adevaruri bibliceGoogle Page Rank

 adevaruri biblice adevaruri biblice


Articole despre Adevarul Bibliei si nu despre "adevarul" religiei
RSS posts

Religie


Comenteaza





OMUL PĂCATULUI - ANTICRIST
OMUL PĂCATULUI - ANTICRIST,,Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării.” 2 Tes. 2:3.AVÂND în vedere aceste cuvinte clare ale apostolului Pavel, care arată că un personaj pe care el îl numeşte „Omul Păcatului” trebuie să preceadă venirea Zilei Domnului, care, după cum am dovedit, a început deja să mijească, este important să privim în jur ca să vedem dacă un asemenea personaj n-a apărut deja. Căci, dacă un astfel de presonaj cum este cel descris cu atâta grijă de către Pavel şi de către ceilalţi apostoli n-a venit încă, atunci cuvintele de mai sus trebuie înţelese ca o respingere de către Pavel a tuturor celorlalte mărturii privitoare la prezenţa Domnului şi la stabilirea Împărăţiei Sale acum. Iar această respingere trebuie să stea ca un argument la care nu se poate da un răspuns până când acest Om al Păcatului va fi recunoscut, corespunzând descrierii profetice în toate amănuntele.Este clar declarat nu numai că acest Om al Păcatului trebuie mai întâi să se ridice, ci şi că el trebuie să se dezvolte ((B268)) şi să prospere înainte de a veni Ziua Domnului. Înainte de ziua lui Cristos, prosperitatea şi influenţa acestei puteri vor fi ajuns la culme şi vor fi în declin; şi prin strălucirea prezenţei Domnului, la a doua venire a Sa, acest Om al Păcatului va fi cu desăvârşire distrus. Noi trebuie să observăm aceste împrejurări prezise, pentru a vedea dacă această prevenire către Biserica din zilele lui Pavel este aplicabilă şi în zilele noastre. Acum, după optsprezece secole, se pretinde din nou că ziua lui Cristos a venit; şi se naşte întrebarea importantă: Din ceea ce le-a spus Pavel tesalonicenilor pentru a le corecta eroarea, stă acum ceva ca obiecţie la această pretenţie?Din îndemnurile apostolului către Biserică, să vegheze la întoarcerea Domnului, luând aminte la cuvântul sigur al profeţiei, şi din grija Sa de a le arăta semnele prezenţei lui Cristos, caracterul lucrării Sale în timpul acela etc., este evident că El a dorit la fel de mult ca Biserica să poată recunoaşte prezenţa Lui atunci când Domnul va veni, cum a dorit şi ca ei să nu fie amăgiţi de eroarea că El venise deja înainte de timpul prezenţei Sale. O cădere în această eroare din urmă, la începutul acestui veac, i-a expus pe cei care au îmbrăţişat-o înşelărilor principiului Anticrist, care lucra chiar şi atunci; în timp ce nerecunoaşterea Zilei Domnului şi a prezenţei Sale în ziua când îşi are timpul îi expune pe cei care nu-L recunosc la înşelările continui şi la doctrinele false ale lui Anticrist, şi îi orbeşte faţă de marile adevăruri şi faţă de privilegiile speciale din această zi. De aici vine îngrijorarea apostolului pentru Biserica de la ambele extremităţi ale veacului şi prevenirea lui: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel”. De aceea a şi făcut descrierea exactă a Omului Păcatului, pentru ca el să poată fi recunoscut la timpul său.În timp ce creştinii de la sfârşitul veacului sunt înclinaţi să uite până şi făgăduinţa întoarcerii Domnului, iar când şi-o ((B269)) amintesc sunt înclinaţi să se gândească la ea numai cu groază şi presimţiri de teamă, Biserica timpurie o aştepta cu nerăbdare şi cu anticipare voioasă, ca fiind realizarea tuturor speranţelor ei, răsplata întregii sale credincioşii şi sfârşitul tuturor necazurilor ei. Prin urmare, credincioşii din ziua aceea erau gata să asculte cu sârguinţă orice învăţătură care pretindea că Ziua Domnului era ori foarte aproape, ori prezentă; şi, prin urmare, erau în pericolul de a fi înşelaţi în această privinţă dacă nu studiau cu atenţie învăţăturile apostolilor asupra acestui subiect.Biserica din Tesalonic, influenţată de învăţăturile greşite ale unora, în sensul că Domnul ar fi venit din nou şi că ei trăiau în zilele Lui, evident presupunea că această idee era în armonie cu învăţăturile lui Pavel din prima sa epistolă către ei, unde el a spus (1 Tes. 5:1-5) că Ziua Domnului va veni pe furiş, în linişte şi pe neobservate, ca un hoţ noaptea, şi că, deşi alţii vor fi în ea fără să ştie, sfinţii vor fi în lumină în privinţa ei. Aflând despre serioasa eroare în care căzuseră, de a presupune că ziua prezenţei Domnului sosise deja, Pavel le-a scris o a doua epistolă, a cărei idee centrală era aceea de a corecta această eroare. El spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi[enestemi] venit întâi trebuie să vină lepădarea de credinţă [apostazia], şi trebuie să fie descoperit Omul Păcatului, Fiul Pierzării, Împotrivitorul, care se înalţă mai presus de toate, numindu-se «dumnezeu» [conducător puternic] sau care primeşte omagiu — aşa încât să se aşeze în Templul lui Dumnezeu, prezentându-se deschis că este un dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum ((B270)) vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce stă în cale, pentru ca El [Cristos] să poată fi descoperit la timpul Său [cuvenit]. Dar nesupunerea [faţă de Cristos] lucrează deja, însă numai ca un lucru secret, până când cel ce împiedică va fi îndepărtat din cale; şi atunci va fi descoperit cel nesupus, pe care Domnul îl va ucide cu spiritul gurii Sale şi-l va nimici prin strălucirea prezenţei [parousiei] Sale”. Pavel a putut scrie astfel în mod sigur despre dezvoltarea Omului Păcatului înainte de Ziua Domnului, fiindcă a studiat profeţia lui Daniel, la care şi Domnul nostru a făcut referire (Mat. 24:15), şi probabil fiindcă lui Pavel însuşi în „viziunile şi descoperirile” sale i se arătase marele dezastru pe care acest personaj îl va produce în Biserică.Ar trebui remarcat faptul că Pavel n-a folosit argumente ca acelea pe care unii sunt dispuşi să le folosească astăzi contra pretenţiei că ziua Domnului a început. El n-a zis, o tesaloniceni necugetaţi, nu ştiţi că atunci când vine Cristos ochii voştri Îl vor vedea şi urechile voastre vor auzi înfricoşătorul sunet al trâmbiţei lui Dumnezeu? Şi că veţi avea şi altă dovadă pentru aceasta, în răsturnarea pietrelor de mormânt şi în învierea sfinţilor? Nu este oare evident că dacă o asemenea critică ar fi fost potrivită, Pavel s-ar fi grăbit să se folosească de un argument atât de simplu şi atât de uşor de înţeles? Şi mai mult, faptul că el n-a folosit acest argument nu este oare o dovadăcă un asemenea argument nu este şi nu poate fi întemeiat pe adevăr?Prin faptul că, în efortul său energic de a le corecta eroarea, Pavel le-a oferit doar această singură obiecţie la pretenţia lor, el evident a susţinut ideile lor generale despre Ziua Domnului ca fiind corecte — că ea ar putea fi începută în timp ce mulţi ar fi în necunoştinţă de ea, că ar putea veni fără demonstraţie exterioară care s-o marcheze. Dar singurul motiv al obiecţiei lui era că mai întâi trebuia ((B271)) să vină o lepădare de credinţă, şi, ca urmare a acestei lepădări, să vină dezvoltarea Omului Păcatului — care, orice ar fi el (fie că este un singur individ, fie un mare sistem Anticrist pe care el astfel îl personifică) — trebuia să se ridice, să prospere şi să-şi înceapă declinul — înainte de ziua prezenţei Domnului. Astfel, deci, dacă această singură obiecţie făcută de Pavel nu mai este în cale — dacă putem vedea clar că există în realitate un personaj a cărui istorie corespunde în fiecare amănunt descrierii profetice a Omului Păcatului, de la începutul existenţei lui până în prezent — atunci obiecţia lui Pavel, care a fost bine primită în timpul său, şi a fost singura lui obiecţie, nu mai este o obiecţie valabilă împotriva pretenţiei actuale că noi trăim în Ziua Domnului, în ziua prezenţei Domnului. Şi mai mult, dacă Omul Păcatului poate fi repede văzut, dacă ridicarea, dezvoltarea şi declinul lui sunt văzute clar, atunci acest fapt devine o altă dovadă care confirmă învăţăturile capitolelor precedente, care arată că noi suntem acum în Ziua Domnului.Descrierea profetică a Omului PăcatuluiCel care studiază profeţia va găsi că Omul Păcatului este în mod clar marcat de-a lungul scrierilor sfinte, nu numai făcând o descriere clară a caracterului său, ci şi arătând timpurile şi locurile începutului, prosperităţii şi declinului său.Acest personaj este foarte convingător descris chiar şi prin numele atribuite lui de către scriitorii inspiraţi. Pavel îl numeşte: „Acel Nelegiuit”, „Omul Păcatului”, „Taina Fărădelegii”, „Anticristul” şi „Fiul pierzării”; profetul Daniel îl numeşte „urâciunea care pustieşte” (Dan. 11:31; 12:11); şi Domnul nostru Se referă la acelaşi personaj prin „urâciunea pustiirii despre care a vorbit profetul Daniel” (Mat. 24:15), şi iarăşi, printr-o „fiară” (Apoc. 13:1-8). Acelaşi personaj a fost ((B272)) prefigurat de asemenea printr-un corn mic, sau o putere, ieşit dintr-o fiară înspăimântătoare pe care Daniel a văzut-o în viziunea sa profetică, corn care avea ochi şi o gură care vorbea lucruri mari, şi care a prosperat şi a făcut război sfinţilor şi i-a biruit (Dan. 7:8, 21). Ioan de asemenea l-a văzut şi a prevenit Biserica împotriva acestui personaj, zicând: „Aţi auzit că vine Antihrist”. El i-a sfătuit apoi cum să scape de influenţa lui (1 Ioan 2:18-27). Cartea Apocalipsei, la fel, este în mare măsură o profeţie simbolică detaliată referitoare la acelaşi Anticrist — deşi acum ne uităm doar în treacăt la aceasta, lăsând examinarea ei mai amănunţită pentru un volum următor.Aceste diferite denumiri şi scurte descrieri indică un personaj josnic, subtil, făţarnic, înşelător, tiranic şi crud, care s-a dezvoltat în mijlocul Bisericii creştine; la început strecurându-se înăuntru şi în sus foarte treptat, apoi urcând rapid la putere şi influenţă până când a ajuns tocmai în culmea puterii, bogăţiei şi gloriei pământeşti — între timp exercitându-şi influenţa împotriva adevărului şi împotriva sfinţilor şi pentru propria lui mărire, pretinzând până la urmă sfinţenie, autoritate şi putere specială de la Dumnezeu.În acest capitol ne propunem să arătăm că acest Om al Păcatului este un sistem şi nu un singur individ, aşa cum mulţi par să presupună; că, după cum Cristosul se compune din adevăratul Domn şi adevărata Biserică, la fel şi Anticristul este un sistem fals, care se compune dintr-un domn fals şi dintr-o biserică apostată, căruia i s-a îngăduit pentru un timp să denatureze adevărul, să practice înşelăciunea şi să falsifice autoritatea şi domnia viitoare a adevăratului Domn şi a Bisericii Sale, şi să îmbete naţiunile cu pretenţii şi presupuneri false.Sperăm să dovedim, spre mulţumirea fiecărui cititor conştiincios, că această mare apostazie sau lepădare de credinţă menţionată de Pavel a venit, şi că acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, s-a aşezat „în templul lui Dumnezeu” ((B273)) (templul adevărat, nu cel tipic), a împlinit toate prezicerile apostolilor şi ale profeţilor referitoare la caracterul său, la lucrarea sa etc., a fost descoperit, iar acum, de la 1799 d. Cr., el este nimicit de spiritul gurii Domnului (adevărul) şi va fi cu desăvârşire nimicit în timpul acestei zile a mâniei şi a descoperirii Domnului în flacăra de foc a răsplătirii, care deja începe.Fără a avea vreo dorinţă să tratăm cu uşurinţă părerile altora, socotim totuşi necesar să indicăm cititorului câteva dintre absurdităţile legate de opinia generală despre Anticrist, pentru ca astfel demnitatea şi caracterul raţional al adevărului asupra acestui subiect să poată fi corect apreciate, în contrast cu pretenţia îngustă că tot ce prezic Scripturile cu privire la acest personaj va fi împlinit de vreun anume om literal. Se pretinde că acest om va fermeca într-atât lumea întreagă, încât în doar câţiva ani el îşi va câştiga omagiul şi închinarea tuturor oamenilor, cărora li se va impune aşa de uşor, încât să presupună că acest om este Dumnezeu şi să-L venereze ca pe Atotputernicul Iehova, într-un templu evreiesc rezidit. Toate acestea trebuie făcute cu viteza fulgerului — în trei ani şi jumătate, spun ei, interpretând greşit timpul simbolic întocmai cum interprezează greşit şi pe „omul” simbolic.Poveştile fantastice şi cele mai absurde închipuiri ale copilăriei nu egalează vederile extreme ale unora din copiii iubiţi ai lui Dumnezeu care se împiedică printr-o interpretare literală a limbajului lui Pavel, şi prin aceasta se orbesc pe ei înşişi şi orbesc şi pe alţii faţă de multe adevăruri preţioase, pe care, din pricina erorii în acest subiect, nu sunt pregătiţi să le vadă într-o lumină lipsită de prejudecăţi. Oricât de mult am simpatiza cu ei, „credinţa lor oarbă” ne smulge un zâmbet atunci când ei înşiră cu seriozitate diferitele simboluri ale Apocalipsei, pe care nu le înţeleg, aplicându-le greşit în mod literal la omul lor extraordinar. Ei pretind că în acest veac, cel mai sceptic pe care l-a cunoscut lumea vreodată, în scurtul interval de trei ani şi jumătate, el va avea toată lumea la picioarele sale, ((B274)) venerându-l ca Dumnezeu, pe când Cezarii, Alexandru, Napoleon, Mohamed şi alţii au navigat pe mări însângerate şi au petrecut de multe ori câte trei ani şi jumătate fără să fi împlinit nici a mia parte din ceea ce se pretinde că va face acest om.Şi totuşi aceşti cuceritori au avut în ajutor toate avantajele ignoranţei şi superstiţiei dense, în timp ce astăzi noi trăim în condiţiile cele mai neprielnice pentru o asemenea dezvoltare a amăgirii şi înşelătoriei: într-un timp când orice lucru ascuns este expus ca niciodată înainte; într-un timp când înşelătoria de felul celei pretinse este prea absurdă şi ridicolă ca să fie luată în considerare. De fapt, tendinţa zilelor noastre este spre o lipsă de respect faţă de oameni, nu contează cât de buni, de talentaţi şi de capabili ar fi ei, sau ce funcţii de încredere şi de autoritate ar ocupa. În aşa măsură este adevărat acest lucru, ca niciodată înainte, încât este de o mie de ori mai posibil ca întreaga lume să nege că există vreun Dumnezeu, decât să se închine vreodată unei fiinţe umane asemenea lor ca fiind Dumnezeul cel Atotputernic.Un mare obstacol pentru mulţi, când consideră acest subiect, este ideea îngustă nutrită în general despre semnificaţia cuvântului dumnezeu. Ei nu observă că grecescul theos (dumnezeu) nu se aplică fără excepţie la Iehova. Acest cuvânt înseamnă un puternic, un conducător, şi mai cu seamă un conducător religios sau preoţesc. În Noul Testament cuvântul theos este rareori folosit, afară de cazul când se referă la Iehova, pentru că apostolii în cuvântările lor au vorbit foarte rar şi puţin despre sistemele false ale religiei, şi ca atare rar au menţionat pe conducătorii sau dumnezeii lor sacri; totuşi în textele următoare cuvântul dumnezeu (theos) este folosit cu referire la alţii decât la fiinţa supremă, Iehova — şi anume în: Ioan 10:34, 35; Faptele 7:40, 43; 17:23; 1 Corinteni 8:5.Recunoscând larga semnificaţie a cuvântului grecesc theos, se va vedea imediat că declaraţia apostolului privitoare la Anticrist — că se va aşeza în templul lui Dumnezeu dându-se drept un dumnezeu — nu înseamnă neapărat că Anticrist ((B275)) va încerca să se înalţe deasupra lui Iehova, nici chiar că va încerca să ia locul lui Iehova. Implică pur şi simplu că acesta se va manifesta ca un conducător religios, pretinzând şi exercitând autoritate peste toţi ceilalţi conducători religioşi, chiar până la a se înălţa în Biserică, care este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, şi acolo pretinzând şi exercitând autoritate de stăpân, ca şeful sau conducătorul ei autorizat. În greceşte, cuvântul theos peste tot unde este folosit în vreo propoziţie în care sensul ar fi neclar, este precedat de articol atunci când se referă la Iehova, ca şi cum am spune în englezeşte (ca şi în româneşte — n. e.) Dumnezeul. În textele de mai sus, care se referă la alţi dumnezei, şi în acest text (2 Tes. 2:4), care se referă la Anticrist, nu există nici o astfel de accentuare.Dacă acest lucru este văzut clar, o mare piatră de poticnire este înlăturată, iar mintea este pregătită să caute lucrurile corecte ca împliniri ale acestei preziceri: nu un Anticrist care pretinde că este Iehova şi care cere să fie adorat ca atare, ci unul care pretinde a fi principalul, supremul învăţător religios în Biserică, unul care încearcă astfel să uzurpe autoritatea lui Cristos, Capul, Domnul şi Învăţătorul stabilit divin.Destul de ciudat, de asemenea, este că acei care împărtăşesc această vedere literală despre Omul Păcatului sunt în general cei care cred în venirea premilenară a Domnului, care caută şi aşteaptă ca Domnul să vină „de acum în orice moment”. De ce nu pot toţi vedea ce vrea să spună apostolul când declară hotărât că Ziua Domnului (Ziua prezenţei Sale) nu poate veni şi nu trebuie aşteptată până după ce va fi fost descoperit Omul Păcatului? Au trebuit mai bine de patruzeci de ani pentru a se construi fostul templu evreiesc şi s-ar cere desigur cel puţin zece până la douăzeci de ani pentru a se construi noul templu în Ierusalim, de o splendoare mai mare decât a celui precedent, în care ei aşteaptă ca un Om literal al Păcatului să fie instalat şi adorat ca Dumnezeu. De ce atunci, cei care cred astfel Îl aşteaptă pe Domnul să vină de acum în orice moment?((B276))O asemenea vedere nu este în armonie cu raţiunea şi nici cu profeţia apostolului. Logica cere ori să renunţe la aşteptarea Domnului în orice moment, ori să renunţe la aşteptarea unui viitor Om al Păcatului; pentru că Ziua prezenţei Domnului nu poate veni înainte de a fi avut loc lepădarea de credinţă (apostazia) şi înainte ca din acea apostazie să se fi dezvoltat şi să se fi descoperit Omul Păcatului.Dar când obţinem o opinie corectă despre cuvintele apostolului, împreună cu idei corecte despre felul venirii Domnului, atunci nu găsim astfel de nepotriviri şi de contradicţii, ci o armonie şi o potrivire convingătoare. Şi o asemenea opinie prezentăm noi acum. Cititorul trebuie să-i verifice caracterul scriptural.Diferitele titluri aplicate acestui sistem sunt evident simbolice. Ele nu se referă ca nume la un singur individ, ci ca descrieri ale caracterului se referă la o combinaţie religioasă şi civilă coruptă, dezvoltată în biserica creştină nominală, care, prin opoziţia ei subtilă faţă de Cristos, Capul, şi faţă de Biserica Sa adevărată, corpul Său, îşi dobândeşte bine numele de Anticrist. Un asemenea sistem putea îndeplini toate prezicerile făcute cu privire la Anticrist, sau la Omul Păcatului, dar o persoană nu putea. Pe lângă aceasta, este evident că acest sistem Anticrist nu este unul dintre sistemele păgâne ale religiei, ca mahomedanismul sau brahmanismul, pentru că Biserica Creştină n-a fost niciodată sub stăpânirea unui asemenea sistem şi nici unul dintre aceste sisteme nu-şi are originea în Biserica Creştină. Ele sunt acum şi au fost întotdeauna independente de Biserica Creştină.Sistemul care corespunde pe deplin cu descrierea dată prin inspiraţie trebuie să fie un sistem care se declară creştin şi trebuie să conţină o largă majoritate dintre cei care pretind că sunt creştini. Şi trebuie să fie un sistem care să-şi fi avut începutul ca apostazie, sau lepădare de credinţa creştină adevărată — o apostazie care, de asemenea, a fost secretă şi pe ascuns, până când împrejurările i-au favorizat preluarea puterii. ((B277)) Începutul ei pe ascuns a fost în zilele apostolilor — prin dorinţa unor învăţători de a fi cei mai mari.Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi un personaj care să corespundă perfect tuturor cerinţelor; unul despre care vom vedea că, atât istoricii laici cât şi propriii lui slujitori înşelaţi, dau o mărturie care se potriveşte exact cu descrierile profetice ale lui Anticrist. Dar când afirmăm că singurul sistem a cărui istorie corespunde acestor profeţii este papalitatea, nimeni să nu înţeleagă greşit că noi vrem să spunem că fiecare romano-catolic este un om al păcatului; şi nici că preoţii sau chiar papii Bisericii Romei sunt sau au fost Anticristul. Nici un om nu este „Anticristul” sau „Omul Păcatului” descris în profeţie. Papii, episcopii şi alţii sunt cel mult doar părţi sau membri ai sistemului Anticrist, întocmai cum toţi Preoţii Împărăteşti sunt doar membri ai adevăratului Cristos, sub Isus, capul lor, şi în acelaşi fel în care aceştia în starea lor prezentă sunt împreună Ilie cel antitipic, cu toate că nici unul din ei nu este Ilie sau Cristosul prezis. Să remarcăm mai departe că Biserica Romei, doar ca sistem eclesiastic, nu este „Omul Păcatului” şi nu este niciodată prezentată în nici o ilustraţie ca un om. Dimpotrivă, simbolul folosit pentru o biserică separată de domnul şi capul ei este întotdeauna o femeie. Biserica adevărată este simbolizată printr-o „fecioară curată”, în timp ce biserica apostată, care s-a depărtat de la puritatea şi credincioşia ei iniţială faţă de Domnul, este numită simbolic „prostituată”. După cum adevărata Biserică „fecioară” continuă să fie aşa până la sfârşitul veacului, când ea se va uni cu Domnul ei şi va lua numele Lui — Cristos — tot aşa biserica apostată n-a fost Anticristul sau Omul Păcatului până când s-a unit cu domnul şi capul ei, papa, pretinsul locţiitor al lui Cristos, şi a devenit un imperiu religios, incorect numit creştinătate — ceea ce înseamnă Împărăţia lui Cristos.Numele acestei împărăţii false este Papalitate; şi ea a fost zidită pe un adevăr aplicat greşit — pe adevărul că ((B278)) Biserica este chemată să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi să domnească pe pământ. Dar timpul pentru a domni nu sosise încă: Veacul Evanghelic n-a fost hotărât pentru acel scop, ci pentru alegerea, dezvoltarea, disciplinarea, umilirea şi jertfirea Bisericii, mergând pe urmele Domnului ei, aşteptând şi îndurând cu răbdare până la timpul stabilit pentru făgăduita înălţare şi domnie glorioasă — Veacul Milenar.Domnul a prevăzut că creştinismul nominal se va răspândi în lume şi că, devenind popular, acesta va fi îmbrăţişat de către mulţi care vor aprecia forma, fără să intre în spiritul instituirii lui. El a prevăzut că pe măsură ce mulţi ca aceştia se vor identifica cu Biserica, spiritul lumesc, spirit care este opus spiritului de lepădare de sine şi de jertfire de sine, va intra în Biserică odată cu ei; că egoismul şi dorinţa de a fi mare şi de a domni, intrând astfel în Biserică, nu vor trebui să aştepte mult până vor putea apuca un prilej favorabil; şi că astfel biserica va căuta să domine lumea înainte de vreme — sau, mai degrabă, că elementul lumesc care va intra în Biserică îşi va face simţită influenţa, şi în numele adevăratei Biserici va pune mâna pe puterea civilă a pământului pe care Dumnezeu o predase neamurilor şi care nu poate trece pe deplin în mâinile Bisericii adevărate până la încheierea Timpurilor Neamurilor, anul 1914 d. Cr.Şi astfel s-a întâmplat în realitate: biserica nominală a început să se depărteze de credinţă pe măsură ce creştea în număr sub învăţătura şi exemplul oamenilor ambiţioşi, ale căror idei au devenit tot mai favorabile pentru influenţa şi puterea lumească pe care numărul mare şi bogăţia le aduceau cu ele. Treptat spiritul Bisericii a devenit lumesc şi erau râvnite lucrurile din lume. Sugestia ambiţiei a fost: „Numai de-ar fi ca marele Imperiu Roman, cu toată puterea şi influenţa lui, cu armatele şi bogăţiile lui, de-ar ((B279)) fi să sprijine Biserica, cât de onorabil şi nobil ar fi atunci să fii creştin! Cât de repede ar înceta atunci persecuţiile păgâne! Atunci ar fi în puterea noastră nu numai să-i impresionăm profund, dar şi să-i obligăm să adere la Biserică, la cruce şi la numele lui Cristos. Evident că intenţia lui Dumnezeu nu este ca Biserica să fie pentru totdeauna supusă lumii şi persecutată de ea; cuvintele apostolului «nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?», precum şi făgăduinţele Domnului nostru că vom domni împreună cu El şi multele profeţii care se referă la domnia Bisericii arată clar că acesta este planul lui Dumnezeu. Este adevărat, apostolul a scris că Domnul va veni mai întâi şi va înălţa Biserica, şi a îndemnat ca noi să-L «aşteptăm» pe Domnul; dar au trecut câteva secole acum şi nu vedem nici un semn al venirii Domnului. Trebuie să înţelegem că apostolii au fost întrucâtva în eroare. Nouă ni se pare clar că putem şi că trebuie să folosim toate mijloacele pentru a câştiga stăpânire peste guvernele civile şi să cucerim lumea pentru Domnul. Trebuie, de asemenea, ca Biserica să aibă un cap — unul care să reprezinte pe Domnul absent şi să reprezinte Biserica în faţa lumii — unul care va primi omagiul lumii, va exercita autoritatea lui Cristos şi va conduce lumea cu toiag de fier, aşa cum a prezis profetul David”. Astfel, treptat, printr-un proces de gândire lent care a durat secole, adevărata speranţă a Bisericii la înălţare ca să conducă şi să binecuvânteze lumea — adică a doua venire a Domnului — a fost pierdută din vedere şi o nouă speranţă i-a luat locul: speranţa succesului fără Domnul, sub supremaţia şi conducerea unui şir de papi. Şi astfel, prin înţelegere secretă, intrigă şi schimb de favoruri cu lumea, speranţa Bisericii a devenit o speranţă falsă, o cursă înşelătoare prin care Satan a condus dintr-un rău într-altul şi dintr-o eroare într-alta, atât în doctrină cât şi în practică.((B280))Punctul de la care apostazia s-a dezvoltat în „Omul Păcatului” a fost atunci când ierarhia papală s-a înălţat sub conducerea unui şir de papi, şi când a pretins şi a încercat să conducă pământul în numele lui Cristos şi pretinzând că este Împărăţia Lui Milenară. Aceasta a fost o pretenţie falsă, frauduloasă, indiferent cât de serios credeau în ea unii dintre susţinătorii ei. A fost o împărăţie frauduloasă, contrafăcută, indiferent cât de sinceri au fost unii dintre organizatorii şi susţinătorii ei. A fost împărăţia lui Anticrist, indiferent cât de mult au pretins şi au crezut ei că era adevărata glorie şi împărăţie şi putere a lui Cristos pe pământ. Este o greşeală a presupune că a fi conştiincios înseamnă întotdeauna a fi drept. Nu încape îndoială că orice sistem de eroare are tot atâţia susţinători conştiincios înşelaţi pe cât are şi ipocriţi, sau mai mulţi. Conştiinciozitatea este onestitate morală şi nu depinde de cunoştinţă. Păgânii, dezinformaţi, se închină conştiincios la idoli şi le aduc jertfe; Saul, dezinformat, persecuta conştiincios pe sfinţi; la fel, mulţi papişti, dezinformaţi, conştiincios au forţat profeţiile, au persecutat pe adevăraţii sfinţi şi au organizat marele sistem al lui Anticrist. Timp de sute de ani papalitatea nu numai că a înşelat pe împăraţii pământului cu privire la puterea şi la pretinsa ei autoritate divină şi a domnit peste ei, dar şi s-a aşezat în Biserică, Templul lui Dumnezeu, unde numai Cristos trebuie recunoscut ca şi Cap şi Învăţător, pretinzând că este singurul învăţător şi legiuitor; şi aici ea a înşelat pe toţi, cu excepţia unui mic număr, prin succesul său fenomenal şi prin pretenţiile sale lăudăroase. „Tot pământul se mira” (Cornilescu — n. e.) — erau surprinşi, înşelaţi, tulburaţi — „toţi locuitorii pământului al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului”, şi mulţi dintre cei ale căror nume sunt scrise ca sfinţi ai lui Dumnezeu au fost serios dezorientaţi. Iar această înşelare este cu atât mai puternică, din pricină că aceste scopuri ambiţioase s-au format foarte treptat şi s-au realizat încă şi mai treptat. Ea s-a ((B281)) întins peste secole, şi, ca ambiţie, lucra deja în secret în zilele lui Pavel. A fost un proces de adăugare puţin câte puţin a unei erori la altă eroare — la declaraţiile ambiţioase ale unui om adăugându-se ale altuia, apoi ale altuia şi ale altuia tot mai departe în curgerea timpului. Astfel, în mod subtil, Satan a semănat şi a udat seminţele erorii şi a dezvoltat sistemul cel mai mare şi cel mai influent pe care l-a cunoscut lumea vreodată — Anticrist.Numele „Anticrist” are o dublă semnificaţie. Prima semnificaţie este împotriva (adică în opoziţie) lui Cristos; a doua semnificaţie este în locul s-ar aplica la orice duşman care se împotriveşte lui Cristos. În acest sens Saul (care mai târziu a fost numit Pavel) şi fiecare evreu, fiecare mahomedan, toţi împăraţii păgâni şi tot poporul roman au fost anticrişti — potrivnici ai lui Cristos (Fapt. 9:4). Dar nu în acest sens al cuvântului folosesc Scripturile numele de Anticrist. Ele trec peste toţi aceşti duşmani şi aplică termenul Anticrist în sensul dat mai sus, acum în sensul lui secundar, şi anume — împotriva, în sensul de denaturare, contrafacere, luare a locului adevăratului Cristos. Astfel Ioan observă: „Şi după cum aţi auzit că vine Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18, 19). [Textul grecesc face deosebire între Anticristul special şi numeroşii anticrişti mai mici.] Iar observaţiile următoare ale lui Ioan arată că el nu se referă la toţi împotrivitorii lui Cristos şi ai Bisericii, ci la o anumită clasă care, deşi mărturisesc că sunt Corpul lui Cristos, Biserica, au părăsit principiile fundamentale ale adevărului şi, prin urmare, nu numai că au denaturat adevărul, ci au luat, în ochii lumii, locul şi numele adevăratei Biserici — ca atare fiind în realitate o contrafacere a sfinţilor adevăraţi. Ioan spune despre aceştia: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”; ei nu ne reprezintă, chiar dacă se pot înşela pe ei înşişi şi pot înşela lumea în acest subiect.((B282))În aceeaşi epistolă Ioan declară că aceia pe care el îi menţionează ca fiind mulţi anticrişti au spiritul Anticristului.Aici este deci ceea ce trebuie să aşteptăm şi ceea ce şi găsim în papalitate: nu o împotrivire la numele lui Cristos, ci un duşman sau împotrivitor al lui Cristos prin aceea că Îi poartă numele pe nedrept, Îi falsifică Împărăţia şi autoritatea şi Îi denaturează caracterul, planurile şi doctrinele înaintea lumii — un vrăjmaş şi un împotrivitor foarte primejdios într-adevăr — cu mult mai rău decât un duşman făţiş. Şi acest lucru este adevărat, să nu se uite, chiar dacă unii dintre cei legaţi de acest sistem sunt în mod conştiincios rătăciţi — „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire”.Cu aceste sugestii privind identitatea şi caracteristicile Omului Păcatului, şi când, unde şi în ce împrejurări să-l căutăm, vom trece la examinarea unora dintre mărturiile istorice care dovedesc, şi noi credem că fără nici o îndoială rezonabilă, că fiecare prezicere cu privire la Anticrist s-a împlinit în sistemul papal, într-un fel şi într-o măsură în care, ţinând seama de lumina acestei zile, toţi trebuie să admită că nu s-ar mai putea repeta niciodată. Spaţiul ne obligă aici să ne limităm doar la o schiţare a masei mari a mărturiei istorice. Ne-am limitat la istoricii de acurateţe recunoscută, în multe cazuri mergând la scriitorii romano-catolici pentru mărturia lor sau în ceea ce au admis.Împrejurările care au dat naştere omului păcatuluiO mare lepĂdare de credinŢĂ. Mai întâi întrebăm: consemnează istoria o îndeplinire a profeţiei lui Pavel cu privire la o mare depărtare de la simplitatea şi puritatea originară a doctrinelor şi a vieţii Bisericii Creştine, şi cu privire la lucrarea secretă a unei influenţe nedrepte şi ambiţioase în Biserică, înainte de dezvoltarea papalităţii, Omul Păcatului — adică înainte de recunoaşterea unui papă în calitate de cap al Bisericii?((B283))Da, foarte clar: Ierarhia papală n-a venit în existenţă decât la câteva secole după ce Domnul şi apostolii au întemeiat Biserica. Iar despre intervalul acesta citim:**Fisher’s Universal History (Istoria Universală de Fisher), pag. 193.„Deoarece biserica creştea în număr şi în bogăţie, au fost construite edificii costisitoare pentru închinare; slujbele religioase au devenit mai elaborate; au fost incluse sculpturi şi picturi ca să pună la dispoziţie ajutoare pentru închinare. Moaştele sfinţilor şi martirilor au fost preţuite ca posesiuni sacre; ceremoniile religioase s-au înmulţit, iar biserica sub împăraţii creştini [în secolul al IV-lea], cu armata ei de preoţi şi cu ceremoniile ei impunătoare, a preluat mult din maiestatea şi splendoarea vizibilă a sistemului păgân pe care-l înlocuise.”Un alt istoric spune:** „În acelaşi timp cu stabilirea [creştinismului ca religie a imperiului, în secolul al IV-lea] a progresat o mare şi generală corupere care începuse cu două secole înainte. Superstiţia şi ignoranţa au investit pe clerici cu o putere pe care ei o exercitau pentru propria lor mărire”.** White’s Universal History (Istoria Universală de White), pag. 156.Rapin observă că „În secolul al cincilea creştinismul a fost devalorizat printr-un mare număr de invenţii omeneşti; simplitatea conducerii şi disciplinei sale a fost redusă la un sistem de putere clericală, iar închinarea lui a fost contaminată cu ceremonii împrumutate de la păgâni”.Mosheim, în „History of Christianity” („Istoria Creştinismului”) urmăreşte depărtarea Bisercii de la simplitatea şi puritatea sa originară, pas cu pas, până la degradarea ei adâncă ce a culminat în dezvoltarea „Omului Păcatului”. Nu reiese dacă el a recunoscut sau nu pe Anticrist, dar el a descris în chip magistral lucrările „Tainei Fărădelegii” în Biserică, până la începutul secolului al IV-lea — când lucrarea i-a fost întreruptă subit prin moarte. Spaţiul nu ne permite aici să dăm ((B284)) citate din lucrarea sa excelentă şi voluminoasă, dar recomandăm lucrarea întreagă ca fiind foarte instructivă în privinţa tratării acestui subiect.Cităm din „Old Roman World” („Lumea romană veche”) a lui Lord, o descriere scurtă şi incisivă a istoriei Bisericii din primele patru secole, care arată clar şi concis declinul ei treptat şi rapida ei degenerare după ce piedica la care se referă apostolul a fost înlăturată. El spune:„În secolul întâi nu mulţi înţelepţi şi nobili au fost chemaţi; n-au ajuns la noi nume mari; nici filosofi, nici oameni de stat, nici nobili, nici generali, nici guvernatori, nici judecători, nici magistraţi. În secolul întâi creştinii nu erau suficient de importanţi încât să fie în general persecutaţi de guvern. Ei n-au reţinut nici măcar atenţia publică. Nimeni n-a scris împotriva lor, nici chiar filosofii greci. Nu citim despre proteste sau justificări din partea creştinilor. N-aveau în rândurile lor oameni mari, fie prin învăţătură, sau talent, sau bogăţie, sau poziţie socială. Nimic din istorie nu este mai sterp decât analele Bisericii din primul secol, în ceea ce priveşte numele mari. Totuşi în acest secol convertiţii s-au înmulţit în fiecare cetate, iar tradiţiile arată martirajul celor care erau mai proeminenţi, cuprinzând aproape pe toţi apostolii.În secolul al doilea nu găsim nume mai mari decât ale lui Polycarp, Ignatius, Iustin Martirul, Clement, Melito şi Apollonius, episcopi liniştiţi sau martiri îndrăzneţi, care vorbeau turmelor în odăi de sus şi care nu deţineau nici un rang lumesc, renumiţi numai prin sfinţenia sau simplitatea caracterului, şi menţionaţi numai pentru suferinţele şi credinţa lor. Citim despre martiri, dintre care unii au scris tratate valoroase şi apologii, dar printre ei nu găsim oameni de rang. Din punctul de vedere al modei sau al puterii era o ruşine să fii creştin. Literatura creştină timpurie este în principal apologetică; iar caracterul doctrinar este simplu şi practic. Existau controverse în Biserică, o viaţă religioasă intensă, activităţi mari, virtuţi mari, dar nu conflicte exterioare, nu istorie laică. Ei nu asaltaseră încă guvernul sau marile instituţii sociale ale imperiului. Era ((B285)) un corp mic de oameni curaţi şi nevinovaţi, care nu aspirau la controlul societăţii. Dar atrăseseră atenţia guvernului şi erau de o importanţă suficientă pentru a fi persecutaţi. Erau priviţi ca nişte fanatici care căutau să distrugă respectul faţă de instituţiile existente.[Organizată pentru putere]În acest secol forma de organizare a Bisericii s-a făcut în linişte. Exista o asociere organizată între membrii ei; episcopii deveniseră influenţi, nu în societate, ci printre creştini; au fost stabilite dioceze şi parohii; era deosebire între episcopii de la oraşe şi cei din provincie; delegaţii bisericilor se adunau să dezbată puncte de credinţă sau să suprime ereziile care se năşteau; s-a dezvoltat sistemul diocezelor şi a început centralizarea clericală; diaconii au început să fie socotiţi printre înaltul cler; s-au făurit armele de excomunicare; s-au întreprins eforturi misionare; s-au creat sărbătorile bisericii; gnosticismul a fost îmbrăţişat de multe minţi avansate; şcoli de catehism predau credinţa în mod sistematic; formulele de botez şi sacramentele au ajuns de o mare importanţă, iar monahismul a devenit popular. Biserica punea viitoare.Secolul al treilea a văzut Biserica mai puternică în calitatea ei de instituţie. În marile oraşe ale imperiului se adunau sinoade regulate; sistemul arhiepiscopal era copt; canoanele Bisericii erau clar stabilite; şcoli înalte de teologie atrăgeau minţile cercetătoare; doctrinele erau sistematizate [adică definite, limitate şi formulate în crezuri şi confesiuni de credinţă]. Creştinismul se răspândise în aşa măsură încât era nevoie ori să fie persecutat, ori legalizat; mari episcopi cârmuiau biserica în creştere; mari doctori [în teologie] făceau speculaţii asupra problemelor [de filosofie şi de ştiinţă pe nedrept numită astfel] care frământaseră şcolile greceşti; edificiile bisericilor au fost mărite şi s-au instituit ospeţe în onoarea martirilor. Biserica înainta rapid spre o poziţie ce se impunea forţat atenţiei omenirii.((B286))Abia în secolul al patrulea — când persecuţia imperială a încetat, când Constantin [împăratul roman] s-a convertit; când Biserica s-a aliat cu statul; când credinţa timpurie a fost ea însăşi coruptă; când superstiţia şi filosofia deşartă au pătruns în rândurile credincioşilor; când episcopii au devenit curteni; când bisericile au devenit bogate şi splendide; când sinoadele au fost aduse sub influenţa politică; când monahii [călugării] au stabilit un principiu de virtute fals; când politica şi dogmatica au mers mână în mână, iar împăraţii au impus decretele conciliilor [bisericeşti] — numai atunci oamenii de rang au intrat în Biserică. Când creştinismul a devenit religia curţii şi a claselor distinse, el a fost folosit să sprijine tocmai relele contra cărora protestase la început. Biserica a fost nu numai impregnată de erorile filosofiei păgâne, ci ea a adoptat multe din ceremoniile cultului răsăritean, care erau atât minuţioase cât şi somptuoase. Bisericile deveniră, în veacul al IV-lea, tot atât de impunătoare ca şi vechile temple ale idolatriei. Sărbătorile au ajuns să fie dese şi impunătoare. Poporul ţinea la ele fiindcă îi ofereau distracţie şi încetarea muncii. Venerarea martirilor a condus la introducerea icoanelor — o viitoare sursă de idolatrie populară. Creştinismul a fost împodobit cu blazonul ceremoniilor pompoase. Veneraţia pentru sfinţi era aproape de zeificarea lor, şi superstiţia a înălţat pe mama Domnului nostru la gradul de obiect al venerării absolute. Mesele de comuniune au devenit altare impunătoare, tipice pentru sacrificiile evreieşti, iar moaştele martirilor au fost păstrate ca talismane sacre. Viaţa monahală s-a copt şi ea într-un mare sistem de penitenţă şi rituri ispăşitoare. Armate de călugări s-au retras în locuri sumbre şi izolate şi s-au abandonat psalmodierilor, posturilor şi autoispăşirii. Ei formau un grup de oameni deprimant şi fanatic, neglijând scopurile practice ale vieţii.Clerul, ambiţios şi lumesc, căuta rang şi distincţie. Ei se înghesuiau chiar la curţile prinţilor şi aspirau la onoruri pământeşti. Nu mai erau susţinuţi din contribuţiile benevole ale credincioşilor, ci din venituri acordate de stăpânire, sau din proprietatea moştenită de la vechile temple [păgâne]. Mari ((B287)) moşteniri erau lăsate Bisericii de către cei bogaţi, iar acestea erau controlate de cler. Aceste moşteniri au devenit sursă de bogăţie inepuizabilă. Pe măsură ce bogăţia creştea şi era încredinţată preoţilor, aceştia deveneau indiferenţi faţă de nevoile poporului — nemaifiind întreţinuţi de el. Au devenit leneşi, aroganţi şi independenţi. Poporul a fost exclus de la conducerea Bisericii. Episcopul a devenit un mare personaj care îşi controla şi numea clerul. Biserica s-a aliat cu statul, iar dogmele religioase au fost impuse cu spada magistratului.A fost stabilită o ierarhie impozantă, cu diferite grade, care au culminat cu episcopul RomeiÎmpăratul decidea punctele de credinţă, iar clerul era scutit de sarcinile statului. Când clerul a exercitat o putere atât de mare şi a ajuns atât de bogat, a avut loc o mare concurenţă pentru posturile preoţeşti; iar oamenii au fost ridicaţi la demnităţi arhiepiscopale [episcopale] nu pentru evlavia sau talentele lor, ci datorită trecerii pe care o aveau la cei mari. Misiunea Bisericii a fost pierdută din vedere printr-o alianţă degradantă cu statul. Creştinismul era un spectacol public, un ritualism, un braţ al statului, o filosofie goală, o superstiţie, o formulă.”Astfel marea lepădare de credinţă, prezisă de apostolul Pavel, este un fapt al istoriei stabilit. Toţi istoricii mărturisesc în privinţa acestui lucru, chiar şi cei care aprobă preluarea puterii şi elogiază pe principalii actori din acest aranjament. Regretăm că spaţiul ne limitează citatele la câteva din expresiile cele mai clare. Lepădarea, întinzându-se pe o perioadă de secole, a fost atât de treptată încât a fost mult mai puţin perceptibilă pentru cei ce trăiau atunci în mijlocul ei decât pentru noi care o vedem astăzi în ansamblul ei; şi a fost cu atât mai înşelătoare cu cât fiecare pas de organizare şi fiecare înaintare spre influenţă şi autoritate în Biserică şi asupra lumii erau făcute în numele lui Cristos, şi în mod declarat pentru a-L slăvi şi a-I îndeplini planurile consemnate în Scripturi. Aşa s-a dezvoltat marele Anticrist — cel mai periculos, cel mai ((B288)) subtil şi cel mai stăruitor împotrivitor al adevăratului creştinism, şi cel mai hain persecutor al adevăraţilor sfinţi.Piedica ÎnlăturatăApostolul Pavel a prezis că acest principiu nelegiuit va lucra un timp în ascuns, deoarece un anumit lucru care i se împotrivea îi stătea în cale, până când, piedica fiind înlăturată, putea să aibă cale liberă şi să progreseze rapid spre dezvoltarea Anticristului. El zice: „Trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte” (2 Tes. 2:7). Ce are de arătat istoria în împlinirea acestei preziceri? Ea arată că ceea ce a oprit dezvoltarea grabnică a Anticristului a fost faptul că locul la care aspira el era deja ocupat de altul. Imperiul roman nu numai cucerise lumea şi-i dăduse politica şi legile, ci, recunoscând că superstiţiile religioase erau cele mai puternice lanţuri prin care să fie ţinut şi controlat un popor, el adoptase un plan care îşi avea originea în Babilon în timpul măreţiei lui ca şi conducător al lumii. Acel plan era ca împăratul să fie considerat îndrumătorul şi conducătorul atât în afacerile religioase cât şi în cele civile. În sprijinul acesteia, s-a pretins că împăratul era un semizeu, cumva descendent din zeităţile lor păgâne. În această calitate el era venerat şi statuile sale erau adorate, şi ca atare a fost numit Pontifex Maximus — adică, Preotul cel mai de seamă sau Cel Mai Mare Conducător Religios. Şi acesta este chiar titlul pretins şi dat pontifilor sau papilor ierarhiei romane de când acest Anticrist a obţinut „puterea, scaunul de domnie şi marea autoritate” a fostului conducător al Romei. Apoc. 13:2.Dar vechea Romă păgână şi Babilonul au avut doar un simplu schelet de putere sacerdotală în comparaţie cu maşinăria complexă şi elaborată şi cu născocirile de doctrină şi practică ale Romei papale, succesorul triumfător al planului lor, care acum, după secole de viclenie şi abilitate, îşi are puterea atât de înrădăcinată încât chiar şi astăzi, când puterea lui este pe dinafară sfărâmată şi este lipsit de ((B289)) stăpânirea civilă, conduce lumea şi stăpâneşte împărăţiile în secret, în ascuns, mult mai amănunţit decât au condus vreodată împăraţii romani pe regii subordonaţi lor.Spre cinstea lor fie spus că nici unul dintre împăraţii romani n-a exercitat, ca Pontifex Maximus sau Conducător Religios Principal, tirania exercitată de unii dintre succesorii lor pe tronul papal. Asupra acestui punct Gibbon spune:* „Trebuie admis că numărul protestanţilor executaţi într-o singură provincie şi sub o singură domnie a depăşit cu mult pe cel al martirilor timpurii în decursul a trei secole şi sub [întreg] Imperiul Roman”. După obiceiul timpului lor, ei favorizau zeii cei mai populari, dar oriunde mergeau armatele lor, zeii şi cultul popoarelor cucerite erau în general respectate. Acest lucru a fost ilustrat în Palestina, în care, deşi sub stăpânire romană, libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă au fost în general respectate de către Pontifex Maximus imperial, care, în calitate de conducător religios îşi arăta astfel clemenţa faţă de popor şi armonia sa cu toţi zeii populari.*Vol. II, pag. 85.Aşadar, vedem că ceea ce a împiedicat dezvoltarea timpurie a Anticristului a fost faptul că scaunul râvnit al supremaţiei spirituale era ocupat de reprezentanţii celui mai puternic imperiu pe care-l cunoscuse lumea până atunci; şi să fi încercat vreunii o manifestare făţişă a ambiţiei în această direcţie, i-ar fi expus mâniei stăpânilor lumii. Ca atare, această ambiţie nelegiuită a lucrat mai întâi în taină, nerecunoscând vreo intenţie de a câştiga puterea sau autoritatea, până când s-a ivit un prilej favorabil — după ce biserica nominală a devenit mare şi influentă, iar puterea imperială a fost zdrobită prin neînţelegeri politice şi a început să decadă.Puterea Romei slăbea cu repeziciune şi puterea şi unitatea ei erau împărţite între cei şase pretendenţi la onorurile ((B290)) imperiale, când Constantin a devenit împărat. Este rezonabil a presupune că el a îmbrăţişat atunci creştinismul, cel puţin în parte, cu scopul de a-şi întări şi unifica imperiul. Asupra acestei chestiuni istoria spune:„Este o chestiune de discutat dacă Constantin l-a îmbrăţişat [creştinismul] din convingere faţă de adevărul lui sau din motive politice. Sigur este că această religie, deşi primind din partea puterii romane numai stigmatizare tacită sau persecuţie activă, se răspândise în popor, astfel încât Constantin adoptând-o s-a întărit în afecţiunea soldaţilor. … Cursul pe care l-a urmat împăratul în faptul că s-a declarat creştin a indicat ambiţie lumească, şi nu spiritul lui Cristos, care zice: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Constantin a făcut creştinismul religia imperiului, şi de atunci înainte găsim influenţa lui mânjită cu lucruri pământeşti. . . . Nici un episcop anume nu era privit ca şi cap al întregii Biserici, dar în realitate împăratul era astfel. În această calitate el a convocat conciliul de la Niceea, luând partea lui Atanasie în controversa acestuia cu Arius. Conciliul a fost de acord cu împăratul.**Willard’s Universal History, pag. 163.Oricare ar fi fost avantajele rezultate din achiziţia unui prozelit imperial, el se distingea între multele mii de supuşi ai săi care îmbrăţişaseră doctrinele creştinismului mai degrabă prin splendoarea purpurei decât prin superioritatea înţelepciunii sau a virtuţii. . . . Acelaşi an al domniei lui în care a convocat conciliul de la Niceea a fost murdărit prin execuţia fiului său mai mare. Recunoştinţa bisericii a preamărit virtuţile şi a scuzat greşelile unui protector generos care a aşezat creştinismul pe tronul lumii romane”.****Gibbon, Vol. II, pag. 269.Astfel deci, sub domnia lui Constantin opoziţia imperiului faţă de creştinism a dat loc favorii, iar Pontifex Maximus imperial a devenit protectorul pretinsei, dar de fapt apostatei Biserici a lui Cristos; şi, luând-o de mână, a ajutat-o să ((B291)) ajungă la un loc de popularitate şi splendoare din care mai târziu, deoarece puterea imperială slăbea, a fost în stare să-şi pună propriii ei reprezentanţi pe tronul religios al lumii, ca Principali Conducători Religioşi — Pontifex Maximus.Dar este o greşeală a presupune, aşa cum fac mulţi, că Biserica era în acea vreme curată (fecioară), ridicată deodată la o demnitate şi la o putere care a devenit capcană pentru ea. Tocmai contrariul este adevărat. După cum s-a spus deja, avusese loc o mare depărtare de la puritatea, simplitatea şi libertatea iniţială, la partide ambiţioase legate prin crezuri, ale căror erori şi ceremonii, semănând cu cele ale filosofiilor păgâne, împodobite cu câteva adevăruri şi impuse şi ţintuite cu doctrina chinului veşnic, atrăseseră în biserică o mare hoardă al cărei număr şi influenţă au devenit valoroase pentru Constantin şi au fost respectate şi folosite în consecinţă. Nici un astfel de om lumesc nu s-a gândit vreodată în mod serios să îmbrăţişeze cauza „turmei mici”, umile, asemenea lui Cristos — Biserica într-adevăr consacrată, ale căror nume sunt scrise în cer. Popularitatea printre soldaţii săi, menţionată de istorici, se deosebeşte mult de popularitatea printre adevăraţii soldaţi ai crucii.Ca dovadă la aceasta, să cităm aici din istorie privitor la starea societăţii religioase sub Diocleţian, predecesorul lui Constantin, care, către sfârşitul domniei sale, crezând că creştinii încercaseră să-i distrugă viaţa, a devenit amarnic împotriva lor şi i-a persecutat, poruncind distrugerea Bibliilor, exilarea episcopilor şi în cele din urmă decretând moartea celor care se împotriveau acestor hotărâri. Gibbon spune* despre această epocă:*Vol. II, pag. 53, 57„Diocleţian şi asociaţii săi confereau adesea funcţiile cele mai importante persoanelor care-şi mărturiseau aversiunea faţă de cultul zeilor, dar care dădeau dovadă de aptitudini adecvate pentru slujirea statului. Episcopii deţineau un rang de cinste în provinciile lor şi erau trataţi cu distincţie ((B292)) şi respect, nu numai de popor, ci chiar şi de magistraţi. Aproape în fiecare oraş se constata că vechile biserici erau neîncăpătoare pentru numărul crescând al prozeliţilor, iar în locul lor erau ridicate clădiri mult mai impunătoare şi mai spaţioase pentru închinarea publică a credincioşilor. Corupţia moravurilor şi a principiilor, atât de convingător deplânsă de Eusebiu, poate fi considerată nu numai ca o consecinţă, ci şi ca o dovadă a libertăţii de care se bucurau şi de care abuzau creştinii sub domnia lui Diocleţian. Prosperitatea slăbise puterea disciplinei. Înşelăciunea, invidia şi răutatea stăpâneau în fiecare adunare. Prozeliţii râvneau la funcţiile episcopale care din zi în zi deveneau un obiect tot mai vrednic de ambiţia lor. Episcopii, care luptau unii contra altora pentru întâietate eclesiastică, prin conduita lor păreau să pretindă o putere lumească şi tiranică în biserică; iar credinţa vie care deosebea încă pe creştini de păgâni se arăta mult mai puţin în viaţa lor decât în controversatele lor scrieri.Povestea lui Pavel din Samosata, care ocupa scaunul de metropolitan [episcopal] în Antiohia în timpul când Răsăritul era în mâinile lui Odenatus şi ale Zenobiei, poate servi spre a ilustra starea şi caracterul acelor vremuri [270 d. Cr.]. Pavel considera slujirea bisericii ca o profesie foarte avantajoasă. Jurisdicţia sa eclesiastică era coruptă şi lacomă; el storcea adesea contribuţii de la cei mai avuţi dintre credincioşi, şi întorcea spre folosul personal o parte considerabilă din veniturile publice. [Criticii pretind, spune Gibbon, că Pavel ocupa funcţia de Ducenarius sau procurator imperial, cu un salariu anual de 200 sesterţi — 77.000 dolari]. Prin mândria şi luxul lui, religia creştină a fost făcută respingătoare în ochii neamurilor. Sala de conciliu şi tronul său, splendoarea cu care apărea în public, mulţimea rugătoare care-i solicita atenţia, mulţimea scrisorilor şi petiţiilor ale căror răspunsuri le dicta, şi graba continuă a afacerilor în care era implicat, erau situaţii mult mai potrivite cu starea unui magistrat civil decât cu umilinţa unui episcop din vremea timpurie. Când îşi moraliza poporul de la amvon, Pavel afişa stilul metaforic şi gesturile teatrale ale sofiştilor ((B293)) asiatici, în timp ce catedrala răsuna de cele mai extravagante aclamaţii spre lauda elocvenţei sale divine. Faţă de cei care se împotriveau puterii sale sau refuzau să-i linguşească vanitatea, prelatul din Antiohia era arogant, rigid şi neînduplecat, dar relaxa disciplina şi împărţea cu dărnicie clerului dependent de el comorile bisericii”.Astfel, sub domnia lui Constantin orice piedică a fost în cele din urmă înlăturată, şi, după cum vom afla, organizarea papalităţii — biserica nominală sub conducerea episcopului Romei ca papă — s-a efectuat în grabă.Dezvoltarea rapidă a lui AnticristDezvoltarea rapidă a ierarhiei papale după ascensiunea lui Constantin este o trăsătură remarcabilă a istoriei acesteia. „Prinţul acestei lumi” şi-a ţinut făgăduinţa de a da putere şi stăpânire ca răsplată pentru închinarea şi supunerea faţă de el (Mat. 4:8, 9). Prin Edictul din Milano, Constantin a dat securitate legală pentru posesiunile Bisericii, şi creştinii şi-au redobândit pământurile pierdute înainte. Un al doilea edict, din 321 d. Cr., a acordat libertatea de a lăsa Bisericii proprietăţi prin testament, în timp ce Constantin însuşi a dat un exemplu de liberalitate şi a împărţit cu dărnicie bogăţii clerului creştin, fără reţinere. Acest exemplu dat de împărat a fost urmat de mii de supuşi ai săi, ale căror daruri făcute în timpul vieţii şi moşteniri lăsate în ceasul morţii se scurgeau în vistieria bisericească. White spune:**White’s Universal History, pag. 155„Biserica Romei a început de timpuriu să-şi asume autoritate asupra altora [asupra bisericilor din alte oraşe şi ţări], atât prin numărul şi bogăţia convertiţilor ei, cât şi prin poziţia sa în cetatea capitală. Multe împrejurări au contribuit la creşterea influenţei episcopului ei, cu toate că uzurparea şi ambiţia lui au fost o vreme energic respinse. Transferarea scaunului puterii [de către Constantin, din Roma la Constantinopol, în 334 d. Cr.] a mărit puterea bisericii apusene prin faptul că a conferit magistratura principală episcopului. La aceasta trebuie ((B294)) adăugată aprobarea dată de Graţian şi Valentinian obiceiului de a face apel la Roma şi pelerinajele frecvente la mormintele sfântului Petru, sfântului Pavel şi ale altor martiri.”După moartea lui Constantin, diferitele întâmplări fericite din Imperiul Roman par să fi contribuit la propăşirea bisericii apostate şi la dezvoltarea lui Anticrist, căci nu fusese efectuată încă o unire sub un cap sau papă, privit ca reprezentantul sau locţiitorul lui Cristos. Împăraţii care i-au urmat lui Constantin, până la Theodosius, au continuat să se considere capii bisericii, în care se concentra autoritatea divină. Cu toate că nici unul din cei 1800 de episcopi ai imperiului nu era încă pregătit să pretindă recunoaşterea ca şi cap sau papă, câţiva erau cu ochii pe acest premiu, iar împăraţilor li s-a arătat superficialitatea pretenţiilor lor la titlul de Pontifex-Maximus, prin argumentul că deoarece ei se închinau la sfinţii morţi, datorau un respect asemănător şi faţă de reprezentanţii lor vii — episcopii. Totuşi, în edictele lor, împăraţii se refereau în mod repetat la imperiu ca la o ierarhie divină şi la ei înşişi ca la nişte personaje divine.**Vezi Gibbon, Vol. II, pag. 108.Puterea şi stăpânirea episcopului Romei a venit repede: la cincizeci de ani de la stabilirea legală a creştinismului, bogăţia şi demnitatea lui, ca episcop al capitalei şi oraşului principal al lumii, erau foarte mari. Ammianus, un istoric contemporan, descriindu-i bogăţia şi ostentaţia zice: „El i-a întrecut pe regi în strălucire şi măreţie; se plimba în cele mai impunătoare trăsuri, era înveşmântat în cele mai fine straie şi se distingea prin luxul şi mândria lui”. Mutarea scaunului imperial la Constantinopol, expunerea cetăţii Romei la invazia barbarilor din nord, schimbările neîntrerupte de generali şi de guvernatori ai imperiului aflat în cădere rapidă l-au lăsat pe episcopul bisericii ((B295)) Romei oficialitatea cea mai stabilă şi cea mai onorată acolo; şi prestigiul lui în creştere treptată a sporit atât prin mutarea splendorilor rivale ale curţii imperiale la Constantinopol, cât şi prin reverenţa ataşată însuşi numelui Romei printre toate popoarele lumii.Spre a ilustra acestea, observăm că în 455 d. Cr., când cetatea Roma a fost invadată şi prădată de vandali şi peste tot în jur era suferinţă şi pustiire, Leon, episcopul Romei, a profitat de ocazie ca să le vâre în cap tuturor, atât barbarilor cât şi romanilor, pretenţia sa la putere spirituală. Faţă de barbarii necivilizaţi şi superstiţioşi, deja viu impresionaţi de ceea ce vedeau în jurul lor din măreţia şi bogăţia Romei, Leon, îmbrăcat în hainele sale pontificale, a exclamat: „Băgaţi de seamă! Eu sunt succesorul sfântului Petru căruia Dumnezeu i-a încredinţat cheile împărăţiei cerurilor, şi porţile iadului nu pot birui biserica Lui; eu sunt reprezentantul viu al puterii divine pe pământ; sunt Cezar, un Cezar creştin, conducând în dragoste, căruia toţi creştinii îi datorează supunere; eu ţin în mâinile mele blestemele iadului şi binecuvântările cerului; eu îi absolv pe toţi supuşii de ascultarea faţă de regi; eu dau şi iau, prin drept divin, toate tronurile şi principatele creştinătăţii. Fiţi atenţi cum pângăriţi patrimoniul dat mie de către regele vostru nevăzut; da, plecaţi-vă capetele înaintea mea şi rugaţi-vă ca mânia lui Dumnezeu să poată fi evitată”.Episcopul Romei a profitat în mod eficient de veneraţia locului şi a numelui, curând pretinzând superioritate asupra tuturor celorlalţi episcopi, guvernatori şi conducători. Curând el a pretins nu numai stăpânirea eclesiastică a lumii, ci şi stăpânirea civilă: că dreptul de a încorona şi a deposeda de coroană, de a face şi de a degrada pe vreunul şi pe toţi conducătorii vechiului Imperiu Roman era dreptul şi moştenirea bisericii Romei, pe care, s-a pretins, Dumnezeu o investise astfel cu stăpânirea pământului. Aceste pretenţii ((B296)) au fost ridicate în mod repetat şi au fost respinse în mod repetat de către episcopii împotrivitori, aşa încât ar fi imposibil a se stabili un an anume ca dată a începutului ei. Cât despre sine, papalitatea pretinde că a fost organizată în zilele apostolilor şi că Petru a fost primul papă; dar acest fapt nu numai că este nedovedit, ci este cu hotărâre contrazis de întreaga istorie, care arată că deşi fărădelegea ambiţiei a lucrat secret un timp îndelungat, ea a fost împiedicată să se dezvolte în Anticrist şi să ridice asemenea pretenţii deschise, până când Imperiul Roman a început să se descompună.De atunci încolo avem de-a face cu Anticristul, a cărui treptată dezvoltare şi organizare din ambiţia care a lucrat în ascuns, sunt un preludiu potrivit al teribilului caracter manifestat după ce a fost înşfăcată puterea râvnită — de la 539 d. Cr. până la 1799 d. Cr., adică 1260 de ani. Din această perioadă, primii 300 de ani marchează ridicarea acestei puteri laice; ultimii 300 de ani marchează declinul ei sub influenţa Reformei şi a civilizaţiei, iar perioada intermediară, de şapte secole, cuprinde timpul gloriei papalităţii şi „veacurile întunecate” ale lumii, pline de înşelăciuni şi de amăgiri în numele lui Cristos şi al adevăratei religii.Un scriitor romano-catolic confirmă întru totul constatările noastre asupra acestui subiect, şi noi prezentăm cuvintele sale cu toată spoiala lor, ca mărturie întăritoare. Dând, cu entuziasm fierbinte, o descriere a ridicării papalităţii la putere lumească, descriind-o ca pe o plantă de origine cerească şi prin urmare cu o creştere rapidă şi cu mare înălţare în lume, el spune:„Ascensiunea puterii laice a papilor prezintă minţii unul din fenomenele cele mai extraordinare pe care analele rasei umane le oferă spre uimirea şi admiraţia noastră. Printr-o combinaţie neobişnuită de împrejurări coincidente, a crescut în tăcere şi constant o nouă putere şi o nouă stăpânire, pe ruinele acelui Imperiu Roman care îşi întinsese stăpânirea, sau se făcuse ((B297)) respectat de aproape toate naţiunile, popoarele şi rasele care au trăit în perioada puterii şi a gloriei sale; iar acea putere nouă, de origine umilă, a prins rădăcină mai adâncă şi curând a exercitat o autoritate mai largă decât imperiul ale cărui ruine uriaşe ea le-a văzut sfărâmate în bucăţi şi prefăcându-se în praf. Chiar în Roma puterea succesorului lui Petru a crescut alături de cea a împăratului şi sub umbra ei protectoare; şi astfel a fost influenţa crescândă a papilor, încât maiestatea supremului Pontif promitea să întunece în scurtă vreme strălucirea purpurei.Mutarea de către Constantin a sediului imperiului din Apus în Răsărit, de pe malurile istorice ale Tibrului pe frumoasele ţărmuri ale Bosforului, a pus temelie largă unei suveranităţi care în realitate a început de la acea importantă schimbare. Practic, aproape din ziua aceea, Roma, care fusese martora naşterii, tinereţii, strălucirii şi decăderii puternicului neam prin care numele ei fusese dus împreună cu vulturii ei până în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute atunci, a fost treptat abandonată de moştenitorii renumelui ei; şi poporul ei, părăsit de împăraţi şi pradă uşoară pustiirilor barbare cărora nu mai avea curajul să li se împotrivească, a văzut în episcopul Romei păzitorul, protectorul, părintele lui. An de an autoritatea laică a papilor creştea în formă şi se întărea în putere, fără violenţă, fără vărsare de sânge, fără înşelăciune, prin forţa împrejurărilor copleşitoare, modelate, ca şi cum ar fi fost evident, de mâna lui Dumnezeu.”În timp ce romano-catolicii înfăţişează astfel ascensiunea papalităţii pe ruinele Romei păgâne ca un triumf al creştinismului, cei care cunosc adevăratul spirit al creştinismului caută în zadar să vadă vreo urmă din acest spirit în prostituarea Bisericii şi în alianţa ei nesfântă cu lumea. Adevăraţii creştini nu pot să vadă în avantajele date de ignoranţă, superstiţie, calamităţi şi diversele împrejurări ale timpurilor de care a profitat biserica Romei, nici o dovadă a intervenţiei divine în favoarea ei. Ei nu pot nici descoperi, în ((B298)) înălţarea bisericii Romei la putere şi la glorie pământească, vreo adeverire a făgăduinţei Domnului faţă de Biserica adevărată, de a o înălţa la timpul cuvenit — după ce Anticristul va fi venit şi se va fi dus, pentru că înălţarea Bisericii adevărate nu va fi la un tron pătat de sânge şi mânjit de crime, aşa cum a fost tronul papalităţii chiar de la începutul ei; nici adevăratul Cristos nu va avea vreodată nevoie să cheme pe împăraţii pământului să-I stabilească sau să-I apere puterea. Semnele care deosebesc falsa împărăţie de adevărata Împărăţie a lui Cristos sunt uşor de recunoscut de către cei familiarizaţi, prin Scripturi, cu adevăratul Cristos şi cu corpul Său, adevărata Biserică, cu principiile pe care trebuie să fie stabilită Împărăţia Sa şi cu obiectivul pentru care aceasta trebuie să fie stabilită.Dar nimeni să nu presupună că Biserica adevărată a lui Cristos, chiar şi în acele vremuri corupte, a fost fie stinsă, fie pierdută din vedere. „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” în fiecare vârstă şi în orice condiţii. Ca grâu le-a fost permis să crească în mijlocul unui câmp năpădit de neghină; ca aur au fost în cuptor, fiind încercaţi şi purificaţi şi „învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Este adevărat, calea mulţimii, care s-au numit ei înşişi creştini, ocupă locul cel mai proeminent în paginile istoriei; dar fără îndoială că un mic număr de credincioşi, prin toate persecuţiile şi în mijlocul tuturor vicleniilor amăgitoare ale Tainei Fărădelegii, au umblat vrednici de chemarea lor de sus, au fost aşezaţi să se odihnească şi înregistraţi de către Dumnezeu ca moştenitori ai coroanei care nu se veştejeşte, păstrată pentru ei în cer.Astfel, în paginile istoriei este clar arătat că acest Om al Păcatului, Anticrist, s-a născut la Roma; şi că, deşi la început a avut împotrivire, el s-a ridicat treptat la putere, sau, aşa cum este exprimat în profeţia lui Daniel, ca „un corn mic”, a ieşit din capul acelei vechi fiare romane, acea fiară „grozav de înspăimântătoare” căreia Daniel nu i-a putut găsi nici un nume şi care avea o asemenea putere de a răni şi de a nimici. ((B299)) Şi, mergând mai departe, vom găsi că istoria lui Anticrist corespunde exact nu numai cu profeţia lui Daniel, ci şi cu toate profeţiile consemnate cu privire la el.Caracterul lui Anticrist În istorieDupă ce am găsit locul lui Anticrist, mergem mai departe să comparăm caracterul papalităţii cu profeţiile consemnate, care descriu caracterul şi faptele lui Anticrist sau ale Omului Păcatului.Unii ar putea întreba dacă este corect să trecem peste împăraţii Romei (care au pretins a fi conducători religioşi supremi), fără a numi sistemul lor Anticrist, şi să aplicăm acest titlu complet şi în întregime sistemului papal organizat. Răspundem că în mod cert este corect, şi trimitem din nou pe cititor la definiţia dată deja lui Anticrist, aşa cum este folosită în Scripturi, adică în locul, în loc de, adică, a fi un imperiu spiritual: el trebuie să pretindă a conduce împărăţiile pământului prin această autoritate spirituală; el trebuie să fie nu numai un împotrivitor, ci şi o falsificare, denaturând şi pretinzând că este Împărăţia lui Cristos şi exercitând ceea ce la timpul potrivit al lui Dumnezeu va fi autoritatea adevăratului Cristos, Biserica glorificată şi completă sub singurul Cap şi Domn adevărat — adevăratul Pontifex Maximus.Papalitatea nu numai că pretinde a fi Împărăţia glorificată a lui Cristos făgăduită de Domnul, de apostoli şi de profeţi, ci ea îşi aplică sieşi şi capilor săi succesivi (papii, care, după cum pretinde ea, iau locul lui Cristos, ca Pontif, Şef sau Împărat al acestei împărăţii) toate acele pasaje din profeţiile care descriu gloria Milenară a lui Cristos. Şi „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (prin teoriile lor false, dezvoltate încet în decursul veacurilor prin ambiţia păcătoasă după mărire), papii au aranjat piesă cu piesă titlurile tuturor celor asociaţi în ierarhie, îmbrăcămintea lor strălucitoare, ceremoniile lor ((B300)) impunătoare, catedralele lor grandioase cu slujbe solemne, copleşitoare, pe o scară care să corespundă cât mai mult posibil cu pretenţiile lor — ambianţă strălucitoare, îmbrăcăminte şi ceremonii potrivite, cât puteau de bine, cu splendorile şi cu măreţia prezentată de profeţi.De exemplu, citim în Psalmul 2:12: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă”. Aceasta nu este o poruncă să sărutăm literal, ci să ne supunem de bună voie şi cu bucurie Domnului nostru, şi se aplică la ora actuală, când, în pregătirea marii şi adevăratei domnii Milenare a adevăratului Cristos, împăraţii sau mai-marii pământului, din punct de vedere politic, social, financiar şi eclesiastic, sunt încercaţi dacă sunt sau nu dispuşi să se aplece în faţa reglementărilor drepte care îşi au acum timpul să intre în acţiune. Cei ce se împotrivesc dreptăţii se împotrivesc sceptrului acestui Împărat al slavei, şi toţi aceştia vor fi răsturnaţi în marele timp de strâmtorare care introduce domnia Milenară a noului Împărat: toţi cei care nu-I vreau domnia vor fi ucişi (Luca 19:27). „Vrăjmaşii lui vor linge ţărâna” — vor fi învinşi.Aplicând greşit această profeţie la împărăţia sa falsă, capul reprezentativ al lui Anticrist, papa, în zilele înfloritoare ale prosperităţii sale, a făcut pe regi şi pe împăraţi să se închine înaintea lui, ca înaintea lui Cristos, şi să-i sărute degetul mare de la picior — aplicând aceasta ca o împlinire a acestei profeţii.Asemenea pretenţii sunt în mod foarte general trecute uşor cu vederea de către cei care studiază profeţia şi de către scriitori, deşi ei găsesc şi în mod special remarcă imoralităţile; dar în aceasta ei greşesc mult, deoarece nedreptăţile au fost destul de abundente în fiecare veac şi n-ar necesita asemenea descrieri profetice speciale, cum sunt date despre Anticrist. Chiar dacă s-ar fi dovedit că cei aflaţi în legătură cu sistemul papal au fost adevărate modele de moralitate, totuşi el ar fi ((B301)) identic cu personajul indicat în Scripturi ca marele Anticrist — falsificarea care şi-a atribuit titlurile, privilegiile, puterile şi reverenţa aparţinând Unsului Domnului. Ca falsificare, el a denaturat şi planul lui Dumnezeu cu privire la alegerea unei „turme mici” sau a unei Biserici în timpul prezent; şi a pus cu totul la o parte adevărata speranţă a Bisericii şi pregătirile Domnului pentru binecuvântarea lumii în timpul domniei Milenare a lui Cristos — pe care Anticrist o prezintă ca împlinită în propria sa domnie.Efectele rele ale unei asemenea pervertiri şi denaturări a planului lui Dumnezeu cu greu pot fi evaluate. Ele au fost sursa directă din care au izvorât toate doctrinele stricate introduse una după alta pentru a sprijini pretenţiile şi a mări demnitatea Anticristului. Cu toate că Reforma, cu trei secole în urmă, a introdus o eră de studiere a Bibliei şi de libertate a gândirii, şi a dus la respingerea multor rele şi erori, totuşi falsificarea a fost pe o scară atât de elaborată, atât de completă în toate părţile şi aranjamentele ei, şi a amăgit atât de complet întreaga lume, încât, chiar după ce Luther şi mulţi alţii au recunoscut papalitatea ca rezultatul marii lepădări de credinţă — Anticristul din profeţie — ei, în timp ce au denunţat-o ca sistem, au ţinut cu tărie la teoria falsă care a condus la erorile ei specifice de doctrină şi practică. Până în ziua de azi, marea majoritate a protestanţilor din toate confesiunile sprijină teoria lui Anticrist, că Împărăţia lui Cristos a fost stabilită. Unii s-au străduit să facă aşa cum a făcut papalitatea — să-şi organizeze biserica sub conducerea unei persoane ca şi cap — în timp ce alţii pun în locul acestui cap un conciliu sau sinod; dar toţi sunt sub înşelarea impusă de interpretarea falsă şi amăgitoare a doctrinelor Scripturii, începută de Anticrist — că domnia Împărăţiei lui Cristos este acum şi nu într-un timp viitor, şi tăgăduind veacul viitor, cum face Anticrist, ei, ca şi acel sistem, sunt nepăsători în privinţa deplinei dezvoltări a ((B302)) sfinţeniei printre credincioşi şi sunt mai degrabă zeloşi pentru realizarea acum a lucrării veacului viitor (convertirea lumii) — aşa de mult încât adesea sunt dispuşi să denatureze planul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi să inventeze teorii pentru a speria lumea şi a o duce la o pretenţie de evlavie; şi sunt dispuşi de asemenea să recurgă la metode îndoielnice şi lumeşti pentru a le creşte atracţia, pentru a face diferitele lor sisteme cu atât mai ademenitoare pentru cei neconvertiţi, pe care ei, ca Anticrist, sunt dispuşi să-i numere în rândurile lor din mândrie şi ca să facă impresie bună.Aceştia cu greu pot să vadă că papalitatea este Anticristul. Cum ar putea, atâta timp cât credinţa este otrăvită, iar judecata este încă în mare măsură orbită de însăşi esenţa erorii lui Anticrist. Trebuie să fie văzute mărimea, grandoarea şi necesitatea Împărăţiei Milenare a lui Cristos şi a operei ei de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, înainte de a putea fi apreciată măsura falsificării lui Anticrist, sau de a putea fi evaluate corect pagubele acestuia pentru adevăr şi influenţa lui pustiitoare şi profanatoare în biserica nominală sau în templul lui Dumnezeu.Nimeni nu trebuie să fie surprins de caracterul complet al acestei falsificări, dacă ne gândim că ea este opera lui Satan şi că a fost copiată după tipurile şi ilustraţiile gloriei viitoare prezentată în Scripturi. Văzând că venise timpul pentru alegerea Bisericii şi că adevărurile sădite de Domnul nostru şi de apostoli câştigaseră repede avans faţă de toate religiile păgâne, căutând pe cei blânzi oriunde mergeau, marele adversar a încercat să distrugă puritatea Bisericii şi să întoarcă pe alte căi şi pe căi false ceea ce nu putea opri. Astfel triumful lui Anticrist, precum şi puterea lui actuală, a fost în realitate succesul lui Satan. Dar vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu; căci în timp ce succesul lui Anticrist părea să prevestească înfrângerea planului lui Dumnezeu, în((B303))BISERICA LUI DUMNEZEU,PREOŢIMEA ÎMPĂRĂTEASCĂ———-TIPUL ADEVĂRATAaron şi urmaşii săi — preot principal sau mare preot, cap, reprezentant şi purtător de cuvânt.——–Preoţii subordonaţi, a căror demnitate oficială, drepturişi privilegii în serviciu sunt primite prin Aaron, al cărui corpei îl reprezintă, au fost tipuri ale Bisericii lui Cristos.REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUIIsus Cristos, Domnul, Capul şi reprezentantul nostru;Marele Preot al mărturisirii sau rânduielii noastre.——–Biserica glorificată, Corpul lui Cristos, părtaşi ai gloriei,maiestăţii şi funcţiei Sale de conducător, ale căror funcţii vor diferi,după cum stea de stea se deosebeşte în slavă.FALSIFICAREAPapii, fiecare la rândul lui, mare preot al ierarhiei papale;domnul, capul şi purtătorul ei de cuvânt.——–Biserica Romei, constând din episcopi şi prelaţi, careau parte de demnităţile ierarhiei, deşi diferen-ţiindu-se în gradede onoare — cardinali, episcopi etc.Supuse ierarhiei sunt ajutoarele, după cum urmează:TIPUL ADEVĂRATLeviţii care făceau servicii legate de Tabernacolul tipic— învăţarea etc., etc. Un ordin inferior de preoţicărora nu le era permis să intre sau să priveascăîn Sfânta Sfintelor (tipică pentru natura spirituală).——–Întregul Israel era învăţat şi îndrumat de ierarhia descrisămai sus. În Moise, care a fost un tip al Cristosului complet,ei au avut profet, preot şi rege, tip al autorităţii Milenare alui Cristos (Fapt. 3:22).REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUIFaza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu prin care Bisericaglorificată va avea contact mai direct cu lumea, învăţând-o,guvernând-o etc., şi care de asemenea va avea comuniunea ceamai strânsă cu Biserica spirituală în glorie.——–Lumea va fi învăţată, îndrumată, condusă şi ajutată de Împărăţia luiDumnezeu, descrisă mai sus, şi de reprezentanţii ei pământeşticare vor avea toată puterea şi va trebui să li se dea ascultare;toţi cei care vor asculta nu vor fi „nimiciţi” (Fapt. 3:23).FALSIFICAREAPreoţii subordonaţi papalităţii, care nu sunt părţi sau membri aibisericii sau ierarhiei, ci sunt numiţi „fraţi” şi „surori”.Dintre ei sunt învăţătorii, infirmierele etc., în contact directatât cu poporul cât şi cu ierarhia.——–Papalitatea pretinde supunerea lumii la conducerea şi laînvăţăturile ei — ca fiind Împărăţia lui Dumnezeu. Preoţimea derând este agentul ei. Când era în putere încerca să-şiimpună legile şi să-i „nimicească” pe cei ce nu se supuneau.((B304))realitate el conlucra, deşi fără să ştie, la asigurarea succesului planului Său, căci adevăraţii consacraţi încercaţi, iar credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu atât de amănunţit probată, ca prin îngăduirea acestei mari falsificări.Tabela însoţitoare va servi să arate cât de completă a fost falsificarea organizării viitoare a Împărăţiei lui Cristos în papalitate şi cum ea a fost luată din preoţia evreiască tipică.Mosheim, explicând ridicarea sistemului ierarhic în Biserică, arată foarte clar această falsificare, în cuvintele următoare, din Volumul 1, pagina 337:„Câtă vreme rămânea cea mai mică probabilitate ca Ierusalimul să-şi ridice iarăşi cândva capul din ţărână, învăţătorii creştini şi bătrânii nu şi-au luat nici un titlu sau distincţie, cel puţin nici unul din cei mai modeşti şi mai umiliţi; dar când soarta acestei cetăţi a fost pecetluită de către Hadrian [135 d. Cr.] şi când evreii nu mai puteau nutri nici cea mai vagă speranţă de a vedea vechiul lor guvernământ restabilit, aceiaşi pastori şi slujitori au conceput dorinţa ca turma lor să creadă că ei au urmat la drepturile preoţimii iudaice. În consecinţă episcopii s-au preocupat să dea ca învăţătură ideea că ei au fost înzestraţi cu un caracter asemănător cu cel al Marelui Preot al evreilor, şi prin urmare posedau toate drepturile care fuseseră recunoscute ca aparţinând Pontifului Evreu. Funcţiile preoţilor evrei obişnuiţi au fost, în acelaşi mod, declarate ca revenindu-le presbiterilor din Biserica Creştină, dar sub o formă mai desăvârşită; şi în cele din urmă diaconii au fost aşezaţi pe aceeaşi treaptă cu leviţii, sau slujitori inferiori.”CAPUL ŞI GURA LUI ANTICRISTMarile sale cuvinte pline de mândriePapa (fiecare papă la rândul său) este capul bisericii false, care este corpul său, întocmai cum Cristos Isus este ((B305)) capul Bisericii adevărate, care este corpul Său. Deoarece capul este reprezentantul corpului şi gura lui vorbeşte pentru corp, aflăm acest aspect al lui Anticrist, după cum trebuie să ne aşteptăm, menţionat în mod proeminent de Scripturi. În Daniel 7:8, 11, 25 şi în Apocalipsa 13:5, 6, gura lui Anticrist ne este arătată în mod special ca o caracteristică principală. Daniel spune că acest corn „avea nişte ochi ca ochii de om” — simbolul inteligenţei şi al unei politici clarvăzătoare. Acest „corn” trebuia să fie deosebit de toate celelalte puteri; trebuia să fie mai înţelept, mai iscusit decât celelalte imperii care au încercat să guverneze lumea; puterea lui trebuia să fie puterea gurii sale (ceea ce rostea), îndrumată de ochii săi (cunoştinţa), mai degrabă decât cea a forţei fizice. Şi nimeni cunoscând istoria papalităţii nu poate tăgădui că imaginile folosite pentru a ilustra puterea şi metodele ei sunt remarcabil de bune.