cumpărat omenirea de sub condamnarea care era peste ea prin păcat, pentru ca El să poată pecetlui Noul Legământ şi să-l facă operativ, Mijlocitorul este deplin pregătit şi deplin autorizat să facă pentru omenirea cumpărată tot ce poate ca s-o aducă înapoi la perfecţiune umană deplină şi în ((456)) armonie absolută cu Dumnezeu — pentru ca apoi s-o poată prezenta fără vină şi fără condamnare înaintea Tatălui, în iubire, nemaifiind nevoie de intervenţia unui legământ special de reconciliere, nici de o mijlocire. Dar acea lucrare, încă departe de a fi îndeplinită, este numai începută; prin urmare, lumea n-a fost încă acceptată de Tatăl, şi va implica toată lucrarea restabilirii din Veacul Milenar ca să potrivească şi să pregătească pe cei dispuşi şi ascultători pentru deplina armonie a reconcilierii complete cu Tatăl.Între timp, în timpul acestui Veac Evanghelic, este chemat un număr mic din omenirea răscumpărată, iar cei care aud chemarea divină şi se apropie de Tatăl prin credinţă în Mijlocitorul şi în lucrarea Sa sunt în mod socotit acceptaţi ca perfecţi, pentru a le permite să se prezinte pe ei înşişi, cu Răscumpărătorul lor, ca jertfe vii în serviciul Tatălui şi al planului Său, şi astfel să dezvolte în ei asemănarea Fiului iubit al lui Dumnezeu — cu scopul ca, dacă suferă de bună voie şi cu bucurie împreună cu El, să poată fi şi ei glorificaţi cu El în curând, şi făcuţi asociaţi şi împreună moştenitori cu El în lucrarea Mileniului de binecuvântare a lumii sub condiţiile Noului Legământ. Aceştia, să ne amintim, sunt excepţii faţă de restul omenirii: aceştia, „aleşii” Veacului Evanghelic, sunt socotiţi ca „fraţii” lui Cristos, „Mireasa” lui Cristos, „Biserica … trupul Lui”, dar niciodată nu sunt numiţi „copii” ai lui Cristos. Aceştia sunt acceptaţi de către Tatăl ceresc ca fii şi sunt concepuţi prin Cuvântul adevărului şi prin spiritul acelui Cuvânt la natură cerească. Aceştia, după cum am văzut, pot pe bună dreptate să-L recunoască pe Iehova ca Tatăl lor, pentru că sunt concepuţi direct de El, şi astfel aceştia sunt „fraţi” ai lui Isus Cristos. 1 Pet. 1:3.Dar pentru lume în general planul divin este oarecum diferit: în loc să-i îndreptăţească prin credinţă şi apoi să-i conceapă la natură divină etc., ei aşteaptă până în Veacul Milenar, şi atunci în loc să fie concepuţi de Iehova la o natură nouă, ei primesc înapoi natura lor veche, natura umană eliberată de neajunsurile şi stricăciunea prin păcat. ((457)) Speranţa lumii este restabilirea la „ce era pierdut” în Eden (Mat. 18:11; Fapt. 3:19-21). Pregătirea lui Dumnezeu pentru lume este tocmai ce am văzut în răscumpărare: Omul Isus Cristos Şi-a depus perfecţiunea umană şi toate drepturile şi privilegiile pe care aceasta le presupunea, ca să răscumpere pentru neamul omenesc „ce era pierdut” — perfecţiunea umană pierdută în Eden, stăpânirea umană şi toate drepturile şi privilegiile omului, inclusiv privilegiul părtăşiei lui cu Dumnezeu şi viaţa veşnică. Aceste lucruri care au fost cumpărate pentru omenire sunt lucrurile care la timpul cuvenit vor fi oferite întregii omeniri sub Noul Legământ.Faptul că acest Veac Evanghelic a fost folosit de Domnul pentru alegerea „trupului lui Hristos” înseamnă pentru lume că Domnul Isus, marele Cap al Bisericii, în loc să-Şi rezerve pentru Sine singur funcţia de tată sau dătător de viaţă, El Şia asociat o „turmă mică”, cei care au asemănarea Sa şi care participă la suferinţele timpului de acum, care vor fi părtaşi gloriei viitoare şi care vor forma împreună cu El pe marele Profet, marele Preot, marele Împărat, marele Dătător de viaţă sau Tată al omenirii — să dea viaţă oricui o va primi, sub condiţiile Noului Legământ. În armonie cu acest gând Scripturile declară că unul din titlurile Domnului nostru este „Părintele veşniciei”. El n-a îndeplinit încă această funcţie în nici un sens sau grad. Dar Cel care a cumpărat lumea cu preţul propriei Sale vieţi are în puterea Sa, prin aranjament divin, dreptul deplin, titlul şi autoritatea să le dea tuturor celor care vor primi, pe baza condiţiilor Sale, tot ce a fost pierdut şi tot ce a fost cumpărat din nou: viaţa, drepturile şi perfecţiunea umană, cu o creştere a cunoştinţei.Mai mult, fiind tatăl legitim al omenirii şi dându-i o viaţă care L-a costat propria Sa viaţă, găsim că Scripturile dau de înţeles că omenirea este în întregime în mâinile Domnului Isus, ca să Se ocupe în mod absolut de oameni şi să judece în privinţa vredniciei sau nevredniciei lor de viaţă veşnică. Acest lucru, pe care El îl va face pentru lume în calitate de Tată al ei, în timpul veacului viitor, Domnul nostru Isus îl ((458)) face deja pentru Biserica Sa, logodnica Sa, Mireasa Sa în timpul acestui veac; şi aici este ilustrată afirmaţia apostolului că, după cum Tatăl ceresc este Capul lui Cristos, tot aşa Cristos este capul Bisericii; aşa cum soţul este capul soţiei şi al familiei. În conformitate cu aceasta citim: „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Mireasa lui Cristos logodită nu are nici o poziţie înaintea Tatălui decât în şi prin Mirele iubit. Ea îşi face cererile în numele Lui, prin meritul Lui, şi aşa trebuie să continue a le face, până va fi venit ceea ce este desăvârşit, când ea va fi primită în glorie — în deplina libertate a fiilor lui Dumnezeu, prin întâia înviere.La fel omenirea, copiii lui Cristos, va trebui să-I dea socoteală Lui, ca şi Cap al ei, Tatăl ei, şi nu va avea nici o relaţie cu Tatăl ceresc, nici nu va fi recunoscută de El, până după ce Veacul Milenar va fi restabilit şi va fi adus înapoi la perfecţiune pe aceia care se vor folosi de acele privilegii. Dar la sfârşitul Veacului Milenar, când Domnul nostru Isus va preda Împărăţia lui Dumnezeu, Tatălui Însuşi, atunci şi ei vor fi introduşi şi vor veni sub controlul direct al marelui Tată al tuturor, Iehova Cel Atotputernic. 1 Cor. 15:24.Din acest punct de vedere se poate vedea de ce Domnul nostru Isus este numit Tatăl rasei răscumpărate şi restabilite, dar na fost recunoscut ca Tatăl lui Adam sau al copiilor săi înainte, chiar dacă El a fost creatorul direct al lui Adam — după cum este scris: „Nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Deosebirea constă în faptul că în creaţia iniţială Logosul a fost agentul lui Iehova, iar El a făcut o lucrare cu totul fără cheltuiala Sa proprie, în timp ce în calitate de al doilea Adam El va da oamenilor drepturi de viaţă pe cheltuiala Sa proprie, cumpărate cu sângele Său preţios.Răscumpărarea nu este iertareLipsa de a observa deosebirea între răscumpărare şi iertare a dus la considerabile confuzii de gândire asupra acestui subiect. Creştinii cu o cunoştinţă generală vor cita texte în legătură cu faptul că noi suntem răscumpăraţi din mormânt, ((459)) răscumpăraţi din moarte, cumpăraţi cu un preţ, cu însuşi sângele preţios al lui Cristos etc., şi în acelaşi timp ei vor vorbi despre iertarea îndurătoare de către Tatăl a tuturor încălcărilor. Se pare că puţini gândesc, deşi mulţi trebuie să ştie, că iertarea şi răscumpărarea exprimă gânduri exact opuse.Următoarele definiţii principale sunt din Standard Dictionary:A răscumpăra — A intra în posesie a ceva prin plătirea preţului.Preţ de răscumpărare — Suma sau evaluarea plătită pentru eliberarea persoanei ţinută în captivitate, ca prizonier sau sclav.Acum comparaţi cu acestea semnificaţia celor ce urmează:A scuza — A suspenda pedeapsa; a lăsa să treacă.Webster — „A se abţine de la pretinderea pedepsei. În lege — a elibera de o pedeapsă care a fost impusă prin sentinţă.”Remarcaţi aici şi definiţia unui alt cuvânt care, deşi este strâns legată de a scuza, nu este exact aceeaşi, şi anume:A ierta — A elibera de pedeapsă — a înceta să nutreşti resentimente faţă de cineva.„Legea nu cunoaşte iertare.”Cea mai obişnuită minte trebuie să discearnă că ideea exprimată prin „a răscumpăra” şi „preţ de răscumpărare” este opusă şi incompatibilă cu ideea exprimată prin cuvântul iertare. Dar, deoarece toate aceste cuvinte sunt folosite în Scripturi cu referire la procedurile lui Dumnezeu cu omul decăzut, mulţi dintre cei care studiază Biblia gândesc despre ele că sunt folosite neglijent şi ca sinonime în Scrierile Sfinte: şi apoi trag concluzia că pot alege, şi ori atribuie definiţia lui „a scuza” cuvintelor „preţ de răscumpărare” şi „a răscumpăra”, ori viceversa, atribuie definiţiile „preţului de răscumpărare” şi „a răscumpăra” cuvintelor „a scuza” şi „a ierta”. Această procedură este departe de a împărţi „drept Cuvântul adevărului”; ea confundă două lucruri separate şi distincte, şi rezultatul este confuzie. Pentru mulţi dificultatea pare să fie că ei nu doresc şi prin urmare nu caută adevărul asupra acestui subiect — temându-se că teoriile lor care neagă răscumpărarea ar fi condamnate prin aceasta.((460))Nimic nu poate fi mai clar decât că Dumnezeu n-a scuzat încălcarea lui Adam şi nu i-a suspendat pedeapsa: faptele din jurul nostru, în creaţia care suspină şi moare, precum şi mărturia Cuvântului lui Dumnezeu privind „mânia lui Dumnezeu îcareş se descoperă” — „blestemul” morţii ca plata păcatului originar, toate dau mărturie convingătoare că Dumnezeu n-a scuzat lumea — n-a suspendat pedeapsa păcatului sub care ea suferă de mai bine de şase mii de ani. Cel care confundă îndreptăţirea păcătoşilor prin meritul jertfei lui Cristos pentru păcat, înlocuitorul sau răscumpărătorul păcătosului, cu scuzarea fără plată, nu şi-a folosit raţiunea cum se cuvine. Dacă Dumnezeu l-ar fi scuzat pe Adam, l-ar fi restabilit la privilegiile Edenului şi ale grădinii acestuia susţinătoare de viaţă, iar el ar trăi încă şi familia sa numeroasă n-ar fi murit pentru „neascultarea unui singur om”.Dacă Dumnezeu venea cândva spre salvarea omului şi-l scuza, aceasta implica eliberarea lui deplină din tot necazul, boala, durerea şi moartea; însemna restabilirea deplină la tot ce a fost pierdut. Evident că Dumnezeu n-a scuzat păcatul originar, ci încă menţine resentimentul legii Sale sfinte şi sentinţa împotriva păcătosului. Nici măcar nu există o dovadă exterioară pentru lume că ea a fost răscumpărată. Numai credincioşii ştiu încă despre aceasta şi ei o primesc, nu prin vedere, ci prin credinţă în Cuvântul Domnului; am citat deja numeroasele lui declaraţii despre aceasta. Dovezile vizibile ale răscumpărării vor putea fi discernute în timpul Mileniului, când lucrarea restabilirii va fi în desfăşurare — când Răscumpărătorul va începe exercitarea drepturilor Sale cumpărate ca Restaurator.Cuvintele a ierta şi a scuza sunt folosite nu în legătură cu lumea şi cu păcatul ei originar, ci în legătură cu acei care prin credinţă în Răscumpărătorul şi în lucrarea Lui sunt socotiţi că au trecut de la moarte la viaţă — de la sentinţă la îndreptăţire. Marele Mijlocitor care i-a cumpărat şi care a cumpărat acuzaţiile care erau împotriva lor, îi iartă complet şi îi pune din nou în încercare de viaţă — sub spiritul Legii divine ((461)) şi nu sub litera ei. Şi mai mult decât această iertare din trecut, El continuă să le ierte şi să le scuze toate greşelile (care nu vor fi intenţionate atâta timp cât ei au spiritul Său sau mintea Sa nouă — 1 Ioan 3:9; 5:18) — socotind toate aceste neajunsuri involuntare ale gândurilor, cuvintelor şi faptelor ca parte a păcatului originar şi a depravării lui, lucrând încă în carnea lor prin ereditate. La fel se spune că Tatăl ceresc are milă de noi, ca să ne ierte păcatele şi să ne ofere harul Său (favoarea Sa); dar explicaţia este că tot harul Său ne este oferit prin sacrificiul Domnului nostru Isus: noi suntem „îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit să fie ispăşire [satisfacţie], prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Lui; căci trecuse cu vederea [iertase] păcatele făptuite mai înainte” (Rom. 3:24, 25). Din nou se spune: „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor după bogăţiile harului Său”. Efes.1:7; Col. 1:14.„Am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” etc., adică Dumnezeu a încetat să mai fie supărat din pricina păcatelor noastre, pentru că preţul nostru de răscumpărare a fost plătit, aşa cum a fost pregătit chiar de El, care aşa ne-a iubit încât a dat pe Fiul Său să ne răscumpere. Astfel, de asemenea, „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele” (ci imputându-le Fiului Său preaiubit, care S-a dat de bunăvoie ca înlocuitorul nostru). Păcatele au fost imputate omenirii până când a murit Isus; atunci Dumnezeu a iertat, adică a încetat să ne impute nouă ce fusese plătit de Răscumpărătorul sau Înlocuitorul nostru. Dumnezeu n-a scuzat, adică nu S-a „abţinut de la a cere pedeapsa”, ci „a făcut să cadă asupra Lui [a Răscumpărătorului nostru] nelegiuirea noastră a tuturor” (Isa. 53:6). „El a purtat [pedeapsa] păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (1 Pet. 2:24). Şi astfel vedem cum Dumnezeu ne-a iertat fără plată „pentru Hristos” — pentru că El a plătit pedeapsa care a fost deplina satisfacţie a dreptăţii. 1 Ioan 1:7; 2:12; Efes. 4:32; Fapt. 4:12; 10:43;13:38; Luca 24:47.((462))Să nu se înţeleagă greşit că Dumnezeu a obligat pe cel drept să moară pentru cel nedrept. Dreptatea n-a putut aplica pedeapsa celui vinovat asupra celui nevinovat, decât dacă cel nevinovat Se dădea pe Sine Însuşi neconstrâns ca înlocuitor pentru cel vinovat. Domnul nostru Isus a făcut acest lucru. Scripturile declară că El Şi-a dat viaţa de la Sine; nu de frica mâniei divine; nu pentru că a fost silit; ci „pentru bucuria care-I era pusă înainte [bucuria ascultării de Tatăl, bucuria răscumpărării şi restabilirii omenirii şi a aducerii multor fii la slavă], a suferit crucea”. Evr. 12:2.Cuvintele greceşti (apoluo, aphiemi şi aphesis) traduse „iertare”, „iertat” şi „a ierta” în Noul Testament, au aceeaşi semnificaţie ca şi cuvintele englezeşti corespunzătoare: „A elibera de pedeapsă, a înceta să nutreşti resentimente faţă de cineva”. Dar să remarcăm bine că semnificaţia nu este aşa cum par să presupună unii — a da drumul fără un echivalent, aşa cum ar da de înţeles cuvântul englezesc scuzare. Nu înseamnă că Dumnezeu îi va da drumul păcătosului necondiţionat, ci, aşa cum declară Scripturile, Dumnezeu va da drumul prizonierilor din groapă (din moarte) pentru că El a găsit o răscumpărare (Iov 33:24). Omul Isus Cristos S-a dat pe Sine Însuşi o răscumpărare (un preţ corespunzător) pentru toţi (1 Tim. 2:6). Prin urmare, toţi care sunt în morminte (prizonieri în groapă) vor auzi glasul Său şi vor veni afară, la timpul cuvenit — când Răscumpărătorul va „lua puterea Sa cea mare şi va împărăţi”.Deşi cuvântul a scuza nu apare în Noul Testament, apare un cuvânt grecesc aproape cu aceeaşi semnificaţie — karazomai. Acesta înseamnă a ierta necondiţionat. Vom da unele ilustraţii de utilizare a acestui cuvânt, din care se va vedea că nu contrazice, ci confirmă declaraţia că Tatăl nostru nu scuză, sau nu eliberează necondiţionat pe păcătoşi din pedeapsa păcatului. Cuvântul karazomai apare în total numai de douăsprezece ori, după cum urmează: „Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (Colos.3:13); „Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi”; „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult”. Luca 7:42, 43.((463))Aici sunt patru exemple în care are înţelesul de iertare necondiţionată sau scuză. Dar observaţi, nu Iehova, ci Isus Cristos şi ucenicii sunt cei care iartă necondiţionat. Domnul nostru Isus era tocmai în actul plătirii preţului de răscumpărare pentru Simon, Maria şi alţii, şi înţelegând că Dreptatea va fi mulţumită prin actul Său, El, în calitate de cumpărător, îi putea ierta necondiţionat. Însuşi obiectivul cumpărării păcătoşilor de către El a fost ca să-i poată elibera necondiţionat din condamnarea păcatului. Dacă Domnul nostru Isus n-ar fi fost dispus să scuze pe cei pe care-i cumpărase cu sângele Său, dacă El ar fi menţinut împotriva lor plata păcatului lui Adam, sacrificiul Său ar fi fost fără valoare pentru ei; i-ar fi lăsat pe toţi cum au fost — „blestemaţi” — condamnaţi. Pe de altă parte, dacă Tatăl ne-ar fi scuzat, moartea lui Cristos ar fi fost fără rost, fără valoare, deoarece ea n-ar fi realizat nimic.Toţi vor admite că Dumnezeu este drept; şi dacă este aşa, El n-a dat o pedeapsă prea aspră omului când l-a deposedat de viaţă. Dacă acea pedeapsă a fost justă cu şase mii de ani în urmă, ea este tot o pedeapsă justă şi va fi justă pentru totdeauna. Dacă pedeapsa a fost prea aspră şi Dumnezeu îl scuză pe păcătos (îl eliberează de continuarea pedepsei), aceasta dovedeşte fie că Dumnezeu a fost la început nedrept, fie că este nedrept acum. Dacă a fost drept în urmă cu şase mii de ani să lipsească omenirea de viaţă din cauza păcatului, ar fi întotdeauna greşit să redea viaţa, afară de cazul când pedeapsa pronunţată ar fi pe drept anulată prin plătirea unui preţ echivalent. Şi acest lucru putea fi îndeplinit numai prin sacrificiul de bună voie al altei fiinţe de acelaşi fel, al cărei drept la viaţă nu era pierdut, dându-se pe sine însuşi ca un înlocuitor sau o răscumpărare.„Dreptatea lui Dumnezeu stă ferm în eternCum munţii mari temelia-şi menţin.”Însuşi acest principiu al dreptăţii care stă la baza tuturor acţiunilor Tatălui nostru este baza încrederii noastre puternice în toate făgăduinţele Sale. Scripturile declară că El este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna, că în El nu este nici schimbare, nici ((464)) umbră de mutare (Iac. 1:17). Dacă El ar fi fost atât de schimbător încât să condamne neamul omenesc la moarte în ziua lui Adam, iar după şase mii de ani să revoce propria Sa decizie, ce asigurare am putea avea că în şase mii de ani, mai mult sau mai puţin, El nu S-ar putea schimba din nou şi ne-ar trimite în închisoarea morţii revocând iertarea unora sau a tuturor? Ca rasă de păcătoşi nu avem nici o bază de speranţă într-o viaţă veşnică viitoare afară de faptul că prin harul lui Dumnezeu, Cristos a murit pentru noi şi astfel a mulţumit cerinţele Dreptăţii împotriva noastră.Aşa deci, în ceea ce-L priveşte pe Iehova, noi suntem iertaţi prin propria Sa prevedere — prin Cristos. Şi în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Domnul Isus, care ne-a cumpărat, El scuză necondiţionat pe toţi care vin la Tatăl prin El. Şi în ceea ce ne priveşte pe noi, rezultatele obţinute prin planul lui Dumnezeu sunt cât se poate de favorabile — pentru noi este acelaşi lucru ca şi când Tatăl ne-ar fi scuzat necondiţionat şi fără o răscumpărare, decât că o cunoştinţă a acestui fapt ne permite să raţionăm împreună cu Dumnezeu şi să vedem cum, deşi păcatele noastre au fost ca stacojiul, suntem făcuţi mai albi ca zăpada, şi cum Dumnezeu este drept în timp ce ne îndreptăţeşte şi ne eliberează. Astfel Dumnezeu ne-a dat o bază sigură pentru credinţă şi încredere.Moartea nu anulează datoria omului?Odată ce este recunoscut că „plata păcatului este moartea” — nu chinul veşnic — există la mulţi o tendinţă spre un raţionament fals asupra acestui subiect, care evident este instigat de marele Adversar. Acest raţionament fals continuă şi spune că, dacă plata păcatului este moartea, fiecare om care moare plăteşte pedeapsa păcatului său; prin urmare, argumentul este că n-ar fi necesar un Răscumpărător şi un preţ de răscumpărare — fiecare răscumpărându-se pe sine, plătindu-şi propria pedeapsă. Argumentul este că Dreptatea nu mai are nici o pretenţie asupra omului după moarte — cheltuindu-şi forţa — satisfăcându-şi cerinţele prin distrugerea ((465)) lui; ca atare se pretinde că lucrul următor şi potrivit ar fi o înviere a morţilor. Această părere ar face ca cerinţa divină a unei jertfe de răscumpărare pentru păcatul omului să fie o nedreptate, o dublă plătire a pedepsei.Fie că acest raţionament este adevărat fie că este fals, el evident vine în conflict violent cu Scripturile care declară, din contră, nevoia noastră de un Mântuitor, şi că a fost esenţial ca El să dea un preţ de răscumpărare pentru noi, înainte ca noi să putem fi eliberaţi de pedeapsa păcatului lui Adam şi să avem vreun drept la o viaţă viitoare. Ne-am referit deja la acele scripturi şi sunt prea numeroase ca să fie repetate acum, de aceea ne vom limita la expunerea erorii pretenţiei de mai sus; străduindu-ne să arătăm că raţionamentul corect asupra faptelor este în acord absolut cu mărturia scripturală, că moartea Domnului nostru Isus ca preţul nostru de răscumpărare a fost esenţială, că Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul celui ce crede în Isus, acceptânduL ca Răscumpărătorul său.Dacă pedeapsa împotriva păcatului ar fi fost numai procesul morţii — dacă Domnul i-ar fi spus lui Adam: Din cauza păcatului tău trebuie să treci prin chinul greu al procesului morţii! atunci întradevăr pedeapsa era satisfăcută de Adam şi de alţii prin procesul morţii. Dar pedeapsa nu este aşa: pedeapsa este moartea, nu procesul morţii; şi moartea este absenţa vieţii, distrugerea. Deci, pentru ca omul să-şi plătească pedeapsa ar însemna că el trebuie să rămână mort, lipsit de viaţă pentru totdeauna. „Sufletul [fiinţa] care păcătuieşte, acela va muri.” Aşa cum am arătat deja, această distrugere a sufletului (fiinţei) în conformitate cu sentinţa ar fi fost pentru totdeauna, dacă nu era răscumpărarea îndeplinită de Domnul nostru. În vederea acelei răscumpărări moartea este schimbată în ceea ce la figurat numim „somn” — în vederea acelei răscumpărări va fi o deşteptare din acest somn al morţii la timpul cuvenit, îndeplinită de către Răscumpărătorul, cu consimţământul deplin al Dreptăţii divine, ale cărei cerinţe El le-a satisfăcut. Astfel, după cum am văzut, dacă nu era răscumpărarea, moartea adamică era ceea ce va fi Moartea a Doua, adică „pierzare veşnică de la faţa ((466)) Domnului şi de la slava puterii Lui”. Odată ce se obţine o vedere corectă a subiectului, nu mai poate fi nici o îndoială în mintea nici unei persoane rezonabile că plătirea pedepsei păcatului ia tot ce are omul şi nu-i lasă nimic, nici să sufere nici să se bucure. Pe de altă parte, cu cât cercetăm mai mult din acest punct de vedere, cu atât putem vedea mai clar seriozitatea dificultăţii în care a fost implicat neamul nostru omenesc sub sentinţa divină şi cu atât vom aprecia mai mult necestitatea răscumpărării. Şi văzând clar acest aspect al subiectului, ne va arăta clar şi că atunci când Domnul nostru Isus a devenit Răscumpărătorul nostru, când Şia dat viaţa ca preţul nostru de răscumpărăre, pentru El a însemnat ceea ce ar fi însemnat pentru noi pedeapsa originară, adică faptul că „Omul Isus Hristos” a suferit pentru noi moartea, în sensul cel mai complet al cuvântului, „pierzare veşnică”. De aceea noi nu-L mai cunoaştem pe Cristos după trup. Trupul, natura umană, a fost dat ca preţul nostru de răscumpărare, şi faptul că n-a fost luat înapoi este garanţia noastră că toate prevederile binecuvântate ale acestei răscumpărări sunt disponibile pentru întreaga familie umană sub condiţiile Noului Legământ — că toate perfecţiunile şi drepturile care I-au aparţinut dragului nostru Răscumpărător ca om au fost date în schimbul drepturilor asemănătoare ale lui Adam, care fuseseră pierdute prin neascultare; şi că acestea, prin urmare, vor fi date tuturor celor care le vor accepta pe baza condiţiilor divine în timpul „restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.„Care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr.” 1 Tim. 2:4.Încă un pericol al raţionamentului fals asupra subiectului răscumpărării asediază cărarea unora. Mulţi care odată au crezut uşor mărturia oamenilor, fără dovadă scripturală, în sensul că plata păcatului este chinul veşnic şi că în mod sigur toţi merg în acel chin veşnic în afară de „cei cu inima curată”, „turma mică”, Biserica „aleasă”, odată eliberânduse ((467)) de acea teribilă înşelare, sunt înclinaţi să meargă la extrema opusă şi să accepte în oarecare formă doctrina mântuirii universale veşnice.Marea majoritate a celor care ţin la această eroare „universalistă” neagă răscumpărarea cu totul; numai puţini ţin la ea datorită credinţei în răscumpărare — al cărei mod de acţiune însă nu-l pot înţelege clar. Această clasă este gata să ia scripturile citate mai sus şi să se mulţumească cu următorul proces de gândire: Dacă Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, aşa se face; pentru că vine timpul ca voinţa Lui să se facă pe pământ ca şi în cer. De aceea, spun ei, noi înţelegem că răscumpărarea dată pentru toţi prin omul Cristos Isus este să se asigure voinţa lui Dumnezeu prin asigurarea mântuirii tuturor. Ei continuă să se înrădăcineze în eroarea lor spunând: Când privim la aceasta, deoarece Dumnezeu a acceptat jertfa de răscumpărare a lui Isus, El este obligat în dreptate să mântuiască pe toţi păcătoşii şi să le dea înapoi iarăşi viaţa veşnică pierdută în Eden. Noi declarăm poziţia lor cât se poate de accentuat cu scopul de a răspunde la ea spre satisfacţia lor, şi nu de a critica.Dificultatea acestui raţionament este că nu-i destul de cuprinzător. El ia câteva puncte din Scripturi şi neglijează multe cărora ar trebui să li se acorde audiere, şi a căror mărturie ar trebui să aibă greutate în obţinerea unei concluzii. În afară de aceasta, citează numai parţial şi interpretează greşit Scripturile presupuse a o sprijini în mod deosebit.Tatăl nostru ceresc declară: „Căci Eu nu doresc moartea celui care moare, zice Stăpânul Domnul: «Întoarceţi-vă, deci, şi veţi trăi»” (Ezec. 18:32). Această mare favoare a unei oferte de viaţă printr-un Răscumpărător pentru lumea condamnată nu este un lucru nou din partea Tatălui nostru ceresc. El nu Se schimbă; El a avut întotdeauna această bunăvoinţă pentru creaturile Sale. El le-ar fi putut face simple maşini, intelectual şi moral, fără libertatea de a voi sau a face contrar bunei Sale plăceri; dar El a ales să nu facă maşini umane, ci să facă fiinţe în chipul Său, în asemănarea Sa — cu libertate ((468)) de alegere, libertate de voinţă, de a alege binele sau răul. El nu caută din aceia care să I se închine pentru că nu pot face altfel, nici din aceia care să I se închine pentru că ar fi constrânşi, ci, aşa cum declară El, caută astfel de adoratori care „vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr” — voluntar, din iubire şi din apreciere faţă de principiile Sale de dreptate şi faţă de El, pe care aceştia le reprezintă. Ioan 4:23.Totuşi, în timp ce Dumnezeu avea această bunăvoinţă faţă de oameni, El i-a permis lui Adam să aleagă singur ascultarea sau neascultarea, şi când a ales neascultarea, acelaşi Dumnezeu, care nu găseşte plăcere în moartea celui ce moare, a pronunţat pedeapsa şi timp de şase mii de ani a aplicat executarea ei. Şi acum că El a dat o răscumpărare în Cristos Isus şi o ocazie ca fiecare membru al familiei umane să se întoarcă la armonie cu El şi să obţină prin Cristos viaţa veşnică, El incontestabil pune în acelaşi timp condiţii necesare obţinerii acestei vieţi veşnice. Condiţiile Noului Legământ sunt o inimă reînnoită şi un spirit corect faţă de Dumnezeu şi o supunere deplină Lui. Şi împlinirea cerinţelor acestui Nou Legământ este posibilă numai prin ajutorul Mijlocitorului acelui Legământ, şi de aceea declaraţia este că, cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu dobândeşte un interes faţă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. Ioan 3:36.Aceasta este în acord perfect cu declaraţia că Dumnezeu nu găseşte plăcere în moartea celui care moare, şi de asemenea în acord cu declaraţia din Noul Testament, că Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr”. Totuşi, Scripturile arată că acei care resping ofertele îndurării divine în Cristos, dispreţuiesc prin aceasta favoarea divină şi cu siguranţă vor muri în Moartea a Doua, plata sau pedeapsa alegerii păcatului în locul dreptăţii.Observaţi mai departe: acest text în discuţie indică numai că voinţa lui Dumnezeu este ca toată omenirea să fie mântuită din ignoranţa şi orbirea şi degradarea care a venit asupra ((469)) neamului omenesc drept rezultat al păcatului lui Adam. Aici nu este nici o referire la o mântuire veşnică, ci numai la o recuperare din pierderea suferită prin Adam: şi să nu uităm că tatăl Adam n-a pierdut viaţa veşnică, pentru că, deşi a avut o viaţă perfectă şi a fost liber de toate elementele morţii, cu toate acestea, el a fost pus la probă în Eden, ca să se vadă dacă prin ascultare de Dumnezeu va dezvolta un caracter în armonie cu Dumnezeu, şi astfel să fie considerat vrednic de viaţă veşnică. Prin urmare, când Adam şi rasa lui sunt răscumpăraţi din blestemul morţii, această răscumpărare sau salvare din sentinţa morţii nu-i îndreptăţeşte la viaţă veşnică, ci îi îndreptăţeşte numai la condiţiile favorabile ale tatălui Adam şi la o nouă încercare în privinţa vredniciei de viaţă veşnică.Această nouă încercare asigurată pentru Adam şi pentru toată rasa lui va fi într-adevăr mai favorabilă în unele privinţe decât a fost încercarea originară a lui Adam, datorită creşterii mari a cunoştinţei. Omul a avut ocazia să afle despre faptul că păcatul este peste măsură de păcătos, şi va avea ocazia să afle despre binecuvântarea dreptăţii şi despre harul lui Dumnezeu în Cristos. Această cunoştinţă va servi tuturor celor care o vor folosi în timpul noii încercări pentru viaţă veşnică în Veacul Milenar — când timp de o mie de ani întreaga lume va fi în judecată sau în încercare pentru viaţă veşnică, înaintea marelui tron alb. Apoc. 20:4.Această mântuire din „blestem”, această revenire la ocaziile favorabile ale cunoştinţei este ceea ce doreşte Dumnezeu; şi pentru aceasta, El a stabilit pe Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, omul Cristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi o răscumpărare pentru toţi, ca să fie mărturisit la timpul cuvenit.Această declaraţie, că este voinţa lui Dumnezeu ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” din condamnarea adamică, îşi găseşte o paralelă în declaraţia aceluiaşi apostol în Rom. 11:26: „Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit”. Ideea din acest pasaj din urmă nu este că tot Israelul va fi mântuit veşnic, ci numai că tot Israelul va fi mântuit din orbirea lui — în sensul de a fi ((470)) vindecat de orbirea care a venit asupra lor ca popor, drept rezultat al respingerii lui Mesia de către ei. Astfel, ideea textului este de asemenea limitată şi se aplică numai la catastrofa adamică: Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, nu numai din sentinţa dreaptă pe care El a pronunţat-o şi care a scurtat încercarea lui Adam (aceasta El a împlinit-o deja prin moartea Fiului Său), dar El voieşte şi ca toţi oamenii să fie recuperaţi din ignoranţa şi orbirea cu care Satan începând de la cădere le-a întunecat minţile, „dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Cor. 4:4). Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să fie astfel mântuiţi de tot cortegiul relelor care au urmat păcatului şi blestemului lui Adam, încât ei să poată veni la cunoştinţa adevărului. De ce voieşte El aceasta? Pentru ca, având o cunoştinţă clară a adevărului, ei să poată folosi cât se poate de bine noua încercare de viaţă asigurată pentru ei prin jertfa de răscumpărare a Răscumpărătorului lor. Pentru ducerea la îndeplinire a acesteia, a voinţei lui Dumnezeu, Răscumpărătorul va inaugura Împărăţia Sa Milenară, care, mai întâi va lega pe Satan (va restrânge toate influenţele rele din afară) şi apoi va elibera pe om din orbirea sa — după cum este scris: „Atunci se vor deschide ochii orbilor” (Isa. 35:5). Pentru acelaşi motiv, şi anume, pentru ca noua încercare să fie foarte favorabilă pentru om, aranjamentul divin este ca lucrarea ei să fie făcută treptat şi va cere o mie de ani.Dreptatea nu este obligată de răscumpărarePretenţia că Dumnezeu este acum obligat de către propria Sa Dreptate să restabilească pe fiecare om este o altă greşeală. Dimpotrivă, noi constatăm că Dumnezeu nu Şi-a asumat nici o obligaţie: El numai a vândut omenirea Domnului Isus Cristos, care, aşa cum am văzut mai înainte, ne-a „cumpărat … cu sângele scump” al Său. Tatăl ceresc nu Şi-a asumat nici o responsabilitate pentru omenire; El nu are de-a face cu omenirea; nici măcar nu Şi-a propus s-o judece ca să vadă ((471)) dacă va ajunge să merite viaţa veşnică: din contră, suntem asiguraţi că El a încredinţat toată lucrarea Fiului, care a cumpărat omenirea şi prin urmare este Domnul omenirii, stăpânul ei, cel care o controlează, o are în posesie, este Judecătorul, Profetul, Preotul, Împăratul ei, şi care, în armonie cu planul Tatălui, ia măsuri pentru a face ca Biserica aleasă în acest Veac Evanghelic să se identifice cu El, pentru marea lucrare de iluminare a lumii şi de restabilire a celor ascultători.Faptul că Tatăl ceresc a predat întreaga omenire Domnului nostru Isus nu implică vreo lipsă de interes din partea Sa, ci este aranjat aşa pentru a îndeplini cerinţele legii Sale. Legile divine sunt neschimbătoare şi nu fac îngăduinţă pentru nici o măsură de imperfecţiune sau păcat, deoarece acele legi sunt stabilite pentru fiinţe perfecte: pentru că Tatăl nostru ceresc n-a creat niciodată nimic imperfect. Orice imperfecţiune şi păcat care există, vin din degradarea care a urmat acţiunii Sale creatoare. Dacă El ar admite păcatul în omenire şi ar avea dea face direct cu omul imperfect, aceasta ar însemna (1) că toţi ar fi repede condamnaţi ca imperfecţi şi nevrednici, sau (2) că Dumnezeu ar trece peste greşelile noastre şi nu lear condamna şi ar scuza imperfecţiunile noastre, ceea ce ar fi o încălcare a legilor imperiului Său. De aceea, faptul că Tatăl a predat întreaga omenire în mâinile lui Isus, Răscumpărătorul ei, este în folosul omului, precum şi pentru păstrarea intactă a legilor Sale. Isus poate lucra cu omenirea aşa încât să fie îndurător (nu drept) faţă de cei imperfecţi care caută perfecţiune, până când El îi va fi adus, pas cu pas, sus, sus, sus la perfecţiune, la încheierea Mileniului — când cei care vor fi ascultat de marele Profet vor fi gata să fie transferaţi din mâinile Sale mijlocitoare în mâinile Tatălui, după ce au dobândit prin Cristos perfecţiunea aprobată de standardul divin, în timp ce toţi ceilalţi vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua (Fapt. 3:23). În vederea faptului că, chiar fiindune sterse păcatele din trecut, imperfecţiunile noastre prezente ne-ar aduce o nouă sentinţă de moarte dacă am fi în încercare înaintea curţii absolutei dreptăţi a Tatălui, apostolul, ((472)) prevenindu-ne împotriva luării cu uşurinţă a ocaziilor oferite nouă în Cristos, declară: „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!” (Evr. 10:31). Aranjamentul divin pentru păcătoşi nu cunoaşte milă decât în şi prin Cristos şi prin lucrarea Sa de împăcare şi restabilire, ca Mijlocitorul nostru: în afara acestei prevederi legea lui Dumnezeu este dreptate severă, fără toleranţă, gata să consume ca un foc tot ce este pătat.Cine nu poate vedea că dacă Dumnezeu putea lucra cu păcătoşii, şi, scuzând păcatele lor, le accepta străduinţele cele mai bune, deşi imperfecte, atunci nu era nevoie nici de un Răscumpărător, nici de un Legământ Nou în sângele Lui? Mai mult, fiecare dintre îngerii sfinţi puteau în mod logic spune, dacă voiau — Dumnezeu a scuzat un păcat în familia umană; El nu va fi mai puţin îndurător faţă de noi; deci, dacă dorim să facem aşa, vom fi liberi să comitem un păcat şi ne putem baza pe îndurarea divină că-l va ierta, şi că Dumnezeu nu ne va respinge de la părtăşia Sa. Şi astfel, toată eternitatea ar putea fi pericol de păcat din partea celor care nu s-au afundat deja în el. Fiecare, care astfel s-ar aventura pe îndurarea divină pentru scuzarea unui păcat, trecând peste dreptatea divină şi peste legea divină, şi ar fi iertat, ar constitui încă un argument ca fiecare din sfinţii îngeri să încerce păcatul şi să aibă experienţa iertării divine. Văzând aceasta, nu ne surprinde că Dumnezeu, în interesul tuturor creaturilor Sale sfinte, precum şi pentru plăcerea Sa proprie, hotărăşte că nu va recunoaşte nimic ce nu este perfect în creaturile Sale şi face din Dreptate temelia tronului Său. Ps. 89:14.„Nu este sub cer alt Nume … În care trebuie să fim măntuiţi”Din acest punct de vedere vedem mai clar ca niciodată până acum că toate îndurările divine faţă de omenirea decăzută sunt acordate în şi prin Cristos — că Tatăl ceresc nu acordă îndurări personal, sau independent de Fiul, şi că „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapt. 4:12). Vedem de asemenea că lucrarea Mântuitorului nu este îndeplinită numai prin cumpărarea omenirii, ci, după ((473)) cumpărarea ei este necesar ca El să fie Marele Medic, să-i vindece pe oameni de boala păcatului şi să-i restabilească la viaţă şi la toate perfecţiunile naturii lor, şi astfel, în cele din urmă, prin procesele restabilirii în timpul miei de ani ai domniei Sale să-i pregătească pe toţi câţi I se vor supune pentru a fi prezentaţi Tatălui la sfârşitul Mileniului, în perfecţiune absolută.Privind deci la Mijlocitorul în mâinile căruia a fost pusă „toată puterea” de a mântui, întrebăm dacă El Îşi propune sau nu ca aceia pe care i-a răscumpărat să fie mântuiţi veşnic sau dacă El a pus limite acestei chestiuni. Găsim că Scripturile spun clar că există limite: de exemplu, când se vorbeşte despre Veacul Milenar ca despre timpul când blestemul adamic va fi îndepărtat şi nu va mai acţiona asupra oamenilor, şi când nu va mai fi proverbul, părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii, declaraţia este că fiecare om care va muri atunci, va muri pentru propriul său păcat şi nu pentru păcatul altuia (Ier. 31:29, 30). Găsim şi declaraţia că atunci când Domnul va stăpâni printre popoare, „făcătorii de rele vor fi nimiciţi” (Ps. 37:9). Găsim că apostolul Petru, după ce vorbeşte despre aceste „timpuri ale restabilirii”, Veacul Milenar, declară că atunci „oricine nu va asculta înu se va supuneş de Prorocul acela [Cristosul glorificat — cap şi corp], va fi nimicit din mijlocul poporului” — a Doua Moarte (Fapt. 3:19-23). Referindu-se la acelaşi tip, un alt apostol declară: „Cine a dispreţuit legea lui Moise este omorât fără milă. … Cu cât mai aspră [severă] pedeapsă se va cuveni celui care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a nesocotit [literal, a luat ca un lucru nesfânt, comun, obişnuit] sângele legământului cu care a fost sfinţit [făcut acceptabil pentru Dumnezeu, îndreptăţit] şi a insultat Duhul harului [divin]? … Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!” „Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului [cunoştinţa harului lui Dumnezeu în Cristos, cunoştinţă la care Dumnezeu doreşte ca toţi să vină cândva], nu mai ((474)) rămâne nici o jertfă pentru păcate [ispăşirea pentru păcatul adamic nu va acoperi păcatele intenţionate împotriva luminii şi cunoştinţei], ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii [răsplătirii] şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici!” Evr. 10:26-31.Aici ni se arată clar că adversarii antitipicului Moise (Cristosul glorificat) vor fi mistuiţi sau distruşi într-un fel încă mai aspru decât au fost cei care i s-au împotrivit lui Moise. Dar dacă acei care i s-au împotrivit lui Moise au fost pedepsiţi cu moartea, cum pot fi trataţi mai aspru cei care se împotrivesc lui Cristos? Noi răspundem că moartea aplicată prin Moise a afectat numai ce a rămas din viaţa lui Adam, dar n-a putut afecta fiinţa reală sau sufletul pe care Dumnezeu Şi-a propus să-l răscumpere şi l-a răscumpărat prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos. Acela însă care după o cunoştinţă a răscumpărării sale refuză să asculte pe antitipicul Moise, va fi pedepsit mai aspru prin aceea că va pierde nu numai cei câţiva ani ai vieţii sale condamnate, ci îşi va pierde sufletul, fiinţa sa, existenţa sa pentru veşnicie, şi aceasta fără speranţa revenirii — pentru că aceştia, şi toţi adversarii, vor fi mistuiţi ca miriştea, ca spinii şi mărăcinii care îngreuiază pământul.La fel, peste tot în Noul Testament, mărturia este convingătoare, că legea lui Dumnezeu împotriva păcatului va fi aplicată în mod radical prin Mijlocitorul, şi că singurele devieri de la regula ei absolută vor fi îngăduinţele pentru slăbiciunile şi neştiinţa oamenilor; că pe măsură ce aceste slăbiciuni şi neştiinţă vor fi învinse în timpul Veacului Milenar, prin procesul restabilirii, cerinţele legii Dreptăţii vor deveni din ce în ce mai exigente, până când în final judecata prin care Domnul nostru Isus îi va încerca la sfârşitul Veacului Milenar pe toţi care vor rămâne, nu va fi mai puţin aspră, mai puţin decisivă decât cea a Tatălui ceresc: şi în această încercare vor cădea în Moartea a Doua toţi care fie vor practica păcatul, fie vor simpatiza cu el în vreo formă sau grad. Atunci perfecţiunea fiind atinsă de către cei vrednici din omenire, prin procesele ((475)) restabilirii, cerinţele Justiţiei vor fi în deplină conformitate cu toate dictatele dreptăţii, în cuvânt, în faptă şi în gând.Putem vedea astfel că voinţa lui Dumnezeu va fi îndeplinită pe pământ ca în cer — amintindu-ne (1) că voinţa lui Dumnezeu este ca toţi să fie recuperaţi din blestemul adamic şi aduşi la cunoştinţa adevărului; (2) că voinţa lui Dumnezeu este ca viaţa veşnică să fie dată tuturor celor ascultători; (3) că voinţa lui Dumnezeu este şi ca toţi cei neascultători să fie „nimiciţi din mijlocul poporului”. Această particularitate a voinţei lui Dumnezeu va fi de asemenea îndeplinită pe pământ şi nimeni n-o poate împiedica.Unii au presupus că deoarece răscumpărarea a fost dată pentru ca toată omenirea să fie recuperată din încălcarea adamică, de aceea trebuie aşteptată pentru omenire o restabilire instantanee la perfecţiunea deplină a naturii umane. Dar o asemenea aşteptare nu este nici scripturală, nici raţională. Nimic din Scripturi nu face aluzie la faptul că lucrarea restabilirii va fi o lucrare instantanee, ci dimpotrivă, va fi o lucrare treptată. Înclinaţia de a aştepta o restabilire instantanee la perfecţiunea absolută a naturii umane este rezultatul unei gândiri false. Ea presupune că omenirea n-ar putea fi în mod cuvenit în încercare de viaţă veşnică, în împrejurări la fel de favorabile ca ale tatălui Adam, decât dacă ar fi făcută perfectă, aşa cum a fost el, dar noi vom demonstra că acest lucru este incorect — că ei pot avea o încercare mult mai favorabilă în timp ce sunt imperfecţi. Ea presupune că slăbiciunile şi imperfecţiunile comune întregii omeniri prin cădere ar fi bariere de neînvins, care ar împiedica pe cei răscumpăraţi să dea ascultare de legea divină, dar vom vedea că prevederea lui Dumnezeu satisface cu prisosinţă necesităţile cazului. Noi răspundem că, din contră, dacă omenirea în general ar fi pusă iarăşi, printr-o restabilire instantanee, în perfecţiunea naturii umane de care s-a bucurat Adam, aceasta ar însemna:(1) Că, în calitate de fiinţe perfecte, ar trebui să li se ceară să se supună în mod perfect legii perfecte a lui Dumnezeu; şi ((476)) ei să nu aibă nici o scuză, cum nici tatăl Adam n-a avut. În timp ce puţini din neamul omenesc ar putea trece în mod favorabil o asemenea încercare, din cauza experienţei actuale cu păcatul şi a lecţiilor învăţate sub ea, totuşi trebuie să ne amintim că majoritatea din neamul omenesc ar fi tot atât de deficitari în cunoştinţa păcatului şi a pedepsei lui ca şi tatăl Adam, pentru că majoritatea omenirii a murit în copilărie, iar din restul ei o mare parte a murit în relativă ignoranţă în privinţa deosebirii între ceea ce este corect şi greşit.(2) O asemenea procedură ar anula, în mare măsură cel puţin, marea lecţie pe care Dumnezeu o dă lumii de şase mii de ani în privinţa faptului că păcatul este păcătos, a faptului că acesta nu este de dorit; pentru că majoritatea a avut relativ puţină cunoştinţă despre dreptate. Cursul de instruire pentru omenire va fi complet numai prin lecţiile din latura opusă a chestiunii în discuţie, înţelepciunea şi câştigul dreptăţii care vor fi învăţate în timpul Veacului Milenar.(3) Omenirea, dacă ar fi restabilită instantaneu, ar fi practic o rasă nouă, pentru care toate experienţele ar fi comparativ pierdute; pentru că nici un membru al ei n-ar fi în stare să se identifice complet pe el însuşi, o fiinţă perfectă, cu facultăţi şi puteri perfecte, cu fiinţa care acum are facultăţi şi puteri aşa de imperfecte: şi pruncii, care n-au ajuns niciodată la o cunoştinţă nici măcar de ei înşişi, n-ar putea nici în cel mai slab grad să se identifice. Astfel, dacă acesta ar fi planul lui Dumnezeu, El ar fi putut la fel de bine crea milioane de fiinţe umane la început, în Eden, şi să le fi încercat pe toate, în loc să adopte un plan care să plaseze milioane de fiinţe într-o situaţie similară, prin restabilire, fără nici un beneficiu din experienţele actuale cu păcatul.(4) Dacă fiecare individ ar fi astfel făcut perfect instantaneu, n-ar fi nici o oportunitate pentru funcţionarea Bisericii, cu Domnul ei, ca sămânţa lui Avraam, ca să binecuvânteze lumea, să îndeplinească pentru ea slujba de „Preoţie Împărătească” (Gal. 3:16, 29). Prevederea divină în legătură cu o „Preoţie Împărătească” implică slăbiciune, ((477)) imperfecţiune din partea unora pe care preoţii îi vor ajuta şi-i vor instrui, şi de la care ei vor accepta sacrificiu şi ofrande pentru păcat, şi cărora ei le vor acorda milă şi iertarea păcatelor. Dacă planul lui Dumnezeu ar fi un plan de restabilire instantanee la a doua venire, n-ar mai putea fi loc pentru o astfel de preoţime.(5) Dacă restabilirea ar fi o lucrare instantanee, de ce ar fi fixaţi o mie de ani ca „timpurile restabilirii”, când un an ar fi un timp din belşug pentru o restabilire instantanee la perfecţiune umană şi pentru o încercare asemenea celei prin care a trecut Adam?(6) Dacă omenirea ar fi adusă instantaneu la perfecţiune absolută, ar însemna că n-ar fi loc pentru milă în folosul lor. N-ar putea fi nici o cerere de milă pentru încălcările voite, deliberate, intenţionate. Mai mult, fiecare individ care ar greşi, ar intra el însuşi sub sentinţa morţii, ca păcătos voluntar, şi n-ar fi posibilă nici o răscumpărare pentru aceştia: spre deosebire de cazul lui Adam, unde „prin neascultarea unui singur om” a fost implicată o rasă întreagă şi un alt om perfect a devenit răscumpărătorul rasei. În acest caz, fiecare individ ar fi un încălcător personal şi ar veni personal sub sentinţa morţii. Pentru a elibera iarăşi din pedeapsa chiar şi a unei încălcări, s-ar cere o viaţă pentru o viaţă, pentru fiecare încălcător individual; un milion de încălcători ar cere ca un milion din cei perfecţi şi sfinţi să moară ca sacrificiu pentru ca păcatele lor să fie ispăşite; dar Dumnezeu, făcând o deplină pregătire pentru toţi în Cristos, n-a făcut nici o pregătire pentru nici o altă jertfă pentru păcate. Aceştia n-ar putea, după ce au fost o dată restabiliţi la perfecţiune prin Cristos, nici să pretindă ceva mai mult sub meritul sacrificiului Său, pentru că ei vor fi primit toate efectele îndurătoare intenţionate şi asigurate prin răscumpărarea Sa. Lor nu le-ar rămâne nici o parte în jertfa pentru păcate, dacă ar fi avut o dată deplina restabilire.Dar acum să analizăm caracterul raţional al planului divin de restabilire treptată, care înaintează proporţional cu ((478)) împăcarea crescândă a omului cu Creatorul şi cu legea Sa — şi foloasele acestui plan pentru omenire.(1) Toţi trebuie să fie treziţi din moartea adamică, ca dintrun somn, în virtutea răscumpărării date: acesta va fi primul pas în binecuvântările restabilirii. Ei vor fi atunci sub grija, sub răspunderea, sub supravegherea Preoţimii Împărăteşti, a căror experienţă cu păcatul şi cu biruinţa asupra păcatului în acest Veac Evanghelic îi va face bine potriviţi şi pregătiţi să fie răbdători şi folositori celor peste care vor domni ca Împăraţi şi ca Preoţi. Apoc. 5:10.Identitatea individului va fi păstrată, datorită faptului că el va fi trezit exact la aceleaşi condiţii pe care le-a pierdut în moarte; şi diferiţii paşi ai înaintării lui afară din păcatul şi slăbiciunile din timpul prezent vor fi lecţii foarte folositoare pentru el, în ceea ce priveşte păcatul şi în ceea ce priveşte foloasele dreptăţii. Astfel, pas cu pas, marele Răscumpărător va ridica spre perfecţiune omenirea, care va face progres spre perfecţiune în măsura în care va vrea să facă astfel; şi cei care nu vor progresa, sub toată cunoştinţa şi oportunităţile acordate atunci, la vârsta de o sută de ani vor fi nimiciţi din ţara celor vii, în moartea a doua, fără speranţa unei restabiliri sau ocazii viitoare; pentru că având ocazia în mâinile lor şi fiind ajunşi la o considerabilă cunoştinţă a ceea este corect şi greşit, ei au dispreţuit harul lui Dumnezeu în Cristos, prin aceea că au neglijat instrucţiunile marelui Profet şi au refuzat să facă progres pe calea mare a sfinţeniei (Isa. 65:20; 35:8). Cu toate acestea, după cum arată profetul, când vor muri la o sută de ani, vor putea fi consideraţi doar copii, pentru că toţi care vor vrea să facă ceva progres, vor putea continua să trăiască cel puţin până la sfâşitul Veacului Milenar.(2) Făcând aceşti paşi în sus pe calea mare a sfinţeniei în timpul Veacului Milenar, lumea, încă imperfectă, va fi în acea măsură încă acoperită prin meritul jertfei de răscumpărare în timp ce va învăţa treptat lecţii valoroase şi va cultiva diferitele roade ale Spiritului; şi între timp ((479)) lipsurile sau neajunsurile, prin imprudenţă sau prin încercarea altor metode, vor intra totuşi ca parte a slăbiciunii lor adamice şi în acea măsură vor putea fi iertate de către marele Preot.A pretinde că este necesară fie perfecţiune fizică, fie perfecţiunea cunoştinţei pentru o încercare de viaţă sau moarte veşnică înseamnă a nega că Biserica este acum întro asemenea încercare: deoarece toţi trebuie să admită că declaraţiile scripturale sunt contrare. Astfel de perfecţiuni nu vor fi esenţiale nici pentru încercarea lumii. Lumea, ca şi noi, va fi într-adevăr adusă la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos înainte de a putea începe vreo încercare, şi Dumnezeu a promis că ei vor avea aceasta. Ca o acoperire pentru slăbiciunile lor moştenite, ei vor avea meritul lui Cristos, Mijlocitorul Noului Legământ, în timp ce vor obţine perfecţiunea. Cei ascultători vor ajunge la perfecţiune completă numai la sfârşitul domniei lui Mesia.(3) Scripturile prezintă Mileniul ca Ziua de Judecată pentru lume spunând: „Dumnezeu … a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul [Cristos, cap şi corp] pe care L-a rânduit” (Fapt. 17:31). Dacă planul lui Dumnezeu era să constrângă pe toată lumea sau să mântuiască veşnic pe fiecare membru al rasei lui Adam, de ce s-ar numi veacul viitor o Zi de judecată? Judecată înseamnă încercare, probare, şi aceasta implică respingerea celor nepotriviţi, după cum implică şi acceptarea şi binecuvântarea celor dovediţi vrednici. Şi judecata este pentru viaţă sau moarte veşnică.Remarcaţi pilda Domnului nostru cu oile şi caprele, aplicabilă nu la Veacul Evanghelic, ci la lume în Mileniu. Începe cu: „Dar când va veni Fiul Omului în slava Sa” — şi va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale — un timp când, conform promisiunii Sale, Mireasa Sa, Biserica „aleasă”, va avea parte de tronul şi de gloria Sa — „toate popoarele vor fi adunate înaintea Lui” şi le va judeca, despărţind oile la dreapta Sa, de favoare, iar caprele la stânga, de lipsă a ((480)) favorii. Această separare şi judecare va ocupa întregul Veac Milenar, şi la terminarea lui toate „oile” vor fi bine-primite în favoarea Tatălui — în viaţă veşnică, iar neascultătoarele „capre”, cu Satan conducătorul lor şi cu toţi răufăcătorii, vor fi pedepsite cu „pierzare veşnică”, nimicire veşnică din viaţă — simbolizată printr-un iaz de foc şi pucioasă — Moartea a Doua.Scripturile prezintă că judecata din acea Zi mare de Judecată Milenară va fi înaintea unui tron mare alb, de puritate şi dreptate, şi înfăţişează decizia Judecătorului în sensul că acei care în acel timp au cultivat şi dezvoltat până la perfecţiune spiritul Tatălui ceresc, spiritul iubirii, vor fi socotiţi poporul Domnului şi li se va da „Împărăţia care v-a fost pregătită [Împărăţia pământească] de la întemeierea lumii”. Alţii, care în timpul acelei ocazii favorabile nu vor reuşi să dezvolte până la cea mai deplină măsură spiritul iubirii drept caracter al lor, în asemănarea Domnului, vor fi socotiţi împotrivitorii Domnului şi vor fi distruşi împreună cu Satan. Compară cu Apoc. 20:9-13.Răscumpărare — ÎnlocuireDoctrina înlocuirii, clar învăţată în Scripturi şi susţinută cu fermitate de către creştini timp de secole, astăzi îşi pierde influenţa, fiindcă sub o gândire mai clară decât în trecut se observă în general că dacă chinul veşnic ar fi plata păcatului, şi dacă Domnul nostru Isus a fost înlocuitorul nostru în plătirea pedepsei noastre, aceasta ar însemna că El ca înlocuitorul nostru ar trebui să fie chinuit veşnic, altfel noi n-am putea fi eliberaţi din păcat. Acest raţionament este destul de sănătos: dificultatea este că premiza este falsă. Chinul veşnic nu este plata păcatului — nu este pedeapsa împotriva omului. Totuşi, în mintea multora rămâne în general o prejudecată împotriva ideii de înlocuire, chiar şi după ce văd că plata păcatului este moartea şi că Domnul nostru Isus a putut fi şi a fost înlocuitorul omului în moarte, ((481)) şi a suferit exact ce trebuia să sufere omul, în sensul cel mai clar şi mai absolut. Mulţi au prejudecăţi împotriva acestui cuvânt înlocuire şi întreabă: este cuvântul „înlocuire” folosit în Scripturi? Dacă nu este, de ce să-l folosim?Noi răspundem că „înlocuire” este un cuvânt englezesc şi că nici un cuvânt englezesc nu este folosit în Scripturi, care au fost scrise în greacă şi în ebraică. Dacă însă traducătorii versiunii englezeşti voiau să facă astfel, ei puteau foarte potrivit folosi cuvântul „înlocuire” pentru că textul grecesc conţine indiscutabil ideea de înlocuire şi de înlocuitor în multe locuri. Faptul că acest cuvânt nu apare este numai pentru că nu s-a întâmplat ca traducătorii să-l folosească; şi deoarece noi căutăm să ne imprimăm în minte ideea Scripturilor originale, este deci potrivit ca acest cuvânt „înlocuitor” să fie imprimat, pentru că, orice este în opoziţie cu ideea conţinută în cuvântul înlocuitor, este în aceeaşi măsură în opoziţie şi cu ideea conţinută în cuvântul răscumpărare. Aşa cum am văzut deja, Scripturile conţin din belşug declaraţii că noi am fost cumpăraţi cu sângele preţios al lui Cristos; că El ne-a eliberat dându-Şi sufletul Său în moarte ca să-l răscumpere pe al nostru. Ce este aceasta decât înlocuire?Când este cumpărat un lucru, ceea ce se plăteşte pentru lucrul cumpărat înlocuieşte acel lucru. De exemplu, dacă cumpărăm o pâine cu o monedă, noi schimbăm banii cu pâinea, adică, înlocuim banii cu pâinea. Dacă un fermier duce un sac de grâu la moară şi primeşte pentru el o valoare echivalentă în făină, făina aceea a devenit un înlocuitor pentru grâu, grâul un înlocuitor pentru făină. Unul este un preţ corespunzător, o răscumpărare, un înlocuitor pentru celălalt. Astfel, în cel mai absolut sens al cuvântului, Domnul nostru, Omul Isus Cristos, S-a dat pe Sine Însuşi în moarte ca răscumpărare, înlocuitor în moarte pentru tatăl Adam (şi pentru omenirea care pierduse viaţa în el) — o răscumpărare pentru toţi, un înlocuitor, un preţ corespunzător. Într-adevăr, faptele acestui caz sunt mai exacte decât aproape ale oricărui alt caz pe care l-am putea ((482)) presupune, în afară de cazul schimbării prizonierilor în război, când există în general o mare particularitate în a schimba soldat pentru soldat, colonel pentru colonel, general pentru general, un preţ corespunzător fiind cerut de fiecare parte, om pentru om. Cumpărarea pâinii cu bani nu este o ilustraţie aşa de perfectă, pentru că pâinea şi argintul, deşi sunt de aceeaşi valoare, nu sunt de acelaşi fel. În cazul răscumpărării omului, Dumnezeu a cerut să fie o corespondenţă absolută în natură, în perfecţiune, în toate — un înlocuitor perfect, un preţ cu totul corespunzător a trebuit să fie plătit înainte ca neamul omenesc să poată fi eliberat de sentinţa divină.O utilizare a cuvântului „înlocuitor”, obişnuită printre oameni, a servit spre a încurca gândirea în această privinţă. În timp de război, când devine necesară o recrutare şi este recrutat un om pentru serviciul militar, lui i se permite uneori să găsească un înlocuitor, care să-i ia locul, să servească în locul lui în armată — omul care dă înlocuitorul fiind după aceea liber de orice obligaţie pentru serviciul militar. Această anume utilizare a cuvântului „înlocuitor” în legătură cu problemele militare este destul de armonioasă în sensul că omul care este acceptat de ofiţerul guvernamental ca înlocuitor pentru cel eliberat, trebuie să fie la standardele fizice cerute la timpul acela; în al doilea rând, trebuie să fie un om care nu fusese el însuşi recrutat şi care, prin urmare, este liber să se ofere ca înlocuitor. Aceste aspecte corespund cazului pe care îl avem în discuţie. Domnul nostru S-a oferit să fie înlocuitorul tatălui Adam; El a satisfăcut toate cerinţele guvernării divine prin aceea că a fost calificat în toate privinţele să fie înlocuitorul lui Adam. El a satisfăcut şi cerinţa că nu era deja sub sentinţa morţii când a luat locul nostru şi S-a oferit pe Sine şi a fost acceptat. El a avut o viaţă liberă pe care s-o dea pentru viaţa pierdută a lui Adam.Dar aici se sfârşeşte corespondenţa între cele două înlocuiri, pentru că în cazul soldatului recrutarea sau sentinţa ((483)) a fost să participe la război şi la greutăţile şi încercările lui etc., în timp ce în cazul lui Adam recrutarea, sentinţa, a fost la moarte. Armonia între aceste două utilizări ale cuvântului „înlocuitor” se termină când soldatul este acceptat şi intră în serviciul militar — aceasta corespunzând cu acceptarea de către Dumnezeu a jertfei Domnului nostru Isus şi cu începutul intrării în moarte. Pentru că soldatul înlocuitor a fost acceptat în armată, numele celui recrutat a fost şters de pe listele recruţilor ca scutit; şi când Cristos a intrat în moarte pentru Adam, numele lui Adam a fost şters de pe liste, în ceea ce privea condamnarea divină. Paralela nu merge mai departe.Noi fără îndoială procedăm înţelept să nu impunem inutil acest cuvânt „înlocuire” asupra celor care au deja prejudecăţi printr-o înţelegere greşită a subiectului şi care, datorită acestei prejudecăţi, ar putea fi împiedicaţi să-i facă o analiză potrivită şi amănunţită şi imparţială. Cu toate acestea, ar trebui să căutăm în special în propriile noastre inimi să fim cu totul loiali în privinţa ideii de înlocuire, care este ideea de răscumpărare. Oricine, care, după o înţelegere potrivită a subiectului, nu crede că Cristos a fost înlocuitorul nostru, nu exercită credinţă în răscumpărare şi prin urmare este lipsit de credinţa necesară pentru îndreptăţire.N-a fost posibil un alt plan de mântuire?Mulţi, care văd subiectul răscumpărării numai imperfect, sunt înclinaţi să-l combată şi să spună că ei nu pot vedea de ce Dumnezeu n-ar fi putut mântui lumea pe altă cale decât prin moartea Fiului Său ca înlocuitorul sau ca preţul de răscumpărare al omului. Noi le răspundem că ei privesc nepotrivit subiectul. Întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună nu este dacă Dumnezeu ar fi putut adopta o altă cale, ci, a adoptat El altă cale, sau a adoptat El planul răscumpărării?Indiscutabil, înţelepciunea divină ar fi putut adopta un alt plan de mântuire pentru omenire, dar noi putem tot atât de hotărât să acceptăm că nu putea fi întocmit nici un alt ((484)) plan care să fie mai bun, şi în măsura în care putem judeca şi cunoaşte, nu putea fi întocmit nici un alt plan, nici chiar de către Atotputernicul, care să fie atât de bun ca planul pe care El l-a adoptat, toate împrejurările conexe, toate condiţiile şi rezultatele dorite fiind luate în considerare. Faptul că Dumnezeu a adoptat un plan diferit în legătură cu îngerii decăzuţi dovedeşte, putem spune, că El ar fi putut adopta un plan diferit în legătură cu omul decăzut. Putea face cu omul aşa cum a făcut cu îngerii, dar*, după cum am văzut, acesta nu era mai favorabil, poate era mai puţin de dorit, în judecata multora.*Vezi „Ce spun Scripturile despre spiritism?”.Chiar dacă am presupune că un număr la fel de mare din familia umană ar fi binecuvântaţi şi în cele din urmă restabiliţi printr-o astfel de procedură din partea lui Dumnezeu, noi am vedea alte dezavantaje în această metodă, adică (1) cu cât mai îngrozitoare ar fi fost degradarea morală a neamului nostru omenesc, dacă ar fi fost complet lăsat în posesia puterilor sale mintale şi fizice, şi să-i fi permis să decadă numai din punct de vedere moral! Cât păcat se poate învăţa temeinic într-o perioadă scurtă de zece, douăzeci, cincizeci sau o sută de ani, şi ce adâncimi de răutate puteau fi explorate şi exploatate dacă omenirea continua să trăiască cu puteri neştirbite timp de şase mii de ani, despărţită de Dumnezeu dar necondamnată la moarte!(2) Un asemenea plan de mântuire, chiar dacă ar fi ajuns în cele din urmă la un număr la fel de mare ca şi planul pe care l-a adoptat Dumnezeu, niciodată nu ne-ar fi descoperit în aceeaşi măsură calităţile caracterului divin. (a) Vedem Dreptatea lui Dumnezeu în aplicarea pedepsei cu moartea, chiar asupra celor care „nu păcătuiseră printr-o încălcare asemănătoare cu a lui Adam”, dar care au fost numai născuţi în păcat, concepuţi în nelegiuire, născuţi păcătoşi prin ereditate (Rom. 5:14, 12; Ps. 51:5). El ne-a descoperit astfel o dreptate, care în nici un caz nu va ierta pe vinovat şi nu va ((485)) recunoaşte nimic ce nu ajunge la perfecţiune absolută. (b) El nea descoperit astfel o dragoste, cu mult mai mare decât am fi putut noi concepe altfel — care ne-a urmărit şi care ne-a luat în stăpânire „pe când eram noi încă păcătoşi”, cu preţul marelui preţ de răscumpărare pentru recuperarea noastră. (c) Adoptarea acestui plan de a condamna pe om la moarte, de al răscumpăra din moarte şi după aceea, la timpul cuvenit, de al restabili din moarte printr-o înviere, dă o ocazie pentru manifestarea puterii divine cu mult mai presus de orice este legat de lucrarea creaţiei, mare şi minunată cum a fost ea; pentru că, indiscutabil se cere o putere mai mare pentru a îndeplini promisiunea divină a învierii milioanelor de fiinţe care au trăit şi care au murit — pentru a le aduce înapoi, exact la fel cum au fost înainte, chiar cu conştiinţa de ei înşişi — decât a fost nevoie pentru crearea unui singur om. (d) Acest plan divin, când va fi deplin executat, va arăta înţelepciunea divină într-un fel în care nici un alt plan n-ar fi putut-o arăta, după cât ne putem noi gândi la alte planuri. Va arăta cum Dumnezeu a ştiut sfârşitul de la început şi cum El a făcut toate lucrurile după sfatul voii Sale, chiar şi când oamenii şi îngerii n-au văzut scopul şi intenţiile acţiunilor Sale, şi chiar când îngerii decăzuţi şi Satan presupuneau că ei pun piedici voinţei divine. Se va demonstra în afara oricărei îndoieli că Dumnezeu este în stare să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre bine, pentru împlinirea scopului divin. La sfârşit se va demonstra că Cuvântul care iese din gura Sa nu se întoarce la El fără rod, ci face ce Îi este plăcut şi împlineşte lucrul pentru care El l-a trimis. Isa. 55:11.Mai mult, adoptând în cazul omului planul urmat cu îngerii care au păcătuit, sau de fapt oricare plan pe care noi l-am putea concepe, n-ar fi putut fi o ocazie aşa de mare pentru alegerea Bisericii evanghelice ca să fie corpul lui Cristos; căci n-ar fi existat aceeaşi ocazie mare pentru încercarea loialităţii şi ascultării Logosului de Tatăl ceresc, şi prin urmare a înălţării Lui ca să fie participant la natura divină — nici o ocazie pentru o turmă mică dintre cei ((486)) răscumpăraţi ca să umble pe urmele Sale. Şi în final, vedem că aceste lecţii nu sunt numai pentru omenire, ci şi pentru toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu, de pe oricare plan de existenţă; şi nu numai pentru câteva secole, ci pentru toată eternitatea.„O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Căci «cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Lui?» … Căci din El, prin El şi pentru El sunt toate. A Lui să fie slava în veci! Amin.” Rom. 11:33-36.