„I s-a dat o gură care rostea lucruri mari şi hule … Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în cer.” „El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt.” Apoc. 13:5, 6; Dan. 7:8, 25.Nu trebuie să uităm că acestea sunt expresii figurative care descriu caracterul şi pretenţiile „fiarei” simbolice (guvernământ) şi ale „cornului” (putere) care iese din vechea fiară sau vechiul Imperiu Roman. În unele privinţe papalitatea a fost un guvernământ nou („fiară”), deosebit de vechiul Imperiu Roman; iar în alte privinţe ea a fost un corn sau o putere printre altele ieşite din acest imperiu, care pentru un timp a deţinut control superior asupra celorlalte coarne sau puteri. Ea este prezentată în simbol din ambele puncte de vedere, aşa încât să fie cât mai complet localizată şi indicată.Marile cuvinte arogante, sau hule, ale lui Anticrist, acoperă întreaga perioadă a îndelungatei sale cariere. Cuvântului „hulă” în zilele noastre i se atribuie de obicei numai un sens ((B306)) vulgar, ca şi cum ar fi legat numai de cele mai vulgare forme de blestem şi de blasfemie. Însă cuvântul „hulă”, în adevăratul lui sens, se aplică la orice ofensă „Hulă înseamnă a atribui lui Dumnezeu ceea ce este contrar naturii Sale şi nu-I aparţine — şi a tăgădui ceea ce-I aparţine”. (Vezi dicţionarul Webster neabreviatla cuvintele blasfemie şi blasfemator.) Şi ca dovadă că acesta este sensul în care este folosit cuvântul „hulă” în Scripturi, observaţi modul în care l-au folosit Domnul nostru şi fariseii: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci pe Tine Însuţi Dumnezeu”. Isus le-a răspuns: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?” Ioan 10:33, 36; vezi şi Marcu 14:61-64.Având înaintea noastră definiţia potrivită a cuvântului „hulă”, cât de evident trebuie să fie chiar şi pentru cele mai simple minţi că marile cuvinte arogante şi pretenţiile lăudăroase ale papalităţii au fost, toate, hule. Stabilirea unei împărăţii false a lui Dumnezeu a fost o calomnie la adresa guvernământului lui Dumnezeu, o hulă grosolană şi o denaturare a caracterului, a planului şi a cuvântului Său. Caracterul lui Dumnezeu, adică „numele” Său, a fost hulit în miile de edicte monstruoase, de bule şi decrete scoase în numele Său de către lungul şir al celor care au pretins că-L reprezintă pe Fiul Său ca locţiitori; şi cortul lui Dumnezeu, adevărata Biserică, a fost hulit prin sistemul fals care a pretins că-i ţine locul — care a pretins că credincioşii lui erau adevăratul şi singurul cort sau Biserică a lui Dumnezeu. Dar să lăsăm istoria să ne spună despre aceste mari cuvinte arogante, despre aceste pretenţii hulitoare pe care papii succesivi le-au rostit şi aprobat în calitate de capi ai lui Anticrist.Într-o lucrare intitulată „Papa, vicarul lui Cristos, capul Bisericii”, scrisă de celebrul romano-catolic, Monseniorul ((B307)) Capel, se găseşte o listă cuprinzând nu mai puţin de şaizeci şi două de titluri hulitoare aplicate papei; şi, să se noteze, acestea nu sunt doar nişte titluri moarte din trecut, căci ele au fost puse în ordine de unul dintre cei mai de frunte scriitori ai papalităţii care sunt în viaţă. Cităm din listă după cum urmează:„Cel mai divin dintre toţi capii”„Sfântul Părinte al părinţilor”„Pontif suprem peste toţi prelaţii”„Supraveghetorul religiei creştine”„Păstorul suprem — păstorul păstorilor”„Cristos prin ungere”„Avraam prin patriarhat”„Melhisedec după rânduial㔄Moise în autoritate”„Samuel în funcţia de judecător”„Mare preot, episcop suprem”„Prinţul episcopilor”„Moştenitor al apostolilor; Petru în putere”„Purtătorul cheii Împărăţiei cerurilor”„Pontif numit cu deplinătatea puterii”„Vicarul lui Cristos”„Preot suveran”„Capul tuturor sfintelor biserici”„Şeful bisericii universale”„Episcop al episcopilor, adică Suveran Pontif”„Conducătorul casei Domnului”„Domn apostolic şi părinte al părinţilor”„Păstor şi învăţător principal”„Medicul sufletelor”„Stâncă pe care porţile îngâmfate ale iadului n-o biruie”„Papă infailibil”„Capul tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu”.Pe lângă lunga listă de titluri din care cele de sus sunt exemple, autorul dă citatele următoare dintr-o scrisoare pe ((B308)) care Sf. Bernard, abate de Clairvaux, i-a scris-o papei Eugenius al III-lea, în 1150 d. Cr.:„Cine eşti tu? Marele preot, supremul episcop. Tu eşti prinţul episcopilor, tu eşti moştenitorul apostolilor. Tu eşti Abel în întâietate, Noe în guvernare, Avraam în rang patriarhal, Melhisedec în rânduială, Aaron în demnitate, Moise în autoritate, Samuel în funcţia de judecător, Petru în putere, Cristos În ungere. Tu eşti cel căruia îi sunt date cheile cerului, cel căruia îi sunt încredinţate oile. Sunt într-adevăr şi alţi portari ai cerului şi alţi păstori ai turmelor; dar tu eşti cu atât mai glorios cu cât ai şi moştenit, în altă manieră, aceste două nume înaintea tuturor celorlalţi. . . . Puterea altora este limitată prin hotare clare; a ta se întinde chiar şi asupra acelora care au primit autoritate peste alţii. Nu poţi tu, atunci când survine un motiv just, să închizi cerurile împotriva unui episcop, să-l destitui din funcţia sa episcopală şi să-l predai Satanei? Astfel privilegiul tău este neschimbător, atât în privinţa cheilor date ţie, cât şi în privinţa oilor încredinţate în grija ta.”Toate aceste titluri linguşitoare, hulitoare, le-au fost aplicate pontifilor romani şi au fost primite de ei cu mulţumire de sine şi cu o evidentă satisfacţie, ca aparaţinându-le pe drept.De la papa Bonifaciu al VIII-lea avem următorul decret, care încă mai există în legea comună: „Declarăm, spunem, definim, pronunţăm că este necesar pentru mântuire ca fiecare fiinţă umană să fie supusă pontifului roman”. Papa Grigorie al VII-lea, care în anul 1063 a poruncit ca papa să fie numit părinte al părinţilor, extrage ceea ce urmează din Geneza 1:16 pentru a sprijini pretenţiile papale: „Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători pe întinsul cerului; luminătorul cel mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul cel mic, ca să stăpânească noaptea; amândoi sunt mari, dar unul este mai mare. Pe „întinderea cerului”, care este biserica universală, «Dumnezeu a făcut doi mari luminători», adică a instituit două demnităţi, care sunt autoritatea pontificală şi puterea regală, dar cea care conduce ziua, adică cea spirituală, este mai mare; dar cea care conduce lucrurile trupeşti este mai mică; deoarece, aşa cum ((B309)) soarele se deosebeşte de lună, tot aşa şi papii se deosebesc de împăraţi”. Şi alţi papi au adoptat această interpretare, care a făcut mult pentru a întări ideea de supremaţie papală.Sfântul Antoniu, arhiepiscopul Florenţei, după ce citează Psalmul 8:4-8, „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” etc. şi aplicându-l la Cristos, îl transferă la papa prin cuvintele următoare: „Şi fiindcă El ne-a părăsit, nemaifiind prezent în trup, a lăsat pe vicarul [înlocuitorul] Său pe pământ, adică pe suveranul pontif, care se numeşte papa, ceea ce înseamnă părintele părinţilor; aşa că aceste cuvinte pot fi în mod potrivit spuse despre papa. Deoarece papa, după cum a spus Hostiensis, este mai mare decât un om dar mai mic decât un înger, pentru că el este muritor; cu toate acestea, el este mai mare în autoritate şi în putere. Pentru că un înger nu poate consacra corpul şi sângele lui Cristos, nici absolvi sau lega, putere pe care papa o posedă în cel mai înalt grad; un înger nici nu poate rândui sau acorda indulgenţe. El este încoronat cu glorie şi onoare: gloria laudei, pentru că el este numit nu numai fericit, ci preafericit. Cine s-ar îndoi să-l numească fericit, pe cel pe care chiar vârful unei asemenea demnităţi mari l-a înălţat? El este încoronat cu onoarea veneraţiei, aşa încât credincioşii pot să-i sărute picioarele. O veneraţie mai mare nu poate exista. „Închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui” (Ps. 99:5). El este încoronat cu mărirea autorităţii, pentru că îi poate judeca pe toţi, dar nu poate fi judecat de nimeni — decât dacă se dovedeşte că s-a abătut de la credinţă [credinţa lui Anticrist, fireşte]. Astfel el este încoronat cu o triplă coroană de aur şi este pus „peste toate lucrările mâinilor sale”, pentru a dispune de toţi subordonaţii. El deschide cerul, trimite pe vinovaţi în iad, confirmă imperiile, reglementează întregul cler”.Conciliul de la Lateran în prima lui sesiune i-a dat papei numele de „Prinţul Universului”, în a doua sesiune l-a numit „Preot şi Rege care trebuie să fie adorat de toţi oamenii şi care este foarte asemănător lui Dumnezeu”, iar în a cincea sesiune a atribuit lui Leon al X-lea profeţiile despre glorioasa domnie a lui Cristos, în aceste cuvinte: „Nu plânge, fiica ((B310)) Sionului, căci iată Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David; iată, Dumnezeu ţi-a ridicat un mântuitor”.Din „Dicţionarul eclesiastic” al lui Ferraris, autoritate etalon romano-catolică, cităm următoarea prezentare condensată despre puterea papală, aşa cum este dată la cuvântul „papa”, art. 2:„Papa este de o asemenea demnitate şi înălţime, încât el nu este doar om, ci, ca şi cum ar fi Dumnezeu şi vicarul [reprezentantul] lui Dumnezeu. . . . Astfel papa este încoronat cu triplă coroană, ca rege al cerului, al pământului şi al iadului. Ba mai mult, excelenţa şi puterea papei sunt nu numai în privinţa lucrurilor cerului, pământului şi infernului, ci el este şi mai presus de îngeri şi este superior acestora; astfel încât dacă ar fi cu putinţă ca îngerii să se abată de la credinţă sau să nutrească sentimente potrivnice acesteia, ei ar putea fi judecaţi şi excomunicaţi de papa. . . . El are atât de mare demnitate şi putere încât ocupă unul şi acelaşi tribunal cu Cristos; astfel încât tot ceea ce face el pare a ieşi din gura lui Dumnezeu. . . . Papa este ca Dumnezeu pe pământ, singurul prinţ al credincioşilor lui Cristos, cel mai mare împărat al tuturor împăraţilor, având deplinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat guvernarea împărăţiei pământeşti şi cereşti”. El adaugă mai departe: „Papa are o atât de mare putere şi autoritate, încât poate modifica, declara sau interpreta legea divină”. „Papa poate uneori contracara legea divină prin limitare, explicare etc.”Astfel, Anticrist nu numai că s-a străduit să stabilească Biserica în putere înainte de timpul Domnului, dar a fost şi destul de cutezător ca să încerce să „contracareze” şi să „modifice” legile divine pentru a se potrivi cu propriile sale planuri. Cât de clar a împlinit el astfel profeţia care cu peste o mie de ani înainte a declarat, el „se va gândi să schimbe timpurile şi legea”. Dan. 7:25.Într-o bulă sau edict, Sixtus al V-lea declară:„Autoritatea dată sfântului Petru şi succesorilor săi, prin nemăsurata putere a Împăratului veşnic, depăşeşte toate puterile împăraţilor şi prinţilor pământeşti. Ea dă sentinţă necontrolabilă asupra tuturor. Şi dacă află că vreunii dintre ((B311)) ei se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu, se răzbună pe ei mai aspru, dându-i jos de pe tronurile lor, oricât de puternici ar fi ei, şi coborându-i până în părţile cele mai de jos ale pământului, ca slujitori ai râvnitorului Lucifer”.O bulă a papei Pius al V-lea, intitulată „Osândirea şi excomunicarea Elisabetei, regina Angliei, şi a aderenţilor ei — cu adăugarea altor pedepse”, spune după cum urmează:„Cel care domneşte în înălţimi, căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a încredinţat o biserică sfântă, catolică şi apostolică (în afara căreia nu există mântuire) unuia singur pe pământ, lui Petru, Prinţul apostolilor, şi succesorului lui Petru, episcopul Romei, pentru a fi guvernată în plinătatea puterii. Pe el singur l-a făcut prinţ peste toate popoarele şi împărăţiile, să smulgă, să distrugă, să risipească şi să nimicească, să zidească şi să sădească”.Sfântul Bernard afirmă că „nimeni afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer, nici pe pământ”.Papa Nicolae I spune că „împăratul Constantin i-a conferit papei numele Dumnezeu, care, de aceea, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.Papa Inocenţiu al III-lea spune: „Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”; iar legea canonică, în comentariu, îl numeşte pe papa — „Domnul Dumnezeul nostru”.Inocenţiu şi Iacobaţiu afirmă că „papa poate face aproape tot ce poate face Dumnezeu”, în timp ce Decius respinge cuvântul „aproape”, ca nefiind necesar. Iacobaţiu şi Durand susţin că „nimeni să nu îndrăznească să i se adreseze lui, mai mult decât lui Dumnezeu — Doamne, ce faci?” Iar Antonius a scris:„Lui [papei] îi aparţine să rânduiască lucrurile care ţin de binele public şi să le înlăture pe acelea care împiedică acest scop, ca vicii, abuzuri care înstrăinează pe om de Dumnezeu. . . . Şi aceasta în conformitate cu Ieremia 1:10 [aici iarăşi atribuind lui Anticrist o profeţie care aparţine domniei Milenare a lui Cristos]: „Iată, astăzi te-am rânduit peste popoare şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să distrugi”, adică, în ceea ce priveşte viciile; iar în ceea ce priveşte virtuţile, „să ((B312)) zideşti şi să sădeşti”. . . . Cât despre puterea papei asupra celor din iad, care sunt simbolizaţi prin peştii mării (Ps. 8) — pentru că, după cum peştii sunt continuu agitaţi de valurile mării, tot aşa cei din purgatoriu sunt continuu apăsaţi de suferinţele pedepsei — Dumnezeu a supus papei şi peştii mării, adică pe cei din purgatoriu, ca să-i uşureze prin indulgenţe.„Păgânii sunt supuşi papei, care conduce în lume în locul lui Cristos. Dar Cristos are deplină putere peste fiecare creatură. Papa este vicarul lui Cristos şi nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de el, după cum nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de Dumnezeu. . . . Papa poate pedepsi popoarele păgâne şi barbare. . . . Şi chiar dacă păgânii nu pot fi pedepsiţi cu pedeapsa spirituală a excomunicării şi cu alte asemenea, ei pot fi totuşi pedepsiţi de biserică cu pedepse băneşti, iar de către prinţi şi cu pedepse trupeşti. . . . Biserica poate pedepsi, indirect, pe evrei cu pedepse spirituale, excomunicând prinţii creştini cărora evreii le sunt supuşi, dacă ei neglijează să-i pedepsească cu pedeapsă naturală atunci când fac ceva împotriva creştinilor. . . . Dacă convertirea unora ar fi dorită, ei pot fi obligaţi prin teroare şi lovituri, nu ca să primească de fapt credinţa, ci să nu pună nici o piedică credinţei printr-o voinţă încăpăţânată. Pentru convertirea necredincioşilor, trebuie imitată judecata lui Dumnezeu”.Aici este o ilustraţie a modului în care eroarea în doctrină produce nedreptate. Oamenii pot fi repede conduşi spre orice formă de cruzime şi de asuprire, dacă mai întâi se pot convinge pe ei înşişi că prin exercitarea unor astfel de nelegiuiri ei sunt cu atât mai asemenea lui Dumnezeu — imitatori ai lui Dumnezeu. Este de mirare că oamenii sunt atât de buni şi de cumpătaţi cum îi găsim, cu toate ideile şi doctrinele îngrozitoare, false, privitoare la planul lui Dumnezeu pentru omenire, cu care Satan i-a orbit şi i-a amăgit prin fântâna papală a erorii, conducându-i pe o cale care se potriveşte cu natura lor decăzută. În continuare acelaşi scriitor adaugă:((B313))„Puterea papei este exercitată asupra ereticilor şi schismaticilor, indicaţi şi prin boi, pentru că ei se împotrivesc adevărului cu cornul mândriei. Dumnezeu i-a supus şi pe aceştia sub picioarele papei spre a fi pedepsiţi împătrit, şi anume cu excomunicarea, concedierea, privarea de bunuri materiale şi persecuţia militară. Dar trebuie luaţi ca eretici numai când refuză să-şi îndrepte învăţăturile lor dăunătoare şi sunt pregătiţi să le apere cu încăpăţânare. . . . Papa poate alege sau numi pe împărat. Împăratul este slujitorul [servul] papei în sensul că el este slujitorul lui Dumnezeu, al cărui loc este ocupat de papa, căci Dumnezeu a delegat pe împărat ca slujitor al papei. . . . Cred că se poate afirma ca adevăr faptul că papa, vicarul lui Cristos, are jurisdicţie universală asupra lucrurilor spirituale şi naturale din lumea întreagă, în locul Dumnezeului celui viu.”Următoarele declaraţii ale papilor, spicuite din „Acts and Monuments” („Fapte şi Monumente”) a lui Fox de către H. G. Guinness, un scriitor englez de seamă, merită un loc de frunte; şi putem fi de acord din inimă cu comentariul acestui scriitor asupra sistemului a cărui gură rosteşte asemenea declaraţii, când zice: „Dacă «oricine se înalţă va fi smerit», ce degradare poate corespunde unei asemenea înălţări de sine?”„De aceea, văzând că o asemenea putere i-a fost dată lui Petru, iar prin Petru mie, ca succesor al său, cine este acela din lumea întreagă care să nu se supună decretelor mele, care am atâta putere în cer, în iad, pe pământ, asupra celor vii şi a celor morţi. . . . Plinătatea puterii mele este atât de mare, prin jurisdicţia cheii ce mi s-a dat, încât în timp ce toţi îmi sunt supuşi — da, chiar şi împăraţii trebuie să-mi supună mie actele lor executive — numai eu nu sunt supus nici unei creaturi, nu, nici chiar mie însumi; astfel maiestatea mea papală rămâne pururea întreagă, superioară tuturor oamenilor, de care toţi trebuie să asculte şi pe care s-o urmeze, pe care nimeni nu trebuie s-o judece sau s-o acuze de nici o crimă, nimeni n-o destituie, afară de mine însumi. Nimeni nu mă poate excomunica, da, chiar dacă am legături cu excomunicaţii, căci nici un canon nu mă leagă; nimeni nu trebuie să mă mintă, căci acela care mă minte este un eretic şi o persoană excomunicată. ((B314)) Astfel deci, se arată că măreţia preoţiei a început cu Melhisedec, i-a fost dat un caracter solemn în Aaron, a fost perfecţionată în Cristos, reprezentată în Petru, înălţată în jurisdicţie universală şi manifestată în papa. Astfel că prin această întâietate a preoţiei mele, toate lucrurile fiindu-mi supuse, pare să se dovedească bine în mine ceea ce s-a zis despre Cristos: «Toate le-ai supus sub picioarele Lui».Şi, de asemenea, trebuie presupus că episcopul acestei biserici este întotdeauna bun şi sfânt. Da, chiar dacă ar cădea în omucidere sau adulter, ar putea păcătui, totuşi nu poate fi acuzat, ci mai degrabă scuzat prin crimele lui Samson, prin furturile evreilor etc. Tot pământul este dioceza mea şi eu sunt supraveghetorul tuturor oamenilor, având autoritatea Împăratului tuturor împăraţilor asupra supuşilor. Eu sunt totul în toţi şi mai presus de toţi, aşa încât Dumnezeu Însuşi şi cu mine, vicarul lui Dumnezeu, avem un singur consistoriu, eu sunt în stare să fac aproape tot ce poate face Dumnezeu. În toate lucrurile pe care le doresc, voinţa mea trebuie să fie luată ca raţiune, pentru că eu sunt capabil prin lege să dau dispense mai presus de lege, iar din rău să fac dreptate, corectând legile şi schimbându-le. Prin urmare, dacă se spune că lucrurile pe care le fac nu sunt făcute de om, ci de Dumnezeu — Ce mĂ puteŢi face decÂt Dumnezeu? Iarăşi, dacă prelaţii bisericii sunt numiţi şi socotiţi de Constantin drept Dumnezei, atunci eu, fiind deasupra tuturor prelaţilor, tuturor dumnezeilor. De aceea, nu-i de mirare dacă stă în puterea mea să schimb timpul şi timpurile, să schimb şi să desfiinţez legi, să dispun de toate lucrurile, chiar aşa, de principiile lui Cristos; căci, unde Cristos îi porunceşte lui Petru să-şi bage sabia în teacă şi-i îndeamnă pe ucenicii Săi să nu facă uz de nici o forţă exterioară pentru a se răzbuna, oare nu scriu eu, papa Nicolae, episcopilor din Franţa îndemnându-i să-şi scoată săbiile adevărate? … Şi, în timp ce Cristos a fost El Însuşi prezent la nunta din Cana Galileii, oare nu interzic eu, papa Martin, în distincţia mea, clerului spiritual să fie prezent la ospeţe de nuntă şi de asemenea să se căsătorească? Mai mult, unde Cristos porunceşte să împrumutăm fără speranţă de câştig, oare nu dau eu, papa Martin, dezlegare de această poruncă? Ce să mai spun despre ucideri, făcând să nu fie crimă sau omucidere a-i ucide pe cei excomunicaţi? La fel, împotriva legii ((B315)) naturii, ceva împotriva apostolilor şi de asemenea împotriva scrierilor apostolilor, eu pot da şi dau dezlegare; căci acolo unde ei în scrierile lor poruncesc ca un preot să fie destituit pentru păcatul desfrânării, eu, prin autoritatea lui Silvestru, modific rigoarea acelei constituţii, considerând că azi minţile şi trupurile oamenilor sunt mai slabe decât erau atunci. . . . Dacă doriţi să ascultaţi pe scurt numărul întreg al acestor cazuri care aparţin pe drept de dezlegarea mea papală, care se ridică la numărul de cinci zeci şi unu de puncte, în care nici un om nu se poate amesteca afară de mine singur, le voi expune. [Aici urmează lista.]După ce am declarat îndeajuns cât de mare este puterea mea pe pământ, în cer şi în purgatoriu, şi care este plinătatea ei de a lega, a dezlega, a porunci, a permite, a alege, a confirma, a dispensa, a face şi a desface etc., acum voi vorbi puţin despre bogăţiile mele şi despre marile mele proprietăţi, pentru ca fiecare om să poată vedea bogăţia şi belşugul meu în toate — rente, dijme, tributuri; mătăsurile mele, mitrele de purpură, coroanele, aurul, argintul, perlele şi mărgăritarele, pământurile şi domeniile mele. Căci mie îmi aparţin mai întâi cetatea imperială Roma, palatul Lateran; regatul Siciliei este în proprietatea mea. Apula şi Capua sunt ale mele. De asemenea regatele Angliei şi Irlandei, nu-mi sunt, sau n-ar trebui oare să-mi fie tributare? La acestea adaug de asemenea, pe lângă alte provincii şi ţări, atât în Occident cât şi în Orient, de la miazănoapte la miazăzi, aceste domenii cu numele [aici urmează o listă lungă]. Ce să spun aici despre veniturile mele zilnice, despre pârga roadelor, anate, mantii papale, indulgenţe, bule, spovedanii, favoruri şi rescripte, testamente, dispense, privilegii, alegeri, venituri bisericeşti, case religioase şi altele asemenea, care se ridică la o sumă nu mică de bani? . . . din care se poate presupune în parte ce avantaj intră în vistieria mea. . . . Dar ce să mai zic despre Germania, unde toată lumea este dioceza mea, după cum spun canoniştii mei şi toţi oamenii trebuie să creadă. De aceea, după cum am început, tot aşa şi închei, poruncind, declarând şi spunând, ca necesitate pentru mântuire, se cere ca fiecare creatură umană să-mi fie supusă.”În zilele noastre mulţi presupun că aceste lăudăroşenii ale papalităţii aparţin doar trecutului îndepărtat şi că în timpurile din urmă s-a produs o mare schimbare în acest ((B316)) sistem; dar puţină reflecţie şi observaţie dovedesc că aceste sentimente ale papalităţii sunt încă neschimbate. Ar trebui să ne gândim, de asemenea, că pretenţia constantă a papalităţii este că doctrinele ei sunt neschimbătoare, că decretele papilor şi ale conciliilor sunt infailibile şi că aceste decrete, răsuflând blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi persecuţii împotriva sfinţilor Săi, sunt încă ţinute ca sacre de către Biserica Romano-Catolică de astăzi. Schimbarea survenită în papalitate este doar pierderea puterii produsă de deşteptarea adusă de Reformă. Voinţa încă există, dar puterea de a face este micşorată prin înmulţirea cunoştinţei şi a libertăţii, în care Biblia a fost principalul factor. Anticrist este treptat „făcut fără putere” de către adevăratul Cristos — prin „suflarea gurii Sale” — Cuvântul Său. În curând strălucirea prezenţei lui Emanuel va nimici cu desăvârşire glorioasa falsificare şi va elibera complet lumea de lanţurile pretenţiilor şi erorilor ei înşelătoare.Spre a ilustra pretenţiile din ultimul timp, observaţi faptul că actualul papă, când s-a urcat pe tronul papal, şi-a luat titlul de Leon al XIII-lea, şi puţin după aceea se iscălea „Leo de tribus Iuda”, adică „Leul din seminţia lui Iuda” — unul din titlurile adevăratului Cap. În pretenţii arogante el desigur nu este în urma celor care au ocupat aceeaşi funcţie în timpul veacurilor întunecate.Ceea ce urmează, numită Adoraţia, este încă o parte din ceremonia legată de instalarea unui nou papă. Noul papă, înveşmântat în alb, împodobit cu multe nestemate strălucitoare şi purtând pantofi roşii cu cruci mari de aur ca şi catarame, este condus la altar unde îngenunchează. Atunci — „papa se ridică şi, purtându-şi mitra, este luat pe sus de către cardinali şi aşezat pe tronul-altar ca să stea acolo. Unul dintre episcopi îngenunchează şi începe imnul «Te Deum» [Te lăudăm, o Dumnezeule]. În acest timp cardinalii sărută picioarele, mâinile şi obrazul papei”. O monedă reprezentând această ceremonie, turnată în monetăria papei, poartă inscripţia „Pe cel pe care ei îl creează, îl adoră”.((B317))Cardinalul Manning, reprezentantul principal al papalităţii în Anglia, susţine şi atrage atenţia publicului asupra clauzei următoare din credinţa catolică:„Declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm ca necesar pentru mântuire, ca orice fiinţă umană să fie supusă Pontifului roman”. Iar într-o cuvântare publicată, el îl prezintă pe papa care a zis: „Pretind că sunt Judecătorul Suprem şi Îndrumătorul conştiinţelor oamenilor; al ţăranului care lucrează pământul, al prinţului care şade pe tron, al familiei care trăieşte în umbra izolării şi al corpului de legiuitori care fac legi pentru împărăţii. Eu sunt singurul, ultimul şi Supremul Judecător a ceea ce este corect şi incorect”.Desigur, observând exemplele moderne de „cuvântări deşarte, pline de mândrie” ale papalităţii, n-ar trebui să trecem cu vederea importantul decret al Conciliului Ecumenic ţinut la Roma în 1870 d. Cr., care declara infailibilitatea papei. Este adevărat, s-a pretins din când în când în trecut de către papi încrezuţi că sunt infailibili; iar episcopii şi prinţii dornici să le linguşească orgoliul i-au declarat virtual astfel, în declaraţia „Tu eşti un alt dumnezeu pe pământ ”; dar a rămas ca un conciliu papal din acest luminat secol al XIX-lea să informeze lumea, calm şi deliberat, cât este de mare acest „dumnezeu pe pământ” — că el este aproape la fel de perfect ca celălalt Dumnezeu, din cer; că el, ca şi celălalt, nu poate greşi; că în cuvintele sale ex catedra,Votul conciliului a fost făcut la 13 iulie 1870 d. Cr., iar în 18 decretul a fost promulgat formal, cu ceremonie, la marea Catedrală Sf. Petru din Roma. Următoarea descriere a acestui eveniment, făcută de dr. J. Cummings din Londra, va fi citită cu interes. El zice:„Papa avea un tron mare, ridicat în faţa ferestrei de răsărit a bisericii Sf. Petru, şi se înveşmântase într-o desăvârşită revărsare de pietre preţioase şi se înconjurase de cardinali, de patriarhi şi de episcopi în veşminte strălucitoare, pentru o scenă spectaculoasă, magnifică. Alesese ora timpurie a ((B318))A sosit timpuldimineţii şi fereastra dinspre răsărit — pentru ca soarele care răsărea să-şi arunce din plin razele strălucitoare asupra splendorii sale, şi prin aceasta, diamantele, rubinele şi smaraldele aşa să le refracte şi să le reflecte încât să pară că nu este un om, ci ceea ce-l proclama decretul, unul care avea toată slava lui Dumnezeu. . . . Papa se postase diminieaţa devreme la fereastra dinspre răsărit . . . dar soarele a refuzat . . . să strălucească. Zorile posomorâte au devenit tot mai întunecate. Slava orbitoare n-a putut fi produsă. Ochii îmbătrâniţi ai pretinsului Dumnezeu nu puteau vedea să citească la lumina zilei şi a trebuit să trimită după lumânări. Lumina lumânării i-a forţat nervii vederii prea mult şi a predat citirea unui cardinal. Cardinalul a început să citească în mijlocul unei întunecimi mereu crescânde, dar abia citise câteva rânduri când aşa o strălucire orbitoare de foc aprins şi aşa un bubuit a izbucnit din cerul negru ca smoala, cum nu mai fusese niciodată la Roma. Pe toţi i-a apucat groaza. Citirea a încetat. Un cardinal a sărit de pe scaun tremurând şi a exclamat: «Este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte, tunetele de la Sinai»”.Printre pretenţiile blasfematoare ale lui Anticrist trebuie amintite câteva dintre doctrinele lui, îndeosebi doctrina Liturghiei, despre care vom vorbi într-un volum următor. Trecând peste adorarea sfinţilor şi a Mariei, notăm câteva erori încă şi mai regretabile.Infailibilitatea Bisericii a fost una din primele erori, şi ea a pregătit calea pentru altele. Aceasta a fost pretinsă înainte ca funcţia papei să fi fost recunoscută. A fost o greşeală foarte gravă, şi ea a închis calea spre corectarea erorilor când acestea au fost după aceea descoperite. A pus decretele conciliilor bisericii în afara oricărei contraziceri sau examinări, fie prin raţiune, fie prin Scriptură, şi a făcut din ignoranţa, slăbiciunile şi concepţiile greşite omeneşti standarde de credinţă, în locul Cuvântului lui Dumnezeu — Biblia; căci, odată ce s-a recunoscut că glasul conciliului bisericii era infailibil fiecare conciliu se simţea obligat să nu ia nici o decizie contrară ((B319)) conciliilor precedente; iar cei care făceau altfel erau pasibili de a fi respinşi. Astfel că o eroare odată afirmată nu putea fi negată, nici chiar nu se putea renunţa la ea, iar Biblia şi raţiunea au trebuit să fie interpretate şi contorsionate ca să se potrivească cu decretele infailibile ale oamenilor failibili. Nu este de mirare că s-a constatat că era nevoie de un teolog foarte priceput ca să interpreteze Scripturile aşa încât să le facă să fie în acord cu aşa-zisele decrete infailibile. Nu este de mirare nici că, pentru eficacitate, Anticrist —A proscris Biblia. Istoria papalităţii arată clar că, în timp ce pretindea că respectă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, a ţinut-o pe ultimul plan, iar cuvintele lui Dumnezeu, ca nepotrivit să fie citit, şi primejdios pentru popor, pentru ca propriul său cuvânt infailibil să poată avea control deplin. Ea ştia prea bine că Biblia era primejdioasă pentru puterea sa şi o permanentă denunţare a pretenţiilor sale blasfematoare.În zilele puterii papale, faptul de a poseda sau a citi Biblia de către popor era tratat ca o infracţiune. Arta tiparului şi reînsufleţirea generală a învăţării care a rezultat din ea, în jurul secolului al XVI-lea, au asigurat învierea Bibliei din mormântul limbilor moarte, în care Anticrist o ţinuse de multă vreme ascunsă, interzicând traducerea ei sub ameninţarea cu pedepse aspre. Şi când spiritul de trezire al independenţei a început s-o răspândească printre popor în limbile vorbite, arderea Bibliilor nu era un lucru neobişnuit; şi lungi şi răsunătoare au fost blestemele neîndurătoare ieşite de la Vatican împotriva păcătoşilor obraznici care au îndrăznit să traducă, să publice sau să citească Cuvântul lui Dumnezeu.Când Wycliffe şi-a publicat traducerea, papa Grigorie a trimis o bulă Universităţii din Oxford, condamnând pe traducător ca fiind „căzut într-un fel de răutate detestabilă”. Traducerea lui Tyndale a fost de asemenea condamnată; iar când Luther şi-a publicat traducerea în germană, papa Leon al X-lea a emis o bulă împotriva lui. ((B320)) Cu toate acestea, lucrarea mergea înainte pe scară largă şi constant: Biblia trebuia să aibă o înviere deplină şi era hărăzită să-şi reverse lumina asupra oamenilor din orice neam şi de orice limbă. Biserica Romei a ajuns cu timpul să înţeleagă aceasta şi a hotărât ca atare să permită traducerea Scripturilor în limbile moderne, de către traducători catolici, însoţită de adnotări catolice. Acestea însă nu trebuiau date poporului, decât acolo unde era pericolul de a primi traduceri protestante. Traducerea Rhemish declară acest lucru.Cele ce urmează arată caracterul unora dintre notele la traducerea Rhemish — care însă în anii din urmă a fost înlocuită cu traducerea Douay, foarte asemănătoare, dar cu note mai puţin tăioase. O notă la Matei 3 spune: „Ereticii pot fi pedepsiţi şi reprimaţi; şi pot şi trebuie, prin autoritate publică, fie spirituală fie laică, să fie pedepsiţi sau executaţi”. O notă la Galateni 1:8 spune: „Catolicii n-ar trebui să cruţe pe propriii lor părinţi, dacă aceştia sunt eretici”. La Evrei 5:7 nota spune: „Traducătorii Bibliei protestante ar trebui mutaţi în adâncurile iadului”. Iar la Apocalipsa 17:6 comentariul zice: „Dar sângele protestanţilor nu este numit sângele sfinţilor, cu nimic mai mult decât sângele hoţilor, al ucigaşilor şi al altor răufăcători, pentru vărsarea căruia, din ordinul justiţiei, nici o obşte nu va răspunde”.Cele ce urmează sunt câteva din restricţiile care s-au impus când s-a constatat că citirea Bibliei nu putea fi cu totul împiedicată. A patra regulă din Index Expurga to ris spune:„Dacă cineva va avea îndrăzneala să citească sau să posede Biblia fără permisiune scrisă, acela nu va primi iertare de păcate până ce nu va preda această Biblie trebnicului. Librarii care vor vinde vreunei persoane, sau în alt mod vor dispune de Biblii în limba populară, fără a avea o asemenea permisiune, vor pierde costul cărţilor . . . şi vor fi supuşi de către episcop şi la alte asemenea pedepse pe care acesta le va socoti potrivite, după gravitatea păcatului”.((B321))Conciliul din Trent, în sesiunea din 1546 d. Cr., a spus:„Pentru a ţine în frâu minţile nemulţumite, conciliul decretează ca în materie de credinţă şi de morală, şi de orice priveşte menţinerea doctrinei creştine, nimeni să nu aibă îndrăzneala, încrezându-se în propria sa judecată, să interpreteze Scripturile sacre după cum le înţelege el, contrar celor ce au fost susţinute şi încă se mai susţin de către sfânta biserică mamă, care are dreptul să judece asupra sensului adevărat.”Cităm din bula lui Pius al VII-lea, trimisă Primatului Poloniei la 29 iunie 1816 împotriva Societăţilor Biblice:„Am fost cu adevărat şocaţi de acest şiretlic foarte abil prin care înseşi temeliile religiei sunt subminate; şi dată fiind marea importanţă a acestei chestiuni, după ce am discutat în conciliu cu venerabilii noştri fraţi, cardinali ai sfintei Biserici Romane, am deliberat cu grijă şi atenţie extremă asupra măsurilor potrivite care trebuie adoptate de către autoritatea noastră pontificală, pentru a remedia şi a desfiinţa pe cât este cu putinţă această molimă . . . De bunăvoie aţi arătat deja o arzătoare dorinţă de a depista şi a răsturna intrigile necuviincioase ale acestor inovatori; totuşi, în conformitate cu funcţia noastră, vă îndemnăm iarăşi şi iarăşi ca tot ceea ce puteţi realiza prin putere, da prin sfat sau îndeplini prin autoritate, să executaţi zilnic cu maximă seriozitate . . . Biblia tipărită de eretici trebuie pusă în rândul altor cărţi interzise, potrivit regulilor Indexului.”Acelaşi papă, în anul 1819, a emis o bulă împotriva folosirii Scripturilor în şcolile din Irlanda. Cităm din ea următoarele:„La urechile sfintei congregaţii a ajuns informaţia că aproape în toate părţile Irlandei au fost înfiinţate Şcoli Biblice, susţinute din fondurile heterodocşilor, în care persoanele fără experienţă de ambele sexe sunt împresurate cu otrava fatală a doctrinelor depravate. . . . Trebuie făcut orice efort posibil pentru a ţine la distanţă tineretul de aceste şcoli distructive. . . . Trudiţi cu toată puterea voastră pentru a feri tineretul ortodox de coruperea prin ele — un obiectiv care se va putea realiza cu uşurinţă, nădăjduiesc, prin înfiinţarea de şcoli catolice în toată dioceza voastră.”((B322))Avem aici o recunoaştere sinceră a scopului real al înfiinţării de şcoli parohiale catolice în Marea Britanie şi în America de Nord, adică pentru a-şi proteja domeniul. Anticrist n-are nici un alt scop în a oferi educaţie poporului de rând. Ignoranţa şi superstiţia sunt bastioanele papalităţii; şi secolele ei de putere, inclusiv ceea ce este cunoscut ca „veacurile întunecate”, dovedesc acest lucru. Educaţia clerului sub „restricţii” n-a fost neglijată; dar că nu s-a depus nici o străduinţă pentru educaţia poporului o dovedeşte puternic ignoranţa densă din toate vechile ţări catolice. Şcolile şi Biblia au fost dintotdeauna duşmanii insuportabili ai lui Anticrist şi n-au fost tolerate decât atunci când au devenit necesităţi — asupra cărora trebuie să fie aruncată o lumină falsă pentru păstrarea existenţei lui Anticrist.Cităm dintr-o bulă a lui Leon al XII-lea, emisă în 1825 d. Cr. către clerul romano-catolic din Irlanda:„Nu este un secret pentru voi, venerabili fraţi, că o anumită societate, vulgar numită Societatea Biblică, se întinde cu insolenţă în lumea întreagă. După ce a dispreţuit tradiţiile sfinţilor părinţi, şi în opoziţie cu decretul bine cunoscut al Conciliului din Trent, această societate şi-a adunat toate forţele şi-şi îndreaptă toate mijloacele spre un singur scop: spre traducerea, sau mai degrabă spre pervertirea Bibliei în limbile autohtone ale tuturor neamurilor.”Chiar răposatul papă Pius al IX-lea şi-a exprimat îngrijorarea inimii în faţa triumfului pretutindeni al marelui duşman al lui Anticrist — Biblia. El a zis: „Blestemate fie aceste societăţi viclene şi înşelătoare, numite Societăţi Biblice, care vâră cu forţa Biblia în mâinile tineretului lipsit de experienţă.”Este adevărat, s-a decretat la Conciliul Plenar Romano-Catolic din Baltimore, din 1886, că în şcolile catolice din Statele Unite va fi îngăduită o Biblie aprobată. Aceasta însă nu înseamnă nici o schimbare în sentimentul adevărat al lui Anticrist; este numai o altă lovitură a politicii sale ((B323)) prevăzătoare, din respect faţă de spiritul de libertate din această ţară, care nu poate suferi asemenea restricţii. Ei ştiau bine, totuşi, că libertatea era dorită şi nu Biblia; iar ancheta descoperă că acum, după doi ani, Biblia nu se găseşte în şcolile catolice de pe aici.Doctrina nemuririi naturale, inerente a omului (că o existenţă umană odată începută nu poate înceta niciodată) a fost o altă eroare rodnică, împrumutată din filosofia greacă. Şi fiind admisă, a dus fireşte la concluzia că dacă existenţa trebuie să continue veşnic, atunci expresiile Bibliei cu privire la nimicirea în final a păcătoşilor cu voia, moartea a doua etc., trebuie interpretate în aşa fel încât să însemne contrariul a ceea ce spun, adică viaţă veşnică într-o anumită stare. Apoi a fost uşor să se decreteze că pentru cei răi trebuie să fie o viaţă de suferinţă; şi chinurile au fost adesea zugrăvite pe pereţii bisericilor precum şi prin cuvintele preoţilor şi călugărilor zeloşi. Această eroare s-a imprimat cu atât mai uşor asupra convertiţilor cu cât filosofii greci (atunci conducătorii lumii în materie de ştiinţă, religie şi filosofie — ale căror idei, după cum arată Iosefus, începuseră chiar să atingă iudaismul) susţinuseră şi învăţaseră de mult timp o pedeapsă în moarte pentru cei răi. Spre cinstea lor totuşi, să se remarce că ei n-au coborât niciodată până la blasfemiile oribile împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu, propovăduite lumii de către Anticrist. Apoi, trebuia să se fixeze un loc pentru acest chin şi să-l numească iad, şi să caute pasaje din Scripturi referitoare la şeol, hades şi gheena care descriu adevărata plată a păcatului — întâia şi a doua moarte — şi să le aplice cu îndemânare pe acestea şi pildele Domnului nostru şi simbolurile Apocalipsei, în aşa fel încât să se înşele pe ei înşişi şi să înşele lumea întreagă în privinţa acestui subiect, şi, mai întristător, să calomnieze şi să aducă hulă la adresa caracterului şi planului lui Dumnezeu, atotînţeleptul şi îndurătorul nostru Tată Ceresc.((B324))A fost introdus Purgatoriul, ca să aline şi să facă suportabilă această teribilă doză de doctrină, şi în plus să dea lui Anticrist o autoritate mai fermă asupra poporului. El pretindea că deţine cheile cerului şi ale iadului şi că are puterea să atenueze durerile din purgatoriu: nu numai pedeapsa adamică şi slăbiciunile moştenite prin ea, ci şi pedepsele pentru păcatele voite, intenţionate. Se poate uşor imagina ce mecanism de putere a dat aceasta asupra unui popor ignorant — în special când împăraţii şi oamenii importanţi ai pământului au recunoscut şi s-au închinat înaintea amăgitorului.Au urmat liturghiile pentru morţi; bogaţii şi săracii, deopotrivă, au socotit de datoria lor să plătească, şi încă generos, pentru a le avea. Eficacitatea liturghiilor pentru atenuarea suferinţelor din purgatoriu se pretinde a fi atotputernică __ aşa încât nici Iehova, nici Cristos nu se puteau amesteca. Acestea au devenit un izvor de venituri mari pentru Anticrist, căci preoţii nu întârziau să reamintească muribunzilor, dacă aceştia erau bogaţi, că era potrivit a lăsa moşteniri generoase pentru propriile lor liturghii — ca nu cumva moştenitorii lor să neglijeze chestiunea. Şi într-adevăr, în cursul acestui an au apărut în ziarele romano-catolice preveniri de felul acesta, îndemnând să se cheltuiască mai puţini bani pentru florile de la înmormântare, ca să se poată cheltui mai mulţi pentru liturghiile pentru morţi.S-au introdus indulgenţele, cu câtva timp înainte de „cruciade”; ştim că indulgenţele au fost oferite ca un dar pentru a asigura voluntari în aceste „cruciade” sau „războaie sfinte”. Prin edict papal, oricine voia să se angajeze în aceste războaie sfinte urma nu numai să fie iertat de păcatele trecute, dar şi merita să-i fie plătite păcatele viitoare şi astfel să fie asigurat împotriva anumitor suferinţe din purgatoriu. Romano-catolicii ne spun că aceste indulgenţe nu sunt intenţionate a fi nişte permise să se comită păcate, ci sunt răsplăţi pentru merit care compensează sau anulează un anumit număr de zile sau ani de chin în purgatoriu; astfel încât dacă păcatele unui om îl făceau pasibil de o mie de ani de suferinţă, iar el şi-a asigurat, o dată sau în ((B325)) momente diferite, indulgenţe pentru o mie de ani, fie prin bani, fie prin servicii făcute papalităţii, sau prin ispăşirile făcute, el va fi eliberat; dacă ar avea în creditul său indulgenţe de nouă sute de ani, el ar avea de îndurat o sută de ani de suferinţă; şi dacă s-ar socoti că indulgenţele depăşesc cu mult pedepsele lui, el ar fi probabil considerat un sfânt, cu influenţă specială în cer, către care să se facă rugăciuni şi care să fie adorat. Din această clasă Ludovic Cruciatul, rege al Franţei, ar fi un exemplu. El a fost canonizat, iar acum este adorat şi se fac rugăciuni către el sub numele de Sfântul Ludovic.Este într-adevăr o diferenţă între această vedere asupra indulgenţelor şi o autorizaţie de a comite păcate; şi totuşi ea este foarte mică; deoarece papalitatea a fixat pentru diferite păcate obişnuite un anumit volum de suferinţă, şi nu numai păcatele din trecut puteau fi astfel compensate şi anulate, dar cei care aveau motiv să creadă că ar putea comite anumite păcate în viitor îşi puteau asigura dinainte merit pentru a le anula. Pe lângă aceasta, unele indulgenţe, numite „indulgenţe plenare” [complete, întregi], se înţelege desigur că acoperă toate păcatele, trecute şi viitoare.Această practică chiar şi astăzi pare puţin verosimilă. Catolicii au anumite rugăciuni a căror repetare constituie o bază de indulgenţă pentru o perioadă limitată; şi multe rugăciuni adunate, pretind ei, îi va proteja de mânie multă vreme. Astfel, celor care zic „Ave, sfântă regină” li se acordă patruzeci de zile de indulgenţă, în timp ce pentru cei care zic „Litania binecuvântatei Fecioare” au o indulgenţă de două sute de zile; iar pentru cei care zic „Binecuvântată fie sfânta, neprihănita şi preacurata zămislire a Fecioarei Maria” se acordă o sută de ani de indulgenţă etc., etc. Se poate uşor imagina la ce corupţie a dus această doctrină blasfematoare în „veacurile mai întunecate”, când indulgenţele erau oferite nestingherit pe bani şi pentru servicii făcute în persecutarea necredincioşilor şi a ereticilor.Pentru crimele comise în general de către cei bogaţi, care puteau plăti cu dărnicie, erau fixate pedepse enorme, în timp ((B326)) ce încălcările cele mai josnice ale dreptăţii, mai obişnuite la clasele mai sărace, erau cu uşurinţă scuzate. Astfel, căsătoria cu un verişor primar costa 5.000 de dolari, în timp ce uciderea soţiei sau a unui părinte costa numai 20 de dolari. Spanheim spune: „Instituţia Indulgenţei a fost pentru Biserica Romano-Catolică monetăria care fabrica bani, minele de aur pentru nepoţii depravaţi şi pentru copiii nelegitimi ai papilor, forţa războaielor papale, mijlocul de lichidare a datoriilor şi fântâna nesecată de lux pentru papi”.Pentru a reglementa acest trafic a fost stabilită o scară gradată de pedepse pentru diferite păcate — atâtea zile sau ani în purgatoriu pentru fiecare, şi de asemenea a fost aranjată o scară de preţuri corespunzătoare, aşa încât cei care obţineau indulgenţă pentru o crimă sau un furt, o pruncucidere sau un adulter sau un jurământ fals, sau alte păcate, să poată fi taxaţi cu tarife diferite. Prin acest mijloc pedepsele erau anulate şi chinurile din purgatoriu erau îmblânzite sau sfârşite, după plăcerea agenţilor lui Anticrist. Nu ne putem mira că poporul a ajuns repede să înţeleagă că atâta păcat se plătea cu atâţia bani.În aşa măsură a crescut nelegiuirea prin aceste indulgenţe, încât indignarea claselor mai bune ale societăţii a fost îmboldită la revoltă împotriva Bisericii. Ochii oamenilor au început să se deschidă şi au văzut clerul, de la cei mai înalţi demnitari ai bisericii până la categoriile cele mai joase ale persoanelor oficiale, afundat în nedreptate.După cum cel mai întunecos ceas precede furtuna, tot aşa cel mai întunecos ceas, din punct de vedere moral, al domniei întunecoase a lui Anticrist a fost chiar înainte de începerea marii mişcări a Reformei. Atunci traficul deschis şi ruşinos cu indulgenţe a produs scârbă şi l-a făcut pe Luther şi pe alţi papişti zeloşi să pună sub semnul întrebării şi să examineze întregul sistem, atât în aspectul lui moral, cât şi mai târziu în aspectul lui doctrinar. În cele din urmă Luther a atins ideea adevărată — că papalitatea era într-adevăr Anticristul. Şi după ce a descoperit acest lucru, el a scos în evidenţă fără ((B327)) teamă unele din simbolurile Apocalipsei şi a arătat aplicarea şi împlinirea lor parţială în ierarhia papală.Cu privire la aceasta cităm cele ce urmează, de sub pana binecunoscutului cleric Lyman Abbott. El spune:„Printre alte condiţii pentru care indulgenţele erau acordate altădată mai mult decât acum a fost contribuţia în bani pentru biserică. Acest trafic şi-a atins apogeul la începutul secolului al XVI-lea, sub Leon al X-lea, care a pus în circulaţie indulgenţe pentru toţi cei care urmau să contribuie la ridicarea catedralei Sfântul Petru din Roma. Principalul său agent pentru vânzarea indulgenţelor în Germania a fost John Tetzel. Viciile notorii ale lui Tetzel n-au împiedicat alegerea lui ca purtătorul acestor iertări către alte suflete mai curate, şi nici o extravaganţă nu i se părea prea mare, ca să aducă bani în cuferele sale. El a declarat că crucea roşie, care-l însoţea peste tot unde mergea, avea o eficacitate tot atât de mare ca şi crucea lui Cristos — că nu exista păcat atât de mare încât el să nu-l poată ierta. «Indulgenţele mântuiesc nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi. Chiar în momentul când banii zăngăne pe fundul cufărului, sufletul scapă din purgatoriu şi zboară liber spre cer.» Astfel erau unele din declaraţiile sale blasfematoare. A fost stabilită o scară de preţuri fixe. «Poligamia costă şase ducaţi; sacrilegiul şi mărturia mincinoasă nouă; omorul opt; vrăjitoria doi.» Acest trafic deschis şi neruşinat a fost cel care, mai mult ca orice, a dus la Reformă. Indulgenţele au continuat să fie acordate nu numai pentru fapte de cult, ci şi pentru contribuţii în bani în folosul bisericii; dar vânzarea publică şi deschisă a indulgenţelor este acum în cea mai mare parte îndepărtată din Biserica Romei”.Un alt scriitor citează mai departe limbajul lui Tetzel, astfel:„Apropiaţi-vă şi vă voi da scrisori corect pecetluite, prin care chiar şi păcatele pe care veţi dori să le comiteţi în viitor vă vor fi toate iertate. Nu există păcat atât de mare pe care indulgenţa să nu-l poată ierta. Plătiţi, plătiţi numai cu dărnicie şi veţi fi iertaţi. Voi preoţi, voi nobili, voi negustori, voi soţii, voi fete, voi tineri, ascultaţi la părinţii şi prietenii voştri plecaţi, care strigă către voi din abisul fără fund: «Îndurăm chinuri groaznice, o ((B328)) mică milostenie ne-ar scăpa. Voi o puteţi face. Oare n-o veţi face?» Cu zece groşi vă puteţi elibera părintele din purgatoriu. Domnul Dumnezeul nostru nu mai are de-a face cu noi ca Dumnezeu — El a dat toată puterea papei”.Ceea ce urmează ne-a fost transmis ca model de formular folosit de Tetzel — completat cu numele cumpărătorului, păcatele sale etc.:„Domnul nostru Isus Cristos să aibă milă de tine . . . şi să te ierte prin meritul preasfintelor Sale suferinţe. În virtutea puterii apostolice încredinţate mie, eu te iert de toate . . . excesele, păcatele şi crimele pe care le-ai fi putut comite, oricât de mari şi enorme ar fi ele, şi de orice fel. . . . Te scutesc de durerile pe care ar fi trebuit să le înduri în purgatoriu. . . . Te restabilesc la nevinovăţia şi curăţenia botezului tău, aşa încât, în clipa morţii, porţile locului de chin să fie închise în faţa ta, iar porţile paradisului să-ţi fie deschise. Şi dacă vei trăi încă mult timp, acest har să continue neschimbat până la timpul sfârşitului tău. În numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Fratele John Tetzel, comisar, a semnat aceasta cu propria sa mână. …….. .”În privinţa prezentului imediat nu ne putem pronunţa, dar ştim că doar acum câţiva ani continuau să se vândă indulgenţe tipărite cu preţurile fixate, la mese în unele dintre marile biserici romano-catolice din Mexic şi Cuba.„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” — „Va nimici pe sfinţii Celui Prea înalt”Oare împărăţia papală falsă a deţinut şi a exercitat putere asupra adevăraţilor copii consacraţi ai lui Dumnezeu şi i-a biruit — „i-a asuprit”, printr-o lungă perioadă de opresiune sau zdrobire, după cum dă de înţeles textul ebraic? Răspundem, da; orice mijloc ce s-a putut imagina a fost folosit pentru a zdrobi însuşi spiritul adevăratului creştinism (Ioan 8:36; Gal. 5:1; 2 Cor. 3:17) şi a-l înlocui cu spiritul, doctrinele şi formele lui Anticrist. La început a ((B329)) fost nu atât un atac deschis împotriva credincioşilor, cât o asuprire lentă, persistentă, zdrobitoare, având de-a face mai ales cu învăţătorii împotrivitori şi epuizând răbdarea şi credinţa multora. Această tulburare şi nimicire persistentă este bine ilustrată prin instituirea spovedaniei, în care Anticrist nu numai că lua cunoştinţă de orice critică şi orice cuvânt de obiecţie împotriva acestui sistem, rostite la audierea celui care se spovedea, dar sub ameninţarea cu pedepse viitoare îl obliga să mărturisească şi să se căiască de orice gânduri sau fapte potrivnice. Şi acest lucru a fost curând atât de susţinut de puterea civilă încât a rosti vreun protest împotriva bisericii putea fi interpretat ca trădare împotriva puterii civile, care era susţinută de autoritatea papală.În avântul iniţial al înălţării papale, oamenii în general erau cu numele membri ai bisericii, sau altfel erau păgâni; şi se aştepta de la toţi cei care mărturiseau pe Cristos să se conformeze obiceiurilor şi reglementărilor ierarhiei care se autoînălţa treptat. Eroarea, întotdeauna mai populară decât adevărul, când a fost înălţată la influenţă şi putere, a vânat, a exilat şi a făcut ca adevărul, precum şi toţi cei care-l susţineau să aibă o proastă reputaţie. Acesta a fost timpul când, după cum este ilustrat în Apocalipsa, adevărata Biserică (femeia) a fugit în pustie — în singurătate (Apoc. 12:6) — exilată din pricina credincioşiei sale faţă de adevăr şi faţă de adevăratul Domn şi Cap al Bisericii. În acest timp, când apostaţii erau înălţaţi ca prinţi, sfinţii adevăraţi, umili, trăiau experienţa a ceea ce Domnul îi avertizase, şi toţi cei care vor trăi evlavios (în prezent) să se aştepte la persecuţii. Soacra era împotriva nurorii, tatăl împotriva fiului, fratele împotriva fratelui, iar duşmanii omului adesea erau într-adevăr cei din casa lui. S-ar putea concepe ceva mai potrivit pentru a-i epuiza sau nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt, decât un astfel de mod în care s-a persistat timp de secole?((B330))Pentru a ne putea face o idee despre caracterul feroce şi necruţător al acestei persecuţii trebuie să mergem iarăşi la paginile istoriei.Persecuţiile creştinilor sub Roma păgână nu sunt vrednice să fie comparate cu cele de sub Roma papală, fiind mai rare, mai restrânse ca proporţii şi mult mai puţin aspre. Se declară, pe autoritatea creştinilor timpurii, că majoritatea magistraţilor romani care exercitau în provincii autoritatea împăratului sau a senatului, şi în a căror mâini se afla puterea vieţii şi a morţii, se purtau ca nişte oameni cu maniere rafinate şi cu educaţie liberală, care respectau regulile justiţiei. Adesea ei refuzau odioasa sarcină a persecuţiei, respingeau cu dispreţ acuzaţiile împotriva creştinilor (cum au încercat să facă Pilat şi Irod în cazul Domnului nostru — Luca 23:14-16, 20, 22; Mat. 27:24), sau sugerau creştinilor acuzaţi vreun mijloc legal de scăpare. Când era posibil îşi foloseau puterea pentru uşurarea creştinilor mult mai adesea decât pentru asuprirea lor; iar tribunalele păgâne erau adesea refugiul lor cel mai sigur împotriva acuzatorilor lor evrei.* Cruda persecuţie sub groaznicul tiran Nero, care a ars pe unii creştini pentru a îndepărta de la el suspiciunile publice, formează una din paginile cele mai întunecate ale istoriei Romei păgâne, dar victimele lui au fost comparativ puţine. În general victimele persecuţiilor păgâne n-au fost comunităţi, ci persoane importante. Chiar şi aceste persecuţii împotriva reprezentanţilor de frunte nu erau atât de mult o hotărâre de împotrivire fixă şi persistentă din partea guvernului, cât rezultatul unei vociferări populare de necontrolat, stârnită de superstiţie, care stăpânitorilor le părea că trebuia să fie satisfăcută în interesul păcii şi ordinii. Câteva exemple grăitoare în acest sens se găsesc în cariera apostolului Pavel,*Gibbon, Vol. II, pag. 31-33((B331))precum şi a altor apostoli. Vezi Fapt. 19:35-41; 25:24-27; 26:2, 3, 28. Chiar şi persecuţiile mai generale de sub împăraţii romani au durat doar perioade scurte, cu excepţia celei de sub Diocleţian, care a continuat cu asprime variată timp de zece ani. Între aceste persecuţii au fost adesea lungi perioade de pace şi linişte. Sub împăraţi, deşi foarte hărţuită, creştinătatea n-a fost nimicită, ci, după cum am văzut, a prosperat mult.Cât de diferite au fost persecuţiile papalităţii, care a pus mâna nu numai pe împotrivitorii proeminenţi, ci pe toţi, şi ale cărei persecuţii au durat nu câteva luni, ci neîncetat! Ceea ce sub împăraţii păgâni fusese doar o furie sau o nebunie trecătoare, sub papi s-a redus la un sistem obişnuit, animat de fanatism religios şi de ambiţie intrigantă — şi inspirat de un zel, o energie şi o cruzime satanică, fără egal în analele istoriei. Biserica apostată a pus deoparte sabia spiritului, şi înşfăcând braţul imperiului şi-a îndreptat armele trupeşti cu o furie neînduplecată împotriva fiecărui împotrivitor mai slab care stătea în calea ambiţiei ei, în timp ce a curtat, a linguşit şi a amăgit pe cei în autoritate până când le-a câştigat încrederea şi le-a uzurpat locul şi puterea.Atât păgânismul cât şi erezia au devenit atunci subiecte de persecuţie — în special cea din urmă. Aşa-zisul cler creştin, spune Edgar, „a aplicat greşit legile teocraţiei iudaice şi deciziile din analele iudaice în scopul necreştinesc şi josnic de a deştepta demonul persecuţiei împotriva rămăşiţelor în descompunere ale superstiţiei [păgâne] greacă şi romană. . . . Ei au dizolvat vechea structură a politeismului şi i-au transferat veniturile în folosul bisericii, statului şi armatei. . . . Păgânismul a fost scos afară de pe teritoriul roman. . . . Constrângerea în general a luat locul convingerii şi teroarea locul evangheliei. Te ruşinezi citind despre Symmachus şi Libanius, doi oratori păgâni, care pledau pentru raţiune şi convingere în propagarea religiei, în timp ce un Theodosius ((B332)) şi un Ambrosius, un împărat creştin şi un episcop creştin, îndeamnă la violenţă şi constrângere”.După ajungerea lui Constantin la suveranitatea Romei, el a fost înclinat să tolereze toate religiile, după cum se arată prin celebrul edict din Milano, care acorda libertate religioasă fiecărui individ din Imperiul Roman. O asemenea măsură trebuia să fi fost aclamată cu bucurie de biserica creştină, care tânjise atât de mult după libertate sub persecuţiile anterioare; dar nu s-a întâmplat aşa. Adevăratul spirit al creştinismului se depărtase, iar acum ambiţia bisericii era să se înalţe cât mai repede posibil, zdrobind orice scânteie de libertate şi supunându-şi toate lucrurile. Drept care, Gibbon spune:* „Slujbaşii lui bisericeşti [ai lui Constantin] au reuşit curând să reducă obiectivitatea magistratului şi să trezească zelul prozelitului . . . şi din clipa când a adunat trei sute de episcopi între zidurile palatului său, el a stins speranţa de pace şi de toleranţă”. Împăratul a fost convins acolo să declare că cei care se împotriveau judecăţii acestui corp clerical în chestiuni de credinţă să se pregătească de exil imediat. Iar hotărârile lor au fost declarate ca fiind de autoritate divină. Acest spirit de intoleranţă s-a copt curând în amare şi neîndurătoare persecuţii. Constantin a promulgat două legi penale împotriva ereziei, iar exemplul lui a fost urmat de împăraţii care i-au urmat: Valentinian, Graţian, Theodosius, Arcadius şi Honorius. Theodosius a publicat cincisprezece, Arcadius douăsprezece şi Honorius nu mai puţin de optsprezece legi de felul acesta. Acestea sunt consemnate în Codicele Theodosian şi în cel Justinian, spre ruşinea autorilor lor preoţeşti şi imperiali.*Vol. II, pag. 236Ceea ce-i plăcea lui Anticrist să numească erezie (din care mult era adevăr şi dreptate, străduindu-se să menţină ((B333)) teren) era clasat ca ceva mai rău decât necredinţa, şi ambele au avut împotrivire din partea regilor, împăraţilor şi teologilor, şi ambele au fost persecutate de Inchiziţie, dar în special erezia. Când, pe la începutul secolului al XIII-lea, s-a produs o renaştere a învăţăturii şi când oamenii au început să se trezească din somnul şi din visurile neplăcute ale „veacurilor întunecate”, cei din a căror minte nu fusese în întregime stârpit adevărul au fost stimulaţi şi stindardul adevărului a fost ridicat împotriva erorilor mai mari ale lui Anticrist. Atunci spiritul prigonitor al lui Anticrist a fost stârnit la acţiune furioasă pentru a zdrobi împotrivirea.Regii şi prinţii care tremurau pentru siguranţa coroanelor lor, dacă îşi atrăgeau în vreo măsură nemulţumirea papei, şi ale căror domenii puteau fi puse sub o interdicţie de temut dacă ei sau poporul lor refuza să dea ascultare absolută poruncilor papei, erau puşi să jure că vor extermina erezia şi erau preveniţi să-şi cureţe provinciile de perversitatea eretică, sub pedeapsa de a li se smulge cu forţa domeniile; iar nobilii care neglijau să sprijine lucrarea de persecutare îşi pierdeau proprietăţile. De aceea regii şi prinţii nu întârziau în eforturile lor de a se supune mandatelor papalităţii, iar baronii şi slujitorii acestora erau în slujba lor, ca să ajute în lucrarea de nimicire.Chiar înainte de această deşteptare, deja în anul 630 d. Cr., Conciliul din Toledo a obligat pe regele Spaniei, la urcarea sa pe tron, să jure că nu va tolera nici un supus eretic pe domeniile spaniole; şi s-a declarat că suveranul care va călca asemenea jurământ va „fi blestemat în ochii veşnicului Dumnezeu şi va deveni combustibil pentru focul veşnic”. Dar teribila însemnătate a unor asemenea pretenţii s-a înţeles mult mai bine când a început deşteptarea şi când Anticrist a atins culmea puterii sale.((B334))Conciliul din Oxford, în 1160, a dat un grup de valdenzi, care emigraseră din Gasconia în Anglia, pe mâna puterii laice pentru a fi pedepsiţi. În consecinţă, regele Henric al II-lea a poruncit ca aceştia, bărbaţi şi femei, să fie biciuiţi în public, însemnaţi pe obraz cu fierul roşu şi alungaţi din oraş pe jumătate goi în toiul iernii; şi nimănui nu i-a fost îngăduit să le arate milă sau să le acorde nici cea mai mică favoare.Împăratul Frederic al Germaniei, în 1224 d. Cr., a condamnat pe ereticii de orice categorie să fie arşi de vii, să li se confişte proprietatea, iar urmaşii lor, dacă nu deveneau persecutori, să fie dezonoraţi. Ludovic, regele Franţei, a publicat în 1228 d. Cr. legi pentru stârpirea ereziei şi a impus executarea lor. El a obligat pe Raymond, conte de Toulouse, să întreprindă nimicirea ereziei de pe domeniul său, fără să cruţe pe prieten sau pe vasal.De la cele mai timpurii uzurpări de putere care treptat s-au dezvoltat în sistemul papal, s-a opus rezistenţă; dar au opus rezistenţă numai un număr mic de credincioşi, a căror influenţă făcea puţină impresie asupra valului copleşitor al deşertăciunii lumeşti ce s-a năpustit asupra bisericii. Treptat, pe măsură ce au observat eroarea, unii s-au retras în linişte din marea apostazie, pentru a se închina lui Dumnezeu după cum le dicta conştiinţa, chiar cu riscul persecuţiei. Însemnaţi printre aceştia au fost unii numiţi mai târziu valdenzii, albigenzii, wycliffiţii şi hughenoţii. Aceştia, cu toate că erau cunoscuţi sub mai multe nume, au avut, după cât putem noi judeca, o origine şi o credinţă comună. „Valdenzianismul”, zice Rainerous (3. 4), faimosul inchizitor din secolul al XIII-lea, „este cea mai veche erezie; ea exista, după unii, de pe timpul lui Silvestru [papa], iar după alţii din zilele apostolilor”. Silvestru era papă când Constantin era împărat şi când acesta a recunoscut creştinismul; şi astfel vedem că de la început adevărul n-a fost fără aderenţi, care, deşi umili şi ((B335)) nepopulari, s-au împotrivit cu hotărâre papalităţii şi doctrinelor papale ale purgatoriului, închinării la icoane, invocării sfinţilor, adorării Fecioarei Maria, rugăciunilor pentru morţi, transsubstanţierii, celibatului clerului, indulgenţelor, liturghiei etc., şi au dezaprobat pelerinajele, sărbătorile, arderea de tămâie, înmormântarea sacră, folosirea apei sfinţite, veşmintele preoţeşti, monahismul etc., şi au susţinut că trebuie primită învăţătura Sfintelor Scripturi, în opoziţie cu tradiţiile şi pretenţiile Bisericii Romei. Ei îl priveau pe papa drept capul tuturor erorilor şi pretindeau că iertarea păcatelor se obţine numai prin meritele Domnului nostru Isus.Credinţa şi faptele acestor oameni au fost un sprijin pentru reformă şi un protest împotriva erorii cu mult timp înainte de zilele lui Luther; iar ei şi alţi împotrivitori ai catolicismului au fost vânaţi, urâţi şi persecutaţi cu furie nemiloasă de către emisarii papali. Valdenzii şi albigenzii au fost cele mai numeroase grupuri de protestanţi împotriva papalităţii; şi când a sosit deşteptarea literară din secolul al XIII-lea, mai cu seamă de la ei a strălucit adevărul, chiar dacă Wycliffe, Huss, Luther şi alţii l-au reflectat şi l-au intensificat în exprimare. Şi învăţăturile lor, susţinute prin simplitate şi moralitate, au strălucit mai intens în contrast cu mândria pompoasă şi cu imoralităţile flagrante ale papalităţii pe atunci înălţate.S-a întâmplat atunci că papii, conciliile, teologii, regii, cruciaţii şi inchizitorii şi-au unit puterile diavoleşti pentru a extermina orice împotrivitor şi a stinge şi cele mai slabe raze ale luminii care apărea. Papa Inocenţiu al III-lea a trimis mai întâi misionari în districtele unde doctrinele albigenzilor câştigaseră teren, pentru a propovădui catolicismul, a face minuni etc.; dar aflând că aceste metode erau inutile, el a declarat o cruciadă împotriva lor şi a oferit tuturor celor ce se vor angaja în ea iertarea ((B336)) tuturor păcatelor şi un paşaport imediat spre cer, fără să treacă prin purgatoriu. Plini de credinţă în puterea papei de a le acorda răsplăţile făgăduite, cinci sute de mii de oameni — francezi, germani şi italieni — s-au adunat în jurul steagului crucii pentru apărarea catolicismului şi stingerea „ereziei”. Apoi au urmat o serie de bătălii şi de asedii întinzându-se pe o perioadă de douăzeci de ani. Cetatea Beziers a fost asaltată şi luată în 1209, iar cetăţenii, fără a ţine seama de vârstă sau sex, au pierit de sabie în număr de 60.000, după cum raportează câţiva istorici. Sângele celor care s-au refugiat în biserici şi care au fost ucişi acolo de către sfinţii cruciaţi uda altarele şi curgea pe străzi.Lavaur a fost asediat în 1211. Guvernatorul a fost atârnat într-o spânzurătoare, iar soţia lui aruncată într-o fântână şi zdrobită cu pietre. Cetăţenii au fost ucişi fără deosebire, 400 fiind arşi de vii. Înfloritorul ţinut al Languedocului a fost devastat, cetăţile arse, iar locuitorii trecuţi prin foc şi sabie. Se estimează că o sută de mii de albigenzi au căzut într-o singură zi; trupurile lor au fost puse grămadă şi arse.Toată această dezlănţuire de sânge şi ticăloşie a fost făcută în numele religiei; în mod pretins pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru onoarea bisericii, dar în realitate pentru a susţine pe Anticrist, care şedea în templul lui Dumnezeu [biserica], arătându-se că este un dumnezeu — unul puternic — capabil să cucerească şi să-şi distrugă duşmanii. Clerul a mulţumit lui Dumnezeu pentru lucrarea de distrugere, şi a fost compus şi cântat un imn de laudă lui Dumnezeu pentru glorioasa victorie de la Lavaur. Groaznicul măcel de la Beziers a fost considerat ca o „vizibilă judecată a cerului” împotriva ereziei albigenzianismului. Cruciaţii au participat la înalta liturghie de dimineaţă şi au continuat toată ziua să pustiască ţinutul Languedocului şi să-i asasineze locuitorii.((B337))Să ne amintim însă că aceste cruciade deschise împotriva albigenzilor şi valdenzilor au fost întreprinse numai din cauză că aşa-zisa „erezie” câştigase o influenţă puternică asupra unor mari părţi din aceste comunităţi. Ar fi o mare greşeală să se presupună că cruciadele au fost singurele persecuţii; zdrobirea tăcută, neîntreruptă a indivizilor, în total numărându-se cu miile, peste tot în vastul domeniu al papalităţii, mergea constant înainte — nimicindu-i pe sfinţii Celui Prea Înalt.Carol al V-lea, împărat al Germaniei şi rege al Spaniei şi al Ţărilor de Jos, a persecutat pe prietenii Reformei din toate întinsele sale domenii. Sprijinit de Dieta din Worms, el a exilat pe Luther, pe urmaşii săi şi scrierile sale, şi a condamnat pe toţi cei care-l ajutau pe Luther sau îi citeau cărţile, la confiscarea proprietăţii, la izgonirea din imperiu şi la pedeapsa pentru înaltă trădare. În Ţările de Jos oamenii care-l urmau pe Luther trebuia să fie decapitaţi iar femeile îngropate de vii, sau dacă erau încăpăţânate, să fie încredinţate flăcărilor. Deşi această lege generală a fost suspendată, lucrarea morţii sub toate formele ei odioase a continuat. Ducele de Alva se mândrea cu executarea a 18.000 de protestanţi în şase săptămâni. Paolo evaluează la 50.000 numărul celor executaţi în Ţările de Jos din pricina credinţei lor, iar Grotius ne dă lista de 100.000 a martirilor belgieni. Cu ultima sa suflare, Carol l-a îndemnat pe fiul său, Filip al II-lea, să completeze lucrarea de persecutare şi de exterminare a ereziei începută de el — sfat pe care Filip n-a întârziat să-l urmeze. El a stimulat cu furie spiritul persecuţiei, dând pe protestanţi flăcărilor, fără deosebire sau milă.Francisc şi Henric, regi ai Franţei, au urmat exemplul lui Carol şi al lui Filip în zelul lor pentru catolicism şi pentru exterminarea ereziei. Masacrele de la Merindol, Orange şi Paris sunt ilustraţii convingătoare ale zelului lor pentru ((B338)) cauza lui Anticrist. Masacrul de la Merindol, plănuit de regele Franţei şi aprobat de parlamentul francez, a fost încredinţat spre executare preşedintelui Oppeda. Preşedintele a fost însărcinat să masacreze populaţia, să ardă oraşele şi să dărâme castelele valdenzilor, dintre care mulţi locuiau în partea aceea. Istoricii romano-catolici admit că în acord cu această însărcinare au fost masacraţi mii de oameni, cuprinzând bărbaţi, femei şi copii, douăzeci şi patru de oraşe au fost ruinate, iar ţara a fost lăsată pustie şi devastată. Bărbaţi, femei şi copii au fugit în păduri şi în munţi pentru a scăpa, şi au fost urmăriţi şi trecuţi prin ascuţişul săbiei. Mulţi dintre cei care au rămas în oraşe au avut aceeaşi soartă, sau una şi mai rea. Cinci sute de femei au fost aruncate într-un hambar căruia i s-a dat foc, şi când vreuna sărea pe fereastră era întâmpinată de vârfurile suliţelor. Femeile erau violate iar copiii ucişi sub privirile părinţilor, care erau neputincioşi în a-i proteja. Unele au fost aruncate în prăpăstii, iar altele au fost târâte goale pe străzi.Masacrul de la Orange, din 1562 d. Cr., a avut un caracter asemănător celui din Merindol şi este descris cu precizie de istoricii catolici. Oastea italiană trimisă de papa Pius al IV-lea avea ordin să ucidă bărbaţi, femei şi copii; şi ordinul a fost executat cu înspăimântătoare cruzime. Ereticii fără apărare au fost ucişi cu sabia, împinşi de pe stânci, aruncaţi în ascuţişuri de cosoare şi pumnale, spânzuraţi, fripţi la foc mic şi expuşi ruşinii şi torturii de toate felurile.Masacrul de la Paris, din ziua Sfântului Bartolomeu, 24 august 1572, a fost tot atât de crud, dar a depăşit în întindere masacrele de la Merindol şi Orange. Şi acesta a fost descris amănunţit de către scriitorii catolici, dintre care unul, Thuanus, îl înfierează drept „o cruzime feroce, fără pereche în toată antichitatea”. La 23 august, la miezul nopţii sunetul clopotului de alarmă a dat semnalul ((B339)) pentru distrugere şi groaznicele scene de la Merindol şi Orange au început să se repete împotriva nesuferiţilor hughenoţi. Carnavalul morţii a durat şapte zile; cetatea era inundată de sânge uman; curtea a fost umplută de cei ucişi la care regele şi regina se uitau cu extremă satisfacţie. Corpul amiralului Coligny a fost târât pe străzi, iar fluviul Sena a fost acoperit de cadavre plutitoare. Relatările despre numărul celor ucişi variază între 5.000 şi 10.000. Lucrarea de nimicire n-a fost limitată numai la Paris, ci s-a extins foarte mult în toată naţiunea franceză. Cu o zi înainte, mesageri speciali au fost trimişi să ducă în toate părţile ordinul pentru masacrarea generală a hughenoţilor. Aceleaşi scene s-au desfăşurat prin urmare în aproape toate provinciile, şi estimările numărului celor ucişi variază între 25.000 şi 70.000.Anticrist găsea o extremă satisfacţie în aceste groaznice scene de măcel. Papa şi curtea lui jubilau la victoria catolicismului asupra valdenzianismului la Merindol, iar ticălosul Oppeda a fost numit „apărătorul credinţei şi eroul creştinismului”. Regele Franţei a mers la liturghie şi a adus lui Dumnezeu mulţumiri solemne pentru victoria asupra hughenoţilor la Paris şi pentru masacrarea lor. Acest măcel, aprobat de regele Franţei, de parlament şi de supuşii romano-catolici, a avut loc probabil la instigarea directă a papei şi a ierarhiei papale. Faptul că a fost foarte aprobat, cel puţin, este evident din aceea că la curtea papală ştirea a fost primită cu mare bucurie. Papa Grigorie al XIII-lea a mers în mare procesiune la biserica Sfântul Ludovic să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru această victorie însemnată. El a proclamat numaidecât un jubileu şi a trimis un nunţiu la curtea franceză, care în numele papei a lăudat „faptele vitejeşti atât de îndelungat plănuite şi atât de fericit executate pentru binele religiei”. Regele a bătut o medalie în amintirea masacrului, purtând ((B340)) inscripţia: „Pietas Excitavit Justitiam” — Evlavia Provoacă Dreptate.Medalii comemorative ale evenimentului au fost de asemenea bătute în monetăria papală din ordinul papei. Una dintre acestea este acum expusă în Memorial Hall din Filadelfia, Pennsylvania. Faţa ei prezintă o figură în relief a papei şi inscripţia prescurtată: „Gregorius XIII, Pontifex Maximus Anno 1”, primul an al pontificatului său, adică 1572 d. Cr. Pe reversul acestei medalii se află reprezentarea unui înger nimicitor ţinând în mâna stângă o cruce, iar în mâna dreaptă o sabie, înaintea căruia este reprezentat un grup de hughenoţi, bărbaţi, femei şi copii, căzuţi la pământ şi fugind, ale căror feţe şi figuri exprimă groază şi disperare. Sub aceasta se găsesc cuvintele: „Ugonottorum Strages 1572”, ceea ce înseamnă „Măcelul hughenoţilor, 1572”.Un tablou al masacrului Sfântului Bartolomeu a fost expus la Vatican. El avea în partea de sus un sul, pe care erau scrise în limba latină cuvintele care înseamnă: „Pontiful aprobă soarta lui Coligny”. Coligny era un conducător important al hughenoţilor şi unul din primii care au căzut. După ce a fost ucis, capul i-a fost tăiat şi a fost trimis reginei (care a pus să fie îmbălsămat şi trimis la Roma ca trofeu), în timp ce corpul i-a fost târât de către populaţie pe străzile Parisului. La scurtă vreme regele a fost apucat de fiori de remuşcare din care nu şi-a mai revenit niciodată. Este consemnat că el i-a spus medicului său de încredere: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar în minte şi trup sunt zgâlţâit ca de febră. Mi se pare în tot momentul, fie că sunt treaz fie că dorm, că vin la mine trupuri mutilate, cu feţe oribile şi acoperite de sânge”. A murit în grea agonie, acoperit de sudoare cu sânge.În 1641 Anticrist a proclamat un „război al religiei” în Irlanda şi a făcut apel la populaţie să masacreze pe protestanţi ((B341)) prin toate mijloacele care le stăteau în putere. Oamenii amăgiţi au ascultat porunca drept vocea lui Dumnezeu şi n-au întârziat să execute această însărcinare. Sângele protestanţilor a curs nestingherit în toată Irlanda, casele au fost prefăcute în cenuşă, oraşele şi satele au fost aproape nimicite. Unii au fost siliţi să-şi ucidă propriile rude, iar apoi să se sinucidă — ultimele cuvinte care le-au ajuns la urechi fiind asigurările preoţilor că agonia lor de moarte nu era decât începutul chinului veşnic. Mii de oameni au murit de frig şi de foame, în timp ce se străduiau să emigreze în alte ţări. În Cavan, drumul pe o lungime de aproape 20 kilometri era mânjit de urmele însângerate ale fugarilor răniţi; şaizeci de copii au fost abandonaţi în timpul fugii, de către părinţi vânaţi cu sălbăticie, şi a fost declarat că oricine le va da în vreun fel ajutor acestor micuţi să fie îngropat alături de ei. Şaptesprezece adulţi au fost îngropaţi de vii la Fermaugh şi şaptezeci şi doi la Kilkenny. Numai în provincia Ulster peste 154.000 de protestanţi au fost fie masacraţi, fie expulzaţi din Irlanda.O’Niel, arhiepiscopul Irlandei, a numit acest lucru „un război pios şi legal”, iar papa (Urban al VIII-lea) a emis o bulă, datată cu luna mai 1643, acordând „deplină şi absolută iertare de toate păcatele” celor care luaseră parte la „ducerea la îndeplinire cu vitejie a ceea ce zăcea în ei, să stârpească şi să smulgă din rădăcini fermentul contagios al molimei eretice”.Inchiziţia sau „Oficiul Sfânt”Lui Dominic, spiritul conducător al acestei cruciade, i se atribuie cinstea de a fi născocit infernala Inchiziţie, deşi Benedict, care este zelos în a-i atribui Sfântului Dominic cinstea de a fi primul Inchizitor General, nu este sigur dacă ideea i-a venit mai întâi Papei Inocenţiu sau Sfântului Dominic. Ea a fost instituită de către Papa Inocenţiu al III-lea, la 1204 d. Cr.((B342))Sfântul Dominic era un monstru lipsit de orice sentiment de compasiune, care se pare că-şi găsea principala desfătare în scene de tortură şi de suferinţă. În timpul cruciadei împotriva albigenzilor, cu un crucifix în mână el a condus şi a încurajat pe sfinţii războinici la fapte de omor şi de nimicire. Inchiziţia sau Oficiul Sfânt este astăzi un tribunal în Biserica Romano-Catolică pentru descoperirea, reprimarea şi pedepsirea ereziei şi a altor insulte împotriva Bisericii Romei*. Dar în zilele lui Dominic, ea nu avea tribunal legal, nici instrumentele de tortură nu erau aduse la perfecţiunea demonstrată în zilele de mai târziu. Cu toate acestea, Dominic, fără asemenea maşinării, a găsit din abundenţă mijloace de tortură, ca: dislocarea încheieturilor, smulgerea nervilor, sfâşierea membrelor victimelor şi arderea pe rug a celor ale căror convingeri rămâneau neclintite prin folosirea altor proceduri şi care nu voiau să renunţe la credinţa şi libertăţile lor.*The Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pag. 589Cu împuternicirea din partea papei Inocenţiu, de a pedepsi cu confiscare, cu exil şi cu moarte pe ereticii care nu primeau evanghelia sa, Dominic a îndemnat magistratura civilă şi populaţia să masacreze pe ereticii valdenzi; şi o singură dată el a încredinţat flăcărilor o sută optzeci de albigenzi. Pentru o asemenea credincioşie în slujba lui Anticrist, el a fost canonizat ca sfânt şi astăzi romano-catolicii i se închină şi se roagă la el. Breviarul roman (ca un fel de carte de rugăciuni), referindu-se la Sf. Dominic, laudă „meritele şi învăţăturile lui care au luminat biserica, iscusinţa şi virtutea lui care au înfrânt pe ereticii din Tolossan, şi numeroasele lui minuni care au mers chiar până la a învia morţii”. Misalul roman (care cuprinde serviciul legat de distribuirea cinei Domnului) îi elogiază meritele şi se roagă pentru ajutor vremelnic prin mijlocirea lui. Astfel susţine şi cinsteşte încă Anticrist pe eroii săi credincioşi.((B343))Ar fi cu neputinţă a se reda în câteva cuvinte o concepţie adecvată despre ororile Inchiziţiei sau despre frica îngrozitoare pe care ea o inspira printre oameni. Cei ale căror laude la adresa lui Anticrist nu erau auzite, sau cei care îndrăzneau să-i critice metodele, erau suspectaţi de erezie şi astfel de persoane, fără prevenire sau corectare, erau pasibile de întemniţare într-o carceră subterană pe durată nelimitată, până la un timp convenabil pentru judecată — adeseori atât acuzatorul cât şi acuzaţia nefiindu-le cunoscute. Procesele acestor judecăţi se ţineau în secret şi adesea se folosea tortura pentru a stoarce mărturisiri. Torturile aplicate erau aproape prea înspăimântătoare pentru a fi crezute în acest secol şi în această ţară a libertăţii, totuşi realitatea lor este confirmată de dovezi pe care nici chiar istoricii catolici nu le pot tăgădui; iar zadarnicele lor încercări de a-şi cere iertare pentru ele nu fac decât să le confirme dovada. Instrumente de tortură, relicve ale Inchiziţiei, există şi acum, ceea ce ar face orice tăgăduire fără valoare. „Oficiul Sfânt” angaja chiar şi medici pentru a supraveghea desfăşurarea torturii şi a o întrerupe când moartea părea să-l uşureze pe cel suferind; iar victimei i se îngăduia să se refacă parţial, pentru ca apoi să i se poată aplica tortura a doua şi chiar a treia oară. Aceste schingiuiri nu erau întotdeauna impuse ca pedeapsă pentru păcatul ereziei: ele aveau în general scopul de a forţa pe învinuit să facă mărturisiri, să retracteze sau să implice pe alţii, după cum era cazul.Chiar în secolul prezent, după ce Inchiziţia şi-a pierdut multe din ororile ei, ea era încă groaznică. Istoricul războaielor lui Napoleon, descriind cucerirea oraşului Toledo de către armata acestuia, menţionează incidental deschiderea închisorii Inchiziţiei şi spune:„Părea că se deschid morminte şi chipuri palide ca fantomele ieşeau din carcerele subterane care răspândeau un miros de mormânt. Bărbi stufoase atârnând în jos pe piepturi şi unghii crescute ca ghiarele de păsări desfigurau scheletele, care ((B344)) trăgeau în piept cu trudă aerul proaspăt, pentru prima oară după un lung şir de ani. Mulţi dintre ei deveniseră schilozi, cu capul aplecat înainte, cu braţele şi mâinile spânzurând rigide şi neajutorate. Fuseseră închişi în gropi atât de scunde încât nu se puteau ridica în picioare, şi cu toate îngrijirile doctorilor [armatei] mulţi dintre ei au murit în aceeaşi zi. În ziua următoare generalul Lasalle însoţit de mai mulţi ofiţeri din statul-major a inspectat minuţios locul. Numărul instrumentelor de tortură i-a cutremurat de groază chiar şi pe oamenii deprinşi cu grozăviile câmpului de luptă.Într-un colţ retras, într-o boltă subterană învecinată cu sala pentru interogatorii individuale, se găsea o statuie din lemn făcută cu mâna de călugări, reprezentând-o pe Fecioara Maria. Capul îi era înconjurat de o aureolă, iar în mâna dreaptă ţinea un steag. Ceva suspect i-a izbit pe toţi chiar de la prima privire, că, în ciuda rochiei de mătase care cobora de la umeri pe ambele părţi în falduri largi, statuia era îmbrăcată cu un fel de cuirasă. La o cercetare mai atentă s-a văzut că partea dinainte a corpului era cu totul acoperită de cuie foarte subţiri şi de lame mici şi înguste de cuţit, ambele cu vârfurile îndreptate spre privitor. Braţele şi mâinile erau îmbinate, iar mecanismul de după peretele despărţitor punea figura în mişcare. Unul din servitorii Inchiziţiei a fost silit din ordinul generalului să pună maşina, cum o numea el, în mişcare. Când figura şi-a întins braţele, ca şi cum ar strânge cu dragoste pe cineva la piept, i s-a pus în braţe raniţa bine umplută a unui grenadier polonez, pentru a ţine locul unei victime vii. Statuia a strâns-o în braţe din ce în ce mai tare, iar când servitorul, conform ordinelor, a făcut ca figura să-şi desfacă braţele şi să se întoarcă la poziţia de mai înainte, raniţa era străpunsă până la o adâncime de doi sau trei ţoli, şi a rămas atârnată în vârfurile cuielor şi a lamelor de cuţit.”„Instrumente de tortură” de diferite feluri au fost născocite şi folosite ca mijloace de tortură. Una din metodele cele mai simple este explicată astfel: victimei, dezbrăcată de toate hainele, i se legau mâinile la spate cu o funie tare, cu care, prin acţionarea unui scripete, era ridicată de pe picioare, de ((B345)) care erau atârnate greutăţi. Victima era lăsată de mai multe ori să cadă şi era ridicată cu o smucitură, care-i dizloca încheieturile braţelor şi picioarelor, în timp ce funia cu care era suspendată îi pătrundea până la os în carnea tremurândă.O aducere aminte a unor astfel de atrocităţi comise în numele lui Cristos a ajuns recent în atenţia publică. Fiind în lipsă de spaţiu, imprimeria unei Societăţi Biblice din Roma a închiriat o încăpere mare aproape de Vatican. În plafon le-a atras atenţia un inel mare şi ciudat, şi cercetarea a dezvăluit faptul că încăperea în care acum ei se ocupă cu tipărirea Bibliei — „sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Anticrist a fost deja făcut „neputincios” a mai asupri şi nimici pe sfinţi, a fost chiar încăperea folosită de Inchiziţie odinioară ca şi cameră de tortură; veriga scripetelui fiind probabil folosită pentru a tortura multe, sărmane victime având căluşul în gură.Cei învinuiţi de erezie erau uneori condamnaţi la ceea ce se numea un „act de credinţă”. Autoritatea bisericească transfera pe condamnat autorităţii civile, în timp ce clerul, sub pretextul milei, implora magistratura să arate compătimire pentru condamnat, şi, ţinând sus crucea, stăruia pe lângă victimă să retracteze şi să-şi salveze viaţa prezentă şi viitoare. Magistraţii îşi cunoşteau bine rolul şi nu arătau milă decât pentru cei care retractau; în acest fel câştigând binecuvântările şi titlurile de „apărător al credinţei” şi „nimicitor al ereticilor”. „Ereticul” condamnat, îmbrăcat într-o haină galbenă împestriţată cu desene de câini, şerpi, flăcări şi diavoli, era condus la locul de execuţie, era legat pe rug şi încredinţat flăcărilor.Torquemada, un alt faimos Inchizitor General, a dat o ilustraţie marcantă a spiritului lui Anticrist. Scriitorii romano-catolici admit că el a făcut ca 10.220 de oameni, bărbaţi şi femei, să fie arşi de vii. Llorente, care a fost secretarul general al Inchiziţiei timp de trei ani şi a avut acces la toate dovezile documentare, arată în Rapoartele sale (4 volume) publicate în 1817, că de la 1481 până la 1808 ((B346)) numai din ordinul acestui „Oficiu Sfânt” nu mai puţin de 31.912 persoane au fost arse de vii şi aproape 300.000 torturate şi condamnate să ispăşească pedepse. Fiecare ţară catolică din Europa, din Asia şi din America îşi avea propria Inchiziţie.Nu putem urmări aici persecutarea de către Anticrist a orice era asemănător reformei, libertăţii de conştiinţă sau libertăţii politice. Este suficient să spunem că aceste persecuţii se întindeau peste tot unde papalitatea avea sprijin — în Germania, Olanda, Polonia, Italia, Anglia, Irlanda, Scoţia, Franţa, Spania, Portugalia, Abisinia, India, Cuba, Mexic şi în câteva state din America de Sud. Spaţiul nu ne permite să înşirăm cazuri particulare, care ar servi să arate că mulţi dintre martiri au fost cu adevărat sfinţi şi eroi, care în cele mai oribile suferinţe au avut har suficient şi adesea, în timp ce mureau încetul cu încetul, au fost în stare să cânte imnuri de laudă şi de mulţumire adevăratului Cap al adevăratei Biserici şi, asemenea Lui, să se roage pentru inamicii lor, care, după cum prezisese El, îi persecutau din pricina Lui.**Pentru cei care doresc o relatare mai largă despre aceste timpuri şi scene cumplite recomandăm: Macaulay’s History of England (Istoria Angliei, de Macaulay), Motley’s Dutch Republic (Republica Olandeză, de Motley), D’Aubigne’s History of the Reformation (Istoria Reformei, de D’Aubigne), White’s Eighteen Christian Centuries (Optsprezece secole de creştinism, de White), Elliot on Romanism (Elliot despre romano-catolicism) şi Fox’s Book of Martyrs (Cartea martirilor, de Fox).Din aceleaşi motive nu vom prezenta individual toate torturile îngrozitoare, revoltătoare, chinuitoare pentru suflet, aplicate unora dintre giuvaierele Domnului din pricina credincioşiei faţă de convingerilor lor. Se estimează, de către cei care se pare că au făcut cercetări amănunţite asupra acestei chestiuni, că papalitatea, în decursul celor 1300 de ani trecuţi, a pricinuit, direct sau indirect, moartea a cincizeci de milioane de oameni. Şi se poate spune cu siguranţă că ingeniozitatea omenească şi cea satanică au fost solicitate la maximum pentru a inventa torturi noi şi groaznice, pentru ((B347)) împotrivitorii atât politici cât şi religioşi ai lui Anticrist; aceştia din urmă — ereticii — fiind urmăriţi cu o furie înzecită. Pe lângă formele obişnuite de persecuţie şi ucidere, cum ar fi tragerea pe roată, arderea, înecarea, înjunghierea, înfometarea şi tragerea cu arcul şi împuşcarea, inimile diavoleşti se gândeau cum ar putea fi afectate cele mai delicate şi mai sensibile părţi ale trupului, susceptibile de durerea cea mai chinuitoare; era turnat în urechi plumb topit; era smulsă limba şi era turnat plumb în gură; erau aranjate roţi care aveau ataşate lame de cuţit în aşa fel încât victimele să poată fi tăiate în bucăţi încet; se aplicau ghiare şi cleşti înroşite în foc pe părţile sensibile ale trupului; erau scoşi ochii; erau smulse unghiile cu fierul înroşit; se făceau găuri în călcâie şi victima era legată prin ele; unii erau siliţi să se arunce de pe înălţimi în ţepuşe lungi fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet. Unora li se umplea gura cu praf de puşcă, care, fiind aprins, făcea să le explodeze capul în bucăţi; alţii erau sfărâmaţi cu ciocanul pe nicovală în bucăţi; alţii erau umflaţi cu foiul până crăpau; alţii erau sufocaţi cu părţi sfârtecate din propriile lor trupuri; alţii cu urină, excremente etc., etc.Unele din aceste atrocităţi diavoleşti ar fi aproape cu neputinţă de crezut dacă n-ar fi bine adeverite. Ele servesc spre a arăta până la ce depravare îngrozitoare poate coborî inima omului şi cât de orbi faţă de dreptate şi faţă de orice instinct bun pot deveni oamenii sub influenţa religiei false, contrafăcute. Spiritul lui Anticrist a degradat şi a corupt lumea, după cum Spiritul adevăratului Cristos şi puterea şi influenţa adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu ar fi ridicat şi înnobilat inimile şi faptele oamenilor — şi după cum o vor şi face în cursul Mileniului. Acest lucru este ilustrat într-o mică măsură prin progresul civilizaţiei şi creşterea justiţiei şi milei de când puterea lui Anticrist a început să fie în declin şi Cuvântul lui Dumnezeu a început să fie auzit şi luat în seamă, chiar şi puţin.((B348))Într-adevăr, nici un plan pe care l-am putea concepe nu putea fi mai bine calculat pentru a înşela şi asupri omenirea. Se trăgea folos din orice dispoziţie depravată şi din orice slăbiciune a oamenilor decăzuţi; orice patimă josnică era stimulată şi folosită, iar satisfacerea acelor patimi era răsplătită. Vicioşii erau astfel momiţi şi înrolaţi ca devotaţii lui, în timp ce aceia cu o aplecare mai nobilă erau angrenaţi prin alte mijloace — printr-o manifestare exterioară şi ipocrită de cucernicie, tăgăduire de sine şi caritate arătate în instituţiile lui monahale, dar care serveau numai să conducă pe mulţi ca aceştia departe de căile virtuţii. Cei imorali şi uşuratici îşi găseau amplă satisfacţie în parada şi spectacolul lui, în pompa şi ceremoniile lui; cei întreprinzători şi curajoşi în misiunile şi cruciadele lui, cei risipitori în indulgenţele lui, iar bigoţii cruzi în acţiunile lui de oprimare a împotrivitorilor.Cu groază şi mirare ne întrebăm: de ce au îngăduit regii şi prinţii, împăraţii şi poporul în general asemenea atrocităţi? De ce nu s-au ridicat mai demult şi nu l-au doborât pe Anticrist? Răspunsul se află în Scripturi (Apoc. 18:3): neamurile au fost îmbătate (ameţite), ele şi-au pierdut simţurile, bând vinul amestecat (doctrină falsă şi adevărată, amestecate) dat lor de biserica apostată. Ele au fost înşelate de pretenţiile papalităţii. Şi, ca să spunem adevărul, ele nu s-au trezit decât în parte din stupoarea lor; căci, deşi ambasadorii regilor, căzând înaintea papei, nu i se mai adresează ca altădată zicându-i „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi nu-l mai consideră ca un „Dumnezeu care are putere peste toate lucrurile din cer şi de pe pământ”, totuşi ei sunt încă departe de a înţelege adevărul — că papalitatea a fost şi este falsificarea lui Satan a adevăratei Împărăţii.În timp ce regii şi ostaşii s-au săturat de această lucrare inumană, nu tot aşa a fost cu sfânta (?) ierarhie; şi găsim că Conciliul General din Sienna declara în 1423 că răspândirea ereziei în diferite părţi ale lumii se datora neglijenţei ((B349)) inchizitorilor — spre ofensarea lui Dumnezeu, spre lezarea catolicismului şi spre pieirea sufletelor. Prinţii erau preveniţi, prin mila lui Dumnezeu, să extermine erezia dacă voiau să scape de răzbunarea divină; şi erau acordate indulgenţe plenare tuturor celor care se angajau în lucrarea de distrugere sau furnizau arme pentru acest scop. Aceste hotărâri erau anunţate în fiecare sabat în biserici. În nici un caz nu sunt puţini teologii şi istoricii romano-catolici care şi-au mânuit condeiul în slujba acestei cauze nesfinte, de a justifica, recomanda şi lăuda prigonirea ereziei. Bellarmine, de pildă, declară că apostolii „s-au abţinut de a chema braţul laic, numai pentru că în zilele lor nu erau prinţi creştini”. Doctorul Dens, un vestit teolog romano-catolic, a publicat în 1758 o lucrare de teologie care este considerată astăzi de către papişti o autoritate standard, îndeosebi în colegiile lor, unde este preţuit ca Blackstone în dreptul civil englez. Această lucrare răsuflă de la un capăt la altul spiritul persecuţiei. Ea condamnă pe conducătorii ereziei la confiscarea bunurilor, la exil, la închisoare şi la pedeapsa cu moartea şi privarea de înmormântare creştinească.Unul din blestemele autorizate publicat în Pontificalul Roman, pentru a fi folosit împotriva protestanţilor, spune după cum urmează:„Dumnezeu Atotputernicul şi toţi sfinţii Lui să-i blesteme cu blestemul cu care sunt blestemaţi diavolul şi îngerii lui. Să fie nimiciţi din ţara celor vii. Moartea cea mai abjectă să vină peste ei şi să coboare de vii în adânc. Sămânţa să le fie nimicită de pe pământ — să piară de foame şi de sete, de goliciune şi de toată nenorocirea. Să aibă toată mizeria, toată molima şi tot chinul. Să fie blestemat tot ce au. Să fie blestemaţi întotdeauna şi peste tot. Prin cuvinte şi fără cuvinte să fie blestemaţi. Înăuntru şi în afară să fie blestemaţi. Din creştetul capului până în tălpile picioarelor să fie blestemaţi. Ochii să le orbească şi urechile să le asurzească, gura să le amuţească şi limba să li se desfacă de fălci, mâinile să nu-i mai servească, picioarele să nu mai ((B350)) umble. Blestemate să le fie toate membrele trupului. Blestemaţi să fie când stau în picioare sau sunt culcaţi, de acum înainte şi în veci; şi astfel să li se stingă lumânarea înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Înmormântarea să le fie cu câinii şi măgarii. Lupi flămânzi să le devoreze cadavrele. Diavolul şi îngerii lui să le fie tovarăşi în veci! Amin, Amin; aşa să fie, aşa să fie!”Acesta este spiritul papalităţii; şi toţi cei care au spiritul adevăratului Cristos ar trebui să recunoască repede o contrafacere atât de josnică.Deoarece erorile de doctrină stau la însăşi temelia tuturor acestor erori de comportament, nu încape nici o îndoială că dacă împrejurările ar fi din nou favorabile, doctrinele fiind neschimbate, spiritul lor rău şi roadele lor rele ar apărea din nou repede, în fapte asemănătoare de nedreptate, asuprire, superstiţie, ignoranţă şi persecuţie; şi s-ar recurge la toate mijloacele imaginabile pentru restaurarea, susţinerea şi extinderea falsei Împărăţii a lui Dumnezeu. Ca dovadă la aceasta să cităm câteva incidente care din întâmplare au ajuns recent în atenţia noastră, după cum urmează:În ziua de 7 august 1887, la Ahuehuetitlan, Guererro, Mexic, un misionar protestant indigen, cu numele Abraham Gomez, şi două ajutoare ale sale au fost omorâţi cu sânge rece de către indigeni, la instigarea unui preot romano-catolic, părintele Vergara, care, după cum s-a relatat, atunci când a celebrat liturghia cu o zi înainte, i-a îndemnat pe oamenii săi să „facă un exemplu din slujitorul Satanei” care venise printre ei; adăugând că puteau „să-l omoare” în deplină siguranţă, contând pe protecţia şefului poliţiei precum şi a preotului. Cuvântul preotului a fost lege pentru poporul ignorant şi pentru autorităţile civile. Corpul mutilat al bietului misionar, împuşcat şi ciopârţit, a fost târât pe străzi, supus la tot felul de josnicii, un avertisment pentru alţii. Nici o îndreptare nu s-a putut obţine pentru aceasta.Când ziarul „Independent” din New-York a atras atenţia asupra acestui masacru sângeros, „Freeman”, un influent ((B351)) ziar romano-catolic din New York a dat următoarea replică:„Ei [misionarii protestanţi] văd oameni cinstiţi că îngenunchiază la auzul lui Angelus, în onoarea Bunei Vestiri şi a Întrupării. Biblia, spun ei, va şterge în curând asemenea «superstiţie». O lumină arde în faţa unei icoane a Mamei lui Dumnezeu. «Aha!», strigă misionarul, «îi vom învăţa curând pe ignoranţi să sfărâme acest simbol!», şi aşa mai departe. Dacă uciderea câtorva misionari de acest fel i-ar ţine acasă pe cei ca ei, am fi aproape înclinaţi — noi papiştii suntem aşa de răi! — să spunem: «Să continue dansul, bucuria să fie nelimitată»”.Un slujitor al bisericii cu numele C. G. Moule povesteşte o istorie dureroasă care a făcut înconjurul presei, despre persecuţia din Madeira, a lui Robert Kelley şi a convertiţilor care au rezultat din eforturile lui, care, împreună cu copiii lor, cam o mie de persoane în total, au suferit exilul ca pedeapsă pentru că au primit o fărâmă de adevăr.În aşa-zisa „Prusie protestantă”, pastorul Thummel a fost arestat pentru „că a insultat Biserica Romano-Catolică”. El a publicat o broşură în care a criticat papalitatea şi în care una din observaţiile sale „insultătoare” era în sensul că papalitatea este o apostazie „clădită pe superstiţie şi idolatrie”.Recent a existat o dispută între Prusia şi Spania asupra insulelor Caroline, şi papa a făcut să fie ales el însuşi ca arbitru sau judecător pentru a rezolva disputa. (Mare parte din aceasta ne aminteşte de puterea şi de politica sa de odinioară ca arbitru sau judecător suprem al naţiunilor.) Papa a hotărât în favoarea Spaniei. Spania a trimis imediat un vas de război cu cincizeci de soldaţi şi şase preoţi; iar la sosirea lor un misionar american, domnul Doane, a fost luat prizonier şi împiedicat să aibă orice legături cu convertiţii săi, fără alt motiv decât acela că a refuzat să-şi predea preoţilor lucrarea de misiune şi bunurile; şi pentru că insulele aparţinând acum Spaniei, iar Spania aparţinând papei, nici o altă religie nu putea fi tolerată decât cea a papei.((B352))Un domn, fost romano-catolic, prieten al autorului, spunea că nu de mult călătorind în America de Sud a fost atacat cu pietre şi obligat să fugă pentru a-şi salva viaţa fiindcă nu voise să-şi ridice pălăria şi nici să îngenuncheze împreună cu mulţimea când treceau pe străzi preoţii catolici purtând crucifixul şi anafura. Şi un caz asemănător, în care pentru o ofensă de acelaşi fel trei americani au fost loviţi de preoţi, îmbulziţi de popor şi arestaţi de poliţie în oraşul Madrid din Spania, este fără îndoială încă proaspăt în mintea multora care citesc cotidianele.The Converted Catholic citează următoarele din Watchman, ziar romano-catolic ce apare la Saint Louis:„Protestantismul! L-am târî şi l-am tăia în bucăţi. L-am trage în ţeapă şi l-am agăţa să fie cuiburi de ciori. L-am sfâşia cu cleştele şi l-am arde cu fierul roşu! L-am umple cu plumb topit şi l-am scufunda în focul iadului la 100 de stânjeni adâncime.”În lumina trecutului, având un astfel de spirit, este cu totul posibil ca editorul lui Watchman, dacă ar avea puterea, şi-ar extinde curând ameninţările de la „protestant-ism” la persoanele protestanţilor.Recent la Barcelona, în Spania, un mare număr de Biblii au fost arse din ordinul guvernului — fireşte la instigarea Bisericii Romei. Cele ce urmează, traduse din Catholic Banner, organul papalităţii acolo, arată că ei au aprobat şi apreciat acţiunea. Ziarul spunea:„Mulţumim lui Dumnezeu că în sfârşit ne-am întors la vremurile când cei care răspândeau doctrine eretice erau pedepsiţi cu pedepse exemplare. Restabilirea Sfântului tribunal al Inchiziţiei trebuie să aibă loc în curând. Stăpânirea lui va fi mai glorioasă şi mai rodnică în rezultate decât în trecut. Inima noastră catolică se revarsă de credinţă şi entuziasm; şi imensa bucurie pe care o trăim acum când începem să culegem roadele campaniei noastre actuale întrece orice închipuire. Ce zi de bucurie va fi pentru noi când vom vedea pe anticlericali zvârcolindu-se în flăcările Inchiziţiei!”((B353))Pentru a încuraja o altă cruciadă, acelaşi ziar spune:„Credem că este drept să publicăm numele acelor oameni sfinţi sub mâna cărora au suferit atâţia păcătoşi, pentru ca bunii catolici să poată venera memoria lor:Prin TorquemadaBărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10.220Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6.840Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97.371Prin Diego DezaBărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.592Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 829Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32.952Prin Cardinalul Jiminez de CisnerosBărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.564Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.232Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .48.059Prin Adrian de FlorenciaBărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.620Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 560Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .21.835—-Numărul total al bărbaţilor şi femeilorarşi de vii sub ministeriatul celor 45 desfinţi Inchizitori Generali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35.534Numărul total al celor arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . 18.637Numărul total al celor osândiţi la alte pedepse . . . . . . . . . . .293.533Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .347.704”Mileniul papalDupă cum adevărata Împărăţie a adevăratului Cristos trebuie să dureze o mie de ani, tot aşa şi falsificarea papală priveşte în urmă la perioada celei mai mari prosperităţi a ei, care a început la 800 d. Cr. şi s-a încheiat în zorii acestui secol, ca fiind împlinirea domniei milenare prezisă în Apocalipsa 20. Iar perioada de atunci încoace, când papalitatea şi-a pierdut treptat toată puterea pământească, ((B354)) a suferit numeroase umilinţe din partea naţiunilor care înainte o susţinuseră şi a fost în mare măsură deposedată de teritorii, venituri şi libertăţi de multă vreme pretinse şi deţinute, catolicii o consideră ca acel „puţin timp” din Apocalipsa 20:3, 7, 8 în care Satan trebuie să fie dezlegat, la încheierea Mileniului.Iar datele care marchează începutul şi sfârşitul mileniului papal de ignoranţă, superstiţie şi înşelăciune sunt clar arătate în istorie. Un scriitor romano-catolic* se referă astfel la începutul acestui imperiu religios: „Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Apusului de către papa Leon în 800 d. Cr. a fost în realitate începutul Sfântului Imperiu Roman”.***Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru).**„Sfântul Imperiu Roman” a fost titlul marii instituţii politice din Evul Mediu. El a început cu Carol cel Mare. Fisher’s Universal History (Istoria Universală, de Fisher) pag. 262, îl descrie astfel: „În teorie acesta a fost unirea lumii-stat cu lumea-biserică — o comunitate indivizibilă sub Împărat şi Papă, capii ei, laic şi spiritual, numiţi din cer [?]”. Şi deoarece papii, ca locţiitori ai lui Cristos, ungeau pe împăraţi, rezultă că ei erau adevăraţii ei capi.Cu toate că papalitatea ca sistem religios a fost organizată cu mult timp înainte şi a fost chiar „înălţată” la putere pământească în 539 d. Cr., totuşi Carol cel Mare a fost primul care de fapt a acordat şi a recunoscut formal stăpânirea pământească a papei. După cum Carol cel Mare a fost primul împărat peste „Sfântul Imperiu Roman”, anul 800 d. Cr., tot astfel, Francisc al II-lea a fost ultimul, şi el şi-a predat de bună voie titlul în 1806 d. Cr.*** După cum înainte de 800 d. Cr. papalitatea se ridica, sprijinită de „fiara” romană (poporul) şi de „coarnele”***Prin bătălia de la Marengo, 1800, şi prin cea de la Austerlitz, 1805, Germania a fost de două ori la picioarele lui Napoleon. Principalul rezultat al acestei din urmă înfrângeri a fost stabilirea Confederaţiei Rinului, sub protectoratul conducătorului francez. Acest eveniment a pus capăt vechiului Imperiu German sau [sfântul] Imperiu Roman, după o durată de o mie de ani” — White’s Universal History (Istoria Universală de White) pag. 508.((B355))(puterile) sale, tot aşa, de la 1800 încoace ea a fost izgonită din autoritatea pământească asupra regilor şi popoarelor şi a fost sfâşiată şi jefuită de către cei care altădată i-au dat sprijin (Apoc. 17:16, 17). Astăzi, cu toate că mai primeşte încă onoruri şi mai are încă o mare influenţă asupra conştiinţei oamenilor, papalitatea deplânge pierderea a tot ce seamănă cu stăpânirea vremelnică.Cel care studiază atent va observa patru perioade mai mult sau mai puţin distinct marcate în dezvoltarea şi înălţarea lui Anticrist, şi acelaşi număr marcând distinct căderea lui.Cele patru date în dezvoltarea lui sunt:1. Începutul a fost în zilele lui Pavel, pe la anul 50 d. Cr, un început al lucrării tainice a ambiţiei nelegiuite.2. Papalitatea, „Omul păcatului”, a fost organizată ca ierarhie; adică biserica a ajuns la o stare organizată, iar papii au ajuns să fie recunoscuţi ca şi Cap, reprezentând pe Cristos, domnind în biserică şi peste popoare, treptat, cam de la 300 d. Cr. până la 494.**Papalitatea a luptat multă vreme pentru stăpânire, ca şi cap al bisericii, şi treptat a obţinut recunoaştere şi stăpânire; şi faptul că această stăpânire a fost în general recunoscută încă din 494 d. Cr., este clar arătat de scriitorul catolic al lucrării „The Chair of St. Peter” („Scaunul Sfântului Petru”), pag. 128. După ce dă în detaliu recunoaşterea episcopului roman ca pontif suprem de către diferitele concilii, diferiţii episcopi, împăraţi etc., scriitorul rezumă astfel:„Aceste cuvinte au fost scrise încă în 494 d. Cr. . . . În linii mari deci, este clar din dovada autentică anterioară că episcopia scaunului Sfântului Petru [episcopia Romei] se dezvoltase ea însăşi în secolul al V-lea până acolo încât papa era privit în mod general ca centrul unităţii creştine — Conducătorul Suprem şi Învăţătorul bisericii lui Dumnezeu, Prinţul episcopilor, Ultimul Arbitru de apel în cauzele eclesiastice din toate părţile lumii şi Judecătorul şi Moderatorul Conciliilor generale, pe care le prezida prin legaţii săi.”3. Timpul când papii au început să exercite autoritate şi putere civilă, după cum va fi arătat mai încolo, anul 539 d. Cr. (Vol. III, cap. 3).((B356))4. Timpul de înălţare, 800 d. Cr., când, după cum am arătat deja, s-a format „Sfântul Imperiu Roman” şi când papa, încoronând pe Carol cel Mare împărat, a fost recunoscut el însuşi ca Rege al regilor, Împărat al împăraţilor, „un alt Dumnezeu pe pământ”.Cele patru perioade ale decăderii influenţei papale sunt după cum urmează:1. Perioada Reformei, despre care se poate spune că a început în jurul anului 1400, prin scrierile lui Wycliffe — urmat de Huss, Luther şi alţii.2. Perioada succesului lui Napoleon, degradarea papilor şi renunţarea în final la titlul de „împărat al Sfântului Imperiu Roman”, de către Francisc al II-lea, între1800 şi 1806 d. Cr.3. Respingerea definitivă a papei ca şi conducător al Romei şi al aşa-numitelor state papale ale Italiei, de către supuşii papei şi de către regele Italiei, anul 1870 d. Cr., prin care Anticrist a rămas fără chiar cea mai mică autoritate laică.4. Stingerea finală a acestei ierarhii false, aproape de sfârşitul „Zilei mâniei” şi a judecăţii deja începute — care se va încheia, după cum am arătat în „Timpurile neamurilor”, cu anul 1914 d. Cr.Mai încape îndoială?Am urmărit ridicarea lui Anticrist dintr-o apostazie sau „lepădare de credinţă” în Biserica creştină; am auzit pretenţiile lui blasfematoare de a fi Împărăţia lui Cristos şi că papa este vicarul lui Cristos — „un alt Dumnezeu, pe pământ”; am auzit cuvintele lui arogante de hulă, atribuindu-şi titluri şi puteri care aparţin adevăratului Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor; am văzut cât de înfiorător a împlinit prezicerea, „va nimici pe cei sfinţi”; am văzut că adevărul, strivit şi deformat, ar fi fost complet îngropat sub eroare, ((B357)) superstiţie şi intrigi clericale, dacă Domnul n-ar fi intervenit la momentul potrivit, ridicând reformatori, ajutând astfel pe sfinţii Săi, cum este scris: „Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin!” Dan. 11:33, 34.În faţa tuturor acestor mărturii, mai încape îndoială că profeţii şi apostolii au fost inspiraţi să scrie în privinţa papalităţii, descriind amănunţit caracteristicile ei importante? Socotim că în nici o minte lipsită de prejudecăţi nu trebuie să fie vreo îndoială că papalitatea este Anticristul, Omul Păcatului, şi că nici un om singur n-ar putea împlini prezicerile. Succesul fără egal al papalităţii ca şi falsificare a lui Cristos, înşelând lumea întreagă, a împlinit pe larg prezicerea Învăţătorului nostru, când, după ce S-a referit la respingerea Sa, a zis: „Dacă va veni un altul [lăudăros] în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”. Ioan 5:43.Mulţi vor observa, fără îndoială cu surprindere, că în tratarea acestui subiect am omis în general referirile la ticăloşiile şi imoralităţile grosolane ale papilor şi ale altor oficiali, şi la faptele de „eficienţă” întunecate, practicate de iezuiţi şi de alte ordine secrete, care fac tot felul de munci de detectiv pentru papalitate. Am omis aceste lucruri intenţionat, nu pentru că ele sunt neadevărate, deoarece chiar scriitorii romano-catolici recunosc multe din ele, ci pentru că linia noastră de argumentare nu cere aceste dovezi. Am arătat că ierarhia papală (chiar dacă ar fi compusă din oamenii cei mai morali şi cei mai integri — ceea ce nu este cazul, după cum mărturiseşte întreaga istorie) este „Omul Păcatului”, Anticristul, falsificarea şi denaturarea Împărăţiei Milenare a lui Cristos, aranjată cu dibăcie pentru a amăgi.Cuvintele lui Macaulay, istoricul englez, servesc pentru a arăta că unii, fără să aibă lumină profetică specială, pot vedea ((B358)) uimitorul sistem al papalităţii — falsificarea celui mai uimitor dintre toate sistemele, Împărăţia lui Dumnezeu încă viitoare.El spune: „Este cu neputinţă a tăgădui că organizarea politică a bisericii romane este însăşi capodopera înţelepciunii omeneşti [noi am spune satanice]. Într-adevăr, nimic n-ar fi putut susţine asemenea doctrine împotriva unor astfel de atacuri decât o astfel de organizare. Experienţa a 1200 de ani plini de evenimente, ingeniozitatea şi grija răbdătoare a patruzeci de generaţii de oameni de stat au adus această organizare la o astfel de perfecţiune, încât printre născocirile iscusinţei politice ea ocupă cel mai înalt loc”.Sfârşitul definitiv al lui AnticristAm urmărit papalitatea până în prezent, până în Ziua Domnului — timpul prezenţei lui Emanuel. Acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, şi-a făcut lucrarea-i teribilă, a fost lovit cu sabia Spiritului — Cuvântul lui Dumnezeu. Suflarea gurii lui Cristos l-a făcut neputincios în a persecuta în mod deschis şi general pe sfinţi, indiferent cât de puternică este această dorinţă; iar acum întrebăm: ce urmează? Ce spune apostolul cu privire la sfârşitul lui Anticrist?În 2 Tesaloniceni 2:8-12 [N. T. grec-englez, traducerea interlineară, A. Marshall — n. e.] apostolul Pavel declară despre Anticrist: „Pe care Domnul Isus îl va nimici cu spiritul gurii Sale şi-l va anihila cu strălucirea prezenţei Sale”. Lumina adevărului trebuie să pătrundă fiecare subiect. Expunând cele bune şi cele rele, aceasta va duce la marea luptă între aceste principii şi între exponenţii umani ai fiecăruia — cauzând marele timp de strâmtorare şi de mânie. În această luptă neadevărul şi răul vor cădea, iar dreptul şi adevărul vor triumfa. Printre alte rele care acum vor fi definitiv şi complet nimicite este şi Anticristul, de care sunt legate, mai mult sau mai puţin direct, aproape toate relele, de teorie şi practică. Şi această strălucire, această lumină solară a prezenţei Domnului este cea care va produce ((B359)) „ziua strâmtorării”, din cauza căreia şi în care Anticristul cu toate celelalte sisteme rele vor fi nimiciţi. „A cărui prezenţă este cu [însoţită de sau în timpul unei] o energică activitate a lui Satan [energie şi acţiune satanică] cu toată puterea şi cu semne, cu amăgiri mincinoase şi cu orice înşelare nelegiuită pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea de adevăr, ca să poată fi feriţi. Din acest motiv Dumnezeu le va trimite o putere înşelătoare, ca să poată crede eroarea: aşa încât toţi cei care nu cred adevărul, ci îşi găsesc plăcere în nelegiuire, să poată fi judecaţi” nevrednici de a moşteni Împărăţia Milenară ca împreună moştenitori cu Cristos.Înţelegem că aceste cuvinte implică faptul că în timpul prezenţei Domnului (timpul prezent — de la 1874) prin sistemul Anticrist (unul din principalele mijloace ale lui Satan pentru înşelarea şi stăpânirea lumii), precum şi prin toate celelalte mijloace ale sale, diavolul va opune cea mai disperată rezistenţă noii ordini de lucruri care este pe punctul de a fi stabilită. El se va folosi de orice mică împrejurare, de toate slăbiciunile moştenite şi de egoismul familiei umane pentru a le înrola inimile, mâinile şi condeiele în această luptă finală împotriva libertăţii şi a elucidării complete a adevărului. Vor fi stârnite prejudecăţi acolo unde n-ar exista nici una dacă adevărul ar fi văzut clar; şi va fi evocat un zel pasionat şi se vor forma uniuni partizane care vor amăgi şi rătăci pe mulţi. Iar aceasta va fi aşa nu pentru că Dumnezeu n-a clarificat adevărul destul pentru a îndruma pe toţi cei deplin consacraţi, ci pentru că cei care vor fi înşelaţi n-au fost destul de serioşi în căutarea şi folosirea adevărului dat ca „hrană la timp”. Şi astfel se va dovedi că clasa indusă în eroare n-a primit adevărul din iubire pentru el, ci numai prin datină, ca formalitate sau de frică. Asigurarea apostolului pare să fie că în această luptă de moarte a lui Anticrist, în ciuda faptului că el va părea să câştige o putere crescută în lume prin noi stratageme, înşelăciuni şi combinaţii, totuşi adevăratul Domn al pământului, Împăratul ((B360)) împăraţilor, în timpul prezenţei Sale, va birui; şi în final, în decursul marelui timp de strâmtorare, El va anihila complet pe Anticrist şi-i va distruge pentru totdeauna puterea şi înşelăciunile.Cât despre forma exactă în care trebuie aşteptată această luptă finală, putem face numai sugestii, bazate în mare măsură pe tablourile simbolice ale acesteia, date în Apocalipsa. Anticipăm formarea treptată în lume a două mari partide — de care sfinţii biruitori, credincioşi, vor sta separaţi. Aceste două partide mari vor fi formate pe de o parte din socialişti, liberi cugetători, necredincioşi, nemulţumiţi, şi din iubitori ai libertăţii adevărate, ai căror ochi încep să se deschidă asupra faptelor cazului aşa cum ele se leagă de proasta guvernare şi despotismul atât politic cât şi religios; de cealaltă parte se vor alinia treptat împotrivitorii libertăţii şi egalităţii umane: împăraţi, regi, aristocraţi; şi în strânsă simpatie cu aceştia va fi contrafacerea Împărăţiei lui Cristos, Anticristul, susţinând şi fiind susţinut de despoţii civili ai pământului. Ne aşteptăm de asemenea ca politica lui Anticrist să fie întrucâtva modificată şi îndulcită pentru a încerca să-şi recâştige simpatia şi cooperarea practică (nu unirea adevărată) a extremiştilor din toate confesiunile protestante, care şi acum suspină după o unire nominală unele cu altele şi cu Roma — uitând că singura unire adevărată este cea produsă şi perpetuată de adevăr şi nu de crezuri, convenţii şi legi. Improbabilă cum le poate părea unora această cooperare între protestanţi şi catolici, vedem semnele sigure ale apropierii ei rapide. Ea este grăbită de activităţile secrete ale papalităţii printre aderenţii ei, prin care acei politicieni care sunt dispuşi să coopereze cu ea sunt ajutaţi să ajungă în poziţii importante în afacerile guvernamentale.Se pot aştepta în curând legi prin care libertatea personală să fie încetul cu încetul restrânsă sub pretextul necesităţii şi ((B361)) binelui public, până când, paşii succesivi fiind făcuţi, va fi necesar în cele din urmă să se formuleze ceva „lege simplă a religiei”; şi astfel biserica şi statul vor putea fi într-o măsură unite pentru a guverna Statele Unite ale Americii. Aceste legi, cât se poate de simple, pentru a conveni tuturor vederilor religioase aşa-zise „ortodoxe” (adică populare), vor fi calculate pentru a reprima şi a preveni o creştere mai departe în har şi în cunoştinţa care acum este „hrană la timp”. Pretextul va fi probabil prevenirea socialismului, necredinţei şi izbucnirilor politice ale claselor inferioare şi ale celor independente.Este evident că într-un viitor apropiat, ca parte a necazului, şi chiar înainte ca partea severă a marelui necaz din această „zi a mâniei” să se dezlănţuie asupra lumii şi să ruineze întreaga structură socială a pământului (ca pregătire pentru cea nouă şi mai bună, promisă a fi sub adevăratul Cristos), va fi un ceas sever de probă şi de încercare a Bisericii cu adevărat consacrată, în mare măsură cum a fost în zilele triumfului papalităţii, numai că acum metodele de persecuţie vor fi mai rafinate şi se vor potrivi mai bine cu metodele mai civilizate din timpul nostru; ţepuşele, cleştii şi roţile de tortură vor avea mai mult forma sarcasmului, a denunţărilor, a restrângerii libertăţilor şi a boicotului social, financiar şi politic. Dar în privinţa acestora şi a noilor combinaţii pe care Anticristul le va forma în această luptă finală împotriva stabilirii adevăratei Împărăţii Milenare, vom vorbi mai pe larg în altă parte.În încheierea acestui capitol dorim încă o dată să fixăm în mintea cititorilor faptul că papalitatea este Anticristul, nu din cauza devierii sale morale, ci pentru că este falsificarea adevăratului Cristos şi a adevăratei Împărăţii. Din cauza neînţelegerii acestui fapt, mulţi protestanţi vor fi înşelaţi ca să coopereze cu papalitatea, în opoziţie cu adevăratul Împărat al Slavei.((B362))Credincios până la moarte——–„Sunt eu dar al crucii ostaşUrmător Mielului?Fricos să merg în al Lui pas,Purtând dispreţul Lui?Să ajung eu în paradis,Mergând, călcând pe flori?Când alţii-n foc luptau cuprinşiDe sânge şi fiori?N-am eu vrăjmaşi de alungat?Sau valuri mari de-nfrânt?În vifor şi furtuni de luptatCu lumea şi-al ei gând?Trebuie să lupt de vreau să-nving.Doamne, dă-mi putere.Să lupt, să rabd tot liniştit,Sprijinit pe Cuvânt.Toţi sfinţii tăi vor triumfaChiar dacă vor muri.Ei văd triumful de pe-acumŞi-n credinţă-l trăiesc.Când ziua Ta va răsări,Cu sfinţii strălucind,Biruinţa va răsuna,Slava a Ta fiind.”
Întâi va veni Ilie
Întâi va veni IlieCum se raportează această importantă profeţie la a Doua Venire — O împlinire parţială şi tipică în Ioan Botezătorul — Împlinirea reală — Viziunea de pe muntele sfânt — Corespondenţe remarcabile între Ilie, tipul, şi Ilie Cel antitipic — A sosit timpul — Perspectiva — Elisei, succesorul lui Ilie„Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva[altfel], la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.” Mal. 4:5, 6.ÎN timp ce examinăm dovezile că a sosit timpul stabilirii Împărăţiei lui Mesia pe pământ, nu trebuie să trecem cu vederea această profeţie, care arată că mai întâi trebuie să vină Ilie.Textul nostru are o exprimare ciudată. Ideea pare să fie că lucrarea lui Ilie va fi să întoarcă (adică, să convertească) părinţii la o stare smerită, de copil; şi după ce-i va face ascultători ca nişte copilaşi, să le întoarcă inimile de la eroare, de la păcat şi necredincioşie, şi să-i aducă iarăşi în armonie cu „părinţii” lor — nume dat de evrei patriarhilor şi profeţilor lor credincioşi.Profeţia lui Maleahi, ultimul mesaj trimis de Iehova Israelului, pare să-i fi impresionat adânc — în special ultimele două capitole, care se referă în mod deosebit la venirea lui Mesia şi la încercările speciale pe care ziua prezenţei Domnului le va aduce cu ea. (Vezi Mal. 3:1-3, 13-18; 4:1-6.) Înţelegând din aceasta că încercarea va fi deosebită, ei au primit mângâiere din ultimele versete citate mai sus, care promit că Ilie profetul, care odinioară convertise naţiunea ((B250)) întreagă de la închinare lui Baal înapoi la închinare lui Dumnezeu, va veni iarăşi ca să-i pregătească înainte de acest timp aspru de încercare pe care-l va aduce venirea lui Mesia.Această profeţie nu s-a împlinit la prima venire a Domnului nostru — nici partea legată de Mesia, nici cea care se referă la Ilie. Profeţia se referă în mod evident la a doua venire, la venirea „Solului legământului” în glorie şi putere, precum şi la încercarea şi strâmtorarea mare a Zilei Domnului din timpul acela. Cu toate acestea, prezentarea lui Cristos la Israelul tipic şi marea strâmtorare care a venit peste ei ca naţiune atunci când L-au respins, a fost, aşa cum Dumnezeu prevăzuse şi intenţionase, o altă umbră care ilustrează în multe amănunte lucrurile prezentate în această profeţie. Ioan Botezătorul, în spiritul lui Ilie, a făcut pentru Israel o lucrare asemănătoare cu cea a lui Ilie făgăduit, însă fără succes, şi ca rezultat a venit necazul (un blestem) asupra acelui popor. Adevăratul Ilie la care se referă profetul urma să facă o mare lucrare pentru tot „pământul”, să pregătească toată omenirea pentru a doua venire; şi pentru un timp nici el nu va avea succes, şi ca rezultat marele timp de strâmtorare (blestemul) va lovi întregul pământ.Venirea lui Ilie menţionată de profet este „înainte ” de această „mare şi înfricoşătoare zi a lui Iehova”.* Şi deoarece, aşa cum tocmai am arătat, Ziua cea mare a lui Iehova, începută în 1874 d. Cr., va continua timp de patruzeci de ani şi se va sfârşi cu expirarea Timpurilor Neamurilor, prin răsturnarea completă a stăpânirii lumeşti şi satanice a pământului şi prin învestirea deplină a lui Emanuel — Cristos Isus şi sfinţii Săi — cu toată puterea şi stăpânirea, este important pentru noi să arătăm aici că Ilie a venit. El n-a reuşit să întoarcă inimile oamenilor la asemănarea copiilor şi la înţelepciunea [adevărată a] celor ((B251)) drepţi; şi de aceea va veni marele timp de strâmtorare, aşa cum a prevăzut şi prezis Dumnezeu. În strâmtorare, Dumnezeu va învăţa omenirea prin experienţe aspre şi amare lecţiile pe care trebuie să le înveţe amănunţit, ca să-i pregătească să accepte cu recunoştinţă pe Cristosul — Solul Noului Legământ al lui Iehova — cu toate aranjamentele, legile drepte etc. ale acelui legământ.*Vezi Vol. I, cap. 15După cum tocmai am văzut, la prima venire multe din făgăduinţele şi planurile lui Dumnezeu s-au împlinit pe o scară limitată cu o naţiune, Israelul, ca o ilustraţie a marilor, grandioaselor realităţi care trebuie să se împlinească la a doua venire a lui Cristos. Şi după cum minunile, vindecările etc. au reprezentat lucrările mai mari din Veacul Milenar, iar intrarea Domnului nostru călare pe un măgar ca Împărat a reprezentat preluarea de către El a puterii, maiestăţii şi onoarei mai mari la a doua venire a Sa ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, tot aşa, „Omul Hristos Isus” şi mica Lui ceată de ucenici au reprezentat pe Domnul Slavei mult înălţat, asociat cu sfinţii, mireasa şi comoştenitorii Săi, la a doua venire a Sa. Şi astfel, conducerea lui, încercând a converti pe Israel şi a-l pregăti să primească pe Mesia, au reprezentat pe adevăratul Ilie (adevărata Biserică creştină), a cărui lucrare a fost să încerce să convertească omenirea înainte de venirea lui Mesia pentru lume — Domnul spiritual al slavei şi Împăratul împăraţilor. Ioan Botezătorul, în spiritul şi puterea lui Ilie, n-a reuşit să reformeze pe Israel şi, ca urmare (Mat. 17:12), Israel a respins pe Isus în trup şi şi-a atras asupră-şi o mare „zi de răzbunare”, strâmtorare şi mânie (Luca 21:22). În mod asemănător, însă pe scară mai largă, Ilie cel adevărat şi mai mare n-a reuşit să convertească lumea şi s-o pregătească pentru a-L primi pe Împăratul Slavei, iar acum, drept urmare, trebuie să vină asupra lumii ziua cea mare a mâniei, ((B252)) ca să topească, să înmoaie, să smerească şi să pregătească pe toţi să strige din adâncul inimii: Osana! Binecuvântat este Cel care vine în numele lui Iehova!Vedem astfel că Biserica în trup (Cristosul în trup, Cap şi corp) este Ilie sau premergătorul Bisericii în slavă, Unsul lui Iehova. Nu biserica nominală, ci Biserica consacrată cu adevărat, care dincolo de mormânt va fi marele Eliberator Uns — aceştia îl constituie pe Ilie. Misiunea lor este să mustre eroarea şi păcatul şi să arate spre Împărăţia viitoare a slavei. Domnul nostru Isus, apostolii şi toţi credincioşii în Cristos Isus de atunci încoace fac parte din acest mare Ilie antitipic, profet sau învăţător — aceeaşi clasă (Cap şi corp) care în curând va forma pe Împăratul Slavei. Lucrarea în care se află angajată acum Biserica este numai pregătitoare pentru lucrarea ei viitoare, în ceea ce priveşte reformarea lumii. În funcţia ei împărătească, Biserica va îndeplini pentru lume ceea ce ea nu reuşeşte să facă în calitate de Ilie ca învăţător.Să nu fim greşit înţeleşi; până aici am arătat că planul lui Dumnezeu nu merge până la convertirea lumii în Veacul Evanghelic. El n-a intenţionat să facă aceasta, ci a intenţionat numai alegerea şi încercarea Bisericii acum, iar binecuvântarea lumii prin Biserică, prin Cristosul, într-un veac ce urmează acestuia. Nu contrazicem aceasta când spunem că Ilie (Cristos în trup) a încercat să convertească lumea şi n-a reuşit, cu excepţia înfăptuirii unor reforme parţiale; căci deşi Dumnezeu a ştiut şi a prezis că misiunea noastră pentru lume va fi în mare măsură o nereuşită, cu excepţia selecţiei unei turme mici alese, totuşi, ştiind că acest efort va reacţiona favorabil asupra noastră, însărcinarea Lui pentru noi prin Domnul nostru a fost să încercăm să convertim lumea, când a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură”. Văzând că El a prezis nereuşita noastră actuală, dar şi succesul nostru viitor, când ((B253)) ne va glorifica şi ne va înzestra cu putere divină, ne putem bucura chiar în timp ce vedem insuccesul relativ al celor optsprezece secole trecute, dându-ne seama că truda clasei adevăratului Ilie n-a fost zadarnică, ci a servit scopului divin de a dezvolta Biserica adevărată în timp ce dădea mărturie înaintea lumii — care va aduce foloase la timpul cuvenit.Ioan Botezătorul n-a fost în realitate Ilie întors pe pământ şi nici Biserica nu este; dar, după cum a fost adevărat despre Ioan că el a făcut o lucrare a lui Ilie pentru Israel (Luca 1:17) ca să-i pregătească, şi L-a prezentat pe Domnul în trup, la fel este adevărat şi despre Biserică — ea face pentru lume lucrarea prezisă a lui Ilie, în „spiritul şi puterea lui Ilie”, şi vesteşte a doua venire a Domnului nostru aproape în aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit Ioan la întâia venire: „În mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea”. Ioan 1:26, 27.Nu toţi au putut primi mărturia lui Ioan şi nici nu şi-au dat seama că el era înaintemergătorul Împăratului în trup. Dacă ar fi primit-o, ar fi fost pregătiţi prin ea să primească pe Isus ca Mesia al lor. Pentru toţi aceia dintre ei care au putut accepta şi au acceptat mesajul lui Ioan şi L-au primit pe Cristos, pentru aceia Ioan a făcut lucrarea lui Ilie. Aşa cum le-a spus Domnul despre Ioan (Mat. 11:14): „Dacă vreţi să primiţi, el este Ilie, care trebuia să vină”, deşi Ioan şi lucrarea lui n-au îndeplinit toată prezicerea cu privire la Ilie, aşa cum nici Domnul nostru în trup n-a îndeplinit tot ceea ce era prezis despre Mesia. Pentru toţi cei care L-au putut primi El a fost Unsul lui Iehova, chiar înainte de a-Şi fi sfârşit lucrarea de jertfire sau înainte de a fi fost glorificat, sau de a fi venit iarăşi în exerciţiul marii funcţii de Mesia sau de Eliberator. La întâia venire Ioan a fost, într-o anumită măsură, într-adevăr încheierea tipului început în persoana şi lucrarea lui Ilie; iar lucrarea lui Ioan la întâia venire a preumbrit lucrarea finală a Bisericii la a doua venire. Aceştia, ((B254)) picioarele lui Cristos în trup — picioarele lui Ilie — vestesc Împărăţia (Isa. 52:7). Acelora care „pot acestora care „pot primi” noi le-am arătat pe antitipicul Ilie prezis. Unii, probabil, nu „vor primi”, ci vor fi în căutarea unui om care să îndeplinească prezicerile lui Maleahi şi nu vor cunoaşte „timpul cercetării lor” până când marea zi a strâmtorării va arde ca un cuptor.Se va vedea atunci că insuccesul lui Ilie (Cristosul în trup) de a converti şi restabili lumea a fost un rezultat prevăzut, tot aşa cum a fost şi insuccesul lui Ioan de a converti Israelul. Totuşi, aceeaşi clasă Ilie, însă glorificată şi înzestrată cu putere, va fi cea care în Veacul Milenar va binecuvânta şi va învăţa lumea, şi va restabili toate lucrurile după cum a fost făgăduit prin gura tuturor sfinţilor profeţi (Fapt. 3:19-21); tipul Ilie încetează odată cu calea noastră pământească numai ca nume şi ca asemănare. În armonie cu aceasta avem cuvintele Domnului nostru, date ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi care au întrebat: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” Răspunsul Domnului nostru nu încearcă să le dea o explicaţie deplină a faptului că Ilie era un tip, iar Ioan era continuarea acestui tip şi totodată o împlinire neclară a lui etc. — lucruri pe care ucenicii nu erau atunci pregătiţi să le înţeleagă şi care de altfel nici nu-şi aveau timpul să fie înţelese atunci; şi de aceea, arătând insuccesul lui Ioan ca împlinire parţială a profeţiei, Domnul nostru adaugă: „Într-adevăr, Ilie va veni* şi va restabili toate lucrurile” (Mat. 17:11). Evident El se gândea la propria Sa lucrare glorioasă din veacul viitor, în asociere cu „trupul” Său glorificat care va fi fost ales şi probat în Veacul Evanghelic. El privea dincolo de văl în Veacul Milenar şi vedea clasa Ilie răpită în carele de foc, în putere şi mare slavă — înălţare spirituală.*Manuscrisele cele mai vechi omit întâi((B255))Ilustraţia folosită când se referă numai la Biserică, separată de Domnul şi Capul ei, este o femeie. Separată şi distinctă de Domnul ei, Mirele, este o fecioară logodită. Dar în cazul de faţă ilustraţia folosită este un bărbat, Ilie, fiindcă lucrarea prefigurată nu este lucrarea Bisericii separată de Domnul ei, ci lucrarea ambilor. Domnul nostru a fost Capul şi Înaintemergătorul Bisericii în trup (Ilie), întocmai cum El este Capul Bisericii biruitoare — Cristosul. Sunt numeroase alte exemple în care este folosită ilustraţia unui bărbat pentru a simboliza lucrarea comună a lui Cristos Isus şi a corpului Său, Biserica; de exemplu, Aaron şi toţi succesorii săi în slujba de Mare Preot au reprezentat pe Domnul, iar preoţii subordonaţi pe membrii corpului Său; Melhisedec în mod asemănător a reprezentat corpul întreg în glorie; la fel a fost şi cu Moise, David şi Solomon. Ca atare, folosirea lui Ilie ca ilustraţie pentru a reprezenta o lucrare unită a lui Cristos şi a Bisericii este în armonie cu uzanţa scripturală.În legătură cu clasa reprezentată de Ilie, ce puternic semnificativă a fost „viziunea” pe care Domnul le-a arătat-o celor trei ucenici pe muntele schimbării la faţă (Mat. 17:1-9). Apostolul Petru spune că a fost o viziune a Împărăţiei viitoare (2 Pet. 1:16-18). Domnul nostru schimbat a apărut strălucitor înaintea ochilor lor, în timp ce figura lui Moise a reprezentat Dispensaţia Mozaică sau a Legii, iar figura lui Ilie a reprezentat Dispensaţia Evanghelică sau Creştină. Ambele dispensaţii privesc spre, arată şi vorbesc despre jertfa şi suferinţele lui Cristos şi despre gloria care urmează.Înainte de a părăsi acest subiect, vom arăta unele aspecte şi întâmplări din viaţa profetului Ilie, tipul, comparându-le cu istoria Bisericii, antitipicul Ilie, care desigur că vor uimi pe toţi cei care nu le-au observat mai înainte. Pentru ca această comparaţie să poată fi uşor văzută, le aşezăm pe acestea în coloane paralele.((B256))ILIE——-Ilie a fost persecutat pentru credincioşia sa faţă de adevăr şi dreptate.——-Principalul său persecutor a fost Izabela, regina cea rea a lui Israel, care este menţionată cu numele, ca fiind tipul duşmanului sfinţilor. Apoc. 2:20.——-Puterea persecutoare a Izabelei a fost exercitată prin soţul ei, împăratul Ahab.——-Ilie a fugit de Izabela şi de Ahab în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, unde a fost hrănit în mod miraculos. 1 Împ. 17:5-9.——-Ilie a petrecut în pustie „trei ani şi şase luni” şi în timpul acela n-a plouat deloc, iar în ţară a fost o mare foamete. Iac. 5:17; 1 Împ. 17:7; 18:2.——-După cei trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, când Ilie s-a întors din pustie, erorile preoţilor Izabelei au fost scoase la iveală, adevăratul Dumnezeu a fost onorat şi au urmat ploi abundente. 1 Împ. 18:41-45.——-La început împăratul şi poporul s-au bucurat, iar Ilie şi Dumnezeul său au fost onoraţi; dar spiritul Izabelei era neschimbat. Ea căuta încă să ia viaţa lui Ilie, iar el a fost din nou silit să fugă în pustie. 1 Împ. 18:40, 45, 46; 19:1-4.——-Calea lui Ilie s-a terminat prin luarea lui de pe pământ.BISERICA——-Biserica a fost persecutată pentru credincioşia ei faţă de adevăr şi dreptate.——-Principalul persecutor a fost Biserica apostată a Romei, care pretinde că este „împărăteasă” şi conducătoare peste Israelul spiritual. Apoc. 18:7.——-Puterea persecutoare a papalităţii a fost exercitată prin Imperiul Roman, cu care a fost unită.——-Biserica adevărată a fugit în pustia simbolică — sau în starea de izolare — în locul ei, pregătit de Dumnezeu, unde a fost susţinută. Apoc. 12:6, 16.——-Biserica a petrecut trei ani şi jumătate simbolici (o zi pentru un an — 1260 de ani literali) în starea de pustie, în timpul cărora a fost o foamete spirituală din cauza lipsei adevărului — a apei vii. Compară cu Apoc.12:6; 11:3; Amos 8:11.——-La sfârşitul celor 1260 de ani (în 1799 d. Cr.) puterea adevărului şi a martorilor lui s-a manifestat; şi de atunci adevărul s-a revărsat în proporţie de milioane de Biblii pe an, înviorând lumea şi producând roade.——-Biblia a adus asemenea binecuvântări, încât imperiile pământului recunosc mâna Domnului; dar principiile papalităţii — Izabela — în aşa-zisele secte protestante îi obligă iarăşi pe sfinţi să fugă în starea de pustie.——-Sfinţii vor fi schimbaţi de la stările pământeşti la cele cereşti.((B257))Acestea sunt coincidenţe izbitoare, şi ele nu sunt întâmplătoare. Iar faptul că Ilie urma să vină înainte de ziua cea mare şi că acum am găsit în Biserică antitipul lui Ilie la care s-a referit profetul Maleahi şi pe care mai departe l-a simbolizat Ioan Botezătorul, ar trebui socotit ca o altă dovadă că a sosit timpul — că Marea Zi a Domnului a venit. Dar, în afară de aceasta, există sugestii în acest tip, susţinute de alte scripturi, intenţionate să călăuzească şi să pregătească pe sfinţi ca să-şi facă bine partea lor de lucrare, precum şi să-i întărească şi să-i susţină în ziua furtunoasă care se află chiar asupra noastră.N-avem deloc dorinţa să înfăţişăm un tablou întunecat, am prefera mai degrabă să ne gândim şi să arătăm gloria care va urma după marea zi a mâniei şi bucuriile Zilei Milenare care acum intră, decât necazurile şi descurajările viitorului mai apropiat, care preced răsăritul deplin al soarelui. Dar este necesar ca sfinţii să fie cel puţin într-o măsură avertizaţi în legătură cu evenimentele iminente, pentru ca atunci când acestea se vor întâmpla, ei să nu se alarmeze sau să se descurajeze, ci, fiind înarmaţi din timp, să poată şti cum să le întâmpine; şi, de asemenea, ca ei să poată aprecia mai deplin binecuvântările prezentului, astfel încât să lucreze cu sârguinţă „cât timp este ziuă, căci vine noaptea [un timp mult mai întunecat în comparaţie cu cel prezent numit ziuă] când nimeni nu mai poate să lucreze”.Scurta perioadă prezentă, înainte ca norii grei de furtună să se ivească asupra lumii, este timpul cel mai favorabil pentru lucrarea clasei Ilie, şi ea corespunde zilelor încununate de succes atât ale lui Ilie cât şi ale lui Ioan. Este un timp favorabil pentru creşterea personală în har şi cunoştinţă, şi de asemenea pentru răspândirea adevărului — cel mai favorabil timp cunoscut vreodată. Cum s-ar fi bucurat căutătorii timpurii ai adevărului, de exemplu bereenii, dacă ar fi avut ajutoarele de studiu pe care le avem noi astăzi, cum sunt: Biblii cu trimiteri, complete şi tipărite, concordanţe, istorii, enciclopedii, dicţionare şi alte preţioase lucrări de referinţă, la preţuri accesibile ((B258)) tuturor şi care pot fi consultate gratuit de către toţi în bibliotecile publice, chiar şi ale oraşelor de mărime mijlocie; şi pe lângă toate acestea, lumina crescândă a aurorei Zilei Milenare şi posibilitatea pe care o au toate clasele sociale de a citi şi gândi inteligent pentru ele însele. Cu astfel de ajutoare putem învăţa într-o singură zi mai mult din Cuvântul şi planul lui Dumnezeu decât puteau învăţa într-un an cei din vremuri mai puţin favorizate. N-a fost vreodată un timp atât de prielnic pentru efortul creştin, ori atât de încurajator pentru zelul şi activitatea creştină, ca acest timp al mesajului glorios al secerişului din timpul prezenţei Domnului şi al veştilor de bucurie ale Împărăţiei care se apropie.Dacă am vrea să călătorim din loc în loc pentru a ne întâlni cu alţi credincioşi, putem călători într-o săptămână cât Pavel într-o lună sau mai mult, şi cu mult mai mare confort. Dacă vrem să vorbim în public, o putem face fără ca nimeni să ne supere sau să ne sperie; şi trăim într-un timp când masele populare ştiu să citească şi să scrie, ceea ce în vremurile trecute puteau numai foarte puţini, şi când Evanghelia tipărită este ieftină, convenabilă şi adesea mai eficientă decât predicile orale. Inima binevoitoare poate face astfel cu mult mai mult acum decât au putut face Acuila şi Priscila în felul lor şi la timpul lor cu acelaşi efort. Putem predica prietenilor şi străinilor de peste tot din lume atât prin pagina tipărită cât şi prin cea scrisă de mână, cu ajutorul minunatului sistem poştal din zilele noastre şi aproape fără cheltuieli.Dar apostolul, referindu-se la Biserica nominală din zilele din urmă, afirmă că „va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă” (2 Tim. 4:3). În timp ce acest lucru este adevărat acum, în acelaşi sens în care a fost adevărat timp de secole, aceasta trebuie să aibă o împlinire mai convingătoare şi mai clară în viitor. Este adevărat acum că Biserica nominală nu va suferi predicatorii care ignoră crezurile lor şi „vestesc Cuvântul”, „tot planul lui Dumnezeu”; ci, pentru că le „gâdilă urechile”, ei iubesc speculaţiile omeneşti asupra evoluţiei şi filosofiile pe nedrept numite astfel, mai degrabă decât Cuvântul ((B259)) lui Dumnezeu. Totuşi, pentru că n-o pot împiedica, ei suportă doctrina sănătoasă într-o oarecare măsură — într-o măsură mult mai mare decât ar fi suportat Roma în zilele ei de triumf.Chiar înaintea cuvintelor pe care le-am citat aici, apostolul se referă direct la timpurile periculoase din zilele din urmă ale acestui veac (2 Tim. 3:1-13), scoţând în relief caracteristicile lui de îngâmfare, iubire de plăceri şi dispreţuire a binelui, cu formalismul, zgârcenia, mândria şi nerecunoştinţa lui; şi el declară că (în Biserică) oamenii răi şi conducătorii care duc în rătăcire (de la adevăr) vor merge din rău în mai rău, înşelând pe alţii şi fiind ei înşişi înşelaţi de sofismele lor. Şi deoarece apostolul se gândea şi scria în mod special despre zilele din urmă, şi nu despre Evul Mediu, suntem cu certitudine îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva timpul este la mică depărtare în faţa noastră, în aceste „zile din urmă”, când învăţătura sănătoasă nu va mai fi suferită sau permisă în nici o măsură.Deşi este adevărat acum, într-o mare măsură, că nimănui nu-i este permis să cumpere sau să vândă [să facă negoţ cu adevărul] în pieţele sau sinagogile obişnuite, cu excepţia celor care au semnul fiarei sau numărul numelui ei (Apoc. 13:17), totuşi cei pe deplin consacraţi au învăţat că magnificele temple moderne, numite biserici, nu sunt mai necesare acum pentru predicarea evangheliei decât erau în timpul apostolilor, şi că marile orgi şi coruri pregătite nu sunt accesorii necesare pentru a atrage atenţia oamenilor; căci acum, ca şi în zilele timpurii, oamenii de rând ascultă cu plăcere Evanghelia la colţuri de străzi, în pieţe publice, primită prin poştă şi din pagina tipărită. Întrebarea este: oare această declaraţie a Revelatorului n-ar putea însemna totuşi mai mult decât ceea ce se întâmplă în prezent? Şi, la fel cu declaraţia lui Pavel, oare n-ar putea implica faptul că va veni vremea, în zilele din urmă, când învăţătura sănătoasă nu va mai fi suferită deloc? Oare experienţa noastră în această privinţă nu corespunde oarecum cu experienţa lui ((B260)) Ioan Botezătorul (tipul), care a fost închis în temniţă? Cu alte cuvinte, ce putem aştepta între timpul relativ favorabil de acum — cu toate că nu este lipsit de dificultăţi — şi timpul binecuvântat viitor, de dreptate nestânjenită? Va continua el să fie tot atât de favorabil pentru lucrarea în vie ca cel din prezent — sau, va fi mai favorabil sau mai puţin favorabil? Să remarcăm ce indică aceste tipuri; pentru că, de vreme ce Domnul ne-a îndreptat atenţia asupra lor, orice am găsi în viaţa şi experienţa lui Ilie şi a lui Ioan, care pare să se potrivească bine cu experienţele Bisericii şi cu mărturia privitoare la mersul ei pământesc viitor, suntem îndreptăţiţi să recunoaştem ca fiind tipic.Ilie a fost despărţit de scenele pământeşti printr-un car de foc, reprezentând gloria spirituală şi înălţarea care-i aşteaptă la sfârşitul alergării lor pământeşti pe membrii Bisericii care sunt în viaţă şi rămân până în zilele din urmă. Dar trebuie să ne amintim, de asemenea, că el a fost luat într-un vârtej de vânt sau furtună, iar furtuna este simbolul strâmtorării, după cum carul de foc este o ilustraţie a biruinţei şi a scăpării glorioase din acea strâmtorare.Experienţele finale ale lui Ioan Botezătorul sunt încă şi mai clar marcate prin aspectul strâmtorării. Deşi oamenii nu l-au ascultat (Mat. 17:12), ei l-au recunoscut pentru scurtă vreme ca slujitor şi profet al lui Dumnezeu (Ioan 5:35); dar când a vestit prezenţa lui Mesia, influenţa lui a început curând să scadă, aşa cum a mărturisit el că se va întâmpla, vorbind despre Cristos: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”. Aşa trebuie să fie şi la sfârşitul acestui veac: lucrarea clasei Ioan (clasa Ilie) se încheie prin vestirea că Împărăţia cerului este sosită şi că Împăratul este prezent. Acest lucru se face acum; iar cuvintele exacte ale mărturiei lui Ioan se aplică în acest timp al venirii a doua a Domnului cu aceeaşi forţă: „În mijlocul vostru stă [este prezent] Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi”, „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria [de ((B261)) treierat] şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” — marele timp de strâmtorare. Ioan 1:26; Mat. 3:12.După cum Ioan a scăzut — lucrarea sa specială fiind împlinită când şi-a dat mesajul — tot aşa Biserica în trup trebuie să scadă când ultimul ei mesaj este dat, până când cel din urmă membru îşi va fi depus viaţa sa consacrată şi va fi trecut dincolo de văl, în „slavă”, ca de atunci încolo să fie un membru al Cristosului glorios, domnind. După cum Ioan a spus că Isus trebuie să crească, tot aşa acum, când Împărăţia adevărată este pe punctul de a fi stabilită, putem spune cu încredere că Împăratul este prezent şi că Împărăţia Lui trebuie să crească până când va umple pământul. Iar vestirea lucrării „secerişului” de către Ioan — adunarea grâului şi strâmtorarea care a venit peste pleavă — îşi găseşte de asemenea paralela în timpul prezent.Libertatea lui Ioan a fost restrânsă la puţin timp după darea mesajului său, care anunţa pe Cel prezent şi lucrarea care-I stătea în faţă; iar el a fost aruncat în temniţă din cauză că l-a mustrat pe împărat pentru căsătoria lui nepotrivită cu o femeie (Mat. 14:4). Şi deşi copiii credincioşi ai lui Dumnezeu au arătat adesea că unirea Bisericii cu puterea civilă este nepotrivită, fiind numită în Scripturi curvie (Apoc. 17:5) şi deşi lumea s-a retras în mare parte din biserici, unirea încă există, şi Scripturile par să arate că în timpul de strâmtorare care se apropie, bisericile nominale, pretinse fecioare ale lui Cristos, vor fi de partea regilor pământului şi unite cu aceştia; iar Biserica adevărată, asemenea tipului ei, Ioan Botezătorul, va fi nepopulară şi restrânsă de la libertate, din pricina credincioşiei în împotrivirea la eroare şi în condamnarea ei.În cazul lui Ioan, ca şi în cel al lui Ilie, cea care a persecutat a fost o femeie — împăratul acţionând ca agentul şi instrumentul ei; în cazul Bisericii adevărate, ceea ce este simbolizat aici s-a întâmplat în trecut şi fără îndoială aşa va ((B262)) fi şi în viitor — biserica nominală este reprezentată printr-o femeie, iar puterea civilă printr-un împărat. Profeţia evidenţiază nu numai o unire între aceştia, mai strânsă decât cea care există acum, dar oricare observator atent poate vedea că pârghia principală prin care aristocraţia regală conduce masele este superstiţia că Dumnezeu i-a numit pe aceşti „oameni mari”, deşi adesea slabi şi vicioşi, ca să stăpânească peste ele, şi că a se răzvrăti împotriva tiraniei şi nedreptăţii şi a cere dreptate, libertate şi drepturi egale înseamnă a se împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Astfel tendinţa guvernelor şi a bisericilor este spre o unire deschisă sau secretă, pentru binele lor reciproc în furtuna care vine.Nu numai atât, dar lupta viitoare între aristocraţia şi masele din fiecare ţară civilizată va fi atât de neobişnuită, atât de diferită de orice experienţă de până acum, încât oamenii moderaţi, conservatori, cu înclinaţii religioase, temându-se de naufragiul total al societăţii în haos şi anarhie, vor prefera în mod natural monarhia, opresiunea şi robia, oricărei alte forme, care, după părerea lor, în mod sigur ar fi mai rea. Ca atare, aceştia se vor asocia cu biserica şi cu imperiul, cu bogăţia şi cu aristocraţia, în efortul lor general de a reprima şi a preîntâmpina acest conflict de nestăpânit — „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”.În cele din urmă, probabil că singurele excepţii de la această cale, printre iubitorii păcii şi religiei adevărate, vor fi cei cărora Împăratul împăraţilor va binevoi să le descopere planurile Sale prin Cuvântul Său (Ioan 16:13) şi care au o deplină încredere în înţelepciunea şi iubirea Sa, precum şi în puterea Sa de a face ca toate să lucreze potrivit făgăduinţelor Sale. Numai aceştia, printre oamenii conservatori, iubitori de ordine, care văd rolul pe care trebuie să-l joace revoluţia socială viitoare în planul lui Dumnezeu, prin înlăturarea sistemelor decadente a căror vreme a trecut şi prin pregătirea lumii, printr-un mare proces de nivelare, pentru domnia ((B263)) milenară de dreptate, vor fi capabili să înţeleagă situaţia şi să acţioneze în consecinţă. Dar aceştia vor fi greşit înţeleşi, iar străduinţele lor de a arăta adevărata stare de lucruri şi adevăratul şi singurul remediu vor fi probabil împiedicate de către cei care nu văd marele rezultat şi care, nefiind dispuşi să-şi supună propria voinţă, propriile idei şi planuri, nu sunt capabili să vadă planurile lui Dumnezeu. Când se va socoti că sunt necesare măsuri de represiune, de restrângere şi de constrângere, astfel de măsuri vor include probabil nu numai organizaţiile muncitoreşti şi publicaţiile care susţin cererile lor legitime şi nelegitime, ci şi acelea care arată planul lui Dumnezeu şi cauza adevărată a marelui necaz asupra popoarelor şi singurul lui remediu. Da, probabil timpul nu este departe, când vor putea fi exercitate măsuri represive împotriva tuturor eforturilor sfinţilor de a răspândi vestea bună a Împărăţiei care vine, toate sub pretextul că interesele generale şi binele public cer asemenea măsuri.În acest mod se vor împlini prezicerile Psalmului 2, şi poate la sfârşit cu mai multă amărăciune decât se poate acum imagina, deşi în parte s-au împlinit deja cu Capul corpului. Fapt. 4:25-29.Aceeaşi necesitate pentru restrângerea libertăţii în chestiuni politice şi sociale se va pretinde probabil a se aplica la fel şi la libertatea de exprimare în chestiuni religioase, care de fapt stă la baza oricărei libertăţi. N-ar fi surprinzător dacă într-o bună zi, un „guvern tare”, o monarhie, va înlocui într-o zi Marea Republică de acum (a Americii de Nord — n. e.); şi este cu totul posibil săfie socotit eficient şi să fie promulgat un standard comun de credinţă religioasă; a învăţa ceva în afara acestuia să fie tratat şi pedepsit ca o ofensă politică. O atare persecuţie, la sfârşitul sau în secerişul acestui veac, ar da nu numai o altă paralelă la secerişul Veacului Iudeu (Fapt. 4:10-13; 23-30; 5:29-41; 11:19), ci şi o mai largă şi mai adâncă semnificaţie cuvintelor apostolilor Pavel şi Ioan (2 Tim. 4:3; Apoc. 13:17) şi ilustraţiilor tipice de ((B264)) la sfârşitul căii pământeşti a Bisericii adevărate, aşa cum sunt reprezentate prin plecarea lui Ilie într-un vârtej de vânt şi prin întemniţarea şi decapitarea lui Ioan Botezătorul.Două lecţii folositoare putem scoate din aceasta, fie că evenimentele viitoare vor dovedi că am interpretat corect mărturia profetică fie că nu; şi acestea sunt următoarele: Prima, noi ar trebui să fim aşa de pregătiţi, aşa de înarmaţi şi aşa de perfect echipaţi cu invincibilul adevăr, încât persecuţiile să nu facă altceva decât să ne îndemne spre mai mare zel, şi nu să ne facă, din cauza surprinderii sau fricii, să coborâm steagul nostru, sau să capitulăm când regii pământului se vor ridica şi împreună cu conducătorii religioşi ai poporului se vor aduna împotriva noastră şi împotriva adevărurilor pentru care Dumnezeu ne-a dat privilegiul să mărturisim, ca slujitorii şi ambasadorii Săi (1 Ioan 3:1). A doua: astfel de consideraţii privind viitorul, comparate cu privilegiile din prezent, ar trebui să servească spre a stimula pe fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu ca să se folosească cu sârguinţă de marile ocazii şi privilegii prezente ale secerişului, amintindu-şi că „cine seceră primeşte plată”, la fel ca şi cel care a sădit şi a udat, şi că acum în mod special este un timp de strângere a roadelor pentru viaţă veşnică. Perioada scurtă de linişte din timpul prezent favorabil, cu libertăţile şi avantajele ei mai mari în toate modurile, este divin aranjată pentru pecetluirea pe frunte (intelectuală, cu adevărul) a adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu. Apoc. 7:3.„«Între-timpul», care-i scurt,Haideţi să-l privim mai multÎn lumina lui cea vie,Minunată, aurie.”Învăţătorul a spus: „Cât este ziuă, trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”. „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică.”Aşadar, în timpul potrivit de acum, vedem că profetul Ilie a venit, aşa cum a fost prezis, înainte de marea şi importanta ((B265)) zi a Domnului. Iar noi îi auzim ultima mărturie, ca şi pe aceea a lui Ioan, zicând: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”; — care Îşi are lopata în mână şi Îşi va curăţa cu desăvârşire aria de treierat: El Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava [ca pleavă, nu ca oameni] o va arde într-un foc nestins în marele timp de strâmtorare — blestemul, care trebuie cu necesitate să vină pentru a pregăti calea marelui Împărat al împăraţilor. El trebuie să crească, dar Ilie trebuie să scadă şi în final va fi cu totul oprit. Nu numai că acum auzim această mărturie din partea unora din clasa Ilie, dar nu peste mult timp fiecare din clasa Ilie va fi găsit vestind acest mesaj şi angajat în lucrarea lui Ilie. Numai aceştia care sunt astfel credincioşi vor fi din Ilie cel glorificat şi li se va permite să participe la opera de restabilire a tuturor lucrurilor, care, în decursul Mileniului, va fi un mare succes. În numele Ilie se află o semnificaţie adâncă. Înseamnă Dumnezeul [puternicul] lui Iehova. Este astfel un nume potrivit pentru Unsul lui Iehova, a cărui grandioasă lucrare va fi să restaureze toate lucrurile despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la începutul lumii.Încheind acest subiect, observăm pe scurt faptul că la sfârşitul căii sale profetul Ilie l-a chemat pe Elisei, care, după ce a adus jertfă, a părăsit totul şi a urmat împreună cu Ilie, şi a devenit succesorul lui ca profet când Ilie a fost luat într-un vârtej de vânt — primind mantaua lui de autoritate şi o mare măsură din spiritul şi puterea lui (1 Împ. 19:16; 2 Împ. 2:9-16). Şi deoarece Ilie reprezintă Corpul lui Cristos în carne — Biserica biruitoare, o companie, un număr — nu este decât raţional să deducem că şi Elisei reprezintă o clasă; o clasă care va ajunge în strânsă solidaritate cu clasa Ilie şi va urma împreună cu ea conducerea Domnului; şi totuşi o clasă care nu va aştepta să fie glorificată. Aceştia vor fi separaţi de clasa Ilie prin „vârtejul de vânt” al necazului, dar vor păstra totuşi un interes şi vor primi o binecuvântare. După plecarea lui Ilie, Elisei a devenit îndrăzneţ şi puternic, ((B266)) aşa încât teologii din zilele acelea („fiii profeţilor”) au zis: Spiritul lui Ilie este acum peste Elisei!Numele Elisei înseamnă eliberator puternic, iar cariera de profet a lui Elisei a fost cea a unei lucrări de restabilire. Aceasta fără îndoială a preumbrit o lucrare făcută de o clasă ai cărei membri vor fi în viitor agenţi activi printre oameni pentru continuarea lucrării de restabilire în puterea Bisericii atunci glorificată. Printre alte lucrări minunate, Elisei a vindecat apele, aşa încât de atunci încolo să nu mai existe moarte sau pământ sterp, a înmulţit untdelemnul văduvei sărmane ca să-şi poată plăti datoriile, a ridicat la viaţă pe fiul Sunamitei, iar când a fost foamete în ţară şi s-a descoperit că ciorba teologilor („fiii profeţilor”) era otrăvită, aşa încât nimeni nu putea să mănânce din ea, Elisei a vindecat-o şi a făcut-o bună de mâncat. A făcut ca pâinea care era suficientă doar pentru puţini să prisosească chiar şi pentru un număr mare. A vindecat lepra lui Naaman. De asemenea a fost agentul lui Dumnezeu pentru ungerea lui Iehu, prin care, după Cuvântul Domnului dat prin Ilie, familia regală a lui Ahab, inclusiv Izabela, a fost în întregime nimicită, şi de asemenea toţi preoţii ei. 2 Împ. 2:19-22; 4:1-7; 18:44; 5:1-14; 9:1-37; 10:28.Nu este greu a se urmări în aceste fapte ale lui Elisei o asemănare strânsă cu însăşi lucrarea restabilirii care poate fi aşteptată curând, atunci când apele adevărului nu vor mai fi sălcii de eroare, fiind vindecate chiar la izvor printr-o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu; când cei săraci vor fi ajutaţi să-şi asigure untdelemnul bucuriei în locul unui spirit întristat; când cei morţi vor fi restabiliţi; când în mijlocul foametei hrana (adevărul) va fi făcută sănătoasă şi abundentă; şi când puterile şi sistemele reprezentate prin Ahab şi Izabela, şi toţi cei care se unesc cu ele împotriva Domnului, vor fi cu desăvârşire şi definitiv răsturnaţi.