 Necesitatea Împăcării — BlestemulÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XIVNecesitatea Împăcării — Blestemul„Blestemul”, un rău actual, nu viitor — Unde şi de ce a venit năpasta peste toţi — Când va înceta această mânie a lui Dumnezeu împotriva păcatului — „Scăpaţi” acum şi în viitor — Împăcarea este necesară datorită planului adoptat de Dumnezeu — Omul, un exemplu pentru îngeri şi pentru creaţiile viitoare„Nu va mai fi nici un blestem.” Apoc. 22:3.TEXTUL nostru este în deplin acord cu mărturia generală a Scripturilor, că vine timpul când lucrarea Împăcării va fi pe deplin înfăptuită şi când, ca rezultat al ei, blestemul va fi complet ridicat de peste om şi de peste pământ, domeniul lui. Dar aceasta înseamnă că blestemul nu este încă ridicat, că el apasă încă asupra pământului şi asupra omenirii. Mai mult, înseamnă că a existat un timp când acest blestem a venit asupra tuturor, la început când acesta a fost aplicat asupra omenirii şi asupra pământului. Oricine se va osteni să cerceteze acest subiect, va găsi în Scripturi o armonie atât de minunată asupra acestor trei puncte, încât probabil îl va uimi şi-l va convinge că Scripturile nu sunt de origine omenească, ci că, deşi scrise de diferite persoane şi în diferite perioade, într-un interval de două mii de ani, ele sunt o unitate în mărturia lor; şi asupra nici unui alt subiect mărturia lor nu este mai clară, mai consecventă şi mai convingătoare decât asupra acestui subiect al blestemului, al efectelor lui asupra omului, al răscumpărării din el şi al îndepărtării lui finale.Blestemul asupra omenirii, după cum este în general înţeles şi propovăduit, este un blestem viitor al chinului veşnic — nu un blestem actual. Dar potrivit Scripturilor ((406)) acesta este un blestem actual, şi anume blestemul morţii care va fi ridicat în viitor. Nu trebuie să ne gândim la acest blestem al morţii în modul obişnuit, limitat — cum că ar afecta momentul morţii sau câteva ore sau zile sau clipe când murim sau când ne dăm sau ne pierdem suflarea vieţii. Dimpotrivă, pentru a ne da seama ce este acest blestem al morţii, se cere să avem în faţa ochiului minţii pe primul om perfect, cu toate puterile minţii şi corpului său — chipul Creatorului său în însuşirile sale mintale, iar fizic, precum şi mintal şi moral, „foarte bun”; aşa a fost decretat de către cea mai înaltă autoritate asupra acestui subiect. Gen. 1:31.Fragmentul foarte scurt de istorie dat în Geneza, alături de faptul că potopul a şters complet toate dovezile înzestrării şi lucrării mâinilor tatălui speciei noastre şi a urmaşilor lui timpurii, nu ne dau nici o bază de evaluare în privinţa capacităţilor sale mintale şi fizice. Pentru informare suntem siliţi să ne bazăm pe faptul că toată lucrarea lui Dumnezeu este „perfectă”, care este propria Sa declaraţie (Deut. 32:4), şi pe declaraţia Sa mai departe că oamenii „umblă cu multe şiretenii” şi s-au mânjit (Ecles. 7:29); şi pe faptul că sub blestem chiar, şi în condiţiile nefavorabile în care a trăit omul după ce a fost izgonit din Grădina Edenului — în ciuda tuturor acestor condiţii nefavorabile, organismul său uman a fost de o perfecţiune atât de minunată, încât tatăl omenirii a fost menţinut lunga perioadă de nouă sute treizeci de ani. Gen. 5:5.Când comparăm această vitalitate fizică, neajutată de experienţa largă în dezvoltarea medicinei şi a aranjamentelor sanitare din condiţiile prezente, şi când observăm că în ciuda progresului nostru în ştiinţă, sub lumina şi experienţa secolelor trecute, totuşi astăzi jumătate din populaţie moare înainte de a ajunge la vârsta de zece ani şi durata medie a vieţii este în general cam de treizeci şi trei de ani, numai atunci putem aprecia câtă vitalitate fizică am pierdut de la cădere — cât de mult ne-a afectat „blestemul” din punct de vedere fizic. Şi deoarece ştim că puterile mintale şi fizice ale omului sunt în ((407)) mare măsură coordonate, aşa încât, cu cât organismul fizic este mai sănătos, toate celelalte lucruri fiind egale, cu atât mai puternice şi mai precise trebuie să fie şi puterile şi facultăţile mintale, putem obţine din aceasta o vedere respectabilă despre calibrul mintal al tatălui Adam, despre care marele Creator a spus că era foarte bun şi l-a considerat vrednic să-l recunoască drept fiul Său, asemănarea Sa morală şi mintală. Luca 3:38.Perfecţiunea mintală şi fizică, în condiţiile prezentate în mărturia divină despre creare, în mod clar şi hotărât implică perfecţiune morală; fiindcă trebuie să ne amintim că, potrivit Scripturilor, devierea morală şi degradarea care i-a urmat nu se instalaseră. Nu este de presupus nici că omul, fără elementele morale pentru dezvoltarea sa mintală, ar fi descris în Scripturi ca un om „foarte bun”, sau ca un chip al Creatorului său. Să-l fi creat pe Adam perfect fizic şi perfect mintal, fără calităţile morale, ar fi însemnat să-l facă un om foarte rău, după principiul că răufăcătorul va fi cu atât mai mare cu cât are capacităţi mai mari, dacă acele capacităţi nu sunt sub control moral.Sentinţa morţii sau „blestemul” rostit împotriva lui Adam, şi anume, „vei muri negreşit” (Gen. 2:17), n-a fost numai împotriva muşchilor săi şi a formei sale fizice — acesta a cuprins pe omul întreg, atât mintal cât şi fizic; şi a cuprins şi însuşirile morale, fiindcă ele sunt parte din cele mintale. Ca o deplină confirmare a acestui lucru vedem astăzi că omul este o fiinţă decăzută în toate sensurile cuvântului; fizic este degenerat şi durata medie a vieţii a scăzut, sub cele mai favorabile condiţii, la trezeci şi trei de ani; mintal şi moral de asemenea vedem că este foarte deficitar, chiar dacă posedă organe capabile de o dezvoltare mult mai mare decât îi permite această viaţă scurtă. Vorbind despre capacităţile morale ale omului, apostolul spune: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar … căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”; toţi sunt părtaşi la păcatul originar şi la urmările lui. Rom. 3:10,23.((408))Mai departe apostolul arată că tatăl Adam, când a fost judecat la bara justiţiei lui Dumnezeu, a fost un încălcător cu voia, şi nu unul înşelat (1 Tim. 2:14). Astfel el ne arată că prin însuşirea sa morală el a fost capabil să asculte de cerinţele divine, căci ar fi fost nedrept din partea lui Dumnezeu să fi încercat şi să fi condamnat pentru nereuşită o fiinţă care, prin creare deficitară, era incapabilă să stea la încercare cu succes, să dea ascultare de poruncile Lui. Faptul că Adam a avut o încercare în care problemele în discuţie erau viaţa şi moartea veşnică, şi faptul că eşecul lui în acea încercare a fost cu voia şi a atras asupra lui pe drept sentinţa marelui Judecător până la pedeapsa deplină a legii, trebuie să dovedească fiecărei minţi nepărtinitoare, logice, că Adam a fost perfect în toate sensurile cuvântului şi în mod potrivit pasibil de a fi supus încercării.Iar faptul că Dumnezeu, chiar şi după ce preţul de răscumpărare a fost plătit, refuză să încerce omenirea din nou în faţa aceleiaşi ireproşabile Curţi supreme şi declară că motivul este că într-o stare decăzută suntem incapabili de o încercare la bara justiţiei Sale absolute, şi că prin faptele noastre cele mai bune nimeni n-ar putea fi îndreptăţit înaintea Lui — dovedeşte în concluzie, nu numai că omenirea a decăzut mult, dar şi că Dumnezeu nu l-ar fi încercat deloc pe Adam dacă n-ar fi fost cu mult mai bun decât noi şi cu totul potrivit pentru încercare — un om perfect. Cu acest gând este în deplin acord faptul că Dumnezeu propune judecata Bisericii în acest Veac Evanghelic pentru premiul existenţei spirituale veşnice, iar judecata lumii în Veacul Milenar pentru premiul perfecţiunii umane veşnice. „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Ioan 5:22.Privind omul ca un întreg (fizic, moral şi mintal), cum îl privesc Scripturile, putem vedea că blestemul, sentinţa morţii, îşi face lucrarea împotriva fiecărei părţi şi a fiecărui element al fiinţei lui; şi privind în jurul nostru pretutindeni în lume, găsim confirmarea acestui lucru peste tot. După cum în slăbirea puterilor fizice la unii punctul cel mai slab este stomacul, la alţii musculatura, la alţii oasele, tot aşa, privind pe om ca un întreg, ((409)) găsim că la unii cea mai mare pierdere, slăbire, degradare este mintală, la alţii morală, la alţii fizică, dar toţi sunt pătaţi în toate privinţele; toţi au fost „pierduţi” fără speranţă sub acest blestem. Nu poate exista nici o speranţă pentru nimeni că s-ar putea recupera vreodată din aceste lanţuri ale stricăciunii în care suntem născuţi, după cum este scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea” (Ps. 51:5). Acest blestem al morţii zace asupra noastră din clipa când neam născut, şi prin urmare demonstrează faptul că nu este rezultatul păcatelor noastre individuale, ci al păcatelor moştenite — un blestem sau o năpastă care a ajuns la noi prin ereditate de la tatăl Adam.Se spune că „ne naştem murind”; şi cât de adevărat este acest lucru toţi putem mărturisi; disconfortul, şubrezenia, durerile, slăbiciunea şi moartea sunt numai procesele elementare ale morţii care lucrează în noi. Astfel, dacă n-ar fi orbirea introdusă prin denaturările înşelătoare ale lui Satan în privinţa planului divin, oamenii ar vedea uşor manifestările clare ale blestemului peste tot; şi apostolul spune: „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva … oricărei nedreptăţi” (Rom. 1:18), pentru că şi cea mai mică nedreptate este păcat. Apostolul nu spune că mânia lui Dumnezeu se va descoperi în viaţa viitoare şi în flăcările chinului, ci el spune în mod corect că se descoperă în viaţa aceasta şi în timpul de acum, şi trebuie văzută de către toţi cei care au ochii deschişi să vadă adevăratele fapte. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de medic, arătând că boala şi moartea lucrează în neamul nostru omenesc. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare firmă de pompe funebre, atrăgându-ne atenţia asupra faptului că omenirea moare, că mânia, blestemul lui Dumnezeu zace asupra speciei umane. Mânia lui Dumnezeu se descoperă prin fiecare procesiune funerară, prin fiecare dric, prin fiecare cimitir, prin fiecare piatră de mormânt şi prin fiecare haină de doliu şi semn de doliu. Mânia lui Dumnezeu se descoperă nu numai împotriva celor mai mari dintre păcătoşi, ci şi împotriva oricărei nedreptăţi, chiar şi a celei mai mici. Prin urmare, nu este nici ((410)) o scăpare, pentru că nici unul nu este drept, nici unul măcar; şi prin urmare, atât pruncul cât şi cel cu părul cărunt sunt supuşi acestei „mânii”, acestui „blestem”.Profetul Iov, în necazul lui sub blestem, sub mânie, a strigat: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor[şeol, uitare], de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine! … Atunci mai chema şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale” (Iov 14:13, 15). Acest timp de mânie care ţine de şase mii de ani trebuie să se încheie prin marea Zi de Răzbunare, în care Dreptatea prescrie că va fi încă mai multă strâmtorare peste omenire, din cauza respingerii ocaziilor şi privilegiilor mai mari şi din cauza neascultării legilor dreptăţii, în măsura în care aceste legi au fost discernute de creştinătate. Prin urmare, această Zi de Răzbunare şi de mânie deosebită, pe lângă aceea care a predominat înainte, după cum se spune, va fi „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Sfinţii lui Dumnezeu sunt asiguraţi că ei vor fi socotiţi vrednici să scape de toate lucrurile care vin peste lume şi socotiţi vrednici să stea în picioare înaintea Fiului Omului. Ei vor scăpa de această mânie deosebită, dar nu vor scăpa de mânia generală care este descoperită din ceruri împotriva oricărei nedreptăţi. Ei au parte de aceasta împreună cu lumea, în multe privinţe, şi totuşi există această deosebire fină, pe care Scripturile o indică în mod clar, şi anume:Cei care Îl acceptă pe Cristos în acest Veac al Evangheliei şi se consacră Lui pe deplin, sunt consideraţi că au trecut din moarte la viaţă, că au scăpat de mânie, de blestem, au „fugit de stricăciunea care este în lume” (2 Pet. 1:4; 2:18, 20). Este adevărat, ei sunt încă în lume, sunt încă supuşi morţii şi pot avea parte împreună cu lumea de boala, durerea, întristarea şi necazul care însoţesc blestemul, şi din punct de vedere lumesc nu este nici o deosebire; dar din punct de vedere divin, care trebuie să fie şi punctul de vedere al credinciosului, este o mare deosebire. Aceştia nu mai sunt deloc socotiţi că mor din cauza „blestemului”, „mâniei” divine, ci având în ((411)) vedere îndreptăţirea lor şi apoi prezentarea lor ca jertfe vii, moartea lor este socotită ca parte din jertfa lui Cristos. După cum exprimă apostolul, aceştia sunt socotiţi în moarte ca fiind morţi cu Cristos, părtaşi la sacrificiul Lui, şi nu murind cu Adam, ca şi restul omenirii. „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Rom. 6:8.Tot aşa, partea noastră de necazuri şi dureri fizice este rezultatul slăbiciunilor fizice, al eredităţii etc. Domnul ne asigură că, dacă vreunele de felul acesta ar fi permise în cazul acestora, n-ar trebui privite ca manifestări ale mâniei Sale; ci toate relele permise să vină împotriva acestora vor fi conduse prin înţelepciunea, iubirea şi puterea divină spre binele lor ca ucenici, ca să dezvolte în ei mai îmbelşugat Spiritul Său, şi astfel în cele din urmă să-i potrivească şi pregătească, în calitate de copii ai Săi, pentru slavă, cinste şi nemurire — producând în ei roadele paşnice ale dreptăţii şi astfel pregătindui pentru o greutate de slavă veşnică mai presus de orice măsură (Filip. 2:13; Rom. 2:7; Evr. 12:11; 2 Cor. 4:17; 2 Pet. 1:4-11). Totuşi, în toate aceste privinţe ei umblă prin credinţă, nu prin vedere. În ceea ce priveşte exteriorul, ei n-au nimic mai mult decât restul lumii; de fapt, se poate ca cei din poporul Domnului să pară că au mai multe dificultăţi, mai multe încercări, mai multe necazuri, mai multe dureri decât omul natural, cu care Dumnezeu nu lucrează încă, fiindcă n-a fost adus încă la o stare de reconciliere şi împăcare cu El. Însăşi această cerinţă crescută a credinţei este în sine o binecuvântare, o dezvoltare a caracterului, o roadă bună a Spiritului.Noi însă privim subiectul nostru — necesitatea împăcării — din punctul de vedere al lumii în general, al întregii omeniri. Blestemul, sentinţa sau verdictul legii divine împotriva imperfecţiunii este nimicirea. Dumnezeu a creat toate lucrurile foarte bune, şi aceasta este singura stare în care lucrurile vor fi cu totul satisfăcătoare pentru El. Faptul că deocamdată El permite lucruri imperfecte — fiinţe imperfecte şi condiţii imperfecte — nu este o dovadă de schimbare a planului din partea Sa: această perioadă de imperfecţiune este permisă ((412)) fiindcă înţelepciunea divină a prevăzut posibilitatea unui rezultat glorios, şi în acest scop Dumnezeu „lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efes. 1:11). El ar fi putut, de exemplu, să-l nimicească pe Satan în momentul când s-a răzvrătit — la fel pe îngerii care au căzut, sau pe om; şi astfel naşterea unei rase imperfecte ar fi fost evitată. Dar planul divin, dimpotrivă, a fost să permită un timp celor imperfecţi şi păcătoşi să meargă pe calea lor în chestiuni care n-ar împiedica marele rezultat al aranjamentului divin, pentru ca astfel să poată fi prezentată o ilustraţie a tendinţelor descendente şi degradante ale păcatului, în Satan, în îngerii căzuţi şi în omenire.Căderea omenirii sub pedeapsa justă a morţii, a nimicirii, a fost în mod indirect rezultatul lipsei de cunoaştere a Evei şi al înşelării ei consecutive, şi cuprinde, prin ereditate, pe mulţi care n-au încălcat legea divină cu voia şi cu bună ştiinţă. Faptul acesta lasă deschisă ocazia pentru exercitarea iubirii şi îndurării divine, şi în acelaşi timp dă o ilustraţie a operării şi coordonării atributelor divine, care nu puteau fi atât de complet manifestate şi exemplificate în nici un alt mod pe care l-am putea concepe. Prin urmare, parte din scopul iniţial al Creatorului a fost să Se descopere pe Sine şi atributele caracterului Său, creaturilor Sale — nu numai omenirii, ci şi oştilor îngereşti. Fără îndoială, când marele plan de mântuire va fi complet realizat, atât îngerii din cer, cât şi cei împăcaţi din lume vor cunoaşte caracterul divin — înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea — într-o măsură cu mult mai mare decât au putut fi apreciate înainte, sau decât ar fi putut fi apreciate fără marile lecţii care acum se dau prin permisiunea păcatului şi prin răscumpărarea promisă în planul divin prin Cristos. Acest lucru este sugerat de către apostolul Petru, care ne asigură că „îngerii doresc să privească” aceste lucruri — îi interesează foarte mult. 1 Pet. 1:12.După cum am văzut, sentinţa asupra omenirii este dreaptă în mod absolut, şi n-ar fi fost loc de apel de sub acea sentinţă ((413)) în calculul dreptăţii (fiind admis că Adam a avut suficientă cunoştinţă despre Creatorul său ca să-i impună ascultare necondiţionată, şi fiind de asemenea admis că n-a fost decât un aranjament just din partea lui Dumnezeu, ca viaţa care n-ar fi folosită în armonie cu aranjamentele Sale drepte şi binevoitoare să fie pierdută, luată). Cu toate acestea, putem uşor vedea că Dumnezeu ar fi putut găsi o pedeapsă diferită în cazul omului, şi aceasta fără nici o încălcare a vreunui principiu al dreptăţii. În privinţa aceasta avem o dovadă în procedurile Sale cu îngerii căzuţi. Ei n-au fost puşi sub sentinţa morţii; pedeapsa impusă asupra lor, dimpotrivă, a fost punerea lor sub interdicţie, şi ei sunt încă sub interdicţie, aşteptând o judecată finală. Iuda 6.Tot aşa, Dumnezeu ar fi putut îngădui ca omul să trăiască aceşti şase mii de ani, de la păcatul lui în Eden, fără vătămarea organismului său fizic, fără a-l pune sub sentinţa şi puterea morţii. Astfel, atât omul cât şi îngerii care nu şiau păstrat starea lor de la început, ar fi putut fi păstraţi în viaţă până la judecata zilei celei mari, când cazurile lor să fie definitiv lichidate. Însă Dumnezeu nu este limitat în lucrările Sale, şi aceeaşi varietate pe care o vedem în natură, prin aceea că o floare se deosebeşte de alta în strălucire şi frumuseţe şi o creatură se deosebeşte de alta, la fel, prin ceea ce apostolul numeşte „înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:10), El alege o metodă de a lucra cu îngerii care au păcătuit şi altă metodă de a lucra cu oamenii care au devenit păcătoşi. Mânia divină se manifestă împotriva ambilor: o mânie a iubirii şi dreptăţii, care urăşte orice păcat, orice rău, şi-l va distruge, dar care va face tot ce se poate pentru acei răufăcători care devin slujitori loiali ai dreptăţii, după ce au avut o mare experienţă cu păcatul şi cu dreptatea, şi cu respectivele lor rezultate.În procedurile Sale cu omul, Dumnezeu a ales să arate prin exemplu sfârşitul complet al păcatului şi al păcătoşilor — nimicirea. O mărturie a acestui lucru este dată în diferitele ((414)) declaraţii făcute omului: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; „Plata păcatului este moartea”. Adică, în aceste declaraţii făcute omului, Dumnezeu rosteşte numai o lege generală, care peste puţină vreme va fi regula absolută a întregii Sale stăpâniri — a întregii creaţii, şi anume, că orice nu este perfect va fi nimicit, şi numai ce este perfect, absolut perfect, absolut în armonie cu voinţa şi scopul divin va continua să existe pentru totdeauna, să fie o binecuvântare pentru sine, o onoare pentru Creator şi un beneficiu pentru toate creaturile Sale.Dar, deşi omul a fost ilustraţia acţiunii acestui principiu, aşa încât fiecare membru al familiei umane a fost nimicit în moarte — „moartea a trecut asupra tuturor” — totuşi scopul lui Dumnezeu, în faptul că a folosit omenirea ca o ilustraţie a severităţii dreptăţii divine în extirparea răului, nu este să permită omenirii să sufere fiindcă este folosită astfel ca ilustraţie. Dimpotrivă, aranjamentul divin este ca omenirea să se bucure de tot atâta îndurare, favoare şi dragoste divină ca şi oricare dintre celelalte creaturi ale lui Dumnezeu. De aceea, la timpul potrivit Dumnezeu a dat răscumpărarea pentru toţi, cu totul potrivită pentru necesităţile cazului, pentru ca, după cum prin neascultarea unui singur om (Adam) cei mulţi au devenit păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unuia singur (Isus) cei mulţi să poată deveni drepţi. Rom. 5:19.Aceasta nu spune şi nici nu înseamnă că cei mulţi trebuie să devină drepţi în decursul acestui Veac Evanghelic, altfel nu mai au nici o şansă; dimpotrivă, declaraţia scripturală este că numai o „turmă mică” vor deveni drepţi în timpul rău actual — numai cei care sunt în mod special atraşi de Tatăl şi chemaţi la chemarea de sus a moştenirii împreună cu Fiul Său. Restul oamenilor nici măcar nu vor fi chemaţi sau atraşi, până când Cristosul (cap şi corp) va fi fost înălţat atât în suferinţe cât şi în glorie, potrivit cuvintelor Domnului nostru: „Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine Însumi pe toţi” (Ioan 6:44; 12:32). Această atragere generală aparţine Veacului viitor, Milenar, nu celui de acum, ((415)) nici celor trecute. Nu va fi atragerea doar a unui număr mic, sau a unei clase sau a unei naţiuni, ca în trecut, ci va fi atragerea întregii omeniri răscumpărate prin sângele preţios.Totuşi, această atragere nu va însemna obligaţie; căci întocmai cum este posibil în veacul actual ca cineva să se împotrivească atragerii Tatălui, aşa încât mulţi sunt chemaţi dar puţini vor fi aleşi, la fel va fi posibil şi în veacul viitor ca omenirea să se împotrivească atragerii lui Cristos. Scripturile ne asigură însă că atât de simplă va fi calea, atât de raţionale condiţiile, încât numai cei care vor iubi păcatul şi-l vor alege în mod deliberat, după ce au ajuns la cunoaşterea dreptăţii şi adevărului, vor fi printre împotrivitorii acelui mare Proroc şi vor fi nimiciţi de El în Moartea a Doua. Fapt. 3:23.Privind procedurile divine cu omenirea din punctul de vedere al încheierii Veacului Milenar, vedem că modul divin de a acţiona, executarea pedepsei extreme a legii divine împotriva noastră, însoţită aşa cum a fost de acţiunea milei divine prin Cristos, în răscumpărare şi restabilire, departe de a produce vreo răutate faţă de omenire, a fost de fapt o mare binecuvântare. Dar acest lucru nu poate fi văzut decât din acest singur punct de vedere. Din acest unghi vedem nu numai tristeţea, necazul, durerea, moartea şi plânsul din prezent, pedeapsa justă a încălcării, rezultatul ei natural într-adevăr, dar vedem şi eliberarea omului din păcat şi din blestemul lui, cumpărată de Răscumpărătorul la Calvar şi care va fi realizată prin acelaşi Răscumpărător mai târziu — Biserica fiind selecţionată în decursul acestui Veac al Evangheliei conform programului divin, pentru a fi Mireasa şi moştenitorii împreună cu El în Împărăţie.Aspră cum a fost pedeapsa pentru păcatul lui Adam, moartea (incluzând toate durerile, suferinţele şi necazul acestei stări de moarte în cei şase mii de ani trecuţi), noi credem că soarta omului a fost mai favorabilă decât a îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la început, şi care nau fost condamnaţi la moarte şi deci nu şi-au pierdut energia vitală în moarte, nici n-au avut experienţa bolii sau ((416)) durerii, dar care au fost numai privaţi de libertăţile lor şi de părtăşia celor sfinţi. Dacă omul ar fi fost tratat la fel ca aceşti îngeri căzuţi şi lăsat în posesia libertăţilor sale în ceea ce priveşte pământul etc., ne putem imagina ce stare de lucruri îngrozitoare ar fi predominat acum — cum răul sar fi înmulţit fără restricţii, cum subtilitatea şi şiretenia în facerea răului ar fi mărit suferinţele lumii. Chiar şi aşa cum este, putem vedea că până şi viaţa scurtă a oamenilor este de ajuns ca să dezvolte un uimitor geniu pentru egoism, o uimitoare înţelepciune pentru mărire de sine şi pentru asuprirea semenilor. Când ne gândim că mulţi dintre milionarii din zilele noastre erau băieţi săraci, şi că acumularea a o sută sau a două sute de milioane de dolari sa făcut în mai puţin de cincizeci de ani, la ce ne-am fi putut aştepta de la un astfel de geniu dacă ar fi avut secole ca sferă de activitate? Împins până la rezultatul lui legitim, el ar fi dus fără îndoială la înrobirea şi degradarea completă, bestială, a unei largi proporţii din familia umană în interesul câtorva cu intelect superior în şiretenie şi avariţie.Privind lucrurile din acest punct de vedere, inimile noastre se înalţă cu recunoştinţă către Dumnezeu, că forma „blestemului” sau sentinţa care a venit asupra noastră a fost aceea pe care Domnul a permis-o — vei muri negreşit. Şi dacă între timp experienţele noastre, ca neam omenesc, au fost şi sunt o lecţie obiectivă nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru îngerii cei sfinţi şi pentru cei decăzuţi, ne putem bucura cu atât mai mult; şi după câte ştim, poate că intenţia lui Dumnezeu este să folosească această mare lecţie a răutăţii peste măsură a păcatului şi a rezultatelor lui inevitabile în alte lumi de fiinţe simţitoare încă necreate. Şi cine ştie dacă, în viitorul îndepărtat, nu vor fi luaţi pentru miliardele necreate încă instructori în dreptate dintre vrednicii din rasa de pe pământ răscumpărată şi restabilită, care au avut o experienţă reală cu păcatul şi care vor putea vorbi din experienţă, pentru a-i apăra pe alţii împotriva chiar şi a celei mai mici abateri de la absoluta ascultare de voinţa divină.((417))O ilustraţie a acestui principiu, al întoarcerii unui dezavantaj într-o binecuvântare pentru cei care sunt folosiţi ca ilustraţie, vedem în Israel. Ca popor, Israelul a fost chemat afară dintre celelalte popoare şi a fost folosit ca popor tipic. Legământul Legii lor, deşi în aparenţă un avantaj, strict vorbind a constituit pentru ei o a doua încercare, eşecul în aceasta i-a dus sub a doua condamnare — lăsându-i în aparenţă, ca popor, mai condamnaţi decât restul lumii, pe care Dumnezeu Îşi propusese (în legământul Său cu Avraam) s-o îndreptăţească prin credinţă, deoarece nimeni nu putea fi îndreptăţit prin faptele Legii. Legământul lui Israel cerea fapte perfecte; şi fiind incapabili să facă fapte perfecte din cauza slăbiciunii moştenite a cărnii, Israel a căzut sub „blestemul” sau sentinţa de moarte a Legământului lor. Astfel s-a constatat că acest Legământ care a fost rânduit spre viaţă (care avea ca scop să dea viaţă veşnică), a fost spre moarte (Rom. 7:9-14). Dar, deşi Dumnezeu a folosit astfel Israelul ca popor tipic şi ca ilustraţie a faptului că nici un om imperfect nu poate ţine legea perfectă a lui Dumnezeu, El na permis ca această folosire a lor, care cuprindea şi condamnarea lor, să producă nimicirea lor veşnică; şi ca urmare, când a răscumpărat restul omenirii, planul Său a fost astfel aranjat încât acelaşi sacrificiu prin care a fost răscumpărată toată rasa lui Adam prin Cristos, a inclus şi poporul în mod special favorizat, care sub Legământul Legii a fost şi poporul în mod special condamnat (Rom. 2:11-13; 3:19-23). În acest scop Domnul nostru a fost născut sub Legământul Legii, pentru ca El să poată răscumpăra pe cei care au fost condamnaţi sub acea lege, prin acelaşi sacrificiu prin care a răscumpărat toată omenirea, condamnată la început în Adam. Gal. 4:4, 5.Vedem, prin urmare, că necesitatea reconcilierii între Dumnezeu şi om, necesitatea împăcării lor, stă în faptul că Dumnezeu Însuşi este sursa vieţii, şi dacă este ca vreuna dintre creaturile Sale să se bucure de viaţă veşnică, aceasta trebuie să fie ca dar al Său. „Darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Rom. 6:23). ((418)) Conform principiilor guvernării şi legii divine, Dumnezeu nu poate privi păcatul cu nici un grad de îngăduinţă (Hab. 1:13); El nu poate scuza păcatul şi nici nu-i poate admite necesitatea în nici o măsură. El Însuşi fiind perfect, decretul Lui este că nici unul care este imperfect nu va fi recunoscut ca fiu al Său, pentru care este prevăzută existenţa veşnică. Şi ca atare, fiindcă omul, din pricina căderii, nu numai că a ajuns sub sentinţa morţii, ci pe lângă aceasta s-a mânjit, s-a degradat, sa depravat şi în mare măsură a şters asemănarea divină din mintea şi conştiinţa sa, de aceea singura speranţă de viaţă veşnică depinde de o putere sau cale sau mijloc prin care pot fi realizate două lucruri: (1) Eliberarea omenirii de sentinţa morţii impusă de Dreptate; (2) ridicarea omenirii din degradarea păcatului şi depravării la starea de absolută sfinţenie şi perfecţiune de la care a căzut. Dacă aceste două lucruri pot fi efectuate, atunci există speranţă. Dacă nu pot fi efectuate, atunci omul nu are nici cea mai vagă speranţă de viaţă veşnică. În zadar căutăm ajutor la familia umană decăzută, fiindcă, deşi unii sunt mai puţin decăzuţi decât alţii, mai puţin depravaţi, toţi au păcătuit, tuturor le lipseşte slava lui Dumnezeu. Dacă ar exista unul drept, el ar putea într-adevăr da o răscumpărare pentru fratele său (pentru Adam şi pentru toţi care au fost condamnaţi prin încălcarea lui Adam), şi astfel, sub aranjamentul divin, ar deveni mântuitorul (eliberatorul) rasei sale de sub sentinţă; dar nici unul ca acesta nu se putea găsi. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar.” Ps. 49:7; Rom. 3:10, 23.Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, prevăzuse toate acestea şi a pregătit totul înainte de a începe să creeze omenirea, şi la timpul cuvenit Şi-a arătat planul pentru recuperarea omului din ruina condamnării şi depravării sale. Când încă nu era nici un ochi care să privească cu milă şi nici un braţ care să mântuiască, atunci braţul lui Dumnezeu a adus mântuirea. Braţul (puterea) Domnului care s-a descoperit, s-a întins din ceruri spre a ajuta omul să iasă din groapa oribilă a morţii şi din mocirla păcatului şi depravării, a fost Domnul nostru Isus (Ps. 40:2; Isa. 53:1). Scopul declarat al lui Dumnezeu prin El este:((419))(1) Răscumpărarea omenirii de sub puterea mormântului, de sub sentinţa morţii, de sub „blestem”, de sub „mânia” care stă acum asupra lumii. Această răscumpărare a fost realizată prin moartea Domnului nostru Isus Cristos: Dreptatea Divină este satisfăcută pe deplin şi întreaga omenire este socotită a fi transferată Domnului Isus Cristos, fiind cumpărată de El cu sângele Său preţios.(2) El alege acum din omenirea răscumpărată pe „turma mică” a moştenitorilor împreună cu El, care, datorită devotării lor jertfitoare faţă de El, vor fi socotiţi părtaşi în suferinţele şi în sacrificiul Lui, şi li se va acorda o parte şi în gloriile Sale cereşti şi în lucrarea viitoare de binecuvântare a lumii — rodul sacrificiului Său.(3) Lucrarea de restabilire va fi dusă la îndeplinire prin acest mare Răscumpărător şi prin moştenitorii împreună cu El, Mireasa Lui, Biserica, în „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Iar când cei răi, care vor respinge cu voia harul şi îndurarea divină sub condiţiile Noului Legământ, vor fi distruşi de către acest mare Mijlocitor, Cristos, iar restul omenirii răscumpărate vor fi predaţi Tatălui ceresc, perfecţi şi compleţi, deplin restabiliţi la propria Sa asemănare şi cu o cunoştinţă crescută despre El şi despre dreptate şi păcat — câştigată prin experienţele domniei actuale a păcatului, precum şi sub domnia dreptăţii din timpurile restabilirii — atunci marea lucrare a Împăcării va fi completă. Toţi cei care văd clar această chestiune pot înţelege uşor necesitatea Împăcării: că nu poate exista nici o binecuvântare a omenirii decât prin aducerea ei în absolută armonie cu Creatorul ei, şi că astfel de reconciliere necesită mai întâi de toate o răscumpărare a păcătosului — o plătire a pedepsei lui. Căci Dumnezeu trebuie să fie drept în îndreptăţirea păcătoşilor, altfel nui va îndreptăţi niciodată. Rom. 3:26.Având în vedere cele anterioare, vedem clar că numărul celor pentru care s-a făcut ispăşirea prin sacrificiul Domnului ((420)) nostru pentru păcate — ridicarea generală a „blestemului” în mod legal — nu dă nici un criteriu prin care să putem judeca numărul celor care prin ascultarea credinţei se vor elibera în realitate de păcat şi de blestemul lui şi se vor întoarce la împăcare cu Tatăl, folosindu-se de ocaziile deschise tuturor prin iubitul nostru Răscumpărător. Nu este nici o afirmaţie din partea lui Dumnezeu şi nici un motiv raţional din partea omului să presupună că favoarea divină şi viaţa veşnică prin Cristos vor fi obţinute de altcineva în afară de cei care vor veni în deplină armonie a inimii cu Dumnezeu şi cu toate legile Sale de dreptate. Ne bucurăm totuşi că fiecărei creaturi îi vor fi oferite la „timpul potrivit” al lui Dumnezeu cunoaşterea harului Său şi alte ocazii cu mult mai bune decât cele de care se bucură lumea acum. 1 Tim. 2:6.

 Obiectul Împăcării — OmulÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul XIIObiectul Împăcării — OmulCe este omul? — Răspunsul „ortodox” — Răspunsul ştiinţific — Răspunsul Bibliei — Corpul omului — Spiritul omului — Sufletul uman — Confuzie prin traducere greşită — înmulţirea sufletelor — Ce este „Şeol”, „Hades”, în care merg toate sufletele în intervalul dintre moarte şi înviere? — Declaraţiile scripturale analizate individual„Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării.” Ps. 8:4-8.CE FIINŢĂ importantă este omul, încât Creatorul Universului să Se intereseze de bunăstarea lui atât de mult încât să facă o pregătire atât de mărinimoasă pentru reconcilierea lui — chiar prin sacrificiul Fiului Său? Noi ar trebui, pe cât este posibil, să cunoaştem în amănunt această creatură, cea mai înaltă dintre creaturile pământeşti ale lui Dumnezeu: dar atât de limitate sunt puterile noastre de judecată, iar cunoştinţa noastră atât de mărginită, încât în acest subiect depindem aproape în întregime de ceea ce Creatorul nostru cel iubitor ne-a făcut cunoscut în Cuvântul Său. Deşi zicătoarea „cel mai mare obiect de studiu al omenirii este omul” a devenit proverbială, totuşi, lucru ciudat, există puţine subiecte în care omenirea este mai nedumerită decât în acesta — ce este omul. Există două vederi generale asupra acestui subiect şi nici una din ele, susţinem noi, nu este cea corectă, cea scripturală. Deşi ambele conţin în ele anumite elemente de adevăr, ambele sunt întristător de greşite şi de înşelătoare, aşa încât chiar şi cei care nu sunt cu totul înşelaţi de ele, sunt totuşi atât de influenţaţi şi încurcaţi de aceste erori, încât multe adevăruri sunt despuiate de forţa şi greutatea lor, şi multor înşelări li se ((302)) dă o aparenţă de adevăr. De aceea, subiectul nostru este important pentru toţi cei care vor să cunoască adevărul şi să aibă folos deplin din el, prin influenţa lui asupra inimii şi vieţii lor. Subiectul nostru are o importanţă specială în legătură cu tema pe care o discutăm, Împăcarea. Cel care nu are o concepţie clară despre ceea ce este omul, va găsi că este greu, dacă nu imposibil, să înţeleagă învăţăturile scripturale cu privire la ispăşirea pentru păcatul omului — la operarea şi la rezultatele ei.Vom analiza aici vederea generală şi aşa-numită ortodoxă asupra întrebării, ce este omul. Apoi vederea strict ştiinţifică, iar în final vederea Bibliei, care, susţinem noi, se deosebeşte de ambele, este mult mai raţională decât oricare din ele şi singura bază de armonie corectă între cele două.Vederea ortodoxiei despre omLa întrebarea, ce este omul, dacă se dă răspunsul dintr-un punct de vedere aşa-zis „teologic ortodox” (pe care noi îl contestăm), acesta ar fi cam aşa: Omul este o fiinţă compusă din trei părţi: corp, spirit şi suflet; corpul se naşte în felul obişnuit al naşterii animalelor, cu deosebirea că la naştere Dumnezeu intervine şi în ceva mod misterios implantează în corp un spirit şi un suflet, care sunt părţi din El Însuşi, şi fiind părţi din Dumnezeu sunt indestructibile şi nu pot muri niciodată. „Ortodoxia” nu poate separa şi deosebi aceste două părţi, suflet şi spirit, şi de aceea foloseşte cei doi termeni alternativ, după cum îi este convenabil. Ambii termeni (spirit şi suflet) conform înţelegerii lor, înseamnă omul adevărat, în timp ce carnea este considerată a fi numai îmbrăcămintea exterioară a omului adevărat, în care el locuieşte în timpul anilor vieţii sale pământeşti ca într-o casă. La moarte, spun ei, omul adevărat este eliberat din această închisoare trupească şi se află într-o stare mult mai potrivită.Cu alte cuvinte, „ortodoxia” pretinde că omul adevărat nu este o fiinţă pământească, ci o fiinţă spirituală cu totul nepotrivită pentru pământ, decât doar prin experienţele ((303)) corpului de carne. Există teoria că atunci când este eliberat de corp prin moarte, omul are experienţa unei mari binecuvântări, deşi cât timp a trăit a făcut toate eforturile ca să continue să trăiască în casa de carne, folosind medicamente, călătorii şi orice mijloc igienic şi invenţie pentru a-şi prelungi viaţa în trup, care, teoretic, se pretinde că este prost adaptat nevoilor şi plăcerilor sale. „Eliberarea” numită „moarte” este socotită a fi un alt pas în procesul evolutiv: şi în mintea multora o astfel de evoluţie viitoare, de la stările pământeşti la cele cereşti, de la stările animale la cele spirituale, este socotită ca o chestiune raţională şi ca un rezultat logic al concluziei ştiinţifice, că omul na fost creat om, ci a evoluat de-a lungul veacurilor, din protoplasma vremilor preistorice până la microorganism, din microorganism, prin diferite etape şi procese lungi, până la maimuţă, şi de la maimuţă în final la starea de om. Se pretinde mai departe că omul în starea lui primară a fost mult inferior faţă de omul din prezent, că evoluţia a adus omenirea înainte şi că următorul pas pentru fiecare fiinţă umană este o transformare sau o evoluare la stările spirituale, ca îngeri şi dumnezei, sau ca diavoli.Toate acestea sunt foarte măgulitoare pentru mândria secolului al nouăsprezecelea, pentru că, deşi pe de o parte ea recunoaşte o origine chiar şi a celei mai joase inteligenţe, ea pretinde pentru sine chiar cele mai înalte realizări prezente, precum şi o înălţare viitoare. Iar această vedere nu este limitată la oamenii din ţările civilizate: în general toţi păgânii, chiar şi sălbaticii, au practic aceeaşi gândire în privinţa omului, cu excepţia că ei nu merg cu originea lui atât de departe. Această vedere îşi găseşte sprijin în toate filosofiile păgâne şi este sprijinită în mare măsură de teoreticienii ştiinţei din prezent, care, deşi definesc subiectul foarte diferit, totuşi le place să spere într-o viaţă viitoare pe linia evoluţiei, şi simt o mulţumire a vanităţii lor într-o direcţie care deloc nu corespunde cu propriile lor deducţii ştiinţifice în privinţa scânteii de viaţă din om.((304))Omul, aşa cum este văzut de ŞtiinţăRăspunsul ştiinţific la întrebarea, ce este omul, formulat în limbaj simplu, ar fi: Omul este un animal de cel mai înalt tip dezvoltat şi cunoscut până acum. El are un corp care se deosebeşte de corpul celorlalte animale prin aceea că este cea mai înaltă şi mai nobilă dezvoltare. Structura creierului său corespunde cu cea a animalelor inferioare, dar este de un ordin mai bine dezvoltat şi mai rafinat, cu capacităţi mai multe şi mai mari, care fac din om prin natură domnul, regele creaţiei inferioare. Suflarea sau spiritul vieţii omului este la fel cu al altor animale. Organismul şi scânteia vieţii omului vin de la părinţii lui, în acelaşi fel în care animalele îşi primesc viaţa şi corpul de la părinţii lor.Ştiinţa recunoaşte că fiecare om este un suflet sau o fiinţă simţitoare; dar în privinţa viitorului, a eternităţii fiinţei omului, ştiinţa nu are de oferit nici o sugestie, pentru că nu găseşte nimic pe ce să-şi întemeieze concluziile, nici chiar o ipoteză raţională. Ştiinţa însă, deşi nu speculează, speră într-un viitor pe linia evoluţiei, despre care ea crede că o poate urmări în trecut. Ştiinţa este mândră de paşii evolutivi amintiţi, deja făcuţi de dumnezeul ei, legea naturii, şi speră că aceleaşi acţiuni ale legii naturii (fără un Dumnezeu personal) vor aduce în cele din urmă omenirea la stări încă mai dumnezeieşti şi mai performante decât în prezent.Omul din punctul de vedere al BiblieiVederea Bibliei, deşi este de acord în unele privinţe cu ambele vederi prezentate mai sus, le contrazice în mod absolut în unele din cele mai importante puncte ale lor. Biblia nu face speculaţii, ci în mod potrivit, fiind vocea sau revelaţia lui Dumnezeu, vorbeşte cu autoritate şi elocvenţă, arătând începutul, prezentul şi viitorul omului. Vederea Bibliei este singura vedere consecventă, şi ca atare singura vedere cu adevărat ştiinţifică şi ortodoxă asupra acestui subiect. Dar prezentarea Bibliei nu satisface mândria umană, ((305)) nu-l face pe om propriul său evoluator şi nici nu pune creaţia pe seama unui dumnezeu natură, care nu este Dumnezeu. Vederea Bibliei în privinţa omului dă lui Dumnezeu slava pentru creaţia Sa originară (Adam), în asemănarea divină, şi-l învinuieşte pe om pentru faptul că n-a menţinut acea asemănare şi pentru căderea în păcat şi pentru toate urmările păcatului — sărăcirea calităţilor mintale, fizice şi morale, până la moarte. Vederea Bibliei Îl onorează pe Dumnezeu şi prin aceea că ne descoperă îndurarea şi mărinimia Sa faţă de om în starea lui decăzută, prin prevederea pentru răscumpărarea omului şi pentru restabilirea lui la starea de la început, prin Răscumpărătorul lui, în timpul Mileniului.O rodnică sursă de confuzie în mintea creştinilor, când studiază natura omului şi mai ales când încearcă să obţină vederea scripturală în acest subiect, este neputinţa de a face deosebire între omenire în general şi Biserică, turma mică, pe care Dumnezeu o alege dintre oameni în veacul prezent şi o potriveşte şi pregăteşte pentru stări noi şi supraomeneşti — stări spirituale. Neputând „împărţi drept Cuvântul adevărului”, ei aplică tuturor oamenilor declaraţiile şi făgăduinţele Scripturii, mai cu seamă cele ale Noului Testament, care se adresează numai clasei Bisericii şi care n-au nici o legătură cu speranţele de restabilire oferite omenirii întregi. Aceste „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe” sunt tot atât de nelegitime pentru lume pe cât sunt de legitime pentru Biserică. Astfel, de exemplu, cuvintele apostolului, „Trupul este mort din pricina păcatului, dar duhul este viaţă din pricina dreptăţii” (Rom. 8:10), se aplică numai la Biserică: astfel condiţiile speciale şi deosebite ale chemării Bisericii în acest Veac Evanghelic sunt interpretate a avea aceeaşi semnificaţie pentru toată omenirea. Aici cuvintele „mort” şi „viaţă” sunt folosite în sens relativ, despre cei care, după ce au fost îndreptăţiţi prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu, sunt imediat socotiţi ca eliberaţi de condamnarea morţii, cu scopul de a-şi putea prezenta corpul ca jertfă vie, socotindu-şi corpul şi tratându-l ca mort în ceea ce priveşte ((306)) drepturile şi interesele pământeşti: şi socotindu-se pe ei înşişi ca nemaifiind fiinţe de carne sau umane, ci ca „noi creaţii”, concepute la o natură nouă prin făgăduinţele lui Dumnezeu. Ca atare, credincioşii îndreptăţiţi şi sfinţiţi (Biserica) se consideră, din punct de vedere divin, că au obţinut un nou spirit de viaţă prin lucrarea credinţei în Cristos şi prin ascultare de El. Dar o astfel de folosire a cuvintelor „mort” şi „viaţă” în privinţa lumii ar fi cu totul nepotrivită, fiindcă lumea nu are altă natură decât natura umană; ea n-a fost, în nici un sens al cuvântului, concepută din nou.Un alt text adeseori aplicat greşit la lume, dar care aparţine poporului consacrat al Domnului, spune: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Cor. 4:7). Şi aici se referă numai la Biserică — la cei care au primit comoara minţii noi, a naturii noi. Ei au această comoară, sau natură nouă, în corpul natural, care este socotit mort, fiind numit aici „vas de lut”. Ilustraţia aceasta este foarte corectă pentru clasa căreia i se aplică, Biserica; dar este cu totul incorect a o aplica la omenire în general şi a presupune că fiecare fiinţă umană are o comoară cerească sau o natură nouă, şi că astfel fiecare corp uman este un vas de lut sau receptacul pentru o astfel de natură nouă. Lumea are doar o singură natură — natura umană: ea nu are o natură nouă, nici ca o comoară, nici în alt sens; şi nici nu este vreo făgăduinţă că va avea vreodată. Chiar dimpotrivă, cea mai înaltă aspiraţie posibilă pentru omenire, conform Cuvântului făgăduinţei divine, este „restabilirea” — să fie restabilită la perfecţiunea deplină a naturii umane, pierdută în Eden, răscumpărată la Calvar. Fapt. 3:19-23.La fel am putea discuta zeci de declaraţii din Noul Testament, care nu se aplică la omenire în general, ci numai la Biserica consacrată, concepută din nou de Spiritul sfânt la o natură nouă, spirituală. Ar fi folositor pentru toţi să observe atent saluturile cu care apostolii îşi încep diferitele ((307)) lor epistole. Ele nu sunt adresate omenirii în general, cum mulţi presupun, ci Bisericii, „sfinţilor”, „casei credinţei”.De aceea, să se aibă în vedere că în discuţia noastră din acest capitol despre ce este omul, noi nu discutăm despre ce este Biserica, „noua creaţie” în Cristos Isus, nici ce este natura spirituală la care membrii Bisericii sunt deja concepuţi de Spirit şi dacă sunt credincioşi vor fi făcuţi părtaşi primei învieri în cea mai deplină măsură. Dimpotrivă, noi discutăm despre primul Adam şi despre copiii lui. Vrem să ştim cine şi ce suntem prin natură, ca rasă — ce este omul? Astfel putem înţelege cel mai bine de la ce a căzut omul, în ce a căzut omul, din ce a fost răscumpărat omul şi la ce va fi restabilit omul, precum şi alte subiecte înrudite cu acestea.Omul — corp, spirit, sufletAcceptând definiţia obişnuită a cuvântului „animal” — „un organism viu, simţitor”, nu trebuie să ezităm deloc în a-l clasifica pe om ca cel mai însemnat dintre animale şi rege peste animalele pământului, şi până aici Scripturile sunt în deplin acord cu deducţiile ştiinţei. Să observăm textul care deschide acest capitol: în el profetul David arată în mod special că omul, prin natura sa, este inferior îngerilor şi este rege şi cap peste toate creaturile pământeşti, reprezentantul lui Dumnezeu pentru toate ordinele inferioare de fiinţe simţitoare.Scripturile nu declară nicăieri, nici direct, nici prin implicaţie, că fiecărei fiinţe umane îi este transmisă o bucată, o parte sau o scânteie din fiinţa divină. Aceasta este o presupunere fără temei din partea celor care doresc să construiască o teorie dar nu le ajunge materialul pentru ea. Şi această ipoteză fără temei, că o parte din Dumnezeu se transmite fiecărei creaturi umane la naştere, a devenit baza multor învăţături false, în mod grosolan păgubitoare pentru caracterul divin — lipsite de respect faţă de înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea divină.((308))Această presupunere, că o scânteie din fiinţa divină îi este transmisă la naştere fiecări creaturi umane, este cea care a făcut necesară teoria unui iad de chin veşnic. Sugestia este că dacă omul ar fi fost creat cum au fost create celelalte animale, el ar fi putut muri ca şi celelalte animale, fără frica unei eternităţi de chin; dar fiindcă Dumnezeu i-a dat omului o scânteie din propria Sa viaţă, omul este prin urmare veşnic, fiindcă Dumnezeu este veşnic: şi ca atare este imposibil ca Dumnezeu să nimicească creaţia Sa, chiar dacă o astfel de nimicire ar putea fi de dorit. Şi dacă omul nu poate fi nimicit, se susţine că el trebuie să existe toată eternitatea undeva: şi deoarece marea majoritate a oamenilor sunt răi, după cum se ştie, şi numai o „turmă mică” sunt evlavioşi şi plăcuţi lui Dumnezeu, se susţine că acei neevlavioşi trebuie să aibă un viitor de chin, pe măsura viitorului de fericire acordat puţinilor evlavioşi. Altfel, se admite că ar fi mai mult în interesul omului, mai mult spre slava lui Dumnezeu şi mai mult spre pacea şi prosperitatea Universului dacă toţi cei răi ar putea fi distruşi. Se pretinde că Dumnezeu, având puterea să creeze, nu are puterea să şi nimicească pe om, propria Sa creaţie, pentru că o scânteie de viaţă divină a fost unită cu el într-un fel inexplicabil. Sperăm să arătăm că toată această teorie este falsă: că este nu numai fără suport scriptural, ci este o născocire a Veacurilor Întunecate, foarte clar contrazisă de Scripturi.Scripturile recunosc că omul este compus din două elemente: trup şi spirit. Acestea două formează sufletul, fiinţa simţitoare, inteligenţa, omul însuşi, fiinţa sau sufletul. Termenul „trup” se aplică numai la organismul fizic. Nu se referă nici la viaţa care-l însufleţeşte, nici la fiinţa simţitoare care este rezultatul însufleţirii. Un trup nu este un om, deşi n-ar putea exista un om fără trup. Spiritul vieţii nu este un om, deşi n-ar putea exista om fără spiritul vieţii. Cuvântul „duh” în Vechiul Testament este tradus din cuvântul ebraic ruah. Semnificaţia lui primară este suflare, şi de aici avem expresia „suflarea vieţii”, sau „duhul vieţii”, fiindcă scânteia de viaţă odată pornită, este susţinută prin suflare.((309))Dar cuvintele „duhul vieţii” înseamnă mai mult decât numai suflare; ele se referă la scânteia vieţii însăşi, fără de care suflarea ar fi cu neputinţă. Această scânteie de viaţă o primim de la tatăl nostru, fiind hrănită şi dezvoltată prin mama noastră*. Este cu totul neadevărat că scânteia vieţii umane este transmisă în chip miraculos, după cum nu este transmisă nici scânteia vieţii animale. Animalele inferioare, calul, câinele, vitele etc. sunt concepute de masculii şi născute de femelele din genurile lor respective, exact în acelaşi mod cum se reproduce şi specia umană, şi nimic din Scripturi nu sugerează contrariul. Este numai invenţie umană, menită a susţine o teorie falsă, cea care pretinde intervenţie divină în naşterea odraslei umane. A presupune că Dumnezeu este creatorul direct al fiecărui prunc născut în lume înseamnă a presupune ceea ce contestă Scripturile, deoarece în acest fel El ar fi autorul păcatului, al confuziei şi al imperfecţiunii, în timp ce Scripturile declară: „lucrarea Lui este perfectă” (Deut. 32:4). Nu, nu! Cei cu defecte şi deformaţi mintal, fizic şi moral nu sunt opera lui Dumnezeu. Ei sunt mult îndepărtaţi, mult căzuţi de la starea părinţilor lor perfecţi, Adam şi Eva, singurii pentru a căror creare Dumnezeu Îşi ia responsabilitatea. Cei care pretind că Dumnezeu creează pe fiecare fiinţă umană pretind că Dumnezeu este răspunzător de toată debilitatea mintală, boala psihică şi prostia din lume: dar atât ştiinţa cât şi Biblia declară că copiii moştenesc de la părinţii lor viciile şi virtuţile, slăbiciunile şi talentele. Apostolul declară foarte lămurit: „Prin neascultarea unui singur om … a intrat păcatul în lume şi prin păcat[ca rezultat al păcatului] moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi [prin ereditate] au păcătuit”. Profetul se referă la acelaşi lucru când spune: „Părinţii au mâncat aguridă [păcat], şi copiilor li s-au strepezit dinţii” — toţi sunt degradaţi. Rom. 5:19, 12; Ier. 31:29, 30; Ezec. 18:2.*Vezi pag. 98((310))Dar cineva ar putea întreba: Nu este posibil ca Dumnezeu să fi implantat o scânteie din divinitatea Sa nemuritoare în primii noştri părinţi, şi astfel acea scânteie coboară volens-nolens la urmaşi? Să examinăm declaraţia scripturală cu privire la acest subiect, şi făcând astfel să ne amintim că în afară de relatarea Scripturilor nu există altă revelaţie deschisă cuiva, ca atare putem cunoaşte tot ce se poate cunoaşte asupra acestui subiect. Ce aflăm în relatarea din Geneza? Aflăm într-adevăr că crearea omului este menţionată în mod deosebit, în timp ce aceea a creaţiei animale nu este menţionată atât de deosebit. Aflăm însă că declaraţiile sunt făcute într-un limbaj foarte simplu şi că ele nu conţin nici o sugestie referitoare la împărţirea vreunei scântei supraomeneşti de existenţă. Conform relatărilor Genezei, superioritatea omului faţă de animale constă nu în faptul că el are alt fel de suflare sau spirit, ci în faptul că are o formă nobilă, un corp superior, un organism mai fin — înzestrat cu un creier care-i permite să raţioneze asupra unor planuri care depăşesc mult inteligenţa animalelor inferioare, a creaţiei brute. Aflăm deci că în aceste privinţe a fost creat omul o asemănare naturală a Creatorului său — care este o fiinţă spirituală. Ioan 4:24.Duhul omuluiDupă cum am văzut deja*, în versiunea comună a Bibliei noastre cuvântul „duh” este tradus din cuvântul ebraic ruah şi din cuvântul grecesc pneuma; de aceea, pentru a putea aprecia corect termenul duh din Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ţinem întotdeauna minte sensul dat cuvintelor originale, din care este tradus. După cum am văzut, „duh” înseamnă în primul rând vânt, iar în al doilea rând a fost făcut să se aplice la orice putere nevăzută. În legătură cu Dumnezeu, după cum am văzut, înseamnă că El este puternic, dar nevăzut; şi folosit în legătură cu influenţa şi lucrarea lui Dumnezeu sugerează că acestea sunt făcute de o putere nevăzută. Se aplică la minte, deoarece ea este o putere nevăzută şi intangibilă; ((311)) cuvintele sunt de asemenea invizibile, dar puternice; viaţa, deşi atotimportantă şi atotpătrunzătoare, este o putere sau o însuşire nevăzută, ca electricitatea: de aceea cuvântul „duh” este aplicat la toate aceste diferite lucruri. Ca urmare, Scripturile vorbesc despre duhul minţii noastre, puterea nevăzută a minţii; despre duhul unui om, puterile mintale şi voinţa omului; despre duhul vieţii, puterea de viaţă, care însufleţeşte trupurile noastre şi întreaga creaţie; despre duhul lui Dumnezeu, puterea sau influenţa pe care o exercită Dumnezeu, fie asupra celor însufleţite, fie asupra celor neînsufleţite; despre duhul înţelepciunii, o minte înţeleaptă; despre duhul iubirii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de iubire; despre duhul răului şi al răutăţii, o minte sau o dispoziţie însufleţită de răutate; despre duhul adevărului, influenţa sau puterea exercitată de adevăr; despre duhul lumii, influenţa sau puterea pe care o exercită lumea. În mod asemănător, fiinţele cereşti sunt descrise ca fiinţe spirituale, adică fiinţe nevăzute, care posedă putere, inteligenţă etc. Aceasta se aplică nu numai la Dumnezeu, Tatăl, despre care Domnul nostru Isus a spus: „Dumnezeu este Duh”, ci şi la Domnul nostru Isus de la învierea Sa, căci este scris despre El: „Domnul este Duhul”. Se aplică de asemenea la îngeri şi la membrii Bisericii, care au asigurarea că la întâia înviere fiecare biruitor va avea un corp spiritual. Se mai aplică în Scripturi şi la Satan şi la asociaţii lui, fiinţe spirituale, nevăzute dar puternice.*Vezi pagina 172Duh cu referire la natura nouă în Noul TestamentAnalizând folosirea cuvântului duh în legătură cu omul, remarcăm:(1) Cuvintele „duh” şi „duhovnicesc” sunt folosite adeseori în Noul Testament cu referire la: (a) voinţă, în special la mintea cea nouă a „sfinţilor”, concepută de Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu. „Creaţiile noi în Hristos” sunt chemate la o schimbare de natură, de la cea umană la cea spirituală, şi au făgăduinţa că, dacă vor fi credincioase până la moarte, vor avea la înviere (b) corpuri spirituale asemenea corpului învierii lui Cristos şi asemenea persoanei glorioase a Tatălui ceresc. Având în vedere aceasta, perspectiva lor viitoare, speranţa Bisericii este numită (c) spirituală ((312)) şi cerească, spre deosebire de speranţele şi făgăduinţele care vor fi moştenite de omenire în timpul Mileniului. Duh mai este folosit (d) când se referă la îngeri, care prin natură sunt fiinţe spirituale — nu fiinţe de carne. Însă ideea de invizibilitate este întotdeauna legată de cuvintele „duh” şi „duhovnicesc”, oriunde şi oricând sunt folosite.Urmează câteva exemple în care sunt folosite aceste cuvinte:(a) „Pavel şi-a pus în duh [trad. reviz., subsol — n. e.] [pneuma — minte, voinţă] să se ducă la Ierusalim.” Fapt. 19:21.(a) „Pe când Pavel îi aştepta în Atena, i se întărâta duhul [pneuma — mintea, simţămintele] la vederea acestei cetăţi pline de idoli.” Fapt. 17:16.(a) „Pavel era dedicat în duh [pneuma — în minte, era stimulat în minte] şi mărturisea evreilor că Isus era Hristosul.” Fapt. 18:5 [trad. lit. nouă, 2001, subsol — n. e.].(a) „El [Apolo] era învăţat în ce priveşte Calea Domnului, avea un duh înfocat [pneuma — minte arzătoare] şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni.” Fapt. 18:25.(a) „Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu [pneuma — mintea mea cea nouă, inima mea cea nouă, voinţa mea cea reînnoită], în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor.” Rom. 1:9.(a) „Măriţi dară pe Dumnezeu în corpul vostru şi în spiritul vostru [pneuma — mintea], care sunt ale lui Dumnezeu.” 1 Cor. 6:20 [B. I. — n. e.](a) Căci eu, măcar că n-am fost la voi în trup, dar fiind de faţă în duh [pneuma — în minte], am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă.” 1 Cor. 5:3.(a) „În frumuseţea nepieritoare a unui duh [pneuma — minte dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.(b) „Este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:44.(b) „Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:44.(b) „Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc [pneumatikos].” 1 Cor. 15:46.((313))(b) „Ce este duhovnicesc [pneumatikos] vine pe urmă.” 1 Cor. 15:46.(c) „Gândirea Duhului [pneuma — gândirea controlată de Spiritul sau voinţa sfântă a lui Dumnezeu] este viaţă şi pace.” Rom. 8:6.(c) „Voi care sunteţi duhovniceşti [pneumatikos — concepuţi de spirit şi stăpâniţi de mintea cea nouă] să-l îndreptaţi cu duhul [pneuma — dispoziţia] blândeţii.” Gal. 6:1.(c) „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească [pneumatikos — binecuvântare spirituală] în locurile cereşti, în Hristos.” Efes. 1:3.(c) „Fiţi plini de Duh [pneuma — Spiritul sfânt al lui Dumnezeu], vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti [pneumatikos — cântări în acord cu spiritul vostru cel nou].” Efes. 5:18, 19.(c) „Să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească [pneumatikos — înţelegerea tuturor chestiunilor legate de noua voastră relaţie cu Dumnezeu şi cu planul Său].” Col. 1:9.(c) „Şi voi … sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească [pneumatikos — o familie sau casă de un ordin sau fel spiritual].” 1 Pet. 2:5.(d) „Ne-a ieşit înainte o sclavă, care avea un duh [pneuma — o putere invizibilă] de ghicire” — prin legătură cu fiinţe spirituale decăzute. Fapt. 16:16.(d) „Pavel … s-a întors şi a zis duhului [pneuma — fiinţei spirituale rele care o poseda pe femeie]: … îţi poruncesc să ieşi din ea!” Fapt. 16:18.(d) „Şi ieşeau afară din ei duhurile [pneuma] rele.” Fapt. 19:12,13.(d) „Dar duhul [pneuma] cel rău le-a răspuns.” Fapt. 19:15.(d) „Saducheii zic că nu este … nici înger, nici duh [pneuma — fiinţă spirituală].” Fapt. 23:8.(d) „Dar dacă i-a vorbit un duh [pneuma] sau un înger?” Fapt. 23:9.((314))Cuvântul duh în Vechiul Testament(2) Cuvântul „duh” a fost folosit de oameni în general, mai ales în Vechiul Testament, dar întotdeauna fie cu referire la (e) spiritul vieţii, scânteia însufleţitoare pe care Dumnezeu a aprins-o la început în Adam şi care de atunci (deteriorată) a trecut la toţi urmaşii lui — care este o putere sau caracteristică nevăzută, fie (f) cu referire la spiritul minţii, voinţei — o putere nevăzută care stăpâneşte viaţa.Ruah, pneuma — o putere însufleţitoareCând vorbim despre crearea omului, prin aceasta înţelegem spiritul vieţii — suflarea vieţii. Scripturile arată clar că acest spirit al vieţii este comun tuturor creaturilor lui Dumnezeu, şi nu este posedat exclusiv de om, după cum următoarele citate scripturale vor demonstra clar:(e) „Orice făptură … care are suflare de viaţă [ruah — duhul sau suflarea vieţii întregii cărni].” Gen. 6:17; 7:15.(e) „Tot ce avea suflare de duh de viaţă [ruah — spiritul sau puterea vieţii] în nările sale.” Gen. 7:22.(e) „Duhul tatălui lor, Iacov, s-a înviorat [ruah — puterile vitale sau de viaţă ale lui Iacov s-au înviorat]”. Gen. 45:27.(e) „Samson a băut, duhul [ruah] i s-a întremat şi s-a înviorat [puterea, vigoarea, energia i-a revenit]”. Jud. 15:19.(e) „El ţine în mână … suflarea [ruah] oricărui trup omenesc. [Spiritul vieţii întregii omeniri este în puterea divină.]” Iov 12:10.(e) „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor [ruah — puterea vieţii, spiritul vieţii] oricărui trup! Un singur om a păcătuit şi să Te mânii împotriva întregii adunări?” Num. 16:22.Teoria că deosebirea între om şi animal constă într-un spirit de viaţă diferit, un alt fel de viaţă, şi că la moarte unul merge în sus iar altul în jos, pare să fie foarte veche printre filosofii lumii; fiindcă-l găsim pe Solomon, înţeleptul, întrebând:(e) „Cine ştie [cine poate dovedi] dacă suflarea [ruah — spiritul vieţii] fiilor oamenilor se duce în sus şi dacă suflarea ((315)) [ruah — spiritul vieţii] animalului se duce în jos, în pământ?” (Ecl. 3:19-21). Solomon arată cum înţelege el, chiar înaintea acestei întrebări zicând:(e) „Căci soarta fiilor oamenilor [moartea] şi a animalelor este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi: cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare [ruah — spirit de viaţă, suflare de viaţă] şi omul nu întrece cu nimic pe animal” — În această privinţă, în chestiunea posedării unui alt fel de viaţă — faptul că îl întrece trebuie căutat şi găsit în altă parte, după cum vom vedea.(e) „În mâinile Tale îmi încredinţez duhul [ruah — spiritul vieţii sau energia vitală].” Ps. 31:5.Aceasta a fost exprimarea profetică a cuvintelor Domnului nostru când murea. El primise spiritul vieţii în dar de la Tatăl: în ascultare de planul Tatălui, El devenise om spre a fi Răscumpărătorul omului: şi când Şi-a predat spiritul vieţii sau energia vitală, El a declarat că Se baza pe făgăduinţa lui Dumnezeu că-I va da iarăşi spiritul vieţii printr-o înviere.Omenirea a primit spiritul vieţii de la Dumnezeu, izvorul vieţii, prin tatăl Adam. Adam a pierdut prin neascultare dreptul la puterea sau spiritul vieţii, şi treptat a pierdut posesia lui — murind încet, timp de nouă sute treizeci de ani. Apoi trupul s-a întors în ţărână cum a fost înainte de creare, iar spiritul vieţii, privilegiul de a trăi, puterea sau permisiunea de a trăi, s-a întors la Dumnezeu care a dat acest privilegiu sau putere: întocmai cum orice alt privilegiu sau favoare se întoarce la cel care l-a dat dacă nu sunt respectate condiţiile (Ecl. 12:7). Nimic din acest text nu dă de înţeles că spiritul vieţii „îşi ia zborul înapoi la Dumnezeu”, cum vor unii să reprezinte; căci spiritul vieţii nu este o inteligenţă, nici o persoană, ci doar o putere sau un privilegiu care a fost pierdut şi ca atare se întoarce la dătătorul originar al acelei puteri sau al acelui privilegiu. Ideea este că omul după ce a păcătuit n-a mai avut drepturi de viaţă: întoarcerea drepturilor sale pierdute la Dumnezeu şi a cărnii sale în ((316)) ţărână i-a redus starea exact la ceea ce a fost înainte de a fi creat.Dar după cum Domnul nostru Isus a avut speranţă în făgăduinţa divină pentru o întoarcere a „spiritului vieţii” Sale, sau a puterilor şi drepturilor de viaţă sub aranjamentul divin, tot aşa, datorită sacrificiului răscumpărător al Domnului nostru sunt deschise pentru toată omenirea anumite speranţe şi făgăduinţe prin „Isus, Mijlocitorul legământului celui nou” (Evr. 12:24). De aceea credincioşii „nu se întristează ca ceilalţi care n-au nădejde”. Răscumpărătorul nostru a cumpărat spiritul drepturilor vieţii pe care tatăl Adam l-a pierdut pentru sine şi pentru familia sa. Acum, prin urmare, şi credincioşii îşi pot încredinţa în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi (şi, printr-o cunoştinţă a planului lui Dumnezeu, în ceea ce-i priveşte şi pe alţii), spiritele (puterile lor de viaţă) în mâna lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Domnul nostru şi Ştefan — plini de credinţă că făgăduinţa lui Dumnezeu a unei învieri se va împlini. O înviere pentru lume va însemna o reorganizare a corpului uman şi o vitalizare sau o însufleţire cu energia vieţii, spiritul vieţii (în ebraică, ruah; în greacă, pneuma). Pentru Biserica Evangheliei, părtaşi la „întâia [cea mai însemnată] înviere” va însemna acordarea spiritului vieţii sau energiei vieţii (în ebraică, ruah; în greacă, pneuma) unui corp spiritual. 1 Cor. 15:42-45.În imaginea aceea grăitoare a învierii pământeşti dată în profeţia lui Ezechiel (37:5-10, 13, 14) este prezentată clar relaţia corpului cu spiritul vieţii, „duhul”. Nu este important că profetul îl foloseşte numai ca simbol, ilustraţia arată (dovedeşte) totuşi că organismul uman nu are viaţă până când primeşte ruah — suflarea vieţii — care, după cum este arătat în altă parte, este comună tuturor animalelor, nimeni neputând trăi fără ea. Să observăm foarte critic declaraţiile lui Ezechiel:(e) „Iată, voi face să intre în voi un duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] — şi veţi trăi.”((317))(e) „Voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune un duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] în voi şi veţi trăi.”(e) „M-am uitat şi iată, li s-au pus tendoane, carnea a crescut şi le-a acoperit pielea pe deasupra; dar nu era duh [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii] în ele.”(e) „El mi-a zis: «Proroceşte şi vorbeşte duhului [ruah — spiritul vieţii, energia vieţii — nota marginală, suflare] … şi zi duhului [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii]: «Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «Duhule, vino din cele patru vânturi [ruah], suflă peste morţii aceştia, ca să trăiască!»”(e) „Am prorocit, cum îmi poruncise El. Şi duhul [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii, energia vieţii] a intrat în ei şi ei au prins viaţă.”