Marele jubileu al Pământului
Marele jubileu al pământului„Căci adevărat vă spun, cât timp nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de literă din Lege, până nu se vor împlini toate.” Mat. 5:18.Numai când recunoaştem caracterul tipic al procedeelor lui Dumnezeu cu Israelul putem aprecia corect minunata istorie a acestui popor, sau putem înţelege de ce istoria lor, cu prioritate faţă de a tuturor celorlalte popoare, este atât de specific consemnată de către profeţi şi de către scriitorii Noului Testament. Prin ei, după cum ne arată scriitorii Noului Testament, Dumnezeu a dat ilustraţii remarcabile ale planurilor Sale, nu numai pentru Biserică, ci şi pentru lume. Serviciul lor din Cortul Întâlnirii, atât de minuţios prescris în Legea dată divin, cu animalele jertfite şi cu toate rânduielile lui deosebite, cu sărbătorile şi zilele lor sfinte, Sabatele şi toate ceremoniile lor, ca tipuri, indicau înainte spre antitipurile mai mari, mai înalte şi mai măreţe decât acele umbre. Şi apostolul Pavel ne asigură că aceste antitipuri vor fi încărcate de binecuvântări pentru omenire, când zice că Legea a preumbrit „bunurile viitoare” (Evr. 10:1; 8:5; Col. 2:17), în timp ce Domnul nostru, în expresia de mai sus, ne asigură că toate bunurile preumbrite se vor împlini cu siguranţă.Totuşi, examinând tipurile, trebuie să evităm cu grijă greşeala multor oameni bine intenţionaţi, care, atunci când încep să ((B174)) vadă că în Scripturi se află tipuri semnificative, merg până la extrema de a trata fiecare personaj biblic şi fiecare întâmplare ca fiind tipice, fiind astfel induşi în eroare din simplă curiozitate şi inventivitate. Noi nu construim pe un teren atât de nesigur când examinăm ceremoniile Legii evreieşti, care au fost date în mod special ca tipuri şi despre care apostolii declară că au fost astfel. Nu ne putem nici permite să lăsăm aceste tipuri să treacă fără o considerare cuvenită şi fără un studiu atent al învăţăturilor pe care ele ni le dau, după cum nu ne putem permite nici să petrecem timp speculând şi construindu-ne credinţa pe simple presupuneri.Când Domnul nostru a spus că nici măcar o iotă sau o părticică din Lege nu va trece fără să se împlinească, El S-a referit nu numai la împlinirea obligaţiilor legământului ei pentru toţi care erau sub acest Legământ al Legii, punând capăt în întregime stăpânirii Legii asupra lor, prin satisfacerea cu propria Sa viaţă a cerinţelor ei împotriva lor, ci El a vrut să spună mai mult decât atât: a vrut să spună mai departe că toate binecuvântările exprimate tipic în ea se vor împlini în mod sigur la o scară antitipică. În toate ceremoniile evreieşti, Dumnezeu n-a rânduit nici un singur tip care să se dovedească fără însemnătate, sau care să treacă neîmplinit; şi respectarea tuturor acestor tipuri a fost menţinută până când cel puţin a început împlinirea lor. Toate tipurile trebuiau repetate continuu până când apărea antitipul lor; căci ţinerea unui tip nu este împlinirea lui. Se ajunge la împlinirea tipului atunci când acesta încetează, fiind înlocuit de realitate, de antitip.Astfel, de exemplu, junghierea mielului pascal a fost împlinită prin moartea lui Cristos, „Mielul lui Dumnezeu”, şi atunci a început binecuvântarea specială a întâilor-născuţi antitipici, credincioşii din Veacul Evanghelic. Binecuvântarea preumbrită în acel tip nu este încă complet împlinită, cu toate că împlinirea a început odată cu moartea lui Cristos, Mielul nostru de Paşti. În acelaşi mod, fiecare ceremonie prescrisă în Lege se dovedeşte a fi plină de semnificaţie tipică. Şi modul specific cu care a fost ((B175)) impusă respectarea fiecărui detaliu al tipurilor de-a lungul Veacului Iudeu accentuează cuvintele Domnului nostru citate mai sus — că fiecare detaliu mărunt, fiecare iotă şi părticică trebuie să se împlinească tot aşa de amănunţit cum a fost şi impusă cu grijă în ceremoniile Legii.În acest capitol ne propunem să examinăm acea trăsătură tipică a Legii Mozaice cunoscută ca Jubileul, şi să arătăm că acesta a fost dat cu intenţia să preumbrească marea Restabilire, recuperarea omenirii din cădere, care trebuie să se împlinească în Veacul Milenar; că el, prin caracterul lui, a fost o ilustraţie a Restabilirii viitoare, şi că, prin modul calculării lui, ne dă reglementări ale timpului care, atunci când sunt înţelese şi aplicate, indică clar timpul începerii antitipului, „Restabilirea tuturor lucrurilor”. Fapt. 3:19-21.Deoarece Jubileul a fost o parte din Lege şi deoarece repetarea lui nu-l împlineşte, şi deoarece Domnul nostru a declarat că tipul nu putea trece fără să se împlinească, şi mai mult, deoarece ştim că nici o astfel de restabilire a tuturor lucrurilor ca şi cea prezisă „de toţi sfinţii proroci din vechime” şi prefigurată în acest tip n-a avut loc încă, ştim că el trebuie să se împlinească în viitor.Anul Jubileu al lui IsraelAnul Jubileului era un Sabat de odihnă şi refacere, atât pentru popor cât şi pentru ţara pe care Dumnezeu le-a dat-o. Acesta era Sabatul principal dintr-o serie de Sabate sau repausuri*. Ei aveau o zi de Sabat în fiecare a şaptea zi; iar o dată pe an aceste zile de Sabat tipice atingeau un punct culminant — adică, un ciclu de şapte Sabate, formând astfel o perioadă de patruzeci şi nouă de zile (7 x 7 = 49), era urmat de o zi Jubileu, a cincizecea zi (Lev. 23:15, 16), cunoscută printre evrei ca Cincizecimea. Era o zi de bucurie şi de recunoştinţă.*Cuvântul „Sabat” înseamnă odihnă.((B176))Anul Sabat era fiecare al şaptelea an. În acest an pământul era lăsat să se odihnească şi nu trebuia să fie semănată nici o cultură. Punctul culminant al acestor ani Sabat (de odihnă) era atins în acelaşi fel ca şi Cincizecimea sau Sabatul din a cincizecea zi. Şapte ani de Sabat, cuprinzând o perioadă de şapte ori câte şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49), formau un ciclu de ani de Sabat, iar anul următor, Anul al Cincizecilea, era Anul Jubileului.Să examinăm relatarea despre el şi să-i remarcăm caracterul potrivit ca ilustraţie a marelui mileniu de restabilire.Când Israel a intrat în Canaan, ţara a fost împărţită între ei prin tragere la sorţi, după seminţiile şi familiile lor. După aceea bunurile lor personale puteau fi sporite prin succes, sau micşorate prin adversităţi, după caz. Dacă un om se îngloda în datorii, el putea fi obligat să-şi vândă o parte din proprietate sau chiar toată proprietatea şi să meargă cu familia în robie. Dar Dumnezeu a făcut o prevedere generoasă pentru nenorociţi: El a aranjat ca astfel de împrejurări adverse să nu continue la nesfârşit, ci ca toate socotelile lor — credite şi datorii — să fie socotite numai până la Anul Jubileu, când toţi trebuiau eliberaţi de vechile poveri etc., ca s-o ia de la început pentru următorul termen de cincizeci de ani*.*Un aranjament cumva asemănător sub Legea Falimentului s-a găsit a fi folositor în zilele noastre şi în ţara noastră (Statele Unite ale Americii, în 1889 — n.e.), susţinând acest principiu enunţat. Nu înseamnă că o anulare a datoriilor la fiecare cincizeci de ani şi forma evreiască ar servi mai bine decât metodele de azi, fiindcă în cazul lor, timpul, împrejurările etc. n-au fost în mod special pentru ei, pentru avantajul lor, pentru împrejurările lor etc., ci au fost în mod special ilustraţii şi lecţii profetice cu privire la planul lui Dumnezeu în desfăşurarea lui viitoare.Astfel, fiecare al cincizecilea an, numărând de la intrarea lor în Canaan, a fost pentru Israel un an Jubileu, un timp de bucurie şi de restituţie, în care familiile dezmembrate erau reunite şi gospodăriile pierdute erau restituite. Nu este de ((B177)) mirare că a fost numit Jubileu. Dacă o proprietate fusese vândută pentru datorie, acea proprietate trebuia să fie considerată numai ca cedată până la anul Jubileu; iar preţul ei, dacă era vândută, depindea de cât de aproape sau de departe era Jubileul următor.Relatarea acestei datini se găseşte în Leviticul 25. Versetele 10-16 spun astfel: „Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi un jubileu; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare dintre voi să se întoarcă în familia lui. . . . Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau cumpăraţi ceva de la aproapele vostru, nici unul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău, socotind numărul de ani de la anul Jubileu şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-i scazi preţul”.Acest aranjament pregătit de Dumnezeu prin conducătorul lor şi mijlocitorul tipic Moise, cu toate că în sine era un avantaj binecuvântat, a preumbrit o binecuvântare încă şi mai mare pe care Dumnezeu o avea în vedere — eliberarea întregii omeniri de datoria păcatului şi de robia şi servitutea lui, prin Cristos Domnul nostru, marele Mijlocitor şi Eliberator, pe care Moise L-a simbolizat (Deut. 18:15). Astfel, în tipuri, Moise a scris despre Cristos şi despre binecuvântările care vor veni prin El (Ioan 5:46; 1:45) — despre Marea Restabilire şi Jubileu care va veni pentru toată omenirea, care geme acum în robia stricăciunii şi în sclavia Păcatului.Dacă umbra a adus fericire şi bucurie poporului tipic, esenţa, adevărata restabilire, va pricinui o bucurie nemărginită şi va fi într-adevăr un mare Jubileu pentru tot poporul — toată lumea, incluzând Israelul, fiind simbolizată prin acest popor, întocmai cum preoţimea lor a reprezentat Biserica, „preoţimea împărătească”. Chiar dacă n-am fi informaţi în mod clar, ce ar fi mai raţional decât să ((B178)) presupunem că aceeaşi iubire nemărginită care s-a îngrijit de bunăstarea vremelnică a lui Israel, „un popor încăpăţânat”, va face cu atât mai mult pregătiri pentru bunăstarea durabilă a întregii lumi, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult încât a răscumpărat-o pe când era încă păcătoasă? Şi aici este bine să observăm ceea ce mai târziu va fi arătat mai deplin, că în timp ce într-o privinţă israeliţii au fost un tip al credincioşilor din Veacul Evanghelic, în altă privinţă ei au reprezentat pe toţi care, în orice veac, vor crede în Dumnezeu şi-I vor accepta conducerea. Şi în această calitate îi privim noi acum. Legământul lor, pecetluit cu sângele taurilor şi ţapilor, a fost un tip al Noului Legământ, pecetluit cu sângele preţios al lui Cristos, sub care se va face ispăşirea lumii în veacul viitor. Ziua ispăşirii şi jertfele ei pentru păcat, deşi în tip erau pentru poporul evreu şi numai pentru păcatele lor, au simbolizat „jertfele mai bune” şi ispăşirea reală pentru „păcatele lumii întregi”. Dar să observăm că Jubileul nu s-a aplicat la preoţimea lui Israel (tip al Bisericii evanghelice), ci numai la ceilalţi; căci preoţimii nu i s-a dat nici o proprietate şi, prin urmare, nu puteau nici să piardă, nici să li se restituie vreuna. Jubileul a fost pentru tot poporul, în afară de seminţia preoţească, şi, prin urmare, nu simbolizează acele binecuvântări pe care le va primi Biserica, „Preoţimea Împărătească”, ci binecuvântările restabilirii — binecuvântări pământeşti — care vor veni la timpul cuvenit pentru toţi cei care vor deveni credincioşi în Dumnezeu şi-L vor urma.Învăţătura din acest tip este în perfectă armonie cu ceea ce am învăţat din examinarea Planului Divin al Veacurilor. Ea indică negreşit spre „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Moise a fost unul dintre proroci; şi aici el ne vorbeşte în mod deosebit despre restabilirea viitoare la starea şi libertatea dintâi a omului, ((B179)) de multă vreme pierdute, vândute sub păcat. Prin eşecul primilor noştri părinţi totul a fost pierdut; toate drepturile au fost pierdute şi toţi au devenit robi ai tiranului Păcat şi au fost incapabili să se elibereze singuri. Cercul familiei a fost în mod jalnic rupt prin robia stricăciunii — moartea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru timpul de eliberare făgăduit! Jubileul a sosit, şi curând prizonierilor Morţii şi robilor Păcatului li se va înapoia starea lor dintâi, umanitatea desăvârşită şi prima lor moştenire, pământul — darul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, mijlocitorul şi ratificatorul Noului Legământ.În timp ce în Anul Jubileu tipic multe libertăţi şi binecuvântări restituite erau imediat luate în primire, totuşi probabil că se cerea cea mai mare parte din an pentru a pune în ordine lucrurile şi pentru ca fiecare să fie reinstalat deplin în toate libertăţile, drepturile şi posesiunile sale precedente. Tot aşa este şi cu antitipul, Veacul Milenar al Restabilirii. El se va deschide cu reforme radicale, cu recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi posesiunilor de multă vreme pierdute din vedere; dar lucrarea de restituire completă (celor ascultători) a tot ce a fost pierdut la început va cere întregul veac al restabilirii — o mie de ani.Este sigur că nici un antitip al Jubileului care să corespundă cu aspectele acestui tip n-a avut loc încă; şi în virtutea afirmaţiei Domnului nostru, suntem tot atât de siguri că tipul n-ar putea trece neîmplinit: „Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de literă din Lege” (Luca 16:17). Dar aparent acest aspect al Legii a trecut. De fapt tipul, care a fost respectat cu regularitate tot al cincizecilea an atâta vreme cât israeliţii au fost în ţara lor, n-a fost respectat începând de la captivitatea lor în Babilon. Aparent deci, acest aspect al Legii „a trecut” fără nici măcar să înceapă a se împlini. Ce vom răspunde în faţa acestei aparente contraziceri a ((B180)) afirmaţiei Domnului? Dar este oare într-adevăr aşa? Sau poate fi găsit vreun antitip al Jubileului începând acolo unde a încetat ultima respectare a Jubileului tipic? Răspundem, da; un antitip clar definit şi-a avut începutul chiar la acel punct şi la o scară mai largă şi mai mare, cum sunt întotdeauna antitipurile. Vedem, prin împlinire reală, că ciclurile, precum şi Anii Jubileu în care ele au culminat, au fost incluse în tip; şi că aceeaşi metodă prin care a fost indicat Jubileul tipic (prin înmulţire) trebuia să fie respectată şi la calcularea timpului pentru antitip — Marele Jubileu al Pământului. Când a fost ţinut şi când a trecut ultimul Jubileu tipic, a început numărătoarea marelui ciclu a cărui încheiere va introduce Jubileul antitipic sau Veacul Restabilirii.Am făcut deja referire la metoda de calculare a Sabatelor — că înmulţirea Sabatului sau a zilei a şaptea cu şapte (7 x 7 = 49) a indicat Cincizecimea, Ziua Jubileu care urma; iar înmulţirea anului al şaptelea cu şapte (7 x 7 = 49) forma ciclul care indica şi ducea la anul al cincizecilea sau Anul Jubileu. Şi dacă am aplica acelaşi sistem, ne-ar arăta că pentru a ajunge la marele antitip pe care-l căutăm trebuie, în acelaşi fel, să ridicăm la pătrat Jubileul — adică să înmulţim anul al cincizecilea cu cincizeci. Cu alte cuvinte, ciclul antitipic ar trebui calculat, prin metoda înmulţirii învăţată aici, înmulţind Jubileul tipic sau al cincizecilea an Sabat cu cincizeci, întocmai cum pentru a ajunge la el am înmulţit al şaptelea an Sabat cu şapte. Lev. 25:2-13.Urmând această metodă de calcul indicată divin, în faţa noastră se deschid rezultate minunate, care ne asigură că avem cheia corectă şi că o folosim aşa cum a fost intenţionat de Acela care a făcut această casetă de comori. De cincizeci de ori câte cincizeci de ani dau lunga perioadă de două mii cinci sute de ani (50 x 50 = 2500), ca fiind lungimea acelui mare ciclu, al cărui început este socotit a fi când s-a sfârşit ultimul Jubileu tipic şi care trebuie să culmineze în marele ((B181)) Jubileu antitipic. Ştim că un astfel de ciclu trebuie să-şi fi început numărătoarea când a încetat tipul; căci, dacă nici o iotă sau o frântură de literă din Lege n-ar putea trece fără să-şi înceapă cel puţin împlinirea, atunci tipul Jubileului, care a fost cu mult mai mult decât o iotă sau o frântură, a fost într-adevăr un aspect mare şi important al Legii, n-ar fi fost îngăduit să treacă înainte de a fi timpul potrivit să înceapă antitipul lui. Că antitipul Jubileului n-a început în nici un sens când israeliţii au încetat să-l mai ţină, este evident; prin urmare putem fi siguri că atunci a început numărătoarea unui ciclu mare. Atunci a început ciclul nou, lung, chiar dacă Israelul şi toată lumea este în necunoştinţă atât de faptul că se numără un ciclu mare, cât şi de marele Jubileu antitipic prin care acest ciclu se va încheia. Nu trebuie să aşteptăm ca marele Jubileu al Jubileelor să înceapă după acest ciclu, ci ca antitip să ia locul celui de-al cincizecilea Jubileu sau al ultimului Jubileu din ciclu. Un antitip nu urmează niciodată tipului său, ci îi ia locul la aceeaşi dată. Prin urmare, anul al două mii cinci sutelea, care ar fi al cincizecilea mare Jubileu, trebuie să fie antitipul, Jubileul real al Restabilirii. Dar în loc să fie un an, ca şi în tip, el va fi mai mare; va fi începutul marelui Jubileu de o mie de ani — Mileniul. Întocmai aşa a fost şi cu împlinirea fiecărui tip în care timpul era o caracteristică. Astfel revărsarea Spiritului sfânt al Cincizecimii a venit în ziua tipică a Cincizecimii — sau în ziua a cincizecea. Cristos, jertfa noastră Pascală, a murit în aceeaşi noapte în care era stabilit să fie înjunghiat mielul tipic — o zi mai devreme sau o zi mai târziu n-ar fi corespuns. Tot aşa şi aici, nici anul de după, nici cel de dinaintea anului al două mii cinci sutelea, sau încheierea ciclului tipic, n-ar corespunde; ci chiar în acel an, începând cu octombrie 1874, trebuie să fi început antitipul timpurilor Restabilirii.Ţinerea tipului nu putea înceta până când începea numărătoarea marelui ciclu (50 x 50). Punctul important pe ((B182)) care trebuie să-l stabilim este prin urmare data exactă când Israel a ţinut ultimul jubileu tipic. Având această dată clar stabilită, va fi o chestiune foarte simplă să socotim marele ciclu de 50 x 50 sau de 2500 de ani, şi astfel să stabilim exact data începerii Marelui Jubileu al Pământului — „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor”.Noi însă trebuie să căutăm numai începuturile acestei uluitoare lucrări de restabilire a tuturor lucrurilor. Primele câteva zile ale Anului Jubileu tipic vedeau comparativ puţine împliniri; şi la fel, în primii câţiva ani ai aurorei marelui Jubileu Milenar trebuie să ne aşteptăm să vedem doar puţine împliniri. Prima lucrare din Anul Jubileu tipic era fireşte căutarea drepturilor şi bunurilor avute înainte şi constatarea lipsurilor prezente. Urmărind paralela acesteia, ar trebui să ne aşteptăm să vedem în antitip tocmai ceea ce vedem că se petrece acum peste tot în jurul nostru; pentru că, după cum se va arăta îndată, noi am intrat deja în marea perioadă a Jubileului antitipic şi suntem în ea din octombrie 1874 d. Cr. Ce vedem în jurul nostru? Vedem din partea oamenilor o investigare a moştenirii lor originare dată de Dumnezeu, a lipsurilor, a drepturilor lor etc. prezente, mulţi din ignoranţă şi egoism pretinzând ce au alţii; şi din partea celor care au proprietate încercarea de a o menţine cât de mult posibil — cauzând dispute, controverse, greve şi închideri de fabrici, cu mai multă sau mai puţină dreptate şi nedreptate de ambele părţi, care în final vor trebui să fie lăsate pentru a fi hotărâte de Cristos, după cum disputele din Lege erau rezolvate de Moise, iar după moartea lui de către cei care şedeau pe scaunul lui Moise (Mat. 23:2). Având fixate aceste concluzii şi aşteptări, să căutăm data pe care în mod evident Dumnezeu a ascuns-o pentru noi în acest tip, „ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu”, potrivit acum să fie înţelese.Nu avem nici o relatare biblică directă despre respectarea Jubileelor tipice de către Israel, care să arate ultimul Jubileu respectat. Fixăm data pentru ultimul Jubileu chiar înaintea ((B183)) captivităţii babiloniene şi a celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, din două motive: mai întâi, ea nu putea fi la acest capăt al pustiirii, fiindcă atunci, desigur, tipul a încetat („a trecut”); căci ţara fiind pustiită şaptezeci de ani şi poporul fiind dus în robie într-o ţară străină, un Jubileu trebuie să-şi fi avut timpul cândva la mijlocul celor şaptezeci de ani şi trebuie să fi trecut fără să fie ţinut. Este suficientă o privire pentru a arăta că poruncile şi prevederile referitoare la Anul Jubileu nu puteau fi respectate în timp ce ei ca naţiune erau în captivitate şi ţara era pustiită. De aceea noi spunem că tipul a trecut fie atunci, fie înainte de această întrerupere; nu putea fi la acest capăt al ei. Şi indiferent când a încetat respectarea tipului, atunci trebuia să fi început numărătoarea ciclului marelui antitip. O singură astfel de nerespectare a tipului ar arăta că tipul a încetat şi că ciclul care duce la antitip a început. În afară de aceasta, de la captivitatea babiloniană Israelul n-a avut niciodată stăpânire deplină a ţării; ei şi ţara lor de atunci încoace au fost întotdeauna supuşi stăpânirii neamurilor.În al doilea rând, în toate captivităţile anterioare acesteia, Dumnezeu evident i-a eliberat de vrăjmaşi la timp pentru a se întoarce în ţara lor ca să sărbătorească Anul Jubileu şi astfel să-l perpetueze ca tip până la vremea potrivită ca marele ciclu (50 x 50) să-şi înceapă numărătoarea; deoarece captivităţile lor precedente, chiar dacă au fost frecvente, se pare că n-au durat niciodată mai mult de patruzeci de ani, permiţându-le astfel, potrivit aranjamentului Jubileului, să se elibereze şi fiecare om să-şi primească înapoi moştenirea în fiecare An Jubileu. În plus, când vom arăta, în curând, că marele ciclu socotit de la începutul celor şaptezeci de ani de pustiire sub Babilon trebuie să se termine în anul 1875 d. Cr., va fi evident pentru toţi că el nu putea să înceapă la o dată mai timpurie, înainte de acea captivitate în Babilon; căci dacă-l plasăm chiar şi cu un jubileu mai devreme, aceasta ar aşeza sfârşitul ciclului cu cincizeci de ani mai ((B184)) devreme de 1875 d. Cr., adică în 1825 d. Cr., şi cu siguranţă nici un veac Jubiliar de restabilire n-a început în acel an.Convinşi astfel că ultimul Jubileu tipic, de la care se calculează marele ciclu (50 x 50), n-a fost mai devreme şi nu putea fi după captivitatea în Babilon, şi ca atare anul care a precedat imediat acea captivitate a fost ultimul An Jubileu tipic, şi că la încheierea lui a început numărătoarea marelui ciclu silenţios, trecem acum la stabilirea timpului exact al acelui ultim Jubileu tipic astfel:Sistemul anilor Sabat identificându-se cu ţara lor, Canaanul, şi cu moştenirea lor în ea, primul ciclu de patruzeci şi nouă de ani care ne duce la primul Jubileu ar trebui să-şi înceapă numărătoarea de la timpul intrării lor în Canaan. Această concluzie raţională este confirmată de cuvintele Domnului: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat[să respecte sistemul Sabatului] al Domnului. Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via şi să strângi roadele. Dar anul al şaptelea [de la intrarea în ţară] să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pământ”. Astfel deci, ciclul de şapte ori şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49) şi-a început numărătoarea imediat, iar al cincizecilea an după intrarea în Canaan a fost primul Jubileu tipic*.*Unii au sugerat că deoarece s-au pierdut şase ani în război înainte de a se fi terminat împărţirea ţării, ciclurile Jubileelor nu şi-au început numărătoarea decât atunci. Dar nu este aşa, ei au intrat în ţară după ce au trecut Iordanul, şi porunca zice, „când veţi întra în ţară”, şi nu când veţi fi împărţit ţara. Ţara a fost împărţită bucată cu bucată în decursul celor şase ani, însă ei n-au intrat în posesia întregii ţări în cursul acelor ani şi nici un timp indefinit după aceea — până când duşmanii au fost alungaţi, ceea ce în unele cazuri nu s-a întâmplat niciodată. (Vezi Iosua 18:2, 3; 17:12, 13; 23:4, 7, 13, 15.) De aceea, dacă ei ar fi aşteptat să ajungă în stăpânire deplină înainte de a începe socotirea ciclurilor, atunci ele n-ar fi început niciodată.((B185))Referindu-ne la tabela Cronologiei, vedem că s-au scurs 969 de ani de la intrarea în Canaan şi până la cei şaptezeci de ani de pustiire.Până la împărţirea ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 aniPerioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .450 aniPerioada împăraţilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 aniTotal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 969 aniPutem şti câte Jubilee au ţinut până la acel timp împărţind 969 ani la 50. Cincizeci intră de 19 ori în 969, arătând că numărul de Jubilee şi restul de 19 ani arată că al nouăsprezecelea, care a fost ultimul dintre Jubileele tipice, a avut loc exact cu 19 ani înaintea începerii celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării, timp în care ei au fost în captivitate în Babilon, şi la nouă sute cincizeci de ani după intrarea în Canaan.Atunci, prin urmare, exact cu nouăsprezece ani înaintea celor „şaptezeci de ani de pustiire” a ţării lor, la încheierea ultimului Jubileu — al nouăsprezecelea — a început numărătoarea marelui ciclu de 2500 de ani (50 x 50 = 2500) — şi devine o problemă foarte simplă a se calcula când s-au sfârşit cei 2500 de ani şi, în consecinţă, când a început cel de-al două mii cinci sutelea an, începutul marelui Jubileu antitipic. Astfel:De la ultimul sau al nouăsprezecelea Jubileupână la începerea pustiirii ţării . . . . . . . . . . . . . . . 19 aniPerioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 aniDe la restaurarea lui Israel prin Cirus pânăla data cunoscută ca anul erei noastre(anul Domnului nostru). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .536 aniPrin urmare, de la ultimul lor jubileu până la anul 1 d. Cr. . 625 aniNumărul de ani de la anul 1 d. Cr., necesaripentru a completa ciclul de 2500 de ani . . . . . . . . . . . 1875 aniDe la ultimul jubileu ţinut — Total . . . . . . . . . . . . .2500 ani((B186))Tabelă cronologicăvezi pagina 184______Tipul jubileului se datează de la intrarea în Canaan:Până la împărţireaţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 aniPerioada judecătorilor . . . . . . . . .450 aniPerioada împăraţilor . . . . . . . . . .513 aniPână la pustiire . . . . . . . . . . . .969 ani19 jubilee . . . . . . . . . . . . . . =950 aniRămân . . . . . . . . . . . . . . . . . .19 aniDe la ultimul jubileu pânăla pustiire . . . . . . . . . . . . . . .19 aniPerioada pustiirii şi acaptivităţii tuturorîn Babilon . . . . . . . . . . . . . . . 70 aniDe la restabilirea în ţaralor prin Cirus până laanul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . 536 aniDe la anul 1 d. Cr. pânăla 1875 (timp iudaic,începutul luioctombrie 1874) . . . . . . . . . . . .1874 aniTotal . . . . . . . . . . . . . . . . .2499 ani_______Astfel, anul care a început în octombrie 1874 a fost anul al 2500-lea, dar deoarece antitipul este mai mare decât tipul — este 1000 de ani în loc de un an — anul 1875 (care a început în octombrie 1874), în loc să fie un an Jubileu, a fost primul an din cei 1000 de ani de Jubileu.Ciclurile şi jubileele tipice,NOUĂSPREZECE,au continuat până a sosit timpul să înceapă numărătoareaMARELUI CICLUJUBILEUL CA TIP ÎN LEGE19 x 50 = 950 aniUnde a încetat ciclul tipic, a începutmarele ciclu să-şi numere în tăcerecei de cincizeci ori cincizeci de ani, până la marele antitip,JUBILEUL PĂMÂNTULUI — TIMPURILE RESTABILIRII TUTUROR LUCRURILORUN CICLU MARECULMINÂND ÎNmarele antitip — jubileul pământului50 x 50 = 2500 aniJUBILEU((B187))Astfel aflăm că al 2500-lea an a început cu începutul anului 1875 d. Cr., care, conform timpului civil evreiesc, după care este făcut calculul acesta (Lev. 25:9), a început cam în octombrie 1874. Aşa deci, dacă marele Jubileu n-ar fi decât un an, ca şi tipul lui, atunci ar fi început în octombrie 1874 d. Cr., la sfârşitul celor 2499 ani, şi s-ar fi terminat în octombrie 1875 d. Cr. Însă acesta nu este tipul, ci realitatea: n-a fost un An Jubileu, ci Mia de Ani antitipică de Restabilire a tuturor lucrurilor, care a început în octombrie 1874 d. Cr.Astfel vedem nu numai că Jubileul lui Israel a prefigurat clar şi convingător marile „Timpuri ale Restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”, ci şi că modul calculării lui arată tot atât de clar data începerii Marelui Jubileu al Pământului. Dacă nu acceptăm aceste concluzii, nu vedem altă alternativă decât că tipul a trecut fără a se împlini, în ciuda celor mai clare asigurări ale Domnului nostru că n-ar putea trece — că ar fi mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să treacă o singură iotă sau frântură de literă din Lege fără să-şi atingă împlinirea (Mat. 5:18). Noi acceptăm faptele astfel indicate divin, oricât de uluitoare ar fi concluziile pe care în mod raţional trebuie să le tragem din ele.Dar care sunt concluziile raţionale din aceste învăţături ale Bibliei? Să vedem ce trebuie să rezulte din punctul de vedere al raţiunii, şi apoi să vedem dacă alte scripturi îndreptăţesc sau contrazic aceste concluzii. Mai întâi, deducem că atunci când trebuie să înceapă „Timpurile Restabilirii”, Marele Restaurator de asemnea trebuie să fie prezent. Aceasta ar fi o deducţie foarte raţională, însă ea înseamnă mult mai mult decât o deducţie atunci când este sprijinită pe cuvintele clare, inspirate ale apostolului, că „timpurile [stabilite] de înviorare să poată veni prin ((B188)) prezenţa* Domnului [Iehova], şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.*Cuvântul redat aici prezenţă nu este parousia, ci prosopon; şi apo prosopon redat prin prezenţă nu înseamnă ca rezultat al prezenţei, ci mai degrabă de la faţa. Ideea este obişnuită pentru noi şi era mult mai obişnuită în ţările orientale cu mult timp în urmă. A arăta faţa era un semn de favoare, pe când a întoarce spatele era un semn de dizgraţie. Astfel, despre Domnul nostru la prima Sa venire s-a scris: era ca „unul de la care îţi întorceai faţa”, adică ne era ruşine şi nu voiam să-L recunoaştem. Tot astfel, Iehova „nu poate să vadă păcatul” şi Şi-a întors faţa de la păcătoşi. Acum însă, deoarece răscumpărarea a fost dată, Iehova aşteaptă până la timpul hotărât, ca să fie îndurător. Atunci El nu va mai neglija pe oameni şi nu-i va mai trata ca păcătoşi, întorcându-Şi faţa de la ei, ci le va trimite înviorare de la faţa Sa, favoarea Sa, şi le va trimite pe Isus, agentul Său în restabilirea tuturor lucrurilor. Aceeaşi idee este dată şi în cântările noastre: „Împăcarea, a Ta faţă ne-o arate” şi „Arată-ne faţa Ta şi totul e luminos”.Chiar şi numai în virtutea acestei declaraţii inspirate avem o dovadă clară a faptului că venirea a doua a Domnului nostru şi-a avut timpul cuvenit atunci când trebuiau să înceapă Timpurile Restabilirii, adică în octombrie 1874 d. Cr., după cum este marcat prin aranjamentul Jubileului. Pare evident, într-adevăr, că Jubileul, ca şi toate celelalte lucruri din acea dispensaţie, a fost aranjat „pentru învăţătura noastră [instruirea noastră], peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Un lucru pare clar — dacă ele nu sunt spre beneficiul nostru, atunci ele au fost până acum aproape inutile; deoarece Scripturile ne informează că evreii n-au ţinut niciodată pe deplin şi corect tipul, nici chiar în decursul primelor nouăsprezece Jubilee (Lev. 26:35). Fără îndoială că au găsit aproape cu neputinţă să-şi înfrâneze iubirea de avuţie. Acest tip, ca şi toate profeţiile şi tipurile, a fost aranjat fără îndoială pentru a arunca lumină pe cărarea celor drepţi atunci când şi unde era nevoie — pentru a călăuzi „picioarele” corpului lui Cristos.((B189))Amintiţi-vă acum ce a fost arătat în capitolul precedent cu privire la felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru, ca să nu vă poticniţi din pricina ideilor greşite asupra acestui punct. Amintiţi-vă că aşa „cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la prezenţa [greceşte parousia] Fiului Omului. Căci, aşa cum era în zilele dinainte de potop . . . n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:37-39 — N. T. grec-englez, Wilson — n. e.). Amintiţi-vă de asemenea ce am înţeles deja din învăţătura inspirată — că numai cei care vor veghea cu credincioşie la cuvântul sigur al profeţiei, iubind şi aşteptând arătarea Lui, vor fi în stare să discearnă prezenţa Lui, până când El o va manifesta pentru lume „într-o flacără de foc, aducând răzbunare” — în marele timp de strâmtorare. Deci, faptul că prezenţa Sa nu este cunoscută şi în mod general recunoscută de lume, sau nici chiar printre creştini, nu este o dovadă împotriva acestui adevăr. Lumea nu crede în profeţie, şi fireşte nu poate vedea nimic în lumina ei. Iar creştinii căldicei (şi aceştia sunt marea majoritate), nu dau nici o atenţie „cuvântului sigur al prorociei”; şi mulţi care pretind că veghează citesc profeţiile prin ochelarii coloraţi ai vechilor şi mult nutritelor erori, şi cu ochii jalnic stânjeniţi de prejudecăţi. Toţi aceştia ar trebui să meargă la Marele Medic după „alifia pentru ochi” a umilinţei (Apoc. 3:18) şi să înlăture pentru totdeauna ochelarii coloraţi ai tradiţiilor oamenilor şi toate teoriile lor proprii şi ale altora, care nu se vor armoniza cu fiecare mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu.Dar nici ignoranţa şi necredinţa lumii, nici indiferenţa şi prejudecata căldicică a marii majorităţi a creştinilor declaraţi nu se vor dovedi pietre de poticnire pentru aleşii lui Dumnezeu — pentru cei care în credinţă simplă, de copil, acceptă mărturia Cuvântului Său binecuvântat. Unii ca aceştia nu se pot poticni; şi nici nu este posibil ca ei să fie înşelaţi. Prin credinţa lor şi prin conducerea lui ((B190)) Dumnezeu ei vor birui totul. Nu vă temeţi, pietre preţioase, alese de Însuşi Domnul: ridicaţi-vă capetele şi bucuraţi-vă, ştiind că eliberarea, înălţarea şi slava voastră se apropie. Luca 21:28; 12:32.O altă aşteptare raţională, dacă Timpurile Restabilirii au început într-adevăr în octombrie 1874 d. Cr. şi dacă a doua prezenţă a Domnului nostru şi-a avut timpul cuvenit, ar fi ca aceia care veghează să vadă unele indicii care se pot distinge cu privire la ceea ce Scripturile arată a fi prima lucrare a prezenţei Sale, adică secerişul roadelor din Veacul Evanghelic, adunarea aleşilor Săi (în asociere mentală şi în comuniune spirituală) şi cel puţin câţiva paşi pregătitori în direcţia stabilirii Împărăţiei lui Cristos. La unele dintre aceste dovezi am făcut deja aluzie pe scurt; dar există atât de mult de observat la acest punct, încât trebuie să lăsăm analizarea lui pentru un capitol următor. Secerişul Bisericii este într-adevăr peste noi; grâul este în curs de despărţire de neghină şi afacerile din lume prind formă cu repeziciune, pregătindu-se pentru stabilirea permanentă a Împărăţiei Răscumpărătorului. Semnele prezise, în felul şi ordinea exactă a prezicerii lor, sunt clar manifestate celor care veghează; dar acum le lăsăm pe acestea, pentru că mai întâi dorim să scoatem la lumină alte mărturii profetice. Ajunge să spunem aici că secera din „secerişul” acestui veac, ca şi din „secerişul” iudaic, este adevărul; iar „mesagerii” care folosesc acum secera sunt ucenicii sau urmaşii Domnului, cu toate că mulţi dintre ei acum, ca şi atunci, nu-şi dau seama decât vag de mărimea lucrării în care ei sunt angajaţi.Dovezi profetice întăritoareDeşi dovada anterioară este puternică şi clară aşa cum este redată, prezentăm acum mărturia profetică doveditoare ((B191)) că am început la punctul corect numărătoarea Marelui Ciclu (50 x 50). Tatăl nostru ceresc cunoştea frica şi cutremurul cu care credinţa noastră se va prinde de aceste făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, şi ca atare El a dublat frânghia deja puternică a dovezii, dată în Lege, prin încă o mărturie dată prin profet. Iar scumpul nostru Răscumpărător şi Domn care ne pune în mână această frânghie şi a cărui prezenţă ne este indicată prin această mărturie, venind spre noi în zorii timpurii ai Zilei Milenare pare să spună, cum i-a spus odinioară lui Petru (Mat. 14:25-32): „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Află că Eu sunt o fiinţă spirituală, nu mai sunt vizibil pentru vederea umană. Eu astfel Mă descopăr ochilor înţelegerii tale prin candela Cuvântului, încât, fiindcă în zilele ce vor urma Eu voi umbla pe marea furtunoasă a strâmtorării lumii cum n-a mai fost înainte, să nu-ţi fie teamă, ci să „îndrăzneşti”. Aminteşte-ţi că Eu sunt, nu te teme.Confirmarea profetică într-adevăr minunată pe care vom începe s-o examinăm acum, a rămas ascunsă în propria ei simplitate până când aprecierea şi aplicarea tipului Jubileului, cum s-a arătat mai sus, i-a dat semnificaţie.Cei şaptezeci de ani, despre care se vorbeşte de obicei că sunt cei şaptezeci de ani de robie în Babilon, sunt numiţi în Scriptură „şaptezeci de ani de pustiire a ţării”. Dumnezeu a prezis această pustiire prin profetul Ieremia, astfel: „Toată ţara aceasta va fi un deşert . . . şi popoarele acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani” (Ier. 25:11). „Dar iată ce zice Domnul: «Când vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, voi veni la voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta»” (Ier. 29:10). Îndeplinirea acestei profeţii este relatată în 2 Cronici 36:17-21; şi motivul pentru care au fost tocmai şaptezeci de ani şi pentru care ţara a fost cu totul pustiită este expus astfel: „Şi a făcut să ((B192)) se suie împotriva lor împăratul caldeenilor [Nebucadneţar, împăratul Babilonului], şi . . . pe cei ce au scăpat de sabie i-a dus în Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, până la stăpânirea împărăţiei Persiei, ca să fie împlinit cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, până ce ţara s-a bucurat de sabatele ei şi devastată, până la împlinirea celor şaptezeci de ani”.Vedem din aceasta că Israel n-a respectat cum se cuvine anii sabatici, dintre care Jubileele erau cei principali. Pentru un popor atât de zgârcit a fost desigur o probă de ascultare severă faţă de Împăratul ceresc, să i se poruncească să lase pământul să se odihnească, să restituie vechilor proprietari pământul dobândit şi stăpânit ani de zile şi să redea libertatea robilor — în special când ascultarea era numai poruncită şi nu impusă cu sila în mod sumar. Dumnezeu îi prevenise prin Moise că, dacă vor fi neascultători de legile faţă de care ei ca naţiune se angajaseră, El îi va pedepsi pentru aceasta. În acelaşi capitol în care le spune despre şapte timpuri de pedeapsă sub stăpânirea neamurilor, le mai spune şi că, dacă vor neglija anii Sabat, El îi va pedepsi pentru aceasta prin pustiirea ţării lor. (Şi, de fapt, cei şaptezeci de ani de pustiire au fost totodată şi începutul celor şapte Timpuri ale Neamurilor, după cum s-a arătat deja.) Ameninţarea Domnului spune astfel: „Ţara voastră va fi pustiită şi cetăţile voastre vor fi o ruină. Atunci ţara se va bucura de sabatele ei, tot timpul cât va fi pustiită şi cât veţi fi în ţara vrăjmaşilor voştri . . . va avea odihna pe care n-o avusese în sabatele voastre, când o locuiaţi”. Lev. 26:34, 35, 43.Dumnezeu a îngăduit un timp ascultarea lor şovăielnică şi parţială, dar în cele din urmă i-a îndepărtat cu totul din ţară, lăsând-o pustie, fără locuitori, şi dându-i numărul complet al anilor ei de Jubileu — nu numai pentru cei ţinuţi imperfect, ci şi pentru întregul număr al celor viitori care, potrivit ((B193)) aranjamentului Său, vor trece până când va sosi timpul Jubileului antitipic, Veacul Restabilirii sau Veacul Milenar.Deoarece este dovedit astfel că numărul întreg al Jubileelor tipice stabilite să preceadă antitipul este de şaptezeci, ni se dă în acest fel un alt mijloc de a calcula când este timpul să înceapă antitipul. Calcularea numărului întreg al Jubileelor din această afirmaţie profetică este simplă şi uşoară; şi, după cum trebuie să ne aşteptăm, rezultatele ei sunt exact în armonie cu acelea pe care le-am obţinut deja prin metoda de calculare dată prin Lege.Numărul întreg fiind şaptezeci, iar nouăsprezece din ele fiind respectate fără tragere de inimă de către Israel înainte de pustiire, rezultă că restul de cincizeci şi unu (70 – 19 = 51) marchează perioada de la ultimul Jubileu pe care Israel l-a ţinut defectuos, şi până la marele antitip. Dar remarcaţi aici o diferenţă în modul de a socoti. În calculul făcut după Lege, am socotit ciclurile de patruzeci şi nouă de ani cu anul al cincizecilea sau Anul Jubileu adăugat, atât pe cele viitoare cât şi pe cele trecute; căci Legea arată lucrurile aşa cum ar fi fost dacă Israel le-ar fi împlinit cum se cuvine. Dar profeţia relatează lucrurile întocmai cum aveau să se petreacă în realitate. Să nu uităm că noi examinăm acum declaraţia profetică, şi prin urmare trebuie să calculăm aceste cicluri aşa cum au avut loc — cicluri de câte patruzeci şi nouă de ani, fără Jubilee; pentru că de la al nouăsprezecelea Jubileu, Israel n-a mai ţinut nici unul. Primele nouăsprezece cicluri au avut Ani Jubileu, dar cele cincizeci şi unu după aceea n-au avut deloc; prin urmare trebuie să calculăm cincizeci şi unu de cicluri a câte patruzeci şi nouă de ani fiecare, sau 2499 de ani (49 x 51 = 2499), de la ultimul Jubileu tipic ţinut de Israel până la antitip. Acest calcul, deşi cu totul deosebit de celălalt, se sfârşeşte exact aşa cum este arătat prin metoda de calcul bazată pe Lege, examinată anterior, în octombrie 1874 d. Cr.((B194))Spre folosul unora, să exprimăm această din urmă dovadă sub o altă formă, astfel: Numărul întreg al ciclurilor Jubileelor pe care Dumnezeu le-a rânduit a fost de şaptezeci, aşa cum este arătat prin afirmaţiile clare referitoare la motivul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor. Numărul acesta trebuia să cuprindă ciclurile pe care Israel le ţinuse în mod nesatisfăcător, care, după cum am văzut, au fost nouăsprezece, precum şi toate ciclurile următoare, până la antitip. Vom calcula acum toate acestea de la începutul lor, la intrarea în Canaan, şi vom vedea unde se sfârşesc.19 cicluri împreună cu Jubileele lor (50 de ani fiecare) . . . 950 ani51 cicluri fără Jubilee (49 de ani fiecare) . . . . . . . . . 2499 ani70 de cicluri cuprind deci o perioadă de . . . . . . . . . . .3449 aniAceastă perioadă de 3449 ani, socotită de la intrarea în Canaan, se sfârşeşte ca şi cea precedentă, în octombrie 1874 d. Cr., astfel:De la intrarea în Canaan până la împărţirea ţării . . . . . . . .6 aniPerioada judecătorilor până la împăratul Saul . . . . . . . . .450 aniPerioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 aniPerioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 aniDe la restaurare până la anul naşterii Domnului . . . . . . . .536 aniNumărul total de ani înainte de data cunoscutăca anul naşterii Domnului . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1575 aniNumărul de ani de la anul naşterii Domnuluipentru a completa perioada de mai sus, de 3449 ani,este 1874 ani întregi, care s-ar sfârşi (după timpuliudaic) în octombrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1874 ani.Perioada celor 70 de cicluri, aşa cum s-a arătatmai sus, de la începerea sistemului Jubileelor,la intrarea în Canaan, până la începerea antitipului,Marele Jubileu sau Timpurile Restabilirii, în __________octombrie 1874 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3449 ani.Dacă aceste date sunt acceptate a fi prin aranjament divin, concluzia logică este uşor de tras. Iar dacă n-au fost aranjate divin, atunci de unde vin ele? Noi nu le-am pus în((B195))La 950 de ani de Ţinere a jubileelor adunăm 2499 ani = 3449 ani;Perioada întreagă de la începutul acestui sistem al jubileului tipic până la antitip — Marele Jubileu al Pământului, Timpurile Restabilirii Tuturor Lucrurilor — octombrie 1874 d. Cr.19 x 50 = 950 aniNUMĂRUL TOTAL AL CICLURILOR JUBILEELOR — ŞAPTEZECIJUBILEUL VĂZUT PROFETICIer. 25:9-12 Şi 2 Cron. 36:21Ciclurile cu jubileeleŢinute, dar necorespunzător,NOUĂSPREZECETabelă cronologicăvezi pagina 194De la intrarea în Canaan:Până la împărţireaţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 aniPerioada judecătorilor . . . . . . . . .450 aniPerioada împăraţilor . . . . . . . . . .513 aniPână la pustiire . . . . . . . . . . . .969 ani19 jubilee . . . . . . . . . . . . . . =950 aniRămân . . . . . . . . . . . . . . . . . .19 aniAstfel ultimul lor jubileu a fost ţinut cu 19 ani înainte de pustiire——–Perioada de la ultimul jubileuÎnainte de „pustiire”, cums-a spus mai sus . . . . . . . . . . . . 19 aniAni de pustiire . . . . . . . . . . . . .70 aniDe la restabilireaprin Cirus până laanul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . 536 aniDe la anul 1 d. Cr.până la 10 octombrie1874 (sfârşitul anului— timp iudaic) . . . . . . . . . . . .1874 aniTotal . . . . . . . . . . . . . . . . .2499 ani________51 cicluri (fără jubilee) aşa cum au avut loc în realitate şi cum sunt menţionate în profeţii, de câte 49 ani fiecare = 2499 ani. Sau, totalul anilor de la intrarea în Canaan până în octombrie 1874 = 3449 ani.Perioada de 19 cicluri cu jubilee (950 ani) şi 51 cicluri singure (2499 ani) = 3449 ani.Cicluri de 7 x 7 = 49 ani fiecare, dupăpustiirea ţării,când n-au mai fost încercatealte jubilee, CINCIZECI ŞI UNU51 x 49 = 2499 anioctombrie 1874 d. Cr. data începerii Marelui Jubileu al Pământului((B196))Cuvântul inspirat: noi doar le-am găsit acolo în toată simplitatea şi frumuseţea lor, şi, ca orice altă hrană preţioasă şi bogată din depozit, pe care Domnul nostru ne-o serveşte acum potrivit făgăduinţei Sale (Luca 12:37), aceasta este o „hrană tare”, nutritivă — destinată în mod special, nu „copiilor în Hristos”, ci celor mai dezvoltaţi, „ale căror simţuri s-au deprins” (Evr. 5:14) să deosebească şi să aprecieze această hrană acum „la timpul potrivit”. Dacă nu sunt prin aranjament divin şi n-au fost intenţionate pentru învăţătura noastră, atunci cum şi de ce sunt dovezi duble, potrivindu-se şi confirmându-se atât de perfect una pe alta? Pentru a vă convinge de aranjamentul lor divin, remarcaţi că în nici un alt loc sau mod aceşti 70 de ani de Sabate în pustiire nu pot fi făcuţi să se armonizeze cu ciclul Marelui Jubileu (50 x 50). Încercaţi. Verificaţi. Presupuneţi fie o greşeală, fie o schimbare a unuia din cele nouăsprezece Jubilee ţinute de Israel: presupuneţi că s-au scurs optsprezece (cu unul mai puţin) sau douăzeci (cu unul mai mult) înainte ca cei şaptezeci de ani de pustiire să fi început. Calculaţi şi veţi vedea că aceste două linii ale mărturiei, care se unesc atât de perfect în dovada că 1875 (începând din octombrie 1874 d. Cr.) este data începerii Timpurilor Restabilirii, şi prin urmare data de la care putem şti că cerurile nu-L mai reţin pe Domnul nostru, marele Restaurator, nu pot fi unite în altă parte, fără a le forţa pe acestea, cronologia şi alte profeţii care sunt încă de examinat.Dacă aceste profeţii ale timpului învaţă ceva, aceasta este că Marele Jubileu, Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, a început şi că suntem deja în zorii Veacului Milenar, precum şi în „secerişul” Veacului Evanghelic — veacuri care se suprapun unul peste celălalt timp de patruzeci de ani — „ziua mâniei”. Noi suntem deja de paisprezece ani (în 1889 — n. e.) în această zi a mâniei care durează patruzeci de ani; şi pregătirile pentru luptă progresează cu repeziciune. Cei douăzeci şi şase de ani care vor urma, la avântul prezent, vor fi întru totul suficienţi pentru împlinirea a „tot ce este scris”. ((B197)) Nici un cititor să nu tragă în grabă concluzia că nu există nici o dovadă de Restabilire în jurul nostru, nici că Soarele Dreptăţii nu aureşte turnurile de strajă ale Sionului şi nu luminează lumea. Dimpotrivă, să reflecteze că noi suntem deja în ziua când lucrurile ascunse se descoperă şi să-şi aducă aminte că prima lucrare a Restabilirii este propriu-zis o sfărâmare a vechii structuri aflată în descompunere, care stă în locul pe care trebuie să-l ocupe cea nouă. Să ne amintim că primul lucru, chiar şi al celui mai blând medic, este adesea să deschidă rănile, să cureţe şi să taie conform necesităţilor pacientului, pentru a face o lucrare amănunţită de vindecare. Este de prisos să spunem că un astfel de serviciu produce dureri şi este arareori apreciat de către pacient la timpul acela; şi la fel este şi cu lucrarea marelui Medic, Restauratorul, Dătătorul de viaţă: El răneşte ca să vindece, iar necazul şi cernerea în Biserică şi în lume nu sunt decât incizările şi curăţările necesare, şi o parte foarte importantă a lucrării de Restabilire.În tip, Trâmbiţa Jubileului trebuia să sune când începea Anul Jubileu, pentru a vesti libertatea în toată ţara, tuturor locuitorilor ei (Lev. 25:10). Antitipul este introdus prin sunarea celei „de-a Şaptea Trâmbiţe” (simbolice), „Trâmbiţa lui Dumnezeu”, „cea din urmă Trâmbiţă”. Ea este într-adevăr trâmbiţa cea mare; ea anunţă libertatea fiecărui captiv; şi în timp ce la început ea înseamnă predarea multor pretenţii şi privilegii expirate şi un timp general de desfiinţare şi răsturnare a datinilor, obiceiurilor etc., deplina ei semnificaţie, când este corect apreciată, este „o veste bună de mare bucurie pentru tot poporul”.În agitaţia de la început, fiecare din cei care aud Trâmbiţa Jubiliară a noii dispensaţii este puternic izbit de cel puţin unul din diversele ei aspecte şi nu ia seama la celelalte. Unul vede că se cuvin reforme guvernamentale, desfiinţarea armatelor permanente şi a taxei lor apăsătoare, şi le cere pe ((B198)) acestea. Altul cere desfiinţarea titlurilor aristocratice şi recunoaşterea fiecărui om după calităţile sale umane. Alţii cer desfiinţarea moşierimii şi cer ca proprietatea pământului să fie ca la început, după necesitate, capacitate şi bunăvoinţa de a-l folosi. Alţii cer reformă prin abstinenţă de la alcool, iar prin legi prohibitive şi alte legi, prin Societăţi de Lege şi Ordine, caută să pună în lanţuri acest mare rău şi încep să restrângă pe oamenii care, din iubire de bani, ar prinde în cursă, ar înrobi şi ar distruge pe semenii lor, şi care, fixându-şi colţii în slăbiciunile lor, s-ar îngrăşa şi ar huzuri pe seama sângelui lor. Unii formează Societăţi Umaniste şi Împotriva Cruzimii, pentru a împiedica pe cei care pot dăuna celor slabi şi dependenţi. Alţii formează societăţi pentru stârpirea viciului şi a literaturii imorale. Alţii formează Societăţi Împotriva Falsificării, pentru a examina falsificarea alimentelor şi a expune, a urmări în justiţie şi pedepsi pe cei care din iubire de câştig mai mare falsifică alimentele şi le fac chiar vătămătoare sănătăţii. Se adoptă legi pentru protecţia vieţii şi sănătăţii poporului. Minerii trebuie să aibă aer curat, oricât ar costa; trebuie să aibă două uşi de evacuare în caz de incendiu. Muncitorii, fără putere să se ajute singuri sau să-şi aleagă locul de muncă, sunt protejaţi prin legile publice. Ei nu mai pot fi plătiţi după bunul plac al patronului şi în produse, ci legea cere acum ca plata să se facă cel puţin la cincisprezece zile şi în numerar. Ei nu mai pot fi înghesuiţi în clădiri unde în caz de incendiu ar fi expuşi fie la moarte prin ardere, fie la schilodire pentru toată viaţa, trebuind să sară; căci „uşile de evacuare” sunt obligatorii, şi pentru orice moarte sau rănire datorată neglijenţei din partea patronului, acesta este făcut responsabil şi poate fi pedepsit fie cu amenzi, fie cu despăgubiri sau închisoare. Corporaţiile bogate, acelea care au în proprietate linii de cale ferată sau navale, sunt constrânse să se îngrijească de viaţa şi interesele oamenilor, a celor săraci ca şi a celor bogaţi.((B199))Aceste reforme sunt rezultatul deşteptării poporului prin Trâmbiţa Jubileului, a cunoştinţei şi libertăţii, şi nu se atribuie doar bunăvoinţei din partea clasei mai favorizate. Căci, chiar dacă toţi cei din clasa favorizată sau bogată care sunt binevoitori, şi cei care iubesc dreptatea, pot să se bucure şi se bucură de aceste începuturi de reformă, alţii, şi aceştia sunt majoritatea, regretabil, cedează numai din necesitate. Este adevărat, asemenea legi şi aranjamente nu sunt încă desăvârşite, nici nu sunt universale; dar începuturile pe care le observăm ne bucură inimile şi sunt dovezi pentru ceea ce se poate aştepta în privinţa ridicării celor umili şi mici şi a înjosirii celor mândri, când reglementările Jubileului vor fi pe deplin în acţiune. Toate aceste lucruri sunt părţi din agitaţia reformei care introduce Marele Jubileu al Pământului; şi deşi s-a cerut mult şi treptat s-a cedat mult, totuşi regii, împăraţii şi reginele — politici, sociali, eclesiastici şi financiari — nu se vor supune marelui proces de nivelare al acestui Jubileu sau veac de Restabilire fără o luptă mare şi severă, aşa cum Scripturile ne arată că este chiar înaintea noastră, şi care, cu toate că este severă, este inevitabilă şi va produce binele final.Spiritul de „libertate în toată ţara” este într-adevăr dus uneori până la o limită iraţională de către cei ignoranţi şi nechibzuiţi; dar toate acestea sunt totuşi parte din marea agitaţie inevitabilă a Jubileului, determinată de ignoranţa şi asuprirea din trecut. Nimeni în afară de „mica turmă” a Domnului nu este pe deplin şi corect informat în privinţa marii sfere a Restabilirii. Aceştia văd schimbările minore, îndreptarea afacerilor mai mici ale oamenilor, dar ei văd şi ceea ce nu poate fi văzut din nici un alt punct de vedere decât din cel al Cuvântului lui Dumnezeu — că marele tiran, Păcatul, va fi despuiat de puterea lui, că marea închisoare a Morţii va fi deschisă şi fiecărui prizonier i se va oferi eliberarea, semnată cu sângele preţios al Mielului lui ((B200)) Dumnezeu care ridică păcatul lumii, marele Răscumpărător şi Restaurator. Veşti bune într-adevăr vor fi acestea pentru tot poporul, nu numai pentru cei vii, ci şi pentru toţi cei care sunt în morminte. Înainte de sfârşitul acestui mare Jubileu, fiecare fiinţă umană se va putea elibera pe deplin — se va putea întoarce la starea de la început a omului, „foarte bună”, primind înapoi prin Cristos tot ceea ce s-a pierdut prin Adam
Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru
Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostruArmonia felului venirii a doua a Domnului nostru cu alte trăsături ale Planului divin — Cum şi când îl va vedea Biserica — Cum şi când va fi descoperită slava Domnului astfel ca toată carnea împreună s-o vadă — Afirmaţii aparent contradictorii sunt în armonie — El vine „ca un hoţ” — Nu cu manifestări exterioare — şi totuşi „cu un strigăt” — Cu „glasuri” — şi „cu sunetul marii trâmbiţe” — „El se va descoperi în flacără de foc aducând răzbunare” — şi totuşi „El va veni în acelaşi fel” cum a plecat — Importanţa timpului profetic în această privinţă — Armonia indiciilor prezenteCeea ce tocmai am văzut cu privire la încheierea grabnică a Timpurilor Neamurilor şi la asigurarea că împlinirea speranţei Bisericii trebuie să aibă loc înainte de încheierea acestora, nu face decât să le aţâţe dorinţa celor care aşteaptă acum mângâierea lui Israel. Aceştia vor fi înfometaţi după orice informaţie dată de Tatăl nostru prin profeţi, privind „secerişul”, sfârşitul sau perioada de încheiere a acestui veac — separarea grâului de neghină printre membrii în viaţă ai bisericii nominale şi timpul schimbării celor biruitori, pentru a fi împreună cu Domnul şi Capul lor şi asemenea Lui.Dar pentru a putea aprecia natura raţională a învăţăturii profetice cu privire la aceste subiecte profund interesante, este absolut necesar să avem vederi clare atât asupra scopului celei de-a doua veniri a Domnului nostru cât şi asupra felului în care El Se va descoperi. Avem încredere că toţi cititorii noştri actuali s-au convins prin citirea Volumului I că scopul venirii Sale este să împace cu Dumnezeu pe „cine vrea” din lume, printr-un proces de conducere, învăţare şi disciplinare ((B104)) numit judecare şi binecuvântare. Cunoaşterea felului venirii şi arătării Domnului este, prin urmare, de primă importanţă, înainte de a continua în studiul nostru despre timpul secerişului etc. Cititorul trebuie să aibă clar în minte scopul întoarcerii Domnului nostru în timp ce studiază felul întoarcerii, şi pe amândouă acestea când studiază timpul. Acest lucru este necesar pentru a contracara vederile greşite care preocupă deja mintea multora, vederi bazate pe idei false atât despre scopul, cât şi despre felul venirii Domnului nostru.Să înţelegem şi să reţinem cât se poate de bine faptul deja demonstrat, că planul lui Dumnezeu este un tot armonios, care se îndeplineşte prin Cristos; şi că lucrarea celei de-a doua veniri este legată de lucrarea celei dintâi ca efectul de cauză: şi anume că marea lucrare de Restabilire la a doua venire urmează lucrării de Răscumpărare îndeplinită la întâia venire ca o secvenţă logică potrivit planului divin. De aceea, întoarcerea Domnului este aurora speranţei pentru lume, timpul acordării favorurilor asigurate prin răscumpărare — Veacul Evanghelic fiind doar o paranteză care a intervenit, în decursul căruia se alege mireasa lui Cristos, pentru a fi asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire pe care El vine s-o înfăptuiască.Şi deoarece Biserica lui Cristos, care a fost în curs de dezvoltare de-a lungul Veacului Evanghelic, trebuie să fie asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire din Veacul Milenar, prima lucrare a lui Cristos la a doua venire a Sa trebuie să fie adunarea Bisericii Sale alese, la care se face referire prin profet (Ps. 50:5) când zice: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Acest timp de adunare sau de „seceriş” este în perioada de suprapunere a celor două veacuri. După cum se va arăta, aceasta este o perioadă de patruzeci de ani, care încheie Veacul Evanghelic şi în acelaşi timp introduce Veacul Milenar. (Vezi Vol. I, pag. 219-221; 234-237 şi reprezentarea ((B105)) grafică a Planului Veacurilor.) Această perioadă de seceriş realizează în biserica nominală evanghelică nu numai separarea grâului de neghină şi adunarea şi glorificarea clasei grâului, ci ea trebuie să realizeze şi arderea (nimicirea) neghinei (ca neghină sau imitaţie a grâului — nu ca indivizi; focul nimicirii este simbolic, la fel ca neghina), şi adunarea şi nimicirea roadelor corupte ale „viei pământului” (ambiţie omenească, lăcomie şi egoism) care au crescut şi s-au copt timp de secole în împărăţiile acestei lumi şi în diferitele organizaţii omeneşti, civile şi sociale.Deşi când am tratat scopul întoarcerii Domnului nostru am arătat că va fi o venire personală, în analizarea celor două expresii ale Domnului nostru aparent contradictorii: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfîrşitul veacului” (aionos, veacului) şi „Mă duc să vă pregătesc un loc . . . voi veni din nou şi vă voi lua la Mine” (Mat. 28:20; Ioan 14:2, 3). Exemplul următor va servi ca o ilustraţie a armoniei acestor două promisiuni: Un om i-a spus prietenului său când erau pe punctul de a se despărţi: „Nu uita că voi fi cu tine tot timpul călătoriei tale!” Cum? Desigur nu în persoană, pentru că ei au luat trenul să meargă în direcţii opuse spre puncte îndepărtate. Ideea era că în iubire, în gând şi în grijă unul faţă de altul ei nu vor fi despărţiţi. Într-un sens similar dar mai deplin, Domnul a fost întotdeauna cu Biserica Sa, puterea Sa divină făcându-L în stare să-i supravegheze, să-i îndrume şi să-i ajute, de la primul până la ultimul. Acum însă noi examinăm, nu prezenţa Domnului nostru cu noi în acest sens figurativ, ci modul celei de-a doua prezenţe şi arătări personale, „când va veni în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.Scripturile învaţă că Cristos vine din nou pentru a domni; că El trebuie să domnească până va pune pe toţi vrăjmaşii ((B106)) sub picioarele Sale — pe toţi împotrivitorii, toate lucrurile care sunt în calea marii restabiliri pe care El vine s-o înfăptuiască — ultimul care trebuie nimicit fiind moartea (1 Cor. 15:25, 26); şi că El va domni o mie de ani. Prin urmare, aşa cum şi trebuie să ne aşteptăm, noi găsim în profeţii un spaţiu mult mai mare acordat celei de-a doua veniri şi miei ei de ani de domnie triumfală şi de înfrângere a răului, decât celor treizeci şi patru de ani ai primei veniri pentru răscumpărare. Şi aşa cum am aflat că profeţia atinge diferitele puncte importante ale celor treizeci şi patru de ani, de la Betleem şi Nazaret la vinul amestecat cu fiere, la împărţirea hainelor, la cruce, la mormânt şi la înviere, la fel aflăm că profeţia atinge diferite puncte ale miei de ani de prezenţă a doua, în mod deosebit începutul şi sfârşitul lor.A doua prezenţă a Domnului nostru va cuprinde o perioadă de timp mult mai lungă decât prima. Misiunea primei Sale veniri s-a sfârşit în mai puţin de treizeci şi patru de ani, în timp ce se vor cere o mie de ani pentru a realiza lucrarea stabilită pentru cea de-a doua prezenţă a Sa. Şi astfel se poate vedea dintr-o privire că deşi lucrarea primei veniri n-a fost mai puţin importantă decât a celei de-a doua veniri — da, deşi a fost atât de importantă încât lucrarea celei de-a doua veniri n-ar fi fost niciodată posibilă fără ea — totuşi ea n-a fost atât de variată, şi ca atare a cerut mai puţină descriere decât lucrarea celei de-a doua veniri.Când analizăm cea de-a doua venire nu trebuie să ne aşteptăm, mai mult decât la prima venire, ca toate profeţiile să marcheze un anumit moment deosebit de bogat în evenimente al sosirii Domnului nostru şi să atragă atenţia tuturor oamenilor asupra faptului prezenţei Sale. Nu aceasta este metoda obişnuită a lui Dumnezeu; nu acesta a fost cazul nici la prima venire. Prima venire a lui Mesia n-a fost marcată de nici o demonstraţie neaşteptată sau surprinzătoare, în afara ordinii obişnuite a lucrurilor, ci a ((B107)) fost manifestată şi dovedită prin împlinirea treptată a profeţiei, arătând observatorilor atenţi că evenimentele care trebuiau aşteptate se împlineau la timp. Aşa va fi şi la a doua venire. Este mai puţin important ca noi să descoperim momentul precis al sosirii Sale decât să discernem faptul prezenţei Sale când El va fi sosit, întocmai cum la întâia venire a fost important să poată fi recunoscută prezenţa Sa, şi cu cât mai repede cu atât mai bine, dar mult mai puţin important să se ştie data exactă a naşterii Sale. Când se vorbeşte despre a doua venire, prea mulţi se gândesc la faptul venirii şi la momentul sosirii, în timp ce aceasta ar trebui socotită ca o perioadă de prezenţă, cum a fost şi prima venire. Momentul precis în care va începe această prezenţă va părea atunci mai puţin important, iar obiectivul şi lucrarea Sa din perioada prezenţei va căpăta consideraţia mai mare.De asemenea nu trebuie să uităm că Domnul nostru nu mai este fiinţă umană; că El, ca fiinţă umană S-a dat ca răscumpărare pentru oameni, devenind om chiar pentru acest scop (1 Tim. 2:6; Evr. 10:4, 5; 1 Cor.15:21, 22). El este acum mult înălţat la natura divină. De aceea Pavel a zis: „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). El a fost înviat ca fiinţă spirituală dătătoare de viaţă (1 Cor. 15:45), şi nu ca om, din pământ, făcut din ţărână. El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană; căci nu trebuie să uităm ceea ce am învăţat (Volumul I, cap. 10) — că naturile sunt separate şi distincte. Deoarece El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană, nu trebuie să-L aşteptăm să vină iarăşi ca fiinţă umană, ca la prima venire. A doua venire a Sa trebuie să fie într-un mod diferit, precum şi pentru un scop diferit.Remarcând faptul că schimbarea Domnului nostru de la natura umană la natura divină la învierea Sa a fost o schimbare încă şi mai mare decât aceea care se petrecuse cam cu treizeci şi patru de ani înainte, când El a lăsat gloria ((B108)) fiinţei spirituale şi „S-a făcut trup”, putem, cu mare folos, examina foarte amănunţit fiecare acţiune a Sa în timpul celor patruzeci de zile după înviere, înainte de a fi mers „la Tatăl”; fiindcă Isus cel înviat din aceste patruzeci de zile este cel care trebuie să vină iarăşi, şi nu omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră, în moarte. Acela care a fost omorât fiinţă de carne a fost şi însufleţit[făcut viu] fiinţă spirituală la învierea Sa. 1 Pet. 3:18.**În acest pasaj cuvintele „în” şi „prin” [trad. rom. „în” şi „în” — n. e.] au fost adăugate de traducători în mod arbitrar şi induc în eroare. Textul grecesc spune simplu: „omorât trup, înviat spirit”. Domnul nostru a fost omorât ca fiinţă de carne sau umană, dar a fost înviat dintre morţi fiinţă spirituală. Şi fiindcă Biserica va fi „schimbată” pentru a fi asemenea lui Cristos, este evident că schimbarea pe care a suferit-o Capul a fost de acelaşi fel cu cea despre care se spune că este rezervată biruitorilor, care vor fi schimbaţi de la natura umană la natura spirituală şi făcuţi asemenea Lui — „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ca atare, descrierea următoare a schimbării sfinţilor este aplicabilă şi la Domnul, adică: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.La a doua venire a Sa, El nu vine pentru a Se supune autorităţilor existente, pentru a plăti bir Cezarului şi pentru a suferi umilire, nedreptate şi violenţă, ci vine pentru a domni, exercitând toată puterea în cer şi pe pământ. El nu vine în corpul umilirii Sale, un corp uman pe care l-a luat pentru suferinţa morţii, inferior corpului Său glorios avut înainte (Evr. 2:9), ci vine în corpul Său spiritual glorios, care este reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui (Evr. 1:3); căci, datorită ascultării Sale chiar până la moarte, El este acum mult înălţat la natura şi asemănarea divină, şi I S-a dat un nume care este mai presus de orice nume — cu excepţia doar a numelui Tatălui (Filip. 2:9; 1 Cor. 15:27). Apostolul arată că „încă nu s-a arătat” înţelegerii noastre umane cum este El ((B109)) acum; ca atare nu ştim cum vom fi când vom fi făcuţi asemenea Lui, dar noi (Biserica) ne putem bucura în asigurarea că într-o zi vom fi cu El şi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2) — nu cum a fost la prima Sa venire în umilinţă, când Şi-a lăsat gloria avută înainte şi pentru noi a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să ne îmbogăţim.Dacă ne gândim la înţelepciunea şi prudenţa metodelor Domnului nostru de a-Şi manifesta faţă de ucenici prezenţa atât după înviere cât şi înainte, aceasta ne poate ajuta să nu uităm că aceeaşi înţelepciune va fi manifestată şi în metodele Sale de a Se descoperi la a doua venire a Sa, atât faţă de Biserică, precum şi faţă de lume — metode nu neapărat similare, dar în fiecare caz bine potrivite obiectivului Său, care nu este niciodată de a alarma şi agita oamenii, ci de a convinge judecata lor rece, calmă, despre marile adevăruri care trebuie să fie imprimate asupra lor. Întâia venire a Domnului nostru n-a fost un eveniment uimitor, mişcător sau alarmant. Cât de liniştit şi de discret a venit! Astfel încât numai celor care aveau credinţă şi umilinţă li s-a permis să recunoască în pruncul de naştere umilă, în Omul durerilor, în prietenul celor umili şi săraci şi în final în Cel răstignit, pe Mesia Cel de multă vreme aşteptat.Manifestarea prezenţei Sale după înviere era prin natura lucrurilor un fapt mai uimitor, mai ales dacă se ia în considerare natura Sa schimbată. Dar învierea Sa, împreună cu natura Sa schimbată, trebuiau să fie dovedite pe deplin, nu întregii lumi la timpul acela, ci martorilor aleşi care vor da generaţiilor viitoare o mărturie credibilă despre acel fapt. Dacă toată lumea ar fi fost atunci informată despre acel fapt, mărturia ajunsă până în zilele noastre ar fi fost probabil mult mai puţin vrednică de crezare, fiind atât de colorată şi deformată de ideile oamenilor şi amestecată cu tradiţiile lor, încât adevărul ar fi putut apărea aproape sau cu totul de ((B110)) necrezut. Dar Dumnezeu a încredinţat-o numai martorilor aleşi, credincioşi şi vrednici; şi observând relatarea, fiecare să remarce cât de perfect a fost îndeplinit obiectivul şi cât de clară, hotărâtă şi convingătoare a fost dovada oferită lor cu privire la învierea şi la schimbarea lui Cristos. Observaţi de asemenea grija cu care El i-a protejat ca să nu-i alarmeze sau ca să nu-i agite nejustificat în timp ce dovedea şi accentua aceste mari adevăruri. Şi să fim siguri că aceeaşi înţelepciune, prudenţă şi iscusinţă vor fi desfăşurate şi în metodele Sale pentru a face cunoscut faptul prezenţei Sale glorioase la a doua venire a Sa. Judecata rece, calmă, va fi convinsă în fiecare caz, deşi lumea în general va trebui să fie adusă printr-o disciplinare aspră în atitudinea potrivită de a primi mărturia, pe când cei ale căror inimi sunt drepte vor avea binecuvântata înţelegere mai curând. Nu toate dovezile despre învierea şi schimbarea Sa la natura spirituală le-au fost date ucenicilor Săi deodată, ci pe măsură ce ei au fost în stare să le suporte şi într-un mod calculat a face cea mai profundă impresie.În decursul celor trei ani şi jumătate de slujire a Domnului nostru, ucenicii Săi sacrificaseră prieteni, reputaţie, afaceri etc. pentru a-şi dedica timpul şi energia vestind prezenţa lui Mesia şi stabilirea împărăţiei Sale. Dar ei, inevitabil, aveau idei imature în ceea ce priveşte modul şi timpul înălţării Învăţătorului lor şi în ceea ce priveşte făgăduita lor înălţare împreună cu El. Nici nu era necesară atunci o deplină cunoştinţă; era întru totul suficient ca ei să facă fiecare pas cu credincioşie pe măsură ce acesta devenea cuvenit; de aceea Învăţătorul le-a dat învăţătura puţin câte puţin, pe măsură ce ei au fost în stare să o primească. Şi aproape de sfârşitul misiunii Sale El a zis: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni . . . duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Ioan 16:12, 13; 14:26.((B111))Cine poate spune marea lor dezamăgire, chiar dacă, pe cât a fost posibil, fuseseră înarmaţi împotriva ei, când au văzut că El a fost luat brusc de la ei şi răstignit în mod ruşinos ca un răufăcător — El, a cărui împărăţie şi slavă o aşteptaseră şi o vestiseră, şi care numai cu cinci zile înainte de răstignire li se păruse atât de aproape de realizare (Ioan 12:1, 12-19). Deşi ştiau că El era învinuit fără temei şi răstignit pe nedrept, aceasta nu schimba cu nimic faptul că speranţele lor naţionale îndelung nutrite într-un împărat evreu, care să restaureze naţiunea lor la influenţă şi putere, împreună cu speranţele, ambiţiile şi iluziile lor personale în privinţa unor funcţii importante şi a unor onoruri înalte în împărăţie, erau toate spulberate brusc prin această întorsătură nefavorabilă pe care o luaseră lucrurile prin răstignirea împăratului lor.Învăţătorul ştia bine cât de părăsiţi, dezorientaţi şi nedumeriţi se vor simţi ei; căci aşa a scris profetul: „Voi bate păstorul şi oile vor fi risipite” (Zah. 13:7; Marcu 14:27). Şi în decursul celor patruzeci de zile între înviere şi înălţare, principala Sa preocupare a fost prin urmare să-i adune din nou şi să le restabilească credinţa că El era Mesia Cel atât de mult aşteptat, dovedindu-le faptul învierii Sale, şi că de la învierea Sa, chiar dacă Şi-a păstrat aceeaşi individualitate, El nu mai era fiinţă umană, ci o fiinţă spirituală înălţată, având „toată autoritatea . . . în cer şi pe pământ”. Mat. 28:18.El le-a dat vestea învierii Sale treptat — mai întâi prin femei (Maria Magdalena, Ioana, Maria mama lui Iacov, Salome şi altele împreună cu ele — Marcu 16:1; Luca 24:1, 10), care veniseră dis-de-dimineaţă la mormânt pentru a-I unge trupul cu miresme. În timp ce ele se întrebau pe cine să ia ca să rostogolească piatra de la uşa mormântului, iată, a fost un cutremur de pământ, şi când au ajuns au găsit piatra dată la o parte şi un înger al Domnului stătea ((B112)) pe ea, care li s-a adresat zicând: „Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus Cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, aşa cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul! Şi duceţi-vă repede şi spuneţi ucenicilor Lui că El a înviat dintre cei morţi! Şi iată, El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”. Mat. 28:5-7.Se pare că Maria Magdalena s-a separat de celelalte femei şi a alergat să spună lui Petru şi lui Ioan (Ioan 20:1, 2), pe când celelalte s-au dus să le spună celorlalţi ucenici, şi că după ce ea le-a părăsit, Isus li s-a arătat celorlalte femei pe drum zicând: „Bucuraţi-vă” (Mat. 28:9, 10). Iar ele au venit şi I-au cuprins picioarele şi I S-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea [casa lor]! Acolo Mă vor vedea”. Şi ele au alergat cu frică şi bucurie ca să le spună celorlalţi ucenici. În sentimentele lor amestecate, de surpriză, nedumerire, bucurie şi teamă, şi în tulburarea lor generală, de abia ştiau cum să-şi povestească ciudata şi minunata experienţă. Când Maria i-a întâlnit pe Petru şi pe Ioan le-a zis cu tristeţe: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20:2). Celelalte femei au povestit cum la mormânt au avut o viziune cu îngeri care au spus că El era viu (Luca 24:22, 23) şi apoi cum mai târziu L-au întâlnit pe Domnul în cale. Mat. 28:8, 10.Majoritatea ucenicilor evident au primit istorisirea lor numai ca fiind o excitaţie superstiţioasă, dar Petru şi Ioan au spus: Noi mergem să vedem noi înşine; şi Maria s-a întors cu ei la mormânt. Tot ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost că trupul dispăruse, că giulgiul era cu grijă împăturit şi pus alături, şi că piatra era dată la o parte de la uşă. Aşa că s-au întors nedumeriţi, dar Maria a rămas acolo plângând. Pe când plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt, şi a văzut doi îngeri ((B113)) care au grăit: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Şi întorcându-se L-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu L-a recunoscut. El a întrebat: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi?” Iar ea, presupunând că este grădinarul, a răspuns: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau”. Atunci, cu vechiul Lui glas familiar, pe care ea l-a recunoscut numaidecât, Domnul a zis: „Maria!”Aceasta a fost de ajuns să-i stabilească credinţa în declaraţia îngerului, că El înviase, care până atunci păruse ca un vis sau ca un basm, şi în bucuria ei a exclamat: „Învăţătorule!”. Primul ei impuls a fost să-L îmbrăţişeze şi să zăbovească în prezenţa Lui. Dar Isus a informat-o cu blândeţe că acum ea avea de împlinit o misiune foarte importantă, să ateste faptul învierii Sale şi să se grăbească să ducă mesajul şi să stabilească credinţa celorlalţi ucenici, care erau încă în nedumerire şi nesiguranţă, zicând: „Nu Mă atinge [greceşte haptomai, îmbrăţişa, nu zăbovi acum pentru alte manifestări ale iubirii tale], căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu [voi mai sta puţin timp cu voi încă], ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). El le trimisese vorbă şi prin celelalte femei că Se va întâlni cu ei în Galileea.Apoi El a ajuns din urmă pe doi dintre ucenicii trişti şi dezorientaţi care mergeau de la Ierusalim la Emaus, şi i-a întrebat despre pricina tristeţii şi deznădejdii lor (Luca 24:13-35). Iar unul dintre ei a răspuns: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea? «Ce?» le-a zis El. Şi ei i-au răspuns: «Ce s-a întâmplat cu Isus Nazarineanul, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui ((B114)) Dumnezeu şi înaintea întregului popor, cum preoţii cei mai de seamă şi mai-marii noştri L-au dat să fie pedepsit cu moartea şi L-au răstignit. Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat lucrurile acestea. [Aici probabil şi-au adus aminte de Ioan 2:19, 21, 22.] Ba încă, nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu I-au găsit trupul şi au venit, spunând că au avut şi o viziune de îngeri, care ziceau că El este viu. Unii dintre cei care erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut»”.Nu este de mirare că erau dezorientaţi; ce ciudat părea totul! Ce ciudate şi emoţionante fuseseră evenimentele ultimelor câteva zile!Atunci străinul le-a ţinut o predică mişcătoare din profeţii, arătându-le că tocmai lucrurile care îi descurajaseră atât de mult erau lucrurile pe care profeţii le preziseseră cu privire la adevăratul Mesia: că pentru a putea conduce, binecuvânta şi ridica pe Israel şi întreaga lume, El trebuia mai întâi să-i răscumpere cu propria Sa viaţă din blestemul morţii, care venise peste toţi prin Adam, şi că după aceea, înălţat la viaţă şi la glorie de către Iehova, Învăţătorul lor va împlini tot ce fusese scris prin profeţi cu privire la gloria şi onoarea Sa viitoare, tot atât de sigur cum împlinise acele profeţii care I-au prezis suferinţele, umilirea şi moartea. Minunat predicator! Şi minunată predică a fost aceea! Ea a stârnit noi idei şi a deschis noi aşteptări şi speranţe. Apropiindu-se de sat, L-au constrâns să mai rămână cu ei, fiindcă era spre seară şi ziua era pe sfârşite. El a intrat să mai stea cu ei; şi stând la masă cu ei a luat pâine, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, iar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.((B115))Până în momentul acela nu L-au recunoscut, deşi merseseră, vorbiseră şi stătuseră la masă împreună. El a fost recunoscut de ei nu după faţa Sa, ci după gestul simplu de binecuvântare şi frângere a pâinii în modul familiar de odinioară, întărindu-le astfel credinţa în ceea ce deja auziseră — că El înviase şi că-i va vedea iarăşi.Atunci cei doi ucenici uimiţi şi fericiţi s-au sculat în acelaşi ceas şi s-au întors la Ierusalim, spunându-şi unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” Ajunşi la Ierusalim i-au găsit pe ceilalţi bucurându-se de asemenea şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon”. Şi au povestit ce s-a întâmplat pe drum şi cum L-au recunoscut prin frângerea pâinii. Probabil că în acea seară erau aproape toţi acolo, uitând de casă, de treburi şi de toate celelalte lucruri — Maria Magdalena cu lacrimi de bucurie zicând: Eu l-am recunoscut în clipa când mi-a spus numele — până atunci nu puteam crede asigurarea îngerului că a înviat; iar celelalte femei povestind minunata lor experienţă de dimineaţă şi cum Îl întâlniseră pe drum. Apoi Simon avea să-şi spună şi el povestea; iar acum, iată, mai erau doi martori din Emaus. Ce zi plină de evenimente! Nu-i de mirare că după aceea au dorit să se întâlnească în ziua întâi a fiecărei săptămâni, ca să vorbească despre acele lucruri şi să-şi amintească toate împrejurările legate de acest extraordinar eveniment al învierii Domnului, şi să le „ardă” inima tot mereu.În timp ce mica societate emoţionată şi fericită era adunată astfel şi îşi relatau unul altuia cele câteva experienţe ale lor, Însuşi Domnul Isus a stat deodată în mijlocul lor (Luca 24:36-49) şi le-a zis: „Pace vouă!” De unde venise? Toate aceste adunări erau ţinute în ascuns, cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan 20:19, 26), dar acum era o apariţie bruscă, fără vreo apropiere vizibilă. Şi ((B116)) ei au fost înspăimântaţi crezând că văd un duh. Atunci El i-a liniştit, le-a spus să-şi calmeze temerile şi le-a arătat mâinile şi picioarele zicând: „Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. Şi în timp ce ei, de bucurie, tot nu credeau şi se mirau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?”, şi I-au dat o bucată de peşte fript, iar El a luat şi a mâncat în faţa lor. Atunci le-a deschis înţelegerea, profeţi că aceste lucruri se întâmplaseră exact cum fuseseră prezise. Dar Toma nu era de faţă (Ioan 20:24); şi când ceilalţi ucenici i-au spus că văzuseră pe Domnul, el n-a vrut să creadă şi a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune . . . mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!”Au trecut opt zile fără nici o altă manifestare şi au avut timp să se gândească liniştiţi şi să vorbească împreună despre experienţele din acea zi minunată, când, ucenicii fiind iarăşi adunaţi ca înainte, Isus a stat în mijlocul lor, întocmai ca în prima seară, zicând: „Pace vouă!” (Ioan 20:26). De data aceasta Toma era de faţă şi Domnul i s-a adresat zicând: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. El a arătat astfel că ştia fără să I se spună ce zisese Toma, şi a dat acea dovadă a învierii Sale, despre care Toma spusese că-l va satisface; şi Toma cu bucurie a răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”După acestea trebuie să fi trecut destul de mult timp până să aibă loc o nouă manifestare a prezenţei Domnului, iar ucenicii care erau galileeni au început să se gândească la casă şi la viitor; şi aducându-şi aminte de mesajul Domnului trimis prin femei, că El va merge înaintea lor în Galileea, au mers într-acolo. Probabil că Domnul i-a întâlnit în drum, pe un munte, după cum relatează Matei. Erau ((B117)) nedumeriţi; nu mai simţeau faţă de El aceeaşi familiaritate pe care o aveau altădată; de la răstignirea Sa părea atât de mult schimbat faţă de cum era înainte — apărea şi dispărea în timpuri şi locuri atât de ciudate; nu mai semăna cu „Omul Isus Hristos”; aşa că Matei spune că „ei I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”. După ce le-a spus câteva cuvinte Domnul „S-a făcut nevăzut” dinaintea lor şi i-a lăsat întrebându-se ce se va mai întâmpla. După întoarcerea lor în Galileea, un timp nu s-a mai întâmplat nimic neobişnuit şi n-a fost nici un alt indiciu al prezenţei Domnului. Fără îndoială că ei se întâlneau împreună şi vorbeau despre situaţie, şi se întrebau de ce nu li se arăta mai des.În această aşteptare zilele şi săptămânile păreau lungi. Renunţaseră cu mult timp în urmă la ocupaţiile obişnuite ale vieţii, pentru a-L urma pe Domnul din loc în loc, învăţând de la El şi predicând altora, „Împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Mat. 10:5-7). Nu doreau acum să se întoarcă la vechile lor ocupaţii; şi totuşi, cum să procedeze cu lucrarea Domnului? Înţelegeau situaţia destul de clar ca să ştie că nu mai puteau propovădui ca înainte, că Împărăţia lui Dumnezeu era aproape, deoarece tot poporul ştia că Învăţătorul şi Împăratul lor fusese răstignit, şi nimeni în afară de ei nu ştia despre învierea Lui. În timp ce toţi cei unsprezece erau dezorientaţi şi neliniştiţi, aşteptând ceva, fără să ştie ce anume, Petru a zis: Nu putem totuşi să stăm nefăcând nimic, mă voi întoarce la vechea mea meserie de pescar; şase din ceilalţi au zis: şi noi la fel, mergem cu tine (Ioan 21:3). Şi probabil că şi restul s-au întors la vechile lor îndeletniciri.Cine s-ar putea îndoi că Domnul era prezent fără a fi văzut de multe ori în timp ce ei discutau împreună, conducând şi îndrumând cursul împrejurărilor etc. spre cel mai mare bine al lor? Dacă ar fi avut un mare succes şi ar fi ajuns să fie ((B118)) absorbiţi de interesul în afaceri, curând ar fi devenit nepotriviţi pentru serviciul mai înalt; dar dacă n-ar fi avut nici un succes, ar fi părut ca şi cum i-ar forţa; astfel că Domnul a adoptat un plan care le-a dat o învăţătură aşa cum El adesea le dă ucenicilor Săi, anume, că El poate controla, dacă vrea, succesul sau eşecul eforturilor lor, în orice direcţie.Vechea firmă de pescari s-a reorganizat: au adunat bărcile, mrejele etc. şi au ieşit în larg pentru prima lor pescuire. Dar au trudit toată noaptea şi n-au prins nici un peşte, şi au început să se simtă descurajaţi. Dimineaţa un străin de pe ţărm i-a întrebat dacă au avut succes. Slab succes! N-am prins nimic, au răspuns ei. Mai încercaţi o dată, a zis străinul. Aruncaţi acum mrejele de cealaltă parte a corăbiei. Degeaba, străine, am încercat de ambele părţi toată noaptea, şi dacă ar fi peşte de o parte, ar fi şi de cealaltă. Totuşi, vom încerca încă o dată ca să vezi. Au făcut aşa şi au avut o captură imensă. Ce ciudat! au zis unii; dar sprintenul şi impresionabilul Ioan a prins imediat ideea corectă şi a zis: Fraţilor, numai Domnul putea face asta! Nu vă aduceţi aminte de hrănirea mulţimilor etc.? Acela de pe ţărm trebuie să fie Domnul, şi acesta este încă un mod ales de El să ni se arate. Nu vă amintiţi că exact aşa a fost şi la început când ne-a chemat? Şi atunci trudiserăm toată noaptea fără să prindem nimic, până când El ni S-a adresat zicând: „Aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire” (Luca 5:4-11). Da, desigur, acela este Domnul, cu toate că de la învierea Sa nu-L putem recunoaşte după înfăţişare. El Se arată acum sub diferite forme; dar de fiecare dată noi ştim că este El, după o împrejurare deosebită cum este aceasta, care ne aminteşte o întâmplare însemnată din cunoştinţa noastră trecută cu El.Şi când au tras la mal au aflat că Isus avea şi pâine şi peşte, şi au învăţat o lecţie, că sub îndrumarea Sa, sub grija Sa şi în serviciul Său nu vor fi lăsaţi să moară de ((B119)) foame (Luca 12:29, 30). Nu L-au întrebat dacă este Domnul, deoarece, în această împrejurare, ca şi în altele, ochii înţelegerii lor fiind deschişi, L-au recunoscut, nu după înfăţişarea fizică, ci după minunea făcută. Atunci au urmat instrucţiunile acelui ceas încântător, reasigurându-l pe Petru de acceptarea lui continuă în ciuda lepădării sale de Domnul, pentru care s-a căit şi a plâns. El a aflat acum din nou despre iubirea Învăţătorului său şi despre privilegiul său continuu de a paşte oile şi mieii. Parcă Îl auzim pe Domnul zicând: Nu trebuie, Petre, să te întorci la pescuit: te-am chemat cândva să fii pescar de oameni, şi ştiind că inima ta a rămas loială şi zeloasă, îţi reînnoiesc însărcinarea de pescar de oameni.Apoi, mâncând „împreună cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, «pe care», le-a zis El, «aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt»” (Fapt. 1:5). Aşa că au venit la Ierusalim după cum le spusese El, şi acolo, după patruzeci de zile de la înviere, S-a întâlnit şi a vorbit cu ei pentru ultima oară. De data aceasta şi-au adunat curajul ca să-L întrebe despre Împărăţia pe care le-o făgăduise, zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Această idee despre Împărăţie era ideea care predomina în mintea fiecărui evreu. Ei înţelegeau că Israel urma să fie în fruntea popoarelor sub Mesia, şi nu ştiau nimic despre lungile Timpuri ale Neamurilor şi nu vedeau încă faptul că binecuvântarea principală fusese luată de la Israelul după trup (Mat. 21:43; Rom. 11:7) şi că ei înşişi urmau să fie membri ai noului Israel (spiritual), preoţimea împărătească şi neamul sfânt, prin care, în calitate de corp al lui Cristos, vor veni binecuvântările asupra lumii. Ei nu înţelegeau încă nimic din aceste lucruri. Şi cum ar fi putut înţelege? Nu primiseră încă ((B120)) Spiritul sfânt al adoptării ca fii, ci erau încă sub condamnare; căci, deşi sacrificiul de răscumpărare fusese făcut de Răscumpătorul, acesta nu fusese prezentat încă formal pentru noi în Sfânta Sfintelor, chiar în cer (Ioan 7:39). Prin urmare, Domnul nostru n-a încercat să dea nici un răspuns explicativ la întrebarea lor, ci doar a zis: „Nu este treaba voastră [acum] să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere*, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”. Fapt. 1:7, 8.*Această putere făgăduită de a cunoaşte şi a înţelege timpurile şi perioadele, ca şi toate lucrurile care ţin de o mărturie cuvenită, se aplică la Biserica întreagă, de la cel dintâi până la cel din urmă; şi sub îndrumarea şi puterea Spiritului sfânt, este dată hrană la timp potrivit în legătură cu fiecare trăsătură a planului, pentru ca noi să putem fi martorii Lui, chiar până la sfârşitul veacului. Compară cu Ioan 16:12, 13.Apoi Domnul, care mergea cu ei, când au ajuns la muntele Măslinilor Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, a fost despărţit de ei şi S-a înălţat, şi un nor L-a ascuns din ochii lor (Luca 24:48-52; Fapt. 1:6-15). Acum începeau să vadă ceva mai mult din planul lui Dumnezeu. Domnul care coborâse din cer S-a întors la Tatăl, după cum le spusese înainte de moartea Sa — S-a dus să le pregătească un loc şi va veni iarăşi şi-i va primi — a plecat departe ca să primească împărăţia făgăduită şi să Se întoarcă (Luca 19:12); iar între timp ei urmau să fie martorii Săi pe întregul pământ, pentru a chema şi pregăti un popor care să-L primească atunci când va veni să fie preamărit în sfinţii Săi şi să domnească în calitate de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Ei au văzut noua lor misiune, de a vesti fiecărei creaturi un împărat care vine ((B121)) din cer „cu toată autoritatea în cer şi pe pământ”, care era o lucrare mult mai importantă decât aceea din anii precedenţi, când au vestit pe „Omul Hristos Isus” şi când L-au urmat pe Cel care era „dispreţuit şi părăsit de oameni”. Domnul lor înviat era într-adevăr schimbat, nu numai la înfăţişarea personală — arătându-Se uneori într-un fel şi într-un loc, iar alteori în alt fel şi în alt loc, manifestându-Şi „toată puterea” — ci era schimbat şi în starea sau natura Sa. Nu li se mai adresa iudeilor şi nici nu li se mai arăta; căci de la înviere nimeni nu L-a văzut în nici un sens, în afară de prietenii şi urmaşii Săi. Cuvintele Sale, „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, au fost astfel dovedite.Astfel a fost stabilită credinţa apostolilor şi a Bisericii timpurii în faptul învierii Domnului. Îndoielile lor s-au risipit şi inimile lor se bucurau; s-au întors la Ierusalim şi au stăruit în rugăciuni şi cereri şi în studiul Scripturilor, aşteptând înfierea făgăduită de Tatăl şi înzestrarea lor cu înţelegere spirituală şi cu daruri speciale de puteri miraculoase, ca să-i facă în stare să convingă pe adevăraţii israeliţi şi să întemeieze Biserica Evanghelică, în ziua Cincizecimii. Fapt. 1:14; 2:1.Deşi Domnul nostru la a doua venire a Sa nu-Şi va manifesta prezenţa în modul în care Şi-a manifestat-o în decursul celor patruzeci de zile după înviere, totuşi avem asigurarea Sa că „fraţii nu vor fi în întuneric”. Nu, şi mai mult, noi vom avea un ajutor pe care ei nu-l puteau avea şi nu l-au avut în decursul celor patruzeci de zile, adică „puterea de sus”, ca să ne călăuzească în înţelegerea fiecărui adevăr cuvenit a fi înţeles, şi, întocmai cum a fost făgăduit, să ne arate lucrurile viitoare. De aceea, la vremea potrivită vom avea înţelegerea deplină a modului, timpului şi împrejurărilor care însoţesc arătarea Sa, care, dacă sunt urmărite şi observate cu atenţie, nu vor fi mai ((B122)) puţin convingătoare decât dovezile învierii Domnului nostru date Bisericii timpurii, chiar dacă sunt de un fel diferit.Că Domnul nostru la a doua venire a Sa ar putea să-Şi ia formă umană şi să Se arate astfel oamenilor, cum li S-a arătat ucenicilor după înviere, nu poate fi nici o îndoială; nu numai fiindcă El S-a arătat în formă umană în decursul celor patruzeci de zile, ci fiindcă fiinţele spirituale şi-au manifestat în trecut puterea de a se arăta ca oameni în carne şi sub diferite forme. Însă o asemenea manifestare n-ar fi în armonie cu sensul general al planului lui Dumnezeu şi nici cu indicaţiile scripturale date cu privire la modul arătărilor Sale, după cum vom vedea. În schimb, este planul Domnului ca împărăţia Sa spirituală să comunice, să opereze şi să-şi manifeste prezenţa şi puterea prin mijloace umane, pământeşti. Întocmai cum prinţul acestei lumi, Satan, deşi nevăzut de oameni, exercită o mare influenţă în lume prin cei care-i sunt supuşi şi sunt stăpâniţi şi controlaţi de spiritul lui, tot aşa, noul Prinţ al Păcii, Domnul, va lucra şi-Şi va manifesta prezenţa şi puterea în principal prin fiinţe umane, supuse Lui, stăpânite şi conduse de spiritul Lui.A vedea cu ochii naturali şi a auzi cu urechile naturale nu este tot ce înseamnă a vedea şi a auzi. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” astfel, şi totuşi copiii lui Dumnezeu L-au văzut, L-au cunoscut şi au avut comuniune cu El (Ioan 1:18; 5:37; 14:7). Noi auzim chemarea lui Dumnezeu, „chemarea” noastră „de sus”, auzim glasul Păstorului nostru şi privim întruna la Isus şi vedem premiul, coroana vieţii pe care El o promite — nu cu vederea naturală şi cu auzul natural, ci cu înţelegerea noastră. Mult mai de preţ este vederea pe care o avem prin ochii înţelegerii şi credinţei noastre despre Domnul nostru glorificat ca Împăratul slavei, spiritual, mult înălţat, Răscumpărătorul şi Împăratul nostru, decât vederea oferită ochiului natural înainte de Cincizecime.((B123))Era o necesitate ca Domnul să Se arate ucenicilor Săi în modul cum li S-a arătat după înviere, necesitate care nu va exista la a doua venire a Sa. Obiectivul Său va fi atunci mai bine servit pe altă cale. De fapt, a apărea aşa la a doua venire ar fi spre dauna scopului care trebuie atunci împlinit. Obiectivul arătării Sale ucenicilor după înviere a fost să-i convingă că Acela care fusese mort este viu pentru totdeauna, pentru ca ei să poată merge ca martori ai faptului învierii Sale (Luca 24:48) şi pentru ca mărturia lor să poată fi o temelie sigurăpentru credinţa generaţiilor următoare. Deoarece nimeni nu poate veni în mod acceptabil la Dumnezeu, să primească Spiritul sfânt al înfierii, fără credinţă în Cristos, era necesar nu numai pentru ucenicii de atunci, ci pentru toţi de atunci încoace, ca dovezile despre învierea şi schimbarea Sa să fie astfel încât oamenii fireşti să le poată înţelege şi aprecia. După ce au devenit părtaşi ai Spiritului sfânt şi au înţeles lucrurile spirituale (vezi 1 Cor. 2:12-16), ei ar fi putut crede pe îngeri la mormânt, că El înviase din starea morţii, chiar dacă ar fi văzut trupul de carne al Omului Isus Cristos zăcând încă în mormânt; dar înainte nu puteau — corpul trebuia să lipsească pentru a le face posibilă credinţa în învierea Lui. După ce Spiritul sfânt îi făcea în stare să discearnă lucrurile spirituale, ei puteau crede mărturia profeţilor că Isus trebuia să moară, că va fi înviat dintre cei morţi şi că va fi mult înălţat ca Împărat al slavei, fără a trebui să Se arate ca om şi să-Şi ia diferite corpuri omeneşti ca îmbrăcăminte, aşa încât să-L poată pipăi şi vedea înălţându-Se la cer. Dar toate acestea erau necesare pentru ei şi pentru toţi oamenii naturali. Crezând, noi venim la Dumnezeu prin El şi primim iertarea păcatelor şi Spiritul înfierii, pentru a înţelege lucrurile spirituale.Chiar în timp ce înlătura obstacolele naturale ale credinţei, luând formă de om etc., Domnul nostru i-a convins pe ucenici ((B124)) şi i-a făcut martori pentru alţii, nu prin văzul şi pipăitul lor natural, ci făcând deducţii împreună cu ei din Scripturi: „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să predice, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri»” (Luca 24:45-48). Petru de asemenea declară în mod clar acest obiectiv, zicând: „Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a fost dat să Se arate, de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat dintre cei morţi. Isus ne-a poruncit să predicăm poporului că El [Isus cel înviat] a fost rânduit de Dumnezeu, Judecător al celor vii şi al celor morţi”. Fapt. 10:40-42. Diaglott.Pentru Domnul nostru, după învierea Sa, era numai o chestiune de eficacitate în ce mod să Se arate ucenicilor, care să-I realizeze mai bine scopul, să-I facă cunoscută învierea şi schimbarea Sa de natură. Dacă s-ar fi arătat ca o flacără de foc, cum i s-a arătat îngerul lui Moise în rugul aprins (Exod. 3:2), ar fi putut într-adevăr discuta cu ei, însă dovada dată astfel ar fi fost departe de a fi atât de convingătoare cum a fost metoda pe care a adoptat-o, atât pentru apostoli cât şi pentru lume în general, căreia aceştia i-au pus mărturie.Dacă S-ar fi arătat în gloria formei spirituale, cum s-a arătat îngerul lui Daniel (Dan. 10:5-8), gloria ar fi fost mai mare decât ar fi putut suporta martorii. Probabil că ei ar fi fost aşa de alarmaţi încât să nu poată primi instrucţiuni de la El. Nici unuia în afară de Pavel nu i S-a arătat Domnul în acest fel; iar Pavel a fost atât de copleşit de strălucirea gloriei Lui, care o întrecea pe cea a soarelui la amiază, încât a căzut la pământ şi a fost orbit de ea.((B125))În examinarea metodei de manifestare adoptate de Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile, am văzut că El Şi-a „îngăduit” să Se facă vizibil numai de câteva ori chiar şi pentru martorii aleşi, şi atunci doar pentru scurt timp. Dacă întregul timp cât a fost văzut de ei ar fi fost adunat într-o singură zi în loc să fie la intervale pe parcursul celor patruzeci de zile, probabil ar fi totalizat mai puţin de douăsprezece ore, sau a optzecea parte din întregul timp. Acest lucru fiind adevărat, este evident că El a fost prezent cu ei nevăzut cam şaptezeci şi nouă din cele optzeci de zecimi din acea perioadă de patruzeci de zile. Şi chiar când li S-a arătat, înfăţişările (cu excepţia uneia singure, repetată pentru Toma), n-au fost într-o formă identică aceleia pe care ei o cunoscuseră atât de intim timp de trei ani şi pe care o văzuseră doar cu trei zile înainte. Nu se sugerează nici o singură dată că ei L-au cunoscut după trăsăturile familiare ale feţei Sale, nici chiar că a fost recunoscut după aceeaşi înfăţişare ca şi în alte apariţii.Maria a presupus că este „grădinarul”. Pentru cei doi care mergeau spre Emaus a fost „un străin”. A fost un străin şi pentru pescarii de pe marea Galileii şi pentru cei unsprezece din odaia de sus. De fiecare dată a fost recunoscut după acţiunile Sale, după vorbele Sale, sau după intonaţia familiară a glasului Său.Când Toma a spus că numai dovada care se adresa văzului şi pipăitului său natural ar fi acceptabilă pentru el, Domnul, deşi i-a satisfăcut acea cerere, l-a mustrat blând, zicând: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20:27-29). Dovada mai puternică a fost aceea care nu se adresa vederii naturale, şi mai binecuvântaţi sunt cei pregătiţi să primească adevărul prin orice dovadă ar binevoi Dumnezeu să-l concretizeze.((B126))El le-a arătat astfel nu numai că acum avea puterea să apară în diferite moduri şi forme, ci şi că nici unul dintre acele trupuri pe care le-au văzut nu era trupul Său spiritual, glorios, deşi faptele învierii şi prezenţei Sale le-au fost astfel arătate. Diferitele forme, şi lungile intervale fără vreo manifestare exterioară a prezenţei Sale invizibile, au evidenţiat faptul că deşi Domnul şi Învăţătorul lor era viu şi nu Se înălţase încă la Tatăl, El era acum o fiinţă spirituală, într-adevăr invizibilă pentru vederea omenească, dar având capacitatea de a-Şi manifesta prezenţa şi puterea în diferite moduri, după cum voia*.*Evenimentul relatat în Luca 4:30 nu trebuie privit ca un caz asemănător cu apariţiile şi dispariţiile Sale după înviere. Aceasta n-a fost o dispariţie în sensul de a Se face nevăzut pentru popor. A fost numai o mişcare rapidă, promptă, prin care a zădărnicit intenţiile ucigaşe ale duşmanilor Săi. Înainte ca ei să-şi execute planurile criminale, El S-a întors şi, trecând prin mijlocul lor, nici unul n-a avut curajul sau puterea să-L atace, fiindcă ceasul Său nu venise încă.Crearea corpului şi a veşmintelor în care li S-a arătat, chiar în odaia unde erau adunaţi, a fost o dovadă indiscutabilă că Cristos nu mai era o fiinţă umană, chiar dacă i-a asigurat pe ucenicii Săi că trupul pe care l-au văzut şi pe care Toma l-a pipăit era un trup adevărat, de carne şi oase, şi nu o simplă vedenie sau apariţie**. Ca ((B127)) fiinţă umană nu putea veni în odaie fără să deschidă uşa, însă ca fiinţă spirituală putea, şi atunci la moment Şi-a creat şi Şi-a luat un astfel de trup de carne şi astfel de veşminte cum a văzut potrivit pentru scopul intenţionat.**Nimeni să nu se grăbească să presupună că aici urmăm spiritismul, swedenborgianismul sau vreun alt ism. Noi urmăm pur şi simplu şi legăm logic relatarea apostolică. Vedem clar, şi într-un capitol următor vom examina marea diferenţă între învăţătura Bibliei şi acea falsificare a ei promulgată de către Satan sub numele de spiritism. Ne limităm aici să arătăm că spiritismul pretinde a face comunicare între oamenii morţi şi cei vii, în timp ce Biblia condamnă acest lucru (Isa. 8:19) şi ne învaţă că acele comunicaţii care erau adevărate au avut loc numai prin fiinţe spirituale, cum ar fi îngerii, sau prin Domnul nostru; însă nu prin Domnul nostru în timp ce era „Omul Cristos Isus”, nici în timp ce era mort, ci după schimbarea învierii Sale, când El a devenit un „duh dătător de viaţă” sau o fiinţă spirituală însufleţitoare.Nici un moment nu putem admite sugestia oferită de unii, că Domnul nostru a deschis uşile fără să fie observat, căci relatarea este limpede şi clară, că El a venit şi a stat în mijlocul lor în timp ce uşile erau închise — probabil barate şi zăvorâte cu foarte multă grijă „de frica iudeilor”. Ioan 20:19, 26.Lecţia că El Îşi schimbase natura a fost încă şi mai accentuată prin modul plecării din mijlocul lor: „El S-a făcut nevăzut dinaintea lor”. Corpul uman de carne şi oase etc., cu hainele de pe El, care a apărut deodată în timp ce uşile erau închise, n-a ieşit pe uşă, ci pur şi simplu a dispărut ori s-a dezintegrat în aceleaşi elemente din care El îl crease cu câteva clipe înainte. S-a făcut nevăzut din ochii lor şi n-a mai fost văzut de ei când carnea, oasele şi hainele în care Se arătase au fost dezintegrate, deşi nu ne îndoim că El era încă cu ei — prezent invizibil; şi tot aşa a fost cu ei şi o mare parte din timpul celor patruzeci de zile.În împrejurări speciale, pentru învăţătură specială, Dumnezeu a dăruit putere asemănătoare şi altor fiinţe spirituale, îngerilor, făcându-i capabili să apară ca oameni în trupuri de carne şi oase, care au mâncat şi au vorbit cu cei pe care-i informau, întocmai cum a făcut Domnul nostru. Vezi Gen. 18; Jud. 6:11-22; 13:3-20 şi comentariile asupra acestora în Vol. I, pag. 178-180.Puterea manifestată de Domnul nostru şi de îngerii la care ne-am referit, de a crea şi a dezintegra hainele în care apăreau, a fost şi ea supraomenească, la fel cu cea folosită în crearea şi dezintegrarea corpurilor omeneşti pe care le luau; iar corpurile nu erau corpurile lor spirituale glorioase, după cum nu erau nici hainele pe care le purtau. Ne vom aminti ((B128)) că haina fără cusături şi alte veşminte pe care le-a purtat Răscumpărătorul înainte de răstignirea Sa fuseseră împărţite între soldaţii romani, şi că giulgiul fusese lăsat împăturit şi pus deoparte în mormânt (Ioan 19:23, 24; 20:5-7), aşa că îmbrăcămintea în care a apărut în împrejurările menţionate trebuie să fi fost creată în mod special, şi probabil a fost cea mai potrivită fiecărei împrejurări. De exemplu, când S-a arătat Mariei ca grădinar a fost probabil în astfel de îmbrăcăminte cum ar purta un grădinar.Că trupurile în care a apărut Domnul erau trupuri umane reale şi nu simple iluzii, El le-a dat de înţeles în mod clar ucenicilor când a mâncat în faţa lor şi i-a invitat să-L pipăie şi să vadă că trupul era într-adevăr carne şi oase, zicând: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? . . . Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”.Unii creştini trag concluzii absurde din această exprimare a Domnului nostru în privinţa adevărului că El a luat un corp de carne şi oase. Ei privesc corpul pe care l-a luat ca fiind corpul Său spiritual şi declară că un corp spiritual este carne şi oase, şi este întocmai ca şi cel omenesc, cu singura deosebire că prin vinele lui curge în loc de sânge ceva ce nu se poate defini, pe care ei îl numesc spirit. Ei par să nesocotească declaraţia Domnului nostru, că acesta nu era un corp spiritual — că o fiinţă spirituală nu are carne şi oase. Oare uită ei şi declaraţia lui Ioan, că „nu s-a arătat încă” ce este un corp spiritual şi că noi nu vom şti până când vom fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui şi-L vom vedea, nu cum a fost, ci „cum este”? (1 Ioan 3:2). Oare uită ei şi afirmaţia categorică a apostolului Pavel, că „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” — şi asigurarea lui mai departe că prin urmare toţi moştenitorii împreună cu Cristos trebuie să „fie schimbaţi”? 1 Cor. 15:50, 51.((B129))Mulţi creştini au ideea că gloriosul corp spiritual al Domnului nostru este chiar acelaşi corp care a fost răstignit şi pus în mormântul lui Iosif; ei aşteaptă ca atunci când vor vedea pe Domnul în slavă să-L identifice după rănile făcute la Calvar. Aceasta este o mare greşeală, pe care o analiză foarte mică o va descoperi: Mai întâi, ea ar dovedi că trupul Său înviat nu este glorios sau perfect, ci cu urme de răni şi desfigurat. Apoi, ar dovedi că noi ştim ce este un corp spiritual, în ciuda afirmaţiei contrare a apostolului. În al treilea rând, ar dovedi că preţul răscumpărării noastre a fost luat înapoi, pentru că Isus a spus: „trupul Meu . . . îl voi da pentru viaţa lumii”. Carnea Sa, viaţa Sa ca om, umanitatea Sa a fost cea sacrificată pentru răscumpărarea noastră. Iar când a fost ridicat din nou la viaţă prin puterea Tatălui, n-a fost înviat la o existenţă umană, deoarece aceea a fost sacrificată ca preţul cumpărării noastre. Şi dacă acel preţ ar fi fost luat înapoi, noi am fi încă sub condamnarea morţii şi fără speranţă.N-avem motive să presupunem că trupul spiritual al Domnului nostru după învierea Sa este un trup omenesc, după cum n-avem motive nici să presupunem că trupul Său spiritual de dinaintea primei Sale veniri a fost omenesc, sau că alte fiinţe spirituale au trupuri omeneşti, căci un spirit n-are nici carne nici oase, iar apostolul Petru spune că Domnul nostru a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”.Trupul uman al Domnului nostru a fost însă luat din mormânt în mod supranatural, deoarece dacă ar fi rămas acolo ar fi fost o piedică de neînvins pentru credinţa ucenicilor care nu erau încă instruiţi în lucrurile spirituale — „căci Duhul Sfânt încă nu era” (Ioan 7:39). Nu ştim ce s-a făcut cu el, decât că nu s-a descompus sau n-a putrezit (Fapt. 2:27, 31). Că a fost dezintegrat în gaze sau că se păstrează încă undeva ca un mare memorial al iubirii lui Dumnezeu, al ascultării lui Cristos şi al răscumpărării noastre, nimeni nu ştie — şi ((B130)) astfel de cunoştinţă nici nu este necesară. Suntem asiguraţi că Dumnezeu a ascuns în mod miraculos trupul lui Moise (Deut. 34:6; Iuda 9); şi mai ştim că, tot ca un memorial, Dumnezeu a ferit de putrezire în mod miraculos mana din vasul de aur care a fost aşezat în chivot sub Capacul Ispăşirii din Cortul Întâlnirii, şi că aceasta era un simbol al cărnii Domnului nostru, pâinea din cer (Exod. 16:20, 33; Evr. 9:4; Ioan 6:51-58). Prin urmare, nu vom fi surprinşi dacă în Împărăţie Dumnezeu va arăta lumii trupul de carne, răstignit pentru toţi, ca să dea preţul de răscumpărare pentru ei — nefiind permis să se descompună, dar păstrat ca o mărturie eternă a iubirii infinite şi a supunerii desăvârşite. Este cel puţin posibil ca Ioan 19:37 şi Zaharia 12:10 să aibă asemenea împlinire. Cei care au strigat „Răstigneşte-L!” vor putea, ca martori, identifica însuşi trupul străpuns de suliţă şi sfâşiat de cuie şi de spini.A considera trupul glorios al Domnului nostru ca un trup de carne, n-ar explica câtuşi de puţin apariţiile Sale deosebite şi neaşteptate în decursul celor patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Cum putea să apară şi apoi să dispară atât de subit? Cum se face că în cele patruzeci de zile a fost aproape tot timpul nevăzut? Şi de ce înfăţişarea Sa era de fiecare dată atât de schimbată încât n-a fost recunoscut ca fiind acelaşi cu Cel văzut în alte împrejurări anterioare, sau cu Cel atât de binecunoscut şi iubit de toţi dinaintea răstignirii Sale, doar cu câteva zile înainte?N-ar fi de-ajuns să spunem că acestea au fost miracole, deoarece atunci ar trebui să se spună utilitatea sau necesitatea miracolelor. Dacă trupul Său după înviere ar fi fost carne şi oase, şi acelaşi trup care a fost răstignit, cu toate trăsăturile şi cicatricile, de ce ar fi făcut El minuni care nu numai că nu stabileau acel fapt, ci era posibil, după cum vedem, să înveţe contrariul? — că El nu mai era o fiinţă umană — carne şi oase — ci o fiinţă spirituală care putea să meargă şi să vină ca vântul, astfel că nimeni nu ((B131)) putea spune de unde venea sau unde mergea, dar care, pentru a-i instrui, Se arăta ca om în felurite trupuri de carne şi oase pe care le crea şi le dezintegra după cum cereau împrejurările.Înainte de răstignirea Sa, Domnul nostru fusese în relaţii familiare cu ucenicii, însă după înviere, cu toate că nu-i iubea mai puţin, purtarea Lui faţă de ei era mai rezervată. Aceasta a fost fără îndoială pentru a le imprima mai puternic demnitatea şi onoarea marii Sale înălţări, şi a le inspira respectul cuvenit persoanei şi autorităţii Sale. Deşi lui Isus ca om nu I-a lipsit niciodată acea demnitate a comportamentului care cere respect, totuşi, după schimbarea Sa la natura divină era necesară şi potrivită o rezervă mai mare. O asemenea rezervă a fost totdeauna menţinută de Iehova faţă de creaturile Sale, şi ea este potrivită în situaţia dată. Această rezervă a marcat toate întrevederile Domnului nostru cu ucenicii după învierea Sa. Acestea erau foarte scurte, tocmai cum spusese: „Nu voi mai vorbi mult cu voi”. Ioan 14:30.Celor care cred că Tatăl nostru ceresc este spirit şi nu om, nu le va fi greu să înţeleagă că Domnul nostru Isus, care acum este înălţat la natura divină şi care este nu numai o asemănare morală a lui Dumnezeu, ci de fapt este „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui”, nu mai este om, ci fiinţă spirituală pe care nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea fără un miracol. Este tot atât de imposibil pentru oameni să vadă gloria dezvăluită a Domnului Isus, după cum este imposibil şi să-L vadă pe Iehova. Să ne gândim un moment cum numai o reflexie a gloriei spirituale a afectat pe Moise şi pe Israel la Sinai (Evr. 12:21; Exod. 19; 20:19-21; 33:20-23; 34:29-35). „Priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare, încât Moise a zis: «Sunt nespus de îngrozit şi tremur»”. Şi deşi Moise a fost întărit supranatural ca să privească gloria Domnului, aşa încât patruzeci de zile şi partuzeci de nopţi, singur cu Dumnezeu, umbrit de gloria Sa ((B132)) şi fără mâncare şi băutură, el a primit şi a scris legea divină (Exod. 34:28), totuşi când a cerut să-L vadă pe Iehova faţă în faţă i s-a spus: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod. 33:20). Prin urmare, tot ce a văzut Moise a fost o apariţie care reprezenta pe Dumnezeu, şi nimic mai mult n-a fost posibil. Aceasta este în armonie şi cu cuvintele apostolului: „Nimeni nemuritor, nevăzut, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea [vreodată]” (1 Tim. 6:15, 16). Dar este clar declarat că fiinţele spirituale pot vedea şi văd pe Dumnezeu, care este El Însuşi o fiinţă spirituală. Matei 18:10.Dacă Domnul nostru este tot „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5, 6) — dacă, fiind dat la moarte în trup El a înviat din nou în trup, şi nu, cum spune apostolul, un spirit dătător de viaţă — atunci în loc să fie înălţat mai presus de îngeri şi de orice nume care se poate numi sub ceruri şi pe pământ, El este încă om. Şi dacă El Şi-a păstrat forma de rob, pe care a luat-o cu scopul de a suferi moartea pentru fiecare om, şi este şi acum cu puţin mai prejos decât îngerii, atunci El nu-L poate vedea pe Dumnezeu niciodată. Cât de iraţională este această vedere când este examinată cu totul în lumina mărturiei apostolice! Gândiţi-vă de asemenea că dacă trupul Domnului nostru, care a fost străpuns şi rănit de cuie, de suliţă şi de cununa de spini, şi care a fost marcat de suferinţe, este trupul Său spiritual glorios, şi dacă cicatricile şi trăsăturile omeneşti desfigurate sunt părţi integrante ale Domnului înălţat, atunci El este departe de a fi frumos, chiar dacă trebuie să iubim rănile îndurate pentru noi. Şi dacă El poartă astfel un trup imperfect, cu urme de răni, desfigurat, şi dacă noi vom fi asemenea Lui, n-ar implica aceasta că apostolii şi sfinţii care au fost răstigniţi, decapitaţi, omorâţi cu pietre, arşi, tăiaţi în bucăţi şi sfâşiaţi de fiare, precum şi cei care au suferit accidente, la fel, fiecare dintre ei îşi va purta cusururile şi semnele rănilor lui? Şi cu ((B133)) acest mod de a vedea, n-ar prezenta cerul cel mai îngrozitor spectacol — pentru toată veşnicia? Dar nu acesta este cazul şi nimeni n-ar putea susţine multă vreme o vedere atât de neraţională şi nescripturală. Fiinţele spirituale sunt fiinţe desăvârşite în fiecare amănunt, şi astfel apostolul aminteşte Bisericii, care este moştenitoarea gloriei şi onoarei spirituale sau cereşti, că deşi semănată [în moarte] în slăbiciune [cu semne şi răni etc.] ea [fiinţa] este înviată în putere; deşi semănată în necinste [brăzdaţi de griji şi necaz etc.] înviază în slavă; deşi semănat trup firesc [literal, „trup animal”] înviază trup spiritual; şi că, după cum am purtat chipul tatălui pământesc, vom purta chipul Domnului ceresc (1 Cor. 15:42-51). Domnul nostru Isus a luat şi a purtat pentru noi şi chipul celui pământesc pentru un timp, ca să ne poată răscumpăra. Dar prin învierea Sa, El a devenit Domnul ceresc (Rom. 14:9), iar noi, dacă suntem credincioşi, vom purta curând chipul Domnului ceresc (trupuri spirituale), după cum acum mai purtăm încă chipul domnului pământesc, Adam (trupuri umane).Să ne amintim cazul lui Pavel — pentru ca el să poată fi unul dintre apostoli trebuia să fie un martor — trebuia să vadă pe Domnul după învierea Sa. El n-a fost unul dintre cei care au văzut manifestările învierii şi prezenţei Sale în decursul celor patruzeci de zile, de aceea i-a fost acordată o întrezărire specială a Domnului. Însă el L-a văzut, nu cum L-au văzut ceilalţi — nu acoperit de vălul trupului şi veşmintelor de diferite forme. Şi cea mai fugară privire la persoana glorioasă a Domnului nostru fără văl, l-a făcut să cadă la pământ orbit de o glorie a cărei „strălucire o întrecea pe cea a soarelui în miezul zilei”; şi pentru a fi vindecat măcar în parte de această orbire a fost necesară o minune (Fapt. 9:17, 18). Nu L-a văzut Pavel pe Domnul aşa cum este — o fiinţă spirituală? Şi n-a apărut Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile aşa cum a fost, adică aşa cum fusese înainte, pentru scopurile şi motivele speciale deja arătate? Nu avem nici un motiv să ne îndoim de ((B134)) aceasta. Dar Domnul a avut un scop în faptul că lui Pavel i S-a arătat în acest fel, întocmai cum faptul că celorlalţi li s-a arătat altfel a avut şi a servit unui alt scop. Pavel arată acest scop, zicând: „După ei toţi ca unuia născut Înainte de vreme mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8, după nota de subsol la trad. reviz. — n. e.). După cum învierea Domnului nostru a fost naşterea Sa din moarte, la deplina perfecţiune a fiinţei spirituale (Col. 1:18; Rom. 8:29), tot aşa învierea Bisericii, Corpul lui Cristos, este arătată aici şi în alte locuri ca o naştere. La naşterea sau învierea noastră ca fiinţe spirituale, vom vedea pe Domnul aşa cum este, întocmai cum L-a văzut Pavel; dar noi, fiind schimbaţi sau născuţi atunci fiinţe spirituale, nu vom fi doborâţi la pământ, nici orbiţi la vederea persoanei glorioase a Domnului nostru. Cuvintele lui Pavel vreau să spună că el L-a văzut aşa cum Îl vom vedea noi — „aşa cum este”; el L-a văzut aşa cum Îl va vedea întregul Corp al lui Cristos, însă el L-a văzut Înainte de vreme, înainte de a fi născut dintre morţi şi prin urmare înainte de a fi capabil să suporte — totuşi „aşa cum” fiecare născut în acest fel Îl va vedea la timpul cuvenit.Moise, coborând de pe munte pentru a comunica Israelului Legământul Legii, a fost un tip al mai Marelui Legiuitor şi Mijlocitor al Noului Legământ, care la a doua venire Se va prezenta ca să conducă şi să binecuvânteze lumea. Prin urmare, Moise a simbolizat Biserica întreagă, al cărei Cap este Domnul nostru. Faţa lui Moise a fost făcută să strălucească, aşa încât poporul n-a putut să-l privească, şi după aceea a trebuit să poarte un văl, ca tip al gloriei spirituale a lui Cristos, o ilustraţie a punctului pe care-l examinăm acum. Cristos are gloria şi strălucirea adevărată, imaginea exactă a persoanei Tatălui, iar noi vom fi asemenea Lui, şi nimeni nu poate privi această glorie; de aceea, oricare va fi manifestarea Legiuitorului faţă de lume când gloria Domnului se va descoperi, gloria persoanelor spirituale nu va putea fi văzută. Ele vor vorbi prin văl — sub acoperire. Aceasta, şi încă mai mult, a fost semnificaţia vălului lui Mosie. Exod. 34:30-33.((B135))Acordând subiectului un studiu atent, ajungem tot mai mult să recunoaştem înţelepciunea divină arătată în maniera de a le descoperi apostolilor învierea Domnului nostru, pentru ca ei să fie pe deplin satisfăcuţi şi martori vrednici de încredere, şi pentru ca cei umiliţi din lume să poată primi mărturia lor şi să creadă că Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru din morţi — ca ei să-L poată recunoaşte ca pe Acela care a fost mort, dar care acum este viu în vecii vecilor, şi crezând să poată veni la Dumnezeu prin El. Şi privindu-L sub călăuzirea Spiritului sfânt al adevărului, minţile noastre se lărgesc şi nu-L mai vedem pe omul Cristos Isus, ci pe Domnul slavei şi al puterii, părtaş al naturii divine. Şi astfel Îl cunoaştem pe El, pentru a cărui venire şi împărăţie s-a rugat şi a aşteptat Biserica atât de serios. Şi nimeni, recunoscând cum se cuvine marea Sa înălţare, nu poate aştepta la a doua venire a Sa pe omul Cristos Isus în trupul de carne pregătit pentru jertfă şi rănit şi dat la moarte ca răscumpărarea noastră. Nici nu trebuie să ne aşteptăm ca la a doua venire, El să „Se arate” sau să Se manifeste lumii în diferite forme de carne şi oase — ceea ce a fost necesar pentru acei martori aşa cum vom vedea, foarte diferit.Din cele ce am văzut cu privire la fiinţele spirituale şi la manifestările lor în timpurile trecute, este evident că dacă Domnul nostru ar fi să Se manifeste la a doua venire a Sa, fie deschizând ochii oamenilor ca să-I privească gloria, cum a făcut cu Pavel şi cu Daniel, fie luând trup omenesc, ar fi în dauna planului descoperit în Cuvântul Său. Efectul arătării Sale în glorie lumii, ochii lor fiind în mod miraculos pregătiţi ca să-L poată vedea, ar fi aproape să-i paralizeze prin vederea aceea copleşitoare, în timp ce a apărea ca om, ar însemna a coborî standardul demnităţii şi a da naturii şi formei divine o apreciere mai joasă decât cea adevărată. Cum nici una din aceste metode n-ar părea să fie necesară ((B136)) sau recomandabilă acum, nu putem presupune că va fi adoptată vreuna din ele.Dimpotrivă, ar trebui să aşteptăm ca Cristosul să fie manifestat în trupul omenirii în acelaşi mod în care atunci când Domnul a „devenit trup” şi a locuit printre oameni, Dumnezeu S-a manifestat în trupul Său. Natura umană, când este perfectă şi în armonie cu Dumnezeu, este o asemănare a lui Dumnezeu în trup; ca atare, Adam cel iniţial perfect a fost o asemănare a lui Dumnezeu, iar omul perfect Cristos Isus de asemenea; aşa încât El a putut să-i spună ucenicului Filip, care a cerut să-L vadă pe Tatăl: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — a văzut asemănarea lui Dumnezeu în trup, „Dumnezeu manifestat în trup”.La fel şi omenirea în general, pe măsură ce membrii ei vor reveni treptat la chipul de multă vreme pierdut al lui Dumnezeu, ei vor fi chipuri şi asemănări trupeşti ale Tatălui şi ale Cristosului. Chiar la începutul Mileniului, după cum am văzut, vor exista modele de umanitate perfectă în faţa lumii (vezi Vol. I, pag. 287-293): Avraam, Isaac, Iacov şi sfinţii profeţi, deja încercaţi şi aprobaţi, vor fi „prinţi” printre oameni, exponenţii şi reprezentanţii împărăţiei spirituale, nevăzute. Cristos va fi manifestat în aceştia — în trupul lor — aşa cum Tatăl a fost manifestat în trupul Lui. Şi când „cine va vrea” va ajunge la perfecţiune şi va veni în deplină armonie cu voinţa lui Cristos, fiecare din aceştia va fi un chip al lui Dumnezeu şi al lui Cristos, şi în fiecare din aceştia va fi manifestat Cristos.Pentru că a fost creat în chipul moral al lui Dumnezeu, omul perfect, consacrat pe deplin, va fi capabil să aprecieze perfect Spiritul sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu; iar Biserica glorificată îl va conduce. Fără îndoială, de asemenea, că viziunile şi descoperirile directe, precum şi comunicările generale între Împărăţia spirituală şi reprezentanţii şi exponenţii ei pământeşti vor fi mult mai libere şi mai generale decât au fost vreodată înainte comunicările similare — vor fi mai mult conform ordinii comuniunilor din Eden, ((B137)) înainte ca păcatul să fi adus condamnare şi separare de favoarea şi comuniunea lui Dumnezeu.Nimic deci, nici raţional nici scriptural, nu cere ca Domnul să Se arate la a doua venire a Sa în diferite trupuri de carne şi oase. Că o asemenea procedură nu este esenţială este evident din succesul împărăţiei lui Satan care lucrează prin fiinţe umane ca agenţi. Cei care se împărtăşesc din spiritul răului şi al erorii îl reprezintă cel mai deplin pe marele prinţ nevăzut. El este vizibil astfel în trupul lor cu toate că el însuşi este o fiinţă spirituală, invizibilă pentru oameni.Membrii Cristosului „schimbaţi”, făcuţi părtaşi ai naturii divine, vor fi fiinţe spirituale, după cum şi Satan este o fiinţă spirituală, şi deopotrivă invizibili pentru oameni. Activitatea lor va fi similară ca manieră, deşi direct opusă în caracter şi rezultate; agenţii lor onoraţi, nu legaţi şi înrobiţi prin ignoranţă şi slăbiciune cum sunt cei mai mulţi dintre slujitorii lui Satan, ci făcuţi desăvârşiţi şi „cu adevărat liberi”, vor lucra inteligent şi armonios, de bună voie şi din iubire; iar funcţiile lor vor fi răsplăţi ale dreptăţii.Prezenţa Domnului nostru va fi manifestată lumii prin demonstraţii de „putere şi slavă mare”, nu însă neapărat pentru vederea naturală, ci pentru ochii înţelegerii lor, când se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe care le va face noul Conducător. Prezenţa şi autoritatea Sa dreaptă vor fi recunoscute atât prin pedepsele, cât şi prin binecuvântările care vor curge către omenire de la domnia Sa.Multă vreme s-a crezut în general că strâmtorarea şi necazul vin asupra celor răi ca pedepse pentru facerea răului. Aceasta părând a fi o lege naturală şi potrivită, oamenii în general au acceptat-o, crezând că aşa trebuie să fie, chiar dacă nu este aşa; totuşi faptele aspre ale experienţei sunt în acord cu Biblia, că în trecut cei evlavioşi au suferit cel mai adesea necazuri şi persecuţii (2 Tim. 3:12). Dar în „ziua strâmtorării”, perioada celor patruzeci de ani care introduc ((B138)) domnia lui Mesia, această ordine va începe să se inverseze. În ziua aceea puterile rele vor fi răsturnate, iar dreptatea, stabilită printr-un proces treptat, va îndeplini grabnic o răsplătire corespunzătoare a răufăcătorilor şi binecuvântări celor care vor face bine. „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul; . . . Dar slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”, în „ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2:9, 10, 6, 5). Şi fiindcă acum există aşa de mult rău, răsplătirea va fi foarte severă la început; formând un „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Aşadar, în răzbunare, în strâmtorare şi în mânia asupra popoarelor, Domnul va descoperi lumii faptul schimbării de dispensaţii şi de conducători. Şi astfel, „când se împlinesc judecăţile Tale (Domnului) pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isa. 26:5-11). Ei vor învăţa că sub noua ordine de lucruri cei care vor face binele vor fi înălţaţi, iar cei care vor face răul vor fi restrânşi şi pedepsiţi. Pentru o mărturie profetică clară cu privire la această Împărăţie şi la operarea ei în favoarea celor umiliţi, corecţi, săraci, nevoiaşi şi asupriţi, şi cu privire la răsturnarea de către ea a monopolurilor şi a oricărui sistem de nedreptate şi de asuprire, precum şi cu privire la egalizarea generală a afacerilor omeneşti, citiţi cu atenţie Psalmul 72:1-19; 37:1-14.Împăratul nostru Se va descoperi astfel în mod treptat: unii Îl vor recunoaşte pe noul Conducător mai devreme decât alţii, dar în cele din urmă „orice ochi Îl va vedea” [horao — discerne] (Apoc. 1:7). Dar „El vine cu norii”; şi în timp ce norii strâmtorării sunt grei şi întunecaţi, când munţii (împărăţiile acestei lumi) se cutremură şi cad, iar pământul (societatea organizată) se clatină, se dezintegrează, se topeşte, unii vor începe să înţeleagă că ceea ce vestim noi acum a sosit deja — că ziua cea mare a lui Iehova a sosit; că ziua prezisă a ((B139)) strâmtorării şi a mâniei asupra naţiunilor acum începe, şi că Unsul lui Iehova Îşi ia marea Sa putere şi Îşi începe lucrarea de a face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17). Iar „El trebuie să împărăţească până” va fi pus jos toate autorităţile şi toate legile de pe pământ care sunt contrare celor care stăpânesc în cer.Pe măsură ce strâmtorarea va creşte, oamenii vor căuta, dar în zadar, un adăpost în „vizuini” şi peşteri, în marile stânci şi fortăreţe ale societăţii (francmasoneria, Odd Fellowship, uniuni sindicale, bresle, trusturi şi toate societăţile laice şi eclesiastice) şi în munţii (guvernele) pământului, zicând: „Cădeţi peste noi* [acoperiţi-ne, protejaţi-ne] şi ascundeţi-ne de Faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui”. Apoc. 6:15-17.*Cuvântul grecesc epi, folosit aici, este în general tradus pe, dar are şi semnificaţia peste şi împrejur, şi aşa este tradus de multe ori în versiunea comună. Ideea este aceea de protejare, nu de distrugere. Vederea comună asupra acestui pasaj, conform căreia el învaţă că oamenii răi vor avea destulă credinţă să se roage ca munţii literali să cadă, este absurdă. Adevărata împlinire începe deja: cei mari, cei bogaţi, şi nu mai puţin cei săraci, caută acum la munţi, la stânci şi la peşteri adăpost de furtuna întunecată a necazului pe care toţi o văd adunându-se.Idolatria banului care a înnebunit toată lumea şi care va avea un rol atât de proeminent în strâmtorare, pricinuind nelinişte nu numai pentru acumularea lui, ci şi pentru păstrarea lui, trebuie să fie complet nimicită, după cum se arată în Isaia 2:8-21; Ezec. 7:17-19.Ziua cea mare a strâmtorării va fi recunoscută şi toţi vor căuta protecţie de furtuna ei, deşi puţini vor recunoaşte judecăţile Domnului atunci răspândite peste tot în lume ca rezultat al prezenţei Sale, al stabilirii autorităţii Sale şi al aplicării legilor Sale. În cele din urmă însă toţi vor recunoaşte ((B140)) [„vedea”] pe Împăratul slavei; şi toţi cei care vor iubi atunci dreptatea se vor bucura să-L asculte şi să se conformeze pe deplin cerinţelor Sale drepte.Acesta va fi un timp de răsplătire pentru toţi cei care prin înşelăciune sau prin forţă, uneori în numele legii şi sub aprobarea ei, au acaparat pe nedrept drepturile sau proprietăţile altora. Răsplătirea, după cum am văzut, va veni de la Domnul prin ridicarea maselor populare. În strâmtorarea lor, nevrând să se despartă de un dolar sau de un pogon de pământ, sau de un drept asumat sau de o demnitate de care se bucuraseră de multă vreme şi care nu le fusese contestată, dar văzând răsplătirea apropiindu-se, mulţi vor căuta acoperirea organizaţiilor până atunci puternice — civile, sociale şi religioase — să le promoveze şi să le apere interesele, simţind că singuri ar cădea. Dar acestea nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului. Conflictul şi răsplătirea care se apropie vor face ca toate familiile pământului să bocească; pentru că va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele — nu, şi nici nu va mai fi vreodată. Ele vor boci din „pricina Lui”, din pricina judecăţilor Lui care vor produce marea strâmtorare într-un mod natural; pentru că Domnul Se ridică să clatine îngrozitor pământul şi să-i nimicească stricăciunile (Isa. 2:21). Atât de cuprinzătoare vor fi judecăţile şi necazul, încât nimeni nu va scăpa. În cele din urmă tot ochiul va discerne schimbarea şi va recunoaşte că Domnul domneşte. Strâmtorarea ar putea fi mult diminuată dacă oamenii ar putea să vadă şi să acţioneze prompt după principiile echităţii, ignorând şi renunţând la toate privilegiile nedrepte din trecut, chiar dacă ele ar fi legalizate; dar egoismul nu va permite aceasta, până când strâmtorarea va izbucni şi va răsturna pe cei mândri, va umili pe cei puternici şi va înălţa pe cei umiliţi.Dar marea masă a omenirii nu va ajunge să înţeleagă adevărata stare de lucruri până când ziua cea mare de strâmtorare va fi aproape de sfârşit — până când împărăţiile ((B141)) neamurilor vor fi prefăcute în pulbere şi îndepărtate cu totul, nemaigăsindu-se loc pentru ele (în 1915 d. Cr., cum am arătat în capitolul precedent) — până când Babilonul cel mare va fi complet răsturnat şi influenţa lui asupra lumii va fi zdrobită. Atunci ei vor vedea că marea strâmtorare prin care vor fi trecut a fost ceea ce este numit simbolic „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14); că în măsura în care ei au susţinut eroarea şi răul, în aceeaşi măsură au luptat împotriva legii şi forţelor noului imperiu şi a noului Conducător al pământului; şi că în măsura în care limba, pana, mâinile, influenţa şi mijloacele lor au fost folosite ca să sprijine dreptatea şi adevărul asupra oricărui subiect, în aceeaşi măsură ei au luptat de partea Domnului.Unii vor învăţa semnificaţia strâmtorării mai repede decât alţii, pentru că vor fi mai ascultători. Şi pe parcursul întregii strâmtorări vor fi în lume aceia care vor pune mărturie pentru cauza ei, declarând că prezenţa Domnului şi stabilirea Împărăţiei Sale, care este în opoziţie cu puterile întunericului, este adevărata cauză a strâmtorării, clătinării şi răsturnării societăţii, arătând că toţi cei care se opun adevărului şi dreptăţii sunt vrăjmaşii împărăţiei celei noi, şi că, dacă nu se vor preda fără întârziere, vor trebui curând să sufere o ruşinoasă înfrângere. Totuşi masele nu vor ţine seama de sfatul înţelept, după cum au făcut întotdeauna, până când vor fi cu totul umilite sub conducerea de fier a noii împărăţii, numai la sfârşit dându-şi seama de nechibzuinţa căii lor.Adevăratul învăţător şi purtător de lumină (Mat. 5:14), Biserica adevărată, corpul lui Cristos, nu va fi lăsată în întunecime ca să înveţe despre prezenţa Domnului ei prin manifestările mâniei şi puterii Sale, aşa cum va învăţa lumea. Pentru iluminarea ei s-a făcut pregătire specială. Prin cuvântul sigur al profeţiei, care străluceşte ca o lumină într-un loc întunecos, ea este clar şi precis informată chiar ce ((B142)) trebuie să aştepte (2 Pet. 1:19). Prin cuvântul profetic ea va fi nu numai protejată de descurajare şi făcută în stare să învingă atacurile, cursele şi pietrele de poticnire, atât de multe în „ziua cea rea”, şi astfel să stea aprobată de Dumnezeu, ci ea va deveni şi purtătorul de lumină şi învăţătorul lumii. Biserica este astfel făcută în stare să arate lumii cauza strâmtorării, să vestească prezenţa noului Conducător, să declare metodele, planul şi obiectivul noii dispensaţii, şi să instruiască lumea în privinţa celui mai înţelept curs de urmat în vederea acestor lucruri. Şi chiar dacă oamenii nu vor da atenţie instrucţiunilor până când lecţia supunerii le va fi fost impusă prin necaz, totuşi acestea îi vor ajuta mult la învăţarea acestei lecţii. La această misiune a „picioarelor”, sau a celor din urmă membri ai Bisericii, care vor vesti pe munţi (împărăţii) domnia lui Cristos începută, se referă Isaia 52:7.Scripturi care par a se contraziceSunt în Scriptură unele declaraţii referitoare la modul întoarcerii şi arătării Domnului, care, înainte de a fi examinate critic, par a fi în contradicţie unele cu altele. Şi fără îndoială că ele au servit timp de secole scopului divin de a ascunde adevărul până la timpul când va fi cuvenit să fie înţeles; şi chiar şi atunci să fie ascuns de toţi, cu excepţia clasei speciale a celor consacraţi cărora acesta le-a fost intenţionat.De exemplu, Domnul nostru a zis: „Iată, Eu vin ca un hoţ” şi „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului [în zilele prezenţei Sale]: mâncau, beau, se însurau, se măritau”, „şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul”. „Şi fiind întrebat de farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, Isus a răspuns şi le-a zis: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia»” [nota marginală la traducerea engleză, „cu manifestare exterioară”]. Apoc. 16:15; Luca 17:26, 27, 20; Mat. 24:38, 39.((B143))Aceste scripturi declară şi ilustrează clar modul venirii Domnului. Ele arată că El va fi prezent nevăzut, făcând o lucrare de care lumea va fi pentru un timp cu totul în necunoştinţă. Sosirea Lui prin urmare trebuie să fie într-un mod liniştit, neobservată şi cu totul neştiută de lume, întocmai cum ar veni „un hoţ”, fără zgomot sau altă demonstraţie care să atragă atenţia. După cum în zilele lui Noe lumea îşi vedea de afaceri ca de obicei, fără să fie câtuşi de puţin tulburată şi fără nici chiar cea mai slabă credinţă în propovăduirea lui Noe cu privire la potopul viitor, tot aşa, în prima parte a Zilei Domnului, lumea neavând nici o credinţă în vestea prezenţei Sale şi a strâmtorării iminente, va continua ca de obicei, nedând nici o atenţie unei astfel de propovăduiri până când, în marele potop al strâmtorării, lumea veche — vechea ordine de lucruri — se va prăbuşi, va trece, ca pregătire pentru stabilirea deplină a noii ordini, Împărăţia lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor — „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele [prezenţei] Fiului Omului”.Pe de altă parte, găsim scripturi care la prima vedere par a fi în contradicţie directă cu acestea, ca de exemplu: „Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer”. Domnul Isus se va descoperi „din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. „Toate popoarele [lumea] . . . vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu mare slavă.” „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea.” 1 Tes. 4:16; 2 Tes. 1:7, 8; Mat. 24:30; Apoc. 1:7.Ca şi căutători ai adevărului, nu va fi destul să spunem în legătură cu aceste pasaje că majoritatea lor par să favorizeze vederea care suntem noi înclinaţi s-o preferăm, indiferent ((B144)) care ar fi ea, şi apoi să le nesocotim pe celelalte. Până când nu avem o vedere asupra subiectului în care fiecare declaraţie a Bibliei să-şi găsească o reprezentare rezonabilă, nu trebuie să ne simţim siguri că avem adevărul cu privire la subiect. O singură declaraţie a lui Dumnezeu este tot atât de adevărată şi este o temelie tot atât de fermă pentru credinţă ca şi o sută. Şi ar fi mai înţelept să căutăm o înţelegere armonioasă decât să ajungem la o concluzie sau să adoptăm o teorie bazată pe o interpretare unilaterală, şi astfel să ne înşelăm pe noi înşine şi pe alţii.Creştinii în general nu fac nici un efort să pună în armonie aceste declaraţii, şi de aceea ideile lor sunt unilaterale şi incorecte. Cea din urmă grupă de declaraţii este tot atât de clară ca şi prima, şi se pare că învaţă tocmai contrariul unui mod de venire şi de prezenţă a Domnului liniştită, neobservată, ca un hoţ. Pe lângă aceste declaraţii, ni se arată alte două feluri ale venirii Sale, şi anume: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni În acelaŞi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”, şi, „Căci, aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Fapt. 1:11; Mat. 24:27). Pentru a ajunge la o concluzie corectă trebuie să le acordăm şi acestora greutatea cuvenită.În examinarea subiectului ar trebui să observăm că în timp ce Domnul nostru a afirmat ca un fapt hotărât că Împărăţia Sa se va stabili fără manifestare exterioară şi că venirea Sa, prezenţa Sa, va fi ca un hoţ, cerând veghere concentrată, atentă, pentru a o înţelege şi discerne, toate textele de mai sus, citate în general ca dovezi ale unei manifestări exterioare, vizibile, sunt într-un limbaj profund figurativ, cu excepţia celui care spune că El va veni în acelaşi fel cum S-a dus. Interpretarea declaraţiilor simbolice trebuie totdeauna să se adapteze declaraţiilor mai clare, mai literale, de îndată ce le este recunoscut caracterul simbolic. Ori de câte ori o interpretare literală ar încălca raţiunea şi ar pune ((B145)) pasajul în contradicţie directă cu declaraţiile clare ale Scripturii, un asemenea pasaj ar trebui considerat figurativ, iar interpretarea lui ca simbol ar trebui căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale, şi cu caracterul şi obiectivul general al planului descoperit. În acest caz, recunoscând şi interpretând astfel simbolurile, frumoasa armonie a tuturor declaraţiilor este vădită. Să le examinăm acum şi să vedem cât de perfect sunt ele în acord cu pasajele care nu sunt simbolice.„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va coborî din cer” (1 Tes. 4:16). Glasul şi trâmbiţa menţionate aici corespund în toate privinţele cu aceleaşi ilustraţii folosite în Apocalipsa 11:15-19 — „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: «Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor». . . . Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi” etc. Aceleaşi evenimente sunt menţionate şi în profeţia lui Daniel: „În timpul acela se va scula [va prelua controlul] marele prinţ Mihail [Cristos] . . . acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele. . . . Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi”. Iar Pavel, la menţiunea sa despre glas şi trâmbiţă, adaugă declaraţia: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. În 2 Timotei 4:1 el spune mai departe că Cristos va judeca viii şi morţii, în acest timp al arătării şi al împărăţiei Sale; iar începutul acestei judecăţi a popoarelor în viaţă este peste tot descris ca cel mai mare timp de strâmtorare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Dan.12:1.Astfel Pavel, Ioan şi Daniel se referă în mod evident la acelaşi timp, timpul arătării Domnului nostru şi al stabilirii împărăţiei Sale în mijlocul unui mare timp de strâmtorare, precum şi la evenimentele care îl precedă şi-l introduc.((B146))Fiecare scriitor arată acelaşi rezultat ca urmare a ridicării lui Mihail, glasurile şi trâmbiţa, adică strâmtorarea şi mânia asupra popoarelor şi învierea morţilor. Să observăm apoi ilustraţia folosită:„Cu un strigăt.” Cuvântul grecesc tradus aici prin „strigăt” este keleusma şi înseamnă un strigăt de încurajare. Un strigăt implică un mesaj public, destinat pentru urechile, nu a celor puţini, ci a unei mulţimi amestecate. El este intenţionat în general fie să alarmeze şi să îngrozească, fie să ajute şi să încurajeze. Sau poate avea un efect asupra unei clase, iar efectul contrar asupra alteia, după împrejurări şi condiţii.Aspectul afacerilor din lume în ultimii cincisprezece ani corespunde în mod izbitor cu acest simbol, prin izbucniri de încurajare mondială ca toţi oamenii să se trezească la sentimentul drepturilor şi privilegiilor lor ca oameni, şi să ia seama la relaţiile lor reciproce, la principiile pe care ele sunt bazate şi la scopurile pe care trebuie să le îndeplinească. Unde pe faţa pământului este naţiunea civilizată care n-a auzit strigătul şi care nu este influenţată de el! Întreaga lume civilizată a studiat în ultimii câţiva ani economia politică, drepturile civile şi libertăţile sociale ca niciodată înainte în analele istoriei; iar oamenii se încurajează unii pe alţii şi sunt încurajaţi ca niciodată înainte, să cerceteze aceste subiecte chiar până la temelie. Strigătul de încurajare început prin creşterea cunoştinţei printre oameni a făcut deja ocolul pământului, şi sub influenţa lui oamenii se unesc între ei, încurajaţi şi ajutaţi de oameni inteligenţi şi înzestraţi, să lupte şi să se străduiască pentru drepturi şi libertăţi atât reale cât şi închipuite; şi pe măsură ce organizaţiile lor cresc şi se înmulţesc, strigătul devine tot mai tare şi mai prelung, şi în final va rezulta, aşa cum a fost prezis, marele timp de strâmtorare şi de tumult al popoarelor înfuriate. Acest rezultat este descris în mod grăitor de către profet — „Un ((B147)) vuiet se aude pe munţi [împărăţii], ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta”. Isa. 13:4.„Glasul arhanghelului” este un alt simbol remarcabil, de o importanţă asemănătoare. Numele „arhanghel” înseamnă sol principal; şi Însuşi Domnul nostru uns este Solul principal al lui Iehova — „Solul Legământului” (Mal. 3:1). Daniel se referă la acelaşi personaj, numindu-l Mihail, care înseamnă Cel asemenea lui Dumnezeu — un nume potrivit pentru Cel care este „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui” şi reprezentantul puterii şi autorităţii Sale. Glasul Arhanghelului reprezintă autoritatea şi comanda lui Cristos. Acest simbol reprezintă deci pe Cristos preluând controlul, sau începându-Şi domnia şi dând poruncile, ordinele Sale oficiale, anunţând schimbarea dispensaţiei prin intrarea în vigoare a legilor împărăţiei Sale.Aceeaşi idee este exprimată în alt mod de către Daniel, când zice că în timpul acela „se va scula” Mihail, marele prinţ. A se scula înseamnă a-şi asuma autoritatea, a da ordine. Vezi „se va scula” în Isaia 2:19, 21. O altă ilustraţie a acestui simbol este dată prin David, care spune profetic despre Cristos: „Glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte”. Timpul de mare strâmtorare se va precipita şi pământul (societatea organizată) se va topi sau se va dezintegra sub schimbarea de administraţie care va intra în vigoare când va răsuna glasul poruncii noului Împărat. La porunca Sa, sistemele erorii, civile, sociale şi religioase, trebuie să cadă, oricât de vechi sau de ferm înrădăcinate şi fortificate ar putea fi ele. Sabia care iese din gura Lui va pricinui prăpădul: Adevărul asupra fiecărui subiect şi sub toate aspectele lui diverse va judeca pe oameni, şi sub puterea şi domnia Lui va produce răsturnarea răului şi a erorii în miile lor de forme.„Trâmbiţa lui Dumnezeu”. Mulţi, fără să se gândească, par să nutrească ideea că această trâmbiţă va fi un sunet literal ((B148)) în aer. Dar se va vedea că aceasta este o aşteptare neraţională, când se va observa că Pavel se referă aici la ceea ce Revelatorul numeşte „a şaptea trâmbiţă”, „cea din urmă trâmbiţă” dintr-o serie de trâmbiţe simbolice (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:52). Dovada că aceste referinţe sunt la aceeaşi trâmbiţă se găseşte în relatarea evenimentelor legate de fiecare din ele. Pavel menţionează învierea şi stabilirea Împărăţiei Domnului, ca fiind legate de „trâmbiţa lui Dumnezeu”, iar Revelatorul menţionează aceleaşi evenimente cu o exactitate şi mai mare. Faptul că „a şaptea” sau „cea din urmă” trâmbiţă este în mod potrivit numită „trâmbiţa lui Dumnezeu” este de asemenea evident când ne amintim că evenimentele menţionate sub cele şase trâmbiţe precedente din Apocalipsa se referă la acţiunile oamenilor, în timp ce a şaptea se referă în mod special la lucrarea Domnului şi cuprinde „ziua Domnului”. Fiindcă cele şase trâmbiţe precedente au fost simbolice — şi acest lucru este admis în general de către comentatorii şi cercetătorii care au vreo pretenţie că interpretează Apocalipsa — ar însemna o încălcare a raţiunii şi a bunului simţ a se aştepta ca a şaptea, ultima din serie, să fie un sunet literal, auzibil în aer. Şi nu numai atât, dar nu ar fi în armonie nici cu metodele generale ale Domnului, nici cu acele declaraţii ale Scripturii care arată modul secret al venirii Sale; căci un hoţ nu sună niciodată din trâmbiţă ca să-şi anunţe sosirea.Toate cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sunt simbolice şi reprezintă şapte mari perioade de timp şi evenimentele lor. Lăsăm examinarea acestora pentru un volum următor. Este suficient să spunem aici că noi ne aflăm astăzi chiar în mijlocul evenimentelor care marchează sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe. Glasurile puternice, înmulţirea cunoştinţei, popoarele înfuriate etc., luate în legătură cu profeţiile timpului, stabilesc aceasta ca un fapt. Multe evenimente trebuie încă să mai aibă loc înainte ca această a şaptea sau ultimă trâmbiţă să înceteze a mai suna; ca de exemplu, ((B149)) răsplătirea sfinţilor şi a profeţilor, învierea tuturor morţilor etc. De fapt ea acoperă întreaga perioadă a domniei milenare a lui Cristos, după cum se arată prin evenimentele care trebuie să aibă loc sub ea. Apoc. 10:7; 11:15,18.Aflăm astfel că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” curs de îndeplinire. Să observăm cu grijă, de asemenea, faptul că fiecare din cele trei profeţii la care tocmai ne-am referit (Dan. 12:1; Apoc. 11:15; 1 Tes. 4:16) declară prezenţa Domnului în timpul când au loc evenimentele amintite. Ele au fost prezise chiar cu scopul de a indica felul în care prezenţa Sa nevăzută va fi manifestată acelora care au credinţă în cuvântul profeţiei. Pavel spune: „Însuşi Domnul Se va coborî cu [literal în sau în timpul] un strigăt”, glas, trâmbiţă etc.; Ioan spune că împărăţiile acestei lumi devin ale Lui în timpul acestor evenimente; iar Daniel spune: „În timpul acela se va scula [va fi prezent] marele prinţ Mihail [Cristos]” şi Îşi va lua marea Sa putere. Dacă, prin urmare, putem recunoaşte strigătul, glasurile şi sunetul trâmbiţei celei mari, trebuie să le acceptăm ca indicii nu ale faptului că Domnul va veni curând, ci mai degrabă ale faptului că El a venit şi acum este prezent şi că lucrarea secerişului de adunare a grâului şi de ardere a neghinei este deja în curs de desfăşurare. Vom vedea curând că acest lucru este cu prisosinţă dovedit prin profeţiile timpului. Totuşi prezenţa şi lucrarea Sa pot fi discernute nu prin vederea naturală, ci numai prin ochiul credinţei, prin cuvântul sigur al profeţiei.Chiar aici n-ar trebui trecut cu vederea un alt fapt, şi anume, că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” şi „trâmbiţa lui Dumnezeu”, toate, după cum am explicat mai sus, sunt mijloace pentru împlinirea lucrării secerişului Veacului Evanghelic. Dacă, prin urmare, vedem că nu numai sensul acestor simboluri, ci şi rezultatele prezise au loc în realitate, atunci avem dovezi în plus, atât că am interpretat corect simbolurile, cât şi că acum suntem în această perioadă ((B150)) numită „seceriş”, în care Veacul Evanghelic şi Veacul Milenar se suprapun — unul încheindu-se, iar altul începând. Mulţi nu vor avea nevoie de nici un ajutor pentru a constata că acum se desfăşoară o lucrare de separare între adevăraţii consacraţi şi creştinii doar cu numele. Mulţi pot vedea focul simbolic deja în lucrare, pot discerne „strigătul” poporului, porunca noului Împărat Emanuel şi evenimentele numite „a şaptea trâmbiţă”, şi „norii” — supunându-Şi toate lucrurile.Am atras deja atenţia (Vol. I, pag. 237) asupra faptului că recunoaşterea lucrării secerişului în procesul ei actual este dovada prezenţei Domnului, deoarece El a spus că va fi secerătorul principal şi conducătorul întregii lucrări, şi că aceasta va fi prima Sa lucrare — „Şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur iar în mână o seceră ascuţită . . . Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”. „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor: «Culegeţi . . . »” etc. (Apoc. 14:14, 16; Mat. 13:30). Lucrarea secerişului va cere patruzeci de ani pentru a fi împlinită cu totul, sfârşindu-se în 1914 d. Cr. Diferitele ei trăsături vor fi împlinite treptat, dar toate zilele ei sunt „zilele Fiului Omului” — zilele prezenţei şi ale puterii Domnului nostru — recunoscute la sfârşit de către toţi, dar la început numai de către clasa specificată de apostol — „voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric”.„Într-o flacără de foc.” Următoarea din aceste declaraţii simbolice poate fi repede înţeleasă, dacă se va ţine minte sensul simbolurilor, foc etc., deja explicate (Vol. I, pag. 317). Ea spune: „La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. 2 Tes. 1:8.((B151))Exprimat literal, înţelegem că aceasta înseamnă că în ziua Lui (Veacul Milenar) prezenţa Domnului nostru va fi descoperită sau manifestată lumii din poziţia Sa de control spiritual („cer”), prin mânia şi pedeapsa care vor veni atunci asupra răului şi răufăcătorilor. Va fi o mânie mistuitoare, aşa cum este arătată prin simbolul foc, şi nu va lăsa nici rădăcină, nici ramură din sistemele rele, din eroare şi din asuprire, sau din cei care păcătuiesc voit; şi toţi cei mândri şi toţi răufăcătorii vor fi arşi ca miriştea în această Zi Milenară. La începutul ei — în această perioadă de „seceriş” — acest foc va arde foarte furios, mistuind mândria şi răul, care acum au o creştere atât de rodnică. Fericiţi cei care îşi vor preda mândria şi răul spre a fi distruse, pentru ca ei înşişi să nu fie deopotrivă nimiciţi (în „moartea a doua”), după cum unii împotrivitori vor fi evident nimiciţi în decursul Veacului Milenar. Despre acest timp citim: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. Mal. 4:1.„Îngerii puterii”, mesagerii sau agenţii puterii Lui sunt diferiţi şi se poate în mod potrivit înţelege că se aplică şi includ toate diferitele mijloace, însufleţite şi neînsufleţite, care vor fi folosite de Domnul nostru pentru a răsturna sistemele rele din prezent şi pentru a pedepsi pe răufăcători.În timp ce mânia sau răzbunarea Domnului se va arăta astfel într-o flacără de foc, prin strâmtorare mistuitoare, cum nu s-a mai cunoscut niciodată înainte — atât de generală şi de larg răspândită şi atât de distructivă pentru rău — dreptatea şi cei drepţi vor începe să fie favorizaţi. Şi pe măsură ce aceste procedee vor deveni tot mai evidente, oamenii vor începe să tragă concluzia că o putere nouă a preluat controlul afacerilor umane; şi astfel prezenţa Domnului nostru ca Împărat al Împăraţilor va fi descoperită ((B152)) lumii. El Se va descoperi „într-o flacără de foc, aducând răzbunare [atât] peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu [care de fapt nu cunosc pe Dumnezeu, dar care nici nu ascultă de lumina conştiinţei, pe care cu toţii o au într-o anumită măsură], [cât] şi peste cei care [deşi cunosc pe Dumnezeu, totuşi] nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”.Sub pedepsele şi sub lumina crescândă şi ocaziile favorabile din ziua Milenară, toţi vor fi aduşi la o atât de clară cunoştinţă a adevărului şi la calea dreptăţii, încât nu vor avea scuza ignoranţei sau a incapacităţii de a se supune adevărului; iar cei care în mod persistent vor continua ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii vor fi pedepsiţi cu nimicire veşnică (o nimicire din care nu va mai fi înviere) de la prezenţa Domnului şi de la slava puterii Lui.„Cu putere Şi cu mare slavă.” Această declaraţie este în sensul că lumea va vedea pe Fiul Omului venind, înainte ca Împărăţia Lui să fie pe deplin stabilită sau ca moştenitorii împreună cu El să fie toţi adunaţi şi înălţaţi cu El. Şi văzând venirea Lui, toate seminţiile pământului se vor boci — „vor vedea pe Fiul Omului venind . . . cu putere şi cu mare slavă”.Lumea vede deja norii strâmtorării îngrămădindu-se şi întunecându-se; ea îşi dă seama că o putere căreia nu-i poate face faţă este acum în acţiune în afacerile oamenilor; viitorul apropiat, din perspectiva prezentă, este întunecat şi prevestitor de rele pentru toţi cei care au suficientă inteligenţă să remarce orientarea evenimentelor. Oamenii cugetători observă stăruinţa cu care problemele de corectitudine şi incorectitudine, dreptate şi nedreptate le sunt impuse atenţiei, cerând o expresie a principiilor individuale ale lor. Mulţi recunosc slava şi puterea noului Conducător al pământului, însă din cauză că în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei nu-L recunosc pe Împăratul Însuşi. Oamenii văd norii şi prin urmare Îl văd venind în ((B153)) nori cu putere şi mare slavă [slava puterii şi dreptăţii], dar ei nu-L recunosc. Până când norii nu vor fi aruncat grindină şi cărbuni de foc (Ps. 18:12, 13) pentru a doborî mândria oamenilor, egoismul şi prejudecăţile, şi a le nimici, până atunci norii nu vor dispărea şi nu vor descoperi întreaga maiestate şi glorie a prezenţei lui Cristos. Dacă oamenii ar lua în considerare şi ar asculta glasul Domnului, care conduce acum cursul dreptăţii şi avertizează cu privire la răsplătirea iminentă, marele dezastru din viitorul apropiat ar putea fi evitat; „Dumnezeu vorbeşte însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. . . . Atunci [prin bubuitul tunetului din „ziua strâmtorării”], El deschide urechile oamenilor şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie”.„Iată, El vine cu norii” şi la timpul cuvenit „orice ochi Îl va vedea [discerne]”, Îi va recunoaşte prezenţa, puterea şi autoritatea; şi toţi vor trebui, fie că vor vrea fie că nu, să I se supună, până la dezlegarea lui Satan pentru puţină vreme, la încheierea Mileniului, când, după o deplină experienţă, le va fi încercată deplin dispoziţia de supunere sau nesupunere, iar cei nesupuşi vor fi nimiciţi — în a doua moarte, numită simbolic iazul de foc. Apoc. 21:8.Astfel văzute, toate aceste explicaţii simbolice ale modului venirii Domnului nostru sunt în perfect acord cu afirmaţiile clare care declară că prezenţa Sa va fi secretă pentru un timp, cunoscută numai de cei veghetori.În acelaşi felCare este atunci învăţătura din declaraţia îngerului la plecarea Domnului nostru — Fapte 1:11 — „Acest Isus care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”?O examinare atentă a acestui text va arăta armonia lui cu cele spuse mai sus. Mulţi par să creadă că pasajul spune, ((B154)) cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, aşa, în acelaşi fel, Îl veţi vedea venind iarăşi. Aceştia să-l citească tot mereu, până când vor observa faptul că el nu spune că aceia care L-au văzut plecând Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că felul venirii Lui va fi ca felul plecării Lui. Cum a fost deci felul plecării Lui? A fost cu mare splendoare şi cu mare demonstraţie? A fost cu sunet de trâmbiţă, cu glasuri şi cu un strigăt mare străbătând aerul, iar persoana Domnului strălucind în slavă şi strălucire supranaturală? Dacă era aşa, atunci ar trebui să aşteptăm venirea Lui din nou „în acelaşi fel”. Pe de altă parte, n-a fost cât se poate de liniştită şi de secretă, potrivită scopului Său de a avea martori pe deplin convinşi de acest fapt? Nimeni nu L-a văzut sau n-a ştiut despre acel fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Declaraţia Sa (Ioan 14:19), „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, n-a fost încă dovedită ca neîntemeiată; căci în afară de fraţi nimeni nu I-a văzut nici măcar arătările după înviere şi nimeni altcineva n-a fost martor la înălţarea Sa. Şi în acelaşi fel cum a plecat (liniştit, secret, în ceea ce priveşte lumea, şi neştiut de alţii în afară de ucenicii Săi), tot aşa, ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, tot aşa, când vine iarăşi, vine pentru ca bucuria să le fie deplină, după cum a spus: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine”. „Vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.” Luca 24:50, 51; Ioan 14:3; 16:22.Îngerul de asemenea se pare că a accentuat în mod special faptul că venirea din nou va fi venirea „aceluiaşi Isus” — acelaşi care a lăsat slava pe care o avea cu Tatăl înainte de a fi lumea şi a devenit om — S-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim; acelaşi Isus care a murit pe Calvar; acelaşi Isus care a înviat a treia zi ca spirit dătător de viaţă; acelaşi ((B155)) Isus care Şi-a manifestat schimbarea în timpul celor patruzeci de zile — acelaŞi Isus înălţat acum la cer. Da, acelaşi Isus care a făcut două schimbări de natură — prima de la spirituală la umană, iar apoi de la umană la divină. Aceste schimbări de natură nu I-au distrus individualitatea. Identitatea Sa s-a păstrat, după cum ne asigură îngerul, fie că filosofia acestui fapt este înţeleasă sau nu; şi chiar dacă noi nu-L vom mai cunoaşte după trup (ca om), ci trebuie să ne amintim de înălţarea Sa, că El este acum de natură divină, spirituală, şi trebuie să-I aşteptăm venirea în armonie cu schimbarea şi înălţarea Sa, totuşi ne putem aminti că El este acelaşi Isus iubitor şi că în această privinţă nu este schimbat. „Acelaşi Isus” care, deşi prezent în cele patruzeci de zile după înviere, a fost văzut numai de către ucenici, şi de către ei numai foarte scurt, este Cel care la a doua prezenţă a Sa va fi tot aşa de invizibil pentru lume cum a fost în cele patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Trebuie să ne amintim că El nu vine pentru a Se oferi ca jertfă şi ca atare nu mai are nevoie de un corp uman pregătit pentru sacrificiu (Evr. 10:5). Toate acestea au trecut acum; El nu mai moare, ci acum vine să conducă, să binecuvânteze şi să ridice omenirea răscumpărată.Domnul nostru ne dă o foarte frumoasă ilustraţie a felului în care se va descoperi prezenţa Sa, când zice: „Căci aşa cum iese lumina strălucitoare de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:27). Faptul că cele mai multe traduceri ale acestui verset sunt greşite, folosind cuvântul fulger acolo unde semnificaţia este aceea de lumina soarelui, este evident, pentru că sclipirile fulgerului nu ies de la răsărit şi nu strălucesc până la apus. Adesea ele ies şi din alte puncte cardinale, şi rareori, de cumva se întâmplă, scapără clar de la un capăt al cerului la altul. Ilustraţia Domnului, şi singura care se potriveşte cuvintelor Sale, este strălucirea soarelui, care iese invariabil ((B156)) de la răsărit şi luminează chiar până la apus. Cuvântul grecesc astrape, folosit aici, se vede astfel că este incorect redat în acest text, precum şi în relatarea aceloraşi cuvinte de către Luca (17:24). Un alt exemplu de folosire a cuvântului astrape de către Domnul nostru se găseşte în Luca 11:36, unde se aplică la strălucirea unei lămpi, şi în versiunea comună este redat prin „strălucire”. Ideile greşite despre felul venirii şi descoperirii Domnului nostru, fixate puternic în mintea traducătorilor, i-au dus la această greşeală de a traduce cuvântul astrape prin „fulger”. Ei au presupus că El se va descoperi deodată, asemenea unei sclipiri de fulger, şi nu treptat ca lumina răsăritului de soare. Dar ce frumoasă este imaginea răsăritului de soare pentru a ilustra ivirea treptată a adevărului şi a binecuvântării în ziua prezenţei Sale. Domnul îi asociază pe biruitori cu Sine Însuşi în această imagine, zicând: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Iar profetul, folosind aceeaşi imagine, spune: „Va răsări Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile lui”. Ivirea zorilor este treptată, dar în cele din urmă strălucirea întreagă, clară, va izgoni cu totul întunericul răului, al ignoranţei, al superstiţiei şi al păcatului.O traducere imperfectă a cuvântului parousia a ajutat de asemenea la ascunderea sensului acestui pasaj. În traducerea Emphatic Diaglott şi în cea a profesorului Young este redat prin prezenţă; în a lui Rotherham prin sosire, în timp ce în versiunea comună este redat venire. Şi deşi versiunea revizuită păstrează această redare eronată — venire — totuşi în redarea marginală [la traducerea engleză — n. e.] recunoaşte că definiţia adevărată a cuvântului grecesc este „prezenţă”. Cuvântul grecesc parousia înseamnă fără excepţie prezenţă personală, ca fiind venit, fiind sosit; şi nu trebuie niciodată să fie înţeles că înseamnă a fi pe cale, aşa cum este folosit în general cuvântul englezesc venire. Textul pe care-l examinăm învaţă prin urmare că după cum lumina soarelui ((B157)) se iveşte treptat, tot aşa treptat va fi manifestată sau descoperită şi prezenţa Fiului Omului.Domnul nostru a legat de această ilustraţie cuvinte de prevenire pentru a ne pune în gardă împotriva anumitor erori care vor fi promovate cam la vremea venirii Sale a doua, calculate să ducă Biserica în rătăcire. „Iată, v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi. Căci, aşa cum iese fulgerul [soarele] de la răsărit şi se arată [treptat] până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului”. Astfel Domnul nostru ne pune în gardă împotriva a două erori care cresc rapid în zilele noastre. Una este că Domnul nostru va veni în trup în pustia sau deşertul Palestinei; şi crezând astfel, mulţi au mers acolo, aşteptând să-L vadă pe Isus în trup, cu urmele rănilor ca şi atunci când a fost răstignit. Aşteptându-L aşa cum a fost, şi nu „aşa cum este”, ei greşesc grav şi se orbesc pe ei înşişi faţă de adevăr, cum au făcut evreii la întâia venire. Aceste aşteptări false conduc această clasă spre a interpreta literal declaraţia profetului (Zah. 14:4), „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor” etc.* Orbiţi de aşteptări false, ei nu văd că „picioarele” din acest pasaj sunt figurative, la fel ca şi în Ps. 91:12; Isa. 52:7; Ps. 8:6; 110:1; Efes. 6:15; Deuter. 33:3 şi în multe alte pasaje. Dacă ar şti ce să aştepte, ei ar şti să nu meargă la Ierusalim să-L caute pe omul Cristos Isus, căci Regele Cel mult înălţat vine ca lumina soarelui, făcându-Şi simţită prezenţa şi influenţa în lumea întreagă. De aceea, „să nu vă duceţi acolo”.„Deci, dacă vă vor zice: . . . «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi!” Spiritismul, întotdeauna gata să înşele prin falsuri şi întotdeauna gata să folosească adevăruri înaintate ca o haină de lumină (2 Cor. 11:13, 14), n-a ezitat să pretindă*Lăsăm examinarea acestei profeţii pentru o altă ocazie.((B158))că noi suntem în perioada unei schimbări de dispensaţie, în aurora unui veac glorios. Printre alte asemenea lucruri, unii dintre ei învaţă chiar că Cristos este prezent, şi, nu ne îndoim, curând vor oferi şedinţe în care vor pretinde că-L arată în cămăruţe interioare. Dacă eroarea se va prezenta sub această formă, sau sub oricare alta, să ne amintim cuvintele Domnului nostru şi să respingem toate aceste pretenţii ca fiind false, ştiind că nu aşa Îşi va descoperi prezenţa, ci „ca lumina soarelui”, ivindu-se treptat — „Soarele dreptăţii va răsări, şi vindecarea va fi sub aripile Lui”.Parousia Domnului nostru în secerişLimba greacă este o limbă foarte exactă: un fapt care-i sporeşte mult valoarea prin aceea că dă expresie exactă adevărului. Astfel, de exemplu, cuvântul a veni, din Bibliile noastre englezeşti comune, este folosit pentru a traduce treizeci şi două de cuvinte greceşti, fiecare din ele având o uşoară nuanţă de diferenţă. Exemple: ephistemi înseamnă a surprinde, ca în Luca 21:34 — „să vină peste voi [să vă surprindă] fără veste”; sunerchomai înseamnă a se strânge sau a veni împreună, ca în 1 Corinteni 11:18 — „vă strângeţi ca adunare”; proserchomai înseamnă a se apropia sau „să ne apropiem deci cu deplină încredere”; heko înseamnă a sosi sau a fi venit, sau venit, ca şi cum acţiunea venirii este împlinită, ca în Ioan 2:4 — „nu Mi-a venit încă ceasul”; enistemi înseamnă a fi prezent şi aşa este tradus, cu excepţia a două locuri unde ar trebui tradus aşa: 2 Timotei 3:1 — „vor fi” — prezente — „timpuri grele”; şi 2 Tesaloniceni 2:2 — „că ziua Domnului ar fi venit chiar”– ar fi prezentă [în româneşte este redat corect — n. e.]. Parousia, de asemenea, înseamnă prezenţă şi n-ar trebui niciodată tradus venire, ca în Biblia comună engleză, unde este redat de două ori cum se cuvine, prezenţă (2 Cor. 10:10; Filip. 2:12). „Emphatic Diaglott”, o traducere foarte valoroasă a Noului Testament, redă parousia cum trebuie, Prezenţă, aproape în toate locurile unde apare cuvântul.((B159))Ceea ce dorim să studiem acum este folosirea în Noul Testament a celor două cuvinte greceşti, heko şi parousia, şi îndeosebi a celui de-al doilea, fiindcă o apreciere corectă a semnificaţiei lor aruncă lumină asupra felului întoarcerii Domnului nostru, prin pasajele în care ele apar, în vreme ce traducerea comună, dar eronată, întunecă tocmai punctul pe care ar trebui să-l lumineze.**Cuvântul parousia apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament grecesc şi numai de două ori este tradus corect, prezenţă, în versiunea comună engleză (şi română — n. e.) (2 Cor. 10:10; Fil. 2:12). Celelalte locuri în care este incorect tradus prin venire sunt următoarele: Mat. 24:3, 27, 37, 39; 1 Cor. 15:23; 16:17; 2 Cor. 7:6, 7; Filip. 1:26; 1 Tes. 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tes. 2:1, 8, 9; Iac. 5:7, 8; 2 Pet. 1:16; 3:4, 12; 1 Ioan 2:28.Având în minte ideea corectă cu privire la sensul cuvântului parousia — nu aceea de venire, ca fiind pe cale, ci aceea de prezenţă, în care este folosit cuvântul. Şi din acestea vom învăţa că prezenţă nu împlică neapărat vedere, ci că se aplică deopotrivă şi la lucruri prezente dar nevăzute. Astfel, de exemplu, îngerii, fiinţe spirituale, pot fi prezenţi cu noi, totuşi nevăzuţi, întocmai cum Domnul nostru a fost prezent în lume şi adesea cu ucenicii în cele patruzeci de zile după învierea Sa, fără să fie văzut de lume, sau de ucenicii Săi, cu excepţia celor câteva ocazii scurte la care deja ne-am referit. Zilele acelea au fost zilele parousiei (prezenţei) Sale, întocmai cum fuseseră şi cei treizeci şi trei de ani şi jumătate de dinainte.În convorbirea care a precedat întrebarea din Matei 24:3, Domnul nostru prevestise nimicirea templului şi lepădarea Israelului după trup până la o vreme când Îl vor recunoaşte cu bucurie ca Mesia al lor şi când vor zice: „Binecuvântat este Cel care vine . . .”. El le spusese ucenicilor Săi că Se va duce şi va veni iarăşi şi-i va lua la Sine. El a numit ziua lor „secerişul” sau sfârşitul acelui veac, şi le-a spus despre un „seceriş” viitor, la vremea ((B160)) venirii Sale a doua (Mat. 9:37, 38; 13:39, 40). Fără îndoială, amintindu-şi că puţini L-au recunoscut ca Cristosul la întâia venire, ei doreau să ştie cum ar putea fi recunoscut în mod sigur la a doua venire — aşteptând probabil ca a doua venire a Sa să aibă loc în zilele lor. De aceea ei L-au întrebat: „Care va fi semnul [indiciul] parousiei [prezenţei] Tale şi al sfârşitului veacului?”Din cauza predispoziţiei lor de a amesteca evenimentele de la încheiereaVeacului Iudeu, sau secerişul, în care se aflau deja, cu „secerişul” atunci încă viitor, sau sfârşitul Dispensaţiei Evanghelice, Domnul nostru le-a făcut o relatare foarte amănunţită a evenimentelor care trebuiau să intervină, indicând trecerea unei perioade deoarece nici chiar El nu ştia atunci cât va fi de lungă. Marcu 13:32.Răspunsul Domnului nostru din Matei 24, versetele 1-14, acoperă întregul Veac Evanghelic; iar cuvintele Sale din versetele 15-22 au o dublă aplicare — literală, la încheierea Veacului Iudeu, şi figurativă, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, pentru care Veacul Iudeu a fost o umbră. Versetele 23-26 conţin cuvinte de avertizare împotriva cristoşilor mincinoşi, iar în versetul 27 ajunge la întrebarea privitoare la parousia Sa şi declară [tradus corect]: „Căci cum lumina strălucitoare [lumina soarelui] vine de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Lumina soarelui se arată imediat, dar fără zgomot; şi este discernută mai întâi de cei ce sunt treji primii.Lăsând alte aspecte intermediare din cuvântarea Domnului nostru pentru a fi examinate la locul lor cuvenit, remarcăm a doua referire la întrebarea privitoare la parousia Sa, în versetele 37 şi 39. El zice: „Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Observăm că nu se face comparaţia între venirea lui Noe şi venirea ((B161)) Domnului nostru, nici între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Nu se face deloc referire la venirea lui Noe şi nu se face referire nici la venirea Domnului nostru; căci, după cum s-a spus deja, parousia nu înseamnă venire, ci prezenţă. Comparaţia este deci între timpul prezenţei lui Noe printre oameni „înainte de potop” şi timpul prezenţei lui Cristos în lume, la a doua venire a Sa, înainte de foc — de necazul extrem din Ziua Domnului cu care se încheie acest veac.Şi deşi oamenii erau răi în zilele lui Noe, înainte de potop, şi vor fi răi şi în timpul prezenţei Domnului nostru, înainte să vină peste ei focul arzător al necazului, totuşi nu acesta este punctul de comparaţie sau de asemănare la care Se referă Domnul nostru; pentru că răutatea a prisosit în fiecare veac. Punctul de comparaţie este clar declarat şi este văzut cu uşurinţă dacă citim critic: Oamenii, cu excepţia membrilor familiei lui Noe, erau ignoranţi în privinţa furtunii care venea şi neîncrezători în privinţa mărturiei lui Noe şi a familiei lui, şi de aceea ei „n-au ştiut nimic”; şi acesta este punctul de comparaţie. Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului. Nimeni nu va crede în afară de cei din familia lui Dumnezeu: ceilalţi „nu vor şti nimic”, până când societatea, aşa cum este organizată acum, va începe să se topească de căldura mare a timpului de necaz care este acum iminent. Acest lucru este ilustrat prin cuvintele: „Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau [Luca 17:28 adaugă „sădeau şi zideau”], până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Prin urmare, în timpul prezenţei Fiului Omului lumea va continua, mâncând, bând, sădind, clădind şi căsătorindu-se — lucruri menţionate nu pentru că sunt păcătoase, ci pentru că arată ignoranţa oamenilor în privinţa prezenţei Domnului şi a strâmtorării care va predomina în lume. Acesta este deci răspunsul Domnului ((B162)) nostru la întrebarea ucenicilor: Care va fi semnul [indiciul] prezenţei [parousiei] Tale şi al sfârşitului, sau al secerişului, veacului? În esenţă El spune: Nu va fi nici un semn pentru masele lumeşti; ele nu vor şti despre prezenţa Mea şi despre noile schimbări dispensaţionale. Numai cei puţini vor şti, şi ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu (într-un fel care nu este explicat aici) înainte de a exista vreun semn (indiciu) pe care cei lumeşti să-l poată discerne.Relatarea aceleiaşi cuvântări de către Luca (Luca 17:26-29), deşi nu este în aceleaşi cuvinte, este în perfect acord. Luca nu foloseşte cuvântul parousia, însă el exprimă exact aceeaşi idee zicând: „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului” — în zilele prezenţei Sale. Nu înainte de zilele Sale, nici după zilele Sale, ci în (în timpul) zilele Sale, lumea va continua, mâncând, bând, căsătorindu-se, cumpărând şi vânzând, sădind şi clădind. Aceste scripturi deci, învaţă clar că Domnul nostru va fi prezent la sfârşitul acestui veac, cu totul necunoscut lumii şi nevăzut de ea.Cu toate că nu va mai fi niciodată un potop ca să nimicească pământul (Gen. 9:11), este scris că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei lui Dumnezeu (Ţef. 3:8) — nu pământul literal, fizic, ci ordinea de lucruri în afară de Noe şi familia sa, iar în cel din urmă prin arderea tuturor în afară de familia lui Dumnezeu în focul simbolic — în marea strâmtorare din Ziua Domnului. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi socotiţi vrednici să scape de toate aceste lucruri care vin pe pământ (Luca 21:36); nu în mod necesar prin faptul că vor fi luaţi de pe pământ, ci posibil prin faptul că vor fi făcuţi inatacabili de foc, ca în ilustraţia tipică a celor trei evrei care umblau în mijlocul cuptorului încălzit de şapte ori mai tare, ale căror haine nu aveau nici miros de foc, pentru că unul ca Fiul lui Dumnezeu era prezent cu ei. Dan. 3:19-25.((B163))Acum vom examina scripturi care învaţă că mulţi din Biserică vor fi pentru un timp în ignoranţă în legătură cu prezenţa Domnului, cu „secerişul” şi cu sfârşitul acestui veac, în timp ce El este de fapt prezent şi lucrarea secerişului progresează.Ultimele versete din Matei 24, de la versetul 42 înainte, sunt foarte semnificative. În versetul 37 Domnul nostru arătase că lumea nu va şti de parousia Fiului Omului, iar acum El îi previne pe ucenicii Săi declaraţi că dacă nu veghează vor fi în mod asemănător în întuneric cu privire la parousia Sa. El zice: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce ceas vine [erchomai — soseşte] Domnul vostru”. Dacă oamenii ar aştepta un hoţ la un anumit timp, ei ar sta treji ca să nu fie luaţi prin surprindere; tot aşa şi voi, să fiţi totdeauna treji, totdeauna gata şi totdeauna veghind pentru prima dovadă a parousiei Mele. Ca răspuns la întrebarea voastră, „Când se vor întâmpla aceste lucruri?”, Eu vă spun doar să vegheaţi şi să fiţi gata, şi când voi sosi, când voi fi prezent, voi comunica faptul acesta tuturor celor veghetori şi credincioşi, şi numai ei vor avea dreptul să ştie. Toţi ceilalţi vor fi şi trebuie să fie în întunericul de afară şi vor trebui să înveţe cu lumea şi ca ea — prin strâmtorare.„Care este deci [sau atunci, în seceriş]” robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus* Stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela, pe care Stăpânul său, la venirea lui [erchomai] — toate averile sale” — întregul depozit mare al preţiosului adevăr va fi deschis pentru astfel de robi credincioşi, pentru a înarma, a aproviziona, a hrăni întreaga casă a credinţei.*Manuscrisele Sinaitic şi Vatican redau „îl va face”.Dar dacă inima robului nu este dreaptă, el va zice: Stăpânul meu întârzie [n-a sosit], şi va începe să bată [să se opună şi să contrazică] pe tovarăşii săi [pe cei care se deosebesc de el, pe cei care, prin urmare, spun contrariul ((B164)) — Domnul meu nu întârzie, ci a venit, este prezent]. Un asemenea rob se poate pune să mănânce şi să bea cu beţivii [să se îmbete cu spiritul lumii], dar Stăpânul acelui rob va veni [greceşte heko — va fi sosit] într-o zi în care nu se aşteaptă şi într-un ceas pe care nu-l ştie şi-l va tăia [de la privilegiul de a fi unul din robii care să dea casei hrană la timp potrivit], şi-i va da partea împreună cu făţarnicii. [Chiar dacă nu va fi un făţarnic, ci un rob adevărat, el trebuie, fiindcă a fost necredincios şi supraîncărcat, să-şi aibă partea cu făţarnicii în dezorientarea şi strâmtorarea care vine asupra Babilonului.] „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”Cele menţionate mai sus, examinate cu grijă, ne învaţă clar că la sfârşitul acestui veac va fi o clasă care va nega că Domnul este prezent (nu va nega că El va veni odată, ci că a venit), şi care va lovi sau se va opune cu asprime acelor tovarăşi care trebuie, prin urmare, să înveţe contrariul — că Domnul a venit. Care este robul credincios, adevărat, şi care este cel în eroare, este clar declarat de către Domnul nostru. Cel credincios pe care îl găseşte dând „hrana” de sezon, va fi înălţat şi i se va da administrare mai deplină peste depozitul adevărului, cu abilitate crescută de a-l prezenta casei, pe când cel necredincios va fi treptat separat şi atras într-o tot mai mare armonie cu cei pretinşi sau făţarnici. Şi să observăm faptul că cel necredincios este tăiat sau separat la timpul pe care nu-l ştie — în timpul secerişului — în timp ce Domnul lui este într-adevăr prezent neştiut de el, căutându-Şi şi adunându-Şi mărgăritarele. Mat. 13:30; Ps. 50:5; Mal. 3:17; Mat. 24:31.Specificăm aici numai pentru a arăta că în răspunsul la întrebarea ucenicilor despre semnele şi dovezile prezenţei Sale a doua, Domnul nostru a arătat că nici lumea, nici robii necredincioşi nu vor fi conştienţi de ea, până când focul intens al necazului va fi cel puţin început. Iar cei ((B165)) credincioşi, evident, Îl vor vedea prezent numai prin ochiul credinţei — prin Scripturile scrise mai înainte pentru învăţătura lor, ca să fie înţelese când sunt cuvenite. Adevărurile prezente asupra fiecărui subiect sunt părţi din „averile Sale” şi din comorile noi şi vechi pe care Domnul nostru le-a păstrat pentru noi şi pe care ni le dă acum cu generozitate. Mat. 24:45-47.În timp ce astfel, prin indiciile prezise, Domnul a făcut o amplă pregătire pentru ca Biserica să fie în stare să-I recunoască prezenţa când aceasta va fi cuvenită, deşi ei nu trebuiau să-L vadă cu ochii naturali, El de asemenea ne-a prevenit împotriva înşelărilor care se vor ridica — înşelări care vor părea atât de plauzibile încât să amăgească, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Dar acest lucru nu este cu putinţă, deoarece toţi cei aleşi dau atenţie serioasă prevenirii şi se familiarizează sârguincios cu indiciile prezise ale prezenţei Sale, şi veghează la împlinirea lor. Cei care sunt altfel înclinaţi nu sunt din clasa celor aleşi. Numai biruitorii vor domni împreună cu Domnul. Aceste înşelări, după cum se va arăta într-un capitol următor, există deja şi amăgesc pe mulţi. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, cei aleşi sunt preveniţi şi înarmaţi din timp şi nu vor fi nici amăgiţi, nici descurajaţi. Deşi în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei Îi recunosc prezenţa şi se bucură că eliberarea lor se apropie. Dacă va zice cineva: Iată, Cristosul este aici sau acolo [într-un loc anumit] să nu-l credeţi. Şi dacă vă vor zice, iată, este în pustie, să nu vă duceţi; iată, este în odăiţe ascunse, să nu credeţi; căci, aşa cum este lumina strălucitoare a soarelui, care răsare treptat pe pământ şi-l umple, aşa va fi şi prezenţa Lui (Mat. 24:23, 26, 27). Ea va fi manifestată cum a fost prezis, prin lumina aurorei adevărului — adevăr asupra fiecărui subiect, cum o vedem acum dezvăluindu-se atât de rapid şi de glorios. Încă câţiva ani, şi Soarele dreptăţii va fi răsărit complet cu ((B166)) vindecare în razele sale pentru a binecuvânta şi ridica lumea doborâtă de moarte.Având în vedere dovezile prezentate în acest capitol, în cele precedente şi în cele următoare, nu ezităm să anunţăm vestea îmbucurătoare pentru inimă, că secerişul Veacului Evanghelic este asupra noastră şi că Învăţătorul este iarăşi prezent ca Secerător Principal — nu în trup de carne, ca în secerişul iudaic, ci în putere şi mare slavă, ca Cristosul divin „foarte sus înălţat”, al cărui corp glorios este acum „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”, cu toate că persoana Sa glorioasă este cu gingăşie ascunsă de vederea umană. El inaugurează domnia Sa de dreptate; secera adevărului face despărţirea; El adună în unitate de inimă şi minte primele roade coapte ale Israelului spiritual şi curând acest „trup” ales, complet, va guverna şi binecuvânta lumea.Acest anunţ este făcut aici, pentru ca în continuare cititorul să poată avea o idee mai clară despre ceea ce profeţiile timpului indică în modul cel mai deosebit, când se va arăta că secerişul şi toate evenimentele care-l însoţesc îşi au acum timpul cuvenit din punct de vedere cronologic şi că ele se întâmplă aşa cum au fost prezise.Astfel văzute, aceste profeţii ale timpului, şi toată această particularitate a învăţăturii cu privire la felul şi la împrejurările care însoţesc arătarea Domnului, n-au fost date ca să alarmeze lumea, nici să satisfacă o curiozitate deşartă, nici să trezească o biserică nominală adormită, ci ele au fost date pentru ca acei care nu dorm şi nu sunt din lume, ci care sunt treji, consacraţi şi credincioşi, şi studiază serios planul Tatălui lor, să poată fi informaţi despre semnificaţia evenimentelor care se petrec, şi să nu fie în întuneric în privinţa unui subiect şi a unor evenimente care nu se pot discerne cu certitudine pe nici o altă cale — secerişul, prezenţa marelui Secerător, treierarea şi cernerea grâului adevărat, legarea în snopi şi arderea neghinei în timpul de strâmtorare etc.((B167))Batjocorirea prezisăApostolul Petru descrie cum unii dintre robii necredincioşi şi făţarnici vor batjocori în timpul prezenţei Domnului, întocmai cum au batjocorit şi în zilele lui Noe (2 Pet. 3:3, 4, 10, 12). Să remarcăm că apostolul a scris Bisericii şi că batjocoritorii despre care vorbeşte sunt în biserica nominală şi declară că sunt interesaţi în lucrarea şi planul Domnului, şi prin urmare cred că El va veni cândva. Batjocorirea descrisă este tocmai asupra subiectului remarcat aici, şi este aşa cum auzim şi vom auzi din partea creştinilor declaraţi ori de câte ori este prezentat subiectul prezenţei şi lucrării secerişului etc. Creştinii în general, înainte de a examina subiectul, au astfel de idei că focul, trâmbiţele, glasurile etc. se vor manifesta literal şi că vor vedea pe Domnul coborând prin aer, cu un corp de carne strălucitor, încât atunci când vor auzi despre prezenţa Sa invizibilă, fără a-şi face timp să investigheze un subiect în legătură cu care se simt atât de siguri, fiind ocupaţi cu planuri lumeşti şi fiind îmbătaţi de spiritul lumii, vor respinge repede subiectul ca nefiind vrednic de investigare.La această clasă de creştini pretinşi se referă apostolul, zicând: „În zilele din urmă [în anii de încheiere a Veacului Evanghelic — în „seceriş”], vor veni batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele [planurile, teoriile etc.] lor şi zicând: «Unde este făgăduinţa prezenţei [parousiei] Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei»”. Când se face referire la declaraţia Domnului nostru (Mat. 24:37-39; Luca 17:26), că în zilele Lui, în zilele prezenţei Lui, lucrurile într-adevăr vor continua ca înainte, şi că, precum în zilele lui Noe, oamenii vor mânca, vor bea, se vor căsători, vor sădi şi vor clădi; şi că, după cum s-a întâmplat atunci, lumea nu va şti nimic despre prezenţa Sa şi nu va desluşi semnele schimbărilor rapide şi ((B168)) mari care se petrec, ei sunt prea ocupaţi ca să analizeze cu grijă mărturia şi continuă numai să batjocorească.Vai! zice Petru, ei uită marea schimbare care a avut loc în zilele lui Noe; iar apoi, prin simbolul focului, el descrie copleşitorul potop de strâmtorare care va surprinde în curând lumea întreagă, răsturnând cu totul întreaga conducere civilă şi eclesiastică [cerurile] şi topind întreaga structură socială [pământul] — producând anarhie şi haos social, până când vor fi pe deplin stabilite atât cerurile noi [puterile conducătoare — Împărăţia lui Dumnezeu], cât şi un pământ nou [societatea organizată pe o bază nouă şi mai bună, de iubire, egalitate şi dreptate]. Apostolul ne aminteşte apoi (vers. 8) că această Zi a prezenţei Domnului, în care Biserica a sperat şi pe care a aşteptat-o de multă vreme, este o zi de o mie de ani — Mileniul domniei lui Cristos.În versetul 10 el ne asigură că „Ziua Domnului va sosi [greceşte heko] ca un hoţ noaptea”* [pe neobservate, în linişte; ea va fi prezentă în timp ce unii vor batjocori şi vor bate pe robii confraţi care spun adevărul]. Apoi apostolul îi îndeamnă pe sfinţi să se despartă de lume, ca să nu fie înghiţiţi de politică, de câştig de bani etc., ci să iubească lucrurile de sus. El zice: Văzând că în planul lui Dumnezeu condiţiile pământeşti de acum sunt numai temporare şi în curând vor da loc ordinii mai bune, ce fel de oameni ar trebui să fim noi, în ceea ce priveşte purtarea sfântă şi evlavia? — „aşteptând prezenţa [parousia] Zilei lui Dumnezeu?” — veghind la dovezile (semnele) care demonstrează că ea a venit.*Manuscrisele vechi omit aici cuvântul „noaptea”.Şi, mulţumim lui Dumnezeu, pregătirile Sale sunt atât de bogate încât toţi cei evlavioşi, care aşteaptă ziua aceea, vor avea cunoştinţă de ea înainte ca focul mâniei să izbucnească pe deplin. Prin Pavel El ne asigură că nici unul din copiii luminii nu va fi lăsat în întuneric, pentru ca ziua aceea să-i ia ((B169)) prin surprindere (1 Tes. 5:4). De aceea, cu toate că suntem deja în ziua prezenţei Domnului şi la începutul marelui foc al strâmtorării, vedem că este chiar aşa cum ne este arătat în simbol (Apoc. 7:1, 2) — furtuna este ţinută în frâu până când robii credincioşi ai lui Dumnezeu sunt „pecetluiţi pe frunţile lor”, adică, până când acestora li se dă o apreciere intelectuală a timpului, prezenţei etc., care nu numai că-i va mângâia şi-i va apăra, ci va fi şi un semn, o pecete sau o dovadă a stării lor de fii, aşa cum a indicat Domnul nostru când a făcut promisiunea că Spiritul sfânt le va arăta credincioşilor „lucrurile viitoare”. Ioan 16:13.Unii iau literal declaraţia lui Petru, că „cerurile vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi”, precum şi descrierea aceloraşi evenimente de către Revelator, printr-un simbol foarte asemănător: „Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele pe care o faci sul”. Totuşi, ar părea că o singură privire în sus la miliardele de nestemate ale nopţii care strălucesc prin spaţiul de milioane de mile, care n-au nimic între ele ce să poată fi făcut sul sau să ia foc, ar trebui să fie un argument suficient ca să-i convingă pe aceştia într-o clipă că au greşit presupunând că aceste declaraţii sunt literale — ar trebui să-i convingă că aşteptarea unei împliniri literale este de o absurditate extremă.Astfel deci, Dumnezeu a ascuns de lume sub ilustraţiile trâmbiţelor, glasurilor, focului etc. informaţia (care nu urma să fie cunoscută de cei lumeşti, ci numai de „turma mică” a sfinţilor consacraţi) privitoare la seceriş, la prezenţa Domnului, la Împărăţia Sa spirituală etc.; şi totuşi, El le-a aranjat în aşa fel încât la timpul cuvenit ele să vorbească clar şi accentuat clasei căreia îi erau destinate informaţiile. Ca şi la prima venire, tot aşa i se poate spune unei clase similar consacrate acum, în timpul celei de-a doua veniri — „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară, toate lucrurile sunt înfăţişate în ((B170)) pilde” — în ilustraţii şi cuvinte tainice — pentru ca, chiar având Biblia în faţa lor, alţii în afară de cei consacraţi să nu vadă şi să nu înţeleagă cu adevărat. Marcu 4:11, 12.Lumea nu este în necunoştinţă de evenimentele şi împrejurările fără precedent din zilele noastre şi de faptul că sunt tot mai vrednice de remarcat cu fiecare an ce trece; dar nevăzând marele rezultat, acestea nu fac decât să le umple mintea de presimţiri întunecate. Aşa cum a fost prezis, ei se tem în aşteptarea lucrurilor care vin pe pământ; pentru că deja puterile cerurilor (puterile conducătoare prezente) sunt clătinate.Legând lanţul profeticÎn capitolul precedent am prezentat dovezi care arată că „timpurile neamurilor” sau contractul lor de stăpânire expiră complet în anul 1914 d. Cr., şi că atunci ele vor fi răsturnate* şi Împărăţia lui Cristos va fi pe deplin stabilită. Că Domnul trebuie să fie prezent, să-Şi stabilească Împărăţia şi să-Şi exercite marea Sa putere aşa încât să sfărâme popoarele ca pe vasul unui olar, este deci un lucru clar fixat; căci „în zilele acestor împăraţi” — înainte de răsturnarea lor — adică înainte de 1914 d. Cr. — Dumnezeul cerului Îşi va ridica Împărăţia. Şi ea le va sfărâma şi le va nimici pe toate acestea (Dan. 2:44). Şi în armonie cu aceasta, vedem peste tot în jurul nostru dovezi ale începutului lovirii, clătinării şi răsturnării puterilor actuale, pregătitoare pentru stabilirea Împărăţiei „care nu se poate clătina” — a guvernământului cel tare.*Cât se va cere pentru realizarea acestei răsturnări nu suntem informaţi, dar avem motive să credem că perioada va fi „scurtă”.Capitolul următor va prezenta dovezi biblice că anul 1874 d. Cr. a fost data exactă a începutului „Timpurilor Restabilirii” şi, prin urmare, a întoarcerii Domnului nostru. De la acea dată El Îşi dovedeşte făgăduinţa faţă de cei care sunt în atitudine de veghere — „Ferice de robii aceia, pe care ((B171)) stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească” (Luca 12:37). Chiar aşa, El ne-a deschis Scripturile, arătându-ne adevărul cu privire la natura Sa glorioasă din prezent, cu privire la scopul, felul şi timpul venirii Sale, şi cu privire la caracterul manifestărilor Sale pentru casa credinţei şi pentru lume. El ne-a atras atenţia asupra profeţiilor care stabilesc clar locul în curgerea timpului şi ne-a arătat ordinea lucrărilor din planul Său în acest timp de seceriş. Ne-a arătat, mai întâi de toate, că este un seceriş al sfinţilor, un timp pentru maturizarea lor deplină şi pentru separarea lor de neghină; şi apoi, că este un timp pentru lume să secere recolta ei de furtună — pentru recoltarea viei pământului şi pentru călcarea roadelor ei în teascul mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Ne-a arătat că amândouă aceste recoltări (Apoc. 14:1-4, 18-20) se vor completa într-o perioadă de patruzeci de ani, terminându-se cu anul 1915 d. Cr.Dar în timp ce cititorul este astfel informat despre ceea ce va fi dovedit în capitolele următoare, el nu trebuie să se aştepte să i se indice pasaje din Scriptură în care aceste subiecte şi aceste date să fie clar scrise. Dimpotrivă, el trebuie să-şi aducă aminte că Domnul a ascuns toate aceste lucruri, într-un asemenea mod încât să nu poată fi înţelese sau apreciate până când le va fi sosit timpul, şi atunci numai de către copiii Săi serioşi, credincioşi, care preţuiesc adevărul mai mult decât nestematele şi care sunt dispuşi să-l caute cum caută un om argintul. Adevărul, ca şi argintul, trebuie nu numai extras, ci şi rafinat, separat de impurităţi, înainte ca valoarea lui să poată fi apreciată. Lucrurile expuse aici pe scurt vor fi dovedite punct cu punct; şi în timp ce mulţi pot prefera să ia o afirmaţie fără a se obosi să o verifice cu Scripturile, nu acesta va fi cazul cu adevăratul căutător al adevărului. El trebuie, pe cât posibil, să-şi însuşească fiecare punct, fiecare argument şi fiecare dovadă, direct din Cuvântul ((B172)) lui Dumnezeu, urmărind toate conexiunile şi astfel convingându-se de exactitatea celor prezentate.Chiar dacă Domnul dă „hrana la timp pentru casă” iar slujitorii o aduc, totuşi fiecare, pentru a fi întărit prin ea, trebuie să mănânce pentru sine.———-