(e) „Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când vă voi deschide mormintele şi vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul Meu! Voi pune Duhul Meu [ruah — spiritul vieţii, suflarea vieţii] în voi şi veţi trăi.”Adam a avut privilegiul să păstreze veşnic, dacă era ascultător, spiritul vieţii sau puterea vieţii dată lui de către Creator. El a pierdut acest drept prin neascultare şi dreptul la viaţă a revenit la marele Dătător; nu ca o persoană, nici ca un lucru, ci ca un drept sau privilegiu, spiritul vieţii se întoarce sau revine la Dumnezeu, care a dat acel drept sau privilegiu condiţionat, şi ale cărui condiţii au fost încălcate. Ecl. 12:7.(e) „Omul nu este stăpân pe suflarea [ruah — spiritul vieţii, scânteia vieţii] lui ca s-o poată reţine.” Ecl. 8:8.Prin harul lui Dumnezeu, toate acele drepturi de viaţă sau privilegii pe care fiecare om le predă lui Dumnezeu prin moarte, au fost cumpărate cu sângele preţios, iar cumpărătorul este anunţat ca noul Dătător de viaţă, regenerator sau tată pentru rasă, care va da viaţă, şi aceasta mai abundent, tuturor celor care în final Îl vor primi.Vom da numai un exemplu din Noul Testament:„Trupul fără duh [pneuma — scânteia vieţii, suflarea vieţilor] este mort.” Iac. 2:26.((318))Ruah, pneuma — mintea, voinţaÎntrucât mintea sau voinţa este o putere sau influenţă invizibilă, ea este reprezentată prin aceleaşi cuvinte în limbile ebraică şi greacă, după cum ne vor arăta următoarele exemple:(f) „Ana a răspuns şi i-a zis: «Nu, domnul meu, eu sunt o femeie cu duhul [ruah — mintea, dispoziţia] plin de durere».” 1 Sam. 1:15.(f) „Nebunul îşi arată toată patima [ruah — planurile, gândurile, mintea, scopul].” Prov. 29:11.(f) „Duhul [ruah — mintea, curajul] îmi este copleşit.” Ps. 77:3.(f) „Duhul [ruah — mintea] meu caută cu stăruinţă.” Ps. 77:6.(f) „Sufletul [ruah — dispoziţia, mintea] credincios ţine ce i s-a încredinţat.” Prov. 11:13.(f) „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar Cel care cântăreşte duhurile [ruah — mintea, gândurile, motivele] este Domnul.” Prov. 16:2.(f) „Mândria merge înaintea distrugerii şi un duh [ruah — dispoziţie, voinţă, minte] îngâmfat înaintea căderii.” Prov. 16:18.(f) „Mai bine este să fii într-un duh [ruah — minte, dispoziţie] smerit.” Prov. 16:19 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e].(f) „Deşertăciune şi goană după vânt [ruah — minte, dispoziţie].” Ecl. 6:9.(f) „Mai bun este un duh [ruah — minte, dispoziţie] răbdător decât un duh [ruah — minte, dispoziţie] îngâmfat.” Ecl. 7:8,9 (trad. lit. nouă, 2001 — n. e.).Câteva ilustraţii din Noul Testament:(f) Iar copilul [Ioan] creştea şi se întărea în duh [pneuma — minte, caracter].” Luca 1:80.(f) „În activitate, nu fiţi leneşi; în duh [pneuma — minte, dispoziţie, caracter] fiţi fierbinţi, slujind Domnului.” Rom. 12:11.(f) „Şi noi n-am primit duhul [pneuma — dispoziţia, mintea] lumii.” 1 Cor. 2:12.(f) „N-am avut linişte în duhul [pneuma — mintea] meu.” 2 Cor. 2:13.(f) Aţi fost înnoiţi în duhul [pneuma — caracterul, dispoziţia] minţii voastre.” Efes. 4:23.((319))(f) „Frumuseţea nepieritoare a unui duh [pneuma — minte, dispoziţie] blând şi liniştit.” 1 Pet. 3:4.Aceste exemple scripturale de folosire a cuvintelor originale arată că acest cuvânt, duh, este un echivalent bun, deoarece noi nu vorbim numai despre duhul vieţii, ci şi despre un duh blând, un duh bun, un duh sau o dispoziţie mânioasă, un duh amarnic şi un duh înfocat: şi de asemenea folosim aceste expresii şi în privinţa animalelor inferioare şi în privinţa omului. Faptul pe care-l dovedim este cu prisosinţă demonstrat — şi anume, că duhul nu este omul real, nici alt om, ci că acest cuvânt, când este folosit în legătură cu crearea omului, înseamnă pur şi simplu scânteia vieţii sau puterea vieţii, care este comună tuturor animalelor.Neşama — suflarea vieţilorDeşi cuvântul ruah este uneori tradus „suflare”, totuşi evreii aveau un alt cuvânt pentru „suflare”, şi anume, neşama. El apare de douăzeci şi şase de ori, şi este tradus de nouăsprezece ori „suflare” — o dată „inspiraţie”, de două ori „spirit”, o dată „suflete”, de trei ori „explozie, suflu, suflare”. Ca exemple referitoare la sensul acestui cuvânt, şi că el înseamnă pur şi simplu putere de viaţă şi în nici un sens nu dă nici o idee de viaţă veşnică sau nemurire, observăm următoarele modalităţi de folosire a cuvântului:„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat [nafah] în nări suflarea [neşama] vieţilor [haia].” [redarea autorului — n. e.] Gen. 2:7.„Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările cât şi vitele şi animalele sălbatice, tot ce se mişca pe pământ şi toţi oamenii. Tot ce avea suflare [neşama] de duh de viaţă [haia] în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit.” Gen. 7:21, 22.Aceste două prime apariţii ale cuvântului neşama în Biblie sunt cu prisosinţă suficiente pentru a dovedi ceea ce susţinem noi, că acest cuvânt nu se referă nicidecum la nemurire, nici la un principiu legat de nemurire, ci se referă ((320)) numai la vitalitate, la puterea vieţii. Ni se spune că această putere de viaţă i-a fost dată lui Adam, şi aceeaşi putere de viaţă, după cum se spune în al doilea text citat, a fost în toate animalele de pe uscat, atât în păsări, în vite, în animale slăbatice şi în tot ce se mişcă pe pământ, cât şi în om, iar când a fost lipsit de această suflare de viaţă, declaraţia este că, drept rezultat, toate aceste suflete sau fiinţe au murit — atât omul cât şi creaturile inferioare. Ele au murit la fel, cu deosebirea că în privinţa omului există un scop divin, care la timpul potrivit s-a îngrijit de o răscumpărare, şi mai departe la timpul potrivit va aduce făgăduita eliberare de sub puterea morţii, printr-o înviere a fiinţei, a sufletului.Un suflet umanCitind relatarea creaţiei în Geneza, mulţi au observat faptul declarat, că atunci când Dumnezeu a format pe om din ţărâna pământului şi i-a dat suflare (duh) de viaţă, „omul a devenit un suflet viu”. Pentru cititorul obişnuit, această declaraţie, luată în legătură cu ideea generală greşită despre sensul cuvântului „suflet”, prezentată greşit de către cei care ar fi trebuit să-l informeze corect şi care ar fi trebuit ei înşişi să înţeleagă subiectul, este suficientă să-l nedumerească, şil face să creadă că există cumva o bază pentru eroarea predominantă pe care el n-o înţelege, dar care, presupune el, învăţătorii teologi aleşi de el au investigat-o şi au dovedit-o fără nici o îndoială.Neînţelegând sensul cuvântului suflet, mulţi se simt liberi să-l folosească într-o manieră nesocotită şi ca atare inversează declaraţia scripturală, şi în loc să spună că omul este un suflet, spun că omul are un suflet, care este o idee foarte diferită. Este necesar, de aceea, ca fiecare căutător al adevărului, pe cât este posibil, să-şi dezbrace mintea de prejudecată cu privire la acest subiect, şi în special la lucruri şi aspecte despre care el admite că nu le înţelege; pentru că este o tendinţă naturală să se dea atribute şi puteri lucrurilor ((321)) tainice şi neînţelese. Astfel ideea generală cu privire la suflet este că el este uimitor de inteligent, posedând puteri minunate, că este indestructibil, intangibil şi incomprehensibil.Se spune că un episcop metodist a dat următoarea definiţie sufletului, care desigur se potriveşte bine cu aşa-zisele teorii „ortodoxe”, chiar dacă este absurdă când este analizată îndeaproape: „Este fără interior sau exterior, fără corp, fără formă sau părţi, şi s-ar putea pune un milion într-o coajă de nucă”. Aceste diferite lucruri se afirmă despre suflet, pentru a ajuta să se lărgească o teorie care este complet eronată. Teoria este că sufletul este fiinţa reală, o scânteie din dumnezeire, având calitate dumnezeiască şi viaţă inteligentă etc., deosebit şi aparte de corp; şi că el locuieşte în corpul uman o vreme şi-l foloseşte drept casă, iar când corpul este sleit sau inapt, îl abandonează. Fiindcă nimeni n-a văzut vreodată un suflet intrând într-un corp, şi fiindcă un suflet nu poate fi găsit în timp ce este în corp, nici prin cea mai atentă cercetare şi cu toate mijloacele perfecţionate, cum ar fi microscopul, aparatele fotografice şi „Roentgen”, de aceea se presupune că este „fără corp, fără formă şi fără părţi”; şi deoarece se presupune că este atât de mic încât nu poate fi văzut la microscop, se poate spune la fel de bine că într-o coajă de nucă se pot pune cincizeci de milioane. Într-adevăr, episcopul a dat o definiţie excelentă nimicului; şi toţi vor fi de acord că o sută de milioane de nimicuri pot încăpea în cea mai mică coajă de nucă şi mai rămâne loc liber.Dar ce temelie există pentru o astfel de speculaţie fantezistă? Noi răspundem: este complet fără temei. Este rezultatul faptului că omul a acceptat propria sa teorie despre o viaţă viitoare şi a respins teoria şi planul divin. Teoria umană spune: Trebuie să fie ceva ce nu moare, altminteri n-ar putea exista nici o viaţă viitoare. Teoria divină spune: Acelaşi Dumnezeu care a creat la început, poate şi să învie morţii. Acesta este conflictul între Cuvântul lui Dumnezeu şi toate teoriile oamenilor de pe pământ, atât printre cei civilizaţi cât şi printre barbari: toate ((322)) teoriile umane învaţă că omul nu moare, şi deci nu are nevoie de un Dătător de viaţă şi de o înviere. Teoria Bibliei este că omul moare şi că fără Dătătorul de viaţă şi fără înviere moartea ar pune capăt într-adevăr la toate şi n-ar mai exista nici o viaţă viitoare.Pentru a sprijini această teorie, lumea şi toate cărţile religioase ale ei (cuprinzând, ne pare rău că trebuie să spunem, majoritatea lucrărilor de escatologie scrise de creştini mărturisiţi) învaţă doctrina nemuririi sufletului — că în om există un suflet care are viaţă separată de corpul său şi că el este nemuritor, indestructibil, şi de aceea este destinat unei eternităţi de durere sau plăcere. Atunci ajungem la întrebarea:Ce este un suflet?Dacă examinăm această întrebare din punctul de vedere al Bibliei, vom afla că omul are un trup şi are un spirit, dar este un suflet. Ştiinţa este de acord cu Scripturile în aceasta. Într-adevăr, una dintre ştiinţe, frenologia, se preocupă să studieze craniile oamenilor şi ale animalelor inferioare ca indexuri şi să descifreze din ele trăsăturile naturale şi caracteristicile proprietarilor acestora: şi nu constată oare toţi oamenii că au o anumită capacitate să judece caracterul din punct de vedere fizionomic? Toţi pot deosebi între un intelectual şi un debil mintal, între un binevoitor blând şi un brutal înrăit. Cei care n-au învăţat că organismul (forma corporală) este indisolubil legat de natură, caracter şi dispoziţie, n-au folosit lecţiile vieţii şi sunt nepregătiţi să judece asupra subiectului nostru sau a oricărui alt subiect.Cuvântul „suflet”, cum se găseşte în Scripturi, înseamnă fiinţă simţitoare; adică, o fiinţă care posedă puteri de simţire, simţuri. Cu mintea eliberată de prejudecăţi, să mergem cu această definiţie la relatarea din Geneza cu privire la crearea omului, şi să observăm că: (1) a fost format organismul sau corpul; (2) i s-a dat spiritul vieţii numit „suflare de viaţă” şi (3) a rezultat un suflet viu sau o fiinţă simţitoare. Acest lucru este ((323)) foarte simplu şi uşor de înţeles. Arată că trupul nu este sufletul, şi nici spiritul sau suflarea vieţii nu este sufletul, ci că atunci când acestea două au fost unite de către Domnul, însuşirea sau starea care a rezultat a fost omul viu, fiinţa vie — un suflet viu, care poseda puteri de percepţie. Nu există nimic misterios în aceasta — nu este nici o aluzie că o scânteie de divinitate a fost insuflată în om, după cum n-a fost nici în animalele inferioare. Într-adevăr, în timp ce crearea animalelor inferioare este trecută cu vederea şi nu este descrisă în mod special, putem şti că şi în cazul lor procesul trebuie să fi fost cumva asemănător. Ştim că n-ar putea exista un câine fără un organism sau corp de câine, şi nici fără spiritul sau suflarea vieţii în acel corp. Corpul câinelui dacă n-ar fi însufleţit, n-ar fi câine; se cere întâi infuzarea scânteii de viaţă, a suflării vieţii, atunci ar începe viaţa câinelui. Acelaşi lucru s-ar aplica la toate animalele.În deplin acord cu aceasta, atragem acum atenţia asupra unui fapt care va surprinde pe mulţi, şi anume că, potrivit relatării scripturale, fiecare câine este un suflet, fiecare cal este un suflet, fiecare vacă este un suflet, fiecare pasăre şi fiecare peşte este un suflet. Aceasta înseamnă că toate sunt creaturi simţitoare, care posedă puteri de percepţie. Este adevărat, unele dintre ele sunt pe un plan mai înalt şi unele pe un plan mai jos decât altele; dar cuvântul suflet în mod potrivit şi scriptural se aplică atât la planurile inferioare cât şi la om, cea mai înaltă, cea mai nobilă dintre ele — la peşti, reptile, păsări, animale, om. Toate sunt suflete. Să se observe, noi nu spunem că ele au suflete în sensul obişnuit şi greşit al termenului, totuşi ele au suflete în sensul că au viaţă, fiinţă, existenţă — ele sunt suflete vii. Să dovedim aceasta:În capitolele 1, 2 şi 9 din Geneza, cuvintele „suflet viu” sunt aplicate în limba ebraică la animalele inferioare de nouă ori, dar traducătorii (ca şi cum au fost atenţi să apere ciudăţenia falsă dar obişnuită în privinţa sufletului, provenită din filosofia platonică) şi-au apărat cu sârguinţă lucrarea, aşa că, pe cât posibil, cititorul este ţinut în ignoranţă de acest ((324)) fapt — că acest cuvânt, suflet, este comun pentru creaturile inferioare şi se aplică la ele ca şi la om în uzanţa scripturală inspirată. Cum se putea întâmpla altfel decât că în toate aceste cazuri, şi în multe alte exemple din scripturi, ei au ascuns cu grijă ideea, folosind un alt cuvânt pentru a traduce cuvântul ebraic, care în cazul omului este redat „suflet”? Cu atâta grijă au apărat acest punct, încât numai într-un loc din Biblie acest cuvânt este tradus „suflet” în legătură cu creaturile inferioare, şi anume în Numeri 31:28, şi acolo, foarte evident, au fost obligaţi să arate situaţia, datorită construcţiei deosebite a frazei — nici o altă traducere nefiind în mod raţional posibilă. Pasajul spune:„De la oştenii care au fost la război, ia dare pentru Domnul, câte un suflet la cinci sute, din oameni, din vite, din asini şi din oi” [Num. 31:28 — B. B., n. e.]. Se va observa că aici cuvântul „suflet” este folosit atât în privinţa creaturilor inferioare cât şi în privinţa omului; şi astfel ar apărea şi în altă parte în Scripturi, dacă traducătorii ar fi fost liberi de deformările şi răstălmăcirile falselor lor teorii în privinţa acestui subiect.Să observăm acum nouă texte din Geneza, în care cuvântul ebraic original suflet (nefeş) survine în legătură cu animalele inferioare:„Dumnezeu a zis: «Să mişune apele de vieţuitoare» îebr., nefeş — sufleteş».” Gen. 1:20. Să observăm că traducerea marginală este suflete [K. J. — n. e.], şi că aceasta a fost în a cincea zi sau perioadă de creare, cu mult înainte de crearea omului.„Dumnezeu a creat animalele cele mari şi toate vieţuitoarele [ebr., nefeş — suflete vii] care se mişcă şi de care mişună apele” (Gen. 1:21). Şi aceasta a fost în „ziua” a cincea, înainte de crearea omului. Acestea au fost suflete-peşti.„Dumnezeu a zis: «Să dea pământul vieţuitoare [ebr., nefeş — suflete vii] după specia lor, vite, reptile şi animale sălbatice»” (Gen. 1:24). Acestea au fost suflete de uscat, superioare peştilor — dar omul, sufletul sau fiinţa umană, nu fusese creat încă.((325))„Şi Dumnezeu a zis: … «şi tuturor animalelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă [suflet viu — nefeş] le-am dat ca hrană toată iarba verde»” (Gen. 1:30). Aici sunt specificate animalele inferioare, şi în mod clar se spune că toate acestea sunt suflete vii — exact în aceiaşi termeni în care se referă la om.„Şi Domnul Dumnezeu făcuse din pământ toate animalele câmpului şi toate păsările cerului … şi orice nume pe carel dădea omul fiecărei vieţuitoare [ebr., suflete vii — nefeş], acela-i era numele” (Gen. 2:19). Aici nu este necesar nici un comentariu: nu poate fi nici o îndoială că sufletul nu este o parte sau o însuşire exclusiv umană, ci dacă este corect înţeles este aplicabil la toate creaturile simţitoare, de la cele mai joase până la cele mai înalte — toate creaturile care posedă simţire.„Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană … numai carne cu viaţa ei [ebr., carne, suflet — nefeş] adică sângele ei, să nu mâncaţi” (Gen. 9:3, 4). Despre animalele pe care omul le poate mânca se spune nu numai că posedă suflet sau fiinţă, ci se spune şi că sângele lor reprezintă existenţa, fiinţa sau sufletul lor, şi ca atare omului îi este interzis să folosească sângele ca hrană — interzis să cultive setea de sânge.„Iată, Eu fac un legământ cu voi [Noe] şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele [ebr., suflete vii — nefeş] care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele şi toate animalele de pe pământ care sunt cu voi” (Gen. 9:9, 10). O declaraţie foarte clară că toate creaturile vii sunt suflete ca şi omul — cu toate că sunt inferioare lui în natură, organism etc.„Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele [ebr., suflete vii — nefeş]” (Gen. 9:12). Ce ar putea fi mai explicit decât aceasta?„Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele [ebr., toate sufletele vii — nefeş] de orice fel.” Gen. 9:15.((326))Exact aceeaşi expresie este repetată în versetul 16. Şi nu mai este loc de critică în privinţa înţelesului când vălul erorii de traducere este ridicat şi vedem ideea pe care Dumnezeu a voit s-o primim din Cuvîntul Său.Am putea continua la fel prin alte cărţi ale Bibliei, dar am citat suficient pentru a dovedi oricărei minţi raţionale ceea ce susţinem noi — că în utilizarea scripturală cuvântul suflet se aplică la fel de potrivit la animalele inferioare ca şi la om; şi ca atare toate pretenţiile sau teoriile construite pe ideea că speranţele omului într-o viaţă viitoare şi superioritatea lui actuală asupra animalelor inferioare rezultă din faptul că el este un suflet, iar ele nu sunt suflete, este o teorie falsă şi are nevoie de reconstrucţie radicală dacă vrem să vedem chestiunea din adevăratul punct de vedere, al revelaţiei divine.Dar nimeni să nu ne înţeleagă greşit că noi învăţăm că deoarece toate creaturile care trăiesc, care se mişcă, de la cea mai mică până la elefant şi de la mormoloc la balenă, sunt suflete vii, de aceea toate acestea trebuie să aibă o viaţă viitoare, fie prin transfer la stările spirituale, fie printr-o înviere viitoare. O astfel de idee ar fi o absurditate evidentă — nebunie — fără umbră de raţiune. Miliarde de suflete vii de pe aceste planuri inferioare ale naturii animale se nasc în fiecare minut, în timp ce alte miliarde mor în fiecare minut.Argumentarea noastră este că omul este un suflet sau o fiinţă de ordinul cel mai înalt — rege şi domn peste ordinele de suflete inferioare sau de fiinţe simţitoare, totuşi una dintre ele — un suflet animal uman, pământesc; dar la origine atât de minunat constituit (Adam), încât a fost în mod potrivit descris ca fiind în asemănarea lui Dumnezeu — chipul Celui care l-a creat.Ca suflet omul se deosebeşte de animalele sau de sufletele inferioare datorită organismului său superior: superioritatea lui este indicată nu numai prin forma sa verticală; ea este dovedită şi prin înzestrările sale mintale superioare, care sunt asemenea lui Dumnezeu şi sunt reflectate în înfăţişarea sa. Omul a fost creat în asemănarea divină prin înzestrările sale mintale şi morale mai degrabă decât prin forma fizică. În timp ce multe din ordinele de suflete sau fiinţe animale posedă puteri de judecată şi le ((327)) demonstrează în mii de feluri, totuşi fiecare are un nivel peste care nici un progres nu se poate face; dar puterile de judecată ale omului sunt aproape nelimitate, fiindcă a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, „după asemănarea” Celui care l-a creat. Şi în ciuda căderii omului în păcat şi a miilor lui de ani de întuneric dens şi degradare, putem încă vedea asemănarea cu Dumnezeu — în special la cei care au acceptat slujba lui Cristos de reconciliere cu Dumnezeu şi au devenit iarăşi „copii ai lui Dumnezeu”, şi care caută să se conformeze chipului Fiului iubit al lui Dumnezeu.Pentru a ilustra: caii, câinii, păsările pot fi învăţate semnificaţia multor cuvinte, aşa încât să poată înţelege multe lucruri ce aparţin vieţii. Ele îşi demonstrează adeseori puterile de gândire, iar unele pot număra — chiar până la douăzeci: dar cine ar încerca să-l înveţe pe un cal sau pe un câine sau pe o pasăre algebra sau geometria sau astronomia? Cel mai înalt dintre animalele inferioare poate fi învăţat un anumit grad de onestie morală şi de obligaţie faţă de stăpânii lor — să nu omoare oile, să nu muşte, să nu dea cu picioarele etc., dar cine ar încerca să-şi înveţe animalele necuvântătoare Decalogul? Ele pot fi învăţate un anumit fel de iubire faţă de stăpânul lor şi faţă de prietenii lui, dar cine s-ar gândi să le înveţe să-L iubească sau să-L venereze pe Dumnezeu, sau mai mult decât simpla tolerare a duşmanilor care le-au tratat cu cruzime.Punctul care trebuie observat este că toate aceste deosebiri nu sunt datorită faptului că animalele inferioare au un alt fel de suflare sau duh de viaţă, căci, după cum am văzut, „toţi au aceeaşi suflare” (Ecl. 3:19); nici fiindcă omul este un suflet şi animalul inferior nu este, căci, după cum am văzut, toate sunt suflete. Dar, după cum am găsit şi după cum toţi oamenii pot mărturisi, fiecare are o organizare corporală diferită care-i dă fiecăruia caracteristicile sale specifice, şi numai aceasta îl plasează pe unul mai sus, iar pe altul mai jos pe scara inteligenţei. Să se observe de asemenea că nici mărimea nici greutatea nu dau virtute şi superioritate, altfel elefantul şi balena ar fi domnii pământului; superioritatea constă în „calitatea organică”, reprezentată mai cu seamă în structura şi funcţiile creierului.((328))De aceea, omul este cel mai înalt tip al creaţiei pământeşti — „din pământ, făcut din ţărână” — şi superioritatea lui constă în superioritatea înzestrării sale mintale — nu o dezvoltare, ci un dar de la Creatorul său.„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”Cu totul în armonie cu cele precedente, dar în dezacord cu gândirea obişnuită asupra acestui subiect, găsim că Scripturile declară în mod repetat că sufletul moare, în timp ce filosofia umană şi teologia din cărţile de cântări declară în mod foarte accentuat că este indestructibil. Citim de exemplu că Domnul nostru, când a devenit preţul de răscumpărare pentru noi, „Şia dat sufletul [fiinţa] la moarte”. „Sufletul Său se va fi făcut o jertfă pentru vină” [Isa. 53:10, 12 — trad. lit. nouă, 2001, n. e.]. Acest lucru a fost necesar deoarece sufletul lui Adam a fost condamnat la moarte, iar făgăduinţa pentru omenire este o răscumpărare a sufletului sau a fiinţei din puterea morţii. „Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor [şeol — starea morţii]” (Ps. 49:15). Şi, după cum am văzut, deoarece toate sufletele sunt astfel răscumpărate prin unica răscumpărare, despre toţi prietenii noştri — despre toată omenirea — se spune că „au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14.Remarcăm aici că apostolul nu se putea referi în această expresie numai la sfinţi, ca atunci când vorbeşte despre cei care sunt „în Hristos”; căci cei la care se referă ca şi „creaţii noi” sunt numai cei concepuţi de Dumnezeu prin Spirit, la moştenire împreună cu Cristos, ca Biserica Sa, membri ai corpului Său. Însă în cei „adormiţi în Isus” este cuprins tot neamul omenesc, deoarece Domnul nostru Isus a fost ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru păcatele întregii lumi, şi în virtutea acestui sacrificiu El este Dătătorul nostru de viaţă, şi nu numai al nostru, ci şi Dătătorul de viaţă al întregii lumi — mărturia şi ocazia de acceptare fiind pentru majoritatea încă în viitor. 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:4-6.Că acesta este gândul apostolului se vede din acest context: el îndeamnă aici pe credincioşi să nu se întristeze ca ceilalţi care ((329)) n-au nici o nădejde; şi dă ca motiv al speranţei acest fapt, că Isus a murit pentru păcatul omului şi a înviat spre a fi îndreptăţitorul omului, şi ca atare toţi sunt „adormiţi în Isus”, sau sunt legal eliberaţi de sentinţa morţii şi supuşi lui Isus, pentru a fi aduşi din morţi prin putere divină. Dacă apostolul ar fi spus sau dacă ar fi vrut să spună că numai sfinţii vor fi astfel binecuvântaţi prin Isus, putem uşor vedea că credincioşii de atunci şi de atunci încoace ar fi avut foarte puţină mângâiere în cuvintele lui, deoarece marea majoritate a prietenilor celor credincioşi de atunci şi de atunci încoace nu pot fi numiţi sfinţi: şi dacă trezirea din somnul morţii este o binecuvântare intenţionată numai pentru sfinţi, ideea aceasta, în loc să fie o binecuvântare, ar fi tocmai contrariul, un chin, un necaz. Dar apostolul se referă la întreaga lume că este astfel adormită în Isus, deşi nimeni nu ştie acest lucru din acest punct de vedere decât Tatăl ceresc şi poporul Său consacrat, pe care El l-a instruit prin Cuvântul adevărului în privinţa planurilor Sale îndurătoare pentru viitor, pentru ca ei să se poată bucura de lungimile şi lărgimile, de înălţimile şi adâncimile bunătăţii divine, şi „să nu se întristeze ca ceilalţi, care n-au nădejde [aşa de solidă]”.După cum somnul natural, dacă este adânc, este o stare de totală inconştienţă, tot aşa este şi moartea, somnul figurat — este o perioadă de absolută inconştienţă — ba chiar mai mult, este o perioadă de absolută inexistenţă, decât că fiinţa este păstrată în scopul şi puterea Tatălui. De aceea trezirea din moarte, pentru cei restabiliţi, va însemna o revenire a stării de conştienţă exact din momentul şi de la punctul în care a fost pierdută prin moarte. Nu va exista nici o apreciere a timpului în acel interval. Momentul trezirii va urma momentului morţii în ceea ce priveşte aprecierea conştientă a timpului.Această situaţie a fost observată în legătură cu persoanele care au suferit leziuni ce au cauzat presiune asupra creierului şi astfel conştiinţa a fost temporar suspendată, fără stingerea vieţii. În astfel de cazuri, când presiunea asupra creierului a fost îndepărtată prin trepanare, conştiinţa pacientului ((330)) revenind brusc, s-au cunoscut numeroase cazuri când acesta a completat propoziţia care fusese întreruptă de comoţia care i-a întrerupt gândirea: pentru că puterea divină va reproduce exact toate circumvoluţiunile fiecărui creier şi le va da viaţă. Astfel, la trezire omenirea va reveni la viaţă cu aceleaşi cuvinte şi gânduri cu care a murit. Dar să nu uităm că aici ne referim la omenire în general, nu la clasa aleasă şi specială selecţionată din lume, adică Biserica, trupul lui Cristos, care vor avea parte de întâia înviere şi în multe privinţe vor avea o experienţă diferită.Dar deşi, datorită planului divin şi răscumpărării, moartea adamică a fost schimbată dintr-o nimicire într-o suspendare a existenţei numită somn, totuşi găsim că Scripturile afirmă foarte clar că, după reînsufleţire sau trezire din somnul morţii, va depinde de fiecare individ dacă va merge mai departe spre perfecţiune şi viaţă, sub conducerea, guvernarea şi supravegherea Cristosului glorios, sau dacă el cu voia, deliberat şi cu încăpăţânare va alege calea păcatului. Dacă o va alege pe cea din urmă, va primi pedeapsa destinată iniţial tatălui Adam, şi anume moartea, dar nu va mai fi moartea adamică, pedeapsa păcatului lui Adam: aceasta este numită Moartea a Doua. Despre Moartea a Doua nu se vorbeşte nicăieri că este un somn şi nicăieri nu se face nici cea mai vagă aluzie că va fi o trezire din ea. Dimpotrivă, este numită „pierzare veşnică de la faţa Domnului”. 2 Tes. 1:9.Despre această clasă răscumpărată şi trezită, care în general îşi va avea încercarea în timpul Veacului Milenar, Scripturile spun: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezec. 18:20). Că această scriptură nu se aplică în general în prezent este evident din trei motive:(1) Ar fi fără sens în prezent când toţi mor — sfinţi şi păcătoşi.(2) Forma exprimării arată că este a doua sentinţă şi că este bazată pe acţiunea individuală, şi aceasta n-ar putea fi aplicabilă în prezent, pentru că acum toţi mor din cauza ((331)) neascultării „unui singur om” şi din cauza sentinţei morţii care a venit peste el, şi indirect afectează toată rasa lui. Rom. 5:12.(3) Contextul arată că acest pasaj se referă mai cu seamă la cei care s-au eliberat de păcatul adamic ce predomină astăzi în general. Aplicabilitatea lui specială, prin urmare, trebuie să aparţină veacului viitor, Veacul Milenar. Să remarcăm conexiunile, neuitând că legământul legii din Veacul Iudeu a fost asemănător cu legământul din Veacul Milenar, în afară de faptul că acesta din urmă va avea un Mijlocitor mai bun, în stare şi dispus să sprijine şi să ajute pe toţi care vor căuta să umble în dreptate, fără să le impute neajunsurile neintenţionate.Contextul declară: Nu se va mai folosi proverbul acesta în Israel: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Dimpotrivă, fiecare suflet va fi responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru el însuşi, şi „sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său. Dreptatea celui drept va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el” (Ezec. 18:2, 4, 20). Este evident că acest timp n-a sosit încă. Copiilor li se mai „strepezesc dinţii” încă, din cauza aguridei păcatului pe care au mâncat-o părinţii lor; noi suntem încă sub legea eredităţii; toţi mor încă pentru păcatul lui Adam şi nu pentru păcatul individual. Ca dovadă la aceasta să remarcăm faptul incontestabil că aproape jumătate din familia umană moare în fragedă copilărie, fără să atingă anii puterii de judecată sau responsabilităţii proprii. Cine nu poate vedea că pruncul de câteva zile sau luni, în suferinţă şi muribund, nu moare pentru propriile lui păcate, ci moare pentru că este un membru al rasei adamice care este încă sub blestemul pronunţat împotriva tatălui Adam „vei muri negreşit”? El a moştenit o parte din blestem, şi de asemenea va moşteni o parte din binecuvântarea lui Dumnezeu prin Cristos, la trezirea viitoare asigurată prin meritul marii Ispăşiri încheiate la Calvar.((332))Dacă mergem la Ieremia 31:29-34, găsim încă o referinţă exact la aceleaşi condiţii menţionate de Ezechiel, numai că în Ieremia ni se dau detalii mai explicite, care arată că această condiţie nu aparţine veacului actual, ci unui veac viitor. Ieremia declară:„În zilele acelea nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri], va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor strepezi dinţii!”Cuvintele „în zilele acelea” se referă în mod clar la timpurile restabilirii viitoare, sub domnia lui Cristos, şi nu la timpul actual al domniei păcatului şi morţii. Observaţi că profetul continuă să descrie şi alte aspecte ale Veacului Milenar, spunând despre Noul Legământ care trebuie să fie încheiat cu Israel şi cu Iuda, legământul veşnic, sub care vor obţine partea lor mult aşteptată din binecuvântările şi făgăduinţele avraamice. Compară cu Romani 11:26-31.Aceeaşi idee, că moartea va fi iarăşi pedeapsa păcatului pentru toţi cei răscumpăraţi din moartea adamică, dacă după ce vin la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu primesc acel har în zadar, este arătată prin cuvintele Domnului nostru: „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul [nu vă temeţi de cei care vă iau viaţa prezentă, care oricum este deja sub sentinţa morţii; ci amintiţi-vă că aţi fost răscumpăraţi şi că este posibilă pentru voi o viaţă viitoare, şi că nimeni nu vă poate deposeda de ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru voi prin răscumpărarea în Isus Cristos]; ci temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Mat. 10:28). Aici este subliniată în mod clar puterea lui Dumnezeu de a nimici sufletul, şi aceasta printr-o autoritate care nu poate fi pusă la îndoială. Suntem conştienţi că o teologie falsă a căutat să denatureze Scripturile, şi de aceea susţine că aceasta înseamnă că Dumnezeu este în stare să distrugă fericirea sufletului în gheenă, dar că El nu este în stare să distrugă sufletul în sine. ((333)) Noi răspundem că aceasta este o denaturare a Scripturilor, şi stricarea lor într-o manieră care nu întârzie să aducă consecinţe rele asupra celor care „strică Cuvântul lui Dumnezeu”. În altă parte* arătăm că acest cuvânt „gheena” folosit aici înseamnă „Moartea a Doua” — nimicirea totală — a tuturor sufletelor care nu vor asculta de Marele Profet al lui Dumnezeu, când, la timpul potrivit, El va vorbi clar întregului popor, aşa cum vorbeşte acum în pilde şi cuvinte tainice, explicate numai Bisericii. Fapt. 3:23; Mat. 13:11.*„Ce spun Scripturile despre iad?”Noi pretindem, de aceea, că Scripturile declară fără umbră de îndoială că omul este un suflet sau o fiinţă; că dreptul său la existenţă sub aranjamentul divin a fost pierdut prin păcat, iar el este acum sub blestemul sau pedeapsa sentinţei divine, moartea; că toate privilegiile şi drepturile omului au fost cumpărate de către Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi; că drept urmare moartea nu trebuie considerată ca moarte, nimicire completă, ci numai ca un „somn” temporar, din care omenirea va fi trezită de către Răscumpărătorul lor în dimineaţa învierii din Veacul Milenar.Confuzie prin traduceri greşiteNu trebuie să ne surprindă când aflăm că, având vederi foarte eronate referitor la ce este sufletul, ce este spiritul, ce este omul real, traducătorii versiunii comune a Bibliei noastre engleze au fost în mare încurcătură: şi în străduinţa lor de a forţa traducerea ca să fie în armonie cu ideile lor preconcepute asupra acestui subiect, ei au înzecit confuzia cititorului englez obişnuit. Ei au acoperit şi au deformat înţelesul cuvintelor aşa încât să fie extrem de dificil pentru cititorul englez să vadă prin ceea ce acum este o dublă dificultate: (1) învăţătura falsă asupra acestui subiect, şi (2) traducerile greşite care sprijină acea învăţătură falsă.((334))Totuşi, prin providenţa divină noi trăim acum într-o zi prevăzută cu tot felul de ajutoare, aşa încât un bărbat sau o femeie cu educaţie chiar medie, având ajutoarele în faţă, pot obţine o vedere mai bună a întregului subiect decât au avut înşişi traducătorii. Există acum trei lucrări care dau cititorului englez o pătrundere suficient de clară în Versiunea engleză Comună a Bibliei şi arată exact cum a fost tradus originalul din ebraică şi greacă. (1) Concordanţa ebraică şi greacă a Sfintelor Scripturi pentru cititorul englez [nesectară]. (2) Concordanţa analitică a Bibliei, de prof. Young [presbiterian]. (3) Concordanţa completă, de dr. Strong [metodist]. Toate aceste trei lucrări dau fiecare cuvânt al Scripturilor şi arată originalul din care provin. Şi chiar dacă am menţionat denominaţiile reprezentate în aceste trei concordanţe, nu este decât corect să spunem că, după câte am observat până acum, nu s-a permis ca prejudecăţile denominaţionale să intervină în corectitudinea nici uneia din ele. Deşi sunt întocmite cumva pe baze diferite, mărturia lor este armonioasă şi corectă, deosebirile dintre ele fiind cele de convenienţă şi utilitate.Examinând aceste lucrări de referinţă, ce găsim? Următoarele: cuvântul ebraic nefeş, care în general este tradus „suflet” (de 436 ori) în tot Vechiul Testament şi care are semnificaţia de „fiinţă simţitoare”, este tradus [în limba engleză — n. e.] în treizeci şi şase de feluri diferite, după cum urmează: „fiecare” de patru ori; „poftă” de două; „animal” o dată, „corp” de patru; „suflare” o dată; „vieţuitoare” de nouă îvezi Gen. 1:21, 24; 2:19; 9:10, 12, 15, 16; Lev. 11:46, de două oriş; „mort” de cinci; „ucigător” o dată; „dorinţă” de trei; „nemulţumire” o dată; „peşti” o dată [Isa. 19:10, după K. J. — n. e.]; „duh” de două, „lacom” o dată; „avut” o dată; „el” o dată (Ps. 105:18); „inimă” de cincisprezece; „inimos” o dată; „ea însăşi” o dată; „pe ea” o dată; „el însuşi” de patru; „viaţă” de o sută; „a pofti ceva” de două; „om” de două; „eu” de trei (Num. 23:10; Jud. 16:30; 1 Împ. 20:32); „minte” de cincisprezece; „de moarte” o dată; „eu însumi” o dată (Ps. 131:2); „unul” o dată (Lev. 4:27); „a sa proprie” o dată (Prov. 14:10); „oamenii, persoanele” de douăzeci şi patru (Gen. 14:21; 36:6; Num. 31:19; 35:11, 15, 30; Deut. 10:22; 27:25; Ios. 20:3, 9); ((335)) „plăcere” de trei; „sine” de douăzeci şi una; „ucis” o dată; „lucru” de două (Lev. 11:10; Ezec. 47:9); „voinţă” de trei; „al tău” de trei ori.Cuvântul grecesc psuche (fiinţă simţitoare) din Noul Testament, corespunzător lui nefeş, este tradus „suflet” de cincizeci şi şase de ori; de asemenea este tradus „minte” de trei ori [Fapt. 14:2; Fil. 1:27; Evr. 12:3, după K. J. — n. e.]; „inimă” o dată (Efes. 6:6); „viaţă” de patruzeci şi una de ori.Printre aceste diferite traduceri, nici una n-a servit mai bine la ascunderea adevărului ca şi cea din urmă. Ea a ajutat să dea impresia că viaţa este un lucru, iar sufletul sau fiinţa este un alt lucru, şi a nutrit ideea că un om ar putea să-şi piardă viaţa, fără să-şi piardă sufletul sau fiinţa. Cele ce urmează sunt cazuri în care cuvântul psuche este tradus viaţă, dar ar fi prevenit confuzia mai bine dacă ar fi fost tradus fiinţă sau suflet:„Căci au murit cei care căutau să ia viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] Copilaşului.” Mat. 2:20.„Nu vă îngrijoraţi de viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] voastră, ce veţi mânca.” Mat. 6:25.„Oare nu este viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] mai mult decât hrana?” Mat. 6:25.„Cine îşi va fi găsit viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va găsi.” Mat. 10:39.„Oricine va vrea să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va găsi.” Mat. 16:25.„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci … să-Şi dea viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] ca răscumpărare pentru mulţi.” Mat. 20:28.„Este îngăduit în sabat … să scapi viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] cuiva, sau s-o pierzi?” Marcu 3:4.„Căci oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va salva. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul [psuche — viaţa, fiinţa]? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul [psuche — ((336)) viaţa, fiinţa] său?” (Ce puţini cititori englezi ştiu că „viaţă” şi „suflet”, ambele folosite de două ori în acest text, sunt din acelaşi cuvânt grecesc, psuche.) Marcu 8:35-37.„Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci … să-Şi dea viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.” Marcu 10:45.„Este îngăduit … a scăpa un suflet [psuche — viaţă, fiinţă] sau a-l pierde?” Luca 6:9.„Oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine, o va mântui. Şi ce ar folosi un om să câştige toată lumea, dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe sine însuşi?” Luca 9:24, 25.„Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele [psuche — vieţile, fiinţele] oamenilor, ci ca să le mântuiască.” Luca 9:56.„Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] voastră, ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.” Luca 12:22, 23.„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte [iubeşte mai puţin] pe tatăl său, pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] sa, nu poate fi ucenicul Meu.” Luca 14:26.„Cine va căuta să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; şi cine o va pierde, o va păstra.” Luca 17:33.Ideea din acest din urmă text şi din câteva din cele anterioare este că poporul Domnului nu trebuie să uite că existenţa lor actuală sau fiinţa lor este oricum sub sentinţa morţii; dar harul divin a dat răscumpărarea — nu o continuare a fiinţei, ci o resuscitare, o înviere, o viaţă din nou. Chemarea Veacului Evanghelic este să ne dăm viaţa în serviciul Domnului, ca jertfe vii, urmând exemplul Răscumpărătorului nostru — făgăduinţa fiind aceea că toţi credincioşii în Cristos care fac acest lucru cu credincioşie, vor primi o parte cu El în natura divină, prin lucrarea primei învieri. Astfel ei îşi vor primi înapoi sufletul, fiinţa, existenţa — cu „viaţă [zoee] … din belşug”. Ioan 10:10.((337))„Păstorul cel bun Îşi dă viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi [Domnul nostru «Şi-a dat sufletul la moarte»; Şi-a dat «sufletul Său o jertfă pentru vină»].” Isa. 53:10, 12 [trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]; Ioan 10:11.„Eu Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi.” Ioan 10:15.„Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], ca iarăşi s-o iau” [conform făgăduinţei şi puterii divine, prin înviere]. Ioan 10:17.„Cine îşi iubeşte viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” Ioan 12:25.Ideea de aici este că credincioşia faţă de Dumnezeu în condiţiile actuale rele înseamnă în mod necesar nemulţumire de condiţiile actuale şi o dorinţă de a le sacrifica pe toate în serviciul lui Dumnezeu, al dreptăţii şi al semenilor noştri — şi astfel, conform prevederii divine, să fim socotiţi vrednici de existenţă (suflet, fiinţă) în condiţiile mai favorabile ale dispensaţiei viitoare. Cel care iubeşte condiţiile prezente ale lucrurilor şi care preţuieşte bucuriile şi plăcerile din prezent mai mult decât dreptatea şi ascultarea de Dumnezeu, se va dovedi nevrednic de existenţa viitoare pe care Dumnezeu ne-a oferit-o, nevrednic să i se restabilească sufletul, fiinţa, prin întâia înviere.„Îţi vei da viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine?” Ioan 13:38.„Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru prietenii săi.” Ioan 15:13.„Bărbaţi care şi-au expus viaţa [psuche — sufletul, fiinţa].” Fapt. 15:26.„Nu vă tulburaţi, căci sufletul [psuche — viaţa, fiinţa] lui este în el [n-a murit, nu şi-a sfârşit existenţa]”. Fapt. 20:10.„Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa [psuche — sufletul, fiinţa, existenţa] mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea.” Fapt. 20:24.Apostolul Pavel învăţase să vadă corect existenţa prezentă, că este de mică valoare în comparaţie cu cea viitoare promisă la înviere. El n-a socotit-o „scumpă”, preţioasă, în sensul de a o ((338)) preţui mai mult decât pe Domnul şi favoarea Domnului şi ocaziile de a servi cauza Domnului. El a fost dispus să cheltuiască şi să fie cheltuit în serviciul Învăţătorului, în speranţa ajungerii la întâia înviere, după cum ne spune explicit în Filipeni 3:8-11.„Bărbaţilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pierdere, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile [psuche — sufletele, fiinţele] noastre.” Fapt. 27:10.„Nici unul dintre voi nu va pieri”, nu-şi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa]. Fapt. 27:22.„Am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa!” [psuche — sufletul, fiinţa]. Rom. 11:3.„Care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa].” Rom. 16:4.„Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte şi şi-a pus viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] în primejdie, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine.” Filip. 2:30.„El Şi-a dat viaţa [psuche — sufletul, fiinţa — «S-a dat pe Sine Însuşi la moarte»; Şi-a dat «viaţa ca jertfă pentru vină»] pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru fraţi.” 1 Ioan 3:16.„Şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă [psuche — suflet, fiinţă], a murit.” Apoc. 8:9.„Ei … nu şi-au iubit viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] chiar până la moarte.” Apoc. 12:11.Odată ce ne-am clarificat în minte acest subiect al sufletului şi am obţinut o înţelegere clară în privinţa felului în care cuvintele nefeş şi psuche sunt folosite peste tot în Scripturi de către scriitorii inspiraţi, este înlăturată toată taina care a fost ascunsă până acum sub vălul cuvintelor enigmatice, suflet şi duh, care, nu numai pentru cei ignoranţi, ci şi pentru mulţi dintre cei educaţi, au însemnat ceva ce nu se poate defini, nu se poate descrie şi nu se poate înţelege.Dar nimeni să nu înţeleagă că trupul este sufletul: aceasta ar fi o eroare, după cum arată clar cuvintele Domnului nostru: „Ci ((339)) temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Pe de altă parte însă, nu poate exista un suflet, o fiinţă simţitoare fără trup — ceresc sau pământesc, spiritual sau animal.Mergând la relatarea din Geneza despre crearea omului, vedem că întâi a fost format corpul, dar n-a fost om, suflet sau fiinţă, până când a fost însufleţit. El avea ochi, dar nu vedea; urechi, dar nu auzea; gură, dar nu vorbea, limbă, dar nu gusta; nări, dar n-avea simţul mirosului; inimă, dar nu bătea; sânge, dar era rece, fără viaţă; plămâni, dar nu se mişcau. Nu era om, ci un corp neînsufleţit, fără viaţă.Al doilea pas în procesul creării omului a fost să-i dea vitalitate corpului „creat” în mod potrivit şi pregătit în toate privinţele; şi acest lucru este descris prin cuvintele „i-a suflat în nări suflare de viaţă”. Când o persoană sănătoasă se îneacă şi viaţa îi este suspendată complet, se spune că se face resuscitare prin mişcarea braţelor şi astfel a plămânilor asemenea unor foale, şi astfel se restabileşte treptat suflarea în nări. În cazul lui Adam, desigur că nu s-a cerut nici un efort din partea Creatorului să determine organismul perfect pe care El îl crease să respire oxigenul dătător de viaţă din atmosferă.Când a intrat suflarea care dă viaţă, plămânii s-au dilatat, corpusculii sanguini au fost oxigenaţi şi au trecut la inimă, care la rândul ei i-a trimis în toate părţile corpului, trezind la simţire şi energie toţi nervii care erau pregătiţi dar care până atunci erau în stare adormită. Într-un moment energia a ajuns la creier şi au început percepţia, gândirea, privirea, pipăitul, mirosul şi gustul. Ceea ce fusese un organism uman fără viaţă, a devenit un om, o fiinţă simţitoare: s-a ajuns la starea de „suflet viu” menţionată în text. Cu alte cuvinte, termenul „suflet viu” înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât „fiinţă simţitoare”, adică, o fiinţă capabilă de senzaţii, percepţii, gândire.Mai mult, chiar dacă Adam a avut un organism perfect, a fost necesar să-şi întreţină viaţa, sufletul sau fiinţa simţitoare, împărtăşindu-se din fructele pomilor vieţii. Iar când a păcătuit, Dumnezeu l-a izgonit din grădină … ca „nu cumva să-şi întindă ((340)) mâna, să ia şi din pomul [plural, pomi sau grup de pomi] vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci [adică, mâncând continuu]” (Gen. 3:22). Cum se risipeşte ceaţa şi tainele în faţa luminii adevărului care străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu!Deşi, din cauza căderii sale în păcat şi moarte, starea omului este departe de cea care a fost în perfecţiunea ei originară când cel mai mare Judecător a spus că era „foarte bună”, aşa încât unii, prin cultivarea părţilor de gândire inferioare şi nefolosirea facultăţilor intelectuale superioare, au împiedicat creşterea părţilor creierului care reprezintă aceste facultăţi superioare, totuşi aceste părţi sunt acolo şi pot fi dezvoltate, ceea ce nu este cazul la specimenele cele mai aproape de perfecţiune din creaţia animală inferioară. Aşa deci, prin faptul că la înzestrat pe om cu un organism superior şi mai fin, Creatorul l-a făcut să se deosebească de animalele inferioare. Ele au carne şi oase asemănătoare, respiră acelaşi aer, beau aceeaşi apă şi mănâncă hrană asemănătoare, şi toate sunt suflete sau creaturi care posedă inteligenţă; dar omul, prin corpul său mai bun, posedă capacitate de inteligenţă mai mare şi este tratat de Creator ca fiind pe un plan cu totul diferit. În măsura în care păcatul degradează pe om de la asemănarea lui originară cu Creatorul său, se spune despre el că este „animalic” — asemănându-se mai mult cu animalele inferioare, lipsite de sensibilităţi mai înalte şi mai fine.Cei cărora au început să li se deschidă ochii înţelegerii în privinţa acestui subiect, aşa încât văd că cuvântul „suflet” înseamnă inteligenţă, fiinţă, iar cuvântul „suflare” sau „duh de viaţă” înseamnă puterea divină de a trăi, pot vedea mai uşor, din cele arătate mai sus, că fiecare creatură care posedă conştiinţa vieţii are, întâi de toate, un corp sau un organism; apoi, spiritul vieţii care o însufleţeşte, şi în al treilea rând, ca rezultat are existenţă, fiinţă, suflet. O ilustraţie care ajută pe unii să înţeleagă ideea este asemănarea între căldură şi suflet. Dacă se pune o bucată de cărbune în condiţii favorabile, permiţându-se acces la oxigenul din aer, şi apoi se aprinde, se va produce ceva nou — căldură. Cărbunele nu este căldură, ((341)) deşi el are unele însuşiri care în condiţii favorabile vor produce căldură; nici oxigenul nu este căldură, dar şi el în condiţii favorabile poate fi un element în producerea căldurii. Tot astfel, făcând analogia, trupul nu este sufletul, cu toate că trupul are însuşirile necesare sufletului; nici suflarea sau spiritul vieţii nu este sufletul — ci este puterea care vine de la Dumnezeu şi care este necesară pentru producerea unei creaturi simţitoare. Trupul, când este unit cum se cuvine cu suflarea sau spiritul vieţii, produce un lucru nou — o fiinţă, un suflet, o creatură simţitoare.Iar procesul disoluţiei, moartea, este în armonie cu aceste fapte. Dacă suflarea sau spiritul vieţii se retrage, rezultă moartea. Acum întrebarea este: Ce moare? Moare suflarea sau spiritul vieţii? Desigur că nu; aceasta niciodată n-a avut o fiinţă simţitoare, este un principiu sau o putere, ca electricitatea; nu are gândire, nu are simţire; n-ar putea muri. Moare corpul? Răspundem: Nu. Corpul îşi poate pierde viaţa cu care Tatăl l-a însufleţit, însă corpul de la sine, fără suflarea sau spiritul vieţii, nu are conştiinţă, nu are sentimente, nu are simţire, şi, prin urmare, nu s-ar putea spune că moare; el a fost neînsufleţit înainte de a fi intrat în el suflarea sau spiritul vieţii; el a fost însufleţit în timp ce suflarea sau spiritul vieţii a fost în el; el devine iarăşi neînsufleţit sau mort când spiritul vieţii este retras.Atunci ce moare? Răspundem că sufletul este acela care moare — fiinţa simţitoare încetează a exista. Să ne amintim că fiinţa simţitoare a rezultat din unirea suflării sau spiritului de viaţă cu un organism şi că separarea sau disoluţia acestora două cauzează încetarea fiinţei, sufletului — moartea. Că acest lucru este adevărat în legătură cu animalele inferioare, nimeni nu va pune la îndoială nici măcar o clipă; dar nu este oare tot atât de adevărat în legătură cu omul, animalul cel mai nobil, creat în chipul intelectual şi în asemănarea morală a lui Dumnezeu? Este tot atât de adevărat şi ar trebui să fie la fel de evident pentru orice minte raţională. Ne dăm seama că unele scripturi ar putea fi distorsionate şi înţelese greşit, ca să ((342)) contrazică această afirmaţie, dar la timpul cuvenit le vom analiza şi se va găsi că sunt în acord absolut cu aceste prezentări.Să luăm o altă ilustraţie a legăturii dintre corpul uman sau animal, spirit şi suflet: o lumânare neaprinsă ar corespunde cu un corp uman neînsufleţit sau un cadavru; aprinderea lumânării ar corespunde cu scânteia de viaţă dată iniţial de Creator; flacăra sau lumina corespunde cu fiinţa simţitoare, sau inteligenţa, sau calitatea de suflet; aerul oxigenat din atmosferă care se uneşte cu carbonul lumânării ca să întreţină flacăra corespunde cu suflarea vieţii sau spiritul vieţii care se uneşte cu organismul fizic spre a produce sufletul sau fiinţa inteligentă. Dacă s-ar întâmpla un accident care ar distruge lumânarea, flacăra desigur ar înceta; la fel, dacă un corp uman sau animal ar fi distrus, cum ar fi prin boală sau prin accident, sufletul, fiinţa, inteligenţa, personalitatea, ar înceta. Sau dacă aerul ar fi oprit ca să nu ajungă la flacără, printr-un stingător sau mucarniţă, sau prin scufundarea lumânării în apă, lumina sar stinge chiar dacă lumânarea ar rămânea nevătămată. Tot astfel sufletul, viaţa, existenţa omului sau a animalului ar înceta dacă suflarea vieţii ar fi oprită prin înec sau asfixiere, în timp ce corpul ar fi relativ sănătos.După cum în condiţii prielnice lumânarea aprinsă ar putea fi folosită la aprinderea altor lumânări, dar odată ce flacăra sar stinge lumânarea nu s-ar putea nici ea reaprinde şi n-ar putea aprinde nici alte lumânări, tot aşa corpul uman sau animal în timp ce este viu, ca suflet sau fiinţă vie, prin aranjamentul divin, poate produce sau da naştere la alte suflete sau fiinţe — urmaşi: dar îndată ce scânteia vieţii dispare, sufletul sau fiinţa încetează, şi toată puterea de a gândi, de a simţi şi a se înmulţi încetează. În armonie cu aceasta citim în Scripturi despre copiii lui Iacov: „Toate sufletele ieşite din coapsele lui Iacov erau în număr de şaptezeci de suflete” (Exod. 1:5). Iacov a primit scânteia sa de viaţă şi organismul său fizic, şi ca atare produsul unit al acestora, sufletul său sau fiinţa inteligentă, de la Isaac, şi prin urmare de la Adam, singurul căruia Dumnezeu i-a dat ((343)) în mod direct viaţă. Şi Iacov a dat mai departe viaţa, organismul şi sufletul urmaşilor săi, şi aşa este cu toată omenirea.O lumânare poate fi reaprinsă de către oricine are posibilitatea; dar prin aranjament divin corpul uman lipsit de scânteia vieţii „rămâne întins”, se întoarce în ţărâna din care a fost luat, iar scânteia vieţii nu poate fi reaprinsă decât prin putere divină, printr-un miracol. Făgăduinţa învierii este deci o făgăduinţă de reaprindere, deşteptare a existenţei animale sau a sufletului; şi deoarece nu poate fi nici un suflet sau fiinţă fără corp şi fără puterea de viaţă sau spiritul restabilit, înseamnă că o înviere făgăduită sau o restaurare a sufletului sau a fiinţei presupune corpuri noi, organisme noi. Astfel Scripturile ne asigură că nu trupurile umane care se întorc în ţărână vor fi restaurate, ci la înviere Dumnezeu va da corpuri noi aşa cum va binevoi El. 1 Cor. 15:37-40.Aici apostolul declară că la înviere va fi o clasă specială socotită vrednică de o natură nouă, spirituală în loc de umană sau de carne; şi după cum trebuie să aşteptăm, el arată că această mare schimbare de natură se va face prin aceea că acestora li se va da un alt fel de corp. Lumânarea poate iarăşi servi aici ca ilustraţie: presupunând că natura de carne sau umană este ilustrată printr-o lumânare de seu, corpul cel nou ar putea fi ilustrat printr-o lumânare de ceară cu flacără mai vie, sau chiar printr-un aparat cu arc electric.Dacă o putere şi o înţelepciune mai mici decât ale Creatorului ar garanta învierea, ne-am putea teme pe bună dreptate de ceva întrerupere sau greşeală prin care s-ar pierde identitatea, în special la cei cărora li se acordă marea schimbare de natură prin partea lor la prima (principala) înviere la fiinţă spirituală. Dar noi putem încredinţa în siguranţă acest lucru şi toate lucrurile Celui cu care avem de-a face în chestiunea aceasta. Cel care ne cunoaşte înseşi gândurile le poate reproduce în creierul nou, aşa încât nici o lecţie valoroasă sau nici o experienţă preţioasă nu va fi pierdută. El este prea înţelept ca să greşească şi prea bun ca să fie nedrept; şi tot ceea ce a promis va îndeplini într-un mod cu mult mai bun decât putem noi cere sau gândi.((344))Mulţi presupun că trupurile îngropate trebuie să fie restabilite atom cu atom, dar, dimpotrivă, apostolul spune: „Ce semeni [în moarte], semeni nu trupul care va fi”. Dumnezeu Îşi propune să restabilească prin puterea învierii sufletul, fiinţa simţitoare; şi la înviere El va da fiecărei persoane (fiecărui suflet sau fiinţe simţitoare) un astfel de corp cum înţelepciunea Sa infinită binevoieşte să-i dea; Bisericii, „mireasa” aleasă în acest veac, corpuri spirituale; clasei restabilirii corpuri umane, dar nu cele pierdute în moarte. 1 Cor. 15:37, 38.După cum în crearea lui Adam unirea unui organism cu suflarea de viaţă a produs o fiinţă simţitoare sau un suflet, tot aşa disoluţia acestora, indiferent din ce cauză, pune capăt fiinţei simţitoare — oprind gândurile şi simţămintele de toate felurile. Sufletul (adică fiinţa simţitoare) încetează; corpul se întoarce în ţărână aşa cum a fost, în timp ce spiritul sau suflarea vieţii se întoarce la Dumnezeu care i-a dat-o lui Adam şi rasei lui prin el (Ecl. 12:7). Se întoarce la Dumnezeu în sensul că nu mai este sub control uman, ca în procreare, şi nu mai poate fi recuperat decât prin putere divină. Recunoscând acest fapt, cei instruiţi de Domnul îşi încredinţează speranţa de viaţă viitoare prin înviere lui Dumnezeu şi lui Cristos, care este acum reprezentantul Său înălţat (Luca 23:46; Fapt. 7:59). Astfel deci, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut nici o pregătire pentru viaţa viitoare a omului printr-o răscumpărare şi o înviere promisă, moartea ar fi fost sfârşitul oricărei speranţe pentru omenire. 1 Cor. 15:14-18.Dar Dumnezeu a făcut pregătire pentru ca noi să trăim din nou; şi de când a făcut cunoscut planul Său îndurător, cei care vorbesc şi scriu în mod inteligent despre acest subiect (de exemplu, scriitorii inspiraţi ai Scripturilor), ca prin consens general, vorbesc despre intervalul de inconştienţă dintre moarte şi dimineaţa învierii, în care sensibilitatea (fiinţa simţitoare) este suspendată, ca despre un „somn”. Întradevăr, ilustraţia este excelentă; fiindcă momentul trezirii li se va părea ca momentul imediat următor morţii. ((345)) De exemplu, citim că Domnul nostru vorbind despre moartea lui Lazăr a spus: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc săl trezesc din somn”. Apoi, fiindcă ucenicii nu înţelegeau, el a zis: „Lazăr a murit” (Ioan 11:11, 14). Dacă teoria că în moarte există conştienţă ar fi corectă, nu este oare interesant că Lazăr n-a dat nici o relatare despre experienţa sa în timpul celor patru zile? Nimeni nu va pretinde că el a fost într-un „iad” de chin, fiindcă Domnul nostru l-a numit „prieten”; şi dacă el ar fi fost în fericire cerească, Domnul nostru nu l-ar fi chemat afară din ea, căci acesta ar fi fost un act neprietenesc. Dar, după cum a exprimat Domnul nostru, Lazăr a dormit, iar El l-a trezit la viaţă, la conştienţă, la fiinţa sa simţitoare, sau la sufletul său revenit sau reînsufleţit; şi aceasta a fost evident o favoare mult apreciată de Lazăr şi de prietenii săi.Scripturile sunt străbătute de ideea că acum noi suntem în noaptea morţii şi a somnului, în comparaţie cu dimineaţa trezirii şi a învierii. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia” (Ps. 30:5) — dimineaţa învierii când cei care dorm vor ieşi din mormânt, cum zice profetul: „Treziţi-vă şi cântaţi, cei care locuiţi în ţărână [ţărâna pământului]!” Isa. 26:19.Apostolii au folosit şi ei frecvent această figură de stil potrivită, plină de speranţă şi pace. De exemplu, Luca spune despre Ştefan, primul martir: „a adormit” (Fapt. 7:60); şi în relatarea vorbirii lui Pavel în Antiohia el foloseşte aceeaşi expresie: „David … a adormit” [Fapt. 13:36 — trad. lit. nouă, 2001, n. e.]. Petru foloseşte aceeaşi expresie spunând: „De când au adormit părinţii noştri” (2 Pet. 3:4). Pavel a folosito de multe ori, după cum arată următoarele citate:„Dacă-i moare soţul [în greacă, adoarme].” 1 Cor. 7:39.„Cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.” 1 Cor. 15:6.„Dacă nu este o înviere a morţilor … într-adevăr cei care au adormit în Hristos au pierit.” 1 Cor. 15:13-18.„Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.” 1 Cor. 15:20.„Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi.” 1 Cor. 15:51.((346))„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit.” 1 Tes. 4:13.„Dumnezeu va aduce înapoi [dintre morţi] împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.” 1 Tes. 4:14.Când vine împărăţia, timpul învierii, „noi cei vii care rămânem până la prezenţa Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” 1 Tes. 4:15.Aceeaşi idee este prezentată şi de către profetul Daniel; descriind învierea el spune: „Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi” — şi descrierea arată că printre aceştia care dorm sunt incluşi atât cei buni cât şi cei răi (Dan. 12:2). Ei „au adormit” în pace, ca să aştepte ziua Domnului — ziua lui Cristos, Ziua Milenară — deplin convinşi că El (Cristos) are puterea să păstreze ceea ce ei I-au încredinţat până în ziua aceea (2 Tim. 1:12). Aceeaşi idee străbate şi de-a lungul Vechiului Testament — din momentul când Dumnezeu i-a vestit la început lui Avraam Evanghelia unei învieri: expresia „el a adormit cu părinţii săi” este foarte obişnuită în Vechiul Testament. Dar Iov exprimă chestiunea în cuvinte foarte convingătoare, zicând: „Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia!” Timpul de moarte prezent este timpul mâniei lui Dumnezeu — blestemul morţii fiind asupra tuturor, din cauza încălcării iniţiale. Totuşi, ni se promite că la timpul cuvenit blestemul va fi ridicat şi prin Răscumpărătorul va veni binecuvântarea la toate familiile pământului; şi astfel Iov continuă: „Încă aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema (Ioan 5:25) şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale” (Iov 14:14, 15). Iar noi, care trăim în timpurile Noului Testament, citim răspunsul Domnului nostru: „Cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu [chemându-i să se trezească şi să ajungă la o deplină cunoaştere a lui Dumnezeu şi la o deplină ocazie de viaţă veşnică]”. Ioan 5:25, 28, 29.Acest somn-„moarte” este o perioadă de inconştienţă în mod atât de complet, încât cei treziţi nu vor fi conştienţi de trecerea ((347)) timpului. Într-adevăr, „somn” este numai un termen acomodat, fiindcă în realitate morţii sunt morţi, complet nimiciţi, în afară de faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu le păstrează identitatea şi a decretat prin Cristos trezirea lor — reorganizarea şi resuscitarea lor. Iar aceasta va fi de fapt o creare din nou — o manifestare a puterii divine mai mare decât a fost crearea iniţială a lui Adam şi a Evei. Va fi crearea din nou a cincizeci de miliarde în loc de două persoane. Va fi reproducerea unei infinite varietăţi în loc de una. Numai Dumnezeul nostru posedă asemenea înţelepciune şi putere omnipotentă; El este în stare şi vrea să înfăptuiască. Unul din beneficiile care rezultă din permisiunea răului este faptul că eradicarea lui va manifesta toate trăsăturile caracterului divin aşa cum altfel n-ar fi putut fi manifestate şi cunoscute. Dreptatea divină va străluci înaintea îngerilor şi a oamenilor, la fel iubirea divină, la fel puterea divină, şi în final înţelepciunea divină în pregătirea şi permiterea unei astfel de manifestări a caracterului lui Dumnezeu va fi văzută şi de asemenea posedată de toate creaturile Sale.Mărturia scripturală cu privire la necesitatea unei învieri din morţi este foarte clară şi explicită — şi cum ar putea fi o înviere a morţilor dacă nu sunt morţi, ci, după cum susţin unii, „toţi cei ce par a muri sunt mai vii ca oricând”, contrazicând astfel cele cinci simţuri ale oricărei fiinţe inteligente, precum şi declaraţia clară a Scripturii, că „pentru cel care este împreună cu cei vii este nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort. Cei vii [chiar şi cei mai puţin inteligenţi] măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi amintirea li se uită [în mod foarte general]. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit, şi ei niciodată [în ebraică, olam — o perioadă lungă, nedefinită] nu vor mai avea parte [interes] de tot ce se face sub soare. … Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor* în care mergi [sufletul, fiinţa ((348)) simţitoare], nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” Ecl. 9:4-10; Isa. 26:14.*Şeol — starea sau condiţia morţii în ceea ce priveşte sufletul, în contrast cu groapă, mormânt pentru un corp mort, care în ebraică este qeber. Vezi Ps. 30:3; 49:15; 89:48, unde şeol este redat groapă [în limba engleză — n. e.]. Vezi 2 Cron. 34:28; Iov 10:19; Ps. 88:5, unde qeber este redat mormânt. Sufletul Domnului nostru a mers în şeol, starea morţii (Ps. 16:10; Fapt. 2:27), dar „groapa [qeber, mormânt] Lui a fost rânduită împreună cu cei răi … şi cu cel bogat.” Isa. 53:9.„Aşa distrugi Tu speranţa omului [în el însuşi]. Îl urmăreşti întruna şi se duce; îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul. Dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are.” Iov 14:19-21; Isa. 63:16.Să remarcăm semnificaţia cuvintelor apostolului în renumitul său tratat despre înviere, din 1 Corinteni 15:12-54. El spune:„Iar dacă se vesteşte că Hristos a înviat dintre cei morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor?”Dacă morţii nu sunt morţi, ci mai vii ca oricând, atunci nici unul nu este mort şi desigur că n-ar putea fi nici o înviere a morţilor. Apostolul n-a susţinut o astfel de teorie, ci chiar contrariul, că morţii au pierit la fel ca animalele dacă Dumnezeu nu i-ar învia; iar speranţele noastre pentru ei sunt speranţe zadarnice dacă n-ar fi speranţa învierii. Să remarcăm bine fiecare cuvânt al acestei argumentări convingătoare făcute de către unul din cei mai mari logicieni ai pământului. El spune:„Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat [ci este încă mort]. Şi dacă Hristos n-a înviat [ci este încă mort], atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră [pentru că un Cristos mort nar putea şti nimic şi n-ar putea ajuta pe nimeni]. Ba încă suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu [suntem înşelători răi în loc de ambasadori rânduiţi divin], fiindcă am mărturisit cu privire la Dumnezeu că a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat”.((349))Să se observe că apostolul nu insistă în argumentarea Sa în privinţa unei învieri a corpului, ci în privinţa unei învieri a fiinţei, sau a sufletului; „că sufletul Lui nu va fi lăsat în şeol, în hades” (Fapt. 2:31, 32). Dacă Pavel susţinea teoria populară din zilele noastre în privinţa învierii, el ar fi spus ceva cam aşa: Unii dintre voi vorbiţi despre o înviere a corpului ca şi cum ar fi o problemă importantă; dar de fapt corpul este o „povară”, o piedică, o „închisoare” pentru suflet, care se simte cu mult mai bine când este „eliberat”. Învierea corpului, oricând ar veni, ar fi o calamitate şi ar implica o „încătuşare din nou” a sufletului şi o limitare a puterilor lui.Apostolul n-a spus nimic de felul acesta fiindcă ar fi fost contrar adevărului. El a învăţat o înviere a sufletului sau a fiinţei simţitoare din starea de inconştienţă, din moarte; dar a negat învierea corpului care moare, zicând: „Ce semeni, semeni nu trupul care va fi … . Apoi [la învierea sufletului sau fiinţei] Dumnezeu îi dă un trup [nou] după cum voieşte; şi fiecărei [fel de] seminţe îi dă un [fel potrivit de] trup al ei” (1 Cor. 15:37, 38). Masele omenirii de sămânţă sau fel uman vor primi corpuri umane; dar nu aceleaşi corpuri care s-au prefăcut în ţărână şi ale căror fragmente sau atomi au trecut în organisme infinitezimale vegetale şi animale. Biserica va primi corpuri spirituale ca şi cel al Domnului lor înviat şi complet diferite de corpurile lor pământeşti — aşa încât apostolul declară: „Ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” — nu cum a fost. 1 Ioan 3:2.Dar să urmărim mai departe argumentarea apostolului. El spune:„Şi dacă Hristos n-a înviat, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit.” Vers. 17, 18.Cei care pretind că sufletul nu poate muri şi de aceea nu moare, şi care, prin urmare, neagă învierea sufletului sau a fiinţei simţitoare, şi în consecinţă sunt forţaţi de argumentul ((350)) lor să pretindă că referinţele scripturale la înviere vorbesc numai despre corp, sunt în încurcătură în privinţa acestor cuvinte inspirate ale apostolului, neştiind ce să facă cu ele. Dacă ei pretind că Domnul nostru a fost viu, „mai viu ca oricând”, în cele trei zile în care Scripturile declară că a fost mort, şi se gândesc la corpul învierii Sale ca fiind acela lovit şi rănit, pus în mormântul lui Iosif, cum pot pretinde că credinţa într-un Cristos care n-a murit (dar care numai Şi-a lepădat corpul timp de trei zile) este o credinţă „zadarnică”? Cum pot ei recunoaşte că o astfel de credinţă nu eliberează de condamnare? Cum pot ei pretinde că acel Cristos „mai viu ca oricând”, „eliberat” de corpul Său de carne nu poate mântui pe păcătoşi şi ca atare toţi cei care au adormit în Cristos au „pierit”?Întreaga lor teorie este în contradicţie cu prezentarea scripturală a faptelor. Ei neagă că un suflet poate pieri (în greacă, apolloomee — fi distrus), pe când apostolul spune că poate; şi la fel spune şi Domnul nostru — „Acela [Dumnezeu] poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Negând că moartea este un somn, ei neagă şi că unii „au adormit în Hristos” aşteptând o trezire în dimineaţa învierii, în timp ce apostolii, Domnul nostru şi toţi sfinţii profeţi împreună declară că este un „somn” din care numai puterea lui Dumnezeu poate trezi sufletul, fiinţa simţitoare la conştienţă, indiferent pe care plan de existenţă. Căci, să se observe că acei care trec prin „schimbarea” primei învieri la natură divină vor fi suflete, tot aşa cum au fost şi în natura lor pământească. Despre Dumnezeu se spune că este un suflet, fiind folosit acelaşi cuvânt, psuche — „Dacă cineva dă înapoi, sufletul [psuche — fiinţa simţitoare] Meu nu găseşte plăcere în el.” Evr. 10:38.Filosofia platonică (că omul nu moare şi nu poate muri, ci numai pare că moare) predomina în toată Grecia pe vremea primei veniri şi a constituit marele obstacol pentru propăşirea Evangheliei printre neamuri. De exemplu, citim că atunci când Pavel a predicat în Atena a fost ascultat ca un mare învăţător de către filosofi până când a ajuns la subiectul învierii din morţi — le era deajuns; nu-i mai interesa; se ((351)) considerau mult mai avansaţi faţă de ideea evreilor, că morţii nu pot avea o existenţă viitoare decât prin înviere. „Când au auzit ei de învierea morţilor [şi astfel au observat că Pavel nu era de acord cu teoria lor că morţii sunt mai vii ca oricând], unii îşi băteau joc, iar alţii ziceau: «Asupra acestor lucruri te vom asculta altădată».” Fapt. 17:32.Ideea păgână că moartea nu este moarte, ci un pas spre stări de viaţă mai largi, nu pătrunsese în nici o măsură gândirea evreiască până la vremea primei veniri. Fariseii erau secta principală a evreilor şi Domnul nostru a spus că ei erau succesorii şi reprezentanţii legii mozaice, zicând: „Cărturarii [scriitorii] şi fariseii stau pe scaunul lui Moise” (Mat. 23:2). Saducheii, mai puţin numeroşi decât fariseii, urmau ca sectă în privinţa influenţei: erau de fapt necredincioşi. Ei negau complet viaţa viitoare, susţinând că omul moare exact cum moare animalul şi că nu va fi nici o înviere a morţilor. Ei nu credeau în nici o făgăduinţă mesianică, negau şi inteligenţele supraomeneşti, cum ar fi îngerii etc. Este adevărat, Iosefus atrage atenţia asupra unei secte numite esenieni, despre care el spune că susţineau teoria platonică răspândită printre neamuri, în sensul că omul de fapt nu moare niciodată, ci face numai un pas înainte în dezvoltarea vieţii la momentul crucial numit moarte. Trebuie însă să ne amintim că Iosefus a scris istoria evreilor pe când se afla la curtea romană, şi a scris-o cu intenţia de a influenţa mintea împăratului şi a curţii sale în favoarea evreilor. Romanii ajunseseră să-i privească pe evrei, după cum declară Scripturile că sunt, „un popor încăpăţânat şi răzvrătit”, şi în mod firesc au ajuns la concluzia că într-un fel sau altul cauza dispoziţiei lor răzvrătite ar fi religia lor. Aceasta era o presupunere adevărată; este fără îndoială un fapt că adevărurile revelaţiei divine tind să producă un spirit de libertate oriunde sunt aplicate — doborând larga distincţie între preoţi şi popor, regi şi supuşi, învăţând că toţi sunt supuşi unui singur mare Judecător şi Rege. Dar Iosefus dorea să contracareze această estimare corectă a poporului evreu şi a religiei lui; şi ca atare el a forţat adevărul în străduinţa sa de ((352)) a-şi dovedi susţinerea şi de a arăta curţii romane că religia evreilor era practic la fel ca diferitele religii păgâne: (1) în privinţa stării de conştienţă a morţilor şi (2) în privinţa credinţei în chinul veşnic*. Pentru a-şi dovedi susţinerea, el citează secta esenienilor, ca şi cum ei ar fi fost secta religioasă principală printre evrei. Dimpotrivă, ei erau atât de neînsemnaţi, încât nici măcar nu sunt menţionaţi în Noul Testament, şi evident n-au intrat niciodată în conflict nici cu Domnul nici cu apostolii, în timp ce fariseii şi saducheii sunt menţionaţi continuu şi frecvent.*Evreii nu credeau în chinul veşnic, cu excepţia a foarte puţini dintre ei; dar împăraţii romani favorizau această teorie pentru că le creştea influenţa asupra poporului de rând. Mai târziu împăraţii au adoptat titlul „Pontifex Maximus”, conducător religios principal — mai târziu adoptat însă de papalitate pentru papi.„Pentru El toţi sunt vii” — Luca 20:37, 38După ce Domnul nostru le-a răspuns doctorilor în lege, cărturarilor şi fariseilor şi i-a dezarmat, saducheii şi-au dat aere, gândind că pot să-şi arate superioritatea poziţiei lor necredincioase, prin combaterea doctrinelor Domnului nostru. Acestor saduchei, care pretindeau că morţii sunt morţi pentru totdeauna, Domnul nostru le-a spus: „Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre «rug», când numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov». Dar El nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii”. Luca 20:37, 38.Domnul nostru sugerează că aceasta constituie în sine o dovadă că „morţii înviază”, pentru că Dumnezeu în mod sigur nu Sar referi astfel la fiinţe şterse pentru totdeauna din existenţă. El arată apoi că planul lui Dumnezeu pentru o înviere este fixat, iar cei pe care oamenii îi numesc „morţi” „pentru El toţi sunt vii” — din punctul de vedere al lui ((353)) Dumnezeu ei numai „dorm”. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre aceştia că sunt „adormiţi”, şi nu nimiciţi. Cu toate că sentinţa originară a fost la nimicire, aceasta este acum plătită prin răscumpărare. Astfel Moise zice: „Tu întorci pe oameni în ţărână şi zici [la înviere]: «Întoarceţivă, fiii oamenilor!»” (Ps. 90:3; 103:4). Când spune, „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam”, Dumnezeu vorbeşte nu numai despre lucruri trecute ca fiind prezente, dar şi despre lucruri viitoare ca întâmplate deja. Rom. 4:17.Trupul, duhul şi sufletul Bisericii— 1 Tes. 5:23 —Cuvintele trup, suflet şi duh sunt folosite la figurat în legătură cu întreaga Biserică. De exemplu, apostolul spune: „Şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Această rugăciune trebuie înţeleasă că se aplică la Biserică în întregime — Biserica aleasă, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Duhul adevărat a fost păstrat în turma mică. Trupul ei se poate discerne şi astăzi, în ciuda mulţimii de neghină care vrea să-l ascundă şi să-l sufoce. Iar sufletul ei, activitatea ei, inteligenţa ei, fiinţa ei simţitoare, sunt dovedite pretutindeni, ridicând un stindard pentru popor — crucea, răscumpărarea.În nici un alt mod n-am putea aplica cuvintele apostolului; pentru că, oricât de mult s-ar deosebi oamenii în privinţa păstrării spiritelor şi sufletelor individuale ale oamenilor cărora li se adresează, toţi vor fi de acord că trupurile lor nau fost păstrate, ci s-au întors în ţărână ca şi ale altora. Pe lângă aceasta, cuvintele trup, suflet şi spirit sunt la singular, şi nu la plural.Ce semnificaţie are „Şeol” sau „hades”, unde merg toate sufletele?Se susţine că, deoarece se spune că sufletele merg în şeol, hades, de aceea sufletul omului trebuie să fie ceva tangibil şi ((354)) conştient după disoluţie — după separarea spiritului vieţii de organism sau corp. De aceea, este potrivit să examinăm Cuvântul Domnului în această privinţă şi să vedem: Ce este şeol, hades?Cuvântul ebraic şeol apare de şaizeci şi cinci de ori în scripturile Vechiului Testament. De trei ori este tradus „groapă”, de treizeci şi una de ori „mormânt” şi de treizeci şi una de ori „iad” [în K. J. — n. e.]. Toate acestea sunt traduceri greşite, dacă le comparăm cu utilizarea actuală generală a cuvintelor iad, mormânt şi groapă. [În traducerile Cornilescu, cuvintele „şeol” şi „hades” sunt redate în general prin expresia „Locuinţa Morţilor” — n. e.]Sensul cuvântului ebraic „şeol” (hades fiind echivalentul lui grecesc) cu greu poate fi exprimat printr-un cuvânt englezesc: înseamnă ascuns sau stins, sau tăinuit — condiţia sau starea morţii: nu este un loc, ci o stare, şi poate cuvântul uitare din limba noastră corespunde mai bine decât oricare altul cuvântului şeol din limba ebraică şi cuvântului hades din limba greacă. Nimic din cuvântul şeol nu înseamnă bucurie sau suferinţă, sau vreun simţământ; relaţiile lui contextuale trebuie să ne îndrume în aceasta. De aceea să examinăm utilizările cuvintelor şeol şi hades, şi să stabilim din corespondenţă tot ce putem în privinţa cuvântului „iad”. Vom găsi clar declarat în Scripturi că toată lumea are parte de şeol, hades, uitare, buni sau răi, la fel; că acolo nu este nici lumină, nici cunoştinţă, nici înţelepciune, nici plan; că acolo nici o limbă nu laudă pe Domnul, nici nu-I huleşte numele; că este o stare de linişte absolută şi în toate modurile o stare nedorită, decât doar dacă este însoţită de speranţa învierii.Se va observa de asemenea că „sufletele”, atât bune cât şi rele, merg în această stare — şeol, uitare — ca să aştepte chemarea Dătătorului de viaţă în dimineaţa Veacului Milenar. Nu se poate nega că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei noastre au fost uneori neconsecvenţi, dar îndemnăm ca acest lucru să nu fie pus cu totul pe seama lipsei de onestie, chiar dacă în multe cazuri poate părea că le-a cam lipsit: mai degrabă să ((355)) credem că a fost rezultatul confuziei de gândire în acest subiect, introdusă de lungile secole de învăţătură falsă venită din „veacurile întunecate”. Un alt lucru care se poate spune spre atenuarea vinei în privinţa muncii traducătorilor este că în „engleza veche” cuvântul iad nu avea o astfel de semnificaţie cum are în engleza modernă. În nici un sens al cuvântului acesta nu însemna sau nu implica un loc de flăcări şi tortură, sau necaz sau durere, ci mai mult ideea de groapă — condiţie ascunsă, uitare. Folosind cuvântul iad, probabil traducătorii sau justificat în parte, pe baza semnificaţiei lui vechi, a sensului primar al lui, aşa cum este dat în dicţionarele engleze neabreviate.Examinând următoarele utilizări ale cuvântului şeol, cititorul este îndemnat să observe care ar fi înţelesul pasajului, dacă cuvântul şeol ar fi tradus în fiecare caz „iad de foc” sau „loc de chin”, iar apoi să observe de asemenea cum, în fiecare caz, traducerea ar fi cu totul clară şi potrivită contextului dacă ar fi tradus uitare. Acestea dovedesc în concluzie că „sufletele” merg în şeol, uitare, şi că acolo nu sunt în chin, nici nu au vreo cunoştinţă sau înţelepciune sau lucrare sau bucurie sau durere sau simţire de vreun fel, ci pur şi simplu aşteaptă în uitare „glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu”.„Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuinţa Morţilor [în şeol, în uitare]!” Gen. 37:35.Aşa plângea Iacov pe fiul său Iosif, despre care credea că a murit de o moarte violentă.„Dacă i s-ar întâmpla [lui Beniamin] vreo nenorocire în călătoria pe care o faceţi, cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Gen. 42:38.Acestea au fost cuvintele lui Iacov când s-a despărţit de Beniamin şi când se temea ca acesta să nu fie ucis, cum presupunea că s-a întâmplat cu Iosif.Exact aceleaşi cuvinte sunt repetate în împrejurări similare, în capitolul 44:29, când fraţii lui Iosif îi relatează acestuia porunca tatălui lor la plecare în privinţa lui Beniamin. Iar în versetul 31, fraţii declară iarăşi chestiunea ((356)) ca pentru ei înşişi, zicând: „Robii tăi vor coborî cu durere în Locuinţa Morţilor [în şeol, în uitare] perii albi ai slujitorului tău, tatăl nostru”.Aici avem patru cazuri în care şeol a fost tradus „Locuinţa Morţilor”, şi invităm pe toţi să se gândească ce nepotrivit era să fi folosit cuvântul iad, cu ideea obişnuită, comună, aceea de foc, chin şi suferinţă. Evident că traducătorii au fost cu totul convinşi că acest cuvânt, iad, aşa cum este înţeles în general, ar da idei foarte greşite cu privire la aşteptările lui Iacov pentru el însuşi, şi ale fiilor săi cu privire la el: ca atare au tradus aici „Locuinţa Morţilor”. Totuşi, ei nu credeau, nici majoritatea oamenilor nu cred, că Iacov a mers în mormânt, sau că se gândea că merge în mormânt. Patriarhul nu se gândea nici la îngroparea corpului său în mormânt, căci atunci fără îndoială ar fi folosit pentru mormânt acelaşi cuvânt ebraic pe care l-a folosit când vorbea despre mormântul Rahelei, şi anume, qebura (Gen. 35:20); sau ar fi folosit acelaşi cuvânt (qeber) pe care l-a folosit fiul său Iosif, când a vorbit despre mormântul lui Iacov, pe care însuşi Iacov pusese să-l pregătească înainte de a muri (Gen. 50:5). Dimpotrivă, vedem că Iacov vorbea despre sine însuşi ca despre un suflet sau o fiinţă — că dezamăgirea pricinuită de pierderea lui Beniamin îl va doborî în uitare, în starea morţii, la vârsta lui acum înaintată şi cu sănătatea firavă.„Dar, dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor coborî de vii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Num. 16:30.„Şi s-au coborât astfel de vii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] … pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării.” Num. 16:33.Aceste două texte, care se referă la Core, Datan şi Abiram, arătând cum au fost distruşi, nu puteau fi în mod logic traduse „în iad”, de teama de a dovedi că pretinsul loc de chin ((357)) este sub suprafaţa acestui pământ. Dar cât de simplă este declaraţia atunci când este corect înţeleasă: pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, iar ei au ieşit din mijlocul activităţilor vieţii, în uitare, în inconştienţă.„Căci focul mâniei Mele s-a aprins şi va arde până în cea mai adâncă Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare], va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor.” Deut. 32:22.Aici desigur este o menţiune despre foc, dar nu despre focul literal. Întregul context arată că este vorba despre focul mâniei lui Dumnezeu, cum urmează declaraţia: „Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri şi de boli cumplite. … Afară vor pieri de sabie şi înăuntru vor pieri de groază”. Nu suntem lăsaţi să presupunem în privinţa felului în care a fost împlinită această profeţie, deoarece apostolul Pavel, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, se referă la acest pasaj şi îl aplică la Israelul trupesc şi la necazul care a venit peste ei ca naţiune când L-au respins pe Domnul Isus şi la rândul lor au fost şi ei respinşi de Domnul. Apostolul spune că mânia a venit peste ei la maximum (1 Tes. 2:16): mânia divină i-a ars şi a continuat să-i ardă până când ca popor au suferit pentru păcatele lor naţionale. După ce mânia divină le va fi ars încălcările naţionale, căutândui chiar până la cea mai adâncă stare de uitare (şeol), El le va vorbi paşnic, spunând Bisericii: „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfîrşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui»” (Isa. 40:1, 2). Atunci va veni şi eliberarea lui Iacov prezisă de apostolul Pavel pe baza declaraţiei divine: „Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele” (Rom. 11:26, 27). Aceeaşi idee că mânia divină împotriva lui Israel, care arde până în cea mai adâncă uitare, va fi urmată de binecuvântarea divină, este arătată în context. Vezi Deut. 32:26-43.((358))„Domnul omoară şi dă viaţă, El coboară în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] şi El scoate de acolo [prin înviere din uitare, din şeol].” 1 Sam. 2:6.„Legăturile Şeolului [uitării] [iadului — K. J., n. e.] mă înconjuraseră.” 2 Sam. 22:6.Profetul David a spus aici că viaţa lui era în primejdie, dar că Dumnezeu l-a scăpat din mâna lui Saul. Contexul însă arată foarte clar că psalmistul vorbeşte profetic despre Cristos şi despre timpul eliberării depline a Corpului lui Cristos, care este Biserica, din lumea rea de acum în gloriile lumii care vine, arătând (vers. 8-18) că eliberarea corpului lui Cristos va fi tocmai înaintea unui mare timp de necaz şi de manifestare a puterii şi indignării divine împotriva răutăţii.„Să nu laşi ca perii lui cei albi să se coboare în pace în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] … Să-i cobori perii albi însângeraţi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” 1 Împ. 2:6, 9.Aici David vorbea, arătându-i fiului său Solomon, că Ioab era un om periculos, un om sângeros, meritând pe drept o răsplătire înainte de moarte. Traducătorii evident au gândit că deşi Ioab era un om rău, nu se potrivea să traducă aici cuvântul şeol prin iad, deoarece contextul vorbeşte despre peri albi, în timp ce teoria lor susţine că perii sunt îngropaţi cu tot restul corpului fizic, iar sufletul gol sau spiritul merge în iad. De aceea au preferat să traducă aici şeol prin cuvântul englezesc mormânt. Dar având ideea corectă în minte, nu există nici o dificultate în legătură cu coborârea perilor albi ai lui Ioab şi ai lui Iacov împreună în şeol, uitare, starea morţii. Cuvintele „peri albi” şi „cărunteţe” sunt doar figuri de stil care înseamnă vârstă înaintată.„Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel care se coboară în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Iov 7:9.Iov arată aici nimicirea totală a sufletului sau a fiinţei omului prin moarte. Totuşi, în versetul 21 el încheie ((359)) argumentul cu declaraţia: „Căci acum voi adormi în ţărână şi când mă vei căuta, nu voi mai fi”. Intervalul morţii este numit somn, întocmai cum Veacul Milenar este numit dimineaţă, iar veacul actual o noapte de plânset şi de necaz, de moarte şi de jale. Domnul îl va căuta pe Iov dimineaţa, prin puterea învierii, şi chiar dacă el nu va mai fi, chiar dacă moartea va fi făcut o nimicire completă, totuşi cazul nu este peste puterea divină, şi de aceea, când va veni timpul Domnului, „Îi va fi dor de lucrarea mâinilor Sale”, după ce ziua răzbunării Domnului va fi trecut, iar timpurile de înviorare vor fi venit — atunci El îi va chema, iar Iov şi toţi ceilalţi îi vor răspunde. Vezi Iov 14:14, 15.„Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]: ce poţi şti?” Iov 11:8.Aceste cuvinte sunt ale lui Ţofar, unul dintre mângâietorii greşiţi ai lui Iov, pe care Domnul i-a mustrat. Prin această declaraţie el încearcă să-i arate lui Iov că principiile guvernării divine sunt de nepătruns pentru omenire: ca o ilustraţie a lipsei complete de cunoştinţă a omului despre Dumnezeu, el se referă la şeol şi le compară pe cele două; după cum în şeol nu este nici o cunoştinţă, la fel, pretinde el, nu poate fi nici o cunoştinţă despre înţelepciunea şi planul divin.„Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui un timp şi apoi Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” Iov. 14:13.Aici este cea mai simplă şi cea mai explicită declaraţie a speranţei lui Iov. El nu dorea o continuare a condiţiilor actuale de păcat, tristeţe, necaz şi durere; el era cu totul doritor să fie ascuns în uitare până la timpul când blestemul, „mânia”, va fi ridicat de pe pământ, iar în locul lui vor veni timpurile de împrospătare. Dar el nu dorea să fie şters pentru totdeauna. O, nu! Având încredere în prevederea ((360)) divină pentru o viaţă viitoare prin înviere, el se roagă ca Dumnezeu la timpul potrivit, după ce blestemul păcatului va fi fost îndepărtat, să-Şi ducă aminte de el şi să-l cheme din uitare, din nou la fiinţă, prin puterile restabilirii care vor fi exercitate atunci prin Cristos. Vezi Fapt. 3:19-21.„Dacă aştept, Şeolul [uitarea] îmi este locuinţă, îmi fac culcuşul în întuneric; strig gropii [stricăciunii, subsol — n. e.]: «Tu eşti tatăl meu!» şi viermilor: „Voi sunteţi mama şi sora mea!»” Iov 17:13, 14.Ce expresiv este acest limbaj! Uitarea este locuinţa sau patul, şi este plină de întuneric — sufletul lui Iov, fiinţa sa doarme, este neînsufleţită, aşteptând dimineaţa învierii în timp ce corpul său este dat stricăciunii.„Unde mai este atunci speranţa mea? Şi cine mai poate vedea nădejdea mea? Ea se va coborî cu mine îseparatş la porţile Locuinţei Morţilor [şeol, uitare] când vom merge împreună să ne odihnim în ţărână.” Iov 17:15, 16.Slujitorul lui Dumnezeu îşi exprimă speranţa sau încrederea, dar întreabă câţi pot avea o astfel de încredere. El îşi exprimase deja speranţa că moartea sa va fi numai un somn din care se va trezi dimineaţa. Dar deşi fiecare merge separat în şeol, în uitare, fie că are această speranţă fie că nu, toţi găsesc odihnă în ţărână.„Îşi petrec zilele în prosperitate şi se coboară într-o clipă în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Iov 21:13.Iov descrie aici calea prosperă a unora care nu sunt poporul Domnului — comparând-o cu necazurile avute de unii care sunt poporul Domnului şi care vin sub nuiaua disciplinării divine, ca să-i potrivească şi să-i pregătească pentru lucrurile mai bune ce vor urma.„Cum sunt sorbite de secetă şi de căldură apele zăpezii, aşa înghite Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] pe cei ce păcătuiesc.” Iov 24:19.Toată omenirea a păcătuit şi deci toată omenirea este supusă morţii şi merge în uitare. Singura nădejde este în Cel ((361)) care ne-a răscumpărat din moarte şi care „dimineaţa” ne va scoate din uitare, conform făgăduinţei Sale generoase. Însă Iov în acest exemplu se referă în mod special la răufăcători, care-şi grăbesc moartea printr-un curs rău.„Înaintea Lui Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] este dezgolită, adâncul [nimicirea, subsol — n. e.] n-are acoperiş.” Iov 26:6.Iov arată aici atotînţelepciunea Creatorului, care nu numai că ştie sfârşitul de la început, ci orice lucru secret al uitării este deschis privirii Sale de nepătruns.„Căci în moarte nu este aducere aminte de Tine; şi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] cine Te va lăuda?” Ps. 6:5.Ce declaraţie clară, categorică avem aici, dovedind că în moarte omul este inconştient! Să se observe de asemenea că declaraţia nu se referă la cei răi, ci la slujitorii lui Dumnezeu care doresc să-I mulţumească şi să-L laude pentru îndurările Sale. De asemenea să observăm că nu se referă la trupul de carne mort, care este înmormântat în qeber, ci la sufletul care merge în şeol, uitare.„Cei răi se întorc în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.]; toate neamurile care uită pe Dumnezeu.” Ps. 9:17.Cuvântul ebraic şub din acest text este tradus potrivit „se întorc”. Acesta dă ideea că există recuperare din şeol, din uitare, şi că unii astfel recuperaţi se vor întoarce în uitare din pricina răutăţii lor şi din pricină că au uitat pe Dumnezeu. Eliberarea din şeol a omenirii în general va avea loc în timpul Veacului Milenar, ca rezultat al preţului de răscumpărare sfârşit la Calvar. Totuşi, cei odată treziţi şi aduşi la cunoştinţa adevărului, care atunci vor fi păcătoşi cu voia, se vor întoarce din nou în uitare — „Moartea a Doua”, din care nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o restabilire. Că acest pasaj nu este aplicabil la masele omenirii (la păgâni) care n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu, este foarte evident — din însăşi declaraţia lui se vede că se referă la cei care-L uită pe Dumnezeu după ce au fost aduşi la o cunoaştere clară a Lui şi la o responsabilitate corespunzătoare.((362))„Căci nu vei lăsa sufletul meu Locuinţei Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.], nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.” Ps. 16:10.Apostolul Petru, vorbind în ziua Cincizecimii sub influenţa deplină a Spiritului sfânt, ne explică semnificaţia adevărată a acestei declaraţii, arătând că n-ar putea fi adevărată despre David însuşi, căci sufletul lui David a fost lăsat în şeol şi carnea lui a văzut putrezirea. El spune despre David: „A murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi”. „David nu s-a suit în ceruri.” Fapt. 2:27-34.Cuvintele apostolului sunt categorice şi cu totul convingătoare în două puncte: (1) că sufletul lui David a mers în şeol, în uitare, şi a rămas acolo, şi până la timpul când vorbea Petru nu mersese în ceruri; (2) că sufletul lui Isus Cristos a mers de asemenea în şeol, în uitare, însă n-a rămas acolo fiindcă a fost înviat a treia zi — şi după aceea S-a înălţat la cer.Aceste declaraţii clare din partea unei surse inspirate ar trebui să clarifice subiectul pentru toţi căutătorii sinceri ai adevărului. Ele pun în faţa noastră următoarele fapte: (1) Sufletul (fiinţa) Domnului nostru Isus a mers în uitare, în şeol, în moarte. (2) El a fost mort părţi din trei zile. (3) El a înviat, a fost însufleţit, scos din uitare, la natură divină, a treia zi, prin puterea Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, şi a devenit „pârga celor adormiţi”. Fiinţa sau sufletul Domnului nostru n-a existat cât a fost mort: „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte; Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru vină”. Dar sufletul Său (fiinţa) a fost reînsufleţit la înviere, dându-I-se un corp nou, spiritual*.*Vol. II, pag. 109„Mă înfăşuraseră legăturile Şeolului [uitare][durerile iadului, Ps. 17:6 — B. B., n. e.] şi mă prinseseră laţurile morţii.” Ps. 18:5O expresie figurată, de spaimă şi teamă de moarte.„Doamne, Tu mi-ai scos sufletul din Locuinţa Morţilor ((363)) [şeol, uitare] [iad — B. B., Ps. 29:3, n. e.]; Tu m-ai ţinut cu viaţă în mijlocul celor care se coboară în groapă.” Ps. 30:3.Aceasta este o mulţumire pentru însănătoşirea de o boală gravă, care-i ameninţa viaţa.„Să rămână de ruşine cei răi, ei să tacă în Locuinţa Morţilor! [şeol, uitare] [„să se coboare în iad” — Ps. 30:17, B. B., n. e.]. Să amuţească buzele mincinoase.” Ps. 31:17, 18.Aici, ca şi în altă parte, psalmistul doreşte curăţirea pământului de cei care iubesc şi practică răutatea. Aceasta nu se referă deloc la o viaţă viitoare, nici nu implică o speranţă într-o înviere. Când Împărăţia va fi a Domnului şi El va fi cârmuitor printre neamuri, iar legile dreptăţii şi adevărului vor fi stabilite, şi mila şi iubirea vor aduce fiecărei creaturi cea mai deplină ocazie de cunoştinţă şi recuperare din păcat, poate că unii care acum sunt răi vor căuta dreptatea, justiţia, şi vor fi ascunşi sub mila dreptăţii lui Cristos şi în cele din urmă vor ajunge la viaţă veşnică prin El. Nici profetul David, nici altcineva n-a putut obiecta la o asemenea reformare, nici la acordarea vieţii veşnice acelora complet reformaţi şi readuşi în armonie cu Dumnezeu.„Sunt duşi ca o turmă [ca oile — B. I., n. e.] în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]; moartea se hrăneşte cu ei, iar dimineaţa vor stăpâni peste ei oamenii drepţi; frumuseţea lor va fi sortită mistuirii în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], căci nu va fi altă locuinţă pentru ei. Dar mie Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din mâna Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării]. Ps. 49:14, 15.Că şeol nu înseamnă mormânt în sensul obişnuit, ci aşa cum îl traducem noi, uitare, se vede clar din acest text; căci oile nu sunt îngropate în morminte, deşi toate oile merg în uitare, sunt uitate, sunt ca şi cum n-ar fi fost. Profetul arată aici încrederea sa în înviere, că Dumnezeu îi va răscumpăra sufletul din şeol, uitare. Aceasta este în deplină armonie cu ceea ce spune apostolul Petru, că „David nu s-a suit în ceruri”. Sufletul lui David a mers în şeol, în uitare, şi singura speranţă ((364)) a lui David a fost în răscumpărarea sufletului său din şeol, din uitare, la viaţă, de către Răscumpărătorul la înviere. Mai mult, chiar şi cei care merg în uitare ca oile trebuie să iasă din uitare, fiindcă acest pasaj spune clar că în „dimineaţa” învierii, în dimineaţa Milenară, cei drepţi „vor stăpâni” peste aceştia, îi vor conduce, îi vor stăpâni, îi vor judeca în dreptate. La fel spune şi apostolul: „Sfinţii vor judeca lumea”. 1 Cor. 6:2.„Să vină moartea peste ei şi să se coboare de vii în Locuinţa Morţilor! [şeol, uitare] [în iad — Ps. 54:16, B. B., n. e.] Căci răutatea este în locuinţa lor, în mijlocul lor.” Ps. 55:15.Această scriptură, de obicei greşit înţeleasă, a fost o mare piatră de poticnire pentru mulţi din poporul Domnului. Ei au zis: Cum se poate ca un om bun ca David să se roage ca vrăjmaşii Săi să meargă în iad — în chin veşnic? Un om bun nu s-ar ruga aşa, şi nici n-a fost acesta sensul rugăciunii lui David. După cum am văzut, cuvântul şeol nu conţine nici o idee de foc sau de flăcări sau de chin sau de ceva de felul acesta, ci pur şi simplu înseamnă uitare, stingerea vieţii. Înseamnă deci că rugăciunea lui David sau dorinţa lui pentru vrăjmaşii săi, împotrivitorii dreptăţii, a fost o dorinţă cu totul potrivită, în cea mai deplină armonie cu legile celor mai civilizate popoare din această zi cu cea mai mare iluminare. Astăzi legile popoarelor civilizate declară că toţi ucigaşii vor fi executaţi şi în general ele stipulează metodele de execuţie care se presupun a fi cele mai uşoare şi mai puţin dureroase. Legea spune astfel, ca şi David: Să meargă aceşti vinovaţi în şeol, în uitare — să moară. Cu toate acestea, Dumnezeu în îndurarea Sa a răscumpărat cu sângele preţios al lui Cristos atât pe cel mai josnic păcătos, cât şi pe cel mai puţin josnic, pentru că „prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru toţi”. „Hristos Isus S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei.” Dacă unii dintre semenii noştri sunt mai stricaţi decât noi, aceasta poate fi, după câte ştim noi, din cauza influenţelor deosebit de înrobitoare ale Adversarului asupra lor (2 Cor. 4:4), sau din cauza unei moşteniri mai rele. În orice caz, prevederea lui Dumnezeu este ca fiecare individ din ((365)) neamul omenesc să aibă o ocazie deplină, corectă, imparţială, să decidă asupra alegerii sale pentru dreptate şi viaţă, sau pentru nedreptate şi Moartea a Doua — să se întoarcă în şeol. Toate acestea sunt deplin garantate pentru noi în Noul Legământ, asigurat şi sigilat pentru noi prin meritul sângelui preţios al lui Cristos.„Căci mare este bunătatea Ta faţă de mine şi Tu mi-ai mântuit sufletul din adânca Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare]” [„iadul cel mai de jos” — B. B., n. e.]. Ps. 86:13.Cuvintele „adânca Locuinţă a Morţilor” înseamnă aici „adâncimea uitării”. Putem considera în mod potrivit că profetul Îl personifică aici pe Domnul Isus, aşa cum face în mulţi psalmi ai săi. Dacă este aşa, cuvintele „adâncimea uitării” ar avea o aplicabilitate deosebită. În cazul omenirii, moartea este numai un somn, iar uitarea ei este numai temporară, din care va fi o trezire la înviere, ca rezultat al răscumpărării. Dar în cazul Domnului nostru Isus a fost diferit: deoarece a luat locul păcătosului (Adam), pentru El moartea trebuie să fi însemnat pedeapsa extremă a păcatului, adică o uitare veşnică, în afară de cazul că prin harul şi puterea Tatălui, El era înviat din morţi şi devenea Eliberatorul celor pe care i-a răscumpărat.„Sufletul mi s-a săturat de rele şi viaţa mi se apropie de Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]”. Ps. 88:3.Şi aici tristeţea apropierii morţii este descrisă poetic şi pe scurt.„Este oare vreun om care să trăiască şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din mâna [puterea] Şeolului [uitării]?” Ps. 89:48; [iadului — Ps. 88:47, B. B., n. e.].Cât de concordantă este această întrebare şi răspunsul pe care-l implică, cu toate faptele cazului aşa cum le-am văzut până acum, şi ce lipsite de armonie sunt aceste cuvinte cu ideea generală asupra subiectului discutat! Ideea generală este că nici un om, nici un suflet nu moare; că momentul morţii este momentul unei creşteri a vieţii; ca atare sufletul este superior puterilor şeolului, uitării — că sufletul nu ((366)) poate muri: că, departe de a intra în discuţie dacă el se poate elibera pe sine din puterea şeolului, nu încape nici o discuţie că şeolul nu are nici o putere de a atinge sufletul. Cât de consecvente sunt scripturile şi adevărul! Cât de inconsecventă este filosofia platonică în general acceptată!„Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.]; eram pradă necazului şi durerii.” Ps. 116:3.Aici iarăşi este înfăţişată grăitor frica de moarte.„Unde mă voi duce departe de Duhul Tău [puterea Ta — să scap sau să fiu ascuns de puterea divină] şi unde voi fugi departe de faţa Ta? Dacă mă voi sui în ceruri, Tu eşti acolo; dacă îmi voi face patul în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — Ps. 138:8, B. B., n. e.] iată-Te şi acolo.” Ps. 139:7, 8.Conform ideii predominante, aceasta ar însemna că Dumnezeu este un locuitor permanent al camerei de tortură pe care ar reprezenta-o şeolul. Dimpotrivă, profetul priveşte puterea divină dintr-un punct de vedere larg şi ne spune rezultatul cercetărilor sale, că în tot universul nu există nici un loc inaccesibil puterii divine. Chiar şi uitarea morţii îi este supusă Domnului nostru, care spune: „Eu ţin cheile morţii şi ale hadesului [uitării]”. Încrederea noastră în Dumnezeu — în atotputernicia Sa — constituie baza credinţei noastre în învierea morţilor.„Cum se brăzdează şi se spintecă pământul, aşa ni se risipesc oasele la gura Şeolului [uitării].” Ps. 141:7.Semnificaţia acestui pasaj este foarte ascunsă, dar în orice caz nu are nimic în ea favorabil ideei obişnuite a unui iad de chin. Traducerea lui Young redă acest verset: „Ca unul care munceşte şi brăzdează pământul au fost risipite oasele noastre la porunca lui Saul”.„Hai să-i înghiţim de vii, ca Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea].” Prov. 1:12.Acesta se presupune a fi felul de vorbire al ucigaşilor, care şi-ar distruge repede victimele şi ar vrea ca ele să dispară din vedere şi din memorie — în uitare.((367))„Picioarele ei coboară la moarte, paşii ei dau în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Prov. 5:5.Aici sunt prezentate poetic ispitele unei femei rele şi rezultatele lor dăunătoare: căile ei duc la nimicire, la moarte, la uitare.„Casa ei este drumul spre Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — B. B., n. e.], coborând spre locaşurile morţii.” Prov. 7:27.O expresie asemănătoare cu cea precedentă, dar care face dovada că iadul la care se referă nu este în flăcări, nici un loc de chin, ci locaşurile întunecate ale morţii, nefiinţei, uitării.„Oaspeţii ei sunt în adâncimile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [iadului — K. J., n. e.]”. Prov. 9:18.Aici, în limbaj hiperbolic, invitaţii femeii desfrânate sunt reprezentaţi ca morţi, că şi-au pierdut respectul de sine şi toată demnitatea de om — fără îndoială că ei sunt pe calea morţii, căci calea desfrânării grăbeşte boala şi moartea. Ei sunt pe calea uitării, nu numai în sens fizic, dar şi în sensul pierderii respectului şi influenţei printre oameni.„Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] şi Adâncul sunt cunoscute Domnului, cu cât mai mult inimile fiilor oamenilor!” Prov. 15:11.Ar trebui să se observe că aici nu se face nici o aluzie la chin, ci chiar dimpotrivă, şeolul, uitarea este asociată cu nimicirea.„Înţeleptul merge pe cărarea vieţii ce duce în sus, ca să ocolească drumul iadului [şeolului, uitării] care merge în jos”. Prov. 15:24 . [B. B. — n. e.]Traducătorii noştri au făcut ca acest text să le favorizeze foarte bine teoria că cei drepţi merg sus în cer, iar cei răi merg jos în iad. Să remarcăm traducerea din Versiunea Revizuită: „Pentru cel înţelept cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la Locuinţa Morţilor [şeol, mormânt], de jos”. Ideea corectă ar putea fi redată în mod cuvenit astfel: Pentru cei înţelepţi cărarea vieţii este o cărare în sus spre dreptate, ca ei să poată fi eliberaţi din uitare prin puterea învierii.„Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [iad — K. J., n. e.]”. Prov. 23:14.((368))Poate că nu este necesar să explicăm că acest text nu învaţă că după moarte corpul trebuie bătut pentru ca sufletul să poată fi scos din iadul de chin. Înţelesul este indicat clar de context. Îndemnul este ca copilul să nu fie cruţat de nuia, dacă trebuie, pentru că în felul acesta mulţi ani folositori se pot adăuga la viaţa lui — sufletul (fiinţa) lui va fi ferit de o uitare prematură şi poate va fi salvat de Moartea a Doua — de a se întoarce în uitare.„După cum Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] şi adâncul nu se pot sătura, tot aşa nici ochii omului nu se pot sătura.” Prov. 27:20.Aceasta, departe de a însemna un iad arzând, de proporţii atât de imense încât nu poate fi umplut niciodată, înseamnă doar că nu există limite în privinţa capacităţii morţii — uitarea şi nimicirea nu pot fi supraaglomerate.„Trei lucruri sunt nesăţioase, patru lucruri nu zic niciodată: «Destul!»: Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea], un pântece care nu poate purta copii, pământul, care nu este sătul de apă, şi focul, care nu zice niciodată: «Destul!»” Prov. 30:15, 16.În textul acesta, ca şi în cel precedent, se spune despre moarte, uitare, că nu are nici un sfârşit în privinţa capacităţii ei şi nu poate fi prea mult pentru ea.„Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” Ecl. 9:10.Aici este o declaraţie foarte clară în privinţa iadului, şeolului, uitării. Aceasta se aplică nu numai la cei răi, ci şi la cei drepţi — la toţi cei care intră în moarte. În şeol, în uitarea morţii, nu există nici lucrare bună, nici lucrare rea, nici laudă la adresa lui Dumnezeu, nici blestem la adresa lui Dumnezeu, nici gândire bună, nici gândire rea, nici cunoştinţă sfântă, nici cunoştinţă nesfântă, nici înţelepciune cerească, nici alt fel de înţelepciune. Cum ar putea fi declarată această chestiune mai clar sau mai categoric?„Gelozia este neînduplecată ca Şeolul [uitarea]”. Cânt. Cânt. 8:6.((369))Aici starea morţii, uitarea, este înfăţişată ca însăşi personificarea neînduplecării. Ea înghite întreaga familie umană, fără nici o excepţie, atât în privinţa caracterului, cât şi a stării.„De aceea Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] îşi şi deschide gura şi îşi lărgeşte peste măsură gâtul.” Isa. 5:14.Aici profetul foloseşte cuvântul şeol, uitare, pentru a descrie pierderea prestigiului, înjosirea, dezonoarea asupra Israelului. Ei ajunseseră ca morţi, trecuseră în uitare în mare număr. Pasajul nu face nici o referire la un mormânt literal, nici la un iaz de foc.„Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire.” Isa. 14:9.Acesta este un limbaj adânc simbolic. Se aplică la Babilon. Împlinirea lui, credem noi, este încă în viitor şi acum este foarte aproape. Babilonul cel Mare va fi înghiţit; ca o piatră aruncată în mare, nu se va mai găsi şi va fi uitat — va merge în uitare, în şeol (Apoc. 18:21). Acest lucru este arătat de context, care spune: „Iată, asupritorul nu mai este, cel care strângea aurul [cetatea de aur — K. J., n. e.] a încetat.” Vezi vers. 4-8.„Strălucirea ta s-a coborât şi ea în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare].” Isa. 14:11.Aceasta este o continuare a aceleiaşi imagini simbolice a nimicirii Babilonului mistic, a cărui măreţie va fi curând un lucru al trecutului — îngropată în uitare, nu într-un iad arzând.„Pentru că ziceţi: «Noi am făcut un legământ cu moartea, am făcut o alianţă cu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea].»” [iadul, şeolul în subsol — B. B., n. e.]. Isa. 28:15.Aici Domnul prezice strâmtorare groaznică, poticnire şi cădere printre cei care prin doctrine false au ajuns să nesocotească învăţătura scripturală că plata păcatului este moartea. Acest timp de răsplătire pentru cei care au falsificat Cuvântul lui Dumnezeu, şi care, în loc să fie sfinţiţi prin adevăr, preferă eroarea, acest timp deci, este aproape. Marele adversar al nostru, Satan, se foloseşte de credinţa greşită care predomină asupra acestui subiect pentru a prinde în capcană lumea cu ((370)) diferitele doctrine false prezentate pe această premisă falsă. El deja a indus în eroare pe papişti şi întreaga lume păgână în privinţa rugăciunilor şi a slujbelor pentru morţi, despre care se crede că nu sunt morţi, ci foarte vii în chinurile purgatoriului. Iar acum, prin Spiritism, Teosofie şi Ştiinţa Creştină, acelaşi Adversar face atacuri speciale împotriva protestanţilor, care, din pricina credinţei lor că morţii nu sunt morţi, sunt foarte expuşi acestor influenţe înşelătoare.Creştinii din diferite denominaţii au „făcut un legământ cu moartea” şi spun că ea este un prieten, în timp ce Scripturile spun că este cel mai mare vrăjmaş al omului şi este plata păcatului său. Creştinii nominali sunt de acord cu mormântul; ei îl consideră a fi numai o magazie pentru corpul pământesc de care se consideră scăpaţi. Neputând vedea că moartea (uitarea) este plata păcatului, ei sunt gata să creadă minciuna lui Satan, că plata păcatului este chinul veşnic. Neputând crede că moartea este plata păcatului, ei sunt gata să nege că moartea lui Cristos a fost remediul, preţul corespunzător pentru eliberarea omului, şi astfel toate aspectele îndurătoare ale planului divin de răscumpărare şi restabilire sunt mai mult sau mai puţin ascunse vederii lor şi sunt greu de înţeles.„Şi legământul vostru cu moartea va fi nimicit şi alianţa voastră cu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [iadul, şeolul — B. B. subsol, n. e.] nu va dăinui.” Isa. 28:18.Astfel Domnul declară că în cele din urmă El va convinge lumea de adevărurile declaraţiei scripturale cu privire la starea de moarte şi de uitare; dar va fi printr-un mare timp de necaz şi confuzie pentru cei care sunt sub această înşelare şi care refuză să asculte glasul Cuvântului Domnului asupra acestui subiect.„Ziceam: «În mijlocul vieţii mele trebuie să mă duc la porţile Locuinţei Morţilor! [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.]. Sunt lipsit de restul anilor mei!»” Isa. 38:10.Acestea sunt cuvintele lui Ezechia, împăratul bun al lui Iuda, pentru care s-a făcut o minune, prelungindu-i-se zilele. ((371)) În aceste cuvinte el spune care erau gândurile sale pe când era bolnav. De bună seamă el nu voia să spună că se aştepta să meargă într-un iad de chin veşnic, şi traducătorii au fost destul de înţelepţi să vadă că dacă în acest caz ar fi tradus şeol prin iad, s-ar fi ridicat semne de întrebare şi investigaţii din partea cititorilor, ceea ce ar fi adus adevărul despre acest subiect mai repede în atenţia generală. Împăratul spune doar că se simţea aproape de moarte, de uitare, şi că era pe punctul de a fi lipsit de restul zilelor sale, de care se aştepta pe bună dreptate să se bucure.„Căci nu Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] Te laudă, nu moartea Te sărbătoreşte.” Isa. 38:18.Acestea sunt cuvintele lui Ezechia, parte din aceeaşi descriere a bolii sale, a fricii sale de moarte, a mărturiei sale despre bunătatea şi îndurarea Domnului în faptul că i-a prelungit viaţa, şi a mulţumirii sale Domnului. El spune: „Tu ai găsit plăcere să-mi scoţi sufletul [fiinţa] din groapa nimicirii”. Traducătorii n-au redat „căci nu iadul te laudă”, fiindcă altfel cei cu o minte cercetătoare ar fi întrebat la ce fel de iad se referă. Ezechia asociază ideea morţii cu uitarea, şeolul, şi le foloseşte ca sinonime, declarând apoi: „Cel viu, da, cel viu Te va lăuda, ca mine astăzi”. Cu alte cuvinte, un om viu poate lăuda pe Domnul, dar dacă un om este mort, dacă sufletul său a mers în şeol, în uitare, el nu poate lăuda pe Domnul, nici nu-şi poate aminti îndurările Sale — până când, în dimineaţa învierii, după cum spune Iov, Domnul îl va chema şi toţi îi vor răspunde.„Şi te-ai dus la împărat cu untdelemn … şi te-ai plecat până la Locuinţa Morţilor [şeol, uitare]” [infern — B. I., n. e.]. Isa. 57:9.Aceasta este o expresie figurată. Nu se referă la un iad, un infern de chin, nici la un mormânt literal. Îl reprezintă pe Israel ca o femeie care-l neglijează pe soţul ei, Domnul, căutând alianţă cu împăraţii pământului, până la uitare — până la măsura că a devenit moartă la figurat, uitând ((372)) pe Domnul şi principiile adevărului Său şi dreptatea care este prin credinţă.„În ziua când s-a coborât în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.], am răspândit jalea … . De vuietul căderii lui am făcut să se cutremure popoarele, când l-am aruncat în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] … . S-au coborât şi ei cu el în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], la cei care au pierit ucişi de sabie.” Ezec. 31:15-17.Aici Domnul, prin profet, descrie în limbaj figurat căderea Babilonului. După cum s-a văzut până aici, căderea Babilonului şi descrierile extravagante ale lui s-au aplicat în parte la Babilonul literal, şi în parte mai mare se vor aplica şi la căderea şi prăbuşirea completă a Babilonului mistic. Vechiul popor al Babilonului a fost învins de mezi şi perşi, şi a intrat în uitare, în starea de moarte ca popor: Babilonul modern mistic trebuie la fel să cadă în uitare, ca să nu se mai ridice.„Cei puternici dintre cei viteji vor vorbi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.] despre el cu cei care-l sprijineau.” Ezec. 32:21.Aici naţiunea egipteană care a trecut în uitare şi celelalte naţiuni puternice care au mers în uitare înainte de căderea Egiptului, sunt reprezentate ca vorbind Egiptului în privinţa căderii lui. Astfel noi zicem că istoria ne spune anumite lucruri — că istoria îşi repetă lecţiile.„Ei nu zac împreună cu vitejii, căzuţi dintre cei necircumcişi, care sunt coborâţi în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare] [infern — B. I., n. e.] împreună cu armele lor de război.” Ezec 32:27.Aici profetul prezice distrugerea Meşecului şi Tubalului, cum şi ele vor merge în uitare împreună cu armele lor de război. Armele de război pot într-adevăr merge în uitare, şi mulţumim Domnului că nu s-a făcut nici o prevedere pentru restabilirea lor în veacul glorios care trebuie să vină, când Emanuel Îşi va fi stabilit Împărăţia, căci făgăduinţa clară este: „El a pus capăt războaielor până la marginea pământului”. Ps. 46:9.((373))„Îi voi răscumpăra din puterea Şeolului [uitării] [infernului — B. I., n. e.], îi voi scăpa de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma? Locuinţă a Morţilor [şeol, uitare], unde îţi este nimicirea? Mila va fi ascunsă de ochii Mei.” Osea 13:14.Cine nu este deja convins că şeol nu înseamnă un loc de chin, poate fi cel puţin mângâiat prin acest text, în care Domnul declară fără condiţii că şeolul va fi nimicit. Dacă, prin urmare, cineva mai crede şi susţine că este un loc de tortură, să admită cel puţin şi că nu va continua toată eternitatea, deoarece însuşi Domnul i-a hotărât nimicirea.Dar ce minunat de clară şi armonioasă este toată această declaraţie privită din punctul de vedere cel adevărat. Preţul de răscumpărare a fost deja plătit de către scumpul nostru Răscumpărător, iar lucrarea de eliberare a omenirii din şeol, din uitarea morţii, aşteaptă numai până când Biserica, Trupul lui Cristos, va fi fost aleasă dintre oameni şi glorificată împreună cu Domnul şi Capul ei, Isus Cristos. Imediat ce învierea Bisericii va fi completă (întâia înviere sau învierea principală), atunci, spune apostolul, „se va împlini cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?»” 1 Cor. 15:54, 55.Înghiţirea morţii de biruinţă va fi lucrarea Veacului Milenar şi va fi treptată, întocmai cum şi înghiţirea omenirii în moarte a fost treptată. În cele din urmă sentinţa morţii care zace acum peste omenire şi şeolul, uitarea impusă peste omenire de această sentinţă, vor trece cu desăvârşire, pentru că toţi au fost răscumpăraţi de puterea ei. Sub noile condiţii, sub Noul Legământ, cu prevederile lui îmbelşugate, nimeni nu va merge iarăşi în moarte (uitare), decât cei care vor fi păcătoşi cu voia pentru ei înşişi. Aceasta va fi Moartea a Doua, din care nu va fi nici o speranţă de revenire.„Chiar dacă s-ar strecura până în Locuinţa Morţilor [şeol, uitare], şi de acolo îi va smulge mâna [puterea] Mea.” Amos 9:2.((374))În acest limbaj adânc figurat Domnul arată caracterul complet al puterii şi controlului Său peste omenire, referindu-Se mai cu seamă la Israel. Ca popor, precum şi ca indivizi, ei n-au putut scăpa de judecăţile divine, şi chiar dacă ei trebuiau să meargă în moarte, individual şi naţional, totuşi, toate făgăduinţele lui Dumnezeu, precum şi ameninţările, vor fi împlinite. Totuşi, după ce rosteşte răsturnarea lor completă şi împrăştierea printre toate neamurile pământului, cum o vedem împlinită astăzi, făgăduinţa Domnului este (versetele 11-15): „În ziua aceea [în zorii Zilei Milenare] voi ridica din căderea lui cortul lui David … . Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel … şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dato, zice Domnul Dumnezeul tău!” Nimeni nu s-ar gândi să se strecoare într-un loc de chin veşnic: dar Israelul ca popor s-a strecurat în uitare naţională. Totuşi Dumnezeu va îndrepta aceasta.„Din adâncimile Locuinţei Morţilor [şeolului, uitării] [infernului — B. I., n. e.] am strigat şi mi-ai auzit glasul.” Iona 2:2.Adâncimile Locuinţei Morţilor [pântecele infernului — B. I., n. e.] în care a fost Iona şi din care a strigat către Domnul şi a fost eliberat, a fost pântecele marelui peşte care-l înghiţise. Pentru el era pântecele uitării, nimicirii, morţii, dacă n-ar fi fost eliberat din el.„De altfel vinul este înşelător; şi cel mândru nu stă liniştit, ci îşi lărgeşte dorinţa ca Locuinţa Morţilor [şeolul, uitarea] [infernul — B. I., n. e.], este nesăţios ca moartea, aşa că pe toate neamurile vrea să le strângă la el, şi pe toate popoarele le trage la el.” Hab. 2:5.Aici se pare că se face referire la un popor ambiţios, agresiv. Ar putea fi aplicat foarte potrivit la popoarele din prezent, care cutreieră lumea ca să aducă popoarele mai mici şi mai puţin civilizate sub stăpânirea şi patronajul lor. Ori sar putea referi la Omul Păcatului şi la influenţa sa în toată lumea, prin care îşi scoate veniturile de la toate neamurile de ((375)) sub soare. În orice caz, ideea este că lăcomia este ca moartea (uitarea), prin aceea că ea nu are niciodată destul; capacitatea ei nu poate fi satisfăcută.„Hades” în Noul TestamentCuvântul grecesc hades din Noul Testament este echivalentul exact al cuvântului ebraic şeol. Cea mai sigură dovadă a acestui lucru este faptul că apostolii, când citează din Vechiul Testament, redau şeol prin hades. Cele ce urmează sunt toate cazurile din Noul Testament în care survine cuvântul hades:„Şi tu, Capernaum, care ai fost înălţat până la cer, vei fi coborât până la Locuinţa Morţilor [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.]. Mat. 11:23.În mod sigur n-a fost adevărat că cetatea Capernaum a mers în chin veşnic, nici că a mers în mormânt, în sensul obişnuit al cuvântului, ci în mod absolut a fost adevărat că a mers în uitare, în nimicire.„Şi Eu de asemenea îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării] [iadului — B. I., n. e.] nu o vor birui.” Mat. 16:18.Petru tocmai mărturisise că Domnul Isus era Unsul, Fiul Dumnezeului celui viu, Mesia. Acest adevăr este stânca puternică pe care trebuie zidită întreaga Biserică a lui Cristos, ca pietre vii, căci nu este dat alt nume prin care trebuie să fim mântuiţi. Domnul nostru spune că Petru era una din aceste pietre vii, iar Petru spune (1 Pet. 2:5) că toţi credincioşii consacraţi sunt şi ei pietre vii, zidiţi pe această mare stâncă de temelie, Cristos, Unsul. Aceste pietre vii sunt zidite ca o locuinţă a lui Dumnezeu, prin spirit, pentru a fi un templu glorios în care să locuiască El şi prin care El va binecuvânta toate familiile pământului. În ciuda acestui fapt, că Dumnezeu îi acceptă pe cei care cred în Cristos şi îi socoteşte ca membri ai acestui templu viitor, El îi permite ((376)) morţii să biruie pe poporul Său acum: ei merg în moarte (uitare), aparent ca alţii: ei au prin urmare nevoie de asigurarea încurajatoare a Domnului, că moartea nu-i va birui, că uşile uitării nu vor rămânea închise pentru totdeauna; că după cum El a rupt simbolic zăvoarele morţii şi a venit la înviere prin puterea Tatălui, la fel şi Biserica va fi eliberată de puterea morţii — de uitare, şi va avea parte în învierea Sa, „întâia înviere”. Desigur că aceasta este în armonie cu toată mărturia scripturală şi desigur că nici o altă interpretare a cuvintelor Domnului nostru n-ar avea nici un sens.„Şi tu, Capernaum, care ai fost înălţat până la cer, vei fi coborât până în Locuinţa Morţilor [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.]. Luca 10:15.Capernaumul a fost mult înălţat, mult privilegiat, prin aceea că L-a avut pentru un timp pe Domnul nostru ca locuitor, s-a bucurat de privilegiile învăţării Sale şi a fost martorul multor lucrări mari ale Sale; iar acest lucru este numit hiperbolic înălţare până la cer. Dar ca urmare a nefolosirii corecte a acestor privilegii şi ocazii înalte, Domnul nostru declară că cetatea va suferi corespunzător stagnare, înfrângere, moarte, ca cetate — va fi aruncată în uitare. Şi acest lucru s-a împlinit.„Pe când era el în Locuinţa Morţilor [hades, uitare] [iad — B. I., n. e.] în chinuri, şi-a ridicat ochii.” Luca 16:23.Acesta este singurul pasaj din Scripturi în care există o cât de mică aluzie la posibilitatea de gândire, de simţire, de chin sau de fericire în hades sau şeol. La început pare opus declaraţiei că în şeol nu este nici lucrare, nici cunoştinţă, nici plan, şi poate fi înţeles numai dintr-un singur punct de vedere, şi anume, că este o pildă. În altă parte am prezentato în detaliu* şi am arătat că bogatul care a intrat în uitare şi totuşi a fost chinuit în timp ce era acolo, este naţiunea ((377)) evreiască. Este sigur că Israelul a intrat în uitare; ca naţiune este mort, dar ca popor risipit printre toate neamurile Israelul trăieşte şi a suferit chinuri de la respingerea lui Mesia, şi va continua aşa până când, după ce-şi va fi umplut măsura de strâmtorare, va fi restabilit în favoare divină, conform condiţiilor legământului divin. Rom. 11:26-29.*Vezi „Ce spun Scripturile despre iad?”„Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. I., n. e.]. Fapt. 2:27.Acesta este un citat din psalmul cu care am început examinarea aceasta — pentru a stabili dacă sufletul este cel care merge în hades, în şeol, în uitare, sau numai trupul. Acest text învaţă foarte clar că sufletul Domnului nostru a mers în hades, în uitare, şi că a fost eliberat de acolo prin înviere. Contextul dovedeşte că şi sufletul lui David a mers în şeol, dar că el n-a fost încă eliberat din şeol — şi nici nu poate fi eliberat, potrivit aranjamentului divin, până după ce întreaga Biserică, trupul lui Cristos, va fi fost eliberat mai întâi, şi până când întâia înviere va fi completă. Vezi versetele 29, 34; Evr. 11:32, 39, 40.„El [David], văzând mai dinainte, a vorbit despre învierea lui Hristos, că sufletul Lui nu va fi lăsat Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. I., n. e.]. Fapt. 2:31.Această declaraţie clară este încă o confirmare a celor văzute mai sus.„Unde îţi este ţepuşul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte? [hades, uitare]” [iad — B. I., n. e.] 1 Cor. 15:55.Apostolul Pavel citează aceste cuvinte din Vechiul Testament spre a-şi întări argumentul că singura speranţă pentru morţi este învierea — nu o înviere a corpului, căci el spune clar că nu corpul îngropat va fi cel înviat (vers. 37, 38): speranţa învierii este pentru suflet, pentru fiinţă, indiferent ce fel de trup ar binevoi Dumnezeu să-i dea. Nu „dacă trupul vostru nu înviază, credinţa voastră este zadarnică”, ci „dacă morţii nu înviază … credinţa voastră este zadarnică … şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit ((378)) în Hristos au pierit” (vers. 16-18). Ce adoarme, nu ce putrezeşte va fi trezit, înviat.„Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor [hadesului, uitării]” [iadului — B. B. şi B. I., n. e.]. Apoc. 1:18.Acest pasaj este dat ca o încurajare pentru poporul lui Dumnezeu, ca atare iad şi hades nu pot însemna desigur un loc de chin: altfel care ar fi forţa acestei exprimări? Aceste cuvinte implică faptul că cei din poporul Domnului merg în hades (uitare), indiferent cine mai merge acolo, şi că speranţa celor din poporul Domnului, când merg în hades, în uitare, este că la timpul cuvenit marele nostru Răscumpărător va deschide această închisoare figurată a morţii şi va scoate pe captivi din mormânt, din şeol, hades, uitare. Aceasta este semnificaţia declaraţiei că El ţine cheile, adică, puterea, autoritatea — El poate deschide şi poate închide; toată puterea I-a fost dată în mână.Propovăduind la prima venire, El a citat profeţia lui Isaia cu privire la Sine, care spune că va deschide închisoarea şi va elibera pe captivi, spunând că aceasta este Evanghelia (Isa. 61:1; Luca 4:18). Este Evanghelia învierii, mesajul, vestea bună a eliberării tuturor captivilor din uitarea morţii, din puterea Adversarului, „cel care are puterea morţii, adică Diavolul”. Ce pline de sens sunt aceste scripturi dacă sunt privite din punctul de vedere corect; ce confuze şi absurde sunt, dacă sunt privite din orice alt punct de vedere, exceptând cazul în care ignoranţa este atât de densă încât le acoperă şi le ascunde inconsecvenţele!„Cel care stătea pe el se numea Moartea; şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. I., n. e.] îl urma. I s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie, cu foamete, cu moarte şi cu fiarele pământului.” Apoc. 6:8.S-ar cere o imaginaţie foarte bogată pentru a armoniza această declaraţie cu vederea general acceptată că hadesul este un loc de chin atât de imens încât să poată primi şi chinui ((379)) pe cei cincizeci de miliarde ale populaţiei pământului. Şi nimeni n-ar putea vedea nici cea mai slabă logică în folosirea unui simbol care să reprezinte un astfel de loc de chin călărind un cal. Dar caracterul raţional al simbolurilor, moartea şi starea morţii, nimicirea, uitarea, starea de inconştienţă, umblând prin lume şi măturând mari părţi din familia umană, este cu totul logic. Ne mulţumim aici doar să arătăm acest caracter raţional, fără să oferim vreo explicaţie a simbolurilor.„Moartea şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. B. şi B. I., n. e.] au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.” Apoc. 20:13.Ca rezultat al primei încercări din Eden, sentinţa morţii a trecut asupra tuturor oamenilor. Probabil că cincizeci de miliarde au mers deja în şeol, hades, uitare; şi sute de milioane pe care noi îi numim încă vii, nu sunt vii în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt nouă zecimi morţi, sub acţiunea sentinţei morţii. Ca rezultat al preţului de răscumpărare plătit la Calvar, fiecărui membru al familiei umane i se va acorda o ocazie pentru o nouă încercare; şi numai o minoritate favorizată primeşte o astfel de ocazie şi de încercare în timpul acestui veac hotărât pentru alegerea Bisericii. Aceasta înseamnă îndepărtarea sentinţei iniţiale a morţii şi aducerea întregii omeniri într-o stare de judecată sau de încercare pentru viaţă veşnică, fiecare pe baza propriilor sale fapte de ascultare sau neascultare. Această scriptură ne arată că la timpul potrivit nu numai morţilor (celor care sunt sub sentinţa morţii, care n-au mers încă în mormânt) li se va acorda o încercare sau judecată deplină, pentru a se hotărî vrednicia sau nevrednicia lor de viaţă veşnică, dar şi cei care au intrat în şeol, hades, uitare, vor ieşi din starea de inconştienţă, din somnul morţii, pentru a fi judecaţi. Această scenă a judecăţii este plasată în Veacul Milenar, care este „ziua de judecată” pentru lume, după cum Veacul Evanghelic este ziua de judecată pentru Biserică.((380))„Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor [hadesul, uitarea] [iadul — B. B., n. e.] au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” Apoc. 20:14.Mare trebuie să fie confuzia celor care încearcă să interpreteze că hadesul înseamnă un loc de chin veşnic, atunci când citesc această scriptură, dar ce raţională şi armonioasă este din punctul de vedere corect! Iazul de foc (gheena) reprezintă nimicirea completă, Moartea a Doua, care va nimici complet tot ce este rău. „Moartea şi hadesul”, ilustrate aici ca fiind nimicite în Moartea a Doua, sunt aceleaşi pe care tocmai le-am descris în legătură cu versetul 13. Starea de condamnare actuală, rezultatul încălcării lui Adam, este numită „moartea şi hadesul” — starea în drum spre moarte a celor care se numesc acum vii şi somnul inconştient al celor deplin morţi.După cum versetul 13 spune că toţi oamenii vor fi scoşi din aceste stări la timpul cuvenit pentru încercare, tot aşa acest verset spune că după Veacul Milenar moartea adamică şi somnul în uitare, care urmează acestuia, nu vor mai fi; şi explică de ce, şi anume, fiindcă ele vor intra sau vor fi înghiţite de starea Morţii a Doua. În viitor nimeni nu va muri pentru păcatul lui Adam: acesta nu va fi considerat un factor în încercarea din viitor. Singura moarte după aceea va fi Moartea a Doua, care va afecta numai pe păcătosul care comite păcat, nu pe părinţi, nu pe copii. În ziua aceea, cel care va muri, va muri pentru propriul său păcat. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Deşi aceştia vor avea slăbiciunile naturii adamice din care nu-şi vor putea reveni niciodată, din pricina refuzului de a folosi mijloacele şi ocaziile care le vor fi puse la îndemână în timpul Mileniului de către Mijlocitorul Noului Legământ, totuşi sub Noul Legământ acele slăbiciuni moştenite nu vor fi socotite împotriva lor, fiind complet plătite prin sacrificiul Răscumpărătorului lor. Deci, începând cu timpul când această ocazie deplină a veacului Milenar va fi oferită fiecărui individ, deşi slăbiciunile şi imperfecţiunile adamice vor fi încă asupra lor, moartea lor nu ((381)) va fi socotită ca făcând parte din moartea adamică, ci ca făcând parte din Moartea a Doua — fiindcă lipsa progresului lor va fi rezultatul propriei lor voinţe, şi nu rezultatul încălcării adamice, nici al moştenirii acestor slăbiciuni.Am examinat acum fiecare text de Scriptură în care se află cuvintele şeol şi hades, şi am constatat că sufletele oamenilor sunt acelea care la moarte trec în această stare, şi că aceasta este o stare sau o condiţie, şi nu un loc, chiar dacă la figurat se vorbeşte uneori despre ea ca despre un loc, o închisoare din care vor ieşi toţi prizonierii în dimineaţa învierii. Am găsit că este descrisă la figurat ca întunecoasă, tăcută, şi se spune clar că nu există cunoştinţă, nici plan, nici înţelepciune, nici lucrare, nici blestem, nici laudă lui Dumnezeu din partea celor care intră în această stare sau condiţie a uitării. Singura lor speranţă este în Domnul — că, răscumpărândule sufletele (fiinţele) din nimicire prin sacrificiul propriului Său suflet, El îi va elibera la timpul potrivit, îi va chema afară din uitare, în corpuri cum va binevoi El să le dea şi la condiţii mai favorabile decât cele actuale, când mânia Lui, blestemul, va fi trecut şi Era Milenară de binecuvântare va fi introdusă.Nu este surprinzător că traducătorii Versiunii Comune a Bibliei noastre englezeşti şi cei mai mulţi comentatori, fiind influenţaţi de vederi eronate cu privire la natura omului, la timpul şi locul răsplătirii şi pedepsirii lui, şi înţelegând greşit starea lui în intervalul când este mort, au tradus şi au dat o aparenţă amăgitoare unor pasaje din Scripturi în armonie cu ideile lor greşite, care sunt într-o măsură pietre de poticnire pentru cei care caută adevărul. Este potrivit, ca atare, să analizăm unele din aceste pietre de poticnire şi să le îndepărtăm de pe cărarea noastră; dar fiindcă nu trebuie să întrerupem subiectul nostru propriu-zis, acestea vor fi lăsate pentru a fi examinate, împreună cu alte obişnuite interpretări greşite ale Scripturilor, în volumul nostru următor al seriei de Studii În Scripturi.