Timpurile neamurilor
Timpurile neamurilorCe sunt timpurile neamurilor? — Începutul lor; lungimea lor; sfârşitul lor în 1914 d. Cr. — Evenimente care le însoţesc — Evenimente care le urmează — Timp literal şi timp simbolic — Un tip remarcabil — Indicii prezente — Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să răstoarne stăpânirea neamurilor — Prin urmare este organizată înainte ca aceasta să se sfârşească — Înainte de 1914 d. Cr. — De ce i se împotrivesc împărăţiile neamurilor — Cum şi de ce în final toţi o vor accepta cu bucurie — „Va veni dorinţa tuturor neamurilor”[Deoarece subiectul examinat în acest capitol este foarte strâns legat de cel din Volumul I capitolul 13, cititorul va fi mult ajutat printr-o trecere în revistă a acelui capitol înainte de a-l începe pe acesta.]„Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.Expresia „Timpurile Neamurilor” a fost aplicată de Domnul nostru intervalului din istoria lumii cuprins între înlăturarea Împărăţiei tipice a lui Dumnezeu, Împărăţia lui Israel (Ezec. 21:25-27), şi introducerea şi stabilirea antitipului ei, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, când Cristos vine „în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.În acest interval stăpânirea pământului urma să fie exercitată de guvernele neamurilor; iar Israelul trupesc şi Israelul spiritual au fost şi trebuie să fie supuse acestor puteri până când timpul acestora expiră. Cu toate că Dumnezeu nici nu aprobă nici nu laudă aceste guverne, El le recunoaşte stăpânirea. Cu alte cuvinte, El a îngăduit cu scopuri înţelepte stăpânirea lor pentru un timp hotărât.Stăpânirea pământului a fost dată la început lui Adam, să-l supună, să-l stăpânească şi să-l conducă în dreptate ((B74)) (Gen. 1:28). Adam n-a reuşit, iar stăpânirea pierdută prin păcat a fost luată de la el. Apoi le-a fost îngăduit îngerilor să aibă controlul. Dar în loc să ridice rasa decăzută, unii dintre ei „nu şi-au păstrat starea de la început”, ci au păcătuit. După potop, Dumnezeu i-a spus lui Avraam scopul Său de a aduce prin urmaşii lui ajutorul necesar pentru rasa păcătoasă pe cale spre moarte, ridicând dintre ei un mare eliberator, conducător şi învăţător, zicând: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”.Aceasta a fost cea mai timpurie aluzie la o stăpânire universală naţională asupra pământului. Iar această aluzie, venită din partea lui Dumnezeu, presupunea o calificare specială, o superioritate deosebită a acestui conducător mai presus de toţi ceilalţi, şi că va fi spre avantajul întregii omeniri să se supună unui asemenea conducător. Că această făgăduinţă făcută lui Avraam a umplut inimile şi minţile urmaşilor lui, Israelul, şi că rudele lor, moabiţii şi edomiţii, o cunoşteau bine, nu poate exista nici o îndoială. Că o asemenea speranţă naţională avea să devină cunoscută şi altor popoare este posibil; şi dacă era cunoscută, nu ne putem îndoi că mândria avea să conceapă în ei dorinţa de a fi naţiunea principală şi de a avea stăpânirea universală, socotindu-se a fi în toate modurile la fel de capabili şi de potriviţi să conducă şi să înveţe, şi astfel să binecuvânteze popoarele, ca şi oricare din urmaşii lui Avraam.Speranţa lui Israel de a ajunge la stăpânire universală, nu prin alegerea neamurilor de a ajunge astfel, ci prin alegerea şi puterea lui Dumnezeu arătată în favoarea lor, pare să se fi extins şi la alte popoare. În orice caz, aflăm că aceşti împăraţi şi popoare păgâne au acceptat stăpânirile lor ca favoruri de la dumnezeii cărora li se închinau. Şi aceeaşi idee mai are încă priză atât la orice conducător şi prinţ mărunt, cât şi la regii şi împăraţii mai puternici. Nu contează cât sunt de slabi mintal sau fizic, şi nu contează cât sunt de vicioşi şi nepotriviţi să se conducă pe ei înşişi sau pe alţii, ei sunt stăpâniţi aproape până la gradul nebuniei de ideea că Dumnezeu i-a ales în mod special ((B75)) pe ei şi familiile lor ca să stăpânească peste tot pământul şi să-l „binecuvÂnteze”(?). Acestei teorii, acceptate de masele poporului, i se face publicitate pe medalii, monezi şi documente de stat prin cuvintele: „Regele _______ prin graţia lui Dumnezeu”.Astfel, în timp ce Israelul aştepta şi spera în stăpânirea făgăduită a pământului, şi adesea ei presupuneau că aceasta era pe punctul de a se realiza, mai ales sub împăraţii David şi Solomon, dorinţa după imperiul universal a ajuns să fie generală printre celelalte popoare. Iar când Dumnezeu era pe punctul de a lua coroana de la Israel, până va veni adevărata sămânţă a făgăduinţei ca să preia stăpânirea, El a hotărât să lase împărăţiile neamurilor să preia controlul şi să încerce experimentul conducerii lumii, pentru ca astfel lumea să poată învăţa şi ea că eforturile de a se autoguverna sunt zadarnice în timp ce este în starea prezentă păcătoasă. După cum odinioară El dăduse îngerilor stăpânirea pierdută de Adam, pentru a demonstra incapacitatea lor de a conduce şi a binecuvânta lumea, tot aşa, acum El a predat acea stăpânire neamurilor, lăsându-le să încerce diferitele lor metode, fără ajutorul Său. Dumnezeu îngăduie aceste diferite experimente, ca fiind tot atâtea lecţii valoroase şi necesare, să ocupe intervalul de timp până când Unsul Domnului, care are dreptul, va veni, va lua stăpânirea şi va îndeplini toate scopurile Sale îndurătoare.După cum Israelul după trup a fost un tip al Israelului spiritual, al Bisericii Evanghelice, care de asemenea este numită în sensul acesta mai înalt „o preoţie împărătească, un neam sfânt” (1 Pet. 2:9), şi care la timpul cuvenit va guverna şi binecuvânta toate popoarele, tot aşa, în anumite privinţe împărăţia lor a fost un tip al Împărăţiei lui Cristos. Prin urmare, când a sosit timpul ca Dumnezeu să predea stăpânirea pământului conducerii neamurilor, a fost potrivit ca El să ia mai întâi coroana tipică de la Israel şi împărăţia tipică să nu mai fie recunoscută. El a făcut aceasta, spunând că ei se dovediseră nepotriviţi pentru înălţare la stăpânirea ((B76)) universală, devenind corupţi, înfumuraţi şi idolatri, pe măsură ce au ajuns la distincţie naţională. Aceasta s-a întâmplat în zilele împăratului Zedechia; şi decretul divin a fost exprimat prin cuvintele profetului: „Aşa zice Iehova Domnul: «Să i se scoată diadema, şi să i se ia coroana! Aceasta nu va mai fi cum a fost; înalţă pe cel umilit şi umileşte pe cel înălţat. O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna, şi nu va mai sta, până ce nu va veni acela al căruia este dreptul şi acestuia o voi da»”. Ezec. 21:24-27 (Sf. Scriptură, 1874 — n.e.).Această răsturnare a coroanei sau a stăpânirii a fost îndeplinită. Întâi a fost predată Babilonului, apoi Medo-Persiei, apoi Greciei şi în sfârşit Romei. După cum este consemnat în paginile istoriei, am găsit caracterul acestor imperii a fi în perfect acord cu descrierile profetice, aşa cum sunt înfăţişate în chipul cel mare din viziunea lui Nebucadneţar şi în viziunea lui Daniel cu cele patru fiare. Această stare de răsturnare a stăpânirii lui Israel urma să continue până când Cristos, moştenitorul de drept al tronului lui Israel şi al întregului pământ, Care l-a cumpărat cu sângele Său preţios, va veni şi va prelua controlul. După cum am văzut, al cincilea imperiu universal al pământului, Împărăţia lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor, va fi a Lui. Dar spre deosebire de cele patru stăpâniri anterioare care au fost permise pentru un timp hotărât, şi prin urmare recunoscute, chiar dacă nu aprobator, aceasta va fi aprobată şi stabilită de Dumnezeu, ca reprezentanta Lui pe pământ. Ea va fi Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Unsului lui Iehova. Ea va fi stabilită treptat, în decursul unui timp de mare strâmtorare prin care se va încheia Veacul Evanghelic şi în care stăpânirile prezente vor fi total mistuite, sfârşindu-se în mijlocul unei mari confuzii.În acest capitol prezentăm dovada Bibliei că sfârşitul complet al Timpurilor Neamurilor, adică sfârşitul complet al contractului lor de stăpânire va fi atins în anul 1914 d. Cr., ((B77)) şi că acea dată va vedea descompunerea conducerii oamenilor imperfecţi. Şi să se observe că dacă se va arăta că faptul acesta este ferm stabilit de Scripturi, el va dovedi:În primul rând, că la acea dată Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să ne rugăm, zicând, „Vie împărăţia Ta”, va începe să preia controlul, şi că apoi în scurt timp va fi „ridicată” sau ferm stabilită pe pământ, pe ruinele instituţiilor prezente.În al doilea rând, va dovedi că Acela care are dreptul să ia stăpânirea va fi atunci prezent ca noul Conducător al pământului; şi nu numai atât, dar va dovedi şi că El va fi prezent o perioadă considerabilă înainte de data aceea, deoarece răsturnarea acestor guverne ale neamurilor este în mod direct cauzată de faptul că El le zdrobeşte în bucăţi ca pe vasele unui olar (Ps. 2:9; Apoc. 2:27) şi stabileşte în locul lor guvernul Său drept.În al treilea rând, va dovedi că, cu câtva timp înainte de sfârşitul acestei răsturnări, ultimul membru al Bisericii lui Cristos recunoscute din punct de vedere divin, „preoţimea împărătească”, „trupul lui Cristos”, va fi glorificat împreună cu Capul; deoarece fiecare membru trebuie să domnească împreună cu Cristos, fiind moştenitor al Împărăţiei împreună cu El, şi ea nu poate fi deplin „ridicată” fără toţi membrii.În al patrulea rând, va dovedi că de atunci înainte Ierusalimul nu va mai fi călcat în picioare de neamuri, ci se va ridica din ţărâna dizgraţiei divine la cinste; fiindcă „Timpurile Neamurilor” vor fi împlinite sau complete.În al cincilea rând, va dovedi că până la acea dată, sau mai înainte, împietrirea lui Israel va începe să fie îndepărtată, deoarece „împietrirea” lor „în parte” urma să ţină numai „până va intra plinătatea neamurilor” (Rom. 11:25), sau, cu alte cuvinte, până când numărul deplin dintre neamuri, care vor fi membri ai corpului sau miresei lui Cristos, va fi în întregime ales.((B78))În al şaselea rând, va dovedi că marele „timp de necaz . . . cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii” îşi va atinge punctul culminant într-o domnie mondială a anarhiei; iar apoi oamenii vor învăţa să fie liniştiţi şi să ştie că Iehova este Dumnezeu şi că El va fi înălţat pe pământ ( Ps. 46:10). Starea de lucruri despre care se vorbeşte în limbaj simbolic, ca valurile mării mugind, pământul topindu-se, munţii prăbuşindu-se şi cerurile arzând, va trece atunci, iar „cerurile noi şi pământul nou” cu binecuvântările lor paşnice vor începe să fie recunoscute de omenirea răvăşită de necaz. Dar Unsul Domnului şi autoritatea Lui legitimă şi dreaptă vor fi mai întâi recunoscute de o clasă de copii ai lui Dumnezeu în timp ce vor trece prin marele necaz — clasa reprezentată pe planul veacurilor prin literele m şi t trup, şi în cele din urmă de către omenire în general.În al şaptelea rând, va dovedi că Împărăţia lui Dumnezeu, organizată în putere, va fi înainte de acea dată pe pământ şi atunci va lovi şi sfărâma chipul neamurilor (Dan. 2:34) — şi va mistui cu desăvârşire puterea acestor regi. Puterea şi stăpânirea ei vor fi stabilite imediat ce aceasta prin diferitele ei influenţe şi mijloace va zdrobi şi spulbera „puterile care sunt” — civile şi eclesiastice — fierul şi lutul.Începutul Timpurilor Neamurilor, la 606 î. Cr.Cuvintele Domnului nostru, „până se vor împlini timpurile* neamurilor”, implică ideea că aceste timpuri trebuiau să aibă o limită stabilită precis; pentru că nu s-ar putea spune despre o perioadă nelimitată şi nedefinită că ea se va împlini. Astfel, deci, domnia neamurilor a avut un început, va dura un timp stabilit şi se va sfârşi la timpul hotărât.*Cuvântul grecesc kairos, tradus aici prin „timpuri”, înseamnă un timp fixat. Acelaşi cuvânt este tradus „timpuri” şi în textele următoare: Marcu 1:15; 1 Tim. 6:15; Apoc. 12:14; Fapt. 3:19; 17:26. Cuvântul „soroace” sau „perioade” din Fapt. 1:7 este din acest cuvânt grecesc.((B79))Începutul acestor Timpuri ale Neamurilor este clar indicat de Scripturi. Deci, dacă ele ne dau şi lungimea perioadei stabilite, sau a contractului de stăpânire a neamurilor, atunci putem şti cu precizie chiar când se va termina ea. Biblia ne dă această perioadă stabilită, care trebuia să se împlinească, dar ea a fost dată în aşa fel încât n-a putut fi înţeleasă nici când a fost scrisă, nici înainte ca scurgerea timpului şi evenimentele istoriei să-şi fi revărsat lumina asupra ei; dar chiar şi atunci numai de către cei care vegheau şi care nu erau supraîncărcaţi cu grijile acestei lumi.Dovada Bibliei este clară şi tare, că „Timpurile Neamurilor” sunt o perioadă de 2520 de ani, de la anul 606 î. Cr. până la 1914 d. Cr. inclusiv. Această arendare a stăpânirii universale dată guvernelor neamurilor, cum am văzut deja, a început cu Nebucadneţar — nu când a început domnia lui, ci când s-a sfârşit împărăţia tipică a Domnului şi când stăpânirea întregii lumi a fost lăsată în mâinile neamurilor. Data începerii Timpurilor Neamurilor este deci clar marcată, fiind timpul când coroana împărăţiei tipice a lui Dumnezeu a fost luată de la Zedechia, ultimul lor împărat.Potrivit cuvintelor profetului (Ezec. 21:25-27), coroana a fost luată de la Zedechia, iar Ierusalimul a fost asediat de armata lui Nebucadneţar şi transformat în ruine, şi aşa a rămas timp de şaptezeci de ani — până la restaurare în anul întâi al lui Cirus (2 Cron. 36:21-23). Deşi Ierusalimul a fost atunci rezidit şi prizonierii s-au întors, Israelul n-a mai avut niciodată împărat de atunci şi până în ziua de astăzi. Cu toate că au fost restabiliţi în ţara lor şi la libertăţile lor personale de către Cirus, ei, ca naţiune, au fost supuşi succesiv perşilor, grecilor şi romanilor. La timpul primei veniri a Domnului nostru ei se aflau sub jugul Romei, Pilat şi Irod fiind reprezentanţii Cezarului.Având aceste fapte înaintea noastră, găsim repede data începutului Timpurilor de stăpânire a Neamurilor, căci ((B80)) primul an al domniei lui Cirus este o dată foarte clar fixată — atât istoriile religioase cât şi cele laice fiind în clară unanimitate de acord cu Sistemul lui Ptolomeu, care-l plasează în anul 536 î. Cr. Şi dacă anul 536 î. Cr. a fost anul în care s-au sfârşit cei şaptezeci de ani de pustiire a Ierusalimului şi în care a început revenirea evreilor, rezultă că împărăţia lor a fost răsturnată doar cu şaptezeci de ani înainte de 536, adică 536 plus 70, sau în anul 606 î. Cr. Aceasta ne dă data începutului Timpurilor Neamurilor — 606 î. Cr.Recunoscând că puterea a fost arendată de către Dumnezeu acestor guverne lumeşti sau ale neamurilor, ştim nu numai că ele vor eşua şi vor fi răsturnate şi urmate de Împărăţia lui Cristos când „timpurile” lor vor expira, ci şi că Dumnezeu nu va lua stăpânirea de la ele, ca s-o dea Unsului Său, înainte de expirarea contractului lor de arendă — „până se vor împlini timpurile neamurilor”. Prin urmare, tocmai aici suntem feriţi de ideea falsă în care papalitatea a indus lumea — că Împărăţia lui Dumnezeu a fost aşezată se pretinde, imperiul roman a fost convertit la creştinism (la papalitate) şi a ajuns în lume atât imperiu pământesc, cât şi spiritual. Vedem din această profeţie privitoare la Timpurile Neamurilor că această pretenţie ridicată de Biserica Romei, şi mai mult sau mai puţin susţinută de protestanţi, este falsă. Vedem că naţiunile pe care atât papalitatea cât şi protestantismul le numesc naţiuni creştine şi ale căror stăpâniri ei le numesc creştinătate (adică, „împărăţia lui Cristos”), nu sunt creştine. Ele sunt „împărăţiile acestei lumi”, şi până când „timpurile” lor nu se împlinesc, Împărăţia lui Cristos nu poate prelua controlul, chiar dacă ea se va organiza şi se va pregăti să-l preia în puţinii ani care vor încheia „Timpurile Neamurilor”, în timp ce aceste împărăţii se vor cutremura, se vor dezintegra şi vor cădea în anarhie.În decursul Veacului Evanghelic Împărăţia lui Cristos a existat numai în stadiul ei incipient, în umilirea ei, fără ((B81)) puterea sau privilegiul de a domni — fără coroană, având numai sceptrul făgăduinţei: nerecunoscută de lume şi supusă „stăpânirilor care sunt” — împărăţiilor neamurilor. Iar moştenitorii împărăţiei cereşti trebuie să continue astfel până la timpul stabilit pentru ei să domnească împreună cu Cristos. În decursul timpului de strâmtorare, care încheie acest veac, ei vor fi înălţaţi la putere, însă „domnia” lor de dreptate asupra lumii nu poate avea loc înainte de 1915 d. Cr. — când vor fi expirat „Timpurile Neamurilor”. Prin urmare, este de datoria Bisericii să aştepte cu răbdare timpul stabilit pentru triumful şi domnia ei glorioasă; să stea separată de împărăţiile acestei lumi, ca înstrăinaţi, peregrini şi străini; şi, ca moştenitori ai Împărăţiei viitoare, să-şi lase toate speranţele şi ambiţiile să se centreze în ea. Creştinii ar trebui să recunoască adevăratul caracter al acestor împărăţii, şi, în timp ce stau separaţi de ele, să le dea respectul şi ascultarea cuvenite, pentru că Dumnezeu le-a îngăduit să conducă. După cum învaţă Pavel: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu”. Rom. 13:1.Până atunci nici Israelul trupesc nu poate intra în moştenirea sa de multă vreme făgăduită, cu toate că înainte se vor face paşi pregătitori; pentru că Dumnezeu nu va stabili pe deplin nici faza pământească, nici faza spirituală a Împărăţiei Sale, până când va expira acest contract de arendă pentru neamuri.Coroana (stăpânirea) a fost îndepărtată de la poporul lui Dumnezeu (atât de la sămânţa spirituală cât şi de la cea trupească) până când se vor sfârşi Timpurile Neamurilor — la prezenţa glorioasă a lui Mesia, care va fi nu numai „Împăratul iudeilor”, ci şi „Împărat peste tot pământul” în ziua aceea. Unii s-ar putea gândi că această îndepărtare a coroanei de la Israel a fost o încălcare a făgăduinţei, „Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo” (Gen. 49:10). Să observăm ((B82)) însă o deosebire între coroană şi sceptru; căci, deşi coroana a fost luată în zilele lui Zedechia, sceptrul, după cum vom vedea, nu s-a depărtat decât cu 639 de ani mai târziu — când Domnul nostru Isus, din seminţia lui Iuda şi din sămânţa lui David după trup, fiind aprobat de Dumnezeu, a devenit moştenitorul legitim şi unic al sceptrului de multă vreme făgăduit al pământului.Făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam, reînnoită lui Isaac şi lui Iacov, a fost că dintre urmaşii lor va veni marele eliberator care nu numai că va binecuvânta şi înălţa familia lor în lume, ci „va binecuvânta toate familiile pământului”. O vreme se părea că Moise, marele dătător al Legii şi eliberator, era cel făgăduit; dar el a spus în mod profetic poporului: „Domnul Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine”, arătând astfel că el nu era decât un tip al Celui care avea să vină; şi Moise a murit. Apoi această făgăduinţă, „Sceptrul nu se va depărta din Iuda”, a limitat aşteptarea la acea seminţie. Şi toate celelalte seminţii s-au ţinut întrucâtva de Iuda, în măsura în care aveau credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, aşteptând o binecuvântare în legătură cu Iuda, la timpul cuvenit.Când s-a ridicat împăratul David din seminţia făgăduită, victoriile lui au dus la mari speranţe într-o împărăţie întinsă, a cărei influenţă va creşte, va cuprinde lumea şi va supune Legii toate popoarele. Iar când renumita înţelepciune şi măreţie a lui Solomon a atins apogeul, cu siguranţă se părea că aproape au pus mâna pe coroana stăpânirii universale. Făgăduinţa Domnului făcută lui David, că din rodul coapselor lui va ridica unul care va şedea de-a pururi pe tronul Său, a limitat făgăduinţa de la seminţia lui Iuda la o singură familie, iar acea familie era deja pe tronul lui Israel. Şi când a fost înălţat marele Templu al lui Solomon, şi sutele lui de cântăreţi şi de preoţi constituiau un spectacol impunător, când faima lui Solomon pentru înţelepciunea şi bogăţiile sale era răspândită în lumea largă, când împăraţii îi trimiteau ((B83)) daruri şi-i doreau favorurile şi când împărăteasa din Seba a venit cu daruri ca să-l vadă pe acest împărat, cel mai renumit şi cel mai minunat pe care-l cunoscuse lumea până atunci, nu este de mirare că pieptul iudeilor s-a umflat de speranţă şi de mândrie, deoarece momentul de mult aşteptat al înălţării seminţei lui Avraam şi al binecuvântării tuturor popoarelor prin ei părea chiar venit.Amară le-a fost însă dezamăgirea când, după moartea lui Solomon, împărăţia a fost sfâşiată şi în cele din urmă complet răsturnată, iar poporul care se aşteptase să conducă şi să binecuvânteze toate popoarele, în calitatea sa de popor sfânt al lui Dumnezeu, a fost dus captiv în Babilon. „Pe malurile râurilor Babilonului, acolo am stat jos şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.” Ps. 137.Însă, deşi coroana a fost îndepărtată, adică, deşi puterea de a se guverna, chiar şi pe ei înşişi, le-a fost luată, dreptul de a conduce (sceptrul), dat la început prin făgăduinţa lui Dumnezeu, n-a fost îndepărtat. Cu toate că domnia universală a fost dată lui Nebucadneţar şi succesorilor săi, aşa cum este ilustrat prin chipul cel mare şi prin cele patru fiare mari, totuşi aceasta trebuia să dureze numai o perioadă limitată. Făgăduinţa făcută iniţial lui Israel trebuia să fie împlinită — coroana a fost îndepărtată, dar sceptrul a rămas până a venit Şilo. Acest lucru a fost indicat chiar în hotărârea împotriva lui Zedechia: Jos coroana — o voi răsturna, până ce va veni acela al căruia este dreptul şi acestuia o voi da.În timp ce legământul făcut cu Avraam făgăduia guvernarea şi binecuvântarea lumii prin sămânţa lui, Legământul Legii, făcut cu Israel, copiii lui Avraam, limita şi restrângea acel Legământ Avraamic, astfel că numai cei care se supuneau deplin şi desăvârşit Legii puteau pretinde sau aveau vreun drept să spere la o parte în domnia şi binecuvântarea făgăduită în Legământul Avraamic. Observarea acestui fapt a dus la formarea sectei fariseilor care pretindeau că împlinesc fără greşeală fiecare amănunt ((B84)) al Legii, şi se „încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”, numindu-i „vameşi şi păcătoşi”, iar pe ei înşişi se numeau „copiii lui Avraam”, moştenitori ai stăpânirii făgăduite care trebuia să binecuvânteze lumea.Învăţătura clară, puternică a Domnului nostru Isus era în parte îndreptată împotriva erorilor fariseilor, care presupuneau că îndeplinirea minuţioasă a unora dintre ceremoniile exterioare ale Legii era o deplină conformare cu litera şi spiritul acesteia. Domnul nostru învăţa ceea ce acum toţi creştinii ştiu, că Legea, când este văzută în plinătatea ei, este atât de maiestuos perfectă, iar omul atât de decăzut şi de imperfect, şi atât de asaltat de ispite din afară şi de slăbiciuni din interior, încât nici unul dintre ei nu putea ţine Legea perfect, nici nu puteau pretinde binecuvântarea avraamică. Criticile la adresa fariseismului aduse de către Domnul nostru nu trebuie deci înţelese ca obiecţii la străduinţa lor de a ţine fără greşeală Legea; şi El nici nu i-a învinuit pentru că n-au reuşit să ţină pe deplin Legea, lucru pe care nici un om imperfect nu-l poate face. Dar El i-a învinuit pentru făţărnicie, pentru că se înşelau pe ei înşişi şi înşelau pe alţii cu o pretinsă perfecţiune şi sfinţenie, ceea ce ei şi alţii puteau vedea că era numai o curăţire pe dinafară, pe când inimile lor erau tot necurate şi neconsacrate. Îi critica pentru că aveau doar o simplă formă de evlavie şi un serviciu doar cu buzele, pe când inimile lor erau departe de Dumnezeu. Aşadar, după cum declară Domnul nostru şi Pavel, nici unul din ei nu ţinea de fapt sau nu putea ţine perfect Legea (Ioan 7:19; Rom. 3:20), cu toate că ei ar fi putut să se apropie mai mult de o respectare desăvârşită a cerinţelor ei decât au făcut-o.Domnul nostru nu numai a declarat în cuvinte că toată semnificaţia Legii este, „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta . . . şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ci El a şi ilustrat aceasta prin predarea Sa deplină voinţei şi planului lui Dumnezeu, evitând orice plan şi orice ambiţie personală, ((B85)) precum şi orice umblare după interese personale — o înfăptuire cât se poate de zeloasă a voii lui Dumnezeu cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea Sa, şi iubind pe aproapele Său ca pe Sine însuşi — şi toate acestea chiar până la moarte.Împlinind astfel condiţiile Legii — prin ascultare de ea în mod perfect, cum nici unul din familia umană imperfectă nu putea s-o facă — Domnul nostru Isus a devenit moştenitorul tuturor binecuvântărilor făgăduite în Legământul Legii făcut cu Israel pe muntele Sinai; şi astfel El de asemenea S-a dovedit a fi sămÂnţa lui Avraam căreia I se aplica acum întreaga făgăduinţă avraamică. Domnul nostru Şi-a asigurat astfel sceptrul (dreptul sau autoritatea făgăduită a stăpânirii pământului), sceptru care de secole fusese făgăduit că cineva din seminţia lui Iuda şi din familia lui David îl va merita şi Lui îi va fi dat. Marele premiu, la care Israel nădăjduia, pentru care se străduia şi pe care-l dorea de secole, a fost în final câştigat de Leul (puternicul) din seminţia lui Iuda. Şilo, marele Făcător de pace, venise: Cel care nu numai că a făcut pace între Dumnezeu şi oameni prin sângele crucii Sale, când a răscumpărat omenirea din condamnarea morţii pe drept venită asupra ei, dar care, de asemenea, când Îşi va lua marea Sa putere şi va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, va răsturna tot ce este greşit, rău şi păcătos, şi va stabili pacea pe baza sigură a sfinţeniei. El este Prinţul Păcii.Când sceptrul (dreptul) prin legământ a trecut la Domnul nostru Isus, acel Legământ al Legii s-a sfârşit; căci cum putea Dumnezeu să continue a oferi altora, pe orice condiţii, premiul care fusese deja câştigat de Şilo? Prin urmare, după cum declară apostolul: „Hristos este sfârşitul legii [legământului]”, „pironind-o pe cruce”. Col. 2:14.Astfel „Prinţul Păcii” a asigurat pentru supuşii Săi atât iertarea păcatelor cât şi restabilirea, şi a stabilit o împărăţie veşnică pe baza dreptăţii, aşa cum pe nici o altă cale nu s-ar fi putut face. Astfel s-a împlinit prezicerea: „Sceptrul nu se ((B86)) va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire [legiuitorul] dintre picioarele [coapsele] lui, până [Celui puternic, fiinţei spirituale mult înălţate, Domnului slavei], din seminţia lui Iuda”, care deţine acum acest sceptru (sau drept la autoritate) ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.Chiar după cei şaptezeci de ani de robie în Babilon, când unii s-au întors şi au zidit din nou Templul şi zidurile cetăţii, lucrul acesta l-au făcut cei care aveau respect faţă de făgăduinţa lui Dumnezeu şi care aşteptau „mângâierea lui Israel”. Aceştia s-au adunat în jurul seminţiei lui Iuda, amintindu-şi de făgăduinţa lui Dumnezeu că Legiuitorul, Eliberatorul, marele Şilo sau făcător de pace, trebuia să vină din această seminţie. Dar vai, când a venit Cel paşnic, Cel care a făcut pace şi împăcare pentru fărădelege prin sângele crucii Sale, ei L-au dispreţuit şi L-au respins, aşteptând nu un Mare Preot, ci un mare general.Şilo, primind la învierea Sa sceptrul şi „toată puterea”, datorită ascultării Sale până la moarte, va binecuvânta într-adevăr pe Israel mai întâi — însă nu Israelul trupesc, căci nu toţi sunt israeliţi adevăraţi câţi sunt numiţi astfel după trup (Rom. 9:6). Şilo, moştenitorul, caută şi găseşte copii ai lui Avraam după spirit — cei care împărtăşesc dispoziţia de credinţă şi ascultare a lui Avraam, atât dintre urmaşii lui naturali, cât şi dintre neamuri — ca să fie un popor pentru numele Lui (Fapt. 15:14). Şi „după aceea” [după ce se îndeplineşte adunarea Bisericii Sale alese — în secerişul sau sfârşitul Veacului Evanghelic, la încheierea Timpurilor Neamurilor] El Îşi va întoarce din nou favoarea şi va zidi din nou ruinele Israelului, şi în cele din urmă ale tuturor familiilor pământului, pe o bază mai bună decât ar fi putut concepe vreodată inima omului. Cel care deţine acum sceptrul — „al căruia este dreptul” să conducă — la expirarea Timpurilor Neamurilor va primi ((B87)) şi coroana; „Şi de El vor asculta popoarele” (Gen. 49:10). Sceptrul sau dreptul la „toată puterea în cer şi pe pământ” I-a fost dat la învierea Sa, dar El aşteaptă timpul stabilit de către Tatăl — limita Timpurilor Neamurilor — înainte de a-Şi lua marea Sa putere şi a-Şi începe glorioasa domnie. Vezi Apoc. 11:17, 18.Să ţinem minte data deja găsită pentru începutul acestor Timpuri ale Neamurilor — adică anul 606 î. Cr. — în timp ce vom merge mai departe ca să examinăm mărturia care dovedeşte că durata lor este de 2520 ani, sfârşindu-se în 1914 d. Cr.Să nu ne aşteptăm să găsim această informaţie declarată tocmai aşa. Dacă ar fi fost aşa declarată, ar fi fost cunoscută înainte de a fi timpul cuvenit. Ea a fost dată într-o astfel de formă încât să fie ascunsă până la „timpul sfârşitului”. Dan. 12:4, 10.Cuvintele Domnului nostru, „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”, sugerează nu numai o perioadă limitată şi determinată a stăpânirii neamurilor, dar sugerează şi ideea că deşi atât Israelul spiritual cât şi cel trupesc au fost supuse acestor puteri ale neamurilor, totuşi aceste „timpuri” sunt oarecum legate de cetatea pământească, Ierusalimul, şi de casa trupească a lui Israel, şi sunt măsurate asupra lor. Se naşte întrebarea: Se poate ca Dumnezeu să fi prezis ceva în privinţa istoriei lui Israel, care să ne dea măsura exactă a acestor „timpuri” la care se referă Domnul nostru? Chiar aşa este.Întorcându-ne la Leviticul, găsim consemnate binecuvântări şi blesteme cu caracter pământesc şi temporar. Dacă Israel asculta cu credincioşie de Dumnezeu, el era binecuvântat mai presus de celelalte neamuri; dacă nu, veneau peste ei anumite rele. Concluzia este formulată astfel: „Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu . . . dar dacă nu Mă ascultaţi ((B88)) şi nu împliniţi toate aceste porunci . . . Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi fi bătuţi şi veţi fugi dinaintea vrăjmaşilor voştri; cei ce vă urăsc văvor subjuga”. „Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, [mai departe] pentru păcatele voastre.” Lev. 26:17, 18, 24, 28.Această ameninţare cu pedeapsa „de şapte ori” [în engleză „seven times”, care se traduce prin „de şapte ori”, sau literal „şapte timpuri” — n. e.], este menţionată de trei ori. Diferitele pedepse specificate înainte de expresia „de şapte ori” se referă la cele câteva robii sub asirieni, moabiţi, madianiţi, filisteni etc., etc., în decursul cărora grija lui Dumnezeu a continuat faţă de ei. Felul Lui de a proceda cu ei a fost „învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă . . . puţin aici, puţin acolo”; totuşi El a continuat să-i păstreze, iar când ei se căiau şi strigau către El, îi auzea şi le răspundea şi-i elibera de vrăjmaşi (Jud. 3:9, 15). Dar aceste pedepse neavând efect, El a aplicat-o pe aceea cu care-i ameninţase de şapte ori: coroana a fost permanent îndepărtată, iar Israel, ca şi lumea întreagă, a fost supus puterilor animalice şapte timpuri. Astfel li s-a întâmplat potrivit avertizării lui Dumnezeu: „Dacă cu toate acestea [pedepsele de mai înainte] nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult”.Ordinea de idei în care este adusă ameninţarea cu „de şapte ori” (mai mult, în continuare, suplimentar) arată că ele cuprind o pedeapsă finală şi decisivă asupra acestui popor, după ce pedepsele celelalte nu reuşiseră în repetate rânduri să-i reformeze permanent. Pedeapsa cu aceste „de şapte ori” va avea efectul intenţionat, de a-i umili cu totul în faţa Domnului şi astfel a-i pregăti să primească binecuvântările Sale. Aceste de şapte ori se referă, prin urmare, la lungimea timpului în care neamurile aveau să-i cârmuiască. Şi fără îndoială că Domnul nostru S-a referit la această perioadă „de şapte ori” când vorbea despre „timpurile neamurilor”.Timpul când robiile şi pedepsele mai mici au dat locul acestei mari pedepse naţionale finale „de şapte ori” a fost, după cum am arătat deja, când ultimul lor împărat, Zedechia, ((B89)) a fost îndepărtat — de când a urmat o lungă perioadă de pedeapsă — aceste „de şapte ori” (sau „şapte timpuri” — n. e.) prezise sau două mii cinci sute douăzeci de ani.În Biblie un „timp” este folosit cu sensul de un an, fie că anul este literal, fie că este simbolic; dar la vremea rostirii unei profeţii nu se putea şti dacă timpul la care se făcea referire era literal sau simbolic. Profeţii au căutat cu sârguinţă, dar în zadar, să afle ce timp sau ce fel de timp (literal sau simbolic) voia să arate Spiritul (1 Pet.1:11). Un an simbolic, aşa cum este folosit în profeţii, se calculează pe baza anului lunar — douăsprezece luni a câte treizeci de zile fiecare, sau trei sute şaizeci de zile — fiecare zi reprezentând un an. Prin urmare, „un timp” sau un an, dacă este simbolic, înseamnă trei sute şaizeci (360) de zile simbolice, iar „şapte timpuri” reprezintă două mii cinci sute douăzeci (7 x 360 = 2520) de zile simbolice sau de ani literali.Întrebarea care se naşte aici este: Oare aceste „şapte timpuri” au fost literale sau simbolice? S-au referit ele la şapte ani sau la două mii cinci sute douăzeci de ani? Răspundem că acestea au fost timpuri simbolice, două mii cinci sute douăzeci de ani. Ele nu pot fi înţelese ca şapte ani literali, deoarece Israelul a avut multe robii de durată mai mare — de exemplu, ei au slujit împăratului Mesopotamiei opt ani (Jud. 3:8), împăratului Moabului optsprezece ani (Jud. 3:14), împăratului Iabin douăzeci de ani (Jud. 4:2, 3), filistenilor o perioadă de patruzeci de ani şi alta de optsprezece ani (Jud. 10:7, 8; 13:1), pe lângă cei şaptezeci de ani ai lor în Babilon. Toate aceste perioade fiind mult mai lungi decât „şapte timpuri” sau şapte ani literali, totuşi aceste „şapte timpuri” fiind menţionate ca pedeapsa din urmă, cea mai mare şi cea finală, faptul acesta dovedeşte că înseamnă timp simbolic, nu literal, deşi cuvântul ebraic tradus în Leviticul 26:18, 21, 24, 28 prin „şapte timpuri” („de şapte ori” Daniel 4:16, 23, 25, 32 („şapte timpuri” în limba română — n. e.), cu deosebirea că în Daniel este adăugat cuvântul iddan, pe ((B90)) când în Leviticul este lăsat să se înţeleagă. Şi este ciudat, de asemenea, că el se repetă de patru ori în fiecare caz. În cazul lui Nebucadneţar au fost ani literali, dar, după cum vom vedea, atât Nebucadneţar cât şi cele „şapte timpuri” ale lui au fost tipuri.Cele „şapte timpuri” de degradare a lui Nebucadneţar (Dan. 4:16, 23-26) s-au dovedit a fi şapte ani literali, când s-au împlinit aşa într-adevăr; şi tot aşa, umilirea lui Israel şi a lumii sub „puterile care sunt” s-a dovedit a fi şapte timpuri simbolice — două mii cinci sute douăzeci de ani literali. Din această perioadă lipsesc acum numai douăzeci şi şase de ani până să fie împlinită, şi peste tot sunt la lucru mijloace care indică terminarea stăpânirii neamurilor şi introducerea dreptăţii veşnice şi a tuturor binecuvântărilor Noului Legământ pentru Israel şi pentru întreaga creaţie gemândă.Sfârşitul celor şapte timpuri ale lui IsraelAceastă perioadă lungă („şapte timpuri” sau două mii cinci sute douăzeci de ani) de pedeapsă a lui Israel este perioada domniei Neamurilor — „Timpurile Neamurilor”. Deoarece, aşa cum am arătat deja, „Timpurile Neamurilor” au început în anul 606 î. Cr. şi trebuiau să dureze două mii cinci sute douăzeci de ani, ele se vor sfârşi în 1914 d. Cr. (2520-606=1914). Atunci se vor împlini binecuvântările descrise în ultima parte a aceluiaşi capitol (Lev. 26:44, 45). Dumnezeu Îşi va aduce aminte şi va împlini faţă de Israel legământul făcut cu părinţii lor. Rom. 11:25-27.Pentru unii acest lucru poate fi arătat mai clar în modul următor:Cele „şapte timpuri” de pedeapsă a lui Israel = Ele au început atunci când contractul de arendare a puterii a fost dat neamurilor, care a fost, după cum am arătat, în anul 606 î. Cr. Prin urmare, în anul 1 d. Cr. trecuseră din perioada lor, iar restul ar indica data2520 ani.606 ani1914 d. Cr.((B91))Ca dovadă că în profeţiile simbolice Biblia utilizează o zi pentru un an cităm următoarele exemple împlinite în acest fel: (a) Iscoadele au rătăcit patruzeci de zile în căutarea Canaanului, simbolizând cei patruzeci de ani de rătăcire a lui Israel prin pustie (Num. 14:33, 34). (b) pentru Israel, El l-a pus pe profet s-o simbolizeze zicând: „Ţi-am rânduit câte o zi pentru fiecare an” (Ezec. 4:1-8). (c) În acea profeţie remarcabilă, şi deja împlinită, din Daniel 9:24-27, examinată în capitolul precedent, în care este arătat timpul până la ungerea Domnului nostru şi de asemenea cei şapte ani următori de favoare pentru Israel, în mijlocul cărora Mesia a fost „stârpit”, este folosit timpul simbolic: fiecare zi din aceste şaptezeci de săptămîni simbolice reprezenta un an, şi aşa s-au împlinit. (d) La fel, în Daniel 7:25 şi 12:7, perioada triumfului papalităţii este dată ca fiind trei timpuri şi jumătate, şi noi ştim (şi vom arăta în acest volum) că aceasta s-a împlinit în o mie două sute şaizeci de ani (360 x 3,5 ani = 1260). Aceeaşi perioadă este menţionată şi în cartea Apocalipsei: în capitolul 12:14 este numită trei timpuri şi jumătate (360 x 3,5 ani = 1260); în capitolul 13:5 este numită patruzeci şi două de luni (30 x 42 = 1260), iar în capitolul 12:6 este numită o mie două sute şaizeci de zile. Împlinirea acestor profeţii va fi examinată în mod deosebit mai târziu. Pentru moment este suficient să observăm că folosirea de către Spirit a cuvântului „timp” în alte locuri este în acord cu folosirea actuală a acestui termen — că în profeţia simbolică un „timp” este un an simbolic de trei sute şaizeci de ani; iar faptul că trei timpuri şi jumătate, aplicate ca măsură a triumfului bisericii apostate, s-au împlinit în o mie două sute şaizeci de ani, stabileşte principiul pe baza căruia sunt calculate cele şapte timpuri de stăpânire a Neamurilor (360 x 7 = 2520) şi dovedeşte sfârşitul lor în anul 1914 d. Cr., căci dacă trei timpuri şi jumătate fac o mie două sute şaizeci de zile (ani), şapte timpuri vor fi o perioadă de două ori mai lungă, adică două mii cinci sute douăzeci de ani.((B92))Dacă cele „şapte timpuri” ale lui Israel s-ar fi împlinit în timp literal (şapte ani), atunci ar fi urmat binecuvântările garantate prin legământul necondiţionat făcut de Dumnezeu cu părinţii lor. (Vezi Lev. 26:45 şi Rom. 11:28.) Dar nu acesta a fost cazul. Ei nu s-au bucurat încă de aceste binecuvântări făgăduite; iar legământul acela nu va fi împlinit, zice Pavel (Rom. 11:25, 26), până când Biserica Evanghelică aleasă, corpul lui Cristos, va fi desăvârşită, în calitate de eliberator al lor, prin care va fi pus în aplicare legământul. „Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea” [adică cele şapte timpuri de pedeapsă], zice Domnul: voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:33, 34; Evr. 10:16, 17). „În zilele acelea [zilele de favoare care vor urma după cele şapte timpuri de pedeapsă] nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri] va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor strepezi dinţii!” Ier. 31:29, 30.Restabilirea de la sfârşitul celor şaptezeci de ani în Babilon n-a fost o eliberare din robia Neamurilor, fiindcă ei au fost după aceea întotdeauna un popor tributar. Această restabilire a servit numai să ţină împreună un popor la care trebuia să Se prezinte Mesia. În timp ce domnia Neamurilor ţinea deja Israelul în supunere, şi având în vedere faptul acela, Domnul nostru a spus că ei vor continua să fie călcaţi în picioare până când vor expira sau se vor împlini Timpurile Neamurilor. Lumea este martoră a faptului că de la 606 î. Cr. pedeapsa lui Israel sub stăpânirea Neamurilor a fost continuă, că ea continuă ((B93)) încă şi că nu există nici un motiv de a aştepta reorganizarea lor naţională mai degrabă de anul 1914 d. Cr., limita celor „şapte timpuri” ale lor — 2520 de ani. Dar, deoarece această lungă perioadă a pedepsei lor naţionale se apropie de sfârşitul ei, putem vedea indicii clare că smochinul neroditor este pe cale să înmugurească, arătând că timpul de iarnă al răului se sfârşeşte şi se apropie vara Milenară, care îi va restabili deplin în moştenirea lor făgăduită şi în independenţa lor naţională. Faptul că acum există mari pregătiri şi speranţe în privinţa întoarcerii lui Israel în ţara lor este în sine o puternică dovadă suplimentară care confirmă această învăţătură scripturală. În ceea ce priveşte semnificaţia acestui eveniment, vezi Volumul I, paginile 286-298.O altă linie a mărturieiDaniel capitolul 4 prezintă o altă vedere asupra Timpurilor Neamurilor. Aici stăpânirea iniţială a omului asupra întregului pământ, îndepărtarea ei şi certitudinea restabilirii ei, care trebuie să înceapă la sfârşitul Timpurilor Neamurilor, este convingător ilustrată printr-un vis dat lui Nebucadneţar, prin interpretarea lui de către Daniel şi prin împlinirea lui cu Nebucadneţar.În visul său, Nebucadneţar privea „şi iată, în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta a crescut şi era puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunzele lui erau frumoase şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el. În viziunile care-mi treceau prin minte, în patul meu, mă uitam, şi iată, un paznic, un sfânt, s-a coborât din ceruri. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: «Tăiaţi copacul şi rupeţi-i ramurile; scuturaţi-i frunzele şi risipiţi-i roadele; fugăriţi animalele sălbatice ((B94)) de sub el şi păsările din ramurile lui! Totuşi lăsaţi în pământ trunchiul cu rădăcinile lui şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de bronz în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi partea lui să fie cu animalele sălbatice, în iarba de pe pământ. Inima lui de om i se va schimba într-o inimă de fiară şi şapte timpuri vor trece peste el. Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul sentinelelor, făcută la cererea sfinţilor, pentru ca cei vii să ştie că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place şi pune peste ea pe cel mai de jos dintre oameni!»”Acest copac remarcabil, în gloria şi frumuseţea lui, reprezintă prima stăpânire a pământului, dată neamului omenesc prin reprezentantul şi capul acestuia, Adam, căruia Dumnezeu i-a spus: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Gen. 1:28). Gloria iniţială a omului şi puterea cu care a fost învestit erau într-adevăr sublime, şi erau asupra întregului pământ, să binecuvânteze, să hrănească, să ocrotească şi să adăpostească orice făptură vie. Dar când a intrat păcatul, a venit porunca să fie tăiat copacul, şi gloria, frumuseţea şi puterea omenirii au fost luate, iar creaturile inferioare n-au mai găsit adăpost, ocrotire şi binecuvântare sub influenţa lui. Moartea a tăiat marele copac, i-a împrăştiat rodul şi frunzele şi a lăsat creaţia inferioară fără stăpânul şi binefăcătorul ei.În ceea ce priveşte omul, orice putere de a recâştiga stăpânirea pierdută era dusă fără speranţă. Dar nu era aşa din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Iniţial stăpânirea izvora din planul Său şi era darul Său îndurător; şi cu toate că El poruncise să fie tăiat copacul, totuşi rădăcina — scopul şi planul de restabilire al lui Dumnezeu — a rămas, chiar dacă era legată cu lanţuri puternice ca să nu încolţească până la timpul hotărât divin. ((B95)) După cum în vis imaginea se schimbă de la trunchiul unui copac la un om degradat şi adus în tovărăşia şi asemănarea fiarelor, cu raţiunea detronată şi cu toată gloria sa îndepărtată, tot aşa îl vedem pe om, pe domnul decăzut şi degradat al pământului: gloria şi stăpânirea lui au apus. De când a fost rostită sentinţa, omenirea şi-a avut partea cu fiarele, iar inima omului a devenit animalică şi degradată. Cât de izbitor este acest tablou, dacă ne gândim la starea semicivilizată şi sălbatică prezentă şi trecută a marii majorităţi a omenirii, şi la faptul că însăşi mica minoritate care aspiră să învingă tendinţa descendentă reuşeşte numai într-o măsură limitată, şi cu mari lupte şi eforturi constante. Omenirea trebuie să rămână în degradarea ei, sub stăpânirea răului, până când va fi învăţat lecţia, că Cel Prea Înalt domneşte în împărăţia oamenilor şi El o dă cui voieşte. Şi în timp ce oamenii se află în această stare degradată, Dumnezeu permite unor caractere dintre cele mai josnice să stăpânească peste ei, pentru ca amara lor experienţă din prezent să se poată dovedi de folos trainic în viitor.Conform interpretării lui Daniel, ni se spune că „toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadneţar”, şi că în această stare alienată, degradată şi animalică, el a rătăcit printre fiare până au trecut peste el şapte timpuri (şapte ani literali în cazul lui). Interpretarea dată visului de către Daniel priveşte numai împlinirea lui asupra lui Nebucadneţar; dar faptul că toate, visul, interpretarea şi împlinirea lui, sunt consemnate aici cu atâta grijă, este o dovadă că relatarea lui are un scop. Şi remarcabila lui potrivire ca ilustraţie a scopului divin de a supune întreaga omenire stăpânirii răului pentru pedepsirea şi disciplinarea ei, pentru ca la timpul cuvenit Dumnezeu s-o poată restaura şi stabili în dreptate şi viaţă veşnică, ne îndreptăţeşte să-l acceptăm ca tip dat intenţionat.((B96))Visul în împlinirea lui asupra lui Nebucadneţar este în mod special vrednic de remarcat dacă ne amintim că el fusese făcut capul conducător reprezentativ al stăpânirii umane (Dan. 2:38), şi, ca domn al pământului, profetul i-a adresat aproape aceleaşi cuvinte pe care Dumnezeu i le-a adresat lui Adam la început: „Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, pe oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerurilor, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea” (Dan. 2:37, 38; compară cu Gen. 1:28). Apoi, din cauza păcatului, Nebucadneţar a primit cele „şapte timpuri” de pedeapsă, după care a început să-i revină raţiunea şi restabilirea sa la domnie a fost împlinită. El a fost restabilit în împărăţia sa şi i s-a dat în plus slavă după ce a învăţat lecţia necesară la care el se referă prin cuvintele următoare:„La sfârşitul acestor zile, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre ceruri şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi am cinstit pe Cel care trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este o stăpânire veşnică şi a cărui împărăţie este din generaţie în generaţie. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu se poate împotrivi mâinii Lui, nici nu poate să-I zică: «Ce faci?» În timpul acela, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi . . . am fost pus iarăşi peste împărăţia mea şi mi-au fost adăugate măreţii deosebite. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi cinstesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte şi El poate să smerească pe cei care umblă cu mândrie.”Degradarea lui Nebucadneţar a fost un tip al degradării umane sub guvernele animalice în decursul celor şapte timpuri sau ani simbolici — un an pentru o zi, două mii cinci ((B97)) sute douăzeci de ani — din zilele lui înainte. Şi să se observe că aceasta corespunde exact cu cele şapte timpuri (de şapte ori — n. e.) prezise asupra lui Israel, care, după cum tocmai am văzut, se termină în 1914 d. Cr. Căci sub acest Nebucadneţar a fost dus Israel rob în Babilon, când coroana Împărăţiei lui Dumnezeu a fost îndepărtată şi au început cele şapte timpuri.Aceasta este în perfectă armonie cu faptul că Dumnezeu, reprezentând aceste guverne ale neamurilor, i le-a înfăţişat lui Daniel ca tot atâtea fiare sălbatice, în timp ce Împărăţia lui Dumnezeu, la încheierea lor, este reprezentată ca fiind dată unuia ca un fiu al omului.Nu ştim nici un motiv pentru care s-a consemnat acest fragment din istoria unui împărat păgân, decât că s-a făcut astfel pentru a preumbri degradarea şi durata Timpurilor Neamurilor. Că aceşti şapte ani ai lui de degradare au ilustrat în mod potrivit degradarea omenirii, este un fapt; că Dumnezeu a promis o restituire a stăpânirii pământului după ce omenirea va fi învăţat anumite lecţii importante, este de asemenea un fapt; şi că cele şapte Timpuri simbolice ale Neamurilor (2520 ani) se vor sfârşi exact la punctul când omenirea îşi va fi recunoscut propria ei degradare şi incapacitatea prezentă de a conduce lumea în mod avantajos, şi va fi gata pentru Împărăţia şi stăpânirea lui Dumnezeu, este un al treilea fapt. Iar caracterul potrivit al ilustraţiei impune convingerea că cei şapte ani ai lui Nebucadneţar, în timp ce literal s-au împlinit cu el personal, aveau o semnificaţie încă mai mare şi mai largă, ca o ilustraţie a celor şapte timpuri simbolice de stăpânire a Neamurilor pe care le-a reprezentat el.Data exactă a degradării lui Nebucadneţar nu este specificată şi n-are nici o importanţă, deoarece perioada degradării lui a simbolizat întreaga perioadă a stăpânirii Neamurilor, care a început când coroana împărăţiei tipice a lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Zedechia. Această stăpânire a fost chiar de la început animalică, iar zilele ei sunt numărate: hotarele îi sunt fixate de Iehova şi nu pot fi depăşite.((B98))Ce înviorătoare este perspectiva dezvăluită privirilor la încheierea acestor şapte timpuri! Nici Israelul şi nici omenirea reprezentată prin acel popor nu vor mai fi călcaţi în picioare, asupriţi şi cârmuiţi rău de puterile animalice ale Neamurilor. Atunci va fi stabilită pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu şi a Cristosului Său, iar Israelul şi lumea întreagă va fi binecuvântată sub autoritatea Sa dreaptă şi legitimă. Atunci rădăcina făgăduinţei şi a speranţei, sădită mai întâi în Eden (Gen. 3:15) şi dusă peste potop şi transplantată în Israel, poporul tipic (Gen. 12:1-3), va încolţi şi va înflori din nou.Ea a început să încolţească la prima venire a Domnului nostru, dar nu sosise anotimpul stabilit ca ea să înflorească şi să-şi dea roada binecuvântată în restabilirea tuturor lucrurilor. Dar la sfârşitul Timpurilor Neamurilor semnele sigure ale primăverii nu vor lipsi; şi bogate vor fi roadele verii şi glorios va fi secerişul toamnei, care va fi recoltat şi apreciat în veacurile eterne de glorie ce vor urma. Atunci domnul iniţial al pământului, cu raţiunea restabilită, va fi repus deplin în poziţia sa, cu mai multă măreţie şi glorie, ca şi în tip, şi el va lăuda, va preamări şi va onora pe Împăratul cerului.Deja începem să vedem că omenirea îşi recapătă raţiunea: oamenii se trezesc şi îşi simt degradarea, şi caută să-şi îmbunătăţească starea. Ei gândesc, fac proiecte şi planuri pentru o stare mai bună decât cea la care s-au supus sub puterile animalice. Dar înainte de a ajunge să-L recunoască pe Dumnezeu şi stăpânirea Sa asupra tuturor, ei vor mai avea experienţa unui groaznic acces de nebunie, iar din lupta aceasta se vor trezi slabi, neajutoraţi, istoviţi, însă cu judecata într-atât restabilită, încât să recunoască şi să se aplece în faţa autorităţii Aceluia care vine să restabilească prima stăpânire, de multă vreme pierdută, pe bazele permanente ale experienţei şi ale cunoştinţei binelui şi răului.Este adevărat, a pretinde, aşa cum pretindem noi, că în cei douăzeci şi şase de ani care vor urma toate guvernele ((B99)) prezente vor fi răsturnate şi desfiinţate, înseamnă a aştepta mari lucruri; dar noi trăim într-un timp special şi particular, în „Ziua lui Iehova”, când lucrurile ajung repede la punctul culminant; şi este scris: „Domnul va îndeplini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Său”. (Vezi Vol. I, cap. 15.) În ultimii unsprezece ani aceste lucruri au fost propovăduite şi publicate substanţial, aşa cum sunt prezentate mai sus; şi în acest timp scurt dezvoltarea influenţelor şi mijloacelor pentru subminarea şi răsturnarea celor mai puternice imperii ale pământului a fost uimitoare. În acest timp comunismul, socialismul şi nihilismul au venit brusc în existenţă viguroasă şi deja pricinuiesc mare nelinişte printre conducătorii şi mai-marii pământului, ale căror inimi slăbesc de frică şi din pricină că văd cele ce vin pe pământ; căci puterile prezente sunt puternic zguduite şi în cele din urmă vor trece cu zgomot mare.Având în vedere această puternică dovadă a Bibliei privitoare la Timpurile Neamurilor, considerăm ca un adevăr stabilit că sfârşitul împărăţiilor acestei lumi şi stabilirea completă a Împărăţiei lui Dumnezeu vor fi realizate aproape de sfârşitul anului 1915. Atunci îşi va avea răspuns rugăciunea Bisericii — „Vie împărăţia ta” — spusă întotdeauna de la plecarea Domnului ei; şi sub acea administrare înţeleaptă şi dreaptă, tot pământul va fi umplut de slava Domnului — de cunoştinţă, dreptate şi pace (Ps. 72:19; Isa. 6:3; Hab. 2:14), iar voia lui Dumnezeu se va face „precum în cer aşa şi pe pământ”.Afirmaţia lui Daniel, că Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită, nu după ce aceste împărăţii ale pământului vor fi desfiinţate, ci în zilele lor, în timp ce ele încă există şi au putere, şi că Împărăţia lui Dumnezeu este cea care va sfărâma în bucăţi şi va nimici toate aceste împărăţii (Dan. 2:44), este vrednică de consideraţia noastră specială. Aşa s-a întâmplat cu fiecare din aceste guvernăminte animalice; ele au existat înainte de a dobândi domnia universală. Babilonul a existat ((B100)) cu mult înainte de a cuceri Ierusalimul şi de a obţine stăpânirea (Dan. 2:37, 38); Medo-Persia a existat înainte de a cuceri Babilonul; şi la fel a fost cu toate împărăţiile: trebuia mai întâi să fi existat şi să fi primit putere superioară pentru a putea cuceri pe alţii. Aşa este şi cu Împărăţia lui Dumnezeu: ea a existat în formă embrionară timp de optsprezece secole, dar ea, împreună cu lumea în general, a fost supusă „autorităţilor care sunt”, „rânduite de Dumnezeu”. Până când nu se vor sfârşi cele „şapte timpuri” ale lor, Împărăţia lui Dumnezeu nu va putea ajunge la stăpânire universală. Totuşi, ca şi celelalte, ea trebuie să obţină putere adecvată pentru răsturnarea acestor împărăţii înainte ca ea să le sfărâme în bucăţi.Astfel, în această „Zi a lui Iehova”, „Ziua Strâmtorării”, Domnul nostru Îşi ia marea Sa putere [până aici inactivă] şi domneşte, şi tocmai aceasta va cauza strâmtorarea, chiar dacă un oarecare timp lumea n-o va recunoaşte astfel. Că sfinţii vor participa la această lucrare de sfărâmare a împărăţiilor actuale nu poate fi nici o îndoială. Este scris: „Să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier [de putere], ca să aducă la împlinire împotriva lor judecata scrisă! Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi” (Ps. 149:8, 9). „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi [imperiile] ca pe nişte vase de lut.” Apoc. 2:26, 27; Ps. 2:8, 9.Dar examinarea noastră din volumul precedent a marii deosebiri de caracter între Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţiile animalice ale pământului ne pregăteşte să vedem şi o deosebire în modul de a proceda în război. Metodele de cucerire şi de zdrobire vor fi mult diferite de oricare altele folosite înainte pentru răsturnarea neamurilor. Acela care Îşi ia acum marea Sa putere să domnească este arătat în simbol (Apoc. 19:15) ca fiind Cel din gura căruia iese o sabie „ca să lovească cu ea neamurile”. Şi El „le va păstori cu toiag ((B101)) de fier”. Această sabie este adevĂrul (Efes. 6:17); iar sfinţii care sunt în viaţă, precum şi mulţi oameni din lume, sunt folosiţi acum ca ostaşi ai Domnului pentru răsturnarea erorilor şi a răului. Dar nimeni să nu deducă în grabă că aici este simbolizată o convertire paşnică a popoarelor; căci multe texte, cum ar fi Apoc. 11:17, 18; Dan. 12:1; 2 Tes. 2:8; Ps. 149 şi 47, învaţă tocmai contrariul.Să nu fie surprinzător, prin urmare, când în capitolele următoare vom prezenta dovezi că stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu este deja începută, că este arătat în profeţii că ea trebuia să înceapă a-şi exercita puterea în 1878 d. Cr., şi că „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14), care se va termina în 1915 d. Cr. cu răsturnarea completă a conducerii pământeşti actuale, este deja început. Adunarea oştirilor se poate vedea clar din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu.Dacă vederea noastră nu este împiedicată de prejudecăţi, dacă reglăm bine telescopul Cuvântului lui Dumnezeu, putem vedea cu claritate caracterul multor evenimente care trebuie să aibă loc în „Ziua Domnului” — că noi suntem chiar în mijlocul acelor evenimente şi că „a venit ziua cea mare a mâniei Lui”.Sabia adevărului, deja ascuţită, trebuie să lovească fiecare sistem şi obicei rău — civil, social şi eclesiastic. Mai mult chiar, putem vedea că lovirea a început: libertatea de gândire şi drepturile omului, civile şi religioase, de multă vreme pierdute din vedere sub regi şi împăraţi, papi, sinoade, concilii, tradiţii şi crezuri, sunt astăzi apreciate şi susţinute ca niciodată înainte. Conflictul intern spumegă deja; curând va izbucni ca un foc mistuitor, iar sistemele omeneşti şi erorile, care de secole au încătuşat adevărul şi au apăsat creaţia gemândă, trebuie să se topească în faţa lui. Da, adevărul — şi cunoştinţa larg răspândită şi crescândă despre el — este sabia care dezorientează şi răneşte capii multor ţări (Ps. 110:6). Totuşi, ce binecuvântare este deghizată în ((B102)) această strâmtorare! Ea va pregăti omenirea pentru o mai deplină apreciere a dreptăţii şi adevărului, sub domnia Împăratului Dreptăţii.Când în cele din urmă oamenii vor ajunge să înţeleagă că din judecată s-a făcut o linie iar din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17), ei vor învăţa şi aceea că numai regulile stricte ale dreptăţii pot asigura binecuvântările pe care toţi le doresc. Şi, cu totul descurajaţi de propriile lor căi şi de roadele nefaste ale egoismului, ei vor saluta şi se vor supune cu bucurie autorităţii drepte care preia controlul; şi astfel, după cum este scris, „va veni dorinţa tuturor neamurilor” — Împărăţia lui Dumnezeu, sub controlul absolut şi nelimitat al Unsului lui Iehova.
Împlinirea Profeţiei timpului la Întâia venire a lui Cristos
Împlinirea Profeţiei timpului la Întâia venire a lui CristosDaniel 9:23-27Cele 70 de săptămâni din profeţia lui Daniel — Evenimente prezise să se petreacă în acel timp — Timpul venirii lui Mesia indicat, şi stabilirea unui principiu prin felul în care este indicat — O cheie pentru alte profeţii ale timpului — Indicarea timpului răstignirii lui Mesia — Favoarea specială pentru Israel ca naţiune, scurtată în dreptate dar continuată individual — Ungerea Sfântului Sfinţilor — Necazul vărsat peste cel pustiit„Fii atent dar la cuvântul acesta şi înţelege viziunea! Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veşnică, pentru a pecetlui viziunea şi profeţia şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor. Să ştii deci şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni[7 + 62 = 69]; pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare.După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, dar nu pentru Sine. (Poporul prinţului [prinţului roman — armata lui Titus] care va veni, va nimici cetatea şi sfântul locaş, şi sfârşitul va fi cu un potop, şi pustiirile sunt hotărâte până la sfârşitul războiului.) Şi el [Mesia] va încheia un legământ cu mulţi, timp de o săptămână [a şaptezecea sau ultima săptămână a legământului de favoare]. Dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze ((B64)) jertfa şi darul de mâncare, şi pentru răspândirea [sau din cauza răspândirii] urâciunilor, el [Mesia] o va pustii — chiar până la sfârşit [terminare], şi ce s-a [ce este] hotărât [în planul lui Dumnezeu] va fi vărsat peste cel pustiit” [popor — reprezentat prin Ierusalim]. Dan. 9:23-27 (King James — n. e.).În timp ce această profeţie marchează începutul „secerişului” Veacului Iudeu şi prezenţa Domnului nostru acolo ca secerător principal, există câteva profeţii care marchează cu mult mai clar începutul „secerişului” Veacului Evanghelic, în care Domnul nostru la a doua venire a Sa de asemenea trebuie să fie secerătorul principal. Împlinirea acestei profeţii ilustrează împlinirile profetice în general, precum şi stabileşte un punct marcat într-o altă profeţie, pe care o vom arăta.În timp ce multe profeţii se combină pentru a fixa şi confirma data celei de-a doua veniri a lui Cristos, numai aceasta singură a marcat data primei veniri. Dacă împlinirea ei va fi clar stabilită, acest fapt ne va ajuta să calculăm şi să decidem asupra celor care se referă la a doua venire. Pentru acest motiv dedicăm aici spaţiu acestei profeţii împlinite, precum şi fiindcă va fi necesar ca unele dintre datele stabilite în legătură cu ea să fie înţelese în legătură cu profeţiile referitoare la a doua venire, examinate mai târziu.Lui Daniel i s-au dat mai multe viziuni, după cum este relatat în capitolele 2, 4, 7 şi 8 ale acestei profeţii, toate acestea arătând marea prosperitate şi înălţare a împărăţiilor păgâne sau ale neamurilor, dar pe el îl interesa în mod special Israelul şi nu fusese informat în privinţa viitorului lui Israel. El ştia însă din profeţia lui Ieremia (Ier. 29:10; 2 Cron. 36:20-23) că pustiirea Iudeii va dura şaptezeci de ani; şi cunoscând că această perioadă era aproape completă (Dan. 9:2), el se ruga stăruitor pentru întoarcerea favorii lui Dumnezeu la Israel (vers. 17-19), iar cele de mai sus sunt răspunsul dat de Dumnezeu printr-un înger.((B65))Perioada delimitată („separată” sau „hotărâtă”) din istoria lui Israel arătată aici este „şaptezeci de săptămâni” de la un punct de plecare dat — adică de la emiterea unui decret pentru „restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului” (reţinem, nu a Templului!). În această perioadă urmau să se înfăptuiască lucruri mari: cetatea va fi zidită din nou în împrejurări nefavorabile (Neem. 4), în vremuri tulburi, păcatul va fi curmat făcându-se o ispăşire a nelegiuirii, iar dreptatea (îndreptăţirea) va fi stabilită — nu ca aceea împlinită an de an prin sângele taurilor şi ţapilor, ci adevărata şi „veşnica dreptate” realizată de jertfa lui Cristos. Daniel a fost de asemenea informat că acela care va introduce jertfa mai bună va face prin aceasta să înceteze jertfele tipice şi ofrandele Legii.În această perioadă va veni Mesia, Mântuitorul mult aşteptat al lui Israel, şi sunt hotărâte şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni, sau şaizeci şi nouă de săptămâni, ca măsură a timpului până la prezenţa lui Mesia. Şi după aceea El va fi suprimat, dar nu pentru Sine Însuşi. După venirea lui Mesia va rămâne prin urmare încă o săptămână, ultima, a şaptezecea, din această favoare promisă, iar la mijlocul acestei săptămâni, după cum a fost prezis, El va face să înceteze jertfele tipice, dându-Şi „viaţa ca jertfă pentru vină”. Isa. 53:10-12.Aceste şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani, fiecare zi simbolică reprezentând un an. Şi împlinindu-se astfel prin aceasta, singura profeţie a timpului care se referă direct la întâia venire, ne dă o cheie şi pentru alte profeţii, care, după cum se va arăta mai departe, fuseseră ascunse în numere simbolice — o zi pentru un an — până când a sosit timpul cuvenit pentru descifrare. Această profeţie a fost astfel formulată, încât Daniel şi alţi evrei puteau, dacă voiau, s-o considere de necrezut şi cu timpul s-o uite; sau cei care „aşteptau mângâierea lui Israel” puteau să-şi ((B66)) amintească de ea, cum a fost în cazul lui Ezechiel (cap. 4:6), putând deduce că timpul era simbolic. Cert este că cei credincioşi ştiau să aştepte pe Mesia; şi este chiar scris că tot poporul era în aşteptarea Lui (Luca 3:15), chiar dacă n-au fost toţi în stare să-L primească în felul cum a venit.Trebuie să se observe că cele şaizeci şi nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute optzeci şi trei de ani, duc până la Mesia Prinţul, şi nu până la naşterea lui Isus în Betleem. Cuvântul ebraic Mesia, corespunzător cuvântului grecesc Cristos, înseamnă Unsul, şi este mai degrabă un titlu decât un nume. Isus n-a fost Unsul, Mesia, Cristosul, decât după botezul Său. Compară Fapte 10:37, 38 cu Matei 3:16. El a fost uns cu Spirit sfânt îndată ce a ieşit din apă. Acest lucru s-a întâmplat când a ajuns la starea bărbăţiei, care era 30 de ani potrivit Legii, sub care Se născuse şi căreia El şi fiecare evreu îi era supus, până când El a pus capăt stăpânirii ei îndeplinindu-i condiţiile — „pironind-o pe cruce”. Prin urmare, cele şaizeci şi nouă de săptămâni din această profeţie ajung până la vremea botezului şi ungerii Sale, şi nu înainte, de când El a fost Mesia, Cristosul, Unsul. Prin urmare, cele şaizeci şi nouă de săptămâni, sau patru sute optzeci şi trei de ani, s-au sfârşit în toamna anului 29 d. Cr. Atunci s-a împlinit acea parte a profeţiei care zice: „De la darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului (Dan. 9:25) până la Unsul [Mesia], Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două [şaizeci şi nouă] de săptămâni”. Găsim că a şaptezecea săptămână, care a început atunci, s-a împlinit ca şi celelalte — un an pentru o zi.Cei mai mulţi dintre scriitorii care s-au ocupat de acest subiect au socotit începutul acestei perioade de la anul al şaptelea al lui Artaxerxe, când lui Ezra i s-a dat o însărcinare (Ezra 7:7-14), care se presupune a fi punerea în aplicare a decretului lui Cirus (Ezra 1:3; 5:13; 6:1-12). Trebuie să se ((B67)) observe însă că decretul lui Cirus a fost de a zidi casa Domnului — Templul şi zidul curţii acestuia. Dar a fost un alt decret dat lui Neemia în al douăzecilea an al lui Artaxerxe ca să se rezidească zidurile Ierusalimului, care la timpul acela erau încă nereparate (Neem. 2:3-8; 6:15; 7:1). Şi de la acest decret pentru „restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului” trebuie datată această profeţie a lui Daniel. Toată relatarea este în armonie cu aceasta, existând doar o aparentă obiecţie într-o profeţie a lui Isaia privitoare la acest lucru, unde se spune despre Cirus nu numai că „va da drumul captivilor Mei”, ci şi că „el Îmi va zidi cetatea” (Isa. 45:13). La această aparentă obiecţie noi răspundem astfel: Cuvântul tradus aici prin cetate este ir şi înseamnă un loc înconjurat cu ziduri. Înţelegem că aici se face referire la zidurile curţii Templului; şi cu aceasta sunt în armonie faptele citate mai sus. Acelaşi cuvânt ir este redat prin curte în 2 Împăraţi 20:4.Se admite îndeobşte că data când i s-a dat misiunea lui Neemia este anul 445 î. Cr. Dar dr. Hale în lucrarea sa asupra cronologiei (pag. 449 şi 531) şi dr. Priestlie în tratatul său „Harmony of the Evangelists” („Armonia Evangheliştilor”) pag. 24-38, arată că după această opinie generală există o întârziere de nouă ani, ceea ce ar indica anul 454 î. Cr. ca adevărata dată a primirii misiunii de către Neemia; şi cu această dată se potriveşte prezicerea lui Daniel (9:25) privitoare la decretul pentru restaurarea şi zidirea Ierusalimului.Deoarece şaizeci şi nouă de săptămâni (7 şi 62) sau patru sute optzeci şi trei de ani ne duc până la Mesia (Unsul) Prinţul, de aceea din această perioadă de şaizeci şi nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute optzeci şi trei de ani (483), scădem patru sute cincizeci şi patru (454) de ani î. Cr., ca data adevărată a decretului pentru restaurarea şi zidirea Ierusalimului; iar ce rămâne — 29 d. Cr. — ar fi anul în care ((B68)) să Se manifeste Unsul (Mesia). Aceasta este în acord exact cu ceea ce am arătat deja, şi anume, că Isus a fost botezat de către Ioan şi a primit ungerea Spiritului în anul 29, cam la 3 octombrie, când avea vârsta de 30 de ani, potrivit datei reale a naşterii Sale, aşa cum s-a arătat în capitolul precedent.Misiunea Domnului nostru a durat trei ani şi jumătate, sfârşindu-se cu răstignirea Sa, la timpul Paştilor, în primăvara anului 33 d. Cr. Prin aceasta El a îndeplinit exact profeţia cu privire la săptămâna rămasă sau ultima săptămână (şapte ani) de favoare promisă, care zice: „După aceste şaizeci şi nouă (7 şi 62) de săptămâni, Mesia va fi stârpit [după traducerea Douay, «va fi ucis»] dar nu pentru Sine”* . . . „în mijlocul săptămânii [rămase — a 70-a] va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”.*Această expresie, „dar nu pentru Sine”, este diferit redată în alte traduceri, dintre care câteva sunt în faţa noastră; dar după opinia noastră aceasta, din versiunea noastră comună (King James — n. e.), este redarea cea mai clară şi mai bună.Atunci au încetat jertfele care se aduceau după Lege; nu în sensul că după aceea n-au mai fost oferite animale, tămâie etc., de către preoţi, pentru că ele au continuat să fie oferite an de an, dar în sensul că ele n-au fost acceptate de Iehova şi n-au fost în nici un sens jertfe pentru păcat. Adevărata jertfă fiind venită, Domnul nostru Isus „înlăturând păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9:26), Iehova nu mai putea recunoaşte alte ofrande ca jertfe şi nici vreo necesitate a lor.Acolo, pe cruce, Mesia care Se jertfise trei ani şi jumătate, Şi-a sfârşit lucrarea (Ioan 19:30) şi astfel „a pus capăt păcatului”, a făcut în faţa lui Dumnezeu o deplină şi completă ispăşire pentru fărădelegea oamenilor, aducând astfel întregii omeniri o îndreptăţire veşnică de sub păcat, în locul îndreptăţirii anuale tipice, săvârşită prin tipurile date pentru poporul tipic, Israel. Moartea lui Mesia a fost şi „pecetea” — garanţia împlinirii — tuturor viziunilor şi profeţiilor cu ((B69)) privire la binecuvântările viitoare şi la „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21). Ambele aceste făgăduinţe, Legământul Avraamic şi Noul Legământ, au fost asigurate, întărite, cu „sângele Său preţios” (Luca 22:20; 1 Cor. 11:25) care vorbeşte în favoarea noastră mai bine decât sângele taurilor şi al ţapilor — chiar îndreptăţirea veşnică şi înlăturarea păcatului, pentru toţi cei care-L primesc. Şi în restul, sau în a doua jumătate a celei de-a şaptezecea săptămâni, sau ultima săptămână de favoare iudaică — cei trei ani şi jumătate, începând de la Cincizecime — urmaşii Săi, „sfântul sfinţilor” din acea naţiune, au fost unşi cu Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, întocmai cum fusese uns Mesia la sfârşitul celei de-a şaizeci şi noua săptămâni.Astfel au fost împlinite declaraţiile din versetul 24 al acestei profeţii: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte [puse deoparte] asupra poporului Tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte — (a) pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veşnică, — (b) pentru a pecetlui viziunea şi profeţia — şi (c) pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor”. Profeţia nu arăta că toată această lucrare va fi amânată până în ultima „săptămână”, când Mesia va fi prezent; şi fără îndoială ei au înţeles că aceasta implica din partea lor o mare reformă morală care-i va pregăti pentru Mesia şi pentru ungerea sub El a naţiunii lor ca popor „sfânt al sfinţilor”, ca să binecuvânteze lumea în general. Nu învăţaseră din secolele de experienţă că ei n-aveau putere să înlăture păcatul şi să facă împăcare pentru fărădelege, şi că se cerea o jertfă pentru păcat perfectă ca să îndeplinească această mare lucrare de ştergere a păcatului şi de îndreptăţire a celor condamnaţi.Pe de altă parte, profeţia lui Daniel, deşi arăta că Mesia va fi stârpit [va muri] la mijlocul ultimei săptămâni, nu arăta că masa poporului Său vor fi nesfinţi şi prin urmare lepădaţi, ((B70)) cum au şi fost, la mijlocul acelei săptămâni (Mat. 23:38). Un alt profet a spus: „El (Domnul) Îşi va încheia socoteala şi o va scurta în dreptate [în mod just]” (Rom. 9:28, Diaglott, Wilson — n. e.); şi totul a fost terminat la jumătatea săptămânii (trei ani şi jumătate ai) misiunii lui Isus, cu excepţia ungerii sfântului sfinţilor.Dar ce se întâmplă cu restul din săptămâna a şaptezecea, cu cei trei ani şi jumătate care au trecut după cruce? A făgăduit Iehova să pună deoparte şaptezeci de săptămâni de favoare pentru Israel şi de fapt le-a dat numai şaizeci şi nouă şi jumătate? La prima vedere aşa pare, mai cu seamă când ne amintim că doar cu cinci zile înainte de moartea Sa „în mijlocul săptămânii”, Isus a plâns pentru cetatea lor şi i-a respins zicând: „Iată că vi se lasă casa pustie”. Dar nu este aşa: Iehova cunoştea sfârşitul de la început; şi când a promis şaptezeci de săptămâni, chiar aceasta avea în vedere. Prin urmare trebuie să căutăm favoare pentru acel popor încă trei ani şi jumătate după răstignire, în ciuda faptului că atunci au fost lăsaţi pustiiţi din punct de vedere naţional.Că israeliţii ca naţiune nu erau potriviţi să fie primitorii favorii principale sau spirituale (şi nici ai favorii pământeşti) a fost demonstrat prin faptul că L-au respins pe Mesia, aşa cum prevăzuse şi prezisese Dumnezeu; ca atare pentru ei era inutil să se continue încercarea lor naţională după mijlocul săptămânii a şaptezecea, şi a fost scurtată atunci, când ei au fost lăsaţi „pustiiţi” — respinşi din favoare. În timpul rămas din această perioadă a lor (trei ani şi jumătate), favoarea a fost crescută, deşi limitată la „rămăşiţă”, la sfântul sfinţilor, la cei mai curaţi şi mai potriviţi, numai la cei cărora ea le putea fi folositoare (Isa. 10:22, 23; compară cu Rom. 9:28). Creşterea favorii a constat în faptul că rămăşiţei i s-au dat trei ani şi jumătate de atenţie şi slujire exclusivă, sub avantajele crescute ale dispensaţiei spiritului, care, începând cu ucenicii la Cincizecime, au ajuns probabil la tot grâul copt din acea naţiune, în timpul ((B71)) acestei perioade de favoare specială. Vezi Fapte 2:41 şi 4:4, ca rezultat al primelor câteva zile.Din aceast motiv, deşi Isus gustase moartea pentru toţi, iar Evanghelia trebuia să fie vestită tuturor, totuşi instrucţiunile Sale către ucenici au fost să înceapă din Ierusalim. Ei nu trebuiau nici să părăsească acea lucrare specială, nici să ofere altora favoarea noii dispensaţii, până când cei trei ani şi jumătate de favoare promisă lui Israel se sfârşeau — până când Dumnezeu a trimis-o în mod special atât la păgâni cât şi la evrei. Fapt. 10.În legătură cu data exactă a convertirii lui Corneliu, cronologii pot doar face presupuneri, şi ca atare o estimează diferit, ca având loc între anii 37 şi 40 d. Cr.; dar având în vedere această profeţie marcantă pe care noi o analizăm acum, nu ne îndoim că s-a petrecut în toamna anului 36 d. Cr., fiindcă atunci s-au sfârşit cele şaptezeci de săptămâni sau cei patru sute nouăzeci de ani de favoare faţă de Israel. Deoarece atunci s-a sfârşit favoarea lor exclusivă, acest lucru trebuia să fie marcat în modul cel mai potrivit prin trimiterea Evangheliei la neamuri. După aceea israeliţii n-au fost lipsiţi de Evanghelie, dar au fost trataţi întocmai ca neamurile, deşi fără îndoială că prejudecata a plasat rămăşiţa într-o poziţie mai puţin favorabilă. „Sfântul sfinţilor” fiind deja ales, Evanghelia n-a mai fost limitată exclusiv la ei, ci a fost deschisă oricărei creaturi care avea ureche de auzit.După cele şaptezeci de săptămâni a venit strâmtorarea şi necazul menţionat în cuvintele din urmă ale versetelor 26 şi 27. Prinţul roman a venit şi a distrus cetatea şi Templul, şi, asemenea unui potop, a lăsat în urma sa o pustiire şi o nimicire groaznică. Iar de atunci Mesia, pe care ei L-au respins, a îngăduit să vină asupra acestui popor diferite rele, şi va mai îngădui încă „până la sfârşit”, până când le va fi fost destul, până când El va zice: „Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea ((B72)) lui este iertată” (Isa. 40:2). Între timp, ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit (sau asupra poporului lepădat), până când paharul lui va fi plin de necaz — până în ziua când vor zice: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!”. Ziua eliberării Israelului răsare acum, mulţumim lui Dumnezeu; şi chiar dacă pustiirea şi strâmtorarea lor nu sunt încă sfârşite, totuşi fiecare ceas grăbeşte timpul când mintea lor orbită de prejudecăţi, ieşind din întuneric va vedea pe Cel pe care L-au străpuns, şi timpul când Îl vor plânge aşa cum plânge cineva pe singurul său fiu. Zah. 12:10.Deoarece mulţi, citind pasajul examinat aici, au căzut în mare confuzie şi eroare, neînţelegând corect aranjamentul cuvintelor profetului, confundând pe Mesia Prinţul cu prinţul roman etc., sugerăm un studiu atent al pasajului aşa cum este aranjat la începutul acestui capitol, remarcând parantezele şi comentariile explicative din paranteze.