 STIRI DIN VIITOR   Astăzi, lumea este expusă la știri negative într-o săptămână mai mult decât auzeau strămoșii noștri într-o viață; crime din ură și pasiune; crime fără sens; dezastre naturale de proporții epice; răspândirea unor boli necunoscute anterior; extreme ale bogăției egoiste și sărăciei neglijate; o politică nemiloasă; infidelitatea și imoralitatea etalate si devenite “obisnuinta” – nu este de mirare că lumea nu mai are deloc nicio speranță. Este timpul ca noi toți să ne reîmprospătăm mintea cu privire la făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu pentru o zi mai bună, pe cale să se ivească - rostite “de gura tuturor sfinților profeți de când a început lumea” - „restituirea tuturor lucruri ”și recuperarea vieții pentru TOTI, odată pierdută de tatăl Adam. (Fapte 3: 19-22) Aceasta este ȘTIREA BUNĂ (EVANGHELIA) ADEVĂRATĂ!   Imaginați-vă titlurile incredibile ale viitorului profetic! „asa si cuvantul Meu, care iese din gura Mea, nu se intoarce la Mine fara rod, ci va face voia Mea si va implini planurile Mele. ... ” - Isaia 55:11   Binecuvântările curg în lume din Ierusalim! „ "Veniti sa ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca sa ne invete caile Lui, si sa umblam pe cararile Lui." Caci din Sion va iesi Legea, si din Ierusalim, cuvantul Domnului.”. - Isaia 2: 3 „ Asa vorbeste Domnul ostirilor: "In zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei si-i vor zice: "Vrem sa mergem cu voi; caci am auzit ca Dumnezeu este cu voi!"” - Zaharia 8:23   TOATE BOLILE AU FOST ERADICATE! „Niciun locuitor nu zice: "Sunt bolnav!" Poporul Ierusalimului capata iertarea faradelegilor lui.”. - Isaia 33:24 ·     „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci schiopul va sari ca un cerb, si limba mutului va canta de bucurie;” - Isaia 35: 5, 6   NIMENI NU A MURIT AZI! „ El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut." Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi." Si a adaugat: "Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate."” - Apocalipsa 21: 4, 5 „nimiceste moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu sterge lacrimile de pe toate fetele si indeparteaza de pe tot pamantul ocara poporului Sau; da, Domnul a vorbit.” - Isaia 25: 8   PĂMÂNTUL A DEVENIT O GRĂDINĂ A EDENULUI! „...sa vina de la Domnul vremurile de inviorare si sa trimita pe Cel ce a fost randuit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie sa-L primeasca, pana la vremurile asezarii din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai proroci din vechime.”. - Fapte 3: 19-22 „Pustiul si tara fara apa se vor bucura; pustietatea se va inveseli si va inflori ca trandafirul; in pustiu vor tasni ape, si in pustietate, paraie; marea de nisip se va preface in iaz, si pamantul uscat, in izvoare de apa. In vizuina care slujea de culcus sacalilor vor creste trestii si papura.” - Isaia 35: 1, 6, 7         NICI O SINGURĂ PERSOANĂ NU RĂMÂNE ÎN MORMANTUL EI! „  "Opreste-ti plansul, opreste-ti lacrimile din ochi; caci truda iti va fi rasplatita, zice Domnul; ei se vor intoarce iarasi din tara vrajmasului. Este nadejde pentru urmasii tai, zice Domnul; copiii tai se vor intoarce in tinutul lor!; Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea.” - Ieremia 31: 15-17; 1 Corinteni 15:26 „Cei izbaviti de Domnul se vor intoarce si vor merge spre Sion cu cantece de biruinta. O bucurie vesnica le va incununa capul, veselia si bucuria ii vor apuca, iar durerea si gemetele vor fugi!”. - Isaia 35:10 „dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos;”. - 1 Corinteni 15:22   FIECARE NAȚIUNE PE PĂMÂNT IN PACE! “ Din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia impotriva altuia si nu vor mai invata sa faca razboi;ci fiecare va locui sub vita lui si sub smochinul lui, si nimeni nu-l va mai tulbura. Caci gura Domnului ostirilor a vorbit. “ - Mica 4: 3, 4 „El a pus capat razboaielor pana la marginea pamantului; El a sfaramat arcul si a rupt sulita, a ars cu foc carele de razboi.” - Psalmul 46: 9   ANIMALELE PRADATOARE AU DEVENIT IERBIVOARE! „Lupul si mielul vor paste impreuna, leul va manca paie ca boul, si sarpele se va hrani cu tarana. Niciun rau, nicio vatamare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfant, zice Domnul.” - Isaia 65:25 „"Atunci lupul va locui impreuna cu mielul, si pardosul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna, si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc, si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul de tata se va juca la gura bortei naparcii, si copilul intarcat va baga mana in vizuina basilicului. Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera. In ziua aceea, Vlastarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor intoarce la El, si slava va fi locuinta Lui." " - Isaia 11: 6-10   FOSTII RAUFACATORI AU ÎNVĂȚAT DREPTATE! “cand se implinesc judecatile Tale pe pamant, locuitorii lumii invata dreptatea.”. - Isaia 26: 9 „ Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: "Cunoaste pe Domnul!", ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor."”. - Ieremia 31:34   TOTUL DIN NATURĂ, CHIAR SI VREMEA ESTE ÎN PACE! „A oprit furtuna, a adus linistea, si valurile s-au potolit.”. - Psalmul 107: 29 „El S-a sculat, a certat vantul si a zis marii: "Taci! Fara gura!" Vantul a stat si s-a facut o liniste mare.”. - Marcu 4:39 „Muntii si dealurile vor rasuna de veselie inaintea voastra, si toti copacii din campie vor bate din palme; Tot pamantul se bucura acum de odihna si pace; izbucnesc oamenii in cantece de veselie.”. - Isaia 55:12; Isaia 14: 7   SATAN ESTE DISTRUS - NICIODATĂ NU VA MAI RĂNI ȘI NU VA MAI ÎNȘELĂ.    Tu ziceai in inima ta: "Ma voi sui in cer, imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi sedea pe muntele adunarii dumnezeilor, la capatul miazanoaptei, ma voi sui pe varful norilor, voi fi ca Cel Preainalt."Dar ai fost aruncat in Locuinta mortilor, in adancimile mormantului! Cei ce te vad se uita tinta mirati la tine, te privesc cu luare aminte si zic: "Acesta este omul care facea sa se cutremure pamantul si zguduia imparatiile, care prefacea lumea in pustiu, nimicea cetatile si nu dadea drumul prinsilor sai de razboi?" Toti imparatii neamurilor, da, toti, se odihnesc cu cinste, fiecare in mormantul lui.Dar tu ai fost aruncat departe de mormantul tau, ca o ramura dispretuita, ca o prada luata de la niste oameni ucisi cu lovituri de sabie si aruncata pe pietrele unei gropi, ca un hoit calcat in picioare. - Isaia 14: 13-19 „Erai un heruvim ocrotitor cu aripile intinse; te pusesem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu, si umblai prin mijlocul pietrelor scanteietoare. Ai fost fara prihana in caile tale, din ziua cand ai fost facut pana in ziua cand s-a gasit nelegiuirea in tine. Prin marimea negotului tau te-ai umplut de silnicie si ai pacatuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu si te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scanteietoare. Ti s-a ingamfat inima din pricina frumusetii tale, ti-ai stricat intelepciunea cu stralucirea ta. De aceea te arunc la pamant, te dau priveliste imparatilor. Prin multimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negotului tau ti-ai spurcat locasurile sfinte; de aceea scot din mijlocul tau un foc care te mistuie si te prefac in cenusa pe pamant, inaintea tuturor celor ce te privesc.Toti cei ce te cunosc intre popoare raman uimiti din pricina ta; esti nimicit si nu vei mai fi niciodata!"” - Ezechiel 28: 14-19     TOȚI Oamenii ÎI Slujesc Împreună PE DUMNEZEU!   “De aceea si Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult si I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, in Numele lui Isus, sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant, si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Hristos este Domnul.” - Filipeni 2: 9-11 „ De aceea asteptati numai, zice Domnul, pana in ziua cand Ma voi scula la prada: caci am hotarat sa strang neamurile, sa adun imparatiile, ca sa-Mi vars urgia peste ele, toata aprinderea maniei Mele; caci toata tara va fi mistuita de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toti sa cheme Numele Domnului, ca sa-I slujeasca intr-un gand.”. - Țefania 3: 8-9   ULTIMUL INAMIC - MOARTEA – A FOST DISTRUS! „Caci trebuie ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea.”. - 1 Corinteni 15: 25-26 „"Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este biruinta, moarte? Unde iti este boldul, moarte?"” - 1 Corinteni 15:54, 55 ACESTA ESTE „Marele plan al lui Dumnezeu”  

 Botezul si pecetea Spiritului sfânt al impacarii Botezul spiritului, numai unul — În trei părţi — Semnificaţia acestui botez — „Cheile Împărăţiei cerului” — Alt botez al spiritului promis „peste orice făptură” — Semnificaţia lui — Rugăciunea pentru spirit — Mărturia spiritului — Importanţa lui — Nici o pace cu Dumnezeu fără el — Puţini ştiu dacă-l au sau nu — „Acesta-i un lucru pe care aş dori să-l cunosc” — Cum să recunoaştem mărturia spiritului — Deosebirile de administrare — Mărturia spiritului — „Sfinţiţi prin Duh” — „Plini de Duh” — Pecetea spiritului — „Făgăduinţa” pe care o pecetluieşte — Pentru ziua eliberării — Cea mai Înaltă realizare care trebuie căutată — Şi păstrată„În ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde stăteau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Fapt. 2:1-4.ZIUA Cincizecimii a fost foarte însemnată în istoria Bisericii Evangheliei. Ea a arătat că Răscumpărătorul nostru Se înfăţişase înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Marele nostru Preot; că El prezentase înaintea Tatălui meritele sacrificiului Său sfârşit la Calvar cu cincizeci de zile înainte de aceasta; că Tatăl acceptase pe deplin sacrificiul şi că drept urmare apostolii şi credincioşii care acceptaseră pe Isus şi care doreau să se apropie de Tatăl şi să devină fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12) erau recunoscuţi acum în această calitate — Spiritul sfânt mărturisind astfel acceptarea lor: de aceea este numit „Spiritul înfierii” în familia lui Dumnezeu. Era potrivit ca o chestiune atât de importantă ((210)) să fie clar demonstrată; era important nu numai ca apostolii şi credincioşii să primească Spiritul sfânt, Spiritul favorii divine în inimile lor, ci şi să aibă o manifestare exterioară care să fie o dovadă satisfăcătoare nu numai pentru ei, ci şi pentru toţi credincioşii de mai târziu, că Dumnezeu acceptase deplin Biserica în calitate de fii şi moştenitori împreună cu Cristos.Dar nimic în legătură cu aceasta nu necesită în nici un sens al cuvântului ideea unui Spirit sfânt personal, separat de Tatăl şi de Fiul. Chiar dimpotrivă: faptul că Spiritul sfânt a fost primit de către toţi implică de la sine că Spiritul sfânt nu este o persoană, ci o influenţă, o putere exercitată de o persoană — puterea sau influenţa lui Dumnezeu în şi asupra copiilor Săi nou-înfiaţi. Acest lucru este dovedit şi de faptul că diferitele puteri şi talente ale apostolilor au fost puse în acţiune, însufleţite şi lărgite prin această influenţă. Apostolul explică faptul că aici Domnul nostru Isus „a dat daruri oamenilor” — daruri spirituale (Ps. 68:18; Efes. 4:8). Marele dar al propriei Sale vieţi fusese dat deja şi constituise preţul de răscumpărare pentru întreaga lume — şi o parte din marele număr de oameni răscumpăraţi, o turmă mică, fiindu-I dată în mod special lui Cristos ca să fie moştenitoare împreună cu El şi asociată în Împărăţie, şi selecţia acestei turme mici fiind deja începută, aşa cum este reprezentată prin aceia care au aşteptat binecuvântarea de la Cincizecime, timpul ca ei să fie recunoscuţi venise. Tatăl a fost Cel care a recunoscut Biserica lui Cristos, în sensul că împărţirea Spiritului sfânt, ca influenţă şi putere, a implicat reconcilierea credincioşilor, astfel că ei nu mai erau trataţi ca păcătoşi şi străini, nici chiar ca servitori; acum, ca fii, ei erau făcuţi „părtaşi darului ceresc”. Suntem informaţi că acest Spirit sfânt, influenţă sfântă, putere sfântă, care emană de la sursa lui, Tatăl, a fost turnat totuşi în mod potrivit de către reprezentantul onorat al lui Dumnezeu prin care a venit şi va veni fiecare ((211)) Binecuvântare a lui Dumnezeu, şi anume, Isus Cristos Domnul şi Capul nostru.Apostolul Petru, vorbind sub influenţa inspiratoare a Spiritului sfânt, a explicat chestiunea, că era de la Tatăl şi prin Fiul, spunând: „îIsusş fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi ce auziţi” (Fapt. 2:33). Ca atare, nu se pune destul accent pe acest botez al Spiritului sfânt, văzând că el marchează acceptarea Bisericii şi că fără el n-am avea nici o dovadă a acceptării sacrificiului Domnului nostru şi a îndreptăţirii noastre.Totuşi, noi trebuie să obiectăm cu putere la ideea comună dar greşită şi cu totul nescripturală care predomină printre mulţi creştini foarte serioşi, în sensul că trebuie aşteptate şi căutate frecvente botezuri ale Spiritului sfânt. Astfel de aşteptare nu numai că nu este justificată de nici o promisiune dată în Cuvântul lui Dumnezeu, dar este şi complet în contradicţie cu aranjamentul divin prezentat acolo. Ar trebui observat că Scriptura menţionează numai trei botezuri ale Spiritului sfânt; iar necesitatea fiecăruia dintre acestea, fără a mai trebui şi altele, este evidentă — cele trei fiind părţi sau diviziuni ale singurului botez. (1) Botezul Domnului nostru Isus. (2) Botezul de la Cincizecime. (3) Botezul lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri acceptat ca „fiu”. Să examinăm aceste botezuri ale Spiritului în această ordine.1) Botezul Domnului nostru cu Spiritul sfânt nu numai că a fost necesar pentru El, ca să poată fi părtaş puterii divine, ca agentul divin şi ca garanţia moştenirii Sale, a conceperii Sale la natura divină, ci a fost şi potrivit să existe o astfel de manifestare exterioară sau recunoaştere a Lui care să permită altora să-L cunoască drept Unsul lui Dumnezeu. Manifestarea a fost sub forma unui porumbel coborând şi aşezându-se peste El. Nu ni se dă de înţeles că oamenii în general au fost martorii acestei manifestări a favorii divine; înţelegerea este mai degrabă că Ioan ((212)) Botezătorul, care pe vremea aceea făcea o lucrare reformatoare în Israel şi care era recunoscut ca profet, servitor al Domnului, a fost singurul martor la coborârea Spiritului peste Domnul nostru şi care a mărturisit despre acest fapt. Declaraţia este: „Şi Ioan a mărturisit spunând: «Am văzut Duhul coborânduSe din cer ca un porumbel; şi a rămas peste El. Eu nu-L cunoşteam[nu ştiam că El era Mesia]; dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu»”. Ioan 1:32-34.2) Botezul Bisericii la Cincizecime, cum explică Ioan aici, urma să fie făcut de către Cristos: „El vă va boteaza cu Duh Sfânt”. Petru confirmă aceasta, după cum am văzut, spunând că Cristos a turnat Spiritul Său sfânt. El singur poate boteza astfel, fiindcă El a răscumpărat lumea, i-a cumpărat pe toţi cu sângele Său preţios, şi fiindcă nimeni nu vine la Tatăl decât prin El şi fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci a încredinţat toată judecata Fiului, şi fiindcă Fiul, mult înălţat, lucrează ca reprezentant al Tatălui ca să-i introducă în părtăşie deplină cu Tatăl pe aceia care vin la Tatăl prin El. Am văzut deja că acest botez al Bisericii cu Spiritul sfânt a fost necesar, ca o mărturie, ca o dovadă, în aceeaşi manieră în care a fost necesar ca botezul Spiritului asupra Domnului nostru Isus să fie văzut şi mărturisit.Rafala de vânt care a umplut locul şi „limbile ca de foc văzute împărţindu-se printre ei”, care „s-au aşezat pe fiecare dintre ei” (probabil numai peste cei unsprezece apostoli — desemnându-i ca reprezentanţi speciali ai Domnului şi purtătorii de cuvânt ai Spiritului sfânt — vezi versetul 14), n-au fost ele însele Spiritul sfânt, ci au fost doar manifestări pentru simţurile lor, reprezentând ceea ce era invizibil. La fel porumbelul pe care l-a văzut Ioan n-a fost Spiritul, ci o manifestare pentru simţurile lui. Porumbelul, simbolul păcii şi purităţii, a reprezentat în mod potrivit plinătatea spiritului iubirii lui Iehova în Isus; după cum ((213)) limbile ca de foc au reprezentat în mod potrivit misiunea viitorilor apostoli, sub Spiritul sfânt, ca să mărturisească în calitate de „martori”. Fapt. 2:32; 3:15; 5:32; 10:39, 41; 13:31.(3) O manifestare specială a puterii divine în legătură cu acceptarea lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri, a fost necesară fiindcă până atunci neamurile fuseseră respinse, inacceptabile pentru Dumnezeu chiar şi ca servitori; prin urmare credincioşii evrei n-au gândit că neamurile vor fi acceptate în înalta poziţie de fii ai lui Dumnezeu, decât dacă era acordată în acea privinţă o manifestare evidentă a favorii divine.După cum s-a văzut deja, programul divin n-a fost ca vreunul dintre neamuri să fie acceptat până la sfârşitul celor „şaptezeci de săptămâni” de favoare specială iudaică, la trei ani şi jumătate după Cincizecime*; ca atare, faptul că convertiţii dintre neamuri urmau să fie confraţi moştenitori (la egalitate) cu convertiţii dintre evrei nu putea fi indicat prin botezul Spiritului de la Cincizecime. Şi în vederea prejudecăţilor adânc înrădăcinate ale apostolilor precum şi ale altor evrei, era foarte potrivit ca acceptarea lui Corneliu să fie manifestată simţurilor apostolului prin aceleaşi dovezi date la Cincizecime. Nu este nici necesar să presupunem că „limbile ca de foc” s-au aşezat peste Corneliu; el în comun cu convertiţii la iudaism a primit probabil unele dintre „darurile” care au venit peste toţi la Cincizecime.*Vezi Studii în Scripturi, Vol. II, Cap. 7Cum altfel am fi putut şti vreodată că neamurile au fost acceptate de Domnul? Dacă botezul Spiritului şi binecuvântările Cincizecimii ar fi venit numai peste credincioşii care erau din sămânţa naturală a lui Avraam, aceasta ne-ar fi putut lăsa în îndoială de-a lungul Veacului Evanghelic în privinţa situaţiei poporului Domnului care prin descendenţă naturală erau neamuri. Dar prin botezul Spiritului sfânt care a venit asupra lui Corneliu, Domnul a arătat pe deplin faptul că nu mai era nici o deosebire între ((214)) evrei şi neamuri, robi şi slobozi, bărbaţi şi femei, în privinţa acceptării în Cristos din partea Sa. Nimeni nu este acceptabil prin sine, în propria sa nedreptate — ca atare numai cei care vin la Tatăl prin Cel Preaiubit sunt acceptaţi în El. 1 Cor. 12:13.În afară de aceste trei botezuri ale Spiritului sfânt nu este nici o altă referinţă la acest subiect în Scripturi; prin urmare, ideea multora din poporul Domnului, că ei trebuie să aştepte, să lucreze şi să se roage pentru alt botez sau pentru botezuri repetate ale Spiritului sfânt este cu totul nejustificată. Astfel de botezuri nu sunt nicidecum necesare, fiindcă acel singur botez de la Cincizecime, suplimentat de cel al lui Corneliu, împlineşte toate cerinţele. Acele botezuri n-au venit numai asupra persoanelor care s-au bucurat de binecuvântare, ci în mod reprezentativ au fost pentru şi asupra Bisericii, Corpul lui Cristos, ca un întreg. Faptul că această lucrare reprezentativă pentru Biserică a fost făcută în două părţi — asupra primilor credincioşi evrei la Cincizecime şi asupra primilor credincioşi dintre neamuri în casa lui Corneliu, este numai în armonie cu declaraţia Domnului nostru făcută lui Petru asupra acestui subiect, înainte de răstignirea Sa, zicând: „Îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mat. 16:19). O cheie semnifică puterea de a deschide, iar chei, la plural, implică faptul că nu doar o uşă trebuia deschisă. De fapt erau numai două uşi şi numai două chei; şi apostolul Petru a folosit ambele chei — făcând lucrarea de deschidere, atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri, aşa cum prezisese Domnul. El a folosit prima cheie la Cincizecime, unde a fost primul, cel mai important, principalul vorbitor, care a introdus noua dispensaţie a Spiritului celor trei mii care au crezut imediat şi au intrat prin uşă (Fapt. 2:37-41). Iarăşi, când a venit timpul să se propovăduiască neamurilor Evanghelia, Domnul, conform alegerii Sale, l-a trimis pe Petru să facă această lucrare, spunându-i lui Corneliu să trimită după Petru şi spunându-i lui Petru să meargă la Corneliu şi să-i spună lui şi casei sale cuvintele Evangheliei. Cu această ocazie Petru a folosit cealaltă cheie, deschizând uşa Evangheliei în faţa neamurilor, ((215)) Dumnezeu dând mărturie despre acest fapt prin manifestările miraculoase ale Spiritului Său sfânt asupra lui Corneliu şi asupra celorlalţi credincioşi consacraţi dintre neamuri care erau cu el.Ideea potrivită în privinţa botezului Spiritului sfânt este aceea de turnare, vărsare, ungere, care însă este atât de completă (acoperind pe fiecare membru al corpului) încât poate fi numită în mod potrivit scufundare, sau „botez”. Şi aceeaşi ungere sau acelaşi botez continuă asupra Bisericii de-a lungul veacului — acoperind, pătrunzând, sfinţind, binecuvântând, ungând, de atunci până acum, pe fiecare persoană care intră în corpul „uns”. Şi aceasta va continua până când ultimul membru va fi fost primit şi uns pe deplin. Apostolul Ioan vorbind şi el despre acest botez, numindu-l ungere, spune: „Ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi” (1 Ioan 2:27; Ps. 133:2). El nu spune numeroasele ungeri pe care le-aţi primit, ci ungerea, singura ungere, mai multe fiind cu totul de prisos şi nefiind în armonie cu aranjamentul divin.Din punctul de vedere divin întreaga Biserică este recunoscută ca una — ca un întreg, căci, „după cum trupul este unul şi are multe mădulare … tot aşa este şi Hristos. … Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui” (1 Cor. 12:12, 27). În armonie cu acest gând, prezentarea scripturală a acestei chestiuni este că deşi Domnul ne priveşte individual şi în multe privinţe lucrează cu noi individual, totuşi starea noastră înaintea Tatălui nu este atât de mult ca unităţi separate, ci ca membri sau părţi ale unei unităţi, unitate care este Cristos, Cap şi corp. Ca atare suntem informaţi că după ce am crezut, pasul nostru următor este să intrăm în corpul lui Cristos — să fim botezaţi în corpul Său.Nu vom discuta aici subiectul botezului în general, lăsândul pentru o analiză viitoare, ci remarcăm faptul că credincioşii sunt invitaţi să fie botezaţi în Cristos, pentru ca ei să poată intra în sau sub botezul Său cu Spirit sfânt. Spiritul sfânt nefiind o persoană, ci un Spirit sau o putere sfântă posedată de Biserică, toţi care vreau să aibă această binecuvântare ((216)) trebuie să vină în relaţie cu această Biserică, corpul lui Cristos. Nu poate fi obţinută altfel. Nici nu vrem să spunem că aceasta înseamnă a fi membru într-o Biserică pământească — un corp metodist, un corp presbiterian, un corp luteran, un corp romano-catolic, sau orice alt corp de organizare umană. Vrem să spunem că înseamnă a face parte din ecclesie, ai cărei membri pot fi recunoscuţi în mod sigur numai prin posesia Spiritului sfânt al iubirii — atestată de diferitele lui roade şi demonstrată după cum am văzut în cele precedente.Oricine ajunge să fie într-adevăr unit cu Cristos şi astfel într-adevăr unit cu toţi membrii corpului lui Cristos, nu trebuie să se roage pentru binecuvântări ale Cincizecimii prezente sau viitoare, ci se poate uita în urmă cu bucurie şi încredere la binecuvântările iniţiale ale Cincizecimii şi la binecuvântările asupra lui Corneliu, ca dovezi pe care le-a dat Tatăl prin Cristos că a acceptat Biserica în ansamblul ei: şi toţi trebuie să fie pe deplin mulţumiţi cu aranjamentul divin. Nu spunem că Domnul este mânios pe acei care, având gânduri greşite, cer, contrar voinţei Lui, numeroase Cincizecimi; mai degrabă vom presupune că El va avea compătimire în privinţa ignoranţei lor şi a rugăciunilor îndreptate în direcţie greşită, şi fără să-Şi schimbe planurile şi aranjamentele va turna peste ei o binecuvântare — atâta binecuvântare cât vor permite aşteptările lor eronate şi neglijarea Cuvântului Său — acceptând suspinele spiritului lor după comuniune cerească.Este ciudat că aceşti prieteni dragi care se roagă continuu pentru botezuri ale Spiritului n-au observat niciodată că apostolii nu s-au rugat pentru Cincizecimi viitoare, nici nau instruit Biserica să se roage astfel. Oare astfel de prieteni se cred mai înţelepţi decât apostolii inspiraţi, sau mai sfinţi decât ei, sau mai nerăbdători să fie umpluţi cu Spirit? Noi avem încredere că ei nu au astfel de închipuiri egoiste şi îndrăzneţe şi că simţămintele lor sunt numai ca ale copiilor ignoranţi, care cu nesocotinţă şi uneori cu încăpăţânare sâcâie pe părinţii indulgenţi pentru binecuvântări şi îndurări care nu le sunt necesare şi promise, care nu le pot fi acordate.((217))Botezul general al spiritului„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură.” Ioel 2:28.Spiritul sfânt trebuie să fie mijlocul de reconciliere între Atotputernicul şi rasa păcătoşilor răscumpăraţi cu viaţa preţioasă a lui Cristos. După cum obiectivul sacrificiului lui Cristos a fost să deschidă calea prin care Dumnezeu a putut fi drept şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în El, şi care caută să vină la Tatăl prin El, tot aşa lucrarea Lui, în calitate de Mijlocitor glorificat, este să aducă înapoi în părtăşie deplină cu Dumnezeu pe toţi din rasa răscumpărată care vor fi dispuşi să se întoarcă atunci când li se va da deplină cunoştinţă şi ocazie. Am văzut că această lucrare de aducere a membrilor rasei decăzute înapoi în armonie cu Dumnezeu este împărţită în două părţi: (1) Biserica din acest Veac Evanghelic şi (2) toţi din restul omenirii care vor vrea, în veacul viitor, Veacul Milenar.Am văzut că baza armoniei nu este faptul că Dumnezeu trece cu vederea păcatul şi-l scuză, şi ne permite să ne întoarcem în favoarea Sa ca păcătoşi, ci păcătoşii trebuie să se lase de păcatele lor, să accepte din inimă standardul dreptăţii divine şi să vină înapoi în armonie deplină cu Dumnezeu, aşa încât ei să caute şi să obţină, prin mijloacele stabilite şi sub supravegherea lui Cristos, Spiritul sfânt, mintea, voinţa sau dispoziţia Tatălui ceresc — primind-o ca mintea, voinţa sau dispoziţia lor proprie, şi astfel să fie transformaţi prin înnoirea minţii lor. Acesta, care aşa cum am văzut este programul lui Dumnezeu pentru Biserică, este de asemenea arătat a fi programul lui Dumnezeu, prin Cristos, pentru reconcilierea lumii cu Sine în veacul viitor. Nici o iotă din legea divină nu va fi modificată; păcatul şi imperfecţiunea nu vor fi scuzate şi socotite ca perfecţiune şi dreptate.Omenirea va fi în mâinile lui Cristos pentru reformare şi restaurare la chipul lui Dumnezeu, pierdut de Tatăl Adam prin încălcare; şi ca parte din mijloacele de aducere a lumii înapoi în armonie cu Dumnezeu, influenţa lui Satan, care ((218)) este acum asupra lumii, legând şi orbind omenirea, va fi îndepărtată (2 Cor. 4:4; Apoc. 20:2), şi după aceea lumea, în loc să fie sub influenţa sau sub spiritul înşelării şi erorii, ignoranţei şi superstiţiei, va fi sub influenţa sau Spiritul adevărului, dreptăţii şi iubirii. Influenţele din afară, în loc să fie o presiune asupra inimii oamenilor, ca să le umple de mânie şi răutate, ură, ceartă şi egoism, aceste influenţe sau acest spirit va fi restrâns şi în cele din urmă distrus, şi influenţa contrară sau Spiritul dreptăţii, bunătăţii, îndurării, simpatiei, iubirii, va fi dezvoltat. Astfel, prin Cristos, Spiritul sfânt al lui Dumnezeu va fi turnat peste omenire — mai întâi luminându-i, apoi ajutându-i, întărindu-i să biruie propriile lor tendinţe moştenite, şi în al treilea rând, instruindu-i şi conducându-i înapoi la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pierdute prin neascultarea tatălui Adam.Deşi aceste privilegii şi binecuvântări viitoare pentru lume sunt glorioase şi ne bucură inimile cu mult mai mult decât orice a văzut poporul Domnului în trecut, totuşi ele nu oferă nici o mângâiere pentru vrăjmaşii Domnului sau pentru cei care, atunci când au ocazia, refuză să primească din Spiritul Său sfânt şi să fie umpluţi cu el. Acesta va fi turnat pentru toată carnea, dar va fi necesar ca aceia care vor vrea să se bucure de el şi să le fie spre beneficiu, să se folosească de privilegiile lui; întocmai cum este necesar ca credincioşii din acest Veac Evanghelic, cei care vreau să vină sub Spiritul sfânt şi să fie binecuvântaţi prin el, să se folosească de mijloace — să se consacre şi să se hrănească din adevăr, ca să poată avea „Spiritul adevărului”. Când Marele Profet şi Dătător de viaţă, marele Preot după rânduiala lui Melhisedec (Cristos, cap şi corp, complet), va ieşi în faţă să binecuvânteze lumea, va fi o binecuvântare pentru toţi cei care vor primi cuvintele acelui Profet, vor asculta de ele şi vor obţine binecuvântarea vieţii veşnice, prin ascultare; şi va însemna nimicirea în Moartea a Doua pentru toţi cei care vor refuza să-L asculte, după cum este scris: „Şi oricine nu ((219)) va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.Se va observa că profeţia lui Ioel este declarată în ordine inversă faţă de aceea a împlinirii ei; întâi spune despre binecuvântarea întregii făpturi, iar apoi despre binecuvântarea Bisericii.Fără îndoială că această ordine a declaraţiei a fost intenţionată de Domnul, aşa încât să acopere sau să ascundă unele din aspectele glorioase ale acestei mari făgăduinţe până când îşi va avea timpul să fie înţeleasă (Dan. 12:9, 10). Deşi a fost citită de-a lungul secolelor, ea nu şi-a putut deschide şi dezvălui toate comorile ei minunate până când a venit „timpul potrivit” al lui Dumnezeu. În tot acest Veac Evanghelic Domnul a turnat Spiritul Său numai peste robii şi roabele Sale; şi binecuvântată a fost experienţa tuturor celor care lau primit — a tuturor celor care au fost scufundaţi în corpul lui Cristos şi au fost făcuţi părtaşi ungerii Sale ca fii; şi la acest aspect s-a referit apostolul Petru în discursul său la Cincizecime. El a citat ambele părţi ale profeţiei, dar, sub conducerea Spiritului sfânt, el n-a explicat sau n-a clarificat prima parte, fiindcă nu venise timpul ca ea să fie înţeleasă. De aceea, în loc să explice deosebirea între Spiritul sfânt peste robi şi roabe în timpul acestui Veac Evanghelic („în zilele acelea”), şi Spiritul sfânt peste toată carnea „după aceea”, în veacul următor, el spune doar, referindu-se la Spiritul sfânt asupra sa şi asupra celorlalţi credincioşi: „Aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” — o parte din aceea, începutul lucrării despre care s-a spus. Nu toată va fi completă până la turnarea Spiritului sfânt peste toată carnea, ceea ce nu este încă. Mai mult, profetul menţionează şi alte lucruri, care nu sunt împlinite încă. El se referă la întunecarea soarelui şi a lunii şi la venirea zilei mari şi însemnate a Domnului, care sunt evenimente aproape sosite acum, marea zi a mâniei care intervine şi face despărţirea între turnarea Spiritului sfânt peste Biserică, „robi şi roabe” în aceste zile şi peste „orice făptură” după aceea.((220))După cum am văzut, nu va fi nici o deosebire între Spiritul lui Dumnezeu cum va veni peste lume în veacul viitor şi Spiritul lui Dumnezeu cum vine peste Biserică în acest veac, fiindcă este acelaşi Spirit al adevărului, Spirit al dreptăţii, Spirit al sfinţeniei, Spirit al armoniei cu Dumnezeu — Spiritul sau influenţa pe care Dumnezeu o va exercita în favoarea dreptăţii, bunătăţii şi adevărului. Cu toate acestea, atunci nu va însemna în fiecare amănunt acelaşi lucru cum înseamnă acum. A primi acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi a trăi în armonie cu el, înseamnă în mod necesar un conflict cu spiritul lumii care abundă pretutindeni. Pentru acest motiv, cei care primesc acum Spiritul sfânt al lui Dumnezeu şi care umblă în armonie cu el, sunt instruiţi să aştepte persecuţie şi opoziţie din partea tuturor celor care nu au Spiritul — marea majoritate.A primi Spiritul sfânt în viitor, nu va însemna persecuţie, fiindcă ordinea, aranjamentul, guvernarea din veacul viitor vor fi foarte diferite de cele prezente: în timp ce prinţul lumii acesteia este Satan, prinţul lumii sau veacului viitor va fi Cristos; şi în timp ce majoritatea din omenire sunt acum sub influenţa lui Satan, cu sau fără voie, ştiind sau neştiind, în veacul viitor întreaga lume va fi sub influenţa lui Cristos şi a guvernului Său drept. Adevărul va fi atunci liber şi la îndemâna tuturor, de la cel mai mic până la cel mai mare. Deoarece legea veacului viitor va fi legea dreptăţii, adevărului, bunătăţii, şi va stăpâni ca Împărăţie a lui Dumnezeu, cei care vor veni în armonie cu acel guvern şi cu legea lui, şi care vor avea Spiritul Adevărului, nu vor suferi persecuţie ca rezultat al acesteia, ci, dimpotrivă, vor avea favoare şi binecuvântări şi vor progresa în măsura în care vor primi acel Spirit al sfinţeniei.Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar nu va însemna, ca şi în acest veac, o concepere a Spiritului la o natură spirituală, nici nu va însemna o acceptare la moştenire împreună cu Cristos în Împărăţie. Această făgăduinţă aparţine ((221)) numai acestui Veac Evanghelic, clasei robilor şi roabelor, care primesc Spiritul sfânt şi sunt însufleţiţi de el în timpul acestui veac, când, ca urmare a predominării actuale a răului, sunt obligaţi să sufere pentru dreptate, şi peste care, prin urmare, „Se odihneşte Duhul slavei şi al lui Dumnezeu”. 1 Pet. 4:14.Posesia Spiritului sfânt în timpul Veacului Milenar va însemna doar că primitorul va fi venit în armonie cu Cristos, Mijlocitorul, şi în acea măsură va fi în armonie cu Dumnezeu şi în acord cu binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru omenire în general, binecuvântări care nu sunt o schimbare de natură, la cea divină, ci o restabilire la tot ce a fost pierdut prin eşecul primului Adam (Fapt. 3:19-21). Posesia Spiritului sfânt de către aceştia va fi o dovadă că lucrarea regenerării făcute de către al doilea Adam, la perfecţiunea naturii umane „cumpărate” pentru ei prin marea jertfă pentru păcat, a început în ei, şi că, dacă va fi continuată, în cele din urmă va aduce perfecţiunea restabilirii la asemănarea umană a Tatălui divin.Trebuie să ne amintim că binecuvântările pe care le va da Cristos lumii în timpul Veacului Milenar, ca regenerator al lumii, vor fi binecuvântări pe care El le-a cumpărat pentru ei prin jertfirea de Sine. După cum El S-a dat pe Sine, ca „Omul Hristos Isus”, un preţ corespunzător pentru omul Adam peste care a venit condamnarea, tot aşa starea de om matur, drepturile, privilegiile, viaţa şi împărăţia lui Adam au fost cumpărate prin marele sacrificiu pentru păcate; şi aceste lucruri cumpărate sunt lucrurile care trebuie să fie redate lumii regenerate, prin regeneratorul sau tatăl ei, Cristos Isus Domnul nostru, al doilea Adam. Efes. 1:14; Fapt. 3:19-23.Faptul că Domnul nostru Isus n-a fost al doilea Adam pe când era încă în trup, ci este al doilea Adam ca fiinţă spirituală (de la învierea Sa), n-ar sugera că El, ca al doilea tată al rasei, va da omenirii viaţă spirituală sau existenţă spirituală la regenerarea ei. Dimpotrivă, să nu uităm că ideea dată prin cuvântul „tată” este numai „dătător de viaţă”, fără referire la ((222)) natură. Astfel, tatăl Adam la creare a fost numit fiu al lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat în asemănarea morală şi în chipul lui Dumnezeu, şi nu ca şi cum ar sugera că a fost creat de natură divină; pentru că ştim că el a fost din pământ, din ţărână, în timp ce Dumnezeu este un spirit. Principiile ce stau la baza acestei puteri prin care Dumnezeu, ca dătător de viaţă, a devenit Tatăl întregii creaţii, prin agentul Său activ, Domnul nostru, sunt arătate mai în amănunt într-un capitol anterior, sub titlul „Cel fără pată”; aici doar atragem atenţia asupra acestei chestiuni pentru a ne feri de o înţelegere greşită. Scopul lui Dumnezeu în legătură cu crearea lumii şi a omului ca locuitor şi domn al ei, şi a animalelor inferioare ca supuşi ai lui, n-a fost schimbat din cauza neascultării permise şi a căderii: planul originar rămâne ca la început. După ce răul încercat de către Adversar va fi în cele din urmă lichidat, planul divin, aşa cum a fost iniţial întocmit, va fi pe deplin realizat prin Cristos. Biserica acestui Veac Evanghelic, care va fi, după cum am văzut, mult înălţată şi glorificată ca Mireasa lui Cristos şi moştenitori împreună cu El, este o excepţie de la restabilirea omenirii: ea este chemată şi aleasă pentru un scop special, şi este în amănunţime probată şi încercată, potrivită şi pregătită pentru marea înălţare, moştenire împreună cu Cristos — schimbare de la natura umană la o natură mai presus de a celei îngereşti — „cu mult mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri”, părtaşi naturii divine.Dar în timp ce nu trebuie să ne rugăm pentru botezuri noi ale Spiritului sfânt nepromise, suntem învăţaţi foarte clar să căutăm să ne rugăm pentru Spirit ca o parte satisfăcătoare.A ne ruga pentru Spirit sfânt„Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care I-L cer.” Luca 11:13.Deşi „toate sunt prin Fiul”, totuşi aici ca şi peste tot El dă gloria şi onoarea Tatălui, ca fiind fântâna binecuvântării. ((223)) Întreaga lucrare a răscumpărării şi reconcilierii este lucrarea Tatălui — prin Fiul. Şi Domnul nostru declară că buna plăcere a Tatălui este ca noi să avem tot mai mult din Spiritul Său de sfinţenie. El ne spune să căutăm şi să cerem această binecuvântare, care este marea, suprema binecuvântare. În privinţa binecuvântărilor pământeşti, Răscumpărătorul nostru ne spune că Tatăl nostru ceresc ştie de ce avem nevoie — El ştie mai bine decât noi care binecuvântări pământeşti ne vor fi de folos şi care ne vor dăuna. De aceea, noi nu trebuie să ne gândim la binecuvântări pământeşti şi să ne rugăm pentru ele, cum fac cei neregeneraţi şi păgânii, ci mai degrabă, fiind din aceia care au venit în relaţie de fii şi care au încredere deplină în pregătirile Tatălui, noi ne putem aştepta ca El să ne dea ce este mai bine şi putem rămâne mulţumiţi în promisiunea aceea şi în credinţă.Tatălui ceresc Îi place ca noi să dorim şi să cerem tot mai mult Spirit sfânt — o dispoziţie tot mai mult în armonie cu Spiritul Său: şi tuturor celor care astfel îl doresc, îl cer şi îl caută, le vor fi împlinite dorinţele acestea bune; Tatăl va fi bucuros ca astfel să aranjeze afacerile acestora, încât piedicile spre obţinerea Spiritului, fie din ei, fie din mediul înconjurător, să fie biruite, pentru ca Spiritul Său iubitor să poată prisosi în ei — pentru ca ei să poată fi umpluţi cu Spirit. Dar în aceasta nu este nici o sugestie la necesitatea unor botezuri noi cu Spiritul sfânt; botezul a venit la început, iar acum tot ce rămâne de făcut este să se deschidă zăgazurile în toate direcţiile, aşa încât să lase Spiritul sfânt al iubirii şi adevărului să pătrundă şi să infiltreze fiecare acţiune, cuvânt şi gând al fiinţelor noastre. Noi avem nevoie de ajutor divin, de operarea înţelepciunii şi providenţei Domnului, ca să ne arate ce blochează zăgazurile şi să ne ajute să îndepărtăm obstrucţiile.Spiritul sfinţeniei poate fi primit din abundenţă numai de către aceia care-l doresc serios şi-l caută cu rugăciune şi efort. Mintea sau spiritul lumii trebuie scos afară din inimile noastre, în măsura în care vrem să le umplem cu Spiritul, mintea, influenţa sfântă. Voinţa proprie trebuie de asemenea ((224)) să cedeze locul. Şi fiindcă în măsura în care ne golim de toate celelalte lucruri suntem gata să primim din plinătatea Lui, de aceea Domnul vrea ca noi să ajungem la această stare a dorinţei sincere de umplere cu Spiritul Său de sfinţenie, ca noi să putem fi dispuşi şi nerăbdători să scoatem şi să eradicăm orice altă influenţă şi voinţă împotrivitoare.Evident că acesta este gândul apostolului în rugăciunea sa pentru Biserica din Efes: „Aşa încât Hristos [Spiritul lui Hristos] să locuiască în inimile voastre prin credinţă [în mod figurat El să stea ca împărat, conducător, îndrumător al fiecărui cuvânt, gând şi faptă], fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste [Spiritul sau dispoziţia sfântă], ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:17-19). Cel care este umplut cu Spiritul lui Cristos şi cu o apreciere deplină a iubirii pe care El a manifestat-o, va avea Spiritul Tatălui în măsură deplină.Nimic din scriptura pe care o examinăm nu poate fi interpretat, în nici un fel, ca să implice că Tatăl ceresc ar fi bucuros ca copiii Săi să ceară un alt Dumnezeu — o a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei. Un astfel de gând este incompatibil cu pasajul şi cu relaţiile sale contextuale: iar cei care nutresc astfel de vedere eronată trebuie neapărat să fie orbiţi în acea măsură faţă de frumuseţea şi forţa adevărată a acestei făgăduinţe. Ar fi într-adevăr ciudat dacă un membru al unei treimi de Dumnezei egali între ei ar spune despre altul că este în stare şi dispus să-l dea pe al treilea, aşa cum părinţii pământeşti dau pâine, peşte şi ouă copiilor lor. (Vezi versetele precedente.) Întregul pasaj este armonios numai când Spiritul sfânt este corect înţeles, că este mintea sau influenţa divină acordată în diferite feluri pentru mângâierea şi zidirea spirituală a copiilor lui Dumnezeu.Textul nostru face o comparaţie între părinţii pământeşti buni care dau hrană naturală copiilor lor, şi Părintele nostru ceresc bun, care dă Spiritul Său sfânt ((225)) celor care I-l cer. Dar, după cum părintele pământesc pune hrana la îndemâna familiei sale dar nu le-o impune cu forţa, tot aşa Părintele nostru ceresc a pus la îndemâna familiei Sale spirituale prevederile bune ale harului Său, dar nu ni le impune cu forţa. Trebuie să ne fie foame şi sete după ele, trebuie să le căutăm, nu cu îndoială, ci cu credinţă în privinţa dispoziţiei Lui de a ne da daruri bune. Prin urmare, când ne rugăm pentru Spirit sfânt şi pentru a fi umpluţi cu Spiritul Domnului, noi trebuie să privim în jurul nostru şi să găsim prevederea pe care El a făcuto ca răspuns la aceste rugăciuni, pe care El astfel a inspirato şi a îndrumat-o.Găsim această prevedere în Cuvântul adevărului; dar nu este destul să găsim unde este: dacă dorim să fim umpluţi trebuie să mâncăm; în mod sigur trebuie să ne împărtăşim din ospăţ, altfel nu vom avea satisfacţia pe care mâncarea a fost intenţionată să o dea. Cel care nu va mânca de la o masă plină, va fi gol şi mort de foame, ca şi cum n-ar fi deloc hrană. După cum cererea binecuvântării asupra hranei nu ne va sătura, ci va trebui după aceea să ne împărtăşim din ea, tot aşa posesia Cuvântului lui Dumnezeu şi cererea noastră să fim umpluţi de Spirit nu ne vor fi de ajuns; trebuie să mâncăm Cuvântul lui Dumnezeu dacă vrem să obţinem din el Spiritul Său.Învăţătorul nostru a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6:63); şi despre toţi care sunt umpluţi cu Spirit este adevărat, cum spune profetul, „Când am primit cuvintele Tale le-am înghiţit” (Ier. 15:16; Apoc. 10:9). Este absolut inutil să ne rugăm, Doamne, Doamne, dă-ne Spirit, dacă neglijăm Cuvântul adevărului pe care acel Spirit l-a dat pentru umplerea noastră. Dacă noi doar ne rugăm pentru Spirit şi nu folosim mijloacele potrivite să obţinem Spiritul adevărului, vom continua să fim cel mult „prunci în Cristos”, căutând semne exterioare ca dovadă a relaţiei cu Domnul, în locul mărturiei interioare, prin Cuvântul adevărului, pe care El l-a dat.((226))Mărturia Spiritului sfânt„Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Rom. 8:16.Puţine doctrine sunt de mai mare importanţă pentru poporul lui Dumnezeu decât aceasta; pentru că de ea depinde în măsură considerabilă posesia „păcii lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere” (Filip. 4:7). Cum pot avea ei „deplină siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22) dacă le lipseşte mărturia Spiritului care dovedeşte că sunt fii — că sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu? Totuşi, cât de puţini au chiar şi cea mai mică concepţie despre ceea ce înseamnă această expresie „mărturia Spiritului”, sau ce fel de experienţe trebuie să fie aşteptate şi căutate ca mărturie a Spiritului că suntem fii.Prin urmare este foarte importantă întrebarea: Cum mărturiseşte Spiritul sfânt în privinţa împăcării noastre cu Tatăl, că am devenit fii ai lui Dumnezeu şi că sub prevederea divină suntem în pregătire pentru lucrurile glorioase pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc şi care vor fi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru în Împărăţia Milenară? În puţine subiecte sunt creştinii mai încurcaţi decât în acesta — mărturia Spiritului. Neştiind ce este mărturia Spiritului, mulţi dintre cei mai buni din poporul Domnului trebuie să mărturisească faptul că nu ştiu dacă o au sau nu. Alţii, mai plini de siguranţă decât de cunoştinţă, pretind că ei au mărturia Spiritului sfânt şi ca dovadă se referă la sentimentele lor fericite. Dar mai curând sau mai târziu aceştia, dacă sunt sinceri, trebuie să mărturisească faptul că „mărturia” pe care se bazează este foarte nesatisfăcătoare: îi părăseşte când au cea mai mare nevoie. Când toţi oamenii vorbesc bine despre ei, când sănătatea este favorabilă, când sunt prosperi din punct de vedere financiar, când au mulţi prieteni, ei se simt fericiţi; dar în măsura în care unele sau toate aceste condiţii se ((227)) inversează, ei se simt nefericiţi: pierd ceea ce ei presupun a fi „Mărturia Spiritului” şi strigă în neliniştea sufletului:„Unde-i fericirea ce-am cunoscutLa început când pe Domnul L-am găsit?”Aceştia sunt înşelaţi şi induşi în eroare de sentimentele lor; ei se simt mai fericiţi şi cred că se apropie mai mult de Domnul când de fapt ei, sub conducerea Adversarului, intră direct în ispită. Aceasta este cauza frecventelor şi neaşteptatelor „căderi din har” prin care trec unii şi care-i uimesc atât pe ei cât şi pe prietenii lor. Înşelaţi de o „mărturie” pe care nu se pot baza, ei se simt siguri, nu s-au păzit şi au căzut pradă uşoară ispitei chiar la timpul când s-au simţit „atât de fericiţi în Domnul” (?). Din nou, încercările şi dezamăgirile vieţii, intenţionate să ne apropie de Tatăl nostru şi să ne facă să apreciem mai mult simpatia şi grija iubitoare a Mântuitorului nostru, sunt într-o măsură zadarnice pentru această clasă; din cauza pierderii mărturiei sentimentelor lor, pe care o consideră în mod fals mărturia Spiritului, ei se consideră atât de lipsiţi şi atât de flămânzi şi însetaţi după întoarcerea sentimentelor bune, încât pierd multe lecţii preţioase care se pot obţine numai când se sprijină încrezători pe pieptul Domnului şi au comuniune cu El, în timp ce trec prin experienţele Ghetsimane ale vieţii.O altă clasă de creştini care învaţă că nu se pot baza pe „mărturia” sentimentelor par să conchidă că Dumnezeu lea refuzat (lor cel puţin) orice dovadă sigură a favorii Sale — orice „mărturie” sigură asupra subiectului acceptării lor ca „fii” în familia Sa. Îndoielile lor sunt exprimate în binecunoscutul imn:„Iată un punct pe care aş vrea să-l cunosc,Pentru care atât de ades mă neliniştesc:Iubesc eu oare pe Domnul sau nu?Sunt eu oare al Lui ori nu-s?”Această nesiguranţă se ridică în parte şi dintr-o neînţelegere a doctrinei alegerii: şi totuşi aceşti prieteni sunt destul de corecţi în concluzia că sentimentele lor ((228)) schimbătoare n-ar putea fi un criteriu potrivit după care să judece în privinţa stării lor de fii. Alţii, fiindcă Scripturile spun, „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine”, judecă starea lor de fii după pacea minţii lor; dar când se uită la păgâni şi la cei lumeşti şi văd că aparent mulţi dintre ei au de asemenea pacea minţii, opinia lor despre mărturia Spiritului se dovedeşte insuficientă ca să le susţină speranţele sau să le dea siguranţă. Atunci vine ora întunecată şi ei spun: Ce uşor lucru este să fii înşelat; şi se chinuie ca nu cumva să fi întristat Spiritul — fiindcă „frica are cu ea pedeapsa”.Persoanele cu mare credulitate (numită greşit credinţă) îşi imaginează că aud „şoapta” Spiritului într-o ureche interioară şi în consecinţă se felicită pe ei înşişi — chiar dacă ulterior vor trebui să recunoască faptul că informaţia „şoptită” a fost absolut neadevărată. Alţi creştini cu o minte mai logică, care nu se pot înşela astfel pe ei înşişi, sunt nedumeriţi că prietenii lor susţin cu atâta încredere mărturia Spiritului, în timp ce ei nu au astfel de siguranţă.Dificultatea constă în mare măsură în opinia eronată că Spiritul este o persoană şi în aceea care caută să atribuie personalitate mărturiilor lui. Când se recunoaşte faptul că Spiritul lui Dumnezeu este orice putere sau influenţă pe care Dumnezeu binevoieşte s-o exercite, subiectul devine clar şi „mărturia Spiritului” devine o chestiune uşor de deosebit. Pentru cei care au această mărturie va fi o binecuvântare să o ştie sigur; şi pentru cei care nu au această mărturie va fi o binecuvântare să recunoască faptul că le lipseşte, aşa încât să poată împlini condiţiile şi să obţină mărturia, fără de care nimeni nu este autorizat să se considere fiu al lui Dumnezeu, într-o stare acceptabilă Tatălui.Dar ce bucurie şi pace divină vin pentru cei care au adevărata mărturie — pentru cei care au experienţele corecte şi care au învăţat cum să le citească! Pentru ei este întradevăr bucurie în necaz, lumină în întuneric, mângâiere în mâhnire, tărie în slăbiciune. Iar îndrumările depline şi explicite asupra acestui subiect, ca şi asupra tuturor ((229)) subiectelor, se găsesc în acea carte minunată, Cuvântul Tatălui nostru — Biblia. În ea şi prin mărturiile ei, Spiritul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu spiritele noastre.„Ce fermă temelie, voi sfinţii Domnului,Este pusă pentru credinţa voastră în minunatul Său Cuvânt.Ce altceva poate să vă mai spună decât deja v-a spus:Vouă, care aţi fugit să găsiţi refugiu la Isus!”Cum să cunoaştem mărturia SpirituluiMintea sau spiritul unui om se poate cunoaşte după cuvintele şi conduita sa; şi la fel noi putem cunoaşte mintea sau Spiritul lui Dumnezeu după cuvintele şi procedurile Sale. Mărturia Cuvântului Său este că oricine vine la El (prin credinţă şi reformare de faptele rele şi de faptele moarte, prin Isus) este acceptat (Evr. 7:25). Ca atare, întrebările pe care trebuie să şi le pună cei care caută o mărturie a Spiritului în privinţa calităţii lor de fii sunt:Am fost eu vreodată atras spre Cristos? — să-L recunosc pe El ca Răscumpărătorul meu, singurul prin a cărui dreptate aş putea avea acces la Tatăl ceresc şi să fiu acceptabil pentru El?Dacă la aceasta se poate răspunde afirmativ, următoarea întrebare ar fi:M-am consacrat eu vreodată pe deplin — viaţa mea, timpul meu, talentele mele, influenţa mea, tot ce-i al meu — lui Dumnezeu?Dacă şi la această întrebare se poate răspunde afirmativ, cel care se întreabă poate rămâne pe deplin asigurat că a fost acceptat de Tatăl, în Cel Preaiubit, şi a fost recunoscut de El ca fiu. Şi dacă, examinându-şi atent dorinţele şi sentimentele îşi găseşte inima încă încrezătoare în meritul lui Isus şi consacrată încă să facă voia Domnului, el poate permite încrederii şi păcii plăcute pe care le aduce acest gând, al armoniei şi relaţiei cu divinitatea, să-i stăpânească pe deplin inima. Această convingere despre harul Domnului faţă de noi în Cristos, construită din fapte ale propriei noastre experienţe, zidită pe caracterul şi Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, ((230)) nu este supusă modificării, schimbării, cum ar fi dacă ar fi zidită pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Dacă în unele ceasuri întunecate intervin îndoieli şi temeri, trebuie numai să luăm „Candela” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi să examinăm din nou faptele şi temelia, şi dacă inimile noastre sunt încă loiale Domnului, credinţa, bucuria şi pacea se vor întoarce la noi imediat; dacă constatăm că ni se sfărâmă credinţa în „sângele preţios” şi ni se pierde consacrarea, noi cunoaştem adevărata stare a lucrurilor şi putem face imediat reparaţiile cuvenite şi astfel să restabilim „deplina siguranţă a credinţei” (Evr. 10:22). Dar să se observe că fiecare persoană care vrea să aibă această siguranţă trebuie să „adeverească [să pună pecetea — subsol, n. e.] că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3:33); că Domnul nostru nu se schimbă, ci este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Poporul Domnului, prin urmare, poate rămâne asigurat că odată veniţi în condiţiile favorii divine, ei pot continua sub acele condiţii atâta timp cât inimile lor sunt loiale lui Dumnezeu şi dorinţele lor sunt în armonie cu voia Sa; atâta timp cât sunt ascultători în inimă de poruncile divine — pe scurt cuprinse în cuvântul Iubire — faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evr.11:6; 13:8.Oricine a făcut paşii specificaţi are siguranţa, „mărturia” Cuvântului lui Dumnezeu, că este copil al lui Dumnezeu; iar aceasta înseamnă, în Veacul Evanghelic, că este o mlădiţă a viei adevărate, un membru de probă al Bisericii adevărate (Ioan 15:1). Pentru aceştia Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte că ei s-au alăturat adevăratei Biserici, care este Corpul lui Cristos. Această mărturie este dată spiritului lor, minţii lor, prin Spiritul lui Dumnezeu, care mărturiseşte prin Cuvântul Său. Şi acelaşi Spirit al Adevărului îi asigură pe aceştia că dacă inimile lor continuă credincioase Domnului până la încheierea probării lor — dacă iau zilnic de bună voie şi cu bucurie crucea, căutând să urmeze cât pot de bine în urmele Învăţătorului, starea lor ca membri de probă în Biserica lui Cristos va fi schimbată curând la o stare de membri reali — după ce şi-au sfârşit cursul şi au fost făcuţi părtaşi ai învierii Sale, întâia înviere. Filip. 3:10.((231))Totuşi, Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte cu aceeaşi claritate că este posibil ca aceia care au devenit deja mlădiţe ale Viţei adevărate să fie tăiaţi, dacă sunt necredincioşi — dacă nu aduc roadele potrivite ale Spiritului iubirii. „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine El [Tatăl] o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă.” Spiritul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, mărturiseşte astfel, sau ne dă mărturie în privinţa regulii Tatălui ceresc de a proceda cu fiii Săi — pedepse corecţionale, curăţiri, îndepărtarea impurităţilor şi dezvoltarea calităţilor producătoare de roade. Prin urmare, a avea aceste experienţe, după ce ne-am identificat cu „Viţa”, înseamnă a avea mărturia Spiritului că suntem încă în „Viţă” şi încă recunoscuţi ca „Mlădiţe” ale ei — încă sub grija şi disciplinarea Domnului. Dimpotrivă, dacă cineva nu are aceste disciplinări, curăţiri etc., după ce s-a identificat cu Viţa, îi lipsesc aceste „mărturii ale spiritului”, şi în mod corespunzător are motive să se îndoiască de acceptarea sa de către Domnul. Evr. 12:7.Dacă toţi am fi perfecţi, absolut perfecţi, şi ne-am dovedi astfel prin probe, cazul ar fi diferit: Dumnezeu ne-ar iubi atunci pentru perfecţiunea noastră şi pentru armonia noastră cu El; atunci pedepsele şi experienţele amare ar fi semne ale lipsei favorii din partea Sa. Dar aşa cum este, cu toţii ştim că suntem imperfecţi, că niciunul nu ne putem ridica la standardul divin şi că numai inima noastră nouă, voinţa noastră nouă, mintea sau spiritul nostru transformat, numai acestea sunt acceptabile pentru Dumnezeu — şi aceasta prin meritul lui Cristos şi în sens de probă, în vederea încercării, dezvoltării şi desăvârşirii noastre finale. Numai în măsura în care învăţăm să apreciem perfecţiunile divine şi propriile noastre deficienţe putem aprecia lecţiile multe şi importante care trebuie învăţate, şi necesitatea experienţelor grele prin care ni se cere să trecem pentru a dezvolta în noi asemănarea divină.Scripturile ne informează că Tatăl ceresc pregăteşte un Templu spiritual glorios, în care şi prin care omenirea va avea privilegiul de a ajunge la împăcare, la reconciliere cu El. În ((232)) Scripturi vedem idealul marelui Arhitect în privinţa acestui templu — că idealul întregului a fost reprezentat în persoana Domnului nostru Isus Cristos, piatra lui principală şi „piatra din vârf”, „aşezată în cer”. Putem vedea cu atât mai bine ce se cere de la toţi cei care vor fi acceptabili pentru Dumnezeu ca „pietre vii” ale acelui Templu — să fie zidiţi împreună cu Cristos Capul, „ca … o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. Şi noi discernem starea noastră neprelucrată prin natură, lipsa noastră de armonie cu liniile graţioase ale Templului, trasate în „piatra din capul unghiului” acestuia. Putem uşor vedea că pentru noi este absolut necesară multă dăltuire şi multă şlefuire, dacă vrem să fim potriviţi şi pregătiţi pentru locul din Templu la care aspirăm, prin harul lui Dumnezeu. Şi ca atare, cei care află că nu primesc lovituri de la ciocanul şi dalta Domnului, nu au această „mărturie” care, după cum mărturiseşte Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvânt, trebuie să vină la toate pietrele vii ale Templului Său, şi de care nici chiar marea Piatră din Vârf n-a scăpat. Dacă providenţa divină nu marchează pentru noi o „cale îngustă” cu o anumită dificultate şi împotrivire — dacă ni se permite pur şi simplu să ne odihnim fără necazuri, încercări etc., atunci putem şti sigur că Dumnezeu nu lucrează cu noi ca pietre vii care vor forma o parte din Templu — fiii — pentru că ne lipseşte această „mărturie” a acceptării şi pregătirii noastre. O înţelegere că astfel este starea noastră, ar trebui să ne trimită prompt la Domnul ca să ne întrebăm de ce nu avem deloc strâmtorări şi împotriviri şi să ne „cercetăm … pe noi înşine” dacă suntem încă în credinţă sau nu (2 Cor. 13:5) şi dacă ne străduim încă să umblăm cu credincioşie în urmele Învăţătorului nostru sau nu, în deplinătatea consacrării faţă de voinţa Tatălui. Dar dacă avem această „mărturie” a dăltuirilor, şlefuirilor, curăţirilor, disciplinărilor, pedepselor corecţionale, să le luăm cu răbdare, cu bucurie, cu apreciere, ca dovezi ale iubirii Tatălui nostru, esenţiale pentru ajungerea noastră la chemarea de sus — în deplin acord cu mărturia sau dovada Spiritului — că suntem fii ai lui Dumnezeu, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună ((233)) moştenitori cu Hristos, [numai] dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.