Cronologia Bibliei
Cronologia BiblieiA sosit timpul – Studiul Cronologia este necesară pentru înţelegerea profeţiei — Date indispensabile furnizate în Biblie — De la crearea lui Adam până la 1873 d. Cr. au fost 6000 de ani — O expunere a cronologiei biblice în perioade mari — Examinarea ei în detaliu — De la creare până în ziua când apele potopului au secat — Până la Legământul avraamic — Până la darea Legii — Până la împărţirea Canaanului între seminţii — Perioada judecătorilor — Perioada împăraţilor — Perioada pustiirii — Până la 1873 d. Cr. — Prin ce diferă această cronologie de cea a episcopului Usher, dată în Bibliile englezeşti — Data adevărată a naşterii Domnului nostruÎn acest capitol vom prezenta dovezile biblice care arată că de la crearea lui Adam şi până în anul 1872 d. Cr. s-au scurs 6000 de ani, şi că, prin urmare, de la 1872 d. Cr. am intrat din punct de vedere cronologic în a şaptea mie de ani sau în Mileniu — prima parte a lui, şi anume „Ziua Domnului”, „ziua de strâmtorare”, trebuind să fie martorul sfărâmării în bucăţi a împărăţiilor acestei lumi şi al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor.Cronologia este de asemenea necesară ca bază pentru examinarea perioadelor profetice. Înainte de toate trebuie să stabilim unde ne găsim în curgerea timpului, şi ca să facem acest lucru trebuie să avem date vrednice de încredere pentru a se face calculul; ca atare, vom începe cu subiectul cronologiei. Iar o cronologie completă a istoriei omenirii trebuie neapărat să înceapă cu crearea omului.Durata timpului de la crearea omului este evaluată în diferite feluri. Printre cei care acceptă relatarea biblică nu poate fi decât o diferenţă mică de păreri, dar printre cei care o resping, diferenţele sunt enorme, variind între zece mii şi ((B34)) sute de mii de ani. Aceste presupuneri sunt bazate pe fapte care nu îngăduie decât vagi temeiuri pentru asemenea concluzii extravagante şi nesăbuite. De exemplu, găsirea unor vârfuri de săgeţi din cremene în turbăriile din Elveţia şi din Irlanda, la o adâncime considerabilă de la suprafaţă, este luată ca dovadă că suprafaţa era cândva la nivelul unde au fost găsite acestea, şi că muşchii de turbă au crescut treptat în jurul şi deasupra lor; iar timpul necesar pentru o asemenea creştere este calculat după rata actuală a creşterii într-un secol, care este foarte mică. Dacă premisele lor ar fi adevărate, ar dovedi că omul a trăit cu sute de mii de ani în urmă. Însă alţi geologi vor arăta, şi cu bune temeiuri, că aceste turbării au fost odată atât de moi încât un vârf de săgeată din cremene putea cu uşurinţă să se afunde treptat la o mare adâncime în câteva secole.Cităm un alt exemplu: „Făcându-se sondaje în solul mâlos al văii Nilului, au fost descoperite două cărămizi arse, una la o adâncime de douăzeci, iar cealaltă la douăzeci şi patru de iarzi (1 iard = 0,9144 m — n.e.). Dacă socotim grosimea anuală a depozitului format de râu la opt ţoli într-un secol, trebuie să atribuim primei cărămizi o vechime de 12.000 de ani, iar celei de-a doua de 14.000. Prin calcule asemănătoare, Burmeister[un geolog celebru] presupune că s-au scurs 72.000 de ani de la prima apariţie a omului pe pământul Egiptului, iar Draper [un alt geolog renumit] atribuie omului european care a fost martorul ultimei epoci glaciare o vechime de peste 250.000 de ani.**Prof. N. Joly, în cartea „Man before metals” („Omul înainte de metale”), pag. 183.Desigur, „dacă estimăm” mari, vom ajunge la aceleaşi concluzii mari. Dar unii dintre noi sunt destul de neştiinţifici pentru a întreba dacă nu este mai mult decât posibil ca depunerile de nămol ale Fluviului Nil să fi fost foarte neregulate, ca şi în cazul altor ((B35)) râuri care uneori îşi schimbă albiile şi-şi spală uimitor malurile printr-o singură revărsare. Ne amintim apoi de potopul din ziua lui Noe, nu numai menţionat în mod deosebit în Biblie, dar şi păstrat în cele mai vechi tradiţii ale popoarelor păgâne, şi ne întrebăm cât nămol şi pietriş s-a format peste cei opt ţoli într-un secol. Ne întrebăm de asemenea cum de aceste minţi mari nu s-au gândit, cum fireşte unele nu prea mari s-au gândit, că două cărămizi aruncate în acel „sol mâlos”, pe vremea când era acoperit cu apă şi era foarte moale, se vor scufunda la o distanţă apreciabilă prin propria lor greutate, fiind cu mult mai dense decât solul mâlos. Cât despre diferenţa de adâncime între cele două cărămizi, unei minţi neştiinţifice muchie sau pe un capăt, în timp ce cealaltă, căzând cu partea mai lată, s-ar scufunda mai încet, decât să presupună că oameni care au trăit la interval de două mii de ani au făcut două cărămizi exact la fel.Nu sunt mulţi ani de când a fost găsit scheletul unui om într-o albie veche a Fluviului Mississippi, şi nişte geologi au început să calculeze câte mii de ani ar putea fi indicaţi de numărul mare al picioarelor de noroi, mâl etc., care acopereau scheletul, şi şi-au închipuit că au un specimen foarte valoros de om preistoric. Mai târziu însă, găsind la câteva picioare sub schelet nişte bucăţi dintr-o „barcă cu fundul plat”, din acelea care se foloseau pe Mississippi cu mai puţin de cincizeci de ani în urmă, calculele au fost răsturnate complet, şi omenirea a fost uşurată de „încă o dovadă” că lumea este mai veche cu sute de mii de ani decât învaţă Biblia.Lăsând la o parte presupunerile discordante şi cu totul nesigure ale unor geologi asupra acestui subiect al cronologiei, recurgem pentru informaţii la istoria omenirii. Şi ce aflăm? Istoria celor mai vechi popoare păgâne poate fi urmărită clar şi distinct mai puţin de 3000 de ani în urmă. Mai încolo totul este tradiţie întunecată, nesigură, mitică, legendară şi ((B36)) nedemnă de încredere. Istoria romană nu se întinde aşa de mult în urmă, deoarece nu sunt decât două mii şapte sute de ani de când a fost fondată Roma, şi apoi primele ei secole sunt mult învăluite în tradiţii nesigure. În istoriile babilonienilor, sirienilor şi egiptenilor, mergând cu trei mii de ani în urmă, ajungem la o perioadă unde rapoartele lor sunt fragmentare şi învăluite în mare obscuritate. În istoria Chinei ajungem la dinastia Tchou, unde evenimentele istoriei chineze „încep să fie mai vrednice de încredere”. În Grecia, renumită pentru erudiţia ei în cei 3000 de ani trecuţi, la care ne-am putea aştepta mai mult decât la alte popoare să găsim o istorie corectă, ce găsim? Găsim că datele lor sunt corecte în ultimii 2600 de ani, dar nu mai mult. Înainte de aceasta, ajungem la ceea ce este cunoscut ca „epoca legendară, mitică sau preistorică” a Greciei. Singura relatare raţională şi coerentă a primilor trei mii de ani ai omului pe pământ se găseşte în Biblie; şi acest fapt este desigur în armonie cu pretenţia ei la originea, îndrumarea şi păstrarea divină.Cum este cu istoria, aşa este şi cu datele: lumea n-are nici un mijloc în afară de Biblie pentru a-şi urmări cronologia dincolo de anul 776 î. Cr. Asupra acestui subiect cităm pe profesorul Fisher de la Colegiul Yale. El zice: „La o metodă exactă de stabilire a datelor s-a ajuns încet. Inventarea erelor a fost indispensabilă pentru acest scop. Cel mai devreme timp definit pentru datarea evenimentelor a fost stabilit în Babilon — era lui Nabonassar, anul 747 î. Cr. Grecii (cam din anul 300 î. Cr.) au datat evenimentele de la prima victorie consemnată la jocurile olimpice, anul 776 î. Cr. Aceste jocuri aveau loc în fiecare al patrulea an. Fiecare olimpiadă era astfel o perioadă de patru ani. Romanii, deşi n-au datat evenimentele decât la câteva secole după fondarea Romei, au început să dateze de la acel eveniment, adică de la 753 î. Cr.”Pentru a da încă o dovadă că multe din aşa-zisele istorii ale trecutului îndepărtat abundă în fantezii şi tradiţii ((B37)) mitice, astfel încât să le facă lipsite de valoare în privinţa datelor cronologice şi cu totul nevrednice de consideraţie, cităm după cum urmează din Enciclopedia Americană, sub titlul Cronologie:„Istoria popoarelor vechi, dacă facem o excepţie în cazul evreilor, merge în urmă în perioadele mitice ale miilor sau milioanelor de ani; şi chiar după ce relatările încep să ia un aspect istoric, discrepanţele sunt foarte mari. . . Inscripţiile asiriene, babiloniene şi egiptene sunt în limbi inexistente astăzi şi în caractere de mult ieşite din uz. . . Datele greceşti sau romane sunt în genere bine adeverite până la prima olimpiadă, anul 776 î. Cr. şi la stabilirea Consulatului, anul 510 î. Cr., înainte de acestea ele fiind mai cu seamă tradiţionale sau legendare. Herodot este valoros numai în privinţa evenimentelor din timpul său, cam pe la 450 î. Cr., şi a celor cu un secol sau două mai devreme”.Clinton, în lucrarea sa asupra cronologiei Greciei (pag. 283), spune: „Istoria conţinută în Scripturile ebraice prezintă un remarcabil şi plăcut contrast cu istorisirile timpurii ale grecilor. În acestea din urmă, cu greutate urmărim câteva fapte obscure păstrate pentru noi de poeţi, care au transmis, cu toate înfrumuseţările poeziei şi fabulaţiei, ceea ce primiseră ei din tradiţia orală. În analele naţiunii evreieşti avem povestiri autentice scrise de contemporani călăuziţi de inspiraţie. Ceea ce ne-au dat ei ne vine, prin urmare, sub o dublă aprobare. Ei, ca simpli martori umani, au fost ajutaţi de inspiraţia divină să consemneze fapte pe baza cărora dovezile lor vor fi valabile”.Biblia, istoria noastră dată de Dumnezeu a primilor 3000 de ani, este singura lucrare din lume care ne furnizează o istorie clară şi închegată — începând cu Adam, primul om menţionat în istorie, pe monumente sau în inscripţii, al cărui nume, timp al creării şi al morţii sunt înregistrate, iar descendenţii săi pot fi urmăriţi după nume şi vârstă şi în lanţ ((B38)) succesiv timp de aproape patru mii de ani, până la o perioadă unde istoria laică este bine adeverită. După cum vom vedea, relatarea Bibliei merge până la primul an al lui Cirus, 536 î. Cr., dată care este bine stabilită şi general acceptată. Acolo firul cronologiei biblice este lăsat — la un punct unde istoria laică este demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel pentru copiii Săi un raport clar şi coerent până în zilele noastre. Prin profeţiile ei, Biblia chiar completează istoria până la încheierea „restabilirii tuturor lucrurilor”, la sfârşitul celui de-al şaptelea mileniu, de când va începe să se dateze noua eră a binecuvântării veşnice. Biblia este, prin urmare, singura dare de seamă din lume care furnizează o vedere de ansamblu a întregii istorii umane. Ea ne duce de la paradisul pierdut, în Geneza, până la paradisul restaurat, în Apocalipsa, urmărind cărarea omenirii până în eternitate. Luate împreună, istoria şi profeţiile Bibliei permit o vedere panoramică a întregului curs al evenimentelor, de la crearea şi căderea omului până la împăcarea şi restabilirea lui. Biblia este, prin urmare, harta întregii istorii. Fără ea, după cum bine s-a spus, istoria ar fi „aidoma râurilor care curg din izvoare necunoscute spre mări necunoscute”; dar sub îndrumarea ei, putem urmări aceste râuri până la izvoarele lor, da, şi le putem vedea capătul glorios în oceanul eternităţii.Prin urmare, numai în Biblie ne putem aştepta să găsim o istorie care să pună corect în ordine perioadele neconcordante şi neregularităţile cronologice pe care la prima vedere le prezintă analele istoriei umane — în armonie unele cu altele şi cu perioadele naturii.Începând cu întrebarea, cât timp a trecut de la crearea omului, noi ar trebui să fim, şi suntem încrezători că Acela care a dat profeţiile şi a spus că la timpul sfârşitului ele vor fi înţelese, a dat în Cuvântul Său şi datele necesare ca să ne permită să determinăm cu acurateţe locul acestor profeţii.((B39))Cu toate acestea, toţi cei care se aşteaptă să găsească aceste lucruri atât de clar spuse încât să poată convinge chiar şi pe cititorul superficial sau pe scepticul nesincer, vor fi dezamăgiţi. Timpurile şi sezoanele lui Dumnezeu sunt date în aşa fel, încât în timpul acesta să fie convingătoare numai pentru cei care prin cunoaşterea lui Dumnezeu sunt în stare să recunoască metodele Sale caracteristice. Dovada este dată pentru „ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit” (2 Tim. 3:17). Aceştia ştiu bine că în toate căile pe care îi conduce Tatăl lor trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Tuturor acelora care sunt pregătiţi să umble astfel, sperăm să le putem arăta la fiecare pas declaraţii solide din Cuvântul lui Dumnezeu — o temelie sigură pentru credinţa raţională.Nu vrem să discutăm aici meritele versiunilor Septuaginta şi Ebraică ale Scripturilor Vechiului Testament, deosebirea lor în datele cronologice etc., ci ne vom mulţumi, şi suntem încredinţaţi că şi cititorul va fi mulţumit, cu declaraţia că prima a fost o traducere făcută de către egipteni, în timp ce a doua este relatarea ebraică originală, fapt care, luat în legătură cu veneraţia aproape superstiţioasă cu care evreii au păstrat fiecare iotă şi frântură a acestor scrieri sacre, este o puternică dovadă că versiunea ebraică este demnă de încredere. Acceptarea ei de către învăţaţi este cu totul generală, iar în acest volum noi îi urmăm datele etc.Dăm aici dovada că de la crearea lui Adam până în anul 1873 d. Cr. au fost şase mii de ani. Şi chiar dacă Biblia nu conţine nici o declaraţie directă că a şaptea mie de ani va fi epoca de domnie a lui Cristos, marea Zi de Sabat a restabilirii pentru lume, totuşi venerabila tradiţie nu este fără o temelie raţională. Legea dată lui Israel, poporul tipic, care prescria ca cele şase zile de muncă şi oboseală să fie urmate de o zi de înviorare şi odihnă de lucrările lor, ((B40)) pare să ilustreze potrivit cei şase mii de ani în care toată creaţia trudeşte şi suspină sub robia păcatului şi a morţii (Rom. 8:22), în străduinţa zadarnică de a se elibera singură, şi marea Zi Milenară în care cei trudiţi şi împovăraţi pot veni la Isus Cristos, păstorul şi episcopul sufletului lor şi prin El să afle odihnă, înviorare şi restabilire — ziua în care, prin meritele sângelui Său preţios, ei pot afla căinţă şi iertarea păcatelor. În ziua a şaptea tipică El l-a întrebat pe neputincios: „Vrei să te faci sănătos?” şi ca răspuns la credinţa şi ascultarea lui i-a dat putere să-şi ia patul şi să umble. (Vezi Ioan 5:6-9, de asemenea Mat. 12:10, 13; Ioan 7:23; Luca 13:11-16; 14:1-5.) Tot astfel, în timpul sabatului antitipic, în timpul Mileniului, se va spune întregii lumi că „cine vrea” poate să aibă viaţă şi sănătate veşnică dacă va face paşii credinţei şi ascultării.Nu trebuie să trecem cu vederea faptul deja arătat (Vol. I, cap. 8) că termenul zi este indefinit şi înseamnă pur şi simplu o perioadă de timp, fie de lungă, fie de scurtă durată. Apostolul Petru lasă să se înţeleagă că a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei lumii ar fi a şaptea zi în socoteala lui Dumnezeu, zicând: „Dar preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi — Ziua Domnului . . . va veni . . . ” etc. 2 Pet. 3:8, 10.Atunci, dacă a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei pământului este o epocă special arătată ca fiind perioada de domnie a lui Cristos, arătând că ea a început în anul 1873 d. Cr. vom dovedi că noi suntem deja în ea. Aceasta ne aminteşte ceea ce am arătat deja în volumul precedent, şi anume că Scripturile arată că aurora Mileniului, sau a Zilei Domnului, va fi întunecoasă, furtunoasă şi plină de necazuri peste lume şi peste biserica nominală, cu toate că lumina cea mai timpurie a aurorei va fi plină de mângâiere şi de încurajare pentru sfinţi, care şi-au luat mângâierea ((B41)) şi pacea din nădejdea pusă înaintea lor în Evanghelie, care, asemenea unei ancore, intră dincolo de timpul de strâmtorare şi se fixează în preţioasele făgăduinţe ale răsăritului de soare şi ale slavei Milenare; ei văd dincolo de timpul de strâmtorare domnia glorioasă şi binecuvântările făgăduite.Starea generală a lumii din zilele noastre şi dezvoltarea rapidă de la 1873 încoace a socialismului, nihilismului şi comunismului, al căror ţel declarat este răsturnarea puterilor care sunt şi redistribuirea bogăţiei lumii, în mod sigur nu sunt în dezacord cu ceea ce trebuie să aşteptăm, oricât de mult pot fi desconsiderate aceste lucruri în unele privinţe de către cei care iubesc legea, ordinea şi pacea. Numai cei care văd că anarhia şi necazul care vin sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru stabilirea unei legi şi ordini mai complete şi a unei păci mai durabile vor fi eliberaţi de teama copleşitoare în timp ce trec prin necaz.Această indicare a epocii a şaptea, sau a Mileniului, nu este singurul lucru care dă valoare cronologiei, pentru că, deşi vom prezenta câteva linii profetice cu totul independente de cronologie, ea este totuşi măsura prin care sunt stabilite câteva linii profetice. Acordul desăvârşit între aceste două categorii de învăţături profetice, unele dependente de cronologie iar altele independente de ea, este o dovadă foarte puternică nu numai a corectitudinii acestor aplicări, ci şi a corectitudinii cronologiei care arată această armonie; pe acelaşi principiu că o cheie care deschide o casetă greu de deschis este evident cheia cea bună. Cronologia dată mai jos armonizează diferitele mărturii profetice cu privire la Împărăţia lui Cristos şi la stabilirea ei, arătând ordinea şi timpul lor relativ. Cronologia este suportul sau mânerul prin care toate dovezile profetice ale timpului, ca şanţurile sau zimţii cheii, sunt ţinute şi puse în acţiune împreună.((B42))O EXPUNERE CONCISĂ A CRONOLOGIEI PÂNĂ LA ANUL LUMII 6000Următoarea expunere concisă a perioadelor cronologice poate fi în mod potrivit numită cronologia Bibliei, pentru că este urmărită numai relatarea biblică până la anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr., dată bine autentificată şi general acceptată de către învăţaţi. Aici se sfârşeşete firul cronologiei biblice, cu puţin peste perioada unde istoria laică începe să fie demnă de încredere. Aceasta este în sine o dovadă însemnată a îndrumării şi supravegherii divine, care ne ajută numai acolo unde nu ne putem ajuta singuri.De la crearea lui AdamPână la sfârşitul potopului . . . . . . . . . . . . . . . . 1656 aniDe atunci până la legământul cu Avraam . . . . . . . . . . . 427 aniDe atunci până la Exod şi la darea Legii . . . . . . . . . . 430 aniDe atunci până la împărţirea Canaanului . . . . . . . . . . . 46 aniPerioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 450 aniPerioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 aniPerioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 aniDe atunci până la anul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . .536 aniDe atunci până la 1873 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . . 1872 aniÎn total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6000 aniDeoarece noi vom analiza fiecare din aceste perioade în parte, cititorul să socotească singur şi să vadă ce temelie tare pentru credinţa noastră este aşezată în Cuvântul lui Dumnezeu. Vom găsi două întreruperi în naraţiunea istorică a Vechiului Testament, dar când descoperim în Noul Testament că Dumnezeu S-a îngrijit de punţi care să acopere aceste două goluri, aceasta ar trebui să ne crească încrederea că Dumnezeu astfel a aranjat mărturia istoriei biblice, încât timpurile şi sezoanele Sale să rămână ascunse ((B43)) până la vremea cuvenită pentru a le descoperi — întocmai cum a făcut şi cu alte adevăruri deja remarcate.Vom examina acum fiecare perioadă de mai sus separat şi în ordinea menţionată, până la domnia lui Cirus. Să avem Biblia la îndemână şi să verificăm fiecare citat, pentru a le putea primi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu al omului.Cronologia perioadei de la crearea lui Adampână când apele potopului au secat„Când Adam era de o sută treizeci de ani,i s-a născut un fiu — şi i-a pus numele Set.” Gen. 5:3 . . . 130 ani.„Când Set era de o sută cinci ani, i s-a născut Enos.”Gen. 5:6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .105 ani„Când Enos era de nouăzeci de ani, i s-a născut Cainan.”Gen. 5:9 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 ani„Când Cainan era de şaptezeci de ani,i s-a născut Mahalaleel.” Gen. 5:12 . . . . . . . . . . . . . .70 ani„Când Mahalaleel era de şaizeci şi cinci de ani,i s-a născut Iared.” Gen. 5:15 . . . . . . . . . . . . . . . . 65 ani„Când Iared era de o sută şaizeci şi doi de ani,i s-a născut Enoh.” Gen. 5:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 162 ani„Când Enoh era de şaizeci şi cinci de ani,i s-a născut Metusala.” Gen. 5:21 . . . . . . . . . . . . . . .65 ani„Când Metusala era de o sută optzeci şi şapte de ani,i s-a născut Lameh.” Gen. 5:25 . . . . . . . . . . . . . . . .187 ani„Când Lameh era de o sută optzeci şi doi de ani,i s-a născut Noe.” Gen. 5:28 . . . . . . . . . . . . . . . . .182 ani„Noe era de şase sute de ani cânda venit potopul pe pământ.” Gen. 7:6 . . . . . . . . . . . . .600 aniÎn total, de la crearea lui Adam până în ziuacând apele de pe pământ au secat. Gen. 8:13 . . . . . . . . .1656 ani.Nu s-ar putea cere nimic mai simplu şi mai exact, până la zi, decât aceasta. Să examinăm acum perioada următoare.((B44))Perioada de la potop până la legământul cu Avraam, la moartea tatălui său, Terah„La vârsta de o sută de ani, din Sem s-a născut Arpacşad,la doi ani după potop.” Gen. 11:10 . . . . . . . . . . . . . . 2 ani„La vârsta de treizeci şi cinci de ani, lui Arpacşadi s-a născut Şelah.” Gen. 11:12 . . . . . . . . . . . . . . . 35 ani„La vârsta de treizeci de ani, lui Şelahi s-a născut Eber.” Gen. 11:14 . . . . . . . . . . . . . . . .30 ani„La vârsta de treizeci şi patru de ani, lui Eberi s-a născut Peleg.” Gen. 11:16 . . . . . . . . . . . . . . . 34 ani„La vârsta de treizeci de ani, lui Pelegi s-a născut Reu.” Gen. 11:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 30 ani„La vârsta de treizeci şi doi de ani, lui Reui s-a născut Serug.” Gen. 11:20 . . . . . . . . . . . . . . . 32 ani„La vârsta de treizeci de ani, lui Serugi s-a născut Nahor.” Gen. 11:22 . . . . . . . . . . . . . . . 30 ani„La vârsta de douăzeci şi nouă de ani, lui Nahori s-a născut Terah.” Gen. 11:24 . . . . . . . . . . . . . . . 29 ani„Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani;şi Terah a murit în Haran.” Gen. 11:32 . . . . . . . . . . . 205 aniÎn total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 427 aniAceastă perioadă de asemenea este foarte simplă şi exactă. Dar perioada următoare nu este aşa de uşor de urmărit, deoarece linia directă a cronologiei este întreruptă, până după ieşirea lui Israel din Egipt. Prin urmare, ar fi cu neputinţă să continuăm dacă Pavel şi Ştefan, ca purtători de cuvânt ai Spiritului, nu ne-ar da veriga de legătură.Perioada de la legământul cu Avraam până la darea LegiiApostolul Pavel declară că durata acestei perioade a fost de patru sute treizeci de ani (Gal. 3:17). Legământul cuprindea ((B45)) făgăduinţa de stăpânire veşnică a Canaanului, şi deşi a fost de mai multe ori reafirmat, lui Avraam, Isaac şi Iacov, era totdeauna acelaşi legământ. (Vezi Gen. 12:7, 8; 13:14-18; 26:3, 4; 35:9-12; 46:2-4; 50:24.) După cum se poate vedea dintr-o comparaţie între Geneza 12:1-5, 7 şi Fapte 7:2-5, legământul a fost făcut (potrivit făgăduinţei anterioare) de îndată ce Avraam a fost pe deplin de acord cu condiţiile în baza cărora urma să-l primească: aceasta a fost de îndată ce a intrat în Canaan, ceea ce el a făcut imediat după moartea tatălui său, care a murit în Haran, în drum spre Canaan. Având data legământului — chiar după moartea lui Terah — astfel stabilită prin declaraţia lui Ştefan, şi având declaraţia lui Pavel, că Legea a fost dată la patru sute treizeci de ani după legământ, golul din cronologia Vechiului Testament este astfel acoperit de Noul Testament. Dar să citim relatarea cu atenţie şi să notăm particularităţile cu care este construită puntea de legătură.„Domnul zisese lui Avram [înainte de a părăsi Mesopotamia, sau Ur din Caldeea]: «Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău [fraţi etc.] şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Te voi face să devii un neam mare»” etc. (Gen. 12:1, 2; compară cu Fapt. 7:2). Aceasta arată că Dumnezeu îi propusese lui Avraam legământul înainte de moartea tatălui său Terah şi înainte de a merge să locuiască în Haran sau Charran. Dar exista o clauză care cerea credinţa şi ascultarea lui Avraam înainte ca legământul să fie făcut în realitate. Această clauză era ca el să arate credinţă în făgăduinţa că va fi încheiat cu el un asemenea legământ, părăsindu-şi ţara natală şi rudele, şi mergând în ţara în care era îndrumat. Avraam a făcut acest lucru, şi fiindcă soţia sa, nepotul său Lot şi tatăl său îmbătrânit îi împărtăşeau credinţa şi doreau să-şi împartă soarta cu ((B46)) el, acestora li s-a îngăduit să meargă, şi cei patru au pornit spre ţara făgăduită. Tatăl său Terah a murit pe drum, în Haran, după care Avraam a trecut în Canaan, pentru ca acolo să poată asigura şi întări legământul. După cum le-a declarat Ştefan israeliţilor: „După ce a murit tatăl său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum”. „Avram a plecat [din Haran], cum îi spusese Domnul” (Fapt. 7:4; Gen. 12:4). Şi legământul a fost făcut îndată ce a intrat în ţară. (Vezi Gen. 12:5-7.) Astfel avem fixată data legământului şi începutul celor 430 de ani, ca fiind imediat după moartea lui Terah, şi avem lanţul cronologiei complet până la darea Legii. Prima trăsătură a Legii a fost Paştele, instituit chiar în ziua când Israel a ieşit din Egipt. Exod. 12:41-43, 47, 50, 51.În armonie cu aceasta citim: „Şederea fiilor lui Israel care au locuit (după limba engleză — n. e.) în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului”. Exod. 12:40-42, 51.Unii ar putea presupune că declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel (Exod. 12:40-42 şi Gal. 3:17) nu sunt în armonie, unul afirmând că şederea lui Israel a fost de patru sute treizeci de ani, iar celălalt că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani, gândindu-se că dacă numai patru sute treizeci de ani au trecut de la intrarea lui Avraam în Canaan până la darea Legii, atunci şederea fiilor lui Israel în Egipt trebuie să fi fost mult mai scurtă. Dar trebuie să se observe că declaraţia nu este că Israel a stat în Egipt patru sute treizeci de ani, ci că întreaga lungime a şederii acestui popor, care pentru un timp a trăit în Egipt, a durat patru sute treizeci de ani. „Şederea fiilor lui Israel care au locuit în Egipt, a fost ((B47)) de patru sute treizeci de ani.” Şederea la care se referă a început când Avraam a venit prima dată în Canaan (Evr. 11:8, 9). Israel a stat în Avraam, în Isaac şi Iacov întocmai cum Levi a plătit zeciuială lui Melhisedec când era încă în coapsele tatălui său. Evr. 7:9, 10.Legământul cu Avraam a intrat în vigoare de când el, plecând din Haran sau Charran, a pus piciorul în Canaan, ţara făgăduinţei. Din acel moment, el şi tot Israelul într-însul, încă nenăscut, au devenit moştenitori ai lucrurilor făgăduite şi locuitori temporari, sau peregrini, aşteptând de la Dumnezeu împlinirea făgăduinţei. Această şedere a durat patru sute treizeci de ani, până la zi, când Israelul a părăsit Egiptul şi a primit acea primă trăsătură a Legii, instituirea Paştilor. Prin urmare, declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel se referă exact la aceeaşi perioadă, dând astfel dovada cea mai clară că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani. Pavel pune accent deosebit pe faptul că Paştele trebuie să fie privit ca începutul Legii (ceea ce şi Moise arată în Exodul 12:42, 43, 47, 50), iar Moise pune accent deosebit pe exactitatea la zi a perioadei.Astfel am stabilit clar a treia perioadă. Şi când remarcăm minuţiozitatea Domnului, până la zi, în faptul că ne-a dat acest inel în lanţul cronologiei, ne dă încredere puternică, mai cu seamă când ne gândim că această particularitate n-a fost probabil de interes deosebit pentru Biserica din trecut, şi n-a fost dată decât pentru a fi folosită în prezent.Perioada de la exod până la împărţirea Canaanului între seminţiiCei patruzeci de ani ai lui Israel, sau „ziua ispitirii în pustie” (Deut. 8:2; Ps. 95:8-10; Evr. 3:8, 9) au fost urmaţi de ((B48)) şase ani de război în Canaan şi de împărţirea ţării între seminţii. Trecuse un an, o lună şi cinci zile de la ieşirea lor din Egipt şi până la plecarea lor din Sinai spre Paran (Num. 33:3; 10:11-13). Şi atunci au fost trimise iscoadele, din Cades-Barnea, din pustiul Paran (Num. 13:3-26; 32:8-13). Unul dintre aceştia, Caleb, cerându-şi partea la împărţirea ţării (Ios. 11:23; 10:42), a spus: „Eram în vârstă de patruzeci de ani, când Moise, slujitorul Domnului, m-a trimis din Cades-Barnea să cercetez ţara şi i-am adus ştiri . . . Acum, iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când Domnul vorbea astfel . . . acum, iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani” (Ios. 14:7, 10). Se va vedea astfel că între iscodirea ţării şi împărţirea ei între seminţii au trecut patruzeci şi cinci de ani, după cum afirmă Iosua, şi ceva mai bine de un an între exod şi trimiterea iscoadelor, ceea ce dă patruzeci şi şase de ani întregi şi o fracţiune* de la exod până la împărţirea ţării. Deoarece primii patruzeci de ani din această perioadă au fost petrecuţi în pustie, cum ne arată multe scripturi, îndeosebi Fapte 7:36 şi Evrei 3:9, restul de şase ani până la împărţirea ţării au fost petrecuţi în Canaan, pentru cucerirea şi luarea în stăpânire a ţării făgăduinţei.*Noi luăm în calcul numai anii compleţi, un calcul mai corect fiind imposibil. Uneori, ca şi în cazul de mai sus, anii sunt lungi împreună cu fracţiunea. Apoi iarăşi unii sunt scurţi, ca şi în cazul domniei lui Zedechia. Se spune despre Zedechia că a domnit unsprezece ani (2 Cron. 36:11; Ier. 52:1); totuşi din versetele 3 până la 7 ale ultimului capitol este clar că domnia lui reală a fost de zece ani, patru luni şi nouă zile. Noi credem că aceste fracţiuni de an se compensează între ele şi avem încredere că Domnul a condus şi aranjat astfel lucrurile, bazaţi fiind pe rezultatul lor şi pe urmările deductibile din ele, şi pe corectitudinea la zi deja remarcată, chiar şi în perioadele mari. Ilustrativ pentru grija şi minuţiozitatea Domnului în această chestiune, vezi Geneza 7:11, 13; Exodul 12:40, 41.((B49))Perioada judecătorilorAjungem acum la partea cea mai grea a cronologiei, perioada de la împărţirea ţării până la ungerea lui Saul ca împărat. Aceasta este de obicei numită perioada judecătorilor, chiar dacă judecătorii n-au funcţionat continuu. Relatarea dată în Cartea Judecătorilor şi în 1 Samuel menţionează nouăsprezece perioade, aproximativ patru sute cincizeci de ani în total; dar aceste perioade sunt discontinui, întrerupte, suprapuse şi încurcate atât de mult, încât n-am putea ajunge la nici o concluzie clară din ele şi am fi obligaţi să tragem concluzia, ca şi alţii, că nu se poate cunoaşte nimic clar asupra acestui subiect, dacă Noul Testament n-ar completa neajunsul. Pavel spune că după ce Dumnezeu le-a împărţit ţara prin sorţi, „Timp de aproape patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la prorocul Samuel. Ei au cerut apoi un împărat . . . Dumnezeu le-a dat pe Saul . . . ”. Fapt. 13:19-21.Cuvântul grecesc redat în versiunea comună prin aproape, este hos, care înseamnă timp de unde versiunea comună îl redă prin pe când, de exemplu: Fapt. 1:10; 10:17; Luca 24:32. Acest pasaj ar fi mai bine tradus astfel: „Timp de patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători”. Versiunea Siriacă îl redă astfel: „Pentru patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la Samuel profetul” — ultimul dintre „judecători”.Acceptăm declaraţia apostolului despre durata acestei perioade a judecătorilor ca pe o soluţie a problemei special intenţionată. Numai în două cazuri — cei patru sute treizeci de ani de la Legământ până la Lege şi această perioadă a judecătorilor — există o nesiguranţă raţională în legătură cu cronologia Vechiului Testament, şi amândouă sunt clar arătate în Noul Testament. Putem oare presupune că aceasta s-a petrecut la întâmplare? Este mai raţional a presupune că Dumnezeu a ascuns mai întâi această problemă lăsând relatarea ((B50)) Vechiului Testament incompletă, iar mai târziu a completat lipsa în Noul Testament, aşa încât la timpul cuvenit, când trebuia atrasă atenţia asupra ei, cei care vor avea suficient interes pentru a compara relatările să poată găsi verigile lipsă, date într-un mod calculat să înveţe dependenţă de Marele Supraveghetor al Timpului.Perioada împăraţilorDomnia lui Saul a fost în timpul sau pe parcursul a patruzeci de ani după ultimul judecător, până când David a fost uns ca împărat, după cum s-a arătat mai sus; iar după el, perioadele împăraţilor din linia lui David sunt uşor de urmărit în Cronici, şi anume:„Timpul” lui Saul . . . . . Fapt. 13:21 . . . . . . . . . . .40 aniDavid . . . . . . . . . . . 1 Cron. 29:27 . . . . . . . . . .40 aniSolomon . . . . . . . . . . 2 Cron. 9:30 . . . . . . . . . . 40 aniRoboam . . . . . . . . . . .2 Cron. 12:13 . . . . . . . . . .17 aniAbia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 13:2 . . . . . . . . . . .3 aniAsa . . . . . . . . . . . . 2 Cron. 16:13 . . . . . . . . . .41 aniIosafat . . . . . . . . . . 2 Cron. 20:31 . . . . . . . . . .25 aniIoram . . . . . . . . . . . 2 Cron. 21:20 . . . . . . . . . . 8 aniAhazia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:2 . . . . . . . . . . .1 anAtalia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:12 . . . . . . . . . . 6 aniIoas . . . . . . . . . . . .2 Cron. 24:1 . . . . . . . . . . 40 aniAmaţia . . . . . . . . . . .2 Cron. 25:1 . . . . . . . . . . 29 aniOzia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 26:3 . . . . . . . . . . 52 aniIotam . . . . . . . . . . . 2 Cron. 27:1 . . . . . . . . . . 16 aniAhaz . . . . . . . . . . . .2 Cron. 28:1 . . . . . . . . . . 16 aniEzechia . . . . . . . . . . 2 Cron. 29:1 . . . . . . . . . . 29 aniManase . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:1 . . . . . . . . . . 55 aniAmon . . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:21 . . . . . . . . . . 2 aniIosia . . . . . . . . . . . 2 Cron. 34:1 . . . . . . . . . . 31 aniIoiachim . . . . . . . . . .2 Cron. 36:5 . . . . . . . . . . 11 aniZedechia . . . . . . . . . .2 Cron. 36:11 . . . . . . . . . .11 aniÎn total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .513 ani.((B51))Cei şaptezeci de ani de pustiireCu aceasta ajungem la perioada pustiirii ţării, care a durat şaptezeci de ani şi s-a terminat cu revenirea poporului ei din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr. (vezi 2 Cron. 36:20, 23), o dată bine stabilită în istoria laică, şi cronologia Bibliei nu merge dincolo de ea.Perioada de la revenire până la 1873 d. Cr.Perioada de la revenirea evreilor din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, la sfârşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, până la data cunoscută ca anul 1 d. Cr., nu este cuprinsă în istoria Bibliei. Dar, după cum s-a spus mai înainte, ea este clar stabilită de istoria laică, fiind o perioadă de cinci sute treizeci şi şase de ani. Ptolomeu, un învăţat egiptean de origine greacă, geometru şi astronom, a stabilit bine aceste cifre. Ele sunt general acceptate de către învăţaţi şi cunoscute sub numele de Sistemul lui Ptolomeu.Astfel am găsit o linie clară şi continuă a cronologiei de la creare până la începutul erei creştine (d. Cr.) — în total o perioadă de patru mii o sută douăzeci şi opt (4128) de ani, care, împreună cu o mie opt sute şaptezeci şi doi de ani ai erei creştine, fac şase mii de ani de la creare până la 1873 d. Cr.Comparaţie între această cronologie şi cea a lui UsherPentru unii va fi interesant să ştie prin ce se deosebeşte această cronologie de cea introdusă ca notă marginală la versiunea comună a Bibliei (engleze — n. e.), cunoscută ca Cronologia lui Usher. Diferenţa dintre cele două, până la timpul celor şaptezeci de ani de pustiire, este de o sută douăzeci şi patru (124) de ani. Această diferenţă este formată din patru perioade de câte optsprezece, patru, doi şi o sută de ani — după cum urmează:((B52))Usher datează cei şaptezeci de ani de pustiire cu optsprezece ani mai devreme decât am arătat noi mai sus — adică înainte de detronarea lui Zedechia, ultimul împărat al lui Iuda — fiindcă el a socotit că împăratul Babilonului a luat atunci mulţi prizonieri* (2 Cron. 36:9, 10, 17; 2 Împ. 24:8-16). El, în mod evident, face greşeala destul de obişnuită de a privi aceşti şaptezeci de ani ca fiind perioada de captivitate, în timp ce Domnul spune în mod explicit despre ei că sunt şaptezeci de ani de pustiire a ţării, că ţara va fi „pustiită şi fără locuitori”. Nu aşa a fost cazul înainte de detronarea lui Zedechia (2 Împ. 24:14). Dar pustiirea care a urmat detronării lui Zedechia a fost completă, pentru că, deşi unii din cei săraci ai ţării au fost lăsaţi să lucreze viile şi pământul (2 Împ. 25:12), în scurt timp chiar şi aceştia — „tot poporul de la cel mai mic până la cel mai mare” — au fugit în Egipt de teama caldeenilor (vers. 26). În privinţa aceasta nu poate exista nici o îndoială; şi prin urmare, calculând timpul până la pustiirea ţării, toate perioadele până la sfârşitul domniei lui Zedechia trebuie luate în calcul, după cum noi am şi făcut.*Să se remarce însă că această captivitate parţială, înainte de detronarea regelui Zedechia, a fost de unsprezece, nu de optsprezece ani.Diferenţa de patru ani este în domnia lui Ioram. Usher o dă ca o domnie de patru ani, pe când Biblia spune că a fost de opt ani. 2 Cron. 21:5 şi 2 Împ. 8:17.Cât priveşte diferenţa de doi ani, un an se găseşte în durata domniei lui Ahaz, pe care Usher o dă ca fiind de cincisprezece ani, în timp ce Biblia spune că a fost de şaisprezece ani (2 Cron. 28:1; 2 Împ. 16:2). Celălalt an este în durata domniei lui Ioas, pe care Usher o socoteşte ca fiind de treizeci şi nouă de ani, pe când Biblia o dă ca fiind de patruzeci de ani. 2 Împ. 12:1; 2 Cron. 24:1.Aceste diferenţe se pot explica numai presupunând că Usher a urmat sau a încercat să urmeze pe Iosefus, un istoric evreu ale cărui date cronologice sunt astăzi în mod general recunoscute ca îndrăzneţe şi eronate. Noi ne bazăm numai pe Biblie, crezând că Dumnezeu Îşi este propriul Său interpret.((B53))În afară de această diferenţă de douăzeci şi patru de ani în perioada împăraţilor, mai este o deosebire între cronologia biblică de mai sus şi cea a lui Usher, şi anume, o sută de ani în perioada judecătorilor. Aici Usher este indus în eroare de greşeala evidentă din 1 Împăraţi 6:1, unde se spune că al patrulea an al domniei lui Solomon a fost al patru sute optzecilea an de la ieşirea din Egipt. Evident că ar trebui să spună al cinci sute optzecilea an, şi este posibil să fie o greşeală de transcriere; căci, dacă la cei patru ani ai lui Solomon adăugăm pe cei patruzeci ai lui David, durata de patruzeci ai lui Saul şi cei patruzeci şi şase de ani de la ieşirea din Egipt şi până la împărţirea ţării, avem o sută treizeci de ani, care, scăzuţi din patru sute optzeci de ani, ar fi numai trei sute cincizeci de ani pentru perioada Judecătorilor, în loc de patru sute cincizeci de ani menţionaţi în Cartea Judecătorilor şi de către Pavel, după cum am arătat deja. Litera ebraică „daleth” (4) seamănă foarte mult cu litera „hay” (5) şi se presupune că în acest fel s-a produs eroarea, probabil din greşeala unui copist. Prin urmare, 1 Împăraţi 6:1 ar trebui să spună cinci sute şi optzeci, şi astfel să fie în perfectă armonie cu celelalte declaraţii.În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu corectează cele câteva mici greşeli care s-au strecurat acolo prin cine ştie ce împrejurări*. Şi să reţinem că aceste lacune se găsesc în perioada acoperită în mod eficient prin mărturia inspirată a Noului Testament.*O discrepanţă similară se va observa comparând 2 Cronici 36:9 cu 2 Împăraţi 24:8, una dând optsprezece ani, iar cealaltă dând, evident greşit, opt ani ca fiind vârsta lui Ioiachin, care a domnit trei luni, a făcut rele în ochii Domnului şi a fost pedepsit prin captivitate etc. O astfel de greşeală putea să se producă uşor, însă Dumnezeu a păzit atât de bine Cuvântul Său, încât cele câteva greşeli mărunte făcute de copişti sunt foarte vădite, iar deplina armonie a Cuvântului Său dă temelie largă pentru credinţă.Aşadar, când Usher calculează anul 1 d. Cr. ca fiind anul 4005 de la crearea lui Adam, de fapt acesta a fost, după cum ((B54)) am arătat, anul 4129, după mărturia Bibliei, arătând astfel că anul 1872 d. Cr. este anul 6000 al lumii, iar 1873 d. Cr. începutul celei de-a şaptea perioade de o mie de ani, al şaptelea mileniu sau a şaptea zi de o mie de ani a istoriei pământului.Astfel cronologia, luată numai din Biblie, de la creare până la istoria laică bine dovedită, este clară şi puternică, dând mărturie şi despre metodele deosebite ale providenţei divine în înregistrarea ei, în tăinuirea ei şi în dezvăluirea ei treptată la timpul cuvenit. Iar aceasta, împreună cu datele demne de încredere ale erei creştine şi ale câtorva secole precedente, pe care le avem la îndemână, ne permit să stabilim cu corectitudine unde ne aflăm în curgerea vremii. Şi începem să ne ridicăm capetele cu nădejde şi să ne bucurăm, dându-ne seama că noi de fapt intrăm cu repeziciune în vârsta glorioasă a celui de-al şaptelea mileniu — deşi recunoaştem că începutul ei trebuie să fie întunecos şi plin de tulburări, cum a fost prezis de profeţi, şi că norii furtunoşi se îngrămădesc deja şi devin mai întunecoşi.DATA NAŞTERII DOMNULUI NOSTRUÎn secolul al şaselea Biserica a început să calculeze timpul de la naşterea Domnului nostru şi a fixat data naşterii Domnului aşa cum este astăzi, adică la 536 de ani de la primul an al lui Cirus, împăratul Persiei*. Fie că au plasat-o corect fie că nu, aceasta nu afectează cronologia aşa cum tocmai a fost dată, care arată că cei şase mii de ani de la crearea lui Adam au luat sfârşit în anul 1872 d. Cr., deoarece sunt o mie opt sute şaptezeci şi doi de ani de la anul numit d. Cr., iar anul întâi al lui Cirus a fost cu cinci sute treizeci şi şase de ani înainte de acest an (d. Cr.), fie că a fost anul naşterii Domnului nostru fie că nu.Anul Domnului a fost fixat încă din secolul al şaselea de către Dionisius Exiguus şi de alţi învăţaţi din vremea aceea, chiar dacă n-a intrat în uz general decât cu două secole mai târziu. ((B55)) Poate că nu putem explica mai bine acest lucru decât prin vechea ilustraţie care urmează, adică printr-o linie pe care se află un asterisc — astfel:înainte de Cristos ——————–*——————– după Cristos. Linia va reprezenta cei şase mii de ani ai istoriei pământului de la crearea lui Adam până în 1873 d. Cr.; asteriscul va reprezenta punctul despărţitor între î. Cr. şi d. Cr. Dacă am deplasa acel punct în vreo direcţie, lungimea întregii perioade nu s-ar schimba, deşi s-ar schimba numele anilor. Dacă am deplasa punctul care arată anul Domnului cu un an înapoi, perioada î. Cr. ar fi cu un an mai scurtă, iar perioada d. Cr. cu un an mai lungă, dar suma anilor î. Cr. şi d. Cr. ar fi aceeaşi; pentru că ceea ce se ia dintr-o parte se adaugă întotdeauna la cealaltă. Totuşi, să examinăm pe scurt data naşterii Domnului nostru, fiindcă se va constata că va fi folositoare în studiile noastre următoare.A devenit obişnuit printre învăţaţi să fie de acord că anul îndeobşte acceptat ca d. Cr. este incorect cu până la patru ani — că Domnul nostru S-a născut cu patru ani înainte de anul desemnat ca d. Cr., adică anul 4 î. Cr. Şi această teorie a fost urmată de editorii versiunii comune a Bibliei. Noi nu putem fi de acord că anul 4 î. Cr. a fost data adevărată a naşterii Domnului nostru. Dimpotrivă, aflăm că El S-a născut numai cu un an şi trei luni înaintea erei noastre, d. Cr., şi anume în octombrie, anul 2 î. Cr.Principalul motiv al celor mai mulţi care pretind că data d. Cr. ar fi trebuit plasată cu patru ani mai devreme pentru a marca în mod corect naşterea Mântuitorului, este din dorinţa de a armoniza această dată cu anumite afirmaţii ale istoricului evreu Iosefus, privitoare la durata domniei lui Irod cel Mare. Potrivit uneia din afirmaţiile lui, s-ar părea că Irod a murit cu trei ani înainte de anul considerat d. Cr. Dacă acest lucru ar fi adevărat, s-ar dovedi cu certitudine că Domnul nostru S-a născut în anul 4 î. Cr.; deoarece acest Irod este cel care a scos decretul să fie ucişi pruncii din ((B56)) Betleem, de care copilul Isus a fost scăpat (Mat. 2:14-16). Dar este oare această afirmaţie a lui Iosefus vrednică de încredere? Este oare adevărat că Irod a murit cu patru ani înainte de anul considerat d. Cr.? Răspundem: nu, Iosefus singur nu este o autoritate suficientă pentru o asemenea decizie, deoarece se ştie şi se admite că este inexact în consemnarea datelor.Dar această idee s-a răspândit: anul 4 î. Cr. a fost în mod general acceptat, iar datele şi evenimentele istorice au fost cumva adaptate ca să se potrivească şi să sprijine această teorie. Printre alte presupuse dovezi că anul 4 î. Cr. este data corectă, a fost o eclipsă de lună despre care Iosefus a spus că ar fi avut loc cu puţin înainte de moartea lui Irod. Tot ce se ştie despre acea eclipsă sunt următoarele: Irod aşezase un vultur mare de aur deasupra porţii Templului. Doi iudei de vază, cu numele de Matia şi Iuda, au convins pe câţiva tineri să-l doboare. Ei l-au doborât şi au fost arestaţi şi executaţi. Pentru a lămuri chestiunea, Iosefus povesteşte că pe vremea aceea exista un alt Matia, mare preot, care n-a fost amestecat în răscoală. Apoi el adaugă: „Irod l-a îndepărtat pe acest Matia din slujba sa de mare preot şi l-a ars de viu pe celălalt Matia care stârnise revolta, împreună cu tovarăşii săi, şi chiar în noaptea aceea a fost o eclipsă de lună”. Acest fapt este relatat ca fiind unul din ultimele fapte însemnate ale lui Irod, şi Iosefus îi atribuie o dată care ar putea corespunde cu anul 4 î. Cr., el marcând data prin eclipsa menţionată.Dar fiindcă uneori au loc până la patru eclipse de lună într-un an, este evident că în afară de împrejurări cu totul deosebite, consemnarea unui asemenea eveniment nu dovedeşte nimic. Când ora din noapte, timpul anului şi mărimea eclipsei sunt toate menţionate, cum s-a făcut în câteva cazuri, raportarea este de mare valoare pentru fixarea de date; dar în cazul pe care-l analizăm nu există nimic de felul acesta, şi prin urmare relatarea nu dovedeşte absolut nimic în ceea ce priveşte cronologia. Iosefus menţionează un ((B57)) post care s-ar fi ţinut înainte de acest eveniment, dar ce post şi cu cât timp înainte, nu spune.S-a întâmplat însă să fie numai o eclipsă de lună în anul 4 î. Cr., pe când în anul 1 î. Cr. au fost trei. Eclipsa din anul 4 î. Cr. a fost numai parţială (numai şase cifre sau o jumătate a lunii fiind întunecată), pe când în anul 1 î. Cr. toate cele trei eclipse au fost totale — tot discul lunii a fost întunecat, şi fireşte timp mai îndelungat, făcând ca evenimentele să fie mult mai perceptibile. Deci, dacă teoria eclipsei are vreo greutate, ea desigur nu este în favoarea datei mai timpurii, anul 4 î. Cr.Din nefericire, data morţii lui Irod nu este consemnată de un istoric vrednic de încredere. Iosefus dă în istoria sa unele perioade importante şi datele unor evenimente, dar aceste date nu sunt vrednice de încredere. Unele dintre ele arată că Irod a murit în anul 4 î. Cr., însă altele nu se potrivesc cu această dată. Se spune de pildă că el a murit la vârsta de şaptezeci de ani. El a fost numit guvernator al Galileii în anul 47 î. Cr., an în care după Iosefus el avea 25 de ani (Antichităţi iudaice 14:9:2). Aceasta ar data naşterea lui ca fiind anul 72 î. Cr. (47 + 25). Moartea lui la 70 de ani ar fi atunci în anul 2 î. Cr. în loc de anul 4 î. Cr.În acest sens este bine să observăm conflictul de păreri printre învăţaţi cu privire la data exactă a morţii lui Irod, ca astfel să poată fi evident pentru toţi că nu există nici un motiv bine întemeiat pentru acceptarea anului 4 î. Cr. ca singura dată în armonie cu Matei 2:14-16. Enciclopedia Biblică a lui Faussett spune că Irod a fost numit guvernator cam la vârsta de 20 de ani. Aceasta ar înseamna că moartea lui a fost la vârsta de 70 de ani, în anul 2 d. Cr. Enciclopedia lui Chambers şi Dicţionarul Biblic al lui Smith spun că atunci avea 15 ani, ceea ce ar plasa moartea lui în anul 7 d. Cr. Enciclopedia lui Appleton, la capitolul Cronologie, zice: „Iosefus dă şi el date, însă el este în general prea neglijent pentru a fi luat în socoteală”.((B58))Vom începe acum să dăm dovada scripturală asupra acestui subiect, care este mult mai în armonie cu era noastră şi care arată că naşterea Domnului nostru a avut loc cu numai un an şi trei luni înainte de 1 ianuarie d. Cr. Ea este după cum urmează:Misiunea Domnului nostru a durat trei ani şi jumătate. Cele şaizeci şi nouă de săptămâni de ani simbolici (Dan. 9:24-27) au ajuns până la botezul şi ungerea Sa ca Mesia, şi atunci a început ultima sau a şaptezecea săptămână (şapte ani) de favoare a lui Israel. El a fost suprimat [în moarte] la mijlocul acelei săptămâni, a şaptezecea — la trei ani şi jumătate de la începerea misiunii Sale. A fost răstignit, ştim aceasta, la vremea Paştelui, cam pe la 1 aprilie, oricare ar fi anul. Cei trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, care s-au terminat în aprilie, trebuie prin urmare să fi început prin octombrie, oricare ar fi anul. Şi luna octombrie a căruiva an trebuie să fi fost adevărata lună a naşterii Sale, pentru că El n-a întârziat să-Şi înceapă misiunea de îndată ce a avut 30 de ani şi n-a putut începe înainte de a avea 30 de ani, potrivit Legii (sub care Se născuse şi de care asculta). După cum citim: „Isus era cam de treizeci de ani când a început” etc.Ioan Botezătorul era cu şase luni mai mare decât Domnul nostru (Luca 1:26, 36); prin urmare El a fost major (la treizeci de ani, după Lege — Num. 4:3; Luca 3:23 etc.) şi a început să predice cu şase luni înainte ca Isus să fi ajuns la majorat şi să-Şi fi început misiunea. Data începerii misiunii lui Ioan este clar declarată, şi anume: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar”, al treilea împărat al Romei (Luca 3:1). Aceasta este o dată stabilită precis, asupra căreia nu poate exista nici o îndoială raţională. Tiberiu a devenit împărat la moartea lui Cezar August, în anul Romei 767, care a fost anul 14 d. Cr.Dar cei care sunt induşi în eroare prin declaraţiile inexacte ale lui Iosefus privitoare la Irod şi care plasează naşterea lui ((B59)) Isus în anul 4 î. Cr., vrând să fie în armonie cu el, dau peste o dificultate cu această dată clar declarată pe care o dă Luca, şi se străduiesc s-o pună în armonie şi cu teoria lor despre anul 4 î. Cr. Pentru a realiza acest lucru, ei pretind că Tiberiu a început să-şi exercite autoritatea cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August şi înainte ca el să fi fost instalat pe deplin ca împărat. Ei pretind că este posibil ca autoritatea lui să fi fost recunoscută de la acea dată.Dar oricine va investiga chestiunea în paginile istoriei va găsi că astfel de presupuneri sunt fără temei. Este adevărat că Tiberiu a fost ridicat la o poziţie foarte importantă de către August, dar nu cu patru ani înainte de moartea lui August, cum ar pretinde teoria lor, ci cu zece ani înainte, în anul 4 î. Cr. Însă puterea ce i-a fost conferită atunci a fost doar la fel cu cea de care s-au bucurat şi alţii înaintea lui. În nici un sens al cuvântului n-a fost o putere imperială şi în nici un sens al cuvântului nu se poate spune că „domnia” lui a început atunci; el a fost doar succesorul legal. Nici chiar folosind cel mai exagerat mod de a vorbi nu s-ar putea spune că „domnia” lui a început înainte de moartea lui August şi de învestirea lui în funcţie de către Senatul roman, în anul 14 d. Cr.Istoria spune: „Împăratul îmbătrânind şi vârsta lui înaintată cerând un asociat, l-a adoptat pe Tiberiu în anul 4 d. Cr, reînnoindu-i puterea de tribun”. Rees Ciclopaedia, articolul Tiberius.„El [August] s-a hotărât prin urmare ca o parte din guvernare să cadă în sarcina lui [Tiberiu] . . . Această învestitură formală l-a plasat în aceeaşi poziţie care a fost ocupată de veteranul Agripa în anii săi mai târzii, şi nu poate fi nici o îndoială că acest lucru a fost privit îndeobşte ca o introducere în locul dintâi în imperiu. . . Programul pentru succesiune a fost semnificativ supravegheat punct cu punct: Tiberiu avea un mandat să-i preia locul (lui August — n. e.) în fruntea Senatului, a poporului şi a armatei. . . Adopţia, ((B60)) care a avut loc în acelaşi timp, este datată 27 iunie, anul 4 d. Cr. (anul 757 al Romei)” — Merivale’s History of the Romans (Appleton’s), vol. 4, pag. 220, 221.Există astfel dovadă convingătoare că primul an al domniei lui Tiberiu Cezar n-a fost cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August; şi că onorurile despre care se spune că i-au fost conferite în timpul domniei lui August i-au fost conferite cu zece ani şi nu cu patru ani înainte de moartea lui August, iar atunci nu erau în nici un sens onoruri imperiale.Putem, prin urmare, considera data din Luca 3:1 nu numai ca singura dată furnizată de Noul Testament, ci şi ca dată clară. În mintea celor care au investigat-o nu poate fi nici o îndoială în legătură cu ea. Tiberiu a început să domnească în anul 14 d. Cr. Al cincisprezecelea an al domniei sale ar fi deci anul 29 d. Cr., an în care, după cum relatează Luca (3:1-3), şi-a început Ioan misiunea. Deoarece a treizecea aniversare a naşterii Domnului nostru şi începutul misiunii Sale au fost în octombrie, şi deoarece ziua naşterii lui Ioan şi începutul misiunii sale au fost doar cu şase luni mai devreme, înseamnă că Ioan şi-a început misiunea primăvara, în jur de 1 aprilie — imediat ce a ajuns la majorat; pentru că planurile lui Dumnezeu sunt executate întotdeauna la timpul exact. Aşadar Ioan era în vârstă de 30 de ani cam pe la 1 aprilie, anul 29 d. Cr., prin urmare el s-a născut cam pe la 1 aprilie, anul 2 î. Cr .* Iar naşterea lui Isus, cu şase luni mai târziu, trebuie să fi fost cam pe la 1 octombrie, anul 2 î. Cr.*Pentru beneficiul cititorilor care nu sunt prea obişnuiţi cu calcularea datelor, atragem atenţia asupra faptului că la începutul anului 29 d. Cr. trecuseră numai douăzeci şi opt de ani întregi, al douăzeci şi nouălea an numai începea.Iarăşi, există dovadă clară, puternică, pentru faptul că Isus a fost răstignit vinerea, 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Faptul că răstignirea Lui a avut loc la sfârşitul zilei a patrusprezecea a lunii Nisan, iar această dată arareori cade vinerea, dar în ((B61)) 33 d. Cr. a căzut într-o vineri, stabileşte această dată atât de perfect, încât chiar şi Usher, care a adoptat anul 4 î. Cr. ca data naşterii lui Isus, a fost nevoit să admită că răstignirea Lui a fost în anul 33 d. Cr. Comparaţi datele lui Usher din notele marginale la versiunea comună a Bibilei (engleze — n. e.), la Luca 2:21 şi Matei 2:1, cu cele de la Matei 27 şi Luca 23. Data răstignirii fiind anul 33 d. Cr., rezultă că dacă Isus S-ar fi născut în anul 4 î. Cr., El ar fi avut 36 de ani când a murit, iar misiunea Sa, din al treizecilea an până în al treizeci şi şaselea an, ar fi durat şase ani. Dar este clar că misiunea Domnului nostru a durat numai trei ani şi jumătate. Iar acest fapt îndeobşte acceptat este dovedit prin profeţia lui Daniel privitoare la suprimarea lui Mesia la mijlocul celei de-a şaptezecea săptămâni de favoare a lui Israel.Astfel este iarăşi dovedit că naşterea lui Isus a fost cam cu un an şi trei luni înainte de era noastră, înainte de anul 1 d. Cr.; căci, misiunea Lui terminându-se la vârsta de 33 de ani şi jumătate, la 3 aprilie, anul 33 d. Cr., data naşterii Sale poate fi uşor găsită calculând înapoi până la o dată cu 33 de ani şi jumătate înainte de 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Treizeci şi doi de ani şi trei luni înainte de aprilie 33 d. Cr. ar fi 3 ianuarie, anul 1 d. Cr., iar un an şi trei luni mai în urmă ne-ar duce la 3 octombrie, anul 2 î. Cr., ca fiind data naşterii Domnului nostru la Betleem. Diferenţa între timpul lunar folosit de evrei şi timpul solar, folosit acum în general, ar fi de câteva zile, astfel că nu putem fi siguri dacă ziua exactă n-ar fi cam prin 27 septembrie, dar 1 octombrie anul 2 î. Cr. este mai aproape de corectitudine. Nouă luni înapoi de la această dată ne-ar duce cam la timpul Crăciunului din anul 3 î. Cr., ca fiind data la care Domnul nostru Şi-a lăsat gloria pe care o avea la Tatăl înainte de a fi [făcută] lumea şi la care a început să ia sau să Se schimbe la natură umană. Pare posibil ca aceasta să fie originea celebrării datei de 25 decembrie ca Ziua de Crăciun. Unii scriitori ai istoriei Bisericii pretind chiar că Ziua de Crăciun a fost iniţial ((B62)) sărbătorită ca data vestirii fecioarei Maria de către Gabriel (Luca 1:26). Cert este că o dată din toiul iernii nu se potriveşte bine cu declaraţia Scripturii, că la vremea naşterii Domnului nostru păstorii erau în câmp cu turmele lor.
Timpurile şi sezoanele stabilite divin
Timpurile şi sezoanele stabilite divinA sosit timpul – Studiul ITimpurile şi sezoanele stabilite divinTimpurile şi sezoanele stabilite divin — De ce nu sunt ele declarate mai clar — Descoperite la timpul cuvenit — Dorinţa serioasă de a cunoaşte timpurile şi sezoanele este lăudabilă — Greşelile adventiştilor — Scopul real al profeţiilor timpului — Poziţia noastră prezentă — Scopul capitolelor următoareDupă cum în „Planul divin al Veacurilor” ne-am străduit să expunem elementele proeminente ale aranjamentului divin pentru mântuirea omului dintr-un punct de vedere pur scriptural, tot aşa, scopul acestui volum este să arate, prin aceeaşi autoritate, că diferitele trăsături ale acestui plan au timpuri şi sezoane clar stabilite pentru împlinirea lor; că, în măsura în care acest plan a înaintat, fiecare aspect succesiv al lui a fost împlinit exact la timp, şi că acum a sosit timpul pentru culminarea lui în binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Gen. 28:14; Gal. 3:16.Pe parcursul lungilor secole ale Veacului Evanghelic, Biserica, aşa cum o învăţase Domnul ei, s-a rugat: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dar, asemenea copiilor somnoroşi, fiindcă timpul a fost lung, mulţi aproape au uitat importanţa acestor cuvinte care acum par să se stingă pe buzele lor. Pe toţi aceştia, ale căror inimi sunt încă loiale Domnului, îi chemăm prin cuvintele apostolului Pavel: „Este ceasul să vă treziţi din somn, căci acum mântuirea este mai aproape ((B14)) de noi decât atunci când am crezut. Noaptea este foarte înaintată, se apropie ziua[milenară]”. Da, este chiar la uşi. Împărăţia cerurilor este acum aici, nu numai în stadiu embrionar sau incipient ca la prima venire a Domnului nostru (Mat. 3:2), ci în sensul în care El a declarat că ea urma să vină (Ioan 18:36, 37) — „în putere şi mare slavă”.Cu toate acestea, numai cei care au făcut un studiu atent al „Planului Veacurilor” vor fi pregătiţi să aprecieze învăţăturile acestui volum, privitoare la timpurile şi sezoanele stabilite divin pentru desfăşurarea diferitelor trăsături ale acestui plan şi pentru împlinirea lui finală. Sperăm, prin urmare, că nimeni nu va întreprinde acest studiu înainte de a fi înţeles pe deplin învăţăturile volumului precedent. Altfel el nu va fi hrană la timp potrivit pentru ei. Adevărul este hrană la timp potrivit numai atunci când suntem pregătiţi să-l primim. Un copil nu este pregătit să rezolve o problemă de matematică până când mai întâi a fost instruit să folosească cifrele şi limba. La fel este şi cu adevărul divin: este construit pas cu pas, şi pentru a câştiga o înţelegere a lui trebuie să urcăm treptele prevăzute — cu grijă, desigur, dovedind cu Scripturile fiecare pas făcut înainte, totuşi netemându-ne să facem paşii pe măsură ce astfel găsim teren sigur pentru ei. Numai cei care au o credinţă deplină în Dumnezeu şi pentru care un „aşa zice Domnul” este sfârşitul oricărei îndoieli şi controverse, pot fi conduşi de Spiritul lui Dumnezeu în adevărul avansat pe măsură ce el devine cuvenit — conduşi în lucruri noi, precum şi întăriţi în cele vechi şi dovedite ca adevărate prin aceeaşi autoritate.Numai pe unii ca aceştia Îşi propune Dumnezeu să-i conducă. La sfârşitul veacului, care este timpul secerişului, mult adevăr este cuvenit să fie descoperit, adevăr pe care Dumnezeu nu l-a făcut cunoscut în timpurile trecute nici ((B15)) chiar celor mai credincioşi şi mai devotaţi copii ai Săi. Profetul Habacuc (2:3) declară că la timpul sfârşitului viziunea privitoare la glorioasa încheiere a planului lui Dumnezeu va vorbi şi nu va minţi; şi că pentru unii dintre copiii lui Dumnezeu ea va vorbi atât de clar, încât ei vor fi capabili, aşa cum au fost îndrumaţi, s-o explice pe table, aşa încât prin ei s-o poată citi clar şi alţii; şi Daniel de asemenea a declarat (12:4, 9, 10) că atunci cunoştinţa va creşte şi că înţelepţii vor înţelege viziunea (prin credinţă).Obiectivul nostru aici nu este să profeţim din abundenţa imaginaţiei umane, nici în vreun sens să fim mai înţelepţi decât ceea ce este scris în Scripturile sacre. De aceea, înlăturând toate invenţiile omeneşti, ne ţinem aproape de fântâna adevărului divin, străduindu-ne să citim profeţia în lumina profeţiei şi a împlinirii ei vădite, şi să explicăm pe table ceea ce Dumnezeu a spus că va fi pecetluit şi ceea ce, prin urmare, nu putea fi înţeles înainte de acest timp al sfârşitului, dar despre care El a dat asigurare că atunci trebuia să fie înţeles.În acest volum oferim un lanţ de mărturie asupra subiectului timpului şi sezoanelor lui Dumnezeu stabilite de El, considerând fiecare verigă a lui puternică din punct de vedere scriptural, în timp ce întregul, când este privit laolaltă, în relaţia pe care o parte o are cu cealaltă, face dovada unui plan atât de larg şi de cuprinzător, a unui scop atât de adânc şi a unei armonii atât de perfecte, încât cercetătorului studios şi reverenţios îi arată în mod clar că acesta depăşeşte lărgimea şi adâncimea gândirii umane şi de aceea nu poate fi de origine umană.Aflăm că sfârşitul Veacului Evanghelic, la fel ca sfârşitul Veacului Iudeu, este numit seceriş (Mat. 9:37; 13:24, 30, 39), că asemenea aceluia, şi acesta este o perioadă de patruzeci de ani, şi că razele mărturiei profetice sunt în mod special concentrate asupra secerişului veacurilor, şi mai cu seamă asupra secerişului acestui veac, unde chiar toată lumina ((B16)) Veacului Iudeu — datorită caracterului tipic al lui — se concentrează într-un focar glorios. În această lumină putem vedea acum clar mersul maiestuos al Dumnezeului nostru, nu numai în lunga panoramă a veacurilor trecute, ci şi în realizările prezente ale planului Său. Şi nu numai atât, dar potrivit făgăduinţei Sale de a ne arăta lucrurile viitoare (Ioan 16:13), vedem, cu minunată claritate a viziunii, metoda Lui înţeleaptă pentru binecuvântarea tuturor în Veacul Milenar care acum intră — chiar până la încheierea lui glorioasă în restabilirea tuturor lucrurilor. Aflăm că multe evenimente mari şi minunate se concentrează în acest seceriş: că în el are loc marele timp de strâmtorare, ziua lui Iehova, nimicirea finală şi completă a lui Anticrist şi căderea marelui Babilon, începutul întoarcerii favorii la evrei, a doua venire a Domnului nostru şi stabilirea Împărăţiei Sale, şi învierea şi răsplătirea sfinţilor.Găsim marcate clar în profeţii începutul şi sfârşitul acestei perioade de seceriş, precum şi evenimentele care-şi au timpul să se petreacă în ea. Iar acest volum are ca obiectiv, în esenţă, să atragă atenţia şi să urmărească diferitele linii ale timpului profetic până la evenimentele în care ele culminează. Pentru a primi mărturia lui, cititorul va trebui să aibă ureche de auzit (Apoc. 2:7; Mat. 11:15), şi va trebui să vrea să se debaraseze cu smerenie de multe păreri preconcepute, imediat ce va ajunge să vadă lipsa lor de armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceştia care au o astfel de dispoziţie a minţii şi care vor urmări lecţiile acestui volum cu răbdare şi grijă, şi în ordinea aranjării lor, nu ne îndoim că el va fi o mare binecuvântare. Dacă lecţiile lui sunt primite în inimi bune şi oneste, avem încredere că el va fi o putere pentru a-i separa de lume şi a-i coace ca grâu pentru grânar. Noi înţelegem că obiectivul pentru care au fost intenţionate de Domnul nostru aceste profeţii acum în desfăşurare este să stimuleze, să maturizeze şi să separe astfel pe sfinţi, ca pe grâu de neghină, în acest timp de seceriş.((B17))Cei cărora li s-a permis să vadă marele plan al veacurilor al lui Dumnezeu, care înfăţişează atât de clar aranjamentul sistematic, scopul adânc şi sfera minunată a planului divin aşa cum este prezentat în volumul precedent, ar trebui să fie nerăbdători să descopere tot ce binevoieşte Dumnezeu să reveleze cu privire la timpurile şi sezoanele acestuia. Interesul lor pentru acest subiect ar trebui să fie de multe ori mai mare decât al oricărora din veacurile trecute, care n-au văzut marile binecuvântări păstrate pentru toţi. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu doresc mult să ştie când va apărea Împăratul Slavei, iar prinţul întunericului va fi legat, când vor străluci copiii luminii ca soarele, iar întunericul va fi împrăştiat; când vor fi primiţi sfinţii în deplina înfiere divină, iar creaţia gemândă va fi eliberată din robia stricăciunii; şi când va fi pe deplin descoperit lumii uimite caracterul glorios al Tatălui nostru ceresc, făcând ca toţi cei care iubesc dreptatea să-şi aplece inimile în adorare, iubire şi ascultare.A fi lipsit de asemenea dorinţe indică o lipsă de interes şi de apreciere faţă de planurile lui Dumnezeu. Apostolii, profeţii şi îngerii au dorit cu toţii şi au căutat cu sârguinţă să cunoască ce timp a indicat spiritul lui Dumnezeu prin profeţi. Iar acest interes din partea copiilor Săi este totdeauna plăcut lui Dumnezeu; căci, deşi până acum El niciodată n-a satisfăcut asemenea dorinţe într-o măsură considerabilă, fiindcă nu sosise încă timpul cuvenit, totuşi n-a mustrat niciodată un asemenea interes. Dimpotrivă, atunci când Daniel a întrebat, El l-a numit om preaiubit şi i-a răspuns la întrebare în măsura în care era compatibil cu planul Său.O asemenea cercetare n-ar trebui, prin urmare, să fie privită ca amestec nepotrivit în tainele lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să manifestăm faţă de planurile Sale acel interes care să „cerceteze Scripturile” şi să „ia aminte la cuvântul sigur al prorociei”, şi astfel să fim în acea atitudine potrivită de aşteptare care va discerne repede adevărul pe ((B18)) măsură ce acesta îşi are timpul cuvenit. Lucrurile ascunse aparţin lui Dumnezeu, dar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie (Deut. 29:29). De aceea, dacă ne limităm strict la Cuvântul lui Dumnezeu şi evităm speculaţia deşartă, suntem pe teren sigur. Dacă planul şi timpurile şi sezoanele lui Dumnezeu nu sunt consemnate în Scripturi, atunci nimeni nu le poate găsi acolo; şi desigur Dumnezeu n-a consemnat prin profeţii şi apostolii Săi nimic ce dorea să ţină secret pe vecie. La timpul cuvenit şi în ordinea cuvenită, fiecare din aspectele consemnate ale planului divin, şi timpul şi anotimpul lor, le sunt arătate celor veghetori; dar planul ca un întreg, împreună cu aspectele timpului legate de el, nu era cuvenit a fi înţeles până la perioada numită „timpul sfârşitului” (Dan. 12:9, 10). Şi să nu uităm că până la timpul când Dumnezeu are ca scop să-Şi descopere tainele, nici învăţătura nici pietatea nu le pot descoperi. Cu toate că profeţiile au fost timp de secole în faţa ochilor tuturor, ele n-au putut fi dezlegate şi tainele lor n-au putut fi desluşite până când a sosit timpul cuvenit.Când unii dintre ucenici au venit la Domnul nostru întrebând în privinţa timpului stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu, înainte să fi sosit vremea ca acesta să fie descoperit, El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa” (Fapt. 1:7). Cu altă ocazie El a zis referitor la acelaşi subiect: „Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi seama: vegheaţi şi rugaţi-vă, căci nu ştiţi când va fi timpul acela. . . Şi ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” Marcu 13:32, 33, 37.Nu trebuie să înţelegem că aceste cuvinte ale Domnului nostru înseamnă că nimeni în afară de Tatăl nu va cunoaşte vreodată timpurile şi sezoanele Sale; ca atare ele nu dovedesc că noi nu putem cunoaşte aceste timpuri şi sezoane acum, după cum nu dovedesc nici că Domnul nostru nu le poate ((B19)) cunoaşte acum. Şi însuşi faptul că toate elementele planului Tatălui nostru, precum şi timpurile şi sezoanele Lui se pot discerne clar acum, este o dovadă tare că acum trăim în timpul sfârşitului stăpânirii prezente a răului şi în zorii Zilei Milenare, când cunoştinţa trebuie să crească şi înţelepţii trebuie să înţeleagă (Dan. 12:4, 10). Dacă profeţia nu era dată cu scopul de a fi înţeleasă, atunci darea ei nu avea nici un obiectiv raţional.Aceste expresii ale Învăţătorului indică faptul că Dumnezeu nu execută diferitele părţi ale planului Său într-o manieră întâmplătoare, hazardată, ci El are Iar puterea şi înţelepciunea Sa infinită garantează că nu poate fi eşec sau întârziere.Aceste cuvinte dau şi ideea că până la vremea aceea Tatăl nu descoperise nimănui, nici chiar Domnului nostru Isus, timpurile şi sezoanele legate de planul Său. În loc să justifice presupunerea generală, că Domnul nostru a mustrat cercetarea şi interesul cu privire la timpuri şi sezoane, şi prin aceste cuvinte a interzis o asemenea examinare, adevărul este tocmai contrariul. Cuvintele Sale arată clar că deşi lor încă nu le fusese dat să cunoască timpurile şi sezoanele, acestea vor fi foarte importante cândva şi atunci ele vor fi descoperite celor veghetori. În vederea faptului că ele vor fi desigilate cândva şi că atunci vor fi foarte importante, El îi îndeamnă să „ia seama” şi să nu îngăduie indiferenţei să vină peste ei, ci să„vegheze” continuu, ca să poată şti când va veni timpul potrivit.Cei care au vegheat de-a lungul veacului, deşi n-au văzut toate lucrurile pentru care au vegheat, au fost totuşi mult binecuvântaţi şi păstraţi despărţiţi de lume prin faptul că au făcut astfel; pe când cei care vor fi în viaţă la „timpul cuvenit” şi vor „veghea” cu supunere, vor şti, vor vedea, „vor înţelege” şi nu vor fi în necunoştinţă în mijlocul minunatelor evenimente ale „secerişului” acestui veac. ((B20)) Cel care, în oricare timp, neglijează să vegheze, pierde o binecuvântare pe care Învăţătorul a pus mare accent şi se dovedeşte că este fie orbit de prejudecată, de către dumnezeul acestei lumi, fie supraîncărcat cu lucrurile acestei vieţi şi cu interesele prezente, spre neglijarea angajamentului său de consacrare deplină faţă de Domnul, angajament de a căuta mai întâi Împărăţia şi viaţa viitoare.Apostolii Petru şi Pavel atrag atenţia asupra acestui subiect al timpurilor şi sezoanelor. Petru declară (2 Pet. 1:16) că noi nu urmăm basme meşteşugit alcătuite; că el a văzut într-o ilustraţie gloria Împărăţiei viitoare a lui Cristos pe muntele schimbării la faţă, când a contemplat glorioasa„viziune” a lui Moise, Ilie şi Isus în veşminte strălucitoare. Moise reprezentând pe vrednicii din vechime (Evr. 11:38-40), care vor fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei cereşti, iar Ilie reprezentând pe „biruitorii” din acest Veac al Evangheliei — scena în întregul ei reprezentând „gloria viitoare”, după ce suferinţele pentru dreptate vor fi completat alegerea potrivit favorii. Totuşi Petru, chiar în timp ce-şi relata viziunea, indică mărturia profetică zicând: „Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă” (2 Pet. 1:19). El ştia bine că atunci nimeni nu putea înţelege pe deplin toate profeţiile, şi astfel a îndemnat pe sfinţi la o atitudine veghetoare — nu să privească cerul, ci să vegheze pentru împlinirea a tot ce a spus Dumnezeu prin sfinţii proroci cu privire la restituţie şi la„timpurile restabilirii”, care formează o parte atât de mare şi de importantă din mărturia lor. El ne asigură că profeţia va avea tot timpul adevăruri importante pentru noi, pe tot parcursul până în zorii Zilei.Apostolul Pavel declară: „Cât despre timpuri şi perioade nu aveţi nevoie să vi se scrie, fraţilor, pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.((B21))[Va veni în tăcere, pe furiş, şi după ce a venit mulţi nu vor şti că sunt în ea.] Când vor zice: «Pace şi linişte!» atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei [neaşteptată sau rapidă în comparaţie cu procesul lent al celor şase mii de ani trecuţi, întocmai cum zilele noastre sunt numite zilele rapide ale aburului şi electricităţii — nu neaşteptat ca fulgerul, ci neaşteptat] ca durerile naşterii peste femeia însărcinată. . . Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”. 1 Tes. 5:1-4.„Fraţii” au cu toţii candela, cuvântul sigur al prorociei menţionat de Petru, ca o lumină într-un loc întunecos; şi câtă vreme îşi vor menţine atitudinea potrivită de fraţi, ca examinatori credincioşi, blânzi şi smeriţi ai Cuvântului, ei nu vor fi niciodată în întuneric: lor li se va da întotdeauna adevărul ca hrană la timp cuvenit. Ca atare, cei care au trăit în deplină armonie cu Dumnezeu n-au fost niciodată lăsaţi în necunoştinţă de adevărul necesar, să-şi caute drumul orbecăind în întuneric cu lumea. Avraam şi Lot au ştiut dinainte despre nimicirea Sodomei, Dumnezeu zicând: „Să ascund Eu oare de Avraam ceea ce am să fac?” (Gen. 18:17). Noe a ştiut despre potop la timp ca să construiască arca şi a fost informat chiar despre ziua când trebuia să intre în ea. La prima venire tot aşa, Simeon, Ana şi înţelepţii de la răsărit au ştiut să aştepte pe Mesia; de fapt aşteptarea era atunci generală (Luca 2:25-38; 3:15; Mat. 2:2). Şi dacă Dumnezeu a procedat aşa cu casa robilor, va face El mai puţin pentru casa Fiilor? Domnul şi Capul nostru a zis: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Domnul nostru trebuie desigur să cunoască timpurile şi sezoanele la vremea potrivită, fiindcă El trebuie să execute planul, şi dacă nu S-a schimbat, El le va face cunoscut planurile celor apropiaţi Lui şi asociaţi la opera Sa — prietenilor Săi, sfinţilor Săi.((B22))Raţiunea, deci, ne învaţă că pe cât este de sigur că scrie, „Stăpânul Domnul nu face nimic, fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii” (Amos 3:7), şi că cea mai mare parte din ceea ce le-a descoperit nu era pentru ei, ci pentru noi, Biserica Evanghelică (1 Pet. 1:12), pe atât este de sigur că credincioşii nu vor fi lăsaţi în întuneric, incapabili să discearnă Ziua Domnului când aceasta va fi sosit. Ea nu va veni peste ei ca un hoţ şi ca o cursă — fără să ştie, pentru că ei vor fi veghind şi vor avea lumina făgăduită, cuvenită atunci, asupra subiectului.Apostolul spune de ce a făcut el afirmaţia hotărâtă, că voi, fraţilor, veţi şti cu privire la timpuri şi sezoane când se cuvine şi nu veţi fi în întuneric, zicând (vers. 5): „Pentru că voi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei”. Aceştia sunt concepuţi de adevăr şi trebuie să fie dezvoltaţi prin adevăr din ce în ce mai mult până la ziua deplină — căreia îi aparţin. Iac. 1:18; Ioan 17:17, 19.Să se observe cu câtă grijă pronumele voi, vi, vă şi ei, lor, din aceste scripturi şi din altele, deosebesc clasele la care se referă — deosebesc pe sfinţi de lume. Cunoştinţa pe care o vor avea sfinţii despre semnificaţia şi tendinţa evenimentelor care au loc în ziua Domnului este pusă în contrast cu ignoranţa lumii — „(Voi) (ei) vor zice: «Pace şi linişte!» atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei . . . şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţièîn întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ; voi toţi sunteţi fii ai luminii . . . ”. „Luaţi seama la voi înşivă”, zice Domnul, „ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi deci [vegheaţi asupra voastră înşivă şi asupra cuvântului prorociei] tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici ((B23)) să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”. Luca 21:34-36.Înseamnă deci, că dacă un copil al lui Dumnezeu care trăieşte în ziua Domnului rămâne în întuneric sau în necunoştinţă în privinţa acestui fapt, el trebuie să fie ori îngreunat de lucrurile acestei vieţi şi îmbătat de spiritul lumii, ori altfel, supraîncărcat cu grijile acestei vieţi, şi în oricare dintre aceste cazuri el neglijează cu indiferenţă să vegheze cu candela curăţată şi arzândă şi cu ulei în vas — adică, cu Cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi minte şi cu spiritul adevărului în el însuşi.Cu toate că mult în legătură cu timpurile şi sezoanele, precum şi cu amănuntele planului a fost prezis de profeţi, ei şi-au mărturisit neştiinţa cu privire la importanţa profeţiilor pe care le-au exprimat. (Vezi Dan. 12:8; Ezec. 20:49; Mat. 13:17; 1 Pet. 1:10-12). Formulate în limbaj tainic şi simbolic, şi legate de evenimente pe atunci încă viitoare, era imposibil ca aceste profeţii să fie înţelese. Astfel, cu toate că au fost consemnate mai dinainte şi date ca să mărturisească în privinţa preştiinţei şi aranjamentului divin, ele au fost pentru învăţătura celor care vor trăi la timpul cuvenit pentru împlinirea lor, şi nu pentru cei care le-au rostit (Rom. 15:4). Ei au aşteptat desfăşurarea diferitelor aspecte ale planului divin legate de istoria umană, care, prin aranjamentul lui Dumnezeu, să deschidă aceste profeţii şi să-i îmbogăţească pe copiii lui Dumnezeu răbdători şi cercetători, cu „hrană la timp potrivit” pentru ceasul de ispitire şi de nevoie din „ziua cea rea” — ziua de strâmtorare prin care se sfârşeşte acest veac, şi în mijlocul căreia, de asemenea, se iveşte noua eră şi dispensaţie.O minunată invenţie modernă care serveşte bine pentru a ilustra aranjamentul divin al profeţiei timpului este numită Închizătoarea cu Cifru Programat, folosită în unele din băncile mai mari. Ca şi la alte închizători cu ((B24)) cifru, cheia sau clanţa rămâne permanent în broască. Pentru a putea deschide trebuie făcute anumite mişcări, cunoscute numai de către cel care cunoaşte aranjamentul, în timp ce chiar şi cea mai uşoară deviere de la mişcările cuvenite nu face decât să complice problema şi s-o facă cu atât mai greu de deschis. Închizătoarea cu Cifru Programat are în plus aspectul deosebit că, printr-un aranjament cu ceas înăuntru trezoreriilor băncii, noaptea când se închid uşile, ele sunt în aşa fel zăvorâte încât nu pot fi deschise de nimeni până în dimineaţa următoare la ora fixată, iar atunci numai ca răspuns la folosirea cifrului corect, stabilit pentru închizătoare.Astfel Tatăl nostru ceresc a închis şi a sigilat multe aspecte ale planului Său în cursul nopţii cu marea Sa Închizătoare Programată, care a fost fixată aşa încât să împiedice deschiderea lor până la „timpul hotărât” — în dimineaţa Zilei mari a restabilirii. Iar atunci Unsul lui Iehova, „Cel care are cheia” şi înţelege cifrul stabilit, „deschide şi nimeni nu va închide” (Apoc. 3:7). El ne deschide dându-ne informaţia necesară despre felul în care trebuie folosită cheia profeţiei de către cei doritori să afle comorile înţelepciunii infinite. Şi noi putem deschide acum comorile înţelepciunii divine, pentru că ora dimineţii a sosit — chiar dacă este devreme şi nu s-a luminat încă pentru lume. Dar numai ţinând seama cu grijă de instrucţiuni şi aplicând cheia la cifrul stabilit de marele Proiectant ni se vor deschide comorile ei.De fapt, această ilustraţie se potriveşte cu întregul plan al lui Dumnezeu în toate părţile lui: fiecare aspect al adevărului şi fiecare profeţie nu este decât o parte a acelui mare cifru care poate fi deschis acum pentru că este dimineaţă — pentru că zăvoarele marii Închizători Programate sunt retrase. Iar acest mare cifru odată deschis, dezvăluie deplin şi grandios comorile nemărginite ale înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii divine. Cel care va deschide va cunoaşte într-adevăr pe Dumnezeu ca niciodată înainte.((B25))Să examinăm deci Scripturile cu un spirit reverenţios, ca să putem învăţa ceea ce lui Dumnezeu Îi place să ne arate cu privire la timpurile şi sezoanele Sale. Deoarece El ne-a clarificat de curând marile elemente ale planului Său, în mod raţional ne putem aştepta să fie momentul cuvenit ca El să ne călăuzească în cunoaşterea aspectelor timpului acestui plan. Timpurile şi sezoanele au fost cu înţelepciune ascunse în trecut, şi astfel sfinţii au fost feriţi de descurajare, fiindcă timpul a fost lung; dar pe măsură ce planul se apropie de glorioasa lui împlinire, sfinţii au privilegiul să-l cunoască, pentru ca ei să-şi poată ridica sus capetele şi să se bucure, ştiind că eliberarea lor se apropie (Luca 21:28). Descoperirea timpului la „vremea sfârşitului” va fi tot aşa de folositoare şi stimulatoare pentru sfinţi, după cum descoperirea lui mai înainte ar fi fost pentru ei nefolositoare şi descurajatoare.Evident că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii. Tot ce face El este în armonie cu un plan precis aranjat dinainte; iar timpurile şi sezoanele Sale nu sunt o parte neînsemnată sau neimportantă din planul Său. Să notăm că Isus S-a născut la timp –„Când a venit împlinirea timpului Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4:4). Nu înainte, nici după, ci exact când s-a împlinit timpul. Prima propovăduire a Domnului nostru a avut ca subiect timpul — El a venit predicând şi zicând: „S-a împlinit timpul. . . Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15); „Hristos, la timpul cuvenit, a murit” (Rom. 5:6); El „a înviat a treia zi [la timpul hotărât], după Scripturi” (1 Cor. 15:4). În decursul misiunii Sale, duşmanii Săi au căutat adeseori să-L prindă, dar este declarat că n-au putut, „căci încă nu-I venise ceasul”. Ioan 7:30.Profeţiile timpului n-au fost date pentru a satisface o simplă curiozitate, ci pentru a permite celui care studiază Cuvântul să recunoască evenimentele prezise când acestea sunt cuvenite. De pildă, cu toate că profeţia a marcat timpul ((B26)) şi felul primei veniri, ea n-a fost înţeleasă până după ce a venit Cristos, şi atunci ea a ajutat pe cei care studiau cu atenţie Scripturile să recunoască în omul Isus pe Cristosul, trimis de Dumnezeu potrivit cu ceea ce fusese hotărât şi cu profeţia. Şi la fel, profeţiile care marchează timpul şi modul celei de-a doua veniri sunt potrivite a fi înţelese aproape de timpul când trebuie să se petreacă acest eveniment, ca să ne ajute să recunoaştem ziua Lui atunci când ea va fi venit — precum şi ordinea evenimentelor ei şi datoriile acelei ore. Nu se pot citi cu luare aminte scripturile Vechiului Testament fără să se remarce importanţa care se dă datelor şi marea precizie cu care unele sunt notate, chiar şi ziua, deşi adesea ele sunt legate de evenimente ce par a fi foarte nesemnificative. Dar cel care studiază cu atenţie va afla că aceste diferite date şi referinţe cronologice sunt verigi ale unui minunat lanţ de mărturie care arată cu mare precizie mai ales două dintre cele mai importante şi mai semnificative evenimente ale istoriei lumii, şi anume: prima şi a doua venire a Răscumpărătorului şi Domnului lumii şi lucrurile importante în legătură cu ele.Faptul că majoritatea creştinilor sunt indiferenţi faţă de aceste lucruri nu este un motiv ca aceia care iubesc arătarea Lui şi doresc să fie găsiţi aprobaţi de El să cadă într-o stare similară de încropeală.Trebuie avut în vedere că Israelul trupesc, cu excepţia „prietenilor” lui Dumnezeu, s-au poticnit şi nu şi-au cunoscut timpul cercetării (Luca 19:44), şi că profetul a prezis poticnirea ambelor case ale lui Israel — casa nominală evreiască şi casa nominală creştină (Isa. 8:14). Numai „o rămăşiţă” la sfârşitul sau în secerişul fiecărei dispensaţii este pregătită să primească şi să aprecieze adevărurile cuvenite atunci, şi ca atare să intre în privilegiile şi binecuvântările speciale ale dispensaţiei care se iveşte. De aceea rămâne ca fiecare creştin, individual, în perioada de încheiere a acestui veac, să caute să fie unul din numărul acestei „rămăşiţe”, şi nu ((B27)) unul din masa celor încropiţi, apatici şi indiferenţi ai Bisericii creştine nominale,care desigur că se vor poticni, aşa cum a fost prezis de către profet, de către Domnul şi de către apostoli, şi aşa cum a fost preumbrit prin cursul Israelului trupesc, despre care s-a spus că este umbra sau tipul ei.Dar în timp ce profeţia timpului va fi de mare folos la timpul ei cuvenit, arătând diferitele aspecte ale planului lui Dumnezeu cu privire la seceriş etc., este adevărat şi că o cunoaştere a modului venirii şi arătării Domnului nostru este foarte necesară. Pentru aceasta, la locul ei potrivit, se cere o foarte mare atenţie. Iar în spatele acestei întregi cunoştinţe trebuie să se găsească sfinţenia şi umilinţa, care trebuie să pregătească terenul pentru primirea ei, prin aceea că va permite copilului lui Dumnezeu să înlăture prejudecata din inima sa şi să caute cu sârguinţă să cunoască ceea ce a fost descoperit. Aşa a fost şi la prima venire: numai cei serioşi, consacraţi, blânzi au discernut timpul şi felul. Cei lumeşti şi cei prea îngreunaţi, cei sătui, nu vor discerne nici profeţiile, nici semnele timpurilor care le împlinesc pe acestea, până când secerişul va fi trecut şi vara favorii speciale se va fi sfârşit.La sfârşitul sau în „secerişul” Veacului Iudeu, „israeliţii cu adevărat”, umiliţi şi serioşi într-adevăr, se aflau într-o stare de aşteptare care se deosebea mult de a celor mândri dintre ei, a celor lumeşti şi a celor convinşi că numai ei au dreptate; aşa încât ei erau mai pregătiţi nu numai să accepte planul lui Dumnezeu aşa cum l-a orânduit El, ci erau mai pregătiţi şi să asculte şi să examineze adevărul atunci când au venit în contact cu el. Iar Domnul nostru, în timp ce respingea prin răspunsuri evazive sau misterioase tertipurile pline de mulţumire de sine, cicălitoare ale fariseilor, Şi-a făcut timp şi a avut grijă să clarifice şi să explice adevărul celor care-l căutau cu smerenie şi seriozitate (Mat. 13:10-17; 16:1-4; Marcu 7:1-23; Luca 18:18-30; Ioan 1:45-51; Luca 24:13-49; Ioan 20:24-28; 21:1-12). Cei mândri şi mulţumiţi de sine, şi ((B28)) toţi care îi urmau pe aceştia, s-au poticnit (Mat. 15:14), pe când cei umiliţi, cei flămânzi după adevăr se interesau de adevăr cu seriozitate (Mat. 13:36; Marcu 4:10). Iar Domnul le explica unora ca aceştia cuvintele tainice, spunând: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară [care nu sunt israeliţi cu adevărat] toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca, privind, să privească şi să nu vadă; şi auzind, să audă şi să nu înţeleagă”.Tot aşa este şi la sfârşitul acestui veac. Acum, ca şi atunci, adevărul separă pe cei serioşi şi smeriţi şi-i conduce mai departe în cunoştinţa cuvenită acum pentru unii ca aceştia, şi-i întăreşte şi-i luminează pentru ca ei să nu se poticnească împreună cu masa creştinilor nominali; în timp ce acei încropiţi şi mulţumiţi de sine resping adevărurile cuvenite acum, fiindcă sunt orbiţi prin starea nepotrivită a inimii lor. Prin urmare, ei vor fi respinşi de Domnul ca nevrednici să devină Mireasa Lui. Efes. 4:1; 1 Cor. 9:27.O greşeală mare în care mulţi cad constă în a crede că o cunoaştere a acţiunilor şi planurilor lui Dumnezeu este de mică importanţă, că tot ce cere Dumnezeu de la noi sunt harurile caracterului creştin, iar acestea se pot păstra mai bine prin ignoranţă. Cât de diferit prezintă Scripturile această problemă! Ele ne sfătuiesc nu numai să cultivăm harurile caracterului creştin, ci şi să păstrăm constant acea stare a inimii care ne face capabili să discernem adevărul — mai cu seamă acest mare adevăr al prezenţei Domnului atunci când acesta este cuvenit — şi când au loc schimbările dispensaţionale. Cunoaşterea adevărului dispensaţional la sfârşitul acestui veac este tot atât de importantă cum a fost şi la sfârşitul Veacului Iudeu. Cei care n-au discernut adevărul cuvenit atunci, n-au primit favorurile cuvenite atunci. Şi chiar aşa este şi la sfârşitul acestui veac: cei care nu pot discerne Adevărul cuvenit acum, fiind orbiţi de necredinţă şi de felul de viaţă lumesc, nu pot primi favorurile speciale cuvenite acum. Ei nu sunt biruitori, şi ca atare sunt nepotriviţi să fie mireasa lui ((B29)) Cristos şi să intre în glorioasa moştenire a sfinţilor ca moştenitori împreună cu El. Adevărul în acest veac, în împrejurări contrare pentru primirea lui, devine o încercare a credincioşiei noastre faţă de Dumnezeu; şi prin urmare separă ca o seceră pe cei potriviţi de cei nepotriviţi — grâul de neghină.Studiul timpului profetic atrage după sine dispreţ, din cauza aplicărilor lui greşite din trecut făcute de „adventişti” şi de alţii, şi în consecinţă din cauza neîmplinirii evenimentelor aşteptate să se întâmple la timpurile declarate. Noi vedem însă că până şi aceasta a făcut parte din planul lui Dumnezeu de a ascunde subiectul pentru toţi, afară de o clasă pentru care era intenţionat, prin permiterea ca el să atragă după sine dispreţ şi luare în derâdere, împiedicând astfel ca acesta să fie înţeles de către cei înţelepţi şi precauţi în felul lumii (Mat. 11:25). Nu ne îndoim că aceasta a făcut parte din planul divin, întocmai ca trimiterea lui Isus la Nazaret, un loc dispreţuit, ca să Se numească „Nazarinean” (Mat. 2:23), cu toate că în realitate El S-a născut în onorabila cetate Betleem. După cum cei înţelepţi şi cei precauţi în felul lumii din vremea aceea au zis: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”, la fel şi astăzi, când se menţionează timpul profetic sau ceva legat de a doua venire a Domnului, mulţi strigă, „adventişti!” — ca şi cum ar zice, „poate veni ceva bun de la adventism?” — chiar dacă admit că multe profeţii referitoare la timp nu s-au împlinit încă şi că a doua venire a Domnului nostru este cel mai proeminent subiect din Scripturi.Avem o mare simpatie atât pentru adventiştii de la prima venire (evreii), cât şi pentru cei de la a doua venire, deşi numai puţini dintre ambii şi-au dat seama de adevărurile de a căror înţelegere au fost atât de aproape, dar pe care nu le-au putut înţelege, fiecare fiind orbiţi de aştepări false. Prietenii noştri adventişti n-au recunoscut nici modul, nici scopul întoarcerii Domnului aşa cum învaţă Scripturile; prin urmare ei n-au aşteptat să-L vadă „aşa cum este”,ci aşa cum a fost. Ei consideră obiectivul venirii Lui ca un lucru care va ((B30)) umple de spaimă şi groază inimile tuturor, cu excepţia celor sfinţi; că obiectivul Lui este să adune pe cei aleşi, să nimicească tot restul omenirii şi să ardă lumea. Având astfel de idei, ei au folosit profeţiile timpului ca un bici cu care să biciuiască lumea şi s-o aducă la Dumnezeu. Dar lumea a privit cu răceală şi a zis că aceştia erau entuziaşti iraţionali, şi, dacă există un Dumnezeu, de bună seamă El este mai înţelept şi mai drept de-atât. Dispreţul lumii s-a intensificat tot mai mult, deoarece tot mereu au prezis o nimicire a tot ce este material şi o prăbuşire a lumilor, şi tot mereu prezicerile lor au dat greş — până când acum chiar şi menţionarea timpului profetic este privită în mod foarte general cu un zâmbet neîncrezător sau cu dispreţ făţiş, chiar de către creştini care ştiu bine că profeţia şi cronologia constituie o bună parte din revelaţia lui Dumnezeu.Dar binecuvântat este„Cel care suportă nemişcat a lumii încruntareŞi nu dă atenţie surâsului ei dispreţuitor;Pe acela mări de strâmtorare nu-l pot înecaŞi nici uneltirile lui Satan nu-l pot înşela”.Dar Dumnezeu n-a dat profeţiile timpului cu un astfel de scop, şi El nici nu va încerca să convertească lumea într-un astfel de mod; deoarece El caută închinători care I se închină în duh şi adevăr (Ioan 4:23), şi nu din aceia care vin de frică în serviciul Său. Dacă El ar fi intenţionat să-i aducă pe oameni la ascultare prin teroare, ar fi putut plănui o metodă mai eficace decât vestirea timpului — după cum au dovedit prietenii noştri adventişti. Timpul profetic a fost dat, nu pentru a alarma lumea — nu pentru lume, în nici un sens — ci pentru a lumina, a întări, a mângâia, a încuraja şi a călăuziBiserica în vremurile tulburi de la sfârşitul veacului. De aceea este scris: „Nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege”. Pentru aceştia profeţia timpului va deveni hrană la timp potrivit, iar aceasta, împreună cu altă hrană, va întări pe cei care o folosesc, aşa încât vor „putea staîn ziua cea rea” — ziua de strâmtorare prin care se încheie acest veac. Ea le va permite să înţeleagă evenimentele minunate care se petrec în jurul lor, astfel încât ((B31)) ei nu vor fi nici mistuiţi de frică şi groază, nici înghiţiţi de proiectele şi teoriile false — pe nedrept numite ştiinţă — care vor fi din belşug în această zi. Şi, mai mult, ei pot să fie, în mijlocul focului mistuitor [al strâmtorării], martori pentru Dumnezeu şi pentru planul Său şi să înveţe poporul — să arate gloriosul rezultat al planului lui Iehova, ridicând un steag pentru popor. Isa. 62:10.Acesta este scopul profeţiei timpului, şi cât este de important, cât este de indispensabil — pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit în acest timp. Fără aceste dovezi profetice ale timpului noi am putea vedea evenimentele din această Zi a Domnului şi să nu ştim nimic despre ea sau despre datoriile şi privilegiile noastre în ea. Ca atare, nici unul dintre adevăraţii consacraţi să nu subaprecieze aceste dovezi profetice ale timpului, care au fost date cu scopul de a călăuzi cuvintele şi faptele noastre în Zorii timpurii ai Zilei Milenare, înainte de răsăritul soarelui, în timp ce lumea şi biserica nominală sunt încă adormiţi, ignoranţi şi neatenţi la schimbările dispensaţionale care au loc acum. Aceste dovezi profetice ale timpului au fost în mare măsură mijloacele lui Dumnezeu de a-i atrage atenţia scriitorului mai deplin şi cu mai mare grijă asupra altor trăsături ale planului divin. Atenţia dată acestora trebuie să aibă ca rezultat un profit durabil pentru cel care studiază, nu numai prin faptul că-l vor informa asupra „adevărului prezent”, dar şi prin faptul că va da forţă şi realism vital tuturor adevărurilor scripturale, furnizând dovada că toate planurile lui Dumnezeu conlucrează în timp, precum şi în fel, pentru dezvoltarea glorioaselor Sale scopuri.Insuccesul prezicerilor adventiştilor, care au încercat să fixeze un timp pentru arderea lumii etc., etc., a fost mai mult în privinţa caracterului evenimentelor aşteptate decât în privinţa timpului. Ca şi în cazul evreilor, ei au greşit căutând lucrul incorect la timpul corect. Aceasta a fost cauza secundară a neputinţei lor de a înţelege clar adevărul, dar cauza ((B32)) principală a fost că nu sosise încă timpul pentru o descoperire mai clară. Şi totuşi era timpul ca sfinţii să fie stimulaţi să se aştepte la arătarea Domnului — să iasă în întâmpinarea Mirelui şi să aibă o dezamăgire înainte de adevărata venire a Sa — toate acestea fiind arătate în pilda Domnului nostru despre Cele Zece Fecioare, aşa cum se va arăta pe larg mai târziu. După cum s-a arătat în volumul precedent, focul care trebuie să mistuie pământul în Ziua Domnului este simbolic, nu literal; iar în capitolele următoare se va arăta că aplicările unor profeţii ale timpului pe care adventiştii le-au dat la o parte ca fiind greşite, n-au fost greşite, ci corecte, şi că ele arată clar focul simbolic din acest timp — deja în desfăşurare.Adventiştii, ostenind sub dificultatea aşteptării unei arderi literale a pământului, au încercat să introducă forţat toate perioadele profetice ca să se termine într-o singură zi obişnuită — o zi de douăzeci şi patru de ore — şi astfel au forţat unele profeţii pentru a le face să se potrivească şi să se termine odată cu altele. Dar o vedere mai clară asupra planului divin descoperă acum armonia perfectă a diferitelor profeţii cu privire la timp, şi nu este necesar să se deformeze sau să se forţeze vreuna pentru a o face să se potrivească cu altele. Deoarece în capitolele următoare facem o examinare a principalelor profeţii, noi nu formăm o teorie şi apoi să ne străduim să adaptăm la ea toate perioadele profetice, ci urmărim cu grijă fiecare perioadă până la terminarea ei, şi apoi ţesem laolaltă teoria sau planul astfel indicat de marele Descoperitor al tainelor. Se va constata că ordinea şi armonia planului lui Dumnezeu sunt tot atât de evidente în timpurile şi sezoanele lui ca şi în caracteristicile glorioase ale acestui plan urmărite în volumul precedent şi reprezentate grafic pe Planul Veacurilor. Şi când marele orologiu al veacurilor bate orele indicate pe cadranul profetic, evenimentele prezise urmează tot aşa de sigur cum este de sigur că Dumnezeu le-a prezis.
Ziua lui Iehova
Ziua lui Iehova„Ziua lui Iehova”, „Ziua răzbunării”, „Ziua mâniei” — Un timp de mare strâmtorare — Cauza ei — Mărturia Bibliei cu privire la ea — Focul şi furtuna ei, clătinarea şi topirea ei, prezentate ca fiind simbolice — Mărturia lui David — Mărturia Revelatorului — Situaţia prezentă şi perspectiva de viitor, aşa cum sunt văzute de părţile opuse, capitaliştii şi salariaţii — Un remediu care nu va reuşi — Vălul ridicat şi lumina admisă tocmai la timpul potrivit — Dovada pentru aceasta — Condiţia sfinţilor în timpul strâmtorării şi atitudinea lor cuvenită faţă de ea„Ziua lui Iehova” este denumirea acelei perioade de timp în care împărăţia lui Dumnezeu, sub Cristos, se „stabileşte” treptat pe pământ, în timp ce împărăţiile acestei lumi trec, iar puterea şi influenţa lui Satan asupra oamenilor se leagă. Ea este descrisă peste tot ca o zi întunecoasă de strâmtorare intensă, necaz şi dezorientare pentru omenire. Şi nu este de mirare că o revoluţie de asemenea proporţii şi necesitând aşa mari schimbări va cauza strâmtorare. Revoluţii mici au cauzat strâmtorare în fiecare veac; şi aceasta, cu atât de mult mai mare decât oricare altă revoluţie anterioară, va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoare — nu, şi nici nu va mai fi. Daniel 12:1; Matei 24:21, 22.Este numită „Ziua lui Iehova” pentru că deşi Cristos cu titlu şi putere regală va fi prezent ca reprezentantul lui Iehova, preluând grija tuturor afacerilor în timpul acestei zile de strâmtorare, El va fi mai mult ca General al lui Iehova, supunând toate lucrurile, decât ca Prinţ al Păcii, binecuvântând pe toţi. Între timp, pe măsură ce ideile şi ((A308)) sistemele false şi imperfecte vor cădea, stindardul noului Rege se va ridica şi în cele din urmă El va fi recunoscut şi acceptat de toţi ca Rege al regilor. Astfel este prezentată de profeţi lucrarea lui Iehova de stabilire a stăpânirii lui Cristos: „Îţi voi dapopoarele de moştenire şi marginile pământului în stăpânire” (Psalmul 2:8). „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie” (Daniel 2:44). Cel Bătrân de Zile S-a aşezat, şi Unul ca un Fiu al Omului a înaintat spre El şi I S-a dat stăpânire, şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor asculta (Daniel 7:9, 13, 14, 22, 27). La acestea se adaugă declaraţia lui Pavel că, atunci când Cristos va realiza obiectivul domniei Sale, „atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui[Tatălui] care I-A SUPUS TOATE”. 1 Corinteni 15:28.Această perioadă este numită „Ziua răzbunării Dumnezeului nostru” şi o „Zi de mânie” (Isaia 61:2; 63:1-4; Psalmul 110:5). Şi totuşi, mintea care prinde numai ideea de mânie, sau presupune răutate divină, greşeşte grav. Dumnezeu a stabilit anumite legi cu care El lucrează în armonie, iar cei care din vreo cauză vin în conflict cu acestea culeg pedeapsa sau mânia propriei lor căi. Sfatul lui Dumnezeu a fost continuu respins de omenire, cu excepţia unora, puţini; şi, după cum am arătat, El le-a permis să-şi aibă propriul drum şi să-L scoată din inimi pe El şi sfaturile Lui (Romani 1:28). Atunci El Şi-a limitat grija specială la Avraam şi la sămânţa lui, care au declarat că doresc drumul şi serviciul Lui. Împietrirea inimii lor ca popor şi nesinceritatea inimii lor faţă de Dumnezeu nu numai că în mod natural i-a împiedicat să primească pe Mesia, dar tot atât de natural i-a pregătit şi i-a dus la strâmtorarea care a sfârşit existenţa lor naţională.Şi astfel lumina purtată în lume în timpul Veacului Evanghelic de către adevărata Biserică a lui Cristos (clasa ale căror nume sunt scrise în ceruri) a dus în lumea civilizată mărturia despre diferenţa între ceea ce este ((A309)) corect şi greşit, ceea ce este bine şi rău, şi despre un timp viitor în care unul va fi răsplătit, iar altul pedepsit (Ioan 16:8-11; Faptele 24:25). Aceasta ar fi avut o mare influenţă asupra oamenilor dacă ar fi dat atenţie instrucţiunii Domnului, dar, încăpăţânaţi ca întotdeauna, ei au profitat puţin de sfatul Scripturilor şi ca urmare a neglijenţei va veni strâmtorarea Zilei Domnului. Din nou, se poate spune că aceasta este mânia lui Dumnezeu în măsura în care vine prin nesocotirea sfaturilor Sale şi ca răsplată a nedreptăţii. Cu toate acestea, văzută în altă lumină, strâmtorarea care vine peste lume este rezultatul natural sau legitim al păcatului, ceea ce Dumnezeu a prevăzut, şi dacă sfaturile Sale erau urmate ele i-ar fi protejat de ea.În timp ce mesajul lui Dumnezeu către Biserică a fost: „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” (Romani 12:1), mesajul Lui către lume a fost: „Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi urmăreşte-o” (Psalmul 34:13, 14). Puţini au dat atenţie acestui mesaj. Numai o turmă mică a jertfit, iar cât despre lume, deşi şi-a afişat deviza „cinstea este cea mai bună politică”, în general a neglijat s-o practice. Ea a dat atenţie mai degrabă vocii avariţiei: Ia tot ce poţi din bogăţiile, onoarea şi puterea acestei lumi, nu contează care este metoda prin care le obţii şi nu contează cine pierde prin câştigul tău. Într-un cuvânt, strâmtorarea acestei Zile a Domnului n-ar veni, n-ar putea veni, dacă principiile legii lui Dumnezeu ar fi respectate în oarecare grad apreciabil. Această lege rezumată pe scurt este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22:37-39). Fiindcă mintea degradată sau trupească este opusă acestei legi a lui Dumnezeu şi nu supusă, va veni strâmtorarea ca urmare firească, precum recoltatul după semănat.Mintea degradată sau trupească, atât de departe de a-şi iubi aproapele ca pe sine, întotdeauna a fost egoistă şi ((A310)) lacomă, adesea ducând chiar la violenţă şi crimă pentru a-şi însuşi lucrurile posedate de alţii. Oricum s-ar exercita, principiul egoist este întotdeauna acelaşi, dacă nu este stăpânit prin circumstanţe de naştere, educaţie şi mediu. A fost acelaşi în fiecare veac al lumii şi va fi până când, prin forţa domniei de fier a lui Mesia, nu tăria, nici lăcomia, ci iubirea va hotărî şi va impune ce este DREPT, până când toţi vor avea posibilitatea să afle beneficiile superioare ale domniei dreptăţii şi iubirii, în comparaţie cu cele ale egoismului şi tăriei; până când, sub influenţa luminii soarelui adevărului şi dreptăţii, inima de piatră, egoistă a omului, va deveni iarăşi ca şi atunci când Dumnezeu a spus despre ea: „foarte bună” — o inimă de carne. Ezechiel 36:26.Privind înapoi, putem vedea fără dificultate cum s-a petrecut schimbarea de la iubirea şi blândeţea asemenea lui Dumnezeu la egoismul dur. Imediat ce omul prin neascultare a pierdut favoarea divină şi a fost exilat din căminul său, Edenul, unde fiecare nevoie îi fusese cu mărinimie satisfăcută, acesta a întâlnit circumstanţe care tindeau să promoveze egoismul. Când au plecat şi au început bătălia vieţii, căutând să-şi prelungească existenţa până la limita maximă, părinţii noştri condamnaţi au fost întâmpinaţi cu spini, mărăcini, pălămidă şi pământ steril; şi lupta cu acestea a produs, ceea ce Domnul declarase, osteneală şi sudoarea feţei. Treptat, calităţile mintale şi morale au început să se micşoreze din lipsă de exerciţiu, în timp ce caracteristicile inferioare prin exerciţiu constant au reţinut o sferă mai largă. Întreţinerea a devenit scopul şi interesul principal al vieţii; şi costul ei în muncă a devenit standardul după care s-au estimat toate celelalte interese, iar Mamon a devenit stăpânul oamenilor. Ne putem mira că în asemenea circumstanţe omenirea a devenit egoistă, lacomă şi hrăpăreaţă, fiecare străduindu-se după cât mai mult, întâi din necesitate, iar apoi pentru ((A311)) onorurile şi bogăţiile acordate de Mamon? Aceasta nu este decât tendinţa naturală de care Satan a profitat mult.În timpul veacurilor trecute, sub diferite influenţe (printre altele ignoranţa, prejudecăţile de rasă şi mândria naţională), marea bogăţie a lumii a fost în general în mâinile celor puţini — conducătorii — cărora masele le-au dat ascultare servilă, ca unor reprezentanţi naţionali ai lor, de a căror bogăţie simţeau mândrie şi interes, reprezentativ ca de a lor proprie. Dar pe măsură ce s-a apropiat timpul în care Iehova a planificat să binecuvânteze lumea printr-o restabilire prin Mesia, El a început să ridice vălul ignoranţei şi superstiţiei prin înlesnirile şi invenţiile moderne; şi cu acestea a venit ridicarea generală a poporului şi scăderea puterii stăpânitorilor pământeşti. Bogăţia lumii nu mai este în mâinile regilor ei, ci în principal printre popor.Deşi bogăţia aduce multe rele, ea aduce şi unele binecuvântări: cei bogaţi primesc o educaţie mai bună — dar astfel ei sunt ridicaţi intelectual deasupra celor mai săraci şi devin mai mult sau mai puţin asociaţi cu regalitatea. Deci există o aristocraţie care are atât bani cât şi educaţie, ca s-o susţină şi s-o ajute în lupta ei avară de a lua tot ce poate şi de a se menţine cu orice preţ în primele rânduri.Dar pe măsură ce informaţia se răspândeşte, pe măsură ce poporul profită de înlesnirile educaţionale atât de abundente acum, acesta începe săgândească pentru sine; şi cu autoaprecierea şi egoismul din ei, conduşi de puţină învăţătură — uneori un lucru periculos — îşi închipuie că văd căi şi mijloace prin care interesele şi situaţia tuturor oamenilor, şi în special ale lor proprii, pot fi promovate pe socoteala celor mai puţini la număr, în ale căror mâini este acum bogăţia. Fără îndoială, mulţi dintre aceştia în mod cinstit cred că interesele contradictorii ale închinătorilor lui Mamon (ei înşişi de o parte, iar cei bogaţi de cealaltă) ar ((A312)) putea fi uşor şi corect reglate; şi fără îndoială simt că dacă ar fi bogaţi, ei ar fi foarte binevoitori şi foarte dispuşi să-şi iubească aproapele ca pe sine. Dar evident că ei se înşeală, deoarece în starea lor prezentă numai puţini manifestă într-adevăr un astfel de spirit, iar cel care n-ar fi credincios în folosirea a puţin din bunurile acestei lumi n-ar fi credincios nici dacă ar avea mai mari bogăţii. De fapt, împrejurările dovedesc aceasta; deoarece unii din cei cu inima cea mai împietrită şi mai egoistă dintre cei bogaţi sunt aceia care s-au ridicat pe neaşteptate din rândurile de jos ale societăţii.Dimpotrivă, deşi în nici un caz noi nu scuzăm, ci mustrăm invidia şi egoismul hrăpăreţ la toate clasele, nu este decât potrivit să remarcăm că pregătirea făcută pentru cei bolnavi, neajutoraţi şi săraci, prin aziluri, spitale, cămine pentru săraci, biblioteci publice, şcoli şi diferite alte iniţiative pentru binele şi confortul maselor, mai curând decât pentru al celor bogaţi, sunt menţinute în principal prin taxe şi donaţii de la cei bogaţi. Aceste instituţii aproape întotdeauna îşi datoresc existenţa celor milostivi şi binevoitori dintre bogaţi, şi sunt chestiuni pe care clasele mai sărace n-au nici timpul şi în general nici educaţia şi interesul necesar pentru a le pune în acţiune cu succes.Cu toate acestea, astăzi se vede o opoziţie crescândă între clasa bogată şi clasa muncitoare — o amărăciune crescândă din partea muncii şi un simţământ crescând printre cei bogaţi că nimic în afară de braţul tare al legii nu va proteja ceea ce ei cred că sunt drepturile lor. Prin urmare, cei bogaţi sunt atraşi mai aproape de guverne, iar masele de salariaţi, începând a gândi că legile şi guvernele au fost menite să ajute pe cei bogaţi şi să reprime pe cei săraci, sunt atrase spre comunism şi anarhie, gândind că interesele lor ar fi mai bine servite prin acestea, dar nedându-şi seama că până şi cel mai rău şi cel mai scump guvern este cu mult mai bun decât lipsa totală de guvern.((A313))Multe scripturi arată clar că acesta va fi caracterul strâmtorării în care sistemele civile, sociale şi religioase prezente vor trece; şi acesta este modul în care va rezulta creşterea cunoştinţei şi libertăţii, din cauza imperfecţiunii mintale, morale şi fizice a omului. La aceste scripturi se va face referire la timpul potrivit; aici însă putem atrage atenţia numai asupra câtorva din ele, informând între timp pe cititorii noştri că în multe din profeţiile Vechiului Testament, în care Egiptul, Babilonul şi Israelul figurează atât de mult, nu numai că s-a intenţionat o împlinire literală, dar şi o a doua, încă mai largă. Astfel, de exemplu, prezicerile referitoare la căderea Babilonului etc., ar trebui să fie considerate peste măsură de extravagante dacă n-am recunoaşte atât un Babilon simbolic şi antitipic, cât şi unul literal. Cartea Apocalipsei conţine preziceri înregistrate cu mult timp după ce Babilonul literal era în ruine, şi deci, evident, aplicabile numai la Babilonul simbolic; totuşi, asemănarea mare a cuvintelor profeţilor, aparent adresate direct Babilonului literal, sunt indicate astfel că într-un sens special aparţin Babilonului simbolic. În această împlinire mai largă, Egiptul reprezintă lumea, Babilonul reprezintă biserica nominală numită creştinătate, în timp ce, aşa cum deja s-a arătat, Israelul adesea reprezintă întreaga lume, aşa cum va fi în starea ei îndreptăţită — glorioasa ei Preoţime Împărătească, leviţii ei sfinţi şi poporul ei credincios şi închinător, îndreptăţit prin jertfa de Ispăşire şi adus în starea de reconciliere cu Dumnezeu. Lui Israel îi sunt promise binecuvântările, Egiptului plăgile şi puternicului Babilon o uimitoare, completă şi veşnică răsturnare, „ca o mare piatră de moară aruncată în mare” (Apocalipsa 18:21), ca să nu mai fie niciodată restabilit, ci să fie ţinut în oprobiu veşnic.Apostolul Iacov scoate în relief această zi de strâmtorare şi vorbeşte despre ea ca fiind rezultatul diferenţelor între capital şi muncă. El spune: „Ascultaţi acum, voi bogaţilor! ((A314)) Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi! Bogăţiile voastre au putrezit [şi-au pierdut valoarea] şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră; ca focul are să vă mănânce carnea. V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o [ca s-o adunaţi] pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile DOMNULUI Oştirilor” (Iacov 5:1-4). El adaugă că aceia care intră în strâmtorare au fost obişnuiţi cu luxul, obţinut în mare măsură pe socoteala altora, printre care erau unii dintre cei drepţi, şi pentru că ei nu s-au împotrivit, însăşi viaţa le-a fost zdrobită. Apostolul îndeamnă pe „fraţi” să suporte cu răbdare oricare le-ar fi partea, privind înainte şi aşteptând eliberarea prin Domnul. Chiar această stare de lucruri se poate vedea acum apropiindu-se; şi în lume, printre cei treji, „oamenii îşi dau sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ”. Toţi ştiu că tendinţa constantă a timpurilor noastre este spre plată mai mică pentru muncă, exceptând cazurile în care preţurile sunt menţinute artificial sau sunt urcate prin combinaţii de muncă, greve etc.; şi cu sentimentul prezent al maselor, toţi pot vedea că nu este decât o problemă de timp până va fi atins cel mai scăzut punct care se poate suporta şi o revoltă sigur va urma. Aceasta va alarma capitalul, care va fi retras din afaceri şi din ramurile productive şi va fi adunat în seifuri şi vistierii, ca să se autoconsume prin cheltuielile pentru păzirea lui în inactivitate, spre marea supărare a proprietarilor lui. Acest lucru la rândul lui cu siguranţă va produce faliment, panică financiară şi căderea afacerilor, fiindcă toate afacerile de importanţă sunt conduse acum în mare măsură pe credit. Rezultatul natural al tuturor acestora va fi concedierea a zeci de mii de angajaţi, a căror pâine zilnică depinde de salariu, şi umplerea lumii de vagabonzi şi de ((A315)) persoane ale căror necesităţi vor sfida orice lege. Atunci va fi aşa cum a descris profetul (Ezechiel 7:10-19), când cumpărătorul nu trebuie să se bucure şi nici vânzătorul nu trebuie să se mâhnească, pentru că strâmtorarea va fi peste toată mulţimea şi nu va exista nici o siguranţă a proprietăţii. Atunci orice mână va fi slabă şi neajutorată în a înlătura strâmtorarea. Îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor va fi îndepărtat. Argintul şi aurul lor nu va putea să-i scape în ziua mâniei Domnului.Nu trebuie să se uite că deşi ultimii patruzeci de ani de existenţă a lui Israel ca naţiune au fost o zi de strâmtorare, o „zi de răzbunare” peste poporul acela, sfârşindu-se prin răsturnarea completă a naţiunii lor, totuşi ziua lor de mânie n-a fost decât o umbră sau un tip al unei strâmtorări încă mai mari şi mai extinse peste creştinătatea nominală, întocmai cum istoria lor trecută, ca popor în timpul veacului lor de favoare, a fost tipică pentru Veacul Evanghelic, după cum se va arăta în concluzie ulterior. Toţi vor vedea atunci de ce aceste profeţii referitoare la ziua Domnului trebuie să fie, şi sunt, adresate mai mult sau mai puţin direct Israelului şi Ierusalimului, deşi corespondenţa arată clar că toată omenirea este inclusă în împlinirea completă.Să luăm o altă mărturie profetică (Ţefania 1:7-9, 14-18). „Căci DOMNUL a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii. [Compară Apocalipsa 19:17]. În ziua jertfei DOMNULUI, voi pedepsi pe prinţii şi pe fiii împăratului şi pe toţi cei care poartă haine străine. În ziua aceea voi pedepsi şi pe toţi [jefuitorii] cei care sar peste prag, pe cei care umplu cu violenţă şi cu înşelăciune casa stăpânului lor.” [Aceasta arată nu numai că în acest timp de strâmtorare va fi o mare răsturnare a bogăţiei şi puterii, dar şi că aceia care în acel timp vor fi instrumentele cerului pentru zdrobirea sistemelor prezente vor fi pedepsiţi pentru conduita lor la fel de nejustă şi nedreaptă, pentru că strâmtorarea va ((A316)) cuprinde toate clasele şi va aduce necaz peste toată mulţimea.]„Ziua cea mare a DOMNULUI este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Glasul zilei DOMNULUI: omul viteaz va scoate strigăte pline de amărăciune. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi suferinţă, o zi de ruină şi de nimicire, o zi de întuneric şi de negură [nesiguranţă şi prevestiri rele, precum şi necazul prezent], o zi de nori [strâmtorare] şi de întunecime, o zi în care va răsuna cornul [a şaptea trâmbiţă simbolică, ce sună de-a lungul acestei zile de strâmtorare — numită şi trâmbiţa lui Dumnezeu, pentru că este legată de evenimentele acestei zile a Domnului] şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte [acuzaţii zgomotoase şi contradictorii împotriva guvernelor puternice şi bine apărate]. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare şi vor bâjbâi ca nişte orbi [bâjbâind în nesiguranţă, neştiind ce cale să urmeze], pentru că au păcătuit împotriva DOMNULUI; de aceea le voi vărsa sângele ca praful şi carnea ca gunoiul. Nici argintul şi nici aurul lor nu va putea să-i scape în ziua mâniei DOMNULUI [deşi înainte bogăţia le-a putut da comoditate şi tot luxul], ci toată ţara va fi mistuită de FOCUL geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi [cei bogaţi] locuitorii ţării.” Această nimicire va distruge pe mulţi din cei bogaţi, în sensul că vor înceta să mai fie bogaţi, deşi fără îndoială va însemna şi pierderea multor vieţi din toate clasele.Nu vom încerca să urmărim pe profeţi, din diferite puncte de vedere, în detaliile lor despre strâmtorarea din acea zi, dar vom urmări pe scurt gândul sugerat la urmă de către profetul de mai sus, şi anume, mistuirea întregului pământ cu FOCUL geloziei lui Dumnezeu. Acest profet se referă din nou la acelaşi foc etc. (Ţefania 3:8, 9), spunând: „Aşteptaţi numai, zice DOMNUL, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să ((A317)) adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele [peste împărăţii], toată aprinderea mâniei Mele. [Strângerea popoarelor tuturor naţiunilor în interes comun în opoziţie cu guvernele prezente este în creştere; şi rezultatul va fi o unire a împărăţiilor pentru siguranţă comună, aşa încât strâmtorarea va fi peste toate împărăţiile şi toate vor cădea.] Căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci [atunci,după această nimicire a împărăţiilor, după această nimicire a ordinii sociale prezente în focul strâmtorării], voi da popoarelor buze curate [Cuvântul curat — necontaminat de tradiţii omeneşti], ca toţi să cheme numele DOMNULUI, ca să-I slujească într-un gând”.Acest foc al geloziei lui Dumnezeu este un simbol, şi încă unul plin de forţă, reprezentând intensitatea strâmtorării şi nimicirea care va cuprinde întregul pământ. Că acesta nu este un foc literal, aşa cum presupun unii, este evident din faptul că după el oamenii rămân şi sunt binecuvântaţi. Că aceia care rămân nu sunt sfinţi, cum ar sugera unii, este evident din faptul că atunci se întorc să servească pe Domnul, în timp ce sfinţii sunt deja întorşi [convertiţi]*.*Menţionăm aceasta ca un contraargument la ceea ce susţin unii care privesc focul ca fiind literal şi care pretind că pământul literal se va topi etc. Aceştia, pentru a se potrivi cu teoria lor, pretind că „oamenii” menţionaţi aici sunt sfinţii, care, după ce pământul se va topi şi se va răci, se vor întoarce pe pământ şi vor zidi case şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor mânca rodul, şi se vor bucura îndelung de lucrarea mâinilor lor. Ei consideră puţinii ani din prezent ca un antrenament sau o pregătire pentru moştenire şi uită că aceasta s-ar pierde complet în experienţele atmosferice din cei o mie sau mai bine de ani, de aşteptare pentru ca pământul să se răcească — după teoria lor. Aceasta este o greşeală serioasă, şi rezultă dintr-o interpretare prea literală a ilustraţiilor, pildelor, simbolurilor şi cuvintelor tainice ale Domnului nostru, ale apostolilor şi ale profeţilor. Continuând aceeaşi eroare, aceştia pretind că după acest foc nu vor mai exista munţi şi mări, nereuşind să vadă că toate acestea, ca şi focul, sunt simboluri.((A318))De-a lungul Scripturilor, când se foloseşte simbolic, pământul reprezintă societatea; munţii reprezintă împărăţiile; cerurile, puterile de control spiritual; mările, masele agitate, turbulente, nemulţumite ale omenirii. Focul reprezintă nimicirea a ceea ce se arde: neghină, zgură, pământ (organizare socială) sau orice ar fi. Şi când în simbol se adaugă la foc şi pucioasa, ideea de nimicire se intensifică, deoarece nimic nu este mai ucigător pentru orice formă de viaţă decât gazele de pucioasă.Cu acest cuget în minte, dacă ne întoarcem la profeţia simbolică a lui Petru despre Ziua mâniei, o găsim în perfect acord cu mărturia de mai sus a profeţilor. El spune: „Lumea de atunci a pierit tot prin apă, înecată de potop. [Nu pământul şi cerurile fizice au încetat atunci, ci dispensaţia sau aranjamentul de lucruri care a existat înainte de potop s-a sfârşit.] Iar cerurile şi pământul de acum [dispensaţia prezentă] sunt păzite şi păstrate, prin Cuvântul Său [al autorităţii divine], pentru focul din ziua de judecată”. Faptul că apa a fost literală face pe unii să creadă că şi focul trebuie să fie literal, dar în nici un caz nu aceasta înseamnă. Templul lui Dumnezeu a fost odată din pietre literale, dar aceasta nu exclude faptul că Biserica, templul adevărat, este clădit o clădire spirituală, un templu sfânt, nu din material pământesc. Corabia lui Noe a fost de asemenea literală, dar a reprezentat pe Cristos şi puterea din El care va reumple şi va reorganiza societatea.„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ [pe neobservate]; în ziua aceea, cerurile [puterile prezente ale aerului, a căror căpetenie sau prinţ este Satan] vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi şi pământul [organizarea socială], cu toate lucrările de pe el [mândrie, rang, aristocraţie, regalitate], vor fi arse . . . cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi. Dar noi, ((A319))potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi (puterea cea nouă, spirituală — împărăţia lui Cristos) şi un pământ nou” [societatea pământească organizată pe bază nouă — pe baza iubirii şi dreptăţii, mai curând decât pe a puterii şi asupririi]. 2 Petru 3:6, 7, 10-13.Să nu se uite că unii dintre apostoli au fost şi profeţi — mai cu seamă Petru, Ioan şi Pavel. Şi în timp ce în calitate de apostoli au fost purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, pentru a expune declaraţiile profeţilor precedenţi în folosul Bisericii, ei au fost folosiţi de Dumnezeu şi ca profeţi, pentru a prezice lucruri viitoare, care, pe măsură ce ajung cuvenite a se împlini, devin hrană la timp potrivit pentru casa credinţei, pentru a cărei distribuire Dumnezeu la timpul Său ridică servi şi prezentatori potriviţi. (Vezi declaraţia Domnului nostru despre acest fapt în Matei 24:45, 46.) Apostolii ca profeţi au fost mişcaţi să scrie lucruri pe care, nefiind cuvenite în ziua lor, numai imperfect au putut să le aprecieze, întocmai cum a fost cu profeţii Vechiului Testament (1 Petru 1:12, 13), deşi, ca şi ei, cuvintele lor au fost în mod special îndrumate şi conduse aşa încât să aibă o adâncime a sensului despre care ei nu erau conştienţi când le foloseau. În acest fel sigur, Biserica este întotdeauna îndrumată şi hrănită de Dumnezeu Însuşi, oricare ar fi purtătorii Lui de cuvânt sau canalele de comunicaţie. O înţelegere a acestui lucru trebuie să ducă la mai mare siguranţă şi încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, cu toate imperfecţiunile unora dintre purtătorii Lui de cuvânt.Profetul Maleahi (4:1) vorbeşte despre Ziua Domnului în acelaşi simbol. El spune: „Căci iată, vine ziua care arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde . . . şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. Mândria şi orice altă cauză din care ar putea iarăşi odrăsli aroganţa şi asuprirea, vor fi în întregime ((A320)) nimicite prin marea strâmtorare din Ziua Domnului şi prin disciplinările care vor urma în Veacul Milenar, dintre care ultima este descrisă în Apocalipsa 20:9.Dar, deşi mândria (păcătoasă şi detestabilă în toate formele ei) va fi cu totul dezrădăcinată şi toţi cei mândri şi răi vor fi complet nimiciţi, nu înseamnă că nu există nici o speranţă de îndreptare pentru această clasă. Nu, mulţumim lui Dumnezeu: în timp ce acest foc al indignării drepte a lui Dumnezeu va arde, Judecătorul va acorda posibilitatea ca unii să fie smulşi din focul devorator (Iuda 23); şi numai aceia care vor refuza ajutorul vor pieri împreună cu mândria lor, pentru că au făcut-o ca parte a caracterului lor şi refuză să se îndrepte.Acelaşi profet dă acestei zile o altă descriere (Maleahi 3:1-3), în care iarăşi prin ilustraţia focului el arată cum copiii Domnului vor fi purificaţi, binecuvântaţi şi aduşi aproape de El prin nimicirea impurităţilor erorii: „Solul Legământului în care găsiţi plăcere, iată că vine, zice DOMNUL oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare [în încercare] când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului . . . Şi El se va aşeza ca topitorul şi ca purificatorul argintului; va curăţi pe fiii lui Levi [tipici pentru credincioşi, din care Preoţimea Împărătească este în frunte], îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce DOMNULUI un dar de mâncare în dreptate”.Pavel se referă la acelaşi foc şi la acelaşi proces de rafinare care-i afectează pe credincioşi în Ziua Domnului (1 Corinteni 3:12-15), şi în aşa manieră încât să nu rămână nici o îndoială că focul simbolic va nimici orice eroare şi astfel va efectua purificarea credinţei. După ce declară că se referă numai la cei care-şi construiesc credinţa pe singura temelie recunoscută, opera de răscumpărare desăvârşită a lui Isus Cristos, el spune:((A321)) „Iar dacă cineva clădeşte [caracterul] pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe [adevăruri divine şi caracter corespunzătoar, sau] lemn, fân, trestie [erori tradiţionale şi caracter instabil corespunzător], lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ZIUA o va face cunoscută, căci se va descoperi în FOC şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (2 Petru 1:5-11). Desigur, chiar şi aceia cu cele mai multe prejudecăţi vor recunoaşte că focul care încearcă o lucrare spirituală nu este un foc literal; focul este un simbol potrivit pentru a reprezenta nimicirea completă a stărilor reprezentate aici prin lemn, fân şi trestie. Focul nu va avea putere să nimicească structura de credinţă şi caracter construită cu aur, argint şi pietre preţioase de adevăr divin, şi fondată pe stânca jertfei de răscumpărare a lui Cristos.Apostolul arată aceasta spunând: „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelie [pe Cristos] va rămâne, el va primi o răsplată. [Răsplata lui va fi proporţională credincioşiei cu care a zidit, folosind adevărul în dezvoltarea caracterului adevărat — îmbrăcând toată armătura lui Dumnezeu.] Dacă lucrarea va fi arsă, el îşi va pierde răsplata [din cauza necredincioşiei]. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc” — pârlit, ars, alarmat. Toţi care construiesc pe temelia de stâncă a răscumpărării lui Cristos sunt siguri; nici unul care se încrede în dreptatea Lui ca acoperire nu va fi vreodată ruşinat. Dar cei care cu voia Îl resping pe El şi lucrarea Lui, după ce au ajuns la o cunoştinţă clară, deplină despre acest lucru, vor fi supuşi morţii a doua. Evrei 6:4-8; 10:26-31.Această strâmtorare a Zilei Domnului este descrisă simbolic încă într-un mod. Apostolul arată (Evrei 12:26-29) că inaugurarea Legământului Legii la Sinai a fost tipul introducerii Noului Legământ pentru lume la deschiderea Veacului Milenar sau a domniei împărăţiei lui Cristos. El spune că în tip vocea lui Dumnezeu a clătinat pământul ((A322)) literal, dar acum a promis spunând: „Voi mai clătina încă o dată (ultima) nu numai pământul, dar şi cerul”. În legătură cu aceasta apostolul explică spunând: „Cuvintele acestea «încă o dată» arată schimbarea lucrurilor clătinate, ca a unor lucruri făcute [false, născocite, neadevărate], pentru ca să rămână ce nu se clatină [numai lucrurile adevărate, drepte]. Fiindcă am primit o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să-I aducem lui Dumnezeu o slujire care să-I fie plăcută, cu respect şi cu frică; fiindcă [după cum este scris] Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Astfel vedem că acest apostol foloseşte o furtună pentru a simboliza strâmtorarea din această Zi a Domnului, la care el şi alţii fac referire în altă parte prin simbolul focului. Aici sunt menţionate aceleaşi evenimente care sunt descrise prin simbolul focului, anume: măturarea tuturor falsităţilor, atât de la credincioşi cât şi de la lume — erori privind planul, caracterul şi Cuvântul lui Dumnezeu, şi, de asemenea, erori referitoare la afacerile sociale şi civile din lume. Va fi într-adevăr bine pentru toţi să scape de aceste lucruri născocite, care i-au venit omului în mare parte prin propriile dorinţe degradate, ca şi prin viclenia şireată a lui Satan, vrăjmaşul viclean al dreptăţii; dar cu mare preţ pentru toţi cei implicaţi vor fi ele măturate. Va fi un foc grozav de fierbinte, o furtună îngrozitoare, o noapte întunecată de strâmtorare, care va preceda strălucirea glorioasă a acelei Împărăţii a Dreptăţii care nu poate fi niciodată clătinată, a acelei zile Milenare în care Soarele Dreptăţii va străluci în splendoare şi putere, binecuvântând şi vindecând lumea bolnavă şi în proces de moarte, dar răscumpărată. Compară Maleahi 4:2 şi Matei 13:43.David, profetul prin ai cărui Psalmi a binevoit Dumnezeu să prezică atât de mult referitor la Domnul nostru la prima Lui venire, dă unele descrieri vii ale acestei zile de strâmtorare prin care va fi introdusă domnia Lui ((A323)) glorioasă, şi foloseşte aceste diferite simboluri în descrierile lui — foc, furtună şi întunecime — alternativ şi putându-se înlocui unele cu altele. Astfel, de exemplu, el spune (Psalmul 50:3): „Dumnezeul nostru va veni şi nu va tăcea; focul va mistui înaintea Lui şi o furtună puternică va fi împrejurul Lui”. În Psalmul 97:2-6: „Norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie. Înaintea Lui merge focul şi arde de jur împrejur pe vrăjmaşii Lui. Fulgerele Lui luminează lumea; pământul a văzut şi s-a cutremurat. Munţii s-au topit ca ceara înaintea DOMNULUI, înaintea DOMNULUI întregului pământ. Cerurile [cele noi] vestesc [atunci] dreptatea Lui şi toate popoarele văd măreţia Lui”. Psalmul 46:6: „Popoarele se frământă, împărăţiile se clatină; dar glasul Lui răsună şi pământul se topeşte de groază”. Apoi (Psalmul 110:2-6): „Domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi . . . DOMNUL este la dreapta Ta şi zdrobeşte pe împăraţi în ziua mâniei Sale. El judecă printre popoare, umple locurile cu trupuri moarte. El va lovi pe căpetenia [conducătorii] unei ţări mari”. Iarăşi (Psalmul 46:1-5): „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră . . . De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna pământul [societatea] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [înghiţite de masele turbulente], chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega [înfuriate] şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii . . . Dumnezeu o ajută [pe Mireasa credincioasă, „turma mică”] în revărsatul zorilor”. În acelaşi Psalm, versetele 6-10, este redeclarat în alte simboluri acelaşi lucru: „Popoarele se frământă, împărăţiile se clatină; dar glasul Lui răsună şi pământul [societatea] se topeşte de groază. DOMNUL oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi”. Apoi privind din afară rezultatele acelui timp de strâmtorare el adaugă: „Veniţi şi priviţi lucrările DOMNULUI, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ …Staţi liniştiţi [o, oameni, de la căile voastre anterioare] şi să ((A324)) ştiţi [ajungeţi la cunoştinţa] că Eu sunt Dumnezeu: Eu voi fi înălţat peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ”. „Pământul cel nou”, sau noua ordine şi aranjament al societăţii, va înălţa pe Dumnezeu şi legea Lui, care va fi peste tot şi controlând totul.O altă mărturie, ca dovadă a faptului că Ziua Domnului va fi o zi mare de strâmtorare şi nimicire a oricărui fel de rău (totuşi nu un timp de ardere literală a pământului), este dată în ultima profeţie simbolică a Bibliei. Referindu-se la acest timp când Domnul Îşi va lua marea putere să domnească, furtuna şi focul sunt descrise astfel: „Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta” (Apocalipsa 11:17, 18). Şi iarăşi: „Din gura Lui iese o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea; îi va păstori cu un toiag de fier; şi va călca în picioare teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic . . . Şi am văzut fiara [simbolică] şi pe împăraţii pământului şi armatele lor adunate ca să facă război cu Cel care şedea călare pe cal şi cu armata Lui. Şi fiara a fost prinsă; şi împreună cu ea era prorocul mincinos . . . Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă”. Apocalipsa 19:15, 19, 20.Nu ne putem abate aici de la subiect pentru a examina aceste simboluri: „fiară”, „proroc mincinos”, „icoană”, „iaz de foc”, „cal” etc., etc. Pentru acest lucru cititorul este îndrumat la un volum următor. Acum am vrea să remarcaţi că marea BĂTĂLIE simbolică şi culesul viei pământului, descrise aici ca încheind veacul prezent şi deschizând Veacul Milenar (Apocalipsa 20:1-3), nu sunt decât alte simboluri care acoperă aceleaşi evenimente mari şi tulburi, simbolic numite în altă parte: foc, furtună, clătinare etc. În legătură cu ilustraţiile bătăliei şi teascului din Apocalipsa, notaţi armonia remarcabilă din Ioel 2:9-16 şi din Isaia 13:1-11 în descrierea aceloraşi evenimente prin ilustraţii similare. Varietatea imaginilor simbolice folosite((A325)) ne ajută să apreciem mai deplin toate trăsăturile acestei mari şi notabile Zile a Domnului.Situaţia prezentăLăsăm aici declaraţiile profetice referitoare la acea zi, pentru a arăta mai ales aspectul prezent al afacerilor din lume, aşa cum le vedem că prind formă pentru conflictul care se apropie rapid, un conflict care, atunci când ajunge la grozavul lui punct culminant, în mod necesar trebuie să fie scurt, altfel omenirea ar fi exterminată. Cele două părţi rivale în această luptă sunt deja vizibile. Bogăţia, aroganţa şi mândria sunt de o parte, iar larg răspândita sărăcie, ignoranţa, bigotismul şi un simţ ascuţit al nedreptăţii sunt de cealaltă parte. Ambele, împinse de motive egoiste, îşi organizează acum forţele peste tot în lumea civilizată. Cu ochii noştri unşi cu adevăr, oriunde ne uităm putem vedea că marea şi valurile deja mugesc, izbesc şi spumegă împotriva munţilor, aşa cum sunt reprezentate prin ameninţările şi atentatele anarhiştilor şi nemulţumiţilor, al căror număr creşte constant. De asemenea putem vedea că fricţiunea între diferitele grupări sau elemente ale societăţii ajunge rapid la punctul descris de profeţi, când pământul (societatea) va fi în foc şi elementele se vor topi şi se vor dezintegra de căldura produsă de ambele părţi.Este desigur greu pentru oameni, de oricare parte a controversei ar fi, să vadă contrar propriilor interese, obiceiuri şi educaţie. Cei bogaţi simt că au dreptul la mai mult decât partea lor proporţională din bunurile acestei lumi; dreptul de a cumpăra muncă şi orice comoditate cât se poate de ieftin; dreptul la rodul eforturilor lor şi dreptul de a-şi folosi inteligenţa ca să-şi conducă afacerile aşa încât să scoată profit pentru sine şi să-şi mărească bogăţia adunată, fără a ţine cont de altul care poate fi obligat prin forţa împrejurărilor să se târască prin viaţă cu puţin din confortul ei, chiar dacă cu toate necesităţile ei. Ei ((A326)) raţionează astfel: Este inevitabil, trebuie să guverneze legea cererii şi ofertei; întotdeauna au fost în lume bogaţi şi săraci; şi dacă bogăţia ar fi egal împărţită dimineaţa, unii, prin risipă ori lipsă de prevedere, ar fi săraci până seara, în timp ce alţii, mai atenţi şi mai prudenţi, ar fi bogaţi. În afară de aceasta, vor argumenta ei cu efect, se poate oare aştepta ca oameni cu mai mare putere intelectuală să iniţieze proiecte mari, care folosesc mii de oameni, cu riscul unor pierderi mari, fără să aibă speranţă de câştig şi unele avantaje?Dimpotrivă, meseriaşul şi lucrătorul vor spune: Vedem că deşi munca se bucură astăzi de mai multe avantaje decât oricând, deşi este mai bine plătită şi de aceea poate să-şi procure confort mai mare, totuşi această plăcere nu este decât dreptul ei, de la care a fost într-o anumită măsură exclusă de mult; şi astfel pe drept cuvânt primeşte o parte din avantajele invenţiilor, descoperirilor, cunoştinţei crescute etc., din timpul nostru. Recunoaştem că munca fizică este onorabilă şi că atunci când este însoţită de bun simţ, educaţie, onestitate şi principiu este tot atât de onorabilă şi are tot atât de multe drepturi ca şi oricare profesie. Şi, dimpotrivă, socotim lenea ca o compromitere şi o ruşine pentru toţi oamenii, oricare le-ar fi talentul sau ocupaţia în viaţă. Pentru a fi preţuiţi şi apreciaţi, toţi trebuie să fie folositori altora în vreo privinţă. Dar, deşi ne dăm seama de perfecţionarea şi progresul nostru intelectual, social şi financiar prezent, acestea sunt mai mult rezultatul circumstanţelor decât al scopului uman din partea noastră sau din partea patronilor noştri. Noi vedem starea noastră şi a tuturor oamenilor ameliorată ca rezultat al marii creşteri a inteligenţei, invenţiilor etc., mai ales din ultimii cincizeci de ani. Acestea s-au petrecut atât de repede, încât şi munca şi capitalul au fost ridicate de valul fluxului şi duse la un nivel mai înalt; şi dacă am putea vedea o perspectivă ca fluxul să continue să crească şi să aducă folos tuturor, am fi satisfăcuţi; dar suntem încordaţi şi neliniştiţi, deoarece vedem acum că nu acesta este cazul. Vedem că fluxul începe să se retragă şi că în timp ce mulţi au fost ridicaţi la avuţie şi sunt ferm şi sigur fixaţi pe ţărmul uşurinţei, luxului şi ((A327)) abundenţei, totuşi masele nu sunt instalate şi asigurate astfel, ci în pericol de a fi duse jos ca întotdeauna, sau mai jos, de curentul subteran de acum al refluxului. Prin urmare, suntem dispuşi să ne apucăm strâns de ceva pentru a ne asigura starea prezentă şi avansarea, înainte de a fi prea târziu.Pentru a declara chestiunea în alte cuvinte, noi (meseriaşii şi salariaţii) vedem că deşi toată omenirea s-a împărtăşit în mare parte din binecuvântările acestei zile, totuşi aceia care datorită talentului mai mare pentru afaceri, prin moştenire sau prin fraudă şi necinste au devenit posesori ai zecilor de mii şi milioanelor de dolari, nu numai că au acest avantaj asupra tuturor celorlalţi, dar, ajutaţi de invenţiile mecanice etc., sunt în poziţia de a-şi continua rata creşterii bogăţiei proporţional cu scăderea salariilor muncitorilor. Vedem că dacă nu facem nişte paşi pentru protecţia numărului crescând de meseriaşi împotriva puterii crescânde a monopolului, combinată cu utilajele care economisesc forţa de muncă etc., legea cu sânge rece a cererii şi ofertei ne va înghiţi complet. Împotriva acestui dezastru iminent, mai curând decât împotriva condiţiilor prezente, noi organizăm şi căutăm aranjamente protectoare. Cu fiecare zi se adaugă mult la numărul nostru prin creştere naturală şi prin imigrare; cu fiecare zi se adaugă la utilajele care economisesc forţa de muncă. De aceea, cu fiecare zi creşte numărul celor care caută de lucru şi scade cererea de serviciu. Prin urmare, dacă se permite a continua neîntrerupt, legea naturală a cererii şi ofertei va aduce curând munca înapoi unde era cu un secol în urmă şi va lăsa toate avantajele zilelor noastre în mâinile capitalului. Aceasta este ceea ce căutăm noi să evităm.Această tendinţă finală a multor binecuvântări reale de a produce daune, dacă nu sunt restrânse prin legi înţelepte şi echitabile, a fost văzută de mult; dar rapiditatea cu care a urmat o invenţie după alta şi cererea consecutivă crescută de forţă de muncă pentru aprovizionarea cu aceste utilaje mecanice au fost atât de mari, încât rezultatul final a fost amânat, şi, în loc, lumea a avut un „avânt” — o inflaţie de valori, salarii, bogăţie, credite (debite) şi idei — a căror ((A328)) reacţie începe acum să aibă loc treptat.În ultimii câţiva ani au fost produse în cantităţi mari utilaje agricole de toate felurile, care permit unui om să realizeze cât puteau realiza cinci înainte. Aceasta are un efect îndoit: întâi, se lucrează de trei ori pe atâtea hectare, dând de lucru la trei din cinci muncitori, în acest fel lăsând doi neocupaţi ca să concureze pentru altă muncă; apoi, cei trei care rămân, folosind utilaj pot produce o recoltă atât de mare cât ar fi produs cincisprezece fără el. Aceleaşi schimbări, sau mai mari, se elaborează şi în alte sectoare prin mijloace similare; de exemplu, în producerea fierului şi oţelului. Creşterea producţiei a fost aşa de enormă, încât numărul de angajaţi a crescut mult, în ciuda faptului că utilajul a permis unui om în prezent să realizeze cam cât realizau doisprezece înainte. Una dintre urmări va fi că, în timp foarte scurt, capacitatea acestor lucrări extensive va depăşi cererile enorme prezente, şi cererile, în loc de a continua să crească, probabil vor scădea, pentru că lumea se aprovizionează repede cu drumuri de fier peste nevoile prezente, iar reparaţiile anuale ale acestora ar putea fi realizate probabil de mai puţin de jumătate din numărul prezent de întreprinderi.Astfel ajungem la situaţia deosebită în care există o supraproducţie care cauzează ocazional inactivitate atât pentru capital cât şi pentru muncă, deşi în acelaşi timp unora le lipseşte slujba care le-ar permite să-şi procure necesităţile şi luxul, şi în acest fel să vindece într-o măsură supraproducţia. Şi tendinţa atât către supraproducţie cât şi către lipsa de locuri de muncă este în creştere şi cere un remediu de vreun fel, pe care medicii societăţii îl caută, dar de care pacientul nu va face uz.De aceea, (continuă salariatul), deşi ne dăm seama că pe măsură ce oferta începe să depăşească cererea, concurenţa reduce mult profiturile capitalului şi utilajului, şi peste tot ((A329)) în lume nemulţumeşte pe cei bogaţi prin reducerea profiturilor lor şi în unele cazuri le cauzează reală pierdere în loc de profit, totuşi noi credem că clasa care a beneficiat cel mai mult de „avânt” şi inflaţie ar trebui să sufere mai mult în reacţie, mai degrabă decât să sufere masele. În acest scop şi pentru aceste motive, salariaţii se mişcă pentru a obţine următoarele rezultate — prin legislaţie dacă este posibil, sau prin forţă şi lipsă de lege în ţări unde din vreo cauză vocea maselor nu este auzită şi interesele maselor nu sunt menţinute:Se propune ca orele de muncă să scadă proporţional cu calificarea sau cu greutatea muncii, fără o reducere a salariului, pentru ca astfel să se angajeze un număr mai mare de persoane fără a creşte producţia, şi în acest fel să se egalizeze supraproducţia viitoare prin asigurarea cu mijloace de cumpărare a unui număr mai mare. Se propune să se fixeze şi să se limiteze rata profitului la bani, la mult mai puţin decât ratele prezente, în acest fel să se impună o îngăduinţă din partea celor care dau cu împrumut faţă de cei care iau cu împrumut sau faţă de clasele mai sărace, ori, altminteri, o nefolosire sau ruginire a capitalului lor. Se propune ca drumurile de fier, ori să fie proprietatea poporului, administrate de slujbaşii lor, funcţionari ai guvernului, ori legislaţia să le restrângă libertăţile, sarcinile etc., şi să le oblige funcţionarea în aşa manieră încât să servească mai bine publicul. În realitate, căile ferate construite într-o perioadă de inflaţie a valorilor, în loc să-şi micşoreze capitalul pentru a se conforma scăderii generale a valorilor, încercată de toate celelalte sectoare ale comerţului, şi-au crescut de două sau de trei ori capitalul, care iniţial era mare, prin emisiune de acţiuni (procedeu în mod obişnuit numit diluare de capital), fără să fi adăugat valoare reală. Astfel se ajunge că marile sisteme de căi ferate se străduiesc să plătească dobânzi şi dividende pentru acţiuni şi obligaţiuni care în medie sunt de patru ori ((A330)) mai mari decât ar costa de fapt aceste căi ferate noi astăzi. Ca urmare publicul suferă. Fermierii sunt încărcaţi din greu la cheltuielile de transport şi uneori găsesc profitabil să-şi ardă cerealele ca şi combustibil, şi în acest fel costul hranei pentru popor este mai mare, fără a fi spre avantajul fermierului. Se propune să se remedieze această chestiune aşa încât căile ferate să plătească acţionarilor cam patru la sută din valoarea lor reală prezentă, şi nu între patru şi opt la sută din întreitul sau împătritul valorii lor prezente, aşa cum fac mulţi dintre ei acum, împiedicând concurenţa prin aranjamente comune.Noi ştim bine, spune meseriaşul, că în ochii celor care deţin la căile ferate capital diluat, şi alte capitaluri, această reducere a profiturilor pe capitalul investit li se va părea îngrozitoare şi le va veni ca şi cum li s-ar scoate dinţii, şi vor simţi că drepturile lor (?) de a-şi folosi privilegiile acordate de popor, ca să stoarcă din ele profituri imense bazate pe evaluări fictive, sunt grav încălcate şi se vor împotrivi la aceasta din toate puterile. Dar noi simţim că ei ar trebui să fie recunoscători că publicul este atât de îngăduitor şi că nu li se cere să restituie milioanele de dolari deja obţinute în acest fel. Simţim că a venit timpul ca masele poporului să aibă parte mai egală la binecuvântările acestei zile de binecuvântare; şi pentru a face aceasta este necesar să se legifereze aşa încât toate corporaţiile lacome, îngrăşate cu banii şi puterea venită de la public, să fie restrânse şi obligate prin lege să servească publicul la tarife rezonabile. În nici un alt mod nu pot fi asigurate pentru mase aceste binecuvântări ale Providenţei. Deci, în timp ce marile corporaţii, reprezentând capitalul, sunt într-o măsură mare o binecuvântare şi un beneficiu, zilnic vedem că au trecut punctul beneficiului şi devin stăpâni ai poporului, şi dacă nu sunt ţinute în frâu, vor aduce curând pe salariaţi la penurie şi sclavie. Corporaţiile, compuse dintr-un număr de oameni mai mult sau mai puţin bogaţi cu toţii, ajung rapid să aibă aceeaşi relaţie cu publicul general din America precum au ((A331)) Lorzii din Marea Britanie şi din toată Europa cu masele de acolo, numai că aceste corporaţii sunt mai puternice.Pentru a ne realiza scopurile, continuă salariaţii, avem nevoie de organizare. Trebuie să avem cooperarea maselor, altfel niciodată nu putem realiza ceva împotriva unei astfel de puteri şi influenţe imense. Şi deşi suntem organizaţi în sindicate etc., nu trebuie să se înţeleagă că scopul nostru este anarhia sau nedreptatea faţă de vreo clasă. Noi, masele poporului, dorim pur şi simplu să ne apărăm propriile drepturi şi pe acelea ale copiilor noştri, punând limite rezonabile celor a căror bogăţie şi putere ar putea altfel să ne zdrobească — bogăţie şi putere care, folosite corect şi limitat, ar putea fi o binecuvântare mai largă pentru toţi. Într-un cuvânt, încheie ei, noi am impune regula de aur: „Fă altora ceea ce ţi-ar place să ţi se facă”.Fericiţi ar fi toţi cei interesaţi dacă asemenea mijloace moderate şi rezonabile ar reuşi; dacă cei bogaţi ar rămâne liniştiţi cu realizările lor prezente şi ar coopera cu marea masă a poporului la îmbunătăţirea generală şi permanentă a condiţiei tuturor claselor, dacă salariaţii s-ar mulţumi cu cereri rezonabile, dacă regula de aur a iubirii şi dreptăţii ar putea fi pusă astfel în practică. Dar oamenii în starea lor prezentă nu vor respecta această regulă fără să fie obligaţi. Deşi printre meseriaşii din lume ar fi unii aşa de moderaţi şi drepţi în ideile lor, majoritatea nu sunt aşa, ci vor fi excesivi, nedrepţi şi aroganţi în ideile şi cererile lor, depăşind orice raţiune. Fiecare concesie din partea capitaliştilor nu va face decât să adauge la astfel de cereri şi idei; şi toţi care au experienţă ştiu că aroganţa şi stăpânirea săracului ignorant sunt îndoit de aspre. Şi aşa este şi printre cei bogaţi: unii compătimesc pe deplin cu clasele muncitoare şi ar fi bucuroşi să-şi arate prin fapte simpatia, făcând astfel de aranjamente care treptat ar realiza reformele necesare, dar ei sunt cu mult în minoritate şi cu totul fără putere în funcţionarea corporaţiilor, şi în mare măsură chiar în afacerile lor particulare. Dacă sunt negustori sau fabricanţi, nu pot prescurta orele de muncă sau creşte salariile angajaţilor, deoarece concurenţii ar vinde sub preţ şi ar urma dezastru financiar ((A332)) pentru ei, pentru creditorii lor şi pentru angajaţi.Astfel vedem cauza naturală a marii strâmtorări din această „Zi a lui Iehova”. Egoismul şi orbirea, faţă de toate în afară de propriile interese, vor controla majoritatea de ambele părţi în cauză. Salariaţii îşi vor organiza şi unifica interesele, dar egoismul va nimici unirea; şi fiecare, fiind pus în mişcare în principal de acest principiu, va unelti şi conspira în această direcţie. Majoritatea, ignorantă şi arogantă, va câştiga control, iar clasa mai bună nu va avea putere să ţină în frâu ceea ce a organizat inteligenţa lor. Capitaliştii se vor convinge că cu cât vor ceda mai mult, cu atât li se va cere mai mult, şi curând vor hotărî să se împotrivească tuturor cererilor. Va rezulta insurecţia; şi în alarma şi neîncrederea generală, capitalul va fi retras din întreprinderile publice şi particulare şi va urma depresiunea afacerilor şi panica financiară. Mii de oameni, în acest fel daţi afară din slujbă, în cele din urmă vor fi disperaţi. Apoi legea şi ordinea vor fi înlăturate — munţii vor fi înghiţiţi de acea mare furtunoasă. Astfel pământul social se va topi şi cerurile guvernamentale (biserica şi statul) vor trece; şi toţi cei mândri şi toţi cei ce fac rău vor fi ca miriştea. Atunci cei puternici vor plânge amarnic, bogaţii vor striga, şi frica şi necazul va fi peste toată mulţimea. Chiar acum înţelepţii, oamenii clarvăzători, simt că le slăbeşte inima în aşteptarea lucrurilor care vin peste lume, întocmai cum a prezis Domnul nostru (Luca 21:26). Scripturile ne arată că în această rupere generală, biserica nominală (incluzând toate denominaţiile) va fi treptat tot mai mult atrasă de partea guvernelor şi a celor bogaţi, va pierde mult din influenţa asupra poporului şi în final va cădea împreună cu guvernele. Astfel, cerurile [stăpânirile eclesiastice] fiind în foc, vor trece cu şuierat mare.Toată această strâmtorare nu va face decât să pregătească lumea pentru a-şi da seama că deşi oamenii pot face planuri şi pot aranja într-una cât de bine şi cât de înţelept, toate planurile lor se vor dovedi zadarnice, atâta timp cât ignoranţa şi egoismul sunt în şa şi deţin controlul. Va convinge pe toţi că singura cale posibilă de ((A333)) corectare a dificultăţii este prin stabilirea unui guvern tare şi drept, care va supune toate clasele şi va aplica principiile dreptăţii, până când treptat starea de inimă împietrită a oamenilor, sub influenţe favorabile, va da loc unei stări în chipul lui Dumnezeu. Şi aceasta este chiar ceea ce a promis Dumnezeu să realizeze pentru toţi, de către şi prin intermediul Domniei Milenare a lui Cristos, pe care Iehova o introduce prin pedepsele corecţionale şi lecţiile acestei zile de strâmtorare. Ezechiel 11:19; 36:25, 36; Ieremia 31:29-34; Ţefania 3:9; Psalmul 46:8-10.Deşi această zi de strâmtorare vine ca urmare naturală şi inevitabilă a stării decăzute, egoiste a omului, şi a fost cu totul prevăzută şi declarată de Domnul, care a ştiut că legile şi instrucţiunile Sale vor fi nesocotite aproape de către toţi, până când experienţa şi obligaţia vor impune ascultare, totuşi, toţi cei care-şi dau seama de starea de lucruri viitoare ar trebui în consecinţă să se pună pe ei şi afacerile lor în ordine. Astfel noi spunem tuturor celor blânzi — umiliţilor din lume, ca şi corpului lui Cristos: Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept [voinţa Lui] înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi parţial ascunşi în ziua mâniei Domnului (Ţefania 2:3). Nimeni nu va scăpa cu totul de strâmtorare, dar cei care caută dreptatea şi se bucură în blândeţe vor avea multe avantaje faţă de ceilalţi. Felul lor de viaţă, obişnuinţa gândului şi faptei, ca şi simpatia lor pentru ceea ce este drept, care le va permite să înţeleagă starea lucrurilor şi de asemenea să aprecieze relatarea Bibliei despre această strâmtorare şi despre rezultatul ei, vor lucra toate împreună pentru a-i face să sufere mai puţin decât alţii — în special de frica şi prevestirile rele chinuitoare.Tendinţa evenimentelor în această Zi a Domnului va fi foarte înşelătoare pentru cei neinformaţi din Scripturi. Va veni brusc, precum focul care arde pleava (Ţefania 2:2), în comparaţie cu veacurile lungi trecute şi cu lucrarea lor înceată; dar nu brusc asemenea unui fulger din cer senin, după cum în mod eronat aşteaptă unii care bănuie că toate lucrurile scrise cu privire la Ziua Domnului vor fi împlinite ((A334)) într-o zi de douăzeci şi patru de ore. Va veni „ca un hoţ noaptea”, în sensul că apropierea ei va fi pe furiş şi neobservată de lume în general. Strâmtorarea acestei zile va fi în spasme. Pe măsură ce ziua înaintează, va fi o serie de convulsii mai frecvente şi mai severe, până la cea finală. Aşa indică Apostolul când spune:„ca durerile naşterii peste femeia însărcinată” (1 Tesaloniceni 5:2, 3). Uşurarea va veni numai cu naşterea NOII ORDINI de lucruri — un cer nou (controlul spiritual al lui Cristos) şi un pământ nou (societatea reorganizată) în care va locui dreptatea (2 Petru 3:10, 13) — în care dreptatea şi iubirea, în locul puterii şi egoismului, vor fi lege.De fiecare dată când aceste dureri de naştere ale erei noi vor veni peste corpul politic prezent, puterea şi curajul lui vor fi tot mai mici şi durerile tot mai severe. Tot ce medicii societăţii (economiştii politici) vor putea face pentru uşurarea lui va fi să ajute şi să conducă cu înţelepciune cursul naşterii inevitabile, să pregătească treptat calea pentru eveniment. Ei n-o pot evita, chiar dacă ar vrea, pentru că Dumnezeu a decretat că se va întâmpla. Totuşi, mulţi din medicii societăţii vor fi complet ignoranţi de boala reală, de necesităţile şi de urgenţa cazului. Aceştia vor întreprinde măsuri represive; iar când fiecare punct culminant al strâmtorării va trece, vor profita de aceasta pentru a-şi întări dispozitivele de rezistenţă şi în acest fel va creşte spaima; şi deoarece nu vor amâna mult naşterea, tratamentul lor greşit va grăbi moartea pacientului, pentru că vechea ordine de