„Feluritele slujbe” ale Spiritului„Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Dar dacă sunteţi scutiţi de disciplinare, de care toţi au parte, sunteţi nişte copii nelegitimi, iar nu fii” (Evr. 12:6, 8). Necazuri şi strâmtorări vin peste lume, precum şi peste sfinţii Domnului, dar acestea nu sunt semne ale stării de fii, decât pentru cei deplin consacraţi voinţei şi lucrării Tatălui. Spiritul şi Cuvântul lui Dumnezeu „mărturisesc” numai pentru fiii Săi. Nici curăţirile şi pedepsele corecţionale în familia Domnului nu sunt întotdeauna aceleaşi. După cum copiii pământeşti cer diferite feluri şi grade de disciplinare, tot aşa este şi în privinţa copiilor lui Dumnezeu: pentru unii o privire dezaprobatoare este suficientă; pentru alţii este necesar un cuvânt mustrător, în timp ce alţii trebuie loviţi cu nuiaua, şi unii încă în mod repetat. Un părinte pământesc se bucură cel mai mult de copilul care ascultă şi se supune prompt, pentru care cuvântul sau privirea de reproş este suficientă să cureţe răul; şi la fel Tatăl nostru din cer Îşi exprimă aprobarea faţă de aceia care „tremură la cuvântul Lui”. Isaia 66:5.Aceştia cooperează cu Dumnezeu la dezvoltarea caracterului lor, observându-şi defectele şi căutând să le corecteze — ascultând vocea îndrumării, instruirii sau mustrării iubitoare a Tatălui şi căutând întotdeauna zâmbetul Său aprobator: sentimentele lor sunt bine descrise prin cuvintele poetului:„Soare al sufletului meu, iubitul meu Tată,Nu cunosc noapte să nu-mi fii aproape.O, nor pământesc nu lăsa să aparăDe-ai servului Tău ochi să te ascundă”.Aceasta este clasa despre care scrie apostolul, care se judecă pe ei înşişi, şi care, prin urmare, au nevoie de mai puţină corectare de la Domnul (1 Cor. 11:31). A fi din această ((234)) clasă cere deplinătatea consacrării; şi aceştia sunt şi vor fi biruitorii, care vor fi socotiţi vrednici să fie moştenitori împreună cu Cristos Isus Domnul lor în Împărăţie. Acestei clase, ascultătoare şi veghetoare, Domnul îi spune: „Te voi sfătui cu ochiul asupra ta”; „Tu mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”. Cei care pot fi îndrumaţi numai prin lovire continuă nu sunt clasa biruitoare şi nu vor fi socotiţi vrednici să fie din Mireasa Domnului şi să aibă o astfel de „mărturie” de la Domnul prin Spiritul Adevărului. Ps. 32:8; 73:24; compară cu Apoc. 7:9, 14.Pedepsele corecţionale nu sunt întotdeauna dovezi ale greşelilor sau „mărturie” a dezaprobării Domnului. Dimpotrivă, cum a fost cu Domnul nostru, aşa este şi cu urmaşii Săi credincioşi, providenţa divină conduce pe cei credincioşi şi ascultători pe cărarea suferinţei şi lepădării de sine, nu ca pedeapsă a unei voinţe contrare, ci ca probe, prin sacrificiu de sine, a măsurii de iubire şi devotare voinţei Tatălui şi cauzei dreptăţii. După cum Domnul nostru a fost pedepsit pentru încălcările noastre, nu pentru ale Sale, când a purtat păcatele multora, tot aşa urmaşii Săi suferă în multe privinţe, nu pentru faptele lor greşite, ci pentru faptele greşite ale altora, pentru că ei sunt chemaţi, după cum declară apostolul, să „împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.Ce mărturiseşte Spiritul sfântÎn lumina celor precedente, fiecare fiu declarat al Domnului să se examineze dacă are sau nu „mărturia Spiritului”, dacă este unul din copiii lui Dumnezeu: şi să repetăm examinarea frecvent şi astfel să „veghem” şi să ne păstrăm în iubirea lui Dumnezeu, bucurându-ne în mărturia Spiritului Său.Suntem noi curăţiţi continuu? Trecem noi prin asemenea experienţe, mari sau mici, care îndepărtează de la noi mai rapid sau mai lent tendinţele carnale, care se războiesc împotriva sufletului — mânia, răutatea, ura, invidia, cearta, egoismul, ((235)) lipsa de politeţe şi toate câte sunt contrare legii Spiritului vieţii în Isus Cristos — Spiritul iubirii? Dacă este aşa, în măsura în care putem vedea această lucrare de curăţire înaintând, fără îndoială vom putea recunoaşte creştere în direcţia potrivită — în smerenie, răbdare, blândeţe, bunătate frăţească, iubire. Dacă cineva, după o examinare atentă în privinţa acestora, marcate în Cuvântul Domnului, poate observa astfel de experienţe în desfăşurare, poate şti că este acceptat de Dumnezeu în continuare, fiindcă are această mărturie a Spiritului.Iarăşi, Spiritul mărturiseşte că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 Ioan 5:18). Copilul lui Dumnezeu poate fi supraîncărcat de vechea sa natură (socotită moartă, dar nu deplin, nu în realitate moartă); el poate fi surprins într-o greşeală, poate greşi în judecată sau cuvânt, dar el nu va încălca niciodată cu voia legea divină. Astfel deci, dacă inimile noastre pot răspunde că ne place să facem voia lui Dumnezeu şi n-am încălca-o cu voia sau în vreun fel să ne împotrivim ei — că mai degrabă vrem să se facă voia lui Dumnezeu şi să se împlinească planul Său, chiar dacă ni s-ar sfărâma cele mai dragi speranţe şi ni s-ar rupe fiecare legătură delicată — atunci avem această mărturie că spiritul sau mintea noastră este de acord cu mărturia Spiritului Adevărului consemnată aici; şi aceasta este o mărturie nu numai că am fost odată acceptaţi în familia lui Dumnezeu, dar că suntem încă în ea.Spiritul mărturiseşte prin Cuvântul lui Dumnezeu, că acei care sunt din poporul Domnului sunt separaţi de lume — că speranţele, scopurile şi spiritul, dispoziţia lor generală sunt diferite. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte.” „De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi.” Ioan 15:19; 2 Tim. 3:12.Pot inimile noastre mărturisi că aceste cuvinte reprezintă propriu-zis experienţa noastră în viaţă? Dacă pot, Spiritul (mintea) lui Dumnezeu iarăşi mărturiseşte astfel împreună cu spiritul (mintea) nostru că suntem ai Lui. Să nu uităm ((236)) nici aceea că lumea despre care vorbeşte Domnul nostru include pe toţi cei cu o minte lumească, în care spiritul lumii are teren. În zilele Domnului nostru acest lucru a fost adevărat în legătură cu Biserica nominală iudaică: de fapt toate persecuţiile Lui au venit din partea celor care pretindeau a fi religioşi. Ca atare, nu trebuie să ne mirăm dacă toţi care merg în urmele Domnului nostru trebuie să aibă o experienţă la fel de dezamăgitoare şi să afle că Spiritul lumii, în forma lui cea mai antagonistă, va fi manifestat acolo unde în mod natural l-am aştepta cel mai puţin — printre cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu. Religioşii cei mai de seamă din zilele Domnului nostru au fost aceia care L-au numit Beelzebul, prinţul diavolilor. Şi Spiritul sfânt mărturiseşte prin Cuvântul Domnului nostru zicând: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” (Mat. 10:25). Dacă, prin urmare, am fost vorbiţi de rău, datorită identificării noastre cu Adevărul şi a serviciului nostru pentru el, avem în aceasta o dovadă în plus sau o mărturie a Spiritului că suntem pe calea cea bună.Dacă Domnul nostru ar fi dat mâna cu conducătorii populari din Biserica iudaică şi S-ar fi abţinut să vorbească adevărul în iubire, S-ar fi abţinut să arate doctrinele false din zilele Sale, n-ar fi fost „urât”, nici „persecutat”, dimpotrivă, ar fi fost probabil „înălţat între oameni”. Dar, după cum El Însuşi a spus, mult din „ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”. Luca 16:15.Dacă Domnul nostru ar fi tăcut pur şi simplu şi S-ar fi abţinut de la a expune ipocriziile, impostura, rugăciunile lungi şi învăţăturile false ale cărturarilor şi fariseilor, fără îndoială că ei L-ar fi lăsat în pace, nu L-ar fi persecutat şi nar fi suferit pentru Adevăr. La fel este şi cu urmaşii Lui: Adevărul şi cei care au Spiritul Adevărului şi care urmează instrucţiunea Domnului, lăsând lumina lor să strălucească, îşi vor atrage acum ura şi persecuţia din partea unei clase asemănătoare. Şi dacă unii, pentru aceleaşi motive şi în timp ce vor face tot ce vor putea ca să vorbească Adevărul în iubire, ((237)) vor suferi din pricina aceasta, fericiţi vor fi, pentru că, aşa cum a spus apostolul: „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi”. Ei au această mărturie a Spiritului pentru credincioşia lor pe calea îngustă. 1 Pet. 4:14.Iarăşi, Spiritul sfânt mărturiseşte, prin mărturia Domnului nostru, că oricine se ruşinează de Răscumpărătorul şi de Adevărul pe care El l-a dat ca învăţătură, şi Domnul Se va ruşina de el când va veni să-Şi adune mărgăritarele (Marcu 8:38). Prin urmare, oricine îşi găseşte inima atât de cuprinsă de iubire faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său încât îi face plăcere, la fiecare ocazie potrivită, să-L recunoască pe Isus ca Răscumpărătorul şi Învăţătorul său, şi cu credincioşie să prezinte Cuvântul mărturiei Sale, în acea măsură unul ca acesta are şi această mărturie a Spiritului sfânt că este copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei. Aceştia au motiv să se bucure în făgăduinţa Învăţătorului că ei sunt chiar de felul celor pe care El va fi bucuros să-i mărturisească înaintea Tatălui Său şi înaintea sfinţilor îngeri. Dar, dacă cineva nu are această mărturie — dacă, dimpotrivă, inima lui mărturiseşte că se ruşinează de Domnul, se ruşinează să mărturisească faptul că este urmaş al Lui, se ruşinează de „fraţii” Lui, membrii corpului Său, şi se ruşinează să mărturisească doctrinele pe care El le-a dat ca învăţătură — oricine are aceste experienţe, are mărturia Spiritului că dacă această stare de lucruri nu se schimbă, Domnul Se va ruşina de el la a doua venire a Sa şi nu-l va mărturisi înaintea Tatălui şi a sfinţilor Săi mesageri.Mai departe, Spiritul sfânt mărturiseşte că „Oricine este născut [conceput] din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). Să ne examinăm inimile, spiritele, minţile în lumina acestei mărturii a Spiritului sfânt. Suntem noi biruitori, conform acestui standard? Standardul este că pentru a fi ai Domnului nu trebuie să fim în armonie cu lumea, trebuie să fim în conflict cu ea — cu scopurile ei, speranţele ei, ambiţiile ei. Ideea de conflict este conţinută în expresia „biruie lumea”. Şi putem uşor vedea că nimeni nu poate fi biruitor al lumii ((238)) dacă este în simpatie şi legătură cu ea şi cu spiritul ei general de egoism, mândrie, ambiţie etc.Înainte de a hotărî clar dacă biruim lumea sau nu, să observăm că noi nu trebuie să biruim lumea nici prin flatare, nici prin a ne alătura la nebuniile ei şi a încerca să le dăm o turnură religioasă; nu trebuie nici să biruim lumea angajându-ne în vreo lucrare morală sau religioasă, cum ar fi a preda la o şcoală duminicală, sau a ajuta săracii, sau a ne alătura unei biserici sectare. În nici unul din aceste moduri nu ne indică sau nu ne „mărturiseşte” Domnul că putem birui lumea. Declaraţia Lui, că biruinţa care biruie lumea este credinţa noastră, este clară. Spiritul mărturiseşte astfel că pentru a fi biruitori trebuie să „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Trebuie să privim nu la lucrurile care se văd — popularitate, spectacol lumesc, importanţă denominaţională etc. — ci trebuie să privim la lucrurile care nu se văd — lucrurile spirituale şi eterne (2 Cor. 4:18). Trebuie să avem credinţa exprimată prin cuvintele poetului:„Mai bine cu Dumnezeu prin întuneric,Decât cu mulţimea văzând”.Mai mult, Spiritul sfânt mărturiseşte pentru noi, prin Cuvânt, că dacă suntem copii ai lui Dumnezeu nu vom fi în necunoştinţă nici de lucrurile prezente, nici de „lucrurile viitoare”, pentru că vom fi luminaţi şi învăţaţi de Dumnezeu, prin Cuvântul harului Său — Cuvântul Spiritului Său. Pe măsură ce ne maturizăm, „creştem în har”, vom dori, vom căuta şi vom obţine, pe lângă laptele Cuvântului, „hrană tare” despre care apostolul spune că este pentru cei mai dezvoltaţi (1 Pet. 2:2; Evr. 5:13, 14). Dezvoltarea în harurile Spiritului, credinţa, virtutea, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi, iubirea, ne vor aduce în părtăşie mai strânsă cu Tatăl şi cu Domnul Isus, aşa încât Domnul va putea şi va binevoi să ne comunice tot mai clar o cunoştinţă a planurilor Sale îndurătoare, precum şi a caracterului Său îndurător.((239))Referindu-se la această creştere, apostolul Petru spune: „Dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe … căci, dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru IsuFiecare să se întrebe pe sine dacă are sau nu această mărturie a Spiritului, această mărturie a creşterii sale ca nouă creatură în Cristos Isus, şi dacă dezvoltă şi duce la coacere sau nu, felul de roade specificate aici. Să ne amintim de asemenea că creşterea noastră în iubire şi în toate roadele Spiritului depinde în mare măsură de creşterea noastră în cunoştinţă; iar creşterea în cunoaşterea lucrurilor divine depinde de asemenea de creşterea în roadele Spiritului. Fiecare pas de cunoştinţă aduce un pas corespunzător de datorie şi ascultare, şi fiecare pas de datorie şi ascultare făcut, va fi urmat de încă un pas în cunoştinţă, pentru că astfel, după cum mărturiseşte Spiritul,va fi experienţa tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu în şcoala lui Cristos. Dacă avem această mărturie a Spiritului, de creştere atât în har cât şi în cunoştinţă, să ne bucurăm de ea şi să urmăm în aceeaşi cărare până când ea ne va duce, sub îndrumarea divină, la ceea ce este perfect, atât în cunoştinţă cât şi în har.Mărturia viitoare a Spiritului sfântSpiritul sfânt va mărturisi lumii reconciliate în veacul următor foarte asemănător în privinţa felului, dar foarte deosebit în privinţa faptelor. Cei care vor poseda Spiritul nu vor mai fi puţinii robi şi roabe speciali, ci, aşa cum spune profetul Ioel, „orice făptură” (Ioel 2:28). „Mărturia” Spiritului nu va mai fi „toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”, fiindcă atunci nu va fi permisă nici ((240)) o persecuţie. Nu va mai „mărturisi” pentru „o cale îngustă” a sacrificiului, căci zilele de sacrificiu vor fi trecut: „Acolo se va croi o cale” şi ea va fi fără pietre de poticnire (Isa. 35:8; 62:10). Va „mărturisi” că „făcătorii de rele vor fi nimiciţi, dar cei care nădăjduiesc în domnul vor stăpâni pământul” (Fapt. 3:23; Ps. 37:7-11). Va „mărturisi” binecuvântări pentru făcătorii de bine şi pedepse şi nimicire pentru făcătorii de rău cu voia. Este acelaşi Spirit al lui Dumnezeu, dar sub alte feluri de administrări.După ce am aflat cum „mărturiseşte” Spiritul sfânt şi care sunt unele dintre mărturiile lui prin Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, noi le găsim pe acestea cu foarte mult mai satisfăcătoare decât toate îndoielile şi temerile inspirate de condiţiile mintale şi fizice — de simţămintele în mod fals numite de unii mărturia Spiritului sfânt. Cu toate acestea, ar trebui să atragem atenţia asupra faptului că nu toţi creştinii pot avea aceleaşi mărturii din partea Spiritului lui Dumnezeu împreună cu spiritele sau minţile lor. Toţi creştinii cu mare experienţă şi dezvoltare ar trebui să aibă dovadă sau mărturie în toate aceste puncte şi în alte puncte prezentate în Scripturi; dar există creştini tineri care n-au progresat destul de mult ca să aibă toate aceste mărturii — unii, poate, fiind cu adevărat concepuţi de Domnul şi având încă numai puţine din ele. Marele Viticultor nu aşteaptă roade de la mlădiţa proaspătă şi crudă, nici verzi, nici dezvoltate şi coapte.Prima mărturie pe care o pot avea cei nou-concepuţi este că ei sunt acceptaţi de Domnul; că sunt mlădiţe tinere în Viţa adevărată şi că Spiritul Viţei este în ei — dorinţa de a creşte şi a fi asemenea Viţei şi a aduce roadă. Şi nu mult trebuie să fie după ce mlădiţa a odrăslit, până se va putea discerne semnul frunzelor şi bobocilor care promit roade. Pruncul nou-născut în familia spirituală îşi manifestă relaţia cu membrii mai vechi şi mai dezvoltaţi ai familiei, nu prin faptul că mănâncă hrană tare, care l-ar putea sufoca, ci prin dorinţa după laptele întăritor, prin care să crească. 1 Pet. 2:2.((241))Cei care constată că au vreuna din mărturiile precedente ale Spiritului ar trebui să se bucure în mod corespunzător; şi ar trebui să se străduiască să cultive şi să dezvolte orice amănunt care le lipseşte, aşa încât să aibă în cele din urmă mărturia Spiritului în favoarea lor, în fiecare punct al mărturiei scripturale referitoare la cărarea şi experienţele poporului credincios al Domnului. Aceştia nu vor mai trebui să cânte: „Iată un punct pe care aş dori să-l cunosc”. Dimpotrivă, ei vor şti, vor avea siguranţa deplină a credinţei şi vor fi înrădăcinaţi şi întemeiaţi, zidiţi şi stabiliţi în credinţă. Acesta este modul aranjat divin: noi scăpăm complet de frică — de „Castelul Îndoielilor” — căci credinţa noastră se odihneşte sigur în promisiunile divine, care nu dau greş niciodată. Acest lucru este tot atât de adevărat în timp de încercare, adversitate şi întunecime, ca şi atunci când ne bucurăm în mod mai deosebit de lumina zâmbetului Tatălui ceresc. Poetul exprimă corect ideea zicând:„Când întuneric pare să-I ascundă faţa,Mă odihnesc în haru-I neschimbat.Jurământul Lui, legământul Lui, sângele Lui,Mă sprijină în covârşitorul potop.Când toate-n jurul sufletului meu cedează,El este a mea speranţă, siguranţă.”Sfinţiţi prin Spirit„Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:11.Sfinţire înseamnă punere deoparte sau separare. Toţi care sunt sfinţiţi, puşi deoparte, deplin consacraţi lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să fie spălaţi sau îndreptăţiţi — fie curăţiţi de păcat în realitate, fie curăţiţi în mod socotit — „îndreptăţiţi prin credinţă”. Îndreptăţirea reală va fi calea apropierii de Dumnezeu din partea lumii în timpul Mileniului, sub îndrumarea şi ajutorul marelui Mijlocitor şi ca parte a ((242)) procesului Împăcării. O îndreptăţire nu mai puţin vitală, deşi numai prin credinţă, este aranjamentul care operează în timpul acestui Veac Evanghelic, prin care noi, care suntem păcătoşi prin natură şi în a căror carne nu este perfecţiune, suntem socotiţi curaţi, sfinţi, îndreptăţiţi, acceptabili pentru Dumnezeu prin faptul că L-am acceptat pe Cristos ca Răscumpărătorul nostru. Noi credem mărturia scripturală că „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi”; şi crezând aceasta, şi fiind doritori să scăpăm de păcat, suntem acceptaţi de Dumnezeu ca şi cum am fi perfecţi, fără păcat, ca îndreptăţiţi prin meritul sângelui preţios. Fiind astfel îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu şi ne putem apropia de El, şi vom fi primiţi de El şi putem începe să facem fapte acceptabile pentru Tatăl, prin meritul Domnului nostru Isus Cristos. Dovada pe care o avem a îndreptăţirii şi sfinţirii noastre ne vine prin Cuvânt şi este numită „pecete” şi „mărturie” a Spiritului în noi.Puterea care ne face în stare să trăim la înălţimea angajamentelor noastre de consacrare este Spiritul sfânt, sau mintea sfântă a lui Dumnezeu, pe care noi îl primim ca rezultat al credinţei noastre în Cristos şi al consacrării noastre de a fi „morţi cu El”. Spiritul Adevărului, pe care îl obţinem prin studiul Cuvântului Tatălui, în spiritul ascultării noastre de acesta, ne dă puterea necesară de a birui lumea şi poftele noastre stricate. În consecinţă, textul pe care-l avem în analiză spune că toată curăţirea pe care am făcut-o, toată îndreptăţirea noastră şi toată punerea noastră deoparte pentru dreptate şi separarea noastră de păcat — toate victoriile şi binecuvântările în aceste direcţii ne-au venit prin meritul Domnului nostru Isus şi prin canalul Spiritului sfinţeniei, Spiritului lui Dumnezeu pe care l-am primit.Şi alte scripturi sunt în armonie deplină cu aceste constatări. Acelaşi apostol Pavel s-a rugat pentru Biserică: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin” (1 Tes. 5:23). El nu contrazice aici declaraţia anterioară, că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este cel care sfinţeşte. ((243)) Dumnezeu este cel care sfinţeşte, iar mijlocul, metoda sau canalul este Spiritul Său sfânt, şi nu o altă persoană.Apostolul Petru spune că acei din Biserică sunt „aleşi … prin sfinţirea [punerea deoparte] Duhului, spre ascultare” (1 Pet. 1:2). Ideea de aici este că cei pe care Dumnezeu îi recunoaşte acum ca aleşii Săi şi care sunt îndemnaţi să-şi întărească chemarea şi alegerea, sunt aleşi, nu în mod arbitrar, ci potrivit unor principii fixe, şi anume că, dacă Spiritul sfânt al lui Dumnezeu (influenţa Adevărului) care lucrează asupra lor îi va aduce la starea deplinei ascultări (sfinţiri) de voinţa, planul şi providenţa Tatălui, atunci ei vor constitui aleşii.Apostolul Pavel, în altă epistolă a sa (Efes. 5:25, 26), atribuie această putere sfinţitoare şi curăţitoare în Biserică Cuvântului lui Dumnezeu, zicând: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt”. Nu trebuie să presupunem că apostolul contrazice aici declaraţia sa anterioară, că Dumnezeu sfinţeşte Biserica, nici nu contrazice cealaltă declaraţie a sa, că Spiritul lui Dumnezeu sfinţeşte Biserica. Clar şi negreşit, gândul lui în fiecare caz este că Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, lucrând prin Cuvântul adevărului Său, este cel pe care l-a intenţionat să producă în noi curăţirea, îndreptăţirea, sfinţirea.Astfel S-a rugat şi Domnul nostru Isus: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Astfel vedem că diferitele scripturi asupra subiectului luate împreună, învaţă că sfinţirea Bisericii este realizată prin Spiritul Adevărului, împărţit consacraţilor prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe care El l-a dat tocmai pentru acest scop.Toţi cei care sunt astfel sfinţiţi, de atunci încolo sunt „creaţii noi în Hristos Isus” şi sunt menţionaţi ca „cei care au fost sfinţiţi în Hristos” (1 Cor. 1:2). Totuşi, această sfinţire în Cristos nu este separată de Spiritul lui Dumnezeu, nici separată de Cuvântul lui Dumnezeu; căci datorită acceptării planului şi pregătirii divine, datorită ajungerii noastre la ((244)) punctul sfinţirii prin Spirit, noi suntem una cu Cristos Domnul nostru. Şi acest lucru este arătat mai departe prin scriptura care spune: „Atât Cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul [dintr-un spirit, de o minte, concepuţi de Spiritul Adevărului]. De aceea, El nu Se ruşinează să-i numească «fraţi»” (Evr. 2:11). În acest fel suntem „spălaţi … sfinţiţi … îndreptăţiţi … în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” — Spiritul Adevărului.Fiţi plini de Spirit„Fiţi plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind totdeauna.” Efes. 5:18-20.Sugestia din această scriptură este că poporul Domnului poate avea un grad mai mare sau mai mic de plinătate a Spiritului Său. Pentru a fi ai Lui, ei trebuie să aibă ceva din Spiritul Lui, căci „dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom. 8:9). Rămâne în mare măsură pentru noi, prin folosirea mijloacelor pe care Dumnezeu ni le-a dat, cât de deplin putem fi umpluţi cu Spiritul şi dispoziţia Sa, influenţa Sa — Spiritul sau influenţa Adevărului Său, pe care El ni l-a revelat chiar cu scopul sfinţirii inimilor şi vieţilor noastre şi al separării noastre de cei care au spiritul lumii.Nimic din acest text şi din altele asemănătoare nu implică ideea unui Spirit sfânt persoană: chiar dimpotrivă. Dacă ar fi vorba despre o persoană, ar fi nepotrivit să fie îndemnat primitorul la o umplere mai mare sau mai mică. Persoana care ar putea intra ar fi singura care ar putea avea de-a face cu umplerea; dacă ar fi mare, ar umple mai mult, dacă ar fi mică, ar umple mai puţin. Nu s-ar putea presupune că Spiritul sfânt înţeles ca persoană, una dintr-o treime de dumnezei, egali cu Cel Preaînalt, ar intra în limitele restrânse ale unui om imperfect şi apoi să nu-i umple nici măcar inima aceea mică. Dar când este înţeleasă ideea corectă despre puterea şi influenţa divină, îndemnul apostolului este cu totul raţional. Noi ar trebui să continuăm ((245)) a fi umpluţi cu mintea sau dispoziţia sfântă a lui Dumnezeu, atât de frumos exemplificată în persoana şi în ascultarea dragului nostru Răscumpărător, singurul Său Fiu conceput.Iar această idee, de a fi umpluţi cu Spiritul sfânt, este în armonie cu sugestia apostolului în alt loc, că trupurile noastre muritoare sunt ca vasele care curg: crăpate, stricate, cărora Dumnezeu le permite să se umple cu Spiritul Său sfânt. Sugestia apostolului este că, având în vedere ceea ce ştim despre imperfecţiunile noastre şi faptul că este posibil să lăsăm să ne scape influenţa sfântă, inspirată de Dumnezeu prin Evanghelie, ar trebui să dăm cu atât mai mare atenţie, ca nu cumva să lăsăm să ne scape aceste lucruri, deoarece „comoara aceasta [Spiritul sfânt, mintea reînnoită în armonie cu Dumnezeu] o purtăm în nişte vase de lut” (Evr. 2:1; 2 Cor. 4:7). Se cuvine ca toţi care vreau să umble în urmele Învăţătorului nostru, care vreau să se împărtăşescă de suferinţele lui Cristos şi de gloria care urmează, să caute în felul Domnului să fie umpluţi cu Spiritul Său. În acest scop noi trebuie să ne ţinem aproape de Domnul şi de ceilalţi membri ai corpului Său — aproape în simpatie, în iubire, în cooperare; şi trebuie de asemenea să ne ţinem aproape de Cuvânt, care este fântâna influenţei sfinţitoare a întregii Biserici. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”În zadar căutăm noi să fim umpluţi cu Spirit sfânt dacă nu dăm atenţie aranjamentului divin prevăzut tocmai pentru acest scop. Dacă neglijăm Cuvântul lui Dumnezeu, neglijăm această putere sfinţitoare; dacă neglijăm rugăciunea, neglijăm alt privilegiu şi folosul pe care acesta ni-l aduce. Dacă neglijăm să ne adunăm cu cei care sunt poporul Domnului şi în care vedem „pecetea” acestui Spirit, nu vom primi beneficiile şi ajutoarele pe care le „dă fiecare încheietură” — inclusiv ajutoarele pe care Dumnezeu le-a promis Bisericii în ansamblul ei, prin diferiţii membri pe care El îi pune în corp pentru expunerea Cuvântului Său şi pentru obţinerea din el a puterii lui sfinţitoare sau a Spiritului. 1 Cor. 12:25-28; Efes. 4:16.((246))Prin urmare, îndemnul „fiţi plini de Duh”, implică mult: aceea că noi trebuie să ne folosim de diferitele aranjamente şi prevederi pe care Domnul le-a făcut pentru dezvoltarea noastră spirituală. Deşi noi nu putem avea legătură personală cu Domnul, putem avea relaţii prin rugăciune şi prin membrii corpului Său şi prin Scripturi. Deşi noi nu putem avea legătură reală cu apostolii, putem avea legătură cu cuvintele lor. Dacă nu putem avea legătură reală şi părtăşie personală cu membrii Bisericii, putem avea relaţii cu ei prin poştă şi prin intermediul literaturii. Dacă dorim să fim umpluţi cu Spiritul Domnului, trebuie să ne supunem acestora, instrucţiunilor Lui.Pecetea Spiritului„În care [Cristos] şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este o arvună a moştenirii noastre.” Efes. 1:13, 14.În timpurile vechi peceţile erau folosite pentru diferite scopuri. (1) Ca un însemn personal sau semnătură, un semn de atestare sau recunoaştere. (2) Pentru a ascunde, a asigura împotriva intrării nedorite — ca în Matei 27:66; Apoc. 10:4; 20:3.În primul din aceste sensuri se spune despre poporul Domnului că sunt „pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”. Apostolul nu spune, după cum par să presupună unii, că noi am fost pecetluiţi cu Spiritul sfânt ca persoană, o aşazisă a treia persoană dintr-o treime de dumnezei egali între ei: el spune că noi am fost pecetluiţi „cu Duhul Sfânt al făgăduinţei”; cu totul alt gând, după cum toţi vor observa. Spiritul sfânt este de la Tatăl: El face pecetluirea prin Cristos cu Spiritul sfânt care este pecetea în sine. Acest lucru este atestat de către apostol (Fapt. 2:33) şi este în acord deplin cu relatarea despre Domnul nostru Isus, care a fost primul din casa fiilor astfel pecetluit. Citim: „Dumnezeu, pe El L-a pecetluit” — cu Duhul sfânt. Ioan 6:27.((247))Expresia „Duhul făgăduinţei”, asemenea altor termeni folosiţi în legătură cu influenţa sfântă a lui Dumnezeu, cum sunt, „Duhul sfinţeniei”, „Duhul Adevărului”, este descriptivă: arată că există o legătură între această pecetluire şi făgăduinţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Este o dovadă avansată sau o atestare a legământului lui Dumnezeu cu cel „pecetluit”, că „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ale „lucrurilor pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc [în grad suprem]” sunt adevărate; şi că el va moşteni acele binecuvântări făgăduite după ce a îndurat cu credincioşie probele iubirii şi devotării sale pe care Dumnezeu le va aplica.Apostolul se referă la această pecetluire mai târziu în aceeaşi epistolă, şi acolo identifică „făgăduinţa” cu „ziua răscumpărării [eliberării — n. e.]” (Efes. 4:30). Cu alte cuvinte deci, pecetea Spiritului făgăduinţei pentru ziua eliberării este numai o altă formă de a exprima ideea — noi (Biserica) „avem cele dintâi roade” ale Duhului — am primit plata, cum s-ar zice, făcând obligatoriu contractul sau legământul între Domnul şi noi şi asigurându-ne că dacă nu cădem de oboseală vom moşteni deplin făgăduinţa.Această pecete sau relaţie de legământ a calităţii de fiu şi moştenitor nu este un semn exterior pe frunţile noastre; nici nu este un semn sau o manifestare a favorii lui Dumnezeu în afacerile pământeşti, în prosperitatea lumească; nici nu este acum şi nici n-a fost vreodată „darurile” vindecării sau ale vorbirii în limbi etc., pentru că multora din cei care au posedat acele „daruri” miraculoase le-a lipsit pecetea sau mărturia Spiritului. Fapt. 8:13-23; 1 Cor. 13:1-3.Pecetea sau garanţia Spiritului sfânt este în inima celui pecetluit, şi de aceea nimeni n-o ştie în afara celui care o primeşte (Apoc. 2:17), decât că alţii pot vedea roadele ei în viaţa sa zilnică. „Cel care ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimi arvuna Duhului.” 2 Cor. 1:21, 22.((248))Această arvună sau pecete a calităţii de fiu este Spiritul iubirii care este una cu Tatăl şi cu toate aranjamentele Sale sfinte, strigând: Ava, Tată; Îmi place să fac voia Ta, O, Dumnezeul meu. Cel care are această pecete sau semn al stării de fiu este cel care nu numai caută să facă voia Tatălui, dar şi află că a o face „nu este greu”, ci plăcut. 1 Ioan 5:3.Spiritul înfierii sau pecetluirea ca fii, posesia primelor roade sau arvuna moştenirii viitoare, este deci una din cele mai avansate „mărturii” ale Spiritului — însăşi crema experienţelor creştine în viaţa prezentă. Înainte de a ajunge la acest stadiu al experienţei, noi trebuie să primim partea noastră de ungere prin intrarea în corpul uns al lui Cristos, Biserica, prin aceea că suntem concepuţi de Spiritul Adevărului spre sfinţirea spiritelor noastre, ca să cunoaştem şi să facem voia Domnului. Această experienţă vine după ce am fost însufleţiţi de Spirit pentru serviciul dreptăţii; este o dovadă, ca să spunem aşa, că am trecut din starea de embrion într-una în care Dumnezeu ne poate considera fii şi ne poate pecetlui în această calitate.După cum toţi care cred ar trebui să caute să vină sub influenţa de ungere şi concepere a Spiritului sfânt al lui Dumnezeu, a Spiritului Adevărului, tot aşa, toţi care au fost astfel concepuţi de Spirit la starea de fii ar trebui să caute să ajungă la acea poziţie a plinătăţii armoniei cu Tatăl pe care El o poate recunoaşte şi pecetlui. Şi după ce au ajuns la acea poziţie, toţi să aibă grijă să nu strice sau să nu întunece pecetea — să nu înăbuşe sau să nu stingă această comoară preţioasă — să nu schimbe acest spirit al iubirii şi bucuriei în Spiritul sfânt al părtăşiei şi comuniunii, într-un spirit de apăsare, întunecime, tristeţe. Efortul constant al tuturor celor care o primesc trebuie să fie spre a nu strica această pecete, ci a o păstra întotdeauna strălucitoare şi proaspătă.

Mijlocitorul Împăcării — „Fiul Omului”Ce nu înseamnă acest titlu — Ce înseamnă — Onorurile lui sunt incontestabile, nu pot fi pretinse de nimeni altcineva — Fiul Omului aşa cum este văzut de lume — Cum L-a văzut Pilat, cum La văzut Rousseau, cum L-a văzut Napoleon — Semnificaţia declaraţiei „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile” şi „Atât de desfigurată îi era faţa” — „Deosebindu-se din zece mii” — „Fiinţa lui este plină de farmec”PRINTRE numeroasele titluri aplicate Domnului nostru şi unul din cele mai des folosite de El este acela de „Fiul Omului”. Unii au fost înclinaţi să considere aceasta ca o concesie din partea Domnului nostru că El a fost un fiu al lui Iosif; dar acest lucru este cu totul greşit: El n-a recunoscut niciodată pe Iosif ca tatăl Său. Dimpotrivă, vom observa că acest titlu pe care Şi-l aplică este folosit nu numai în privinţa vieţii Sale pământeşti, ci şi în privinţa condiţiei şi gloriei Sale din prezent. Şi unii au mers de la faptul acesta la cealaltă extremă, pretinzând că acest titlu arată că Domnul nostru este acum un om în cer, că El încă Îşi păstrează natura umană. Aceasta, după cum ne vom strădui să arătăm, este o idee cu totul fără temei, o înţelegere greşită a titlului „Fiul Omului”. Dar între timp să observăm că o astfel de gândire este cu totul contrară întregului sens al învăţăturii scripturale. Declaraţia scripturală este foarte clară, că înjosirea Domnului nostru la natura umană n-a fost pentru totdeauna, ci numai ca să efectueze răscumpărarea omului, plătind pedeapsa omului, şi să-Şi dovedească prin aceasta propria fidelitate faţă de Tatăl, datorită acesteia fiind imediat mult înălţat, nu numai la gloria pe care o avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea, ci la o glorie mult mai înaltă, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri — la natura divină şi la dreapta, la locul de favoare al Măririi din înălţime.((150))Să notăm cu atenţie câteva locuri unde Domnul nostru foloseşte acest titlu:„Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi”, în secerişul acestui Veac al Evangheliei. Mat. 13:41.„Aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului”, în seceriş, sfârşitul acestui veac. Mat. 24:27, 37.„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri.” Mat. 25:31.„Se va ruşina şi Fiul Omului, când va veni în slava Tatălui Său.” Marcu 8:38.„Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?” Ioan 6:62.„Afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului.” Ioan 3:13.**„Care este în cer” nu se află în cele mai vechi manuscrise.Aceste scripturi Îl identifică pe „Fiul Omului” cu Domnul slavei şi cu Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine, şi cu Logosul preuman, care a venit jos din cer şi a devenit trup. Şi evident că evreii nu gândeau că titlul „Fiul Omului” însemna fiul lui Iosif, sau, în sensul obişnuit, fiul unui om care să primească viaţa de la un tată uman: acest lucru este arătat prin faptul că ei au întrebat, zicând: „Noi am auzit din lege că Hristosul rămâne veşnic; cum dar zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al Omului?” (Ioan 12:34). Evident că evreii identificau în expresia „Fiul Omului” pe Mesia cel aşteptat, fără îndoială bazându-şi speranţele în mare măsură pe declaraţia lui Daniel (7:13): „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi distrusă”. Domnul nostru S-a identificat pe Sine ((151)) cu această descriere în Revelaţia Sa (Apoc. 14:14), unde Se reprezintă ca Unul „care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită” — Secerătorul din secerişul Veacului Evanghelic.Cu toate acestea, chiar dacă suntem asiguraţi că acest titlu nu se referă în nici un sens la fiul lui Iosif, şi chiar dacă este hotărâtoare dovada că natura umană, luată pentru acel scop, a fost sacrificată pentru totdeauna, şi că acum El este o fiinţă spirituală dătătoare de viaţă, de cel mai înalt ordin (Evr. 2:9, 16; 1 Pet. 3:18; Ioan 6:51; Fil 2:9), se ridică totuşi întrebarea: de ce a ales Domnul nostru un astfel de nume, un astfel de titlu? Nu avem oare motive să presupunem că trebuie să fi fost un motiv special ca să-l aleagă, altfel n-ar fi folosit acest anume titlu, deoarece fiecare titlu al Domnului nostru are o semnificaţie specială, când este înţeles?Există un motiv foarte important pentru folosirea acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruinţe — a ascultării Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până la moarte, şi încă moarte de cruce, prin care El Şi-a asigurat dreptul la toată cinstea şi slava, demnitatea şi puterea, prezente şi viitoare, şi la natura divină. Prin acest titlu, „Fiul Omului”, atât îngerilor cât şi oamenilor li se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea Singurului Conceput al Tatălui şi principiul fundamental al guvernării divine: cel care se înalţă va fi înjosit, iar cel care se smereşte va fi înălţat. Astfel că de fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe instrucţiuni valoroase tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu şi care sunt doritori să-L cinstească şi să facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.În acelaşi sens în care Domnul nostru a devenit „Sămânţa lui David” şi „sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov”, El a fost şi sămânţa lui Adam, prin mama Eva — totuşi, după cum am văzut, „fără pată, despărţit de păcătoşi”. „Sămânţa femeii” este arătată a fi potrivnica seminţei şarpelui, totuşi n-avem ((152)) nici o aluzie că Eva ar fi avut vreo sămânţă aparte de soţul ei, Adam. Şi în sensul în care este potrivit să ne gândim şi să vorbim despre Domnul nostru că este sămânţa lui David, în acelaşi sens este potrivit să ne gândim şi că El este sămânţa lui Adam, prin Eva. Şi aceasta, credem noi, este ideea care stă la baza acestui titlu — „Fiul Omului”.Adam, în calitate de cap al rasei şi dătătorul ei de viaţă stabilit, n-a putut da urmaşilor săi viaţă durabilă din cauza neascultării sale; totuşi, făgăduinţa divină aştepta mai departe timpul când Mesia, identificat cu rasa lui Adam, să răscumpere pe Adam şi pe toţi urmaşii săi. Adam a fost omul prin excelenţă, prin aceea că el a fost capul rasei oamenilor şi în el stătea dreptul la pământ şi la stăpânirea lui. Să remarcăm referirea profetică la Adam: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. Ps. 8:4-8.Acest drept pământesc, această domnie, stăpânire, a căzut în dezordine, a fost pierdută prin cădere, dar a fost parte integrantă din ceea ce a fost răscumpărat prin marea jertfă pentru păcat. După cum este scris profetic despre Domnul nostru : „Iar la tine, turn al turmei … la tine va veni şi la tine va ajunge prima stăpânire” (Mica 4:8). Astfel vedem că speranţa lumii, sub aranjamentul divin, se baza pe venirea unui mare fiu şi moştenitor al lui Adam, a unui mare fiu al lui Avraam, a unui mare fiu al lui David, a unui mare fiu al Mariei. Aceasta nu însemna că viaţa acestui fiu va veni prin Adam sau prin Avraam sau prin David sau prin Maria. După cum am văzut deja, potrivit aranjamentului divin, un ginere este socotit ca membru al familiei, care poate răscumpăra sau prelua o proprietate pierdută. În cazul Domnului nostru, am văzut în mod clar că viaţa Sa n-a venit din părinţi pământeşti, ci numai organismul Său fizic — că viaţa a ((153)) provenit şi a ieşit de la Dumnezeu Tatăl, şi că la început El a fost cunoscut ca Logosul.Şi cu cât investigăm mai mult acest subiect, cu atât mai evidente ne apar toate cele spuse anterior, fiindcă cel care studiază greaca se poate uşor informa în legătură cu faptul că în toate cazurile în care Domnul nostru foloseşte acest termen, „Fiul Omului”, îl foloseşte în forma accentuată, ceea ce în traducerea engleză nu se distinge, şi care, pentru a fi apreciat în limba engleză ar trebui să fie exprimat cu accentul pe cele două articole hotărâte — „Fiul Omului”. Şi dreptul Domnului nostru la acest titlu este incontestabil. După cum singurul care a fost perfect a fost Adam şi toţi ceilalţi din rasa lui au fost degeneraţi, cu excepţia acestui singur Fiu care S-a ataşat rasei lui Adam pentru a fi Răscumpărătorul tuturor posesiunilor lui Adam, tot aşa, când El era în actul răscumpărării rasei şi de când a răscumpărat-o din blestemul sau din sentinţa morţii, dreptul de a fi Fiul Omului I-a revenit în posesie legal şi indiscutabil.Iar acest titlu I S-a cuvenit nu numai în perioada când dădea marele „preţ de răscumpărare pentru toţi”, ci I Se cuvine şi în timpul acestui Veac Evanghelic, în timp ce se desfăşoară alegerea colaboratorilor Săi în marele program de restabilire. Şi acest titlu I Se va cuveni Domnului nostru mult mai mult în timpul mandatului Său din Împărăţia Sa Milenară, când El, ca Fiul (acum mult înălţat şi schimbat) omului (Adam), va duce la îndeplinire lucrarea restabilirii, „răscumpărarea[eliberarea] stăpânirii dobândite. Efes. 1:14; Rut 4:1-10.„Omul Isus Hristos”, aşa cum este văzut de necredincioşiNu numai urmaşii devotaţi ai Domnului Isus Cristos I-au recunoscut înţelepciunea şi harul şi au observat că era plin „de toată plinătatea lui Dumnezeu”, ci chiar potrivnicii Lui au recunoscut că era mult superior celor obişnuiţi din rasa noastră, după cum citim: „Şi toţi mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:22). ((154)) Alţii ziceau: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta” (Ioan 7:46). Iar Pilat, care nu era dispus să nimicească viaţa celui mai nobil evreu pe care-l văzuse, s-a străduit, ca o ultimă încercare, să calmeze rea-voinţa mulţimii, dându-şi seama că era instigată de cărturari şi de farisei, care erau invidioşi şi geloşi pentru popularitatea Domnului nostru. În cele din urmă Pilat a cerut ca Isus să fie adus în faţa acuzatorilor, evident cu gândul că o privire la trăsăturile Sale nobile va izgoni ura şi răutatea lor. Astfel că, prezentându-L, Pilat a exclamat: „Iată Omul!”, cu accentul pe articol, ceea ce nu este evident în traducerea engleză, decât dacă articolul este citit accentuat — „Iată Omul!” Ca şi cum ar fi spus: Omul pe care voi îmi cereţi să-l răstignesc nu este numai evreul mai presus de oricare alţi evrei, ci Omul mai presus de oricare alţi oameni. Şi Ioan a declarat în legătură cu umanitatea Domnului nostru: „Logosul a devenit trup … (şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr”. Ioan 1:14; 19:5.În legătură cu aceasta să ne amintim acea apologie mereu citată şi binecunoscută a „Fiului Omului” şi a învăţăturilor Sale, scrisă de celebrul francez Rousseau, după cum urmează:„Cât de neînsemnate sunt cărţile filosofilor, cu toată pompa lor, când le comparăm cu Evangheliile! Se poate oare ca scrieri atât de sublime şi în acelaşi timp atât de simple să fie opera oamenilor? Este posibil oare ca Acela a cărui viaţă ele o povestesc, să nu fie decât un simplu om? Este oare în caracterul Său ceva din omul sectar entuziast sau ambiţios? Ce blândeţe, ce puritate se află în căile Sale, ce har mişcător este în învăţăturile Sale! Ce înălţime în maximele Sale! Ce înţelepciune profundă în cuvintele Sale! Ce prezenţă de spirit, ce delicateţe şi pricepere în răspunsurile Sale! Ce stăpânire asupra patimilor Sale! Unde este omul, unde este înţeleptul care să ştie cum să acţioneze, cum să sufere şi cum să moară, fără slăbiciune şi fără ostentaţie? Prieteni, oamenii nu inventează astfel de lucruri; iar faptele în legătură cu Socrate, de care nimeni nu se îndoieşte, nu sunt atât de bine ((155)) dovedite ca şi cele în legătură cu Isus. Evreii aceia nu puteau atinge tonul acesta sau gândul acesta despre moralitate. Iar Evanghelia are caracteristici de adevăr atât de măreţe, atât de izbitoare, atât de perfect inimitabile, încât inventatorii lor ar fi încă mai minunaţi decât cel pe care îl zugrăvesc”.Apologia care urmează la adresa Fiului Omului este pusă pe seama renumitului Napoleon Bonaparte:„De la început până la sfârşit Isus este acelaşi; întotdeauna acelaşi — maiestuos şi simplu, infinit de sever şi infinit de blând. De-a lungul unei vieţi petrecute sub ochiul public, El nu dă niciodată ocazia de a I Se găsi vină. Prudenţa conduitei Lui ne obligă la admiraţie prin îmbinarea forţei cu blândeţea. La fel în vorbire şi acţiune, El este iluminat, consecvent şi calm. Se spune că sublimul este un atribut al divinităţii; ce nume, atunci, Îi vom da noi Aceluia al cărui caracter reunea toate elementele sublimului?Eu cunosc oamenii, şi vă spun că Isus n-a fost un om. Totul mă uimeşte la El. Între El şi orice altă fiinţă din lume comparaţia este imposibilă. El este într-adevăr o fiinţă prin Sine Însuşi. Ideile şi sentimentele Sale, adevărul pe care-l vesteşte, felul Său de a vorbi, toate sunt mai presus de ordinea umană şi naturală a lucrurilor. Naşterea Sa şi povestea vieţii Sale, profunzimea doctrinei Sale, care răstoarnă toate dificultăţile şi este cea mai deplină soluţie a lor, Evanghelia Sa, unicitatea acestei fiinţe misterioase şi înfăţişarea Sa, stăpânirea Sa, înaintarea Sa prin toate secolele şi împărăţiile, toate acestea sunt pentru mine un lucru uimitor, o taină de nepătruns. În toate acestea nu văd nimic de la om. Oricât de mult m-aş apropia, oricât de amănunţit aş examina, toate rămân în afara oricărei comparaţii — mari, de o măreţie care mă zdrobeşte. În zadar mă gândesc — toate rămân inexplicabile! Vă provoc să-mi arătaţi o altă viaţă ca aceea a lui Cristos”.Într-adevăr, adevărul este mai ciudat decât ficţiunea, iar omul perfect Isus Cristos, uns cu spiritul Celui Preaînalt, a fost atât de diferit de rasa imperfectă pe care a luat-o în stăpânire pentru a o răscumpăra, încât lumea este desigur ((156)) scuzabilă că se întreabă dacă El n-a fost cumva mai mult decât un om. Desigur că a fost mai mult, mult mai mult decât un simplu om — mult mai mult decât un om păcătos: El a fost despărţit de păcătoşi, şi, ca om perfect, a fost însuşi chipul şi asemănarea nevăzutului Dumnezeu.„Înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne facă să-L dorim”„El a crescut înaintea Lui ca o mlădiţă fragedă, şi ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat: n-avea nici aspect, nici onoare, şi când ne uităm la El nu vedem înfăţişarea pe care s-o dorim. El este dispreţuit şi părăsit de oameni; om al durerii şi obişnuit cu suferinţa: şi noi neam ascuns faţa de El, cum ar veni.” Isa. 53:2, 3 — Compară traducerile lui Young şi Leeser.Unii au sugerat că aceste scripturi arată că înfăţişarea persoanei Domnului nostru a fost mai prejos decât a altor oameni, şi ca atare au privit aceasta ca o dovadă că El n-a fost despărţit de păcătoşi, ci părtaş la păcat şi la pedeapsa lui, degenerarea. Noi însă nu suntem de acord cu aceasta, fiind contrar cu tot sensul mărturiei scripturale, şi suntem înclinaţi, dimpotrivă, să aducem această declaraţie în armonie cu mărturia generală a Scripturii asupra acestui subiect, dacă se poate face fără a încălca principiile corecte ale interpretării, şi noi credem că aceasta se poate face şi se poate arăta.Există diferite tipuri de cinste, frumuseţe şi atracţie — remarcabil de diferite sunt idealurile diferitelor popoare şi ale aceluiaşi popor în diferite împrejurări. Idealul de frumuseţe satisfăcător pentru barbari este respingător pentru cei mai civilizaţi. Războinicul indian, vopsit cu roşu şi galben şi împodobit cu scoici şi pene colorate şi cu o cingătoare de scalpuri însângerate, ar fi idealul de dorit în mintea unor sălbatici. Boxerul din ring, dezbrăcat pentru luptă, pentru unii este idealul de formă bărbătească în ceea ce este cunoscut ca „arta masculină”. Pentru alţii, matadorul sau toreadorul bogat înveşmântat este marele ideal al dezvoltării masculine care atrage admiraţia şi aplauzele mulţimii. Şi astfel ((157)) idealurile diferă potrivit timpurilor, împrejurărilor şi condiţiilor. Deoarece această scriptură se referă la Domnul nostru Isus la prima venire a Sa, ar trebui să se înţeleagă că El nu S-a ridicat la înălţimea idealului evreiesc. Acest lucru este foarte evident, deoarece chiar Acela despre care Pilat a exclamat, „Iată Omul!”, a fost Cel despre care evreii au strigat cu multă ardoare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Navem împărat decât pe Cezarul!”Trebuie să ne amintim că pe vremea primei veniri poporul evreu se afla în supunere, sub jugul roman, şi că fusese „călcat în picioare de neamuri” timp de peste şase sute de ani. Trebuie de asemenea să ne amintim de speranţele lui Israel, concepute de făgăduinţele divine făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov şi repetate prin toţi profeţii, în sensul că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, El le va trimite pe Unsul Său, un legiuitor mai mare ca Moise, un general mai mare ca Iosua, un împărat mai mare ca David sau Solomon. Trebuie să ne mai amintim că tocmai în vremea aceea Israel căuta pe Mesia potrivit idealurilor lor, după cum este consemnat, tot poporul era în aşteptarea lui Mesia. Dar când s-a anunţat că Isus era Mesia, prezentarea Lui era atât de diferită de tot ce aşteptaseră ei, încât inimile lor mândre s-au ruşinat de El, şi, cum s-ar zice, şi-au ascuns faţa de la El — I-au întors spatele — în special conducătorii şi cei proeminenţi din acel popor, a căror îndrumare era urmată de poporul de rând. Luca 3:15.Ei aşteptau un mare general, împărat şi legiuitor în acelaşi timp, plin de demnitate, plin de aroganţă, plin de ambiţie, plin de mândrie, plin de încăpăţânare — trufaş şi dominator în cuvânt şi faptă. Acesta era idealul lor despre însuşirile necesare împăratului care să cucerească lumea şi să facă pe Israel un popor de frunte. Ei au văzut mândria, insolenţa, aroganţa lui Irod, numit de către împăratul roman să fie regele lor; ei au văzut ceva la generalii şi guvernatorii, la sutaşii etc. romani; ei şi-au imaginat că împăratul roman trebuia să aibă încă mai pronunţat aceste diferite ((158)) caracteristici, care să-l ducă la poziţia de superioritate în imperiu; şi luându-şi ideile din acestea, aşteptau ca Mesia să aibă multe din aceste caracteristici încă mai vizibil, reprezentând demnitatea, onoarea şi gloria încă mai mare a Curţii Cereşti şi a autorităţii ei transferate pe pământ.Nu este de mirare deci, având asemenea aşteptări, că ei nu erau pregătiţi să accepte pe blândul şi umilul Nazarinean, care primea în tovărăşia Sa pe vameşi şi păcătoşi şi a cărui unică armă de cucerire a lumii era „sabia gurii Sale”. Nu este de mirare că atunci când a fost anunţat a fi speranţa lui Israel, Împăratul evreilor, Mesia, ei I-au întors spatele. Nu este de mirare, cu aşteptările lor false de mult nutrite, că au fost foarte dezamăgiţi. Nu este de mirare că le-a fost ruşine să-L recunoască pe „Isus, Împăratul iudeilor”, şi au zis: El nu este felul de frumuseţe, onoare şi demnitate pe care le-am dorit noi: El nu este idealul nostru de ostaş, om de stat şi împărat care să se potrivească nevoilor noastre naţionale sau să poată împlini mult nutritele noastre speranţe. O, da! La fel cum o clasă similară de astăzi care, aşteptând a doua venire a lui Mesia, au fost necondiţionat convinşi că aşteptările lor, zidite pe „tradiţia bătrânilor”, erau corecte şi ca atare au neglijat să cerceteze onest şi serios Scripturile, care le-ar fi dat „înţelepciune spre mântuire”.Pare evident că la o astfel de lipsă a dorinţei de a-I privi înfăţişarea şi la o astfel de lipsă a „onoarei” (frumuseţii) pe care ei o căutau se referă profetul. Ar fi nepotrivit a traduce şi interpreta profeţia în dezarmonie cu faptele istorice admise a fi împlinirea ei, şi de asemenea în dezarmonie cu repetatele mărturii despre puritatea Lui, ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii — sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi.„Atât de desfigurată Îi era faţa”— Isa. 52:14, 15 —Aici iarăşi o traducere greşită a dat naştere la idei eronate în privinţa înfăţişării Domnului nostru; şi totuşi, până şi cei ((159)) mai neglijenţi cititori care au văzut feţe de fiinţe umane serios desfigurate de depravare, de boală sau prin accident, au găsit imposibil să înţeleagă că faţa sau înfăţişarea Domnului nostru era „atât de desfigurată şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilor”. Evident că ceva este greşit în astfel de declaraţie, căci nu pe un astfel de om l-ar fi prezentat Pilat în faţa poporului, zicând: „Iată Omul!” Nu pe un astfel de om l-ar fi salutat poporul de rând ca Fiul lui David şi s-ar fi gândit să-l ia cu forţa să-l facă împărat. În afară de aceasta, nu avem oare asigurarea că nici un os nu I-a fost zdrobit? Dar cât de schimbată în bine este această declaraţie profetică — cu cât este mai în armonie cu faptele istoriei scripturale şi a deducţiilor logice despre sfinţenia şi puritatea Lui, când declaraţia este redată astfel:„După cum mulţi au rămas uimiţi de tine îatât de desfigurată de oameni Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilorş, tot aşa, El va uimi multe popoare”. După cum oamenii din zilele Lui au fost surprinşi că El S-a supus abuzurilor celor care L-au încununat cu spini, L-au lovit, L-au scuipat, L-au răstignit şi L-au străpuns, tot aşa, toate neamurile, acum şi în viitor, auzind cum a suferit „din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine” (Evr. 12:3), se minunează şi se vor minuna de o asemenea răbdare şi umilinţă.„Înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, căci vor vedea [exemplificat în El] ce nu li se mai istorisise [despre alţii] şi vor înţelege ce nu mai auziseră.” Cei mari de pe pământ nau auzit niciodată de vreun rege care să se supună de bună voie unor asemenea înjosiri din partea supuşilor săi, şi pentru a le putea face bine. Într-adevăr, „dragostea Lui este mai presus de a unui frate”. Nu-i de mirare dacă toţi vor fi uimiţi „la timpul cuvenit”.Fără îndoială că şi faţa iubitului nostru Răscumpărător purta semnele întristării, căci, după cum am văzut, inima Sa adânc simţitoare „a avut milă” de slăbiciunile noastre; şi fără ((160)) îndoială acele semne s-au înmulţit, până la încheierea slujirii Sale la Calvar. Să nu uităm că cu cât un organism este mai fin, cu atât mai fine sunt şi simţurile lui, cu atât mai tare poate simţi durerea. Putem uşor vedea că scenele de necaz, boală, durere şi decădere, cu care ne obişnuim mai mult sau mai puţin, prin propria noastră parte la depravare şi prin legătura continuă cu necazul uman, ar fi chestiuni mult mai serioase pentru Cel perfect — Cel sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi.Găsim acest lucru ilustrat într-o anumită măsură în propriile noastre experienţe. Cei cu simţuri relativ fine, care au fost obişnuiţi cu luxul, cu rafinamentul, cu frumuseţea şi cu un mediu favorabil, dacă vizitează cartierele sărace ale marilor oraşe şi observă degradarea, condiţiile nefavorabile, mirosurile urâte, sunetele stridente, priveliştea nefericită a mizeriei, sigur li se face rău; involuntar li se strâmbă faţa şi le vine gândul: ce viaţă îngrozitoare ar fi în astfel de condiţii; ce binefacere ar fi moartea. Şi totuşi, poate că în timp ce astfel ar vorbi cu sine, ochiul ar prinde scena unor copii jucându-se veseli şi poate a unei spălătorese în timp ce lucra, ar prinde o frântură dintr-un cântec, sau ar vedea un om citind mulţumit ziarul, sau ar auzi un băiat încercând să cânte la un instrument vechi. Aceste lucruri arată că acei care s-au obişnuit cu astfel de privelişti, sunete, mirosuri şi condiţii generale, sunt cu mult mai puţin influenţaţi de ele decât cei care încă din copilărie au fost obişnuiţi cu rafinamentul.Şi această lecţie ilustrează într-o măsură foarte mică deosebirea între felul Domnului nostru de a vedea starea păcătoasă şi jalnică a pământului şi felul nostru de-a o vedea. Ca fiinţă perfectă, care părăsise curţile slavei cereşti şi Se umilise pentru a deveni părtaş la suferinţa omului, compătimitorul şi Răscumpărătorul lui, El desigur a simţit mai mult decât noi nefericirile „creaţiei care suspină”. Nu este de mirare deci, dacă greutatea întristărilor noastre a aruncat o umbră asupra frumuseţilor slăvite ale chipului Său perfect! Nu este de mirare dacă atingerea cu necazurile ((161)) pământene şi împărtăşirea Sa voluntară din slăbiciunile şi bolile umane (la sfârşitul vieţii Sale, a vitalităţii Sale, după cum am văzut) au marcat adânc chipul şi înfăţişarea Fiului Omului! Şi totuşi, nu ne putem îndoi nici o clipă că comuniunea Sa cu Tatăl, părtăşia Spiritului sfânt şi aprobarea conştiinţei Sale, faptul că a făcut întotdeauna ceea ce era plăcut în ochii Tatălui, trebuie să-I fi dat chipului Răscumpărătorului nostru o expresie liniştită, care ar fi o combinaţie de bucurie şi întristare, de tulburare şi de pace. Iar cunoştinţa Sa despre Planul Tatălui ceresc trebuie să-L fi făcut în stare să Se bucure în lucrurile pe care Le-a suferit, dându-Şi seama cum nu peste mult timp vor produce nu numai o binecuvântare pentru Sine, ci şi o „mântuire până la marginile pământului”. Dacă, prin urmare, întristările oamenilor I-au umbrit chipul, putem fi siguri că credinţa şi speranţa Sa au fost şi ele marcate în expresia sa facială, şi că pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere I-a păzit inima şi I-a permis să fie întotdeauna bucuros, în mijlocul celor mai mari împotriviri din partea păcătoşilor.„Deosebindu-se din zece mii”Pentru inima păcătoasă, invidioasă, duşmănoasă a firii decăzute, orice este înrudit cu frumuseţea, bunătatea, adevărul şi iubirea, este neplăcut, în ea nu este nici o frumuseţe, nimic de dorit — este o dojană. Domnul nostru a exprimat acest lucru cu multă forţă, când a zis: „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele” (Ioan 3:19, 20). Mai vedem o ilustraţie a acestui fapt, că o inimă rea poate uneori să urască şi să dispreţuiască o înfăţişare minunată, o înfăţişare luminată de iubire, nu numai prin faptul că iubitul nostru Răscumpărător a fost astfel dispreţuit de către cei care au strigat „Răstigneşte-L!”, ci şi în cazul altora. Să observăm diferitele mărturii ale martirajului pentru Adevăr şi să remarcăm cât de mică a fost influenţa ((162)) înduioşătoare a înfăţişării celor care puteau să privească în sus de la suferinţele lor personale şi să se roage pentru binecuvântarea celor care-i persecutau. Mărturia despre primul martir creştin — Ştefan — este în sensul că faţa lui era strălucitoare şi frumoasă, aşa încât se putea chiar compara cu faţa unui înger. „Toţi cei care stăteau în sinedriu s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger” (Fapt. 6:15). Şi totuşi, din cauza împietririi inimii lor, departe de a le plăcea faţa lui angelică, care trebuie să fi fost mult mai puţin angelică decât aceea a Învăţătorului, şi în loc să dea atenţie cuvintelor Sale minunate, care au fost mult mai puţin minunate decât cele ale Marelui Învăţător, „s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui … şi aruncau cu pietre în Ştefan” — întocmai cum au strigat către Pilat să-L răstignească pe Domnul slavei.

 Mijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor SăiMijlocitorul Împăcării — Făcut „să se asemene fraţilor Săi”şi „A luat asupra Lui neputinţele noastre”Cine sunt fraţii Săi — În ce a constat asemănarea — Cum a fost El ispitit în toate aşa cum suntem ispitiţi noi, dar fără păcat — Ispitele din pustie — Asemănarea ispitelor Sale cu ale noastre — Unele ar putea „să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” — În ce sens a fost făcut Domnul nostru desăvârşit prin suferinţe — Deşi a fost fiu, a învăţat ascultare — Cum a fost El făcut în asemănarea cărnii păcătoase — Totuşi fără păcat — „El a luat asupra Lui neputinţele noastre” — Cum „a avut mil㔄De aceea a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate, ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului.” Evr. 2:17.CELE două linii de gândire populare dar opuse afectează toate declaraţiile scripturale care arată relaţia Domnului nostru cu omenirea şi se contrazic în privinţa acestora; iar a treia linie, sau linia adevărului, este singura în stare să pună de acord diferitele scripturi sau să mulţumească raţiunea sfinţită. Una dintre cele două teorii false dar populare pretinde că Domnul nostru Isus a fost Atotputernicul Dumnezeu, Iehova, care doar S-a îmbrăcat în trup omenesc, fără a simţi în realitate încercările, ispitele şi mediul de viaţă al umanităţii. Cealaltă teorie pretinde că El a fost un om păcătos, părtaş al neajunsurilor rasei noastre, întocmai ca alţii, dar mai plin de succes decât alţii în lupta cu păcatul şi în împotrivirea la impulsurile lui. Noi ne străduim să arătăm că ambele aceste teorii sunt greşite şi că adevărul se găseşte între ele, în faptul că Logosul „având chipul lui Dumnezeu”, o fiinţă spirituală, când „a devenit trup” a fost în realitate om, „Omul Isus Hristos”, dar „despărţit de păcătoşi”, un om perfect pregătit să fie „preţul ((108)) corespunzător” pentru primul om perfect, a cărui cădere a inclus neamul nostru omenesc şi a cărui răscumpărare de asemenea îl include.În legătură cu aceasta este foarte potrivit prin urmare, căutând să stabilim vederea corectă din punct de vedere scriptural asupra acestui subiect, să examinăm diferitele scripturi care au fost deformate şi denaturate pentru a dovedi că Domnul nostru a avut lipsuri şi a fost supus aceloraşi patimi ca şi omenirea decăzută. Noi susţinem că, dacă El ar fi fost în această stare, ar fi fost imposibil pentru El, aşa cum este imposibil şi pentru noi, să ţină în mod absolut şi perfect fiecare trăsătură a Legii Divine. Legea divină este măsura deplină a capacităţii omului perfect şi depăşeşte măsura şi capacitatea unui om imperfect. Prin urmare, însuşi faptul că în Domnul nostru nu s-a găsit păcat, însuşi faptul că El a fost plăcut Tatălui şi a fost acceptabil ca jertfă pentru păcat, ca preţ de răscumpărare pentru Adam (şi pentru rasa pierdută prin el) dovedeşte în mod indirect perfecţiunea Sa, aşa cum susţinem noi că Scripturile învaţă peste tot.Dar „fraţii” Domnului nostru n-au fost imaculaţi, n-au fost despărţiţi de păcătoşi. Cum, dar, a putut fi făcut El „să Se asemene fraţilor Săi” şi totuşi să fie despărţit de păcătoşi? Răspunsul la această întrebare se găseşte în recunoaşterea faptului că cei care sunt numiţi „fraţii Săi” nu se referă la omenire, la păcătoşi în general. Omul Adam a fost într-adevăr un fiu al lui Dumnezeu de la crearea sa şi până la vremea neascultării sale (Luca 3:38), dar nu şi după aceea. Şi toţi din rasa lui sunt numiţi din punct de vedere scriptural „copii ai mâniei” (Efes. 2:3). Numai cei care „au scăpat de sub condamnarea care este asupra lumii” şi au revenit la armonie cu Dumnezeu, prin Cristos, sunt autorizaţi conform Scripturilor să se considere fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Despre ceilalţi Domnul nostru declară: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:44). Domnul nostru Isus niciodată nu S-a considerat unul dintre fiii Diavolului, nici unul din „fiii mâniei”, ci a declarat că El a „ieşit şi a venit ((109)) de la Dumnezeu”. Nici n-a recunoscut ca „fraţii Săi” pe vreunul dintre aceia care erau încă „copii ai mâniei”. Singurii recunoscuţi ca „fraţii Domnului” sunt cei care, fiind scăpaţi de condamnarea care este asupra lumii, au fost aduşi aproape de Tatăl prin sângele lui Cristos şi au primit „duhul înfierii” în familia lui Dumnezeu, şi promisiunea deplinei „înfieri” la stabilirea Împărăţiei (Rom. 8:15, 23; Gal. 4:5). Fiindcă aceştia sunt îndreptăţiţi, eliberaţi în mod socotit de vina lui Adam şi făcuţi drepţi în mod socotit prin sângele lui Cristos, de aceea ei sunt, în vreun sens al cuvântului, asemenea Domnului nostru Isus, „fraţii Săi”, într-o poziţie similară de favoare divină şi separare de lume. Despre consacraţii din această clasă Domnul nostru spune: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” „Eu v-am ales din mijlocul lumii” (Ioan 15:19; 17:16). Din acest punct de vedere se poate uşor vedea că Domnul nostru a fost făcut „să Se asemene fraţilor Săi” — exact, în toate amănuntele. Nu înseamnă că „fraţii Săi” au fost în această stare la vremea când El S-a smerit şi a devenit trup — la vremea aceea El nu avea fraţi, decât doar că această clasă era cunoscută de Dumnezeu mai dinainte (Efes. 1:5, 11; Rom. 8:29). Dar aranjamentul divin a fost aşa încât Dumnezeu a prevăzut că El putea fi drept şi totuşi putea îndreptăţi pe aceia din rasa păcătosului care acceptau harul divin prin Cristos, şi ale căror păcate, pe această bază, erau acoperite, nefiindu-le imputate lor, ci fiindu-I imputate Celui care „a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”. Dumnezeu a aranjat mai dinainte, a cunoscut mai dinainte scopul Său de a chema Biserica Evangheliei ca să fie „împreună moştenitori cu Hristos” Isus Domnul nostru la acea moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri. Şi având în vedere acest plan preorânduit, despre toţi care vor constitui această clasă s-a vorbit mai dinainte, prin profeţi, că sunt „fraţii” lui Cristos. În mod profetic Domnul nostru este reprezentat spunând Tatălui: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Ps. 22:22; Evr. 2:12). Deoarece acesta a fost programul divin — ca Domnul nostru ((110)) să fie nu numai Răscumpărătorul lumii, ci şi un model pentru „fraţii” care vor fi moştenitori împreună cu El — a fost de aceea potrivit ca în executarea acestui program divin El să fie făcut „să Se asemene fraţilor Săi” în toate încercările şi experienţele Sale.„Ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” — Evr. 4:15 —Se va observa că această declaraţie nu spune că Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum este ispitită lumea, ci aşa cum suntem ispitiţi noi, urmaşii Săi. El na fost ispitit în privinţa poftelor depravate pentru lucruri păcătoase, primite prin ereditate de la părinţii pământeşti; ci fiind sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, El a fost ispitit în aceleaşi privinţe ca şi urmaşii Săi din Veacul Evanghelic — aceia care umblă nu după carne, ci după spirit, şi care sunt judecaţi nu după neputinţele cărnii lor, ci după spiritul minţii lor — potrivit voinţei lor noi, inimii lor noi. Rom. 8:4; 2 Cor. 5:16; Ioan 8:15.Acest lucru se vede foarte bine în legătură cu ispitele Domnului nostru în pustie, care au urmat imediat consacrării şi botezului Său la Iordan. Mat. 4:1-11.(1) Prima a fost sugestia lui Satan ca El să folosească puterea divină pe care tocmai o primise la Iordan, pentru a-Şi servi propriile dorinţe, prin transformarea pietrelor în pâine. Aceasta n-a fost o ispită care să fie pusă în vreo măsură pe seama eredităţii sau imperfecţiunii. Domnul nostru stătuse patruzeci de zile fără harnă, studiind planul divin, căutând să determine, sub influenţa iluminantă a Spiritului sfânt pe care tocmai îl primise, care ar fi cursul Său potrivit în viaţă, ca să împlinească marea misiune pentru care venise în lume, adică răscumpărarea lumii. Sugestia ca El să folosească puterea spirituală acordată Lui, şi despre care El Îşi dădea seama că o are în posesie, pentru a-Şi satisface nevoile trupeşti, la prima privire ar părea raţională; dar Domnul nostru a înţeles imediat că o astfel de folosire a darului Său spiritual ar fi greşită, ar fi o folosire abuzivă a lui, o folosire pentru care acesta n-a fost ((111)) intenţionat, şi ca atare a respins sugestia zicând: „Este scris: «Omul va trăi nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu»”. „Fraţii” Domnului au uneori ispite asemănătoare din partea Adversarului, sugestii să folosească darurile spirituale pentru înaintarea intereselor naturale. Sugestiile de acest fel sunt înşelătoare, şi sunt canalele prin care poporul consacrat al lui Dumnezeu nu rareori este dus în rătăcire de către Adversar spre o folosire tot mai abuzivă a binecuvântărilor divine.(2) Adversarul I-a sugerat Domnului nostru metode de fachir pentru prezentarea misiunii Sale oamenilor — ca El să sară de pe streaşina templului în valea dedesubt, în văzul mulţimii; aşa încât văzându-L că supravieţuieşte nevătămat, pentru ei ar fi o dovadă a puterii Sale supraomeneşti, ceea ce iar face imediat să-L accepte ca Mesia şi să coopereze cu El în lucrarea care-I stătea în faţă. Dar Domnul nostru a văzut imediat că astfel de metode erau complet în dezacord cu aranjamentul divin, şi nici chiar aplicarea greşită de către Adversar a unui text scriptural (aparent în favoarea acelui lucru rău) nu L-a clintit de la principiile dreptăţii. El a răspuns imediat că o astfel de procedură din partea Sa ar fi o ispitire a providenţei divine, cu totul nejustificată, şi de aceea nu trebuia să fie luată în considerare nici un moment. Acolo unde Îl chema datoria sau primejdia, Învăţătorul nu ezita, ci recunoştea capacitatea Tatălui de a-I păzi toate interesele; însă adevărata încredere în Dumnezeu nu implică o expunere nesocotită la pericol, fără poruncă divină, şi numai ca demonstraţie şi dintr-un spirit de lăudăroşenie.Fraţii Domnului au şi ei ispite de acest fel, şi au nevoie săşi amintească această lecţie şi acest exemplu pus înaintea lor de Căpetenia Mântuirii noastre. Noi nu trebuie să ne repezim nepoftiţi în pericole şi să ne considerăm astfel soldaţi viteji ai crucii. „Faptele temerare” pot să nu pară nelalocul lor pentru copiii diavolului, dar ele sunt cu totul nepotrivite pentru copiii lui Dumnezeu. Aceştia din urmă au o luptă care cere încă mai mare curaj. Ei sunt chemaţi să facă servicii ((112)) pe care lumea nu le aplaudă, nici măcar nu le apreciază, ci adesea le persecută. Ei sunt chemaţi să suporte dezonoarea şi batjocurile lumii; da, şi cei netăiaţi împrejur la inimă „să spună tot felul de lucruri rele” împotriva lor, pe nedrept, din cauza lui Cristos. În privinţa aceasta urmaşii Căpeteniei Mântuirii noastre trec pe acelaşi drum şi merg pe urmele Căpeteniei lor. Şi se cere mai mare curaj pentru a ignora ruşinea şi dezonoarea lumii, în serviciul neapreciat al lui Dumnezeu, decât pentru a face ceva faptă mare şi extraordinară care l-ar face pe omul natural să se minuneze şi s-o admire.Una dintre luptele principale ale celor care umblă pe această cale îngustă este lupta împotriva voinţei proprii; să-şi aducă voinţa în cea mai deplină supunere faţă de voinţa Tatălui ceresc şi să o ţină supusă; să-şi conducă propriile inimi, zdrobind ambiţiile care se ridică, ambiţii fireşti chiar pentru omul perfect, stingând aceste focuri care se aprind şi prezentându-şi trupul şi toate interesele pământeşti ca jertfe vii în serviciul Domnului şi al cauzei Sale. Acestea au fost încercările în care Căpetenia noastră a câştigat victoria şi laurii ei, şi acestea sunt şi încercările „fraţilor” Săi. „Cine este stăpân pe sine[cine se aduce în subordonare deplină faţă de Dumnezeu] preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”; acesta este mai mare şi decât cel care, având o concepţie falsă despre credinţă, ar sări de pe streaşina unui templu, sau ar face o altă ispravă nesăbuită. Adevărata credinţă în Dumnezeu nu constă într-o credulitate oarbă şi în presupuneri extravagante în privinţa grijii Sale providenţiale; dimpotrivă, ea constă într-o încredere liniştită în toate făgăduinţele nespus de mari şi scumpe făcute de Dumnezeu, o încredere care-l face în stare pe cel credincios să se împotrivească diferitelor eforturi ale lumii, ale cărnii şi ale diavolului de a-i distrage atenţia, şi care urmează cu grijă liniile credinţei şi supunerii marcate pentru noi în Cuvântul divin.(3) Cea de-a treia ispită a Domnului nostru a fost să I Se ofere stăpânirea pământească şi succesul rapid în stabilirea Împărăţiei Sale fără suferinţă şi moarte — fără cruce, cu condiţia unui compromis cu Adversarul. Acesta a pretins, şi ((113)) pretenţia nu i-a fost contestată, că el deţinea stăpânirea lumii, şi că, prin cooperarea sa, Împărăţia Dreptăţii pe care Domnul nostru venise s-o instaureze putea fi repede stabilită. Aluzia lui Satan era că el se săturase de a mai conduce lumea în păcat, orbire, superstiţie, ignoranţă, şi de aceea simpatiza cu misiunea Domnului nostru, care era să ajute sărmana rasă decăzută. Totuşi, ceea ce dorea el să-şi reţină era o influenţă conducătoare sau stăpânitoare în lume; şi de aceea preţul cerut de el pentru predarea lumii unei căi drepte, preţul cooperării lui cu Domnul Isus la o binecuvântare a lumii prin restabilire, era ca Domnul să-l recunoscă pe el, pe Satan, ca şi stăpânitor al lumii, în starea ei reconstruită — ca astfel Domnul nostru să-i aducă omagii.Trebuie să ne amintim că răzvrătirea lui Satan împotriva stăpânirii divine a fost instigată de ambiţia de a fi şi el un monarh, „ca Cel Prea Înalt” (Isa. 14:14). Ne amintim că acesta a fost motivul principal al atacului său reuşit asupra primilor noştri părinţi în Eden — pentru ca el să-i poată înstrăina sau despărţi de Dumnezeu, iar apoi să-i facă robi ai săi. Putem uşor presupune că el prefera să fie monarhul unor supuşi mai fericiţi decât „creaţia care suspină”; el prefera supuşi care aveau viaţă veşnică. Se pare că el nici acum nu recunoaşte încă faptul că viaţa veşnică şi fericirea adevărată nu sunt posibile decât în armonie cu legea divină. Prin urmare, Satan a fost dispus să devină un reformator în toate amănuntele cu excepţia unuia — ca ambiţia lui să fie satisfăcută — ca el să fie totuşi conducător printre oameni; şi nu era el deja „Prinţul lumii acesteia” — şi recunoscut astfel în Sfintele Scripturi? (Ioan 14:30; 12:31; 16:11; 2 Cor. 4:4). Nu înseamnă că el avea o însărcinare divină să fie „stăpânitorul lumii acesteia”, dar prin luarea omenirii în stăpânire, prin ignoranţă şi prin prezentarea falsului ca adevărat, a întunericului ca lumină, a nedreptăţii ca dreptate, el astfel a încurcat, a zăpăcit, a orbit lumea, încât cu uşurinţă a deţinut poziţia de stăpân sau „dumnezeu al veacului acestuia”, care „lucrează acum în fiii neascultării” — marea majoritate.((114))Ispita deosebită a sugestiei lui Satan a constat, ca atare, în aceea că ea părea să ofere o nouă soluţie chestiunii recuperării omului din starea lui de păcat. Şi mai mult de atât, părea să implice o căinţă cel puţin parţială din partea lui Satan şi posibilitatea revenirii lui la o cale de dreptate, dacă i se putea garanta succesul continuu al ambiţiei sale, de a fi stăpânitor peste nişte supuşi mai fericiţi şi mai prosperi decât le-a fost posibil în timp ce au fost ţinuţi sub înşelările lui şi au fost înrobiţi de păcat, care era singurul mod în care putea păstra loialitatea omului; fiindcă în măsura în care omenirea respinge păcatul şi apreciază sfinţenia, în acea măsură ajunge să fie doritoare de a servi şi a se închina lui Dumnezeu.Domnul nostru Isus n-a ezitat mult. El a avut încredere absolută că înţelepciunea Tatălui a adoptat cel mai bun plan şi singurul plan potrivit. De aceea, El nu numai că nu S-a sfătuit cu carnea şi cu sângele, dar nici nu S-a târguit cu Adversarul pentru a coopera în lucrarea de ridicare a lumii.Aici vedem de asemenea unul dintre atacurile Adversarului împotriva „fraţilor” Domnului. El a reuşit să ispitească biserica nominală devreme în calea ei, ca să abandoneze calea crucii, calea îngustă a separării de lume, şi să intre într-o alianţă cu puterea civilă şi astfel treptat să devină influentă în politica lumii. Prin cooperare cu „prinţii acestei lumi”, nutriţi şi ajutaţi de Adversar în secret, ea a căutat să stabilească domnia lui Cristos pe pământ printr-un reprezentant, un papă, pretinzându-se că el era locţiitorul lui Cristos. Am văzut ce influenţe dăunătoare au rezultat: cum această împărăţie falsă a lui Cristos a devenit de fapt o împărăţie a diavolului, pentru că lucrarea lui a făcut-o. Am văzut urmările ei în „veacurile întunecate” şi că Domnul numeşte acest sistem „Antihrist”.**Vezi Vol. II, cap. 9Deşi Reforma a pornit cu îndrăzneală, găsim că Adversarul a prezentat din nou aceeaşi ispită în faţa reformatorilor şi ((115)) vedem că ei au rezistat numai în parte, vedem că ei au fost dispuşi să compromită adevărul de dragul protecţiei şi ajutorului „împărăţiilor lumii” acesteia şi în speranţa că împărăţiile lumii acesteia vor deveni cumva Împărăţia Domnului nostru. Dar vedem că această combinaţie a bisericii cu influenţa lumii, aşa cum este reprezentată în protestantism, deşi mai puţin dăunătoare în rezultatele ei decât combinaţia papalităţii, este totuşi foarte vătămătoare şi o mare piedică pentru toţi aceia care vin sub influenţa ei. Vedem că conflictul constant al „fraţilor” este să învingă această ispită a Adversarului şi să stea tari în libertatea cu care Cristos nea făcut liberi — să nu fie din lume, ci separaţi de ea.Mai mult, găsim că deşi aceeaşi ispită vine la toţi „fraţii”, ea vine din când în când sub formă uşor modificată, şi că marele Adversar, cu multă şiretenie, în fiecare caz, încearcă să facă şi cu noi ca şi cu Domnul, adică să se prezinte ca un conducător pe linia reformei pe care o susţine — părând a fi în simpatie din inimă cu lucrarea de binecuvântare a lumii. Ultima sa ispită în această direcţie vine sub forma unei sugestii de „ridicare socială”, pe care el o aduce cu reuşită în mintea multora dintre „fraţi”. El sugerează că oricât de necesar a fost odată să umble pe „calea îngustă”, pe calea crucii, acum nu mai este necesar; dar că acum am ajuns la punctul unde toată această chestiune poate fi îndeplinită uşor şi repede, şi unde lumea în general poate fi ridicată pe un plan înalt al stării sociale, intelectuale, morale şi religioase. Dar planurile sugerate de el implică întotdeauna combinaţia cu el: în cazul de faţă este sugestia că toţi cei care vor să fie conlucrători în ridicarea socială trebuie să intre în mişcări sociale şi politice, care vor realiza scopul dorit. Şi el a devenit atât de îndrăzneţ şi atât de încrezător în sprijinul majorităţii, încât nu mai pretinde a favoriza reforma pe linia convertirii individuale din păcat, a mântuirii din condamnare şi a reconcilierii cu Tatăl, prin credinţă personală în Domnul Isus Cristos şi prin consacrare Lui; propunerea lui este o ((116)) ridicare socială care va ignora responsabilităţile şi păcatele personale, şi va privi numai condiţiile sociale şi va face societatea „curată” pe dinafară. El ar vrea ca noi să nesocotim învăţăturile Domnului în privinţa faptului că numai cei care vin la Tatăl prin El sunt „fiii lui Dumnezeu” şi „fraţii” Lui; în locul acesteia el vrea ca noi să credem că toţi oamenii sunt fraţi şi că Dumnezeu este Tatăl întregii omeniri, că nici unii nu sunt „fiii neascultării” şi că este cumplit de necreştinesc şi necaritabil a crede cuvintele Domnului nostru că unii au „de tată pe Diavolul”. El ar vrea, fără să spună întotdeauna în termeni specifici, ca noi să nesocotim şi să tăgăduim căderea omului în păcat, şi să nesocotim şi să tăgăduim răscumpărarea din păcat şi întreaga lucrare a împăcării; şi acestea sub lozinca amăgitoare şi înşelătoare, „Dumnezeu este Tatăl tuturor şi toţi oamenii sunt fraţi”, şi sub regula de Aur.Această ispită a Adversarului pusă în faţa „fraţilor” înşeală astăzi pe mulţi, şi va înşela probabil pe toţi în afară de chiar „cei aleşi” (Mat. 24:24). Aceşti „fraţi” aleşi sunt cei care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului şi care, în loc să asculte sugestiile Adversarului, ascultă Cuvântul Domnului. Aceşti „fraţi aleşi”, în loc să se bazeze pe propria lor înţelegere şi pe sofismele lui Satan, au credinţă în înţelepciunea superioară a lui Iehova şi în planul Său al veacurilor. Prin urmare, toţi aceştia sunt „învăţaţi de Dumnezeu” şi ştiu astfel că lucrarea din veacul prezent este alegerea „fraţilor” lui Cristos, încercarea şi în final glorificarea lor împreună cu Domnul în Împărăţie, ca sămânţa lui Avraam, pentru a binecuvânta lumea; iar în veacul viitor va veni „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu pentru ridicarea lumii, intelectual, moral şi fizic. De aceea, chiar „cei aleşi” nu pot fi înşelaţi de nici unul din argumentele sau sofismele amăgitoare ale vrăjmaşului lor viclean. Mai mult, „fraţii” nu sunt în necunoştinţă de uneltirile lui, căci ei au fost preveniţi în legătură cu acestea şi ei se uită la Isus, care este nu numai Autorul credinţei lor, prin jertfirea de Sine, ci va fi şi ((117)) Desăvârşitorul credinţei lor, când El le va acorda o parte în întâia înviere şi-i va face părtaşi gloriei Sale minunate şi naturii Sale divine.Acestea sunt punctele ispitei pentru „fraţi” şi acestea au fost punctele ispitei pentru Căpetenia lor. El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă” şi ştie cum să ajute pe cei ispitiţi şi care sunt dispuşi să primească ajutorul dat de El, în felul cum îl dă El — prin învăţăturile Cuvântului Său şi prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe. Slăbiciunile care ne vin prin ereditate n-au făcut parte din ispitirea Domnului. El n-a avut pofta unui beţiv; El n-a avut patima unui ucigaş, nici avariţia unui hoţ; El a fost sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi. Nici „fraţii” Lui nu au aceste atacuri ca ispite. Cei care au devenit „fraţii” Săi prin credinţă, consacrare şi conceperea cu Spiritul sfânt al înfierii, au pierdut dispoziţia care caută să facă rău altora şi au primit în schimb mintea nouă, mintea lui Cristos, spiritul lui Cristos, spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt — spiritul iubirii, care caută mai întâi voinţa Tatălui şi apoi caută să facă bine tuturor oamenilor, cum are ocazia, mai cu seamă casei credinţei. Gal. 6:10.Şi chiar dacă în carnea acestor „creaţii noi”, care au minte sau voinţă nouă, rămâne o slăbiciune moştenită, o tendinţă spre patimă sau ceartă, aşa încât ei să aibă nevoie continuu să fie în gardă împotriva acestora, şi ocazional pot fi surprinşi întro greşeală, contrar voinţei lor, totuşi aceste slăbiciuni involuntare nu le sunt socotite ca păcate şi nici ca fapte ale „creaţiei noi”, ci numai ca lipsuri care aparţin naturii vechi, care, atâta vreme cât natura nouă li se împotriveşte, sunt socotite ca fiind acoperite cu meritul răscumpărării — al marii jertfe pentru păcat făcute de Căpetenia mântuirii noastre. Numai „creaţia nouă” este cea încercată, probată, potrivită, şlefuită şi pregătită pentru moştenire împreună cu Cristos în Împărăţia Sa, şi nu trupul de carne, care la aceştia este socotit mort.((118))„Să desăvârşească prin suferinţe”„Se cuvenea [din partea Tatălui] ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.” Evr. 2:10.Cu cele precedente în minte, va fi uşor să vedem că Domnul nostru n-a fost făcut desăvârşit ca om, prin ceea ce a suferit ca om; şi nici n-a suferit ceva înainte de a deveni om. Ideea din această scriptură este că Domnul nostru, când era în lume, când era deja desăvârşit ca om, însuşi chipul Tatălui în trup, sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi, a ajuns, prin experienţele şi suferinţele Sale, la o altă desăvârşire — o desăvârşire pe un alt plan de existenţă, câştigată de atunci. Un lucru a fost că Logosul era perfect când era cu Tatăl înainte de a fi lumea — perfect în fiinţa Sa şi în inima sau voinţa Sa — perfect loial Tatălui, şi un alt lucru a fost că atunci când S-a umilit de bună voie pentru a fi făcut trup şi a lua natura noastră, o natură inferioară, El a fost desăvârşit ca om — despărţit de păcătoşi; şi încă un alt lucru este că acum El este desăvârşit în starea Sa actuală mult înălţată, părtaş naturii divine. La aceasta din urmă se referă textul nostru. O înălţare atât de mare, la „slava, cinstea şi neputrezirea” „firii dumnezeieşti”, a făcut potrivit ca în înţelepciunea divină să fie aplicate anumite probe, a căror împlinire să desăvârşească titlul Singurului Fiu Conceput al lui Dumnezeu pentru a împărtăşi toate bogăţiile harului divin şi pentru ca „toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”.Trebuie să ne amintim că în legătură cu aceste probe de ascultare faţă de Tatăl I-au fost puse înainte anumite bucurii şi perspective, după cum este scris: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea” (Evr. 12:2). Putem presupune în mod raţional că bucuria pusă înaintea Lui a fost:(1) Bucuria de a face un serviciu plăcut Tatălui.((119))(2) Bucuria de a răscumpăra omenirea şi de a face posibilă salvarea ei din păcat şi moarte.(3) Bucuria la gândul că prin îndeplinirea acestei răscumpărări va fi socotit de către Tatăl vrednic să fie conducătorul şi binecuvântătorul puternic, Împăratul şi Preotul lumii; să descopere lumii o cunoştinţă a planului divin şi să ridice din păcat la harul divin pe oricine va accepta condiţiile Noului Legământ.(4) O bucurie pe care I-o făgăduise Tatăl; nu numai o întoarcere la gloria fiinţei spirituale pe care o avusese la Tatăl înainte de a fi lumea, ci o glorie mult mai înaltă, să fie înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi de orice nume care se poate numi, şi să fie făcut asociat în Împărăţia universului, alături de Tatăl — la dreapta măririi de sus şi părtaş naturii divine, cu viaţa ei inerentă sau nemuritoare.Dar s-a făcut ca toată această bucurie pusă înaintea Domnului nostru să fie legată sau dependentă de totala Sa supunere faţă de voinţa Tatălui. Este adevărat, El fusese întotdeauna supus Tatălui şi se desfăta în calea Lui, dar niciodată înainte nu fusese pus la o astfel de probă ca acum. Până aici era o plăcere şi o cinste să facă voia Tatălui; acum proba trebuia să fie dacă va face sau nu va face acea voie în împrejurări de suferinţă, durere, umilire — situaţii care aveau să-L ducă în final nu numai la moarte, ci la ruşinoasa moarte de cruce. El a rezistat la această probă şi niciodată nu Sa clătinat, niciodată n-a şovăit, ci a dovedit în toate amănuntele, şi în chip desăvârşit, credinţă în Dreptatea, Iubirea, Înţelepciunea şi Puterea Tatălui, şi fără să ezite a îndurat toate împotrivirile şi contrazicerile păcătoşilor îndreptate contra Sa, cu toate celelalte atacuri ale Adversarului; şi prin acest mijloc, prin suferinţă, El a „făcut desăvârşit” titlul Său la toate bucuriile puse înaintea Sa, şi în consecinţă a fost desăvârşit ca fiinţă de cel mai înalt grad, adică de „fire dumnezeiască”. Astfel a fost adevărat despre Singurul Conceput al Tatălui că:((120))„Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi fiind făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei care îl ascultă Urzitorul mântuirii veşnice.”— Evr. 5:8-10 —Apostolul inspirat explică astfel că Domnul nostru, deja nepătat, desăvârşit, deja „Fiu”, deja supus pe deplin Tatălui Său în condiţii favorabile, a învăţat ce înseamnă a fi supus în condiţiile cele mai împotrivitoare, şi fiind astfel încercat şi dovedit vrednic de perfecţiune pe cel mai înalt plan de existenţă, natura divină, El a fost desăvârşit în ea când Tatăl La înviat din morţi la gloria minunată care I-a fost pusă înainte — să fie mai întâi Eliberatorul Bisericii care este corpul Său, iar apoi, „la timpul cuvenit”, al tuturor acelora care, fiind aduşi la cunoştinţa adevărului, vor asculta de El.Să observăm armonia între acestea şi mărturia apostolului Petru: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus … La înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor”. Fapt. 5:30, 31.Astfel, Domnul nostru Isus a demonstrat înaintea Tatălui, înaintea îngerilor şi înaintea noastră, a „fraţilor” Săi, credincioşia Sa faţă de Tatăl şi faţă de principiile guvernării Sale. În acest fel El a înălţat legea Tatălui şi a făcut-o demnă de cinste, demonstrând că nu era prea severă, că nu era mai presus de capacitatea unei fiinţe perfecte, chiar în condiţiile cele mai nefavorabile. Noi, urmaşii Săi, ne putem bucura împreună cu toată creaţia lui Dumnezeu inteligentă şi supusă, zicând: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Apoc. 5:12.Şi deoarece Domnul nostru glorificat este Căpetenia mântuirii noastre, înseamnă că toţi cei care vor fi ostaşi ai crucii, urmaşi ai acestei Căpetenii şi moştenitori cu El în Împărăţie, trebuie şi ei să fie făcuţi desăvârşiţi ca „noi creaţii” prin încercare şi suferinţă. Şi după cum suferinţele ((121)) prin care Căpetenia a fost făcut desăvârşit ca nouă creatură au fost lucrurile pe care le-a suferit prin împotrivirea lumii, a cărnii şi a diavolului, şi prin supunerea voinţei Sale voinţei Tatălui, tot astfel se întâmplă şi cu noi: suferinţele noastre nu sunt suferinţele obişnuite ale durerii, asemenea celor de care are parte „creaţia care suspină” şi de care avem şi noi parte într-o oarecare măsură, ca membri ai omenirii. Suferinţele care intră în socoteală pentru dezvoltarea „noii creaţii” sunt suferinţele îndurate voluntar şi bucuros pentru Domnul, pentru Cuvântul Său şi pentru poporul Său — greutatea pe care o îndurăm ca buni ostaşi ai Domnului Isus Cristos, în timp ce căutăm să facem nu propria noastră voinţă, ci să avem desăvârşită în noi voinţa Căpeteniei noastre, voinţa Tatălui nostru ceresc. Astfel trebuie să umblăm în urmele Lui, dându-ne seama de grija Sa şi folosindu-ne pe cale de ajutoarele Sale la tronul harului divin; şi având încredere în făgăduinţa Sa că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele nostru şi că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci la fiecare ispită ne va da şi o cale de scăpare; şi că în fiecare încercare ne va da har suficient — pentru orice vreme de nevoie. Astfel şi „fraţii” Săi se află acum în încercări şi sunt acum făcuţi desăvârşiţi ca noi creaţii în Cristos — „învrednicindu-i să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Col. 1:12.„Într-o fire asemănătoare omului păcătos”Ceea ce n-a putut face Legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere [fiindcă toată carnea era depravată prin cădere şi era incapabilă să dea absolută ascultare de Lege], a făcut Dumnezeu prin trimiterea propriului Său Fiu în asemănarea trupului omenirii [care venise sub stăpânirea Păcatului], pentru a fi jertfă pentru păcat, care deşi a condamnat păcatul în trup, a deschis o cale nouă a vieţii prin care dreptatea Legii să poată fi împlinită prin noi [care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Spiritului]. Pentru aceştia, prin urmare, nu mai este nici o condamnare, căci Legea spiritului vieţii în Cristos Isus [sub sângele preţios] ne-a eliberat de Legământul Legii, care a condamnat pe toţi cei imperfecţi ca păcătoşi, şi i-a condamnat la moarte. Rom. 8:1-4, parafrazat.((122))Cei care mai mult sau mai puţin sunt înclinaţi să-L considere pe Domnul nostru ca păcătos, un membru al omenirii decăzute, au pus mâna pe această scriptură şi au scos-o din armonia ei cu raţiunea şi din armonia ei cu alte scripturi, pentru a-şi sprijini teoria: pentru a dovedi că Cristos a fost făcut exact ca şi „carnea păcătoasă”, nu ca şi carnea care nu păcătuise — adică Adam înainte de încălcarea sa. Însă din parafrazarea de mai sus a textului apostolului, noi credem că gândul său este adus în mod clar în faţa cititorului. Domnul nostru a lăsat gloria naturii spirituale şi a „devenit trup”, a fost făcut de o natură de acelaşi fel cu a rasei pe care a venit s-o răscumpere — rasa a cărei natură sau carne venise sub robia păcatului, care fusese vândută păcatului prin neascultarea primului ei părinte, Adam. Nimic de aici nu sugerează, decât în răstălmăcirea dată prin traducere, că Domnul nostru a fost păcătos. De fapt este una din cele mai simple fraze imaginabile, că, dacă era păcătos, sau în vreun fel părtaş blestemului care zăcea asupra familiei umane, El nu putea fi jertfa noastră pentru păcat, pentru că un păcătos n-ar putea fi o jertfă pentru alt păcătos. Sub legea divină, „plata păcatului este moartea”. Dacă Domnul nostru ar fi fost păcătos în vreun sens sau grad, prin aceasta El Şi-ar fi pierdut viaţa şi ar fi fost fără valoare ca preţ de răscumpărare pentru Adam sau pentru oricare alt păcătos.„El a luat asupra Lui neputinţele noastre”— Matei 8:17 —„Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre lea luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.” Isa. 53:4, 5.Perfecţiunea este opusul neputinţei, şi faptul că Domnul nostru a avut neputinţe ar putea fi în mod logic folosit ca dovadă că n-a fost perfect — că El moştenise unele din lipsurile omenirii decăzute. Ne vom aminti că în noaptea suferinţei din Grădina Ghetsimani Domnul nostru a transpirat ((123)) „ca nişte picături mari de sânge”, şi unele autorităţi medicale au stabilit că aceasta este o boală, care, deşi foarte rară, se cunoaşte că a afectat şi pe alţii din familia umană. A fost dovada unei mari încordări nervoase şi a unei slăbiciuni. De asemenea, tradiţia spune că pe drumul spre Golgota Domnul nostru a fost obligat să-Şi ducă crucea şi că El a căzut sub greutatea ei, iar din cauza aceasta Simon cirenianul a fost obligat să-i ducă crucea restul drumului (Mat. 27:32). Mai departe se pretinde că moartea Domnului nostru pe cruce, cu mult mai repede decât de obicei, a fost cauzată de o ruptură literală a inimii, ruptura muşchiului inimii, iar aceasta este indicată prin curgerea sângelui şi a apei din rana făcută de suliţă în coasta Sa după moarte. În orice caz, Domnul nostru na avut acea plinătate a vigorii pe care a avuto Adam, primul om perfect, a cărui vitalitate a fost de aşa natură încât a trăit nouă sute treizeci de ani. Se ridică întrebarea: Oare aceste dovezi de slăbiciune din partea Domnului nostru nu indică imperfecţiune: că prin ereditate sau în alt mod I-au lipsit puterile unui om perfect şi că prin urmare a fost un om cu lipsuri?La suprafaţă aşa apar lucrurile, şi numai prin conducerea Cuvântului divin suntem făcuţi în stare să explicăm în mod satisfăcător pentru noi sau pentru alţii armonia între aceste fapte şi asigurarea scripturală că Răscumpărătorul nostru a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Cheia acestei probleme este dată în scriptura pe care o avem în analiză. Profetul declară ceea ce nouă sau altora near apărea natural, şi anume că Domnul nostru, ca şi tot restul rasei, a fost atins, a fost sub sentinţa morţii, a fost lovit de Dumnezeu şi pedepsit — sub sentinţa morţii ca şi restul rasei; dar apoi el arată că faptul nu este cum pare sau apare, explicând că El a suferit, nu pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre; slăbiciunile Sale au fost ca rezultat al purtării slăbiciunilor noastre şi al ducerii poverii durerilor noastre; moartea Sa a fost ca urmare a faptului că a luat locul nostru în faţa legii divine şi că a suferit, „Cel Drept pentru ((124)) cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Vorbind pentru Israelul trupesc la prima venire, profetul spune: Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit; şi explicând că o astfel de vedere era incorectă, el declară: Dar El a fost rănit pentru încălcările noastre; El a fost zdrobit pentru nelegiuirile noastre; pacea noastră cu Dumnezeu a fost asigurată prin pedeapsa pentru păcat pe care El a purtato; vindecarea noastră a fost asigurată prin pedeapsa pe care El a îndurat-o pentru noi.Matei atrage atenţia asupra împlinirii acestei profeţii, spunând: „Au adus la Isus pe mulţi posedaţi de demoni. El a alungat duhurile prin cuvânt şi a vindecat pe toţi cei care erau bolnavi, ca să se împlinească ce fusese spus prin prorocul Isaia, care zice: «El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre»”. Mat. 8:16, 17.Pentru majoritatea celor care citesc mărturia nu este foarte evidentă legătura între vindecarea bolilor de către Domnul nostru şi luarea neputinţei asupra Sa. Se presupune în general că Domnul nostru n-a făcut decât să exercite o putere de vindecare care nu L-a costat nimic — că El avea o putere inepuizabilă dintr-un izvor spiritual nevăzut, careI permitea tot felul de minuni, fără nici cea mai mică slăbire a puterii Sale, a vitalităţii Sale.Nu ne îndoim că „puterea Celui-Prea-Înalt”, dăruită Răscumpărătorului nostru fără măsură, L-ar fi făcut capabil să facă multe lucruri cu totul supranaturale şi ca atare în întregime fără a Se epuiza; şi nu ne îndoim nici că Domnul nostru Şia folosit această putere supranaturală — de exemplu la transformarea apei în vin şi la hrănirea miraculoasă a mulţimilor. Dar din relatarea Scripturilor noi înţelegem că vindecarea bolnavilor, făcută de Domnul nostru, n-a fost prin puterea supranaturală avută la dispoziţie, ci, dimpotrivă, în vindecarea bolnavilor El cheltuia o parte din vitalitatea Sa proprie; şi ca atare, cu cât era mai mare numărul celor vindecaţi, cu atât era mai mare şi pierderea vitalităţii, a ((125)) puterii Domnului nostru. Ca dovadă că este aşa, să ne amintim relatarea despre sărmana femeie care „de doisprezece ani avea o hemoragie”, care „suferise mult de la mulţi doctori, cheltuise tot ce avea şi nu simţise nici o uşurare; ba încă îi era mai rău” etc. Ne amintim cum, cu credinţă, ea s-a înghesuit aproape de Domnul şi a atins poala hainei Lui, zicându-şi în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, voi fi vindecată”. Relatarea spune că „îndată a secat izvorul sângelui ei. Şi a cunoscut în trupul ei că s-a vindecat de boală. Isus a cunoscut îndată în Sine că o putere [vitalitate] ieşise din El şi, întorcându-Se spre mulţime a zis: «Cine sa atins de hainele Mele?» Ucenicii I-au zis: «Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte şi mai zici, cine s-a atins de Mine?» El Se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. … Şi El ia zis: «Fiică, credinţa ta te-a făcut bine; du-te în pace şi fii vindecată de boala ta»”. Marcu 5:25-34.Să observăm şi relatarea lui Luca (6:19): „Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere [vitalitate] carei vindeca pe toţi”. În acest sens deci, Mântuitorul nostru iubit a luat neputinţele omenirii, purtând bolile noastre. Şi rezultatul dăruirii astfel zi de zi a vitalităţii Sale pentru vindecarea altora nu putea fi altul decât slăbirea propriei Sale puteri, a propriei Sale vitalităţi. Şi trebuie să ne amintim că această lucrare de vindecare, cheltuinduşi cu dărnicie vitalitatea, a fost în legătură cu propovăduirea şi cu călătoriile Sale, cu lucrarea aproape continuă a Domnului nostru în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale.Acest lucru nu ni se pare atât de ciudat când ne gândim la propriile noastre experienţe: cine este acela cu o fire adânc compătimitoare, care să nu fi fost uneori, într-o măsură limitată, martorul faptului că un prieten poate împărtăşi necazurile unui prieten, şi compătimitor să-l uşureze întrucâtva pe cel apăsat şi să-i dea vitalitate sporită şi bună dispoziţie? Dar o astfel de influenţă binefăcătoare şi milă faţă de neputinţele altora depind foarte mult de gradul ((126)) compătimirii care-l inspiră pe cel ce vizitează pe bolnavi şi pe cei în necaz. Şi nu numai atât, dar ştim că şi anumite animale au diferite grade de compătimire; porumbelul, de pildă, fiind unul din cele mai blânde şi mai compătimitoare, a fost unul dintre tipurile reprezentative ale Domnului nostru sub dispensaţia mozaică. Fiindcă s-a constatat că este de ajutor în multe cazuri, uneori se introduc porumbei în camerele bolnavilor şi se constată că au influenţă binefăcătoare asupra suferinzilor. Porumbelul, poate datorită naturii sale compătimitoare, ia asupra sa o anumită parte din boală şi dă o anumită parte din vitalitatea sa. Acest lucru se arată prin faptul că pasărea se îmbolnăveşte (i se chircesc picioarele, ca de reumatism etc.), în timp ce pacientul se simte relativ uşurat.Când ne amintim că iubirea şi compătimirea noastră sunt numai atât cât au supravieţuit decăderii celor şase mii de ani, şi când ne amintim că iubitul nostru Răscumpărător a fost perfect şi de aceea în El a prisosit în cea mai mare măsură această calitate a iubirii compătimitoare, ne putem da seama, în mică măsură, cum a avut El „milă de slăbiciunile noastre”. El a fost atins de compătimire, pentru că natura Lui a fost sensibilă, perfectă, simţitoare — nu dură, împietrită de egoism şi păcat, fie moştenite fie câştigate personal. Iarăşi citim despre El că „I S-a făcut milă de el” şi „I S-a făcut milă de” mulţimi, şi când ia văzut pe evrei, pe Marta şi pe Maria plângând, a fost mişcat de compătimire şi „Isus a plâns”. Această compătimire, departe de a indica slăbiciune de caracter, ea indică tocmai contrariul; căci adevăratul caracter al omului, în chipul şi asemănarea lui cu Creatorul, nu este dur, insensibil şi împietrit, ci sensibil, blând, iubitor, compătimitor. Ca atare, toate aceste lucruri ne arată că Acela care a vorbit cum „niciodată n-a vorbit vreun om”, a compătimit, cum nimeni din rasa decăzută n-ar putea compătimi, cu stările decăzute, cu necazurile şi suferinţele omenirii.Nu numai atât, dar trebuie să avem în vedere însuşi scopul pentru care a venit Domnul în lume. Acel scop a fost nu doar săşi manifeste puterea fără să-L coste nimic, ci, după cum ((127)) El Însuşi a explicat, Fiul Omului a venit să slujească altora şi săşi dea viaţa ca răscumpărare pentru toţi. Este adevărat, plata păcatului n-a fost suferinţa, ci moartea; de aceea, suferinţa din partea Domnului nostru n-a constituit singură plata păcatului pentru noi; a fost absolut necesar ca El „să guste moartea pentru toţi”. De aceea citim: „Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi” (1 Cor. 15:3). Totuşi, a fost potrivit ca Domnul nostru, luând locul păcătosului, să treacă prin tot ce era implicat în blestem — pedeapsa morţii; şi după cum familia umană murea, printr-un proces de pierdere treptată a vieţii, prin slăbiciune, boală şi neputinţă, la fel era potrivit ca şi iubitul nostru Răscumpărător să treacă prin această experienţă. Şi deoarece nu El personal era păcătosul, toate pedepsele păcatului care puteau fi puse asupra Lui trebuiau să fie ca rezultat al faptului că El a luat locul păcătosului şi că a suportat pentru noi lovitura Dreptăţii.Domnul nostru a făcut aceasta, în ceea ce priveşte boala, durerea şi slăbiciunea, în modul cel mai bun şi mai folositor, adică prin vărsarea voluntară a vieţii Sale, zi de zi, în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale, dându-Şi vitalitatea celor care nu apreciau motivul Său — harul Său, iubirea Sa. Astfel este scris: „Sa dat pe Sine Însuşi [fiinţa, existenţa] la moarte”; „Îşi va da viaţa [fiinţa] ca jertfă pentru vină” (Isa. 53:10, 12). Şi putem uşor vedea că de la consacrarea Sa, când avea treizeci de ani şi când a fost botezat de Ioan în Iordan, până la Calvar, El Şi-a vărsat în mod constant sufletul: vitalitatea a ieşit din El continuu pentru ajutorarea şi vindecarea celor pe carei slujea. Şi în timp ce toate acestea n-ar fi fost suficiente ca preţ pentru păcatele noastre, toate au fost însă parte din procesul morţii prin care a trecut iubitul nostru Răscumpărător, care a culminat la Calvar, când a strigat „Sa sfârşit!” şi când ultima scânteie de viaţă a ieşit din El.Ar părea că a fost tot atât de necesar ca Domnul nostru săşi sacrifice, să-Şi cheltuie astfel forţele vieţii şi să simtă experienţele legate de procesul morţii noastre, precum a fost şi ca, mai târziu, când a fost pe cruce, să aibă experienţa ((128)) situaţiei păcătosului, chiar dacă numai pentru un moment, de separare completă de Tatăl ceresc, şi retragerea cu totul a ajutorului supraomenesc, când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Ca înlocuitorul păcătosului, El trebuia să suporte pedeapsa păcătosului, în toate amănuntele ei, şi numai când toate acestea au fost împlinite, s-a sfârşit misiunea Sa de sacrificiu; numai când a îndurat toate acestea cu credincioşie, a trecut toate probele stabilite de Tatăl ca necesare pentru a putea deveni „Căpetenia mântuirii noastre” şi a fi înălţat mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, pentru a fi asociatul Tatălui pe tronul universului.Toate aceste experienţe prin care Tatăl ceresc L-a trecut pe Preiubitul Său Fiu înainte de a-L înălţa la dreapta măririi Sale şi de a-I încredinţa marea lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, n-au fost numai probe ale fidelităţii Singurului Conceput, Logosul: Scripturile ne asigură că ele au fost necesare şi pentru a-L face pe Domnul nostru potrivit să fie compătimitor faţă de cei pe care astfel ia răscumpărat, ca să poată fi în stare să compătimească şi să „sprijine” pe aceia care se vor întoarce la părtăşie deplină cu Dumnezeu prin El — Biserica în acest veac, lumea în Veacul Milenar: „Ca să poată fi, în lucrurile privitoare la Dumnezeu, un mare preot milos şi credincios”; „Unul ispitit în toate, asemenea nouă”, unul care „poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este îmbrăcat în slăbiciune”. „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu.” Întradevăr, „tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri”. Evr. 2:17,18; 4:15,16; 5:2; 7:25,26.

 Mijlocitorul Împăcării — Singurul conceputMijlocitorul Împăcării — Singurul conceput„Cine este El?” — Logosul, un Dumnezeu — Singurul conceput din Iehova — Mărturia Bibliei — „Cel care a fost bogat” — „Înainte de Avraam am fost Eu” — „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” — „Iehova m-a avut de la început” — Logosul făcut trup — N-a fost încarnat — El S-a smerit — „Cel care a fost bogat, pentru noi S-a făcut sărac” — Nu este nici o ipocrizie în această mărturie — Conduita Domnului nostru n-a fost înşelătoare — Cel sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi.” 1 Tim. 2:5, 6.ÎN MĂSURA în care preţuim lucrarea Împăcării — reconcilierea noastră cu Dumnezeu şi jertfa pentru păcat prin care ea este îndeplinită — în aceeaşi măsură vom preţui pe Acela pe care Tatăl ceresc L-a trimis să fie ispăşirea pentru păcatele noastre, Restauratorul şi Dătătorul nostru de viaţă. De aceea, abordând întrebarea, cine este Acesta mare pe care Dumnezeu Iehova L-a onorat atât de mult şi care prin harul lui Dumnezeu este Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru, se cuvine să ne dăm seama, mai întâi de toate, de propria noastră ignoranţă în legătură cu acest subiect şi de incompetenţa noastră de a ajunge la o concluzie dacă nu ne va instrui Cuvântul divin. În al doilea rând, se cuvine chiar de la începutul cercetării noastre să ne amintim de mărturia apostolului în privinţa măreţiei acestui Mijlocitor şi de onoarea cuvenită Lui. El zice: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi”. De asemenea este scris: „Pentru ca toţi să cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl”. Filip. 2:9, 10; Ioan 5:23.((84))Cercetând cu atenţie Scripturile spre a vedea ce spun ele de fapt şi ce nu spun cu privire la Domnul nostru Isus, găsim mărturia lor foarte explicită, armonioasă şi satisfăcătoare. Mai întâi vom declara, în rezumat, ceea ce noi găsim a fi învăţătura scripturală, a cărei dovadă o vom da în continuare.(1) Răscumpărătorul nostru a existat ca fiinţă spirituală înainte de a fi făcut trup şi a locui printre oameni.(2) În vremea aceea, precum şi mai târziu, El a fost cunoscut în mod corect ca „un Dumnezeu” — un puternic. Ca cel mai mare dintre îngeri şi următorul după Tatăl, El a fost cunoscut ca Arhanghelul (cel mai mare înger sau mesager), al cărui nume, Mihail, înseamnă „Cel care este ca Dumnezeu” sau reprezentantul lui Dumnezeu.(3) După cum El a fost cel mai mare din toată creaţia lui Iehova, tot aşa El a fost şi cea dintâi creaţie, creaţia directă a lui Dumnezeu — „Singurul Conceput”, iar apoi, ca Reprezentantul lui Iehova, exercitând puterea lui Iehova şi în numele Lui, El a creat toate lucrurile — îngerii, stăpânirile şi puterile, precum şi creaţia pământească.(4) Când a fost făcut trup, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, n-a fost din obligaţie, ci voluntar, ca rezultat al deplinei Sale armonii cu Tatăl şi al bucuroasei Sale acceptări de a duce la îndeplinire fiecare trăsătură a voinţei divine — pe care învăţase s-o respecte şi s-o iubească, fiind însăşi esenţa Dreptăţii, Înţelepciunii şi Iubirii.(5) Această smerire la starea omului n-a fost intenţionată să fie continuă. Ea şi-a îndeplinit scopul când Domnul nostru S-a dat pe Sine, o fiinţă umană, ca răscumpărarea noastră, sau „preţul corespunzător”. De aceea, învierea Sa n-a fost în trup, ci, după cum spune apostolul, „fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh”. 1 Pet. 3:18.(6) Învierea Sa nu numai I-a redat o natură spirituală, ci, pe lângă aceasta, i-a şi conferit o cinste încă mai înaltă, şi ca răsplată a Tatălui pentru credincioşia Sa, L-a făcut părtaş naturii divine — cea mai înaltă dintre naturile spirituale*, posesor al nemuririi.*Vol. I, cap. 10((85))(7) Pe Acesta mare, care a fost mult înălţat şi onorat de Iehova, nouă ne place să-L onorăm, să-L adorăm şi să-L servim, ca fiind una cu Tatăl ceresc în cuvânt, în lucrare, în scop şi în spirit.Mărturia Scripturii cu privire la Fiul lui DumnezeuSă vedem acum dovezile scripturale în sprijinul acestor poziţii. Începem cu capitolul întâi din Evanghelia lui Ioan. Aici se face referire la Domnul nostru în existenţa Sa preumană ca la „Cuvântul” (în greceşte Logosul). „La început era Logosul.” Dr. Alexander Clarke spune despre cuvântul Logos: „Acest cuvânt ar fi trebuit lăsat netradus, pentru acelaşi motiv pentru care şi numele Isus şi Cristos au fost lăsate netraduse. După cum fiecare nume al Mântuitorului lumii descrie anumite virtuţi ale persoanei, naturii sau operei Sale, tot aşa calificativul Logos, care înseamnă cuvânt, cuvânt rostit, cuvântare, elocvenţă, doctrină, raţiune sau facultatea de a raţiona, se aplică foarte potrivit la El”. În epistola sa, evanghelistul întrebuinţează iarăşi acelaşi titlu pentru Domnul nostru, numindu-L „Cuvântul vieţii” sau „Logosul vieţii”. 1 Ioan 1:1.Titlul „Cuvântul lui Dumnezeu” — „Logosul lui Dumnezeu” — este foarte potrivit pentru a descrie lucrarea sau funcţia importantă a Învăţătorului nostru, înainte de venirea Sa în lume. Logosul a fost expresia directă a creaţiei Tatălui ceresc, în timp ce toate expresiile următoare ale înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine au fost făcute prin Logos. Se spune că în vechime anumiţi regi se adresau supuşilor prin reprezentanţi, regele stând în spatele unui paravan, în timp ce „cuvântul” sau purtătorul său de cuvânt stătea în faţa paravanului şi adresa poporului cu voce tare cuvintele şoptite de rege, care era nevăzut: şi un astfel de vorbitor era numit „Logosul Regelui”. Fie că această legendă este adevărată fie că nu, ea ilustrează bine folosirea cuvântului „Logos” în legătură cu existenţa preumană a Domnului şi Învăţătorului nostru, şi cu funcţia Sa foarte înaltă ca ((86)) reprezentant al Tatălui, pe care Scripturile, în această relaţie contextuală şi în altă parte, o indică a fi fost funcţia Sa.Să se remarce că apostolul, scriind sub inspiraţie, ne spune că „Logosul a fost la început cu Dumnezeu şi Logosul a fost un Dumnezeu”. Aceasta este traducerea literală din greacă, după cum poate fi confirmat uşor de către oricine, fie că este instruit în limba greacă sau nu. În acest verset, articolul grecesc ho precedă primul cuvânt „Dumnezeu” ,dar nu şi pe al doilea cuvânt „Dumnezeu”, indicând astfel intenţionat pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Dumnezeu-Fiul întrun caz în care fără articol cititorul ar fi lăsat în confuzie. La fel articolul precedă cuvântul „Dumnezeu” în al doilea verset. Ca atare întregul verset sună astfel:„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu[ho theos] şi un Dumnezeu [theos] era Cuvântul. El era la început cu Dumnezeu [ho theos]”. Ioan 1:1, 2.Despre care „început” este vorba aici? Desigur nu despre începutul existenţei lui Iehova, a lui Dumnezeu, a Tatălui; căci El este „din veşnicie în veşnicie” şi n-a avut niciodată început (Ps. 41:13; 90:2; 106:48). Lucrarea lui Iehova însă a avut un început, şi la aceasta se face referire aici — la începutul creaţiei. Această afirmaţie, înţeleasă astfel, implică faptul că Domnul nostru Isus, în existenţa Sa preumană, ca Logos, a fost cu Tatăl, chiar la începutul creaţiei. Aceasta confirmă afirmaţia inspirată că Logosul Însuşi a fost „începutul creaţiei lui Dumnezeu”; aceasta este afirmaţia precisă a apostolului, care ne asigură că Domnul nostru este nu numai „Capul trupului, al Bisericii” şi „Cel întâi-născut dintre cei morţi”, ci şi începutul oricărei creaţii — „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc”. Cuvintele sale sunt: „El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia; pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Col. 1:15-18). Să ascultăm şi cuvântul profeţiei privitor la Singurul Conceput, ((87)) nu numai declarând viitoarea Sa înălţare ca Împărat al împăraţilor pământului, ci şi descriindu-L ca fiind deja întâiulnăscut al lui Iehova, zicând: „Iar Eu îl voi face întâiulnăscut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Ps. 89:27). Să se noteze de asemenea că Domnul nostru (referinduSe la propria Sa origine) declară că El este „Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu”. Apoc. 3:14.În armonie cu această idee a întâietăţii Domnului nostru chiar de la început, ca „Cel întâi-născut peste toată creaţia”, şi în armonie cu ideea că El a fost Logosul sau Expresia Tatălui ceresc, în privinţa tuturor lucrurilor, este şi următoarea declaraţie din relatarea evanghelistului, şi anume: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3). Ce idee măreaţă ne dă aceasta despre maiestatea Unicului Fiu Conceput al lui Dumnezeu, Logosul! Din acest punct de vedere al măririi şi proeminenţei Sale originare, avem o vedere mai clară decât din oricare altul, despre importanţa cuvintelor apostolului: „El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8:9). Din acest punct de vedere putem vedea cât de bogat a fost El în cinstea şi gloria pe care El Însuşi le-a menţionat în rugăciune zicând: „Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Deşi tot ce este legat de planul divin de răscumpărare este minunat, uimitor în manifestările lui de iubire divină, milă, compătimire faţă de cei decăzuţi, totuşi, din acest punct de vedere, totul este rezonabil, în armonie cu caracterul şi declaraţia divină.Cei care susţin că Domnul nostru Isus n-a avut niciodată existenţă până când S-a născut prunc în Betleem au o concepţie foarte slabă despre planul divin pentru ajutorarea omului; pentru ei sunt nefolositoare scripturile citate mai sus, şi altele referitoare la gloria Domnului avută cu Tatăl înainte de a fi lumea, referitoare la marea Sa înjosire în care S-a smerit ca să ia o natură cu puţin mai prejos decât cea îngerească, lăsând ((88)) prin urmare o natură care era mai presus decât a îngerilor. Vederea scripturală ne eliberează de toate teoriile iraţionale şi înşelătoare ale oamenilor, prin care, încercând să cinstească pe Fiul, ei au trecut peste Cuvântul lui Dumnezeu şi au necinstit Cuvântul Domnului şi al apostolilor, care spun despre El că a fost Fiul sau vlăstarul lui Dumnezeu şi că Tatăl este mai mare decât Fiul. Această vedere falsă a implicat milioanele ei de aderenţi în greutăţi de neînvins în toate direcţiile.Numai Adevărul este raţional.„ … Adevărat este:Dorinţele ne mulţumeşte, cum altceva nimic n-o poate face.”Aceste afirmaţii în privinţa Domnului nostru Isus, că El a fost începutul creaţiei lui Dumnezeu şi că de aceea El a avut existenţă cu mult înainte de a veni în lume ca om, pentru a fi Răscumpărătorul nostru, sunt pe deplin confirmate de diferite alte scripturi, dintre care vom cita ca exemplu: „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Aici se afirmă foarte hotărât că El a fost Fiul lui Dumnezeu înainte de a veni în lume, şi că, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, I S-a dat să îndeplinească o misiune în lume. Să nu se treacă cu vederea că aici, ca şi în multe alte cazuri, Logosul este numit „Unicul Fiu Conceput” al lui Dumnezeu. Ideea dată prin această expresie este că Logosul a fost propriu-zis singura creaţie sau concepere directă a Tatălui ceresc, în timp ce toţi ceilalţi fii ai lui Dumnezeu (atât îngeri cât şi oameni) au fost creaţia Sa indirectă, prin Logos. De aici vine caracterul adecvat, adevărat al declaraţiei că El este Unicul Fiu Conceput al lui Dumnezeu.Să luăm altă ilustraţie: „Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:17). Aici este implicată din nou existenţa Sa preumană, prin trimitere şi prin misiune. Iar aceste declaraţii cu privire la Logos sunt în deplină armonie cu istoria subiectului, prezentată nouă de către evanghelist care spune: „El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut”. Apoi iarăşi: „Şi Logosul a devenit trup şi a locuit printre noi (şi noi am privit ((89)) slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:10, 14). Propriile declaraţii ale Domnului nostru cu privire la existenţa Sa preumană sunt incontestabile. El n-a recunoscut niciodată că Iosif a fost tatăl Său, nici n-a recunoscut că viaţa Sa pământească a fost începutul existenţei Sale.Dimpotrivă, observăm că El S-a referit continuu la Iehova ca Tatăl Său. Să ne amintim cuvintele Sale: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»?” (Ioan 10:36). Către Maria, mama Sa pământească, a zis: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Către ucenicii Săi a spus: „M-am coborât din cer”. „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer” (Ioan 6:38, 51). Mulţi din zilele Lui n-au crezut acest lucru şi mulţi nu cred nici astăzi, dar adevărul rămâne. Unii dintre cei care au auzit au spus: „Cum se poate aceasta?” Iar unii dintre ucenicii Săi când au auzit au spus: „Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere? Dar Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi murmurau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: «Aceasta vă face să vă poticniţi? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?»”. „De atunci mulţi din ucenicii Lui s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El”; din cauza acestei pretenţii la origine cerească şi la existenţă preumană. Ioan 6:60-66.Să-L ascultăm iarăşi vestind acelaşi adevăr în faţa fariseilor: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc … Eu sunt de sus … Eu nu sunt din lumea aceasta. … Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu; n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis … Eu Îl cunosc bine; şi dacă aş zice că nu-L cunosc, aş fi şi Eu un mincinos ca voi”. Apoi Iudeii I-au zis: „Eşti Tu mai mare decât părintele nostru Avraam?” Isus le-a răspuns: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”. (Avraam a văzut ziua lui Cristos cu ochiul credinţei, crezând făgăduinţa divină cu privire la Mesia. Poate el a văzut ziua Lui de sacrificiu, simbolizată prin jertfirea lui Isaac, singurul său fiu, dar în ((90)) orice caz el a văzut viitoarea zi glorioasă a lui Mesia, Mileniul, cu binecuvântările ei peste toate familiile pământului, prin această Sămânţă făgăduită. Şi nu-i de mirare că perspectiva ia produs bucurie. Cu ochiul credinţei el a văzut cetatea cerească, Noul Ierusalim, Biserica glorificată, clasa Împărăţiei, şi a văzut şi patria cerească — lumea binecuvântată prin Împărăţie. Evr. 11:10, 16; 12:22; 13:14.)„«N-ai nici cincizeci de ani», I-au zis deci iudeii [lui Isus], «şi ai văzut pe Avraam!» [Avraam era mort de două mii de ani.] Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt»”. Ioan 8:14, 23, 42-58.Nu poate exista nici o greşeală în legătură cu sensul acestor cuvinte. Domnul nostru afirmă că a existat înainte de Avraam. Scripturile nu dau de înţeles nicăieri că existenţa Unicului Conceput a încetat vreodată din momentul când a început, ca „începutul creaţiei lui Dumnezeu”, până când a încetat la Calvar pentru trei zile, după care El a fost înviat dintre morţi ca să nu mai moară, moartea nemaiavând stăpânire asupra Lui (Rom. 6:9). Cazul naşterii Sale ca fiinţă umană, „cu puţin mai prejos decât îngerii”, cu scopul de a fi jertfă pentru păcatul omului, n-a implicat moartea naturii spirituale care a fost înaintea naşterii ca prunc uman, ci numai transferarea vieţii Sale de la o natură mai înaltă sau spirituală la o natură mai joasă sau umană. De aceea, cuvintele Domnului nostru, „Înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”, înseamnă că între timp existenţa Sa n-a încetat deloc, şi în mod clar Îl identifică pe Isus, Fiul lui Dumnezeu în trup, cu Logosul, Cel întâi-născut din toată creaţia. Desigur, mărturia Domnului nostru n-a fost primită de mulţi care au auzit-o, nici atunci, nici de atunci încoace. Se pare că există o corupere a dispoziţiei, care-i face pe oameni să respingă afirmaţiile simple, clare ale Cuvântului Domnului, şi să prefere a-L privi pe Domnul nostru fie ca un membru păcătos al rasei decăzute, fie ca propriul Său Tată. Numai cei smeriţi sunt gata să „primească cu blândeţe Cuvântul sădit în ei”, care „le poate da înţelepciune” cu adevărat, şi numai pentru aceştia ((91)) este intenţionat Cuvântul mărturiei lui Dumnezeu (Isa. 61:1; Iac. 1:21). După cum cei care L-au auzit pe Învăţătorul şi I-au respins mărturia au luat pietre să arunce în El, la fel unii care aud acum adevărul şi-l resping sunt gata să arunce cu pietre, în sens figurat, în toţi cei care acceptă şi învaţă pe alţii cuvintele Învăţătorului în simplitatea lor. Şi acum, ca şi atunci, cauza este aceea că nu cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul, aşa cum ar trebui să-I cunoască — aşa cum Ei Se descoperă.Cuvintele Domnului nostru sunt încă aplicabile acestui caz, adică: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Mat. 11:27). Lumea nu L-a cunoscut: nu I-a cunoscut originea înaltă şi marea Sa umilire în folosul ei; şi dacă ne amintim că probabil a trecut o lungă perioadă de timp de la începutul creaţiei, în persoana Domnului nostru, şi până la timpul când El a fost făcut trup, şi dacă ne mai amintim că în toată acea perioadă El a fost cu Tatăl, „în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”, nu ne putem îndoi că Fiul cunoştea pe Tatăl, aşa cum ucenicii Săi şi lumea nu L-au cunoscut — aşa cum noi învăţăm să-L cunoaştem prin Cuvântul revelaţiei Sale şi prin desfăşurarea minunatului Său plan al veacurilor. Să-L ascultăm din nou spunând: „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut”. Ioan 17:25.Cheia acestei minunate cunoaşteri a lucrurilor cereşti este dată în declaraţia: „Cel care este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. El mărturiseşte ce a văzut şi ce a auzit” (Ioan 3:31, 32). Nu este de mirare, deci, că până şi împotrivitorii Lui au întrebat: „De unde are El înţelepciunea?” (Mat. 13:54). Şi cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, cunoştinţa Sa intimă şi îndelungată cu Tatăl, care I-a conceput credinţă absolută în promisiunile Tatălui, este cea care L-a făcut în stare, ca om perfect, să învingă lumea, carnea şi pe diavolul, şi să prezinte un sacrificiu acceptabil pentru păcatele noastre. Astfel a fost scris mai înainte prin profet: „Prin ((92)) cunoştinţa Lui, Slujitorul Meu Cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor”. Isa. 53:11.Acum numai cei care umblă prin credinţă, în lumina Cuvântului divin, pot cunoaşte pe Tatăl sau pe Fiul, sau pot aprecia clar şi corect marea lucrare a împăcării pe care ei o realizează împreună pentru omenire. Dar curând, după ce alegerea Bisericii va fi fost terminată, după ce Mireasa, soţia Mielului, va fi fost asociată cu Domnul ei în glorie şi Împărăţia va fi venit — atunci cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul, iar puterea Tatălui, care prin Logos a creat toate lucrurile, va fi pusă în acţiune prin El ca Mântuitor, în restaurarea şi desăvârşirea celor care, atunci când vor fi privilegiaţi să-L cunoască, se vor supune cerinţelor Sale drepte, astfel că în cele din urmă puterea Domnului nostru ca agentul lui Iehova în creare, va fi pe deplin egalată şi ilustrată de puterea Lui ca agentul lui Iehova în restabilirea şi binecuvântarea lumii; şi astfel va fi împlinită prezicerea psalmistului: „Vine roua [prospeţimea, vigoarea] tineretului Tău la Tine”. Ps. 110:3.Să ascultăm cuvintele Domnului nostru către Nicodim, care căuta să cunoască ceva despre lucrurile cereşti, dar căruia i s-a refuzat cunoaşterea, din cauză că nu credea încă nici lucrurile pământeşti. Domnul nostru, explicându-i cunoştinţa Sa despre lucrurile cereşti, spune: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”.* Domnul nostru continuă apoi şi-i arată lui Nicodim pregătirea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru lume, nu ca să piară, ci să aibă viaţă veşnică, zicând: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ioan 3:13, 16.*Cuvintele „care este în cer” sunt nelegitime — nu se găsesc în manuscrisele vechi.Logosul, începutul creaţiei lui Dumnezeu, numit de către Isaia şi Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic etc. (Isa. 9:6), este descris şi de Solomon şi este reprezentat sub numele de ((93)) Înţelepciune, însă cu toate detaliile care pun în armonie această afirmaţie cu relatarea dată de Ioan evanghelistul (Ioan 1:1, 18), după cum urmează:„Iehova mă avea la începutul căilor Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi [format] pământul. Am fost adusă când încă nu erau adâncuri [mări], când nu erau izvoare încărcate cu ape; am fost adusă înainte de aşezarea munţilor, înainte de a fi dealurile, când El nu făcuse încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când El a pregătit cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a stabilit norii sus şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotarele mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, atunci eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”. Prov. 8:22-30.Pe lângă cele remarcate aici în privinţa Logosului — că El na fost numai începutul creaţiei lui Dumnezeu şi întâiul-născut, ci şi Singurul Său Fiu Conceput, şi că toate celelalte creaţii au fost create de El şi prin El — găsim o frumoasă declaraţie întăritoare în cuvintele Domnului nostru, care zice: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor”. Apoi: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat” (Apoc. 1:17; 2:8). În nici un alt sens sau mod nu putea fi Domnul nostru Cel dintâi şi Cel de pe urmă din creaţia lui Dumnezeu, decât ca „Singura” creaţie directă a lui Dumnezeu, prin care au fost create toate celelalte. Orice altă vedere ar fi prin urmare incorectă şi în contradicţie cu toate scripturile citate mai sus.„Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi”— Ioan 1:14 —Gândirea comună cu privire la manifestarea Domnului în trup este de obicei exprimată prin cuvântul încarnare. Noi credem că această gândire comună este cu totul incorectă, ((94)) nescripturală. Teoria încarnării este că trupul omenesc al Domnului nostru, care S-a născut din Maria, a fost numai o haină, o acoperitoare pentru corpul spiritual. Prin urmare, ideea referitoare la viaţa pământească a Domnului nostru, potrivit acestei teorii, este că Domnul nostru în timpul vieţii Sale pământeşti a fost totuşi o fiinţă spirituală, întocmai cum a fost şi înainte, numai că S-a folosit de trupul de carne născut din Maria şi că a fost cunoscut ca omul Isus Cristos, ca vălul sau mijlocul Său de comunicare cu omenirea, după modul în care au apărut îngerii sub formă omenească în timpurile anterioare — lui Avraam, lui Manoah, lui Lot şi altora (Gen. 18:1, 2; 19:1; Jud. 13:2, 3). Din cauza acestei premise incorecte, au apărut multe idei confuze şi nescripturale cu privire la diferitele întâmplări din viaţa Domnului nostru Isus şi cu privire la moartea Sa: de exemplu, această teorie susţine că oboseala Domnului nostru n-a fost reală, ci simulată, deoarece El, ca fiinţă spirituală, nu putea şti ce-i oboseala. Logica acestei teorii ar implica şi că rugăciunile Domnului nostru au fost simulate, deoarece, spune această teorie, El a fost Însuşi Dumnezeu, şi să Se fi rugat ar fi însemnat să Se roage la Sine Însuşi; ca atare se susţine că rugăciunile Sale erau numai de formă, ca să facă impresie asupra ucenicilor şi asupra celor care erau în jur. Aceeaşi teorie este obligată să presupună că moartea Domnului nostru a fost numai aparentă, deoarece ei susţin că Isus a fost Dumnezeu Tatăl, care fiind din veşnicie în veşnicie nu poate muri: de aceea agonia aparentă şi strigătul, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, precum şi moartea, au fost numai de formă, ca să facă impresie asupra minţii celor care au auzit şi au văzut. Prin urmare, argumentul logic al acestei teorii este că n-a fost o moarte reală pentru păcatul omului, ci numai aparenţa unei morţi, un efect teatral, un spectacol dramatic, o reprezentaţie cinematografică, o înşelare făcută cu un scop bun — să influenţeze favorabil simpatiile şi simţămintele omenirii.Toate acestea sunt greşite şi în contrazicere gravă cu Adevărul asupra acestui subiect, aşa cum este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu. Afirmaţia scripturală nu este că ((95)) Domnul nostru Şi-a luat un trup de carne ca o acoperitoare pentru trupul spiritual, cum au făcut îngerii mai înainte, ci El în realitate l-a lăsat deoparte, sau, cum este redat în greacă, „S-a dezbrăcat pe Sine” de starea Sa preumană şi a luat în realitate natura noastră, sau, după cum spune textul de mai sus, „Logosul a devenit trup”. N-a fost nici o înşelăciune, nici o prefăcătorie la mijloc: El nu numai a părut că S-a smerit, în timp ce în realitate Şi-a păstrat gloria şi puterea; El nu numai a părut că S-a făcut sărac pentru noi şi totuşi în realitate a rămas tot timpul bogat prin posesia unei naturi spirituale mai înalte; El nu numai a îmbrăcat haina, livreaua unui servitor. Nu, ci în realitate a devenit om — „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. 1 Tim. 2:5, 6.Vom vedea mai târziu, când vom ajunge să analizăm mai amănunţit aspectul legat de răscumpărare al lucrării Sale, că a fost absolut necesar ca El să fie om — nici mai mult nici mai puţin decât un om perfect — pentru că un om a păcătuit, omul care trebuia să fie răscumpărat, iar legea divină cerea ca viaţa unui om să plătească preţul de răscumpărare pentru viaţa unui om. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15:21). Dar nimeni să nu înţeleagă greşit că prin aceasta vrem să spunem că Răscumpărătorul nostru a devenit un om ca noi, plin de imperfecţiuni şi neajunsuri moştenite. Chiar dimpotrivă: acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu declară că El a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. Evr. 7:26, 28; Luca 1:35.Faptul că El a fost despărţit de păcătoşi este un punct greu de înţeles pentru mulţi. Cum a putut fi om, şi totuşi să fie liber de atingerea ereditară care afectează întreaga familie umană? Sperăm să vedem întocmai cum s-a putut întâmpla aceasta şi cum s-a realizat prin planul divin; dar se cere ca mai întâi să ni se imprime în minte faptul că un om imperfect, un om cu neajunsuri, unul care prin ereditate se împărtăşise din tulpina adamică şi a cărui viaţă era astfel parte din viaţa noastră, nu putea fi Răscumpărătorul nostru. Existau din belşug oameni ((96)) păcătoşi în lume, fără ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul să fie şi El ca ei. Existau din belşug oameni din aceştia imperfecţi care erau dispuşi să-şi dea viaţa pentru împlinirea voinţei Tatălui. Acest lucru este pe deplin dovedit de relatarea din Evrei 11, unde este arătat clar că mulţi „n-au ţinut numaidecât la viaţa lor, ca şi cum le-ar fi fost scumpă”, în credincioşia lor faţă de Domnul. Dar ceea ce era necesar nu era numai o jertfă pentru păcate, ci o jertfă fără păcat, care să plătească astfel pedeapsa păcătoşilor. Şi întrucât „toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”, şi întrucât „nu este nici un om drept, nici unul măcar”, de aceea, după cum ne spun iarăşi Scripturile, „Nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării pentru el însuşi” (Rom. 3:10, 23; Ps. 49:7). Fiindcă Dumnezeu a privit şi a văzut că nici un om nu era competent să răscumpere lumea, El a dat acest serviciu unuia care are putere să ajute — în stare să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care vin la Tatăl prin El. Ps. 89:19; Isa. 63:1; 59:16; Evr. 7:25.Apoi noi dorim, dacă este posibil, să vedem clar în ce mod a luat Domnul nostru Isus rasa umană în stăpânire şi a devenit un membru al ei, prin mama Sa Maria, fără să împărtăşească în vreo măsură degradarea rasei, fără să moştenească ruina păcatului ei, fără ca blestemul morţii să pună stăpânire pe El: căci dacă El S-ar fi împărtăşit de viaţa lui Adam în vreo măsură sau grad, atunci şi El ar fi fost părtaş sentinţei cu moartea care era asupra vieţii lui Adam, şi astfel ar fi venit sub sentinţa morţii; şi dacă ar fi fost făcut astfel imperfect şi sub sentinţa morţii, El n-ar fi avut deloc drepturi de viaţă pe care să le dea ca preţul de răscumpărare al omului, prin care să cumpere pe tatăl Adam şi rasa lui de sub sentinţa morţii impusă de Justiţia divină. Propunem să examinăm acest subiect în capitolul următor. Acolo sperăm să dovedim că Domnul nostru n-a fost, în nici un mod sau grad, contaminat de păcat sau de imperfecţiune prin mama Sa.

 Faptul şi filosofia ÎmpăcăriiÎmpăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul IFaptul şi filosofia ÎmpăcăriiStă la baza doctrinei creştine din punctul de vedere al Bibliei — Trei vederi asupra acestui subiect — „Vederea ortodoxă”, „Vederea heterodoxă”, vederea Bibliei, care le uneşte şi le armonizează pe ambele — Teoria evoluţiei antagonistă cu adevărul asupra acestui subiect — reconcilierea justiţiei divine îndeplinită — reconcilierea Bisericii este în desfăşurare — reconcilierea lumii este în viitor — Rezultatele mari, finale, când tronul şi Împărăţia mijlocitoare îşi vor fi sfârşit funcţiaDOCTRINA Împăcării stă la însăşi temelia religiei creştine. Având astfel cel mai important loc în teologie, o înţelegere clară a acestui subiect este esenţială şi acest lucru este în general recunoscut printre creştini. Cu toate acestea, deşi se crede în Împăcare, ea este puţin înţeleasă; diferitele idei şi teorii cu privire la ea sunt incoerente şi vagi, iar credinţa zidită pe aceste vederi incoerente şi vagi despre această doctrină-temelie trebuie cu necesitate să fie în aceeaşi măsură nesigură, slabă şi vagă. Dimpotrivă, dacă acest subiect important este văzut clar, în toată grandoarea proporţiilor acordate lui în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia planului divin de mântuire, aceasta nu numai va stabili ferm credinţa, o va înrădăcina şi o va fixa pe principii corecte, ci şi va servi ca un îndrumător pentru a face deosebire între adevăr şi eroare în legătură cu toate amănuntele credinţei. Dacă temelia va fi bine stabilită şi clar înţeleasă, şi dacă fiecare punct al credinţei zidite pe ea va fi ţinut în strictă armonie cu temelia, întreaga suprastructură a credinţei va fi perfectă. După cum vom arăta mai departe, fiecare doctrină ((16)) şi fiecare teorie poate fi adusă în contact cu această piatră de încercare şi prin aceasta i se poate determina repede proporţia de aur sau de zgură.Există două vederi generale despre Împăcare:(1) Cea cunoscută ca vederea ortodoxă, conform căreia omul, ca un încălcător al legii divine, a intrat sub condamnarea divină — „sub mânie”, şi că Dumnezeu, deşi a fost împiedicat de Dreptate să-l dezvinovăţească pe păcătos, a pregătit o răscumpărare dreaptă pentru el şi astfel a pregătit iertarea păcatelor lui prin sacrificiul lui Cristos. Această întreagă operă de satisfacere a cerinţelor Dreptăţii şi de aducere a păcătosului la starea de a fi acceptabil pentru Dumnezeu este numită opera Împăcării.(2) Cea cunoscută ca vederea neortodoxă despre Împăcare (odată reprezentată mai ales de Unitarieni şi Universalişti, dar care recent s-a răspândit rapid şi general în toată creştinătatea) abordează subiectul din latura opusă; ea nu presupune nici o cerinţă din partea dreptăţii divine a unui sacrificiu pentru încălcarea legii de către păcătos; ea ignoră mânia lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată printr-o sentinţă specială de moarte; ea ignoră „blestemul”. Ea susţine că Dumnezeu caută şi aşteaptă apropierea omului, nepunând nici o piedică în cale, necerând nici o ispăşire pentru păcatul omului, cerând însă ca omul să se lase numai de păcat şi să caute dreptatea şi astfel să vină în armonie cu Dumnezeu — să fie în unitate cu Dumnezeu. De aceea, această vedere este în general numită Împăcare şi se înţelege că înseamnă armonie cu dreptatea, indiferent de metodele prin care omenirea poate fi adusă în această stare; ispăşirea pentru păcat fiind considerată din punctul de vedere al ispăşirii de către păcătos însuşi, sau altfel, ca o iertare necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Domnul nostru Isus şi toţi urmaşii Săi participă la împăcare, în sensul că ei au învăţat şi au îndemnat omenirea să se întoarcă de la păcat la dreptate, şi nu în sensul jertfei pentru păcat sau al răscumpărării. ((17)) (3) Vederea pe care noi o acceptăm ca fiind vederea scripturală, dar care în general a fost trecută cu vederea de către teologi, cuprinde şi combină ambele vederi anterioare. Doctrina biblică a Împăcării, aşa cum ne vom strădui să o arătăm, învaţă clar:(a) Că omul a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu, dar a căzut din acea stare prin nesupunere voită şi a intrat sub sentinţa mâniei, „blestemul”, şi astfel toţi din neamul omenesc au devenit „copii ai mâniei”. Efes. 2:3.(b) Că deşi Dumnezeu în mod drept a aplicat sentinţa legii Sale, moartea, şi aceasta fără milă, împotriva creaturii Sale neascultătoare, timp de peste patru mii de ani, totuşi spiritul iubirii şi al compasiunii s-a îmbinat cu această dreptate şi fidelitate faţă de principiile dreptăţii, care a plănuit un aranjament de substituire final sau un plan de mântuire prin care Dumnezeu poate fi drept şi Îşi poate executa legile Sale drepte împotriva păcătoşilor, şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Prin acest plan toţi condamnaţii pot fi eliberaţi de sub sentinţă fără nici o încălcare a Dreptăţii, şi cu o asemenea manifestare a dragostei, înţelepciunii şi puterii divine cum L-ar onora pe Atotputernicul şi s-ar dovedi o binecuvântare pentru toate creaturile Sale, umane şi îngereşti — descoperind tuturor, mai deplin decât s-a văzut înainte, înţelepciunea cea de multe feluri şi harul lui Dumnezeu. Efes. 3:10 — Diaglott.(c) În scopul ducerii la îndeplinire a acestui program de Împăcare cu legea divină pentru încălcarea ei de către tatăl Adam, iubitul nostru Răscumpărător a murit ca „preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6[Diaglott — n. e.].(d) Dar jertfa pentru păcate nu completează lucrarea Împăcării, decât în privinţa satisfacerii cerinţelor Dreptăţii. În virtutea răscumpărării date Dreptăţii, se face un transfer complet al contului omului, şi cazul său, datoriile sale etc., sunt transferate în întregime în contul Domnului Isus Cristos, care dă Dreptăţii satisfacţia deplină a cerinţelor ei împotriva lui Adam şi a rasei lui. Astfel Isus, datorită acestei „cumpărări” ((18)) cu sângele Său preţios, este acum în consecinţă proprietar, stăpân, „Domn peste toţi”. Rom. 14:9.(e) Un obiectiv al acestui aranjament pentru Adam şi pentru rasa lui a fost anularea sentinţei morţii, care, atâta vreme cât rămânea, oprea orice efort al Iubirii de a recupera pe cel condamnat, ale cărui privilegii de viaţă viitoare, indiferent sub ce împrejurări, erau complet abrogate — distruse.(f) Alt obiectiv a fost aşezarea omenirii decăzute în afara sferei de influenţă a Dreptăţii divine şi sub supravegherea specială a lui Isus, care, ca reprezentant al planului Tatălui, Îşi propune nu numai să satisfacă cerinţele Dreptăţii, ci şi să întreprindă instruirea, corectarea şi restabilirea tuturor din rasa decăzută care vor arăta dorinţă de armonie cu Dreptatea. Aceştia vor fi predaţi în cele din urmă Dreptăţii legii divine, dar atunci ei vor fi desăvârşiţi aşa încât să poată suporta cerinţele ei perfecte.(g) Deşi la început singura influenţă separatoare între Dumnezeu şi om a fost sentinţa divină, acum, după şase mii de ani de decădere, degradare şi înstrăinare de Dumnezeu prin fapte rele — şi din cauza ignoranţei, superstiţiei şi uneltirilor Adversarului — şi din cauză că oamenilor le-au fost prezentate într-o lumină falsă caracterul şi planul divin, găsim că mesajul harului şi îndurării n-a fost luat în seamă. Deşi Dumnezeu declară fără rezerve, deoarece răscumpărarea a fost acceptată, că El este gata să-i primească iarăşi pe păcătoşi în armonie cu El şi în viaţă veşnică, prin meritul sacrificiului lui Cristos, totuşi majoritatea omenirii întârzie să creadă veştile bune şi corespunzător întârzie să accepte condiţiile acestora. Unii au ajuns atât de înşelaţi de sofismele lui Satan, prin care el a înşelat toate popoarele (Apoc. 20:3), încât nu cred că există Dumnezeu; alţii cred că El este un adversar mare şi puternic, fără iubire sau compătimire, gata şi nerăbdător să-i chinuie toată eternitatea; alţii sunt încurcaţi de Babelul de rapoarte contradictorii ((19)) care le-au venit în privinţa caracterului divin şi nu ştiu ce să creadă; şi căutând să se apropie de Dumnezeu sunt împiedicaţi de frica şi ignoranţa lor. Prin urmare, numărul celor care de fapt s-au folosit până acum de ocazia apropierii de Dumnezeu prin Cristos este comparativ mic — „o turmă mică”.(h) Totuşi, jertfa pentru păcate n-a fost pentru cei puţini, ci pentru cei „mulţi”, „pentru toţi”. Şi ca parte a programului divin, Cel care i-a răscumpărat pe toţi cu sângele Său preţios va face cunoscute în cele din urmă tuturor oamenilor, „fiecărei creaturi”, veştile bune ale privilegiului lor, sub harul divin, de a se întoarce la împăcare cu Creatorul lor.(i) Până acum numai Biserica a beneficiat direct de Împăcare; dar învăţătura Scripturilor este că această Biserică va constitui o Împărăţie preoţească, sau „preoţime împărătească”, cu Cristos Marele Preot Împărătesc, şi că în timpul Veacului Milenar această clasă a Împărăţiei cereşti, această preoţime împărătească, va realiza deplin şi complet pentru omenire lucrarea de înlăturare a orbirii pe care Satan, eroarea şi degradarea au adus-o asupra oamenilor, şi va aduce înapoi la deplină împăcare cu Dumnezeu pe oricine va dori, din toate familiile pământului.(j) În armonie cu aceasta este şi declaraţia apostolului, că noi, credincioşii, Biserica, am primit Împăcarea. În ceea ceL priveşte pe Dumnezeu, Împăcarea a fost făcută cu optsprezece secole în urmă, şi aceasta pentru toţi; dar numai credincioşii au primit-o în sensul acceptării ocaziei pe care harul lui Dumnezeu a pregătit-o astfel — iar restul omenirii sunt orbiţi — „Căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei”. 2 Cor. 4:4.(k) În armonie cu acest gând este şi declaraţia Scripturii, că cea dintâi lucrare a lui Cristos în legătură cu domnia Sa milenară va fi legarea sau restrângerea lui Satan pentru o mie de ani ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3), ((20)) precum şi numeroasele declaraţii ale profeţilor despre faptul că atunci când Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ, cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul aşa cum apele acopere fundul mărilor, şi nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui, „Cunoaşte pe Domnul” (Evr. 8:11), de asemenea cererea din rugăciunea Domnului, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta … pe pământ” — pentru că aceasta implică ceea ce declară apostolul în mod clar, că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 1 Tim. 2:4.(l) Împăcarea, în ambele ei faze — mulţumirea Dreptăţii şi aducerea la armonie sau la unitate cu Dumnezeu a tuturor creaturilor Sale, care sub lumină şi cunoştinţă deplină se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ — va fi terminată la sfârşitul Veacului Milenar, când toţi cei care vor respinge voit şi conştient favoarea divină oferită prin Cristos „vor fi nimiciţi din mijlocul poporului” cu „o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” — cu o nimicire din care nu va mai fi speranţă de restabilire printr-o înviere viitoare. Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9.(m) Atunci marea lucrare a Împăcării va fi completată şi toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite în armonie cu Dumnezeu, lăudându-L pentru toată generozitatea şi harul Său prin Cristos; şi nu va mai fi nici moarte, nici suspin, nici durere, deoarece lucrurile dintâi vor fi trecut — ca rezultat al operei de Împăcare, începută prin satisfacerea Dreptăţii prin jertfa Răscumpărătorului nostru şi terminată cu deplina reconciliere a tuturor celor găsiţi vrednici de viaţă veşnică.Oricum ar fi privit cuvântul Împăcare, trebuie să se admită că folosirea lui, cum este cazul între Dumnezeu şi om, implică o dificultate, o diferenţă, o opoziţie existentă între Creator şi creatură — altfel ei ar fi în unitate şi n-ar fi necesară lucrarea împăcării, nici din punctul de vedere al lui ((21)) Dumnezeu, nici al omului. Şi aici vedem în mod deosebit conflictul înverşunat care există între Biblie şi doctrina modernă a evoluţiei, care, în ultimii treizeci de ani mai ales, s-a infiltrat în credinţa creştinilor din toate denominaţiile şi care se vede mai marcant în şcolile teologice şi în principalele amvoane ale creştinătăţii.Teoria Evoluţiei neagă căderea omului, neagă că el a fost vreodată în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; neagă că el a fost vreodată într-o stare potrivită pentru a fi încercat înaintea barei de judecată a Dreptăţii absolute; neagă că el a păcătuit vreodată într-o astfel de încercare şi că a fost condamnat vreodată la moarte. Ea pretinde că moartea, departe de a fi o pedeapsă, este doar un alt pas în procesul evoluţiei; ea susţine că omul, în loc să cadă de la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în păcat şi degradare, s-a ridicat de la starea de maimuţă tot mai mult, la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Alţi paşi logici ai acestei teorii ar fi, evident, să nege că ar putea fi vreo dreptate din partea lui Dumnezeu în faptul că l-a condamnat pe om pentru că s-a ridicat de pe un plan inferior pe unul superior, şi în consecinţă să nege că Dreptatea ar putea accepta o jertfă pentru păcat în folosul omului, când n-a existat din partea omului nici un păcat ca să ceară o astfel de jertfă. În conformitate cu această idee, se pretinde că Cristos n-a fost o jertfă pentru păcat, n-a fost un sacrificiu pentru păcate — decât doar în acelaşi sens, spun ei, în care orice patriot ar putea fi un sacrificiu pentru ţara sa, adică, El Şi-a dat viaţa ajutând la ridicarea omenirii spre libertăţi şi privilegii mai mari.Dar noi aflăm că Cuvântul lui Dumnezeu contrazice în mod absolut toată această teorie, aşa încât nu este posibilă nici o armonie între învăţătura Scripturii şi învăţătura Evoluţiei — pe nedrept numită ştiinţă. În măsura în care cineva crede teoria Evoluţiei, nu crede teoria Scripturii; şi totuşi găsim un număr mare de creştini străduindu-se şi încercând în zadar să armonizeze aceste învăţături contrare. În măsura în care susţin teoria Evoluţiei, în acea măsură sunt departe de singura ((22)) temelie a credinţei pe care a prevăzut-o Dumnezeu; în acea măsură sunt pregătiţi şi pentru alte erori, pe care Adversarul sigur le va aduce în atenţia lor, erori prezentate din punctul de vedere al înţelepciunii lumeşti cu atâta putere încât ar înşela, dacă ar fi posibil, chiar şi pe cei aleşi. Dar chiar cei aleşi vor avea „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; chiar cei aleşi vor ţine la doctrina Împăcării aşa cum este prezentată în Scripturi; chiar cei aleşi vor fi astfel apăraţi împotriva oricărui punct şi al oricărui aspect al teoriei Evoluţiei, pentru că, chiar cei aleşi vor fi învăţaţi de Dumnezeu, în special în privinţa acestei doctrine a Împăcării, care stă la însăşi temelia religiei revelate şi a credinţei creştine.Scripturile mărturisesc în mod clar că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa — mintal şi moral; că omul, o fiinţă pământească, a fost chipul sau asemănarea morală şi intelectuală a Creatorului său, care este o fiinţă spirituală. Ele spun despre legătura lui cu Creatorul la început; spun că Creatorul l-a aprobat ca operă a Sa şi l-a declarat ca „foarte bun”, foarte acceptabil, foarte plăcut; ele arată că oferta vieţii sau morţii a fost pusă în faţa lui Adam cel perfect, şi că atunci când el a devenit un încălcător, acesta a fost un act conştient şi voit, deoarece se spune că Adam „nu a fost amăgit”. Ele spun despre începutul executării pedepsei morţii. Ele înregistrează continuarea sentinţei morţii asupra neamului omenesc de-a lungul secolelor. Ele arată cum Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam cel credincios scopul Său, intenţia Sa, ca mai târziu, nu imediat, să aducă o binecuvântare pentru omenire, despre care a declarat că o blestemase cu sentinţa morţii. Gen.1:31; 2:17; 3:23; 1 Tim. 2:14; Gen. 12:3; 18:18; 3:17.Deoarece blestemul sau pedeapsa păcatului a fost moartea, binecuvântările promise implicau viaţă din morţi, viaţă mai îmbelşugată; şi promisiunea făcută lui Avraam a fost că, într-o manieră neexplicată, Mântuitorul care va îndeplini această lucrare de binecuvântare a lumii va trebui să vină prin urmaşii ((23)) lui Avraam. Aceleaşi promisiuni le-au fost repetate mai mult sau mai puţin clar lui Isaac, lui Iacov şi copiilor lui Israel. Profeţii de asemenea au declarat că viitorul Mesia trebuia să fie un Miel înjunghiat, o jertfă pentru păcat, unul care trebuia să „Se dea pe Sine Însuşi la moarte” pentru păcatele noastre, şi nu pentru ale Sale. Ei au descris şi rezultatul sacrificiului Său pentru păcate, în gloria şi binecuvântarea care trebuie să urmeze, spunând cum în cele din urmă Împărăţia Sa va birui, şi, ca Soare al Dreptăţii, El va aduce în lume ziua cea nouă de binecuvântare, viaţă şi bucurie, care va risipi întunericul, negura şi tristeţea nopţii de plâns care predomină acum ca rezultat al păcatului originar şi al căderii, precum şi al tendinţelor rele moştenite. Isaia 53:10-12; 35; 60; 61.Apostolul Petru, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, departe de a ne spune că omul a fost creat pe planul maimuţei şi că s-a ridicat la gradul actual de dezvoltare şi în cele din urmă va ajunge la perfecţiune prin acelaşi proces de evoluţie, arată, dimpotrivă, o învăţătură contrară, spunându-ne că Cristos a murit pentru păcatele noastre, şi că, drept consecinţă a răscumpărării îndeplinite prin sacrificiul Său, pentru omenire vor veni în cele din urmă, la a doua venire a Domnului, marile timpuri de înviorare — timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care, spune el, „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Oricine se gândeşte că apostolul Petru a predicat o doctrină a evoluţiei când a predicat evanghelia restabilirii, acela trebuie să-şi fi închis ochii şi să-şi fi oprit funcţionarea facultăţilor de gândire, fiindcă, dacă starea originară a omului a fost cea de maimuţă, sau oricare alta inferioară stării noastre prezente, apostolul ar fi fost cel mai nechibzuit să prezinte timpurile restabilirii ca o mare speranţă şi perspectivă, pentru că restabilire înseamnă restaurarea stării care a existat înainte.Dimpotrivă, cuvintele apostolului sunt cu totul în dezacord şi opuse teoriei evoluţiei, şi în cea mai strictă armonie cu doctrina Împăcării, reconcilierii şi restabilirii — în cea mai ((24)) strictă armonie cu învăţătura scripturală că omenirea a fost vândută păcatului, oamenii au devenit robi ai păcatului şi au suferit degradarea păcatului ca rezultat al neascultării originare a tatălui Adam şi al pedepsei cu moartea. Restabilirea, veştile bune pe care le-a predicat Petru, implică faptul că a fost pierdut ceva bun, mare şi valoros, că acesta a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos şi că va fi restabilit la a doua venire a lui Cristos ca rezultat al acestei răscumpărări. Iar referinţa apostolului la profeţi, declarând că aceste timpuri de restabilire au fost menţionate de către toţi cei care au fost sfinţi, implică în mod clar că speranţa restabilirii este singura speranţă oferită lumii prin inspiraţie divină.La fel, toţi apostolii au indicat în urmă spre căderea din favoare divină şi spre crucea lui Cristos ca fiind punctul de reconciliere în privinţa Dreptăţii divine, şi înainte spre Veacul Milenar ca fiind timpul de binecuvântare a întregii lumi, cu ocazii de cunoştinţă şi ajutor pentru împăcarea lor cu Dumnezeu. Toţi arată că veacul prezent este timpul pentru adunarea Bisericii alese ca să fie asociată cu Mesia („preoţimea Sa împărătească” şi „poporul Său”), ca să coopereze cu El ca „mireasa” Sa, „trupul” Său, în lucrarea de acordare a binecuvântărilor restabilirii asigurate pentru lume prin sacrificiul terminat la Calvar.Să remarcăm cuvintele apostolului Pavel cu privire la aceasta: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume” — şi ca rezultat al păcatului a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci [prin moştenirea păcatului şi a dispoziţiilor păcătoase] toţi au păcătuit. Apostolul Pavel evident n-a fost evoluţionist, după cum n-a fost nici apostolul Petru şi nici profeţii. Să remarcăm speranţa pe care el o prezintă ca fiind însăşi esenţa Evangheliei, spunând: „Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Decicu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi ((25)) mântuiţi prin El de mânie” (Rom. 5:8, 9). Aici este o declaraţie specifică, anume că omenirea a fost sub mânia divină; că puterea mântuitoare a fost sângele lui Cristos, sacrificiul dat de El în favoarea noastră, şi că acest sacrificiu a fost o expresie a dragostei şi harului divin. Apostolul continuă să arate lucrarea Împăcării şi restabilirea care va urma ca rezultat, spunând: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală [neascultarea lui Adam] a venit condamnarea [sentinţa morţii] peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate [anularea sentinţei] a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [Adam] cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi [toţi care au fost în el], tot aşa, prin ascultarea Unuia singur [Isus] cei mulţi [toţi cei care în cele din urmă se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ] vor fi făcuţi drepţi”. Rom. 5:12, 18, 19.Acelaşi apostol, în multe alte discursuri pline de măiestrie şi logică, prezintă ideea că Împăcarea, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, este un lucru al trecutului — terminat atunci când „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”, pe când eram noi încă păcătoşi (Rom. 5:10). Prin aceasta, evident el nu se referă la o lucrare îndeplinită în păcătos, împăcarea păcătosului cu Dumnezeu, pentru că el o declară invers, şi spune că ea a fost îndeplinită, nu în noi, ci de către Cristos pentru noi, şi în timp ce noi eram păcătoşi. Să remarcăm de asemenea că în diferitele sale discursuri erudite şi logice el arată o lucrare de binecuvântare pentru lume, care să fie îndeplinită prin Biserica glorificată, sub Cristos, Capul ei stabilit divin, arătând că aceasta va consta în aducerea lumii la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos, şi că astfel toţi cei care vor vrea din omenirea răscumpărată se vor putea întoarce la împăcare cu Creatorul lor în timpul Împărăţiei Milenare — la o restabilire a favorii divine pierdute în Eden.Ca o ilustraţie a acestui punct, remarcăm argumentul din Romani 8:17-24. Aici apostolul în mod clar marchează ca ((26)) separate mântuirea Bisericii şi mai apoi mântuirea sau eliberarea lumii, a „creaţiei care suspină”. El atrage atenţia asupra Bisericii, ca viitori moştenitori împreună cu Cristos, care, dacă sunt credincioşi în suferinţă cu El în timpul prezent, Îi vor împărtăşi în cele din urmă gloria în Împărăţia Sa. El ne asigură că aceste suferinţe din prezent nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria care va fi descoperită curând în noi. Şi apoi el continuă şi spune că această glorie care va fi descoperită în Biserică după ce suferinţele ei se vor sfârşi este baza tuturor aşteptărilor arzătoare ale creaţiei care suspină — ale cărei dorinţe şi speranţe îşi aşteaptă în mod necesar realizarea în timpul când vor fi descoperiţi sau arătaţi fiii lui Dumnezeu.Acum fiii lui Dumnezeu nu sunt descoperiţi; lumea nu-i cunoaşte, întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Învăţătorul lor; şi deşi lumea într-adevăr aşteaptă cu o speranţă vagă vârsta de aur a binecuvântării, apostolul arată că toate dorinţele lor arzătoare trebuie să aştepte timpul când Biserica, fiii lui Dumnezeu vor fi glorificaţi şi se vor manifesta ca împăraţi şi preoţi prin hotărârea lui Dumnezeu, care vor domni peste pământ în timpul Veacului Milenar, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform bogăţiilor harului divin, descoperite de către Dumnezeu în făgăduinţa Sa făcută lui Avraam, zicând: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine … şi în sămânţa ta”. Gal. 3:8, 16, 29.Apostolul continuă să arate că omenirea în general, creaţia pământească inteligentă, a fost supusă slăbiciunii („deşertăciunii”) prin ereditate, prin păcatul tatălui Adam, potrivit providenţei divine, însă ea nu este lăsată fără speranţă, deoarece tot prin aranjamentul divin a fost prevăzut un sacrificiu pentru păcate şi s-au făcut pregătiri ca în cele din urmă omenirea în general să poată fi emancipată, eliberată de robia păcatului şi de pedeapsa lui, moartea, şi să poată ajunge la libertatea glorioasă (de sub boală, durere, necaz şi tristeţe) care este libertatea tuturor celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu. De pe acest plan al stării de fii şi de la această „libertate” a căzut ((27)) omenirea prin neascultare, şi pe acelaşi plan al stării de fii umani vor fi ei privilegiaţi să se întoarcă, drept rezultat al marii jertfe pentru păcat de la Calvar şi al completării lucrării de Împăcare în ei, reconciliindu-i cu legea divină prin Răscumpărătorul, ca Marele Profet, antitipul lui Moise (Fapt. 3:22, 23). Apostolul de asemenea arată că Biserica, care a primit deja Împăcarea (a acceptat aranjamentul divin) şi a venit în armonie cu Dumnezeu şi a fost făcută posesoarea celor dintâi roade ale spiritului, cu toate acestea, datorită împrejurărilor, de asemenea suspină şi îşi aşteaptă partea din lucrarea terminată a Împăcării, prin primirea ei completă în favoarea divină, prin eliberarea corpului lui Cristos, a Bisericii, la prima înviere. Rom. 8:23-25.Aceste două aspecte ale Împăcării: (1) corectarea a ceea ce era greşit şi (2) aducerea celor despărţiţi în armonie, sunt arătate în oferirea divină a Noului Legământ, al cărui mijlocitor este Isus Cristos, Domnul nostru. Când tatăl Adam era perfect, în armonie completă cu Creatorul său şi supus tuturor poruncilor Lui, între ei era implicat un legământ, chiar dacă n-a fost exprimat formal; faptul că tatălui Adam i-a fost dată viaţa în perfecţiunea ei şi pe lângă aceasta i-a fost dată stăpânirea peste toate animalele, peste peşti şi peste păsări şi peste tot pământul ca teritoriu al stăpânirii sale, şi mai mult, faptul că se spusese că dacă prin neascultare îşi va încălca credincioşia faţă de Marele Împărat, Iehova, el îşi va pierde viaţa şi va invalida toate acele drepturi şi binecuvântări care-i fuseseră acordate — aceasta a implicat, zicem noi, un legământ sau un acord din partea lui Dumnezeu cu creatura Sa, că viaţa lui era veşnică, dacă nu schimba situaţia prin neascultare şi nu aducea asupra lui o sentinţă de moarte.Neascultarea lui Adam şi pedeapsa cu moartea l-ar fi lăsat cu totul neajutorat, dacă Atotputernicul nu S-ar fi îngrijit de recuperarea rasei prin Noul Legământ, iar Noul Legământ, după cum arată apostolul, are un mijlocitor — Dumnezeu, pe de o parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu păcătosul; ((28)) păcătosul, pe de altă parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu Dumnezeu. Dar înainte ca Domnul nostru Isus să poată deveni Mijlocitorul, El trebuie să facă o lucrare pentru omenire, care în această ilustraţie este reprezentată ca o pecetluire a Noului Legământ cu sângele Său preţios — „Sângele legământului celui nou” (Mat. 26:28; Marcu 14:24; Evr. 7:22; 9:15-20). Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în dreptate, nu poate nici primi, nici avea de-a face cu păcătosul, nici direct, nici indirect printr-un mijlocitor, aşa încât să-i dea păcătosului o eliberare de sentinţa morţii şi reconcilierea cu El, împreună cu binecuvântarea însoţitoare, darul vieţii veşnice — decât dacă mai întâi este recunoscută şi mulţumită Justiţia divină. Prin urmare, Domnul nostru Isus, plătind pedeapsa noastră prin moartea Sa, a făcut posibilă sigilarea Noului Legământ între Dumnezeu şi om, sub ale cărui condiţii toţi care vin la Dumnezeu prin El, mijlocitorul, sunt acceptabili.Reconcilierea cu Dumnezeu, împăcarea cu El, a fost imposibilă înainte de a fi mai întâi asigurată răscumpărarea cu sângele preţios, pentru ca acela care caută împăcarea să se poată apropia de Dumnezeu prin mijlocitorul Noului Legământ: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). De aceea, cel mai înalt privilegiu al celor mai favorizaţi din neamul omenesc, înainte de începerea sacrificiului lui Cristos, a fost cel de „servitori” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu — nici unuia nu i s-a putut acorda înaltul privilegiu de fiu (cu toate câte implică acesta în privinţa favorii divine şi a vieţii veşnice) şi nici unul n-a fost astfel recunoscut (Ioan 1:12; Mat. 11:11). Astfel se va vedea că cei care ignoră jertfa pentru păcat şi aspectele Împăcării legate de satisfacerea Dreptăţii, ignoră părţi importante şi indispensabile — aspecte primordiale şi fundamentale. Dar nu greşesc mai puţin aceia care, în timp ce recunosc sacrificiul lui Cristos ca sacrificiul Ispăşirii pentru sigilarea Noului Legământ, ignoră o lucrare de reconciliere în privinţa oamenilor, prin care ((29)) oamenii trebuie să fie aduşi iarăşi în armonie cu Dumnezeu, prin lucrarea Noului Legământ.Această operă a Împăcării, în privinţa omenirii, nu poate fi împlinită instantaneu şi prin credinţă. Ea poate începe într-un moment şi prin credinţă, iar împăcarea între păcătos şi Atotputernicul poate fi împlinită socotit prin credinţă, dar sfera Împăcării intenţionate de Dumnezeu este mai mare şi mai înaltă decât aceasta. Aranjamentul Lui este ca aceia din rasa umană care doresc să revină la împăcare cu El (şi cu legea Sa dreaptă) vor fi acceptaţi în mod socotit prin Mijlocitorul lor, dar nu vor fi primiţi pe deplin şi complet (de către Tatăl) atâta timp cât sunt în realitate imperfecţi. Ca atare, în timp ce opera Mijlocitorului (Cap şi „corp”) este să vestească omenirii faptul că Dumnezeu a dat o jertfă pentru păcat prin care El poate să fie drept şi totuşi poate primi pe păcătos înapoi în armonie cu El, şi că acum El este dispus să acorde binecuvântarea stării de fiu cu viaţa ei veşnică şi cu eliberarea de stricăciune, opera Lui este şi să clarifice întregii omeniri că această ofertă de mântuire este un mare dar şi ar trebui să fie prompt acceptată, iar condiţiile ei sunt doar un serviciu înţelept; şi mai mult decât atât, opera Mijlocitorului ca reprezentant al Tatălui este şi aceea de a restabili în mod real — mintal, moral şi fizic omenirea restituită — pe toţi aceia care vor primi slujirea Sa şi I se vor supune. Astfel opera Mijlocitorului va avea în final ca rezultat o împăcare reală între Dumnezeu şi cei pe care Mijlocitorul îi va restabili la perfecţiune.Acestei mari opere a Mijlocitorului i-a fost destinat întregul Veac Milenar; pentru acest scop Împărăţia lui Mesia va fi stabilită pe pământ cu toată puterea şi autoritatea; pentru acest scop El trebuie să domnească, pentru a nimici orice influenţă rea care ar împiedica lumea să vină la cunoştinţa acestui binevoitor adevăr al dragostei şi îndurării divine, a acestei prevederi sub Noul Legământ, că „oricine vrea” se poate întoarce la Dumnezeu. Dar în timp ce marele Mijlocitor astfel va primi, va binecuvânta şi va restabili, sub condiţiile ((30)) Noului Legământ, pe toţi cei care vor dori părtăşie cu Dumnezeu prin El, va distruge dintre oameni cu o distrugere veşnică pe toţi aceia care sub ocaziile favorabile ale acelei Împărăţii Milenare vor refuza oferta divină de reconciliere. Fapt. 3:23; Mat. 25:41, 46; Apoc. 20:9, 14, 15; Prov. 2:21, 22.Încheierea Veacului Milenar va veni după ce acesta va fi îndeplinit toată opera de mijlocire pentru care a fost intenţionat şi fixat. Atunci funcţia mijlocitoare a lui Cristos va înceta fiindcă nu vor mai fi răzvrătiţi, nu vor mai fi păcătoşi. Toţi cei dornici de armonie cu Dumnezeu o vor fi atins în mod perfect; iar toţi păcătoşii cu voia vor fi fost îndepărtaţi de la viaţă până la timpul acela. Atunci va fi împlinită profeţia Domnului nostru că toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite lăudând pe Dumnezeu; şi atunci va fi împlinită promisiunea divină că nu va mai fi moarte, nici suspin şi nici plâns, pentru că lucrurile (condiţiile) anterioare vor fi trecut. Apoc. 21:4; Ps. 67.Când marele Mijlocitor-Împărat va preda Tatălui întreaga Sa operă terminată, predându-Şi funcţia şi Împărăţia aşa cum explică apostolul (1 Cor. 15:24-28), ce rezultate durabile putem aştepta să dovedească pentru omenire marea operă răscumpărătoare a Mijlocitorului?Aceasta va fi realizat:(1) Pecetluirea Noului Legământ cu sângele Său preţios, făcând ca prevederile lui îndurătoare să fie posibile pentru toată omenirea.(2) Reconcilierea sau aducerea înapoi în armonie cu Dumnezeu a unei „turme mici”, a „unei preoţimi împărăteşti”, zeloşi pentru fapte bune — dispuşi să-şi dea viaţa în serviciul lui Dumnezeu; care, fiind astfel asemănări ale Mântuitorului lor, vor avea prin aranjament divin privilegiul să fie împreună-moştenitori în Împărăţia Milenară şi părtaşi naturii Sale divine. 1 Pet. 2:9, 10; Tit 2:14; Rom. 8:29.(3) Reconcilierea, restabilirea deplină a unui pământ plin de fiinţe umane perfecte, fericite — toată omenirea găsită dornică de favoare divină în condiţiile divine: pe aceştia ((31)) Mijlocitorul îi va preda Tatălui, nu numai deplin restabiliţi, dar şi instruiţi în dreptate şi autocontrol şi plini de spiritul loialităţii faţă de Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, şi stăpâniţi de roadele lui binecuvântate — blândeţe, răbdare, bunăvoinţă, evlavie — iubire. În această stare ei vor fi într-adevăr fără pată şi ireproşabili, precum şi în stare să reziste la orice încercare.(4) Nimicirea tuturor celorlalţi din omenire, ca nevrednici de altă favoare — a celor care îngreunează pământul, a căror influenţă n-ar putea fi benefică pentru alţii şi a căror existenţă mai departe n-ar slăvi pe Creatorul lor.Astfel, la încheierea Veacului Milenar, lumea va fi venit iarăşi pe deplin în favoare divină, pe deplin în unitate cu Dumnezeu, aşa cum omenirea a fost reprezentativ în armonie, în unitate cu Dumnezeu, în persoana lui Adam, înainte ca păcatul să fi intrat în lume: dar pe lângă aceasta, ei vor poseda o experienţă cât se poate de valoroasă, experienţa cu răul, deoarece prin aceasta vor fi învăţat o lecţie despre răutatea păcatului, şi despre înţelepciunea şi folosul dreptăţii şi a faptului că ea este de dorit. Mai mult, ei vor avea o creştere a cunoştinţei şi o exercitare mai largă a diferitelor talente şi capacităţi pe care le-a avut omul iniţial la creare, dar într-o stare nedezvoltată. Şi această lecţie va fi folositoare, nu numai omului, ci şi sfinţilor îngeri, care vor fi fost martorii unei ilustraţii a echilibrului Dreptăţii, Iubirii, Înţelepciunii şi Puterii divine într-o măsură în care altfel ei n-ar fi putut concepe că este posibil. Iar lecţia pe deplin învăţată de toţi, putem presupune, va rămânea pentru totdeauna, aplicabilă altor rase încă necreate, pe alte planete ale întinsului univers.Şi care va fi centrul acelei istorii spuse de-a lungul eternităţii? Va fi istoria marii răscumpărări sfârşite la Calvar şi a ispăşirii bazate pe acea dare a preţului corespunzător, care a demonstrat că Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu sunt cu exactitate egale.Având în vedere marea importanţă a acestui subiect al Împăcării şi având în vedere faptul că acesta este atât de ((32)) imperfect înţeles de către poporul Domnului, şi de asemenea având în vedere faptul că erorile susţinute în legătură cu alte subiecte împiedică o vedere corectă asupra acestui subiect important, în discutarea lui în acest volum ne propunem să acoperim o sferă largă şi să întrebăm:(1) În legătură cu Iehova, Autorul planului de Împăcare.(2) În legătură cu Mijlocitorul, care a făcut sacrificiul pentru Împăcare şi prin care sunt aplicate omenirii decăzute toate prevederile îndurătoare ale acestuia.(3) În legătură cu Spiritul sfânt, canalul sau mijlocul prin care îi sunt aduse omenirii binecuvântările reconcilierii cu Dumnezeu.(4) În legătură cu omenirea, pentru a cărei folos a fost întocmit acest mare plan de Împăcare.(5) În legătură cu răscumpărarea, centrul sau punctul axial al Împăcării.Luând aceste subiecte în această ordine, despre care noi credem că este cea cuvenită şi logică, sperăm să găsim declaraţia divină cu privire la aceste diferite subiecte aşa de clară, aşa de puternică şi aşa de satisfăcătoare, încât să îndepărteze din minţile noastre mult din negura, taina şi concepţia greşită care au întunecat până acum acest subiect al Împăcării, de importanţă recunoscută. Dar pentru a obţine aceste rezultate de dorit nu trebuie să abordăm aceste subiecte împiedicaţi de crezurile sau părerile omeneşti. Trebuie să le abordăm neîmpiedicaţi de prejudecată, gata, dispuşi, ba chiar nerăbdători să fim învăţaţi de Dumnezeu; nerăbdători să ne dezvăţăm de orice am primit până acum numai prin propriile noastre presupuneri sau prin sugestiile altora, de orice nu este în armonie cu Cuvântul Domnului; nerăbdători de asemenea să avem tot sfatul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al acestui subiect. Tuturor celor care astfel vin, care astfel caută, care astfel bat, marele Învăţător le deschide calea şi ei „vor fi învăţaţi de Domnul”. Isa. 54:13.

Dumnezeul tău împărăţeşte!Un rezumat al dovezilor profetice care arată prezenţa lui Emanuel şi că Împărăţia Lui este în proces de stabilire„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea; care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea, celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»” Isaia 52:7ŢINÂND seama de toate dovezile prezentate în acest volum şi în volumele precedente ale acestei lucrări, nu avem nici o ezitare în a declara poporului loial şi credincios al Domnului, preaiubitului Său Sion, această veste glorioasă: „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Rugăciunea mult repetată a Bisericii a primit răspuns: Împărăţia lui Dumnezeu a venit într-adevăr. În zilele actualilor regi ai pământului, înainte de a expira contractul lor de stăpânire, ea este în curs de stabilire. Morţii în Cristos sunt chiar acum înviaţi şi înălţaţi cu Domnul şi Capul nostru. Şi membrele „picioare” ale corpului lui Cristos, care zăbovesc încă în carne, prinzând inspiraţia mulţimii glorificate care a urcat deja pe muntele (împărăţia) lui Dumnezeu, reflectă o măsură din acea glorie transcendentă, ca Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Feţele acestor mesageri strălucesc de acea bucurie cerească ce le umple inimile şi li se revarsă de pe buze în timp ce ei au comuniune unii cu alţii şi cu Domnul, şi merg vestind fiecărei naţiuni (munte) veştile bune ale domniei lui Emanuel începute. Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui (Cristosului) care aduce veşti bune despre bucuria ((302)) şi pacea Milenară, asigurând Sionul că domnia Domnului nostru este începută!Minunate adevăruri sunt acestea! Împărăţia lui Dumnezeu este în proces de stabilire; Domnul Isus şi sfinţii înviaţi sunt deja aici şi sunt angajaţi în marea lucrare a secerişului, cu care şi noi, ca membri ai acelui corp onorat, ca „picioarele” Lui, chiar dacă încă suntem în carne, avem permisiunea de a fi conlucrători, de a anunţa veştile bune printre oameni şi de a-i informa despre semnificaţia evenimentelor minunate şi tulburi care trebuie să pregătească calea pentru glorioasa domnie a dreptăţii şi s-o introducă.Aceştia sunt cei despre care profetul a prezis spunând: „Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi”; „Va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii îngeri împreună cu El!”; „Va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri[sfinţii, mesagerii Lui sfinţi]”; „Un râu de foc [simbol al judecăţilor aspre — un timp de necaz] curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau [nu numai dintre sfinţii Lui, ci şi dintre alţi numeroşi agenţi şi mijloace de lucru] şi de zece mii de ori zece mii [toată omenirea] stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile”. Iuda 14; Zah. 14:5; Mat. 25:31; Dan. 7:10.Astfel este situaţia actuală: marele Judecător a venit — nu ca la prima venire, într-un trup de umilinţă pentru jertfă, ci în plinătatea puterii Sale ca fiinţă spirituală, îmbrăcat cu slava autorităţii divine, ca reprezentantul lui Iehova, ca să reprime deplin şi pentru totdeauna răul şi orice nedreptate, şi să-i restaureze pe toţi care voiesc din rasa răscumpărată la armonie cu Dumnezeu, la perfecţiunea fiinţei şi la viaţă durabilă. Planul lui Dumnezeu este acum arătat clar: îl putem înţelege ca niciodată înainte. Deschiderea cărţilor revelaţiei divine va fi în curând completă. Judecata lumii începe deja cu instituţiile creştinătăţii nominale, şi marea ((303)) lucrare începută astfel într-un fel nebănuit de lume va înainta până la măreţul final prezis de Domnul, de apostoli şi de profeţi, până când toată lumea va ajunge să privească la Cel străpuns ca Răscumpărătorul şi Eliberatorul trimis de Dumnezeu, întocmai cum sfinţii de mult timp „au privit la Isus” ca autorul şi desăvârşitorul credinţei lor.* Socoteala sau judecata care începe cu Biserica se va răspândi repede la toate naţiunile în viaţă şi le va cuprinde; şi la timpul şi în ordinea potrivită, toate oştirile mari ale morţilor vor fi aduse pe scenă.În timp ce membrii glorificaţi ai Împărăţiei dincolo de văl fac o lucrare de modelare a cursului evenimentelor actuale şi de pregătire pentru glorioasa domnie, cei de această parte a vălului au de asemenea o lucrare importantă. Misiunea lor este să-i adune pe aleşi şi să-i pecetluiască pe frunte (intelectual) cu o cunoştinţă a adevărului (Apoc. 7:3); să separe grâul de neghină cu secera adevărului actual şi să declare Sionului acest mesaj important — „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Această lucrare, de asemenea, merge repede înainte, şi toţi credincioşii, cei pecetluiţi, sunt la rândul lor angajaţi în pecetluirea altora; şi în curând marea lucrare va fi împlinită — toţi aleşii vor fi adunaţi şi glorificaţi.Binecuvântată a fost promisiunea pentru membrii timpurii ai Bisericii, că Cel pe care L-au văzut plecând va veni într-adevăr din nou; şi binecuvântată a fost speranţa arătării Lui de-a lungul veacului pentru cei încercaţi şi persecutaţi, cei credincioşi, care au aşteptat cu nerăbdare venirea Lui până când au adormit cu perspectiva trezirii în asemănarea Lui; dar încă mai binecuvântaţi sunt ochii voştri, o, voi sfinţi de astăzi; căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud semnele prezenţei îndelung aşteptatei Speranţe a lui Israel.((304))*Vezi Vol. II, cap. 5În timp ce în Sionul nominal, aşa cum a prezis profetul Isaia, păcătoşilor care au uitat sau nu şi-au ţinut legământul cu Domnul le este frică de norii negri care ascund strălucirea feţei Lui, şi spaima i-a cuprins pe neaşteptate pe făţarnici, adevăratul Sion Îl vede cu ochii credinţei pe Împărat în frumuseţea Lui şi priveşte ţara care este încă îndepărtată — ţara grânelor şi a vinului, glorioasa moştenire în care acest Împărat puternic şi mare Eliberator a venit să conducă rasa decăzută — o ţară în care locuitorii nu vor zice, sunt bolnav; căci poporul care va locui acolo va fi unul a cărui nelegiuire a fost iertată. Isa. 33:14, 17, 24.Noi discernem acum clar, dincolo de panorama celor o mie de ani, acea ţară glorioasă, acel Paradis restaurat; şi cu bucurie şi cântec, sub conducerea acestui Profet mai mare decât Moise, care se află chiar acum în mijlocul nostru, oştile triumfătoare ale răscumpăraţilor vor fi conduse pe marea cale a sfinţeniei spre ţara aceea frumoasă a odihnei de păcat şi de moarte şi de orice lucru rău.„Cântaţi psalmi Domnului, voi, sfinţii Săi, măriţi prin laudele voastre amintirea sfinţeniei Lui. Căci mânia Lui [care trebuie cu necesitate să se manifeste în marele necaz, care în curând va copleşi lumea] ţine numai o clipă, dar bunăvoinţa Lui toată viaţa. Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia.” Şi curând lumea corectată şi convertită va prinde melodia de laudă şi va cânta: „Mi-ai schimbat jalea în veselie, mi-ai dezlegat sacul şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte psalmi şi să nu stea mută. Doamne, Dumnezeul meu, eu pururea Te voi lăuda!” Ps. 30:4, 5, 11, 12.Să ne amintim acum paşii, bine întemeiaţi în „cuvântul sigur al prorociei”, prin care am ajuns la această cunoştinţă care înveseleşte inima şi pune în mişcare sufletul. În spatele nostru se află toate reperele profetice care indică spre acest timp ca cea mai minunată perioadă ((305)) din toată istoria lumii. Ele ne-au arătat că începând din 1873 trăim în al şaptelea mileniu; că contractul stăpânirii neamurilor, „timpurile neamurilor”, va expira în 1914 şi că venirea Celui care are dreptul la stăpânire şi-a avut timpul cuvenit în 1874. Ele ne-au arătat că în zilele acestor împăraţi ai neamurilor, înainte de a expira contractul puterii lor, Dumnezeul cerului va stabili o Împărăţie şi că stabilirea acestei Împărăţii a progresat într-adevăr din anul 1878; că atunci şi-a avut timpul cuvenit învierea tuturor morţilor în Cristos; şi că, prin urmare, de la acea dată, nu numai Domnul şi Capul nostru este prezent în mod invizibil în lume, ci de asemenea sunt cu El toţi aceşti mesageri sfinţi. Şi să observăm mai departe că această dată a învierii morţilor în Cristos este paralelă cu data învierii Capului trupului. Învierea Domnului nostru a avut loc la trei ani şi jumătate după venirea Sa ca Mesia, în 29 d. Cr.; şi învierea corpului Său, Biserica, am văzut, şia avut timpul cuvenit în anul 1878, la trei ani şi jumătate după a doua Sa venire, în octombrie 1874.Profeţia ne-a indicat de asemenea felul întoarcerii Domnului nostru, aşa încât, deşi El este prezent, nu trebuie să ne aşteptăm să-L vedem pe El sau pe sfinţii înviaţi, care sunt acum în asemănarea Lui, altfel decât cu ochii credinţei — credinţa în „cuvântul sigur al prorociei”; cu toate că am învăţat că cei care formează acum „picioarele lui Cristos” vor fi şi ei peste puţin timp schimbaţi în aceeaşi asemănare glorioasă. Ei vor fi atunci fiinţe spirituale, ca El, Cristos, şi ca toţi sfinţii înviaţi care sunt acum cu El, şi la timpul potrivit Îl vor vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2). Am văzut de asemenea că venirea lui Ilie cel prezis şi a Omului Păcatului cel prevestit, care trebuiau să preceadă venirea Lui, sunt fapte împlinite.Am marcat, de asemenea, datele fixate asupra cărora ne îndreaptă atenţia profetul Daniel. Cele 2300 de zile indică ((306)) anul 1846 ca timpul când Sfântul Locaş al lui Dumnezeu urma să fie curăţat de erorile şi principiile profanatoare ale papalităţii; şi am observat curăţirea realizată atunci. Am observat împlinirea celor 1260 de zile, sau timpul, timpurile şi jumătatea de timp a puterii papalităţii de a persecuta, şi începutul atunci, în 1799, a Timpului Sfârşitului. Am văzut cum cele 1290 de zile au marcat începutul unei înţelegeri a tainelor profeţiei în anul 1829, care a culminat cu marea mişcare din 1844 cunoscută ca mişcarea celei de-a Doua Veniri, când, potrivit prezicerii Domnului, fecioarele înţelepte au ieşit să-L întâmpine pe Mire, cu treizeci de ani înainte de venirea Lui reală. Am văzut împlinirea prezisei întârzieri; şi timp de cincisprezece ani a ieşit strigătul de la miezul nopţii, „Iată Mirele!” Am observat cu încântare deosebită cele 1335 de zile, care indică, aşa cum vedem, anul 1874 ca data exactă a întoarcerii Domnului nostru; şi de la acel timp încoace am avut chiar fericirea promisă — prin dezvăluirea mai clară a minunatelor taine ale planului divin.Apoi am văzut marea lucrare a secerişului, la timpul şi în ordinea ei stabilită, începând cu toamna anului 1874, progresând treptat şi în tăcere, dar rapid. Am observat strângerea în snopi şi legarea neghinei şi adunarea grâului. Şi ce binecuvântare şi bucurie primim prin asigurarea că din vara lui 1878, când Împăratul Şi-a luat marea Sa putere şi a început domnia cu învierea celor care au dormit în Isus, nu mai este nevoie ca membrii Săi să „doarmă” şi să aştepte gloria, căci pentru fiecare, momentul terminării cursului său în moarte este momentul fericitei „schimbări” la perfecţiunea deplină a naturii şi asemănării divine. Întradevăr, „ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”, pentru totdeauna. Ei se odihnesc de ostenelile lor, dar lucrările lor continuă; pentru că lucrarea de cealaltă parte a vălului este aceeaşi ((307)) lucrare în care sunt angajaţi toţi biruitorii de această parte a vălului; doar că pentru cei care au intrat în gloria naturii divine, lucrarea nu mai este cu osteneală şi nu mai costă sacrificiu obositor.Pe lângă toate acestea, vedem începutul întoarcerii favorii divine la Israelul trupesc manifestat deja în începerea înlăturării orbirii şi prejudecăţii lor împotriva lui Isus Cristos, în deschiderea ţării făgăduinţei şi expulzarea lor din alte ţări, şi de asemenea în revenirea fertilităţii Palestinei. Chiar şi numai aceste semne exterioare, fără toate datele şi timpurile profetice, ar fi dovezi puternice că trăim la sfârşitul veacului destinat alegerii Bisericii sau a clasei Împărăţiei, datorită asigurării clare a Scripturilor că orbirea şi starea lor de lepădare vor continua numai până când membrii corpului lui Cristos vor fi fost aleşi.Aflându-ne astfel, aşa cum ne aflăm, la această dată înaintată din Timpul Sfârşitului şi chiar în toiul secerişului veacului, şi aşteptând cu nerăbdare soluţionarea tuturor chestiunilor complicate ale acestor timpuri febrile în scurtul interval al următorilor douăzeci şi trei de ani, ce solemne şi intense sunt sentimentele celor care au credinţă în cuvântul sigur al prorociei. Chestiunile importante şi uluitoare care vor culmina în marele necaz, despre care ne avertizează Daniel, tulbură acum mintea poporului şi apropie repede teribila criză. Dar această criză mare a „zilei răzbunării” şi „mâniei” asupra naţiunilor trebuie să o lăsăm pentru a fi analizată în volumul următor, deoarece subiectul este prea vast şi prea important pentru spaţiul nostru prezent. Să ne bucurăm însă de faptul că dincolo de necaz şi chiar dincolo de disciplina folositoare a domniei lui Cristos, vedem glorioasa ţară a odihnei, moştenirea binecuvântată şi veşnică a rasei răscumpărate şi restabilite.((308))Într-adevăr, minunate timpuri sunt acestea, şi totuşi puţini dau atenţie cuvântului sigur al prorociei; şi în consecinţă viitorul este văzut de cei mai mulţi oameni numai din punctul de vedere al indiciilor actuale. Oamenii văd norii care se adună repede, dar nu pot şti nimic despre perspectiva plină de speranţă decât din Cuvântul lui Dumnezeu.Da, iubite Răscumpărător şi Domn, recunoaştem iubitaŢi prezenţă şi ne bucurăm de dovezile stabilirii îndurătoarei Tale Împărăţii în această zi a noastră. Inimile noastre se revarsă de recunoştinţă când vedem razele convergente ale mărturiei divine — din lege, din profeţi, din apostoli şi din cuvintele Tale până acum ascunse, şi chiar din tainele de mult ascunse ale minunatului „Martor” din Egipt — adunate acum într-un focar glorios, care arată urmaşilor Tăi credincioşi că glorioasa zi se iveşte curând, cu toate că nori şi întuneric gros ascund încă gloria Ta de toţii ochii în afară de ochii credinţei logodnicei Tale. În această lumină strălucitoare concentrată, mărgăritar după mărgăritar din preţiosul Tău adevăr strălucesc de o lumină necunoscută până acum, şi prezenţa Ta maiestuoasă este reflectată de toate acestea.„Voi cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul, şi sărbătoriţi amintirea sfinţeniei Lui!” „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de biruinţă! Căci Domnul Cel-Prea-Înalt este înfricoşător, un Împărat mare peste tot pământul.”

Eliberarea şi înălţarea BisericiiEliberarea şi înălţarea Bisericii este aproape — Ea va fi vestitorul eliberării întregii omeniri — Data ei aproximativă — Cum vor scăpa sfinţii de acele lucruri care vin în lume — Cum şi când o va ajuta Dumnezeu — Felul şi împrejurările eliberării ei finale — Eliberarea întâi a celor care dorm în Isus — Schimbarea membrilor în viaţă ai Bisericii — Vor muri ei? — Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul„Să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie.” Luca 21:28.PRIN candela profeţiei am trasat minunatele evenimente ale „secerişului” până la culminarea lor în marele timp de necaz; şi deoarece ne amintim că în această perioadă plină de evenimente îşi are timpul eliberarea şi înălţarea promisă a Bisericii, punctele centrale de interes acum pentru sfinţi sunt timpul, felul şi împrejurările eliberării lor.Domnul nostru ne-a învăţat că de îndată ce începem să vedem evenimentele secerişului întâmplându-se, ar trebui să aşteptăm o realizare grabnică a glorioasei noastre speranţe. De aceea, remarcând acum dovezile acumulate ale acestor semne, ne ridicăm într-adevăr capetele şi ne bucurăm în speranţa gloriei care urmează; căci vine dimineaţa, deşi trebuie să intervină o noapte neagră, scurtă. Dar această bucurie nu este egoistă în caracterul ei; căci eliberarea şi înălţarea Bisericii lui Cristos va fi vestitorul unei grabnice eliberări a întregii rase de sub ((228)) tirania şi asuprirea marelui înrobitor, Păcatul, de umbra şi durerile bolii şi de închisoarea morţii: „Căci ştim că … toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii … aşteptând … răscumpărarea trupului nostru” — „trupul lui Hristos” (Rom. 8:22, 23); căci, potrivit aranjamentului lui Iehova, noua ordine de lucruri nu poate fi stabilită până când marele conducător, Cristosul complet, Cap şi corp, va fi venit deplin în putere.Că eliberarea sfinţilor trebuie să aibă loc foarte curând după 1914 este vădit, deoarece în acel timp, după cum vom vedea, este stabilit să aibă loc eliberarea Israelului trupesc, iar naţiunilor înfuriate li se va porunci în mod autoritar să stea liniştite, şi vor fi făcute să recunoască puterea Unsului lui Iehova. Chiar la cât timp după 1914 vor fi glorificaţi ultimii membri în viaţă ai corpului lui Cristos, nu suntem informaţi direct, dar cu siguranţă nu va fi înainte ca lucrarea lor în trup să fie încheiată; în mod raţional nu putem nici presupune că vor rămâne mult după ce acea lucrare se va fi realizat. Cu aceste două gânduri în minte, putem aproxima timpul eliberării.Deşi sunt indicii clare că unii dintre membrii în viaţă ai corpului vor fi martorii pregătirii furtunii şi vor avea parte de unele dintre necazurile pe care ea le va aduce, există şi indicii că nici unul dintre aceştia nu va trece cu totul prin ea, nici măcar nu va intra departe în ea. Cuvintele Învăţătorului, „Vegheaţi … ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla” (Luca 21:36), par să indice acest lucru. Şi totuşi, noi ştim că trecem deja prin începutul acestor necazuri (necazurile asupra Bisericii nominale legate de încercarea ei) şi că noi scăpăm, în timp ce mulţi de peste tot cad în eroare şi în necredinţă. Noi scăpăm, nu prin faptul că suntem luaţi de pe scena necazului, ci prin faptul că suntem susţinuţi, întăriţi şi păstraţi chiar în mijlocul lui prin Cuvântul Domnului, scutul ((229)) şi pavăza noastră (Ps. 91:4). Deşi admitem că în acelaşi fel unii membri ai corpului ar putea rămâne chiar până la sfârşitul timpului de necaz şi ar putea trece prin el în întregime, şi totuşi să scape astfel de tot necazul care vine, cu toate acestea este clar, credem noi, că toţi membrii corpului vor fi pe deplin eliberaţi — înălţaţi la starea glorioasă — înainte de a veni cele mai severe aspecte ale necazului — după ce corpul va fi complet şi uşa va fi închisă.Am văzut furtuna pregătindu-se de ani de zile: oştile puternice se adună şi se pregătesc pentru bătălie, şi fiecare an care vine este martorul paşilor mai rapizi de înaintare spre criza prezisă; totuşi, deşi ştim că dezastrul fără egal trebuie să spulbere toată legea şi ordinea în abisul anarhiei şi al confuziei, noi nu ne temem; căci „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna[dezechilibra şi dezorganiza] pământul [organizarea din prezent a societăţii] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [poporul fără de lege şi care nu poate fi guvernat]; chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega [de disputele facţiunilor rivale] şi s-ar ridica [cu ameninţare şi putere crescândă] până acolo încât să se cutremure [să tremure de frică şi lipsă de securitate] munţii [împărăţiile]”. Ps. 46:1-3.„Este un râu [Cuvântul lui Dumnezeu, o fântână a adevărului şi a harului] ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu [Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica — chiar şi în starea ei embrionară din prezent, înainte de înălţarea ei la putere şi glorie], locaşul cel sfânt al locuinţelor CeluiPreaÎnalt [sfântul locaş — Biserica, în care CelPreaÎnalt binevoieşte să locuiască]. Dumnezeu este în mijlocul ei; ea nu se va clătina; Dumnezeu o ajută.” Ps. 46:4, 5.În prezent noi ne dăm seama de acest ajutor promis, în măsura deplină a necesităţilor noastre actuale, fiind ((230)) acceptaţi în încrederea Tatălui nostru ceresc, fiind familiarizaţi cu planurile Lui şi asiguraţi de favoarea şi de harul Său susţinător, şi chiar fiind făcuţi conlucrători cu El. Acest ajutor îl vom simţi până la sfârşitul deplin al căii noastre; iar atunci vom fi ajutaţi încă mai mult, prin aceea că vom fi „schimbaţi” la sfera mai înaltă la care suntem chemaţi şi spre care ne continuăm calea cu străduinţă.Deşi putem fi siguri că această „schimbare” a ultimilor membri în viaţă ai corpului lui Cristos nu va avea loc până când lucrarea încredinţată lor în carne va fi îndeplinită, suntem informaţi, cum este arătat în capitolul precedent, că nu peste mult timp lucrarea noastră va fi oprită — la început treptat, iar apoi complet şi definitiv, când „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9:4). Şi bezna acelei „nopţi” va fi risipită numai de răsăritul soarelui milenar. Când lucrarea noastră va fi terminată şi când acea noapte ne va învălui, ne putem aştepta nu numai să vedem că norii furtunoşi vor deveni mai întunecoşi, ci şi să auzim şi să simţim „vânturile” crescânde, care vor culmina într-un uragan sălbatic al patimii omeneşti — un vârtej de necaz. Atunci, lucrarea stabilită pentru noi fiind terminată, partea noastră va fi să „rămânem în picioare”, cu răbdare, până ne vine „schimbarea”. Ef. 6:13.Cât de mult poate binevoi Domnul să lase pe sfinţii Săi să stea într-o inactivitate forţată în ceea ce priveşte lucrarea Sa, nu ştim, dar probabil numai suficient pentru a lăsa credinţa şi răbdarea să-şi facă lucrarea lor desăvârşită. Aici vor fi aceste virtuţi cel mai deplin dezvoltate, încercate şi manifestate. Această probă a răbdării va fi încercarea finală a Bisericii. Apoi „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor [ei]” (Ps. 46:5) — nu în dimineaţa care se va revărsa peste lume la strălucirea răsăritului ei cu Domnul ei ca soarele dreptăţii, ci în revărsatul dimineţii ei, în care ea va fi ((231)) schimbată la natura şi asemănarea Domnului ei. Dimineaţa ei va preceda dimineaţa Milenară.Că această noapte întunecoasă deja se apropie suntem înştiinţaţi nu numai din Scripturi, ci şi din semnele prevestitoare ale timpurilor; şi soarta Bisericii atunci, în privinţa căii ei umane, pare schiţată în paginile de încheiere ale vieţilor lui Ilie şi Ioan Botezătorul, la care s-a făcut deja referire.* Decapitarea unuia şi vârtejul de vânt şi carul de foc care l-a luat pe celălalt indică probabil violenţa asupra ultimilor membri ai corpului lui Cristos. Totuşi Sionul nu trebuie să se teamă, căci Dumnezeu este în mijlocul lui şi îl va ajuta. Consacrarea Bisericii este spre moarte şi privilegiul ei este să-şi dovedească credincioşia; „Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui”. Mat. 10:24, 25.Probabil că într-un efort de autoconservare din partea „Babilonului celui mare” — „Creştinătatea” — când va vedea că-i slăbeşte puterea în politică, clericalism şi superstiţie, lucrarea de răspândire a adevărului va fi oprită, ca dăunătoare pentru sistemul ei. Şi probabil că în această conjunctură clasa Ilie, perseverând până la sfârşit în vestirea adevărului, va suferi violenţă, va trece în glorie şi va scăpa de cele mai severe aspecte ale marelui timp de necaz care vine — chiar în criza afacerilor când oamenii vor începe să simtă că trebuie să se recurgă la măsuri disperate pentru a susţine structura clătinândă a creştinătăţii.Deşi timpul exact al eliberării sau „schimbării” ultimilor membri ai corpului lui Cristos nu este declarat, timpul aproximativ este totuşi în mod clar arătat, la scurtă vreme după ce „uşa” se închide (Mat. 25:10); după ce adevărul, pe care Babilonul începe să-l vadă acum ca fiind inamicul lui şi ca fiind calculat să-i împlinească distrugerea, va fi devenit ((232)) mai general cunoscut şi de largă circulaţie; după ce „grindina” va fi măturat într-o măsură considerabilă locul de scăpare al minciunii; şi după ce ura faţă de adevăr, acum mocnită şi ameninţătoare, va fi stârnită astfel la o opoziţie atât de violentă şi de generală încât să oprească efectiv înaintarea marii lucrări în care sunt angajaţi sfinţii. Şi Dumnezeu va îngădui aceasta de îndată ce toţi aleşii vor fi „pecetluiţi”. Dar, indiferent ce necaz sau dezastru aparent i-ar aştepta pe sfinţi în timp ce rămân în carne, şi ar pune capăt lucrării a cărei realizare este mâncarea şi băutura lor, să ne mângâiem amintindu-ne că nimic nu ni se poate întâmpla fără ştirea şi permisiunea Tatălui nostru, şi că în orice probă a credinţei şi a răbdării harul Său va fi îndeajuns pentru cei care rămân în El şi în care rămâne Cuvântul Său. Să privim dincolo de văl şi să ne ţinem ochiul credinţei fixat asupra premiului chemării noastre de sus, pe care Dumnezeu îl are în păstrare pentru cei care-L iubesc — pentru cei chemaţi şi credincioşi şi aleşi potrivit scopului Său. Apoc. 17:14; Rom. 8:28.În timp ce putem astfel aproxima în mod raţional şi scriptural timpul şi împrejurările deplinei eliberări a Bisericii, felul glorificării ei devine cu atât mai mult o chestiune de interes tot mai adânc. Şi iarăşi mergem la cuvintele divine să întrebăm.Întâi, Pavel declară: „Toţi vom fi schimbaţi [sfinţii în viaţă şi cei morţi] … . Căci trebuie ca ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor să se îmbrace în nemurire … nu pot carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea”. Şi această „schimbare” de la starea muritoare la nemurire, ne asigură el, nu va fi realizată prin dezvoltare treptată, ci va fi instantanee — „într-o clipă, într-o clipeală din ochi”, la sunetul „celei din urmă trâmbiţe” — care sună deja.* 1 Cor. 15:53, 50, 52.*Vezi Vol. 2, cap. 5((233))Mai mult, se va observa ordinea: unii vor fi glorificaţi sau „schimbaţi” întâi, iar alţii după aceea. Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinţilor Săi (Ps. 116:15): şi deşi cei mai mulţi dintre ei au adormit de mult, nici unul n-a fost uitat. Numele lor sunt scrise în cer ca membri acceptabili ai Bisericii Întâilor-născuţi. Şi apostolul declară că cei vii, care sunt lăsaţi până la prezenţa Domnului, nicidecum nu vor lua-o înaintea celor care au adormit (1 Tes. 4:15). Cei care dorm în Isus nu trebuie să aştepte adormiţi pentru ca membrii în viaţă să-şi termine cursul, ci sunt înviaţi imediat, acesta fiind unul dintre primele acte ale Domnului când Îşi ia marea Sa putere. Şi astfel acei membri ai Cristosului care au adormit vor avea prioritate la intrarea în glorie.Data exactă a trezirii sfinţilor adormiţi nu este declarată în mod direct, dar poate fi clar dedusă din pilda Domnului nostru despre tânărul de neam mare. După ce a primit împărăţia şi s-a întors, prima lucrare a omului de neam mare (care-L reprezintă pe Domnul nostru Isus) a fost să se socotească cu robii (Biserica Sa) cărora le încredinţase via sa pe durata absenţei sale şi să răsplătească pe cei credincioşi. Şi deoarece apostolul ne spune că Se va socoti întâi cu morţii în Cristos, putem deduce în mod raţional că răsplătirea acestora a avut loc imediat ce Domnul nostru, după întoarcerea Sa, Şi-a preluat marea Sa putere.Să aflăm data la care a început Domnul nostru să-Şi exercite puterea, prin urmare, înseamnă să descoperim timpul când sfinţii Săi adormiţi au fost treziţi la viaţă şi la glorie. Şi ca să facem aceasta trebuie numai să ne amintim paralelismul dispensaţiilor iudaică şi evanghelică. Uitândune în urmă la tip, vedem că în primăvara lui 33 d. Cr., la trei ani şi jumătate după începerea secerişului iudaic (29 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a preluat în mod tipic puterea şi Şi-a exercitat autoritatea împărătească. (Vezi Matei 21:5-15.) Şi în mod evident singurul obiectiv al acelui act a fost să marcheze un punct în timp care-şi are paralela în acest seceriş, când El Îşi va prelua în realitate funcţia ((234)) împărătească, puterea împărătească etc., adică în primăvara lui 1878, la trei ani şi jumătate după a doua Sa venire la începutul perioadei de seceriş, în toamna lui 1874. Anul 1878 fiind indicat astfel ca data când Domnul a început să-Şi ia marea Sa putere, este raţional să conchidem că atunci a început stabilirea Împărăţiei, al cărei prim pas va fi eliberarea corpului Său, Biserica, printre care membrii adormiţi trebuie să aibă prioritate.Şi deoarece învierea Bisericii trebuie să aibă loc cândva în această perioadă a „sfârşitului” sau a „secerişului” (Apoc. 11:18), considerăm că este o deducţie foarte raţională şi în perfectă amonie cu tot planul Domnului, că în primăvara lui 1878 toţi sfinţii apostoli şi alţi „biruitori” din veacul Evangheliei care au dormit în Isus au fost înviaţi fiinţe spirituale, asemenea Domnului şi Învăţătorului lor. Şi, prin urmare, în timp ce conchidem că învierea lor este acum un fapt împlinit, şi ca atare ei, ca şi Domnul, sunt prezenţi pe pământ, faptul că nu-i vedem nu este o piedică pentru credinţă, când ne amintim că asemenea Domnului lor, ei sunt acum fiinţe spirituale şi asemenea Lui sunt invizibili pentru oameni. Faptul că ei sunt invizibili, că mormintele n-au fost găsite deschise şi goale şi că nimeni nu i-a văzut ieşind din cimitir, nu sunt obiecţii pentru cei care au învăţat ce să aştepte — pentru cei care-şi dau seama că Domnul nostru înviat na lăsat nici o gaură în pereţii camerei în care a intrat şi din care a ieşit în timp ce uşile erau închise; care îşi amintesc că nimeni altcineva nu L-a văzut pe Răscumpărătorul înviat, decât aceia puţini cărora El li sa arătat în mod special şi miraculos, pentru ca ei să poată fi martorii învierii Sale; care îşi amintesc că El a apărut în diferite forme ale trupului ca să-i împiedice pe aceşti martori să presupună că El era carne încă, sau că vreuna dintre formele pe care le-au văzut era trupul Său glorios, spiritual. Cei care îşi amintesc că numai Saul din ((235)) Tars a văzut trupul spiritual al lui Cristos, şi aceasta printr-un miracol, în timp ce alţii din jur nu l-au văzut, şi el l-a văzut cu preţul vederii sale, vor înţelege cu uşurinţă că faptul că ei nu-i văd pe sfinţii înviaţi cu ochii naturali nu este o obiecţie la faptul învierii lor, după cum nu L-au văzut nici pe Domnul în timpul acestui seceriş şi nu i-au văzut niciodată pe îngeri care, dea lungul Veacului Evanghelic, au fost „duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea”.**Vezi Vol. II, cap. 5Credinţa noastră că Împărăţia a început să fie stabilită sau adusă în putere în aprilie 1878, vom observa, se sprijină pe aceeaşi temelie ca şi credinţa noastră că Domnul a început să fie prezent din octombrie 1874 şi că atunci a început secerişul. Atunci „muntele [împărăţia] casei Domnului”, Biserica, a început să fie „înălţat deasupra dealurilor” (împărăţiilor) pământului şi atunci a început lucrarea de judecare a „Babilonului”, Creştinătatea, şi a tuturor popoarelor din întreaga lume, ca pregătire pentru răsturnarea lor finală.Aceasta nu este în dezacord cu gândul că majoritatea Bisericii este înălţată, în timp ce puţini dintre ultimii membri ai preoţimii împărăteşti sunt încă „vii, care rămân”; căci, aşa cum am văzut, apostolul a prezis chiar această ordine. Nu este nici o dezonoare a fi printre cei care rămân; şi a fi chiar ultimul dintre cei care vor fi „schimbaţi” nu va fi o discreditare. Câteva scripturi arată că ultimii membri ai corpului au de făcut o lucrare specială de această parte a vălului, ca parte din lucrarea Împărăţiei la fel de importantă şi la fel de esenţială ca aceea a membrilor glorificaţi de cealaltă parte a vălului. În timp ce Capul glorificat şi membrii corpului de dincolo de văl au supravegherea completă a marilor schimbări care se desfăşoară acum şi sunt pe punctul de a fi ((236)) inaugurate în lume, membrii confraţi care rămân în carne sunt agenţi ai Împărăţiei ca să vestească, prin cuvânt, condei, cărţi şi pliante, veştile bune care vor fi „o mare bucurie pentru tot poporul”. Ei spun lumii veştile binecuvântate ale planului îndurător al veacurilor întocmit de Dumnezeu, şi că a sosit timpul pentru glorioasa împlinire a acestui plan; şi ei indică nu numai spre marele timp de necaz iminent, ci şi spre binecuvântările care îl vor urma ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. O lucrare mare şi importantă deci, le este dată membrilor rămaşi: este întradevăr lucrarea Împărăţiei, şi este de asemenea însoţită de bucuriile şi binecuvântările Împărăţiei. Deşi încă în carne şi continuânduşi lucrarea stabilită cu preţul sacrificiului de sine şi în faţa marii împotriviri, aceştia intră deja în bucuriile Domnului lor — bucuriile aprecierii depline a planului divin şi a privilegiului de a lucra la realizarea acestui plan, şi, în cooperare cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, de a oferi viaţă veşnică şi binecuvântări tuturor familiilor de pe pământ.Aceştia cu mesajul lor sunt clar arătaţi de profetul Isaia (52:7) ca „picioarele” sau ultimii membri ai corpului lui Cristos în carne, când el spune: „Ce frumoase sunt pe munţi [împărăţii] picioarele celui … care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea [eliberarea], celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!» [Domnia lui Cristos, care va aduce eliberare, mai întâi Sionului şi în cele din urmă întregii creaţii care geme, a început]. Iată, glasul sentinelelor tale răsună; ele înalţă glasul şi strigă toate de veselie; căci văd [clar] cu ochii lor cum Domnul restabileşte Sionul”.Sărmane „picioare”, învineţite, dispreţuite acum de oameni, nimeni în afară de voi nu apreciază pe deplin privilegiile voastre. Nimeni nu poate aprecia bucuria pe care o aveţi în vestirea adevărului prezent, când spuneţi Sionului că a sosit timpul pentru stabilirea Împărăţiei şi când ((237)) declaraţi că domnia de dreptate a lui Emanuel, care va fi inaugurată curând, va binecuvânta toate familiile pământului. Dar, deşi dispreţuite de oameni, „picioarele” lui Cristos şi misiunea lor actuală sunt mult apreciate de cealaltă parte a vălului de către membrii-confraţi glorificaţi ai corpului şi de către gloriosul lor Cap care este gata să-i mărturisească pe aceşti credincioşi înaintea Tatălui şi a tuturor sfinţilor Săi mesageri.Misiunea picioarelor, care nu este deloc o parte neînsemnată a lucrării Împărăţiei, va fi îndeplinită. Deşi mesajul lor este urât şi discreditat în general, iar ei sunt dispreţuiţi de lume ca nechibzuiţi (pentru Cristos) — cum au fost toţi slujitorii Lui credincioşi în tot Veacul Evanghelic — totuşi, înainte de a fi „schimbaţi” cu toţii şi uniţi cu membrii glorificaţi de dincolo de văl, ei, ca agenţi ai Împărăţiei, vor fi lăsat astfel de mărturii despre acea Împărăţie şi despre lucrarea ei actuală şi viitoare, care să fie o informaţie foarte valoroasă pentru lume şi pentru copiii nedezvoltaţi şi supraîncărcaţi ai lui Dumnezeu, care, deşi consacraţi lui Dumnezeu, nu vor fi reuşit să alerge aşa încât să obţină premiul chemării noastre de sus.Şi să nu uităm că toţi cei care sunt „picioare” vor fi angajaţi astfel în a vesti aceste veşti bune şi în a spune Sionului „Dumnezeul tău împărăţeşte!” — Împărăţia lui Cristos a început! Şi toţi cei care sunt veghetori adevăraţi pot vedea clar în acest timp, ca un singur om, şi pot cânta armonios împreună cântarea nouă a lui Moise şi a Mielului — cântarea Restabilirii, atât de clar învăţată nu numai în Legea lui Moise, care a fost „umbra bunurilor viitoare”, ci şi în descoperirile mai clare ale Mielului lui Dumnezeu conţinute în scrierile Noului Testament — care spun: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale”. „Toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta.” Apoc. 15:3, 4.Unul câte unul clasa „picioare” va trece din starea actuală, în care, deşi adesea ostenţi şi răniţi se bucură întotdeauna, ((238)) de cealaltă parte a vălului; vor fi „schimbaţi” într-o clipă, într-o clipeală din ochi, din starea muritoare în cea nemuritoare, din slăbiciune în putere, din dezonoare în glorie, de la stările umane la cele cereşti, din trupuri pământeşti în trupuri spirituale. Această lucrare nu va înceta cu această schimbare; căci toţi cei care vor fi socotiţi vrednici de această schimbare la glorie vor fi deja înrolaţi în serviciul Împărăţiei de această parte a vălului: numai partea oboselii, a efortului, va înceta odată cu schimbarea lor — „Ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Apoc. 14:13.„Schimbarea” acestor membri „picioare” îi va aduce în aceeaşi părtăşie, glorie şi putere în care membrii care au dormit au intrat deja: ei vor fi „răpiţi” de la stările pământeşti ca să fie uniţi „împreună” cu „Domnul în văzduh” — în conducerea spirituală a lumii. După cum s-a arătat deja*, „văzduhul” menţionat aici simbolizează conducerea sau puterea spirituală. Satan ocupă de multă vreme poziţia de „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2) şi foloseşte drept conlucrători şi stăpânitori împreună cu el pe mulţi dintre cei mari ai Babilonului, care, sub influenţa erorilor sale orbitoare, cred într-adevăr că slujesc pe Dumnezeu. Dar la timpul cuvenit „domnul puterii văzduhului” va fi legat şi nu va mai înşela; iar cerurile actuale, marele sistem Anticrist, vor „trece cu un zgomot şuierător” în timp ce noul domn al văzduhului, adevăratul conducător spiritual, Cristos Isus, va lua stăpânirea şi va stabili „cerurile noi”, unindu-Şi cu Sine în această putere sau „văzduh” pe mireasa Sa, „biruitorii” Veacului Evanghelic. Astfel „cerurile noi” vor înlocui puterile actuale ale „văzduhului”.*Vol. I, pag. 318Dar oare toţi trebuie să moară, toţi care fac parte din „picioarele” care sunt vii şi vor rămâne până la prezenţa Domnului? Da; toţi s-au consacrat — „până la moarte”; şi ((239)) despre aceştia este scris în mod clar că toţi trebuie să moară. Nici o scriptură nu contrazice acest gând. Dumnezeu declară prin profet — „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei [puternici], toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt [Dumnezeu]. Dar veţi muri ca omul şi veţi cădea ca una din căpetenii»”. Ps. 82:6, 7 [Trad. lit. nouă — n. e.].Cuvântul redat aici „căpetenii” înseamnă conducători sau capi. Adam şi Domnul nostru Isus sunt cei doi capi sau cele două căpetenii la care se face referire. Amândoi au murit, dar din motive diferite: Adam pentru propriul lui păcat, Cristos ca un sacrificiu de bună voie pentru păcatele lumii. Şi toată Biserica lui Cristos, îndreptăţită prin credinţă în sacrificiul Lui, sunt socotiţi ca eliberaţi atât de păcatul lui Adam, cât şi de pedeapsa morţii legată de acel păcat, pentru ca ei să poată avea parte cu Cristos ca jertfitori împreună cu El. Ca jertfitori împreună cu Cristos, moartea sfinţilor este apreciată de Dumnezeu (Ps. 116:15). Membrii-confraţi ai corpului lui Cristos, când mor, sunt recunoscuţi ca „morţi împreună cu Cristos”, făcuţi „asemenea cu moartea Lui”. Ei cad ca unul dintre domni — nu ca primul, ci ca al doilea Adam, ca membri ai corpului lui Cristos, împlinind ce lipseşte necazurilor lui Cristos. Col. 1:24.Faptul că termenul „dumnezei”, puternici, este aplicat în acest pasaj la toţi fiii Dumnezeului Celui Preaînalt care vor fi moştenitori împreună cu Cristos Isus, moştenitorul tuturor lucrurilor, este arătat în mod clar prin referirea Domnului nostru la el. Ioan 10:34-36.„Veţi muri ca omul”, dar „Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi”. A muri este un lucru, a „adormi” sau a rămâne inconştient, mort, este cu totul altceva. Mărturia lui Dumnezeu este deci că toţi sfinţii trebuie să moară, dar că nu toţi vor dormi. Domnul nostru a murit şi apoi a dormit până în a treia zi, când Tatăl L-a înviat. Pavel şi ceilalţi apostoli au murit şi astfel au „adormit”, să se odihnească de osteneli şi de trudă, să „doarmă în Isus”, să aştepte învierea ((240)) făgăduită şi să aibă parte de Împărăţie la a doua venire a Domnului. Ca urmare, când a sosit timpul stabilirii Împărăţiei, a sosit timpul trezirii lor din somnul morţii. De ce să continue aşteptarea şi somnul lor după ce Domnul este prezent şi timpul Împărăţiei Sale este venit? Nu poate fi nici un motiv; şi credem, prin urmare, că ei nu mai „dorm”, ci acum sunt înviaţi şi sunt cu Domnul lor şi ca El. Şi dacă rămânerea lor în somnul morţii nu mai este necesară, nu mai este necesar nici ca vreunul dintre sfinţii care mor acum în acest timp al prezenţei Domnului şi al stabilirii Împărăţiei Sale să „doarmă” sau să aştepte în moarte o înviere cândva în viitor. Nu, mulţumim lui Dumnezeu! Dătătorul de viaţă este prezent; şi din 1878, când Şi-a luat marea Sa putere şi a început să-Şi exercite autoritatea, nici unul dintre membrii Săi nu trebuie să doarmă. Ca atare, toţi cei care aparţin „picioarelor” care mor de la acea dată, momentul morţii este momentul schimbării. Ei mor ca oameni şi asemenea oamenilor, dar în aceeaşi clipă sunt făcuţi ca Domnul lor, fiinţe spirituale glorioase. Ei sunt luaţi din condiţiile umane ca să fie pentru totdeauna cu Domnul — „în văzduh” — în puterea şi slava Împărăţiei.După ce Domnul nostru a împlinit sacrificarea naturii Sale umane şi a fost înviat din morţi, schimbat în fiinţă spirituală, El a declarat: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18). Numai când toţi membrii Cristosului vor fi urmat exemplul Capului şi îşi vor fi sfârşit sacrificiul în moarte, numai atunci Cristosul va fi complet şi deplin împuternicit pentru marea lucrare următoare de restaurare a tuturor lucrurilor.Având în vedere aceste lucruri, ce plină de semnificaţie este afirmaţia: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează»” (Apoc. 14:13). Nicăieri în Scripturi moartea nu este reprezentată în vreun sens ca o fericire, cu excepţia acestui caz; şi aici ea este în mod special ((241)) limitată şi făcută aplicabilă la un anumit timp, specific* — „de acum încolo”. Chiar şi atunci, remarcaţi, este o fericire numai pentru o clasă specială — „morţii care mor”. Această expresie nu trebuie considerată ca o greşeală, ci ca o descriere foarte punctuală şi convingătoare a micii clase pentru care moartea va fi o binecuvântare. Această clasă constituie „picioarele Lui”. Şi, după cum s-a arătat deja, fiecare membru al corpului lui Cristos trebuie să-şi încheie sacrificiul în moarte reală.*Într-un volum următor, când vom examina minunatele viziuni ale Revelatorului, se va vedea clar că timpul indicat aici prin cuvântul „de acum încolo”, ca fiind marcat de evenimente, se sincronizează bine cu 1878 aşa cum este indicat de profeţiile remarcate aici.Numai aceştia sunt morţii care mor. Ei sunt socotiţi de Dumnezeu ca morţi deja şi sunt îndemnaţi să se considere şi ei astfel. „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” Despre alţi morţi nu se poate spune că mor, numai despre această clasă de morţi, care trebuie să-şi termine calea de sacrificiu în moarte reală.Astfel Dumnezeu ajută Sionul în zorii dimineţii lui — în dimineaţa zilei eterne a triumfului lui Cristos. Astfel El o ajută deja. Unul câte unul, imperceptibil pentru lume, sfinţii sunt acum schimbaţi şi se alătură companiei Bisericii triumfătoare; şi cei care rămân până la urmă, vestesc evanghelia veşnică până când uşa se închide şi orice ocazie de a lucra se sfârşeşte. Atunci ei vor „sta” în credinţă şi răbdare şi îşi vor aştepta schimbarea acceptând cu bucurie eliberarea prin orice mijloc prin care Dumnezeu ar binevoi să permită realizarea ei.Astfel ei vor fi scăpaţi de marele uragan al necazului care va urma după plecarea lor, şi păstraţi în partea de la început a bătăliei în care o mie vor cădea în necredinţă şi vor fi biruiţi de diferitele molime ale erorii, la unul care va sta în picioare. Ps. 91:7.((242))Pe măsură ce timpul de necaz se apropie, trebuie să aşteptăm, prin urmare, ca Biserica adevărată în starea ei actuală, clasa Ilie, Ioan, să descrească în influenţă şi număr, în timp ce Cristosul în triumf şi glorie, acelaşi corp de cealaltă parte a vălului, să crească, aşa cum a indicat Ioan profetic. Ioan 3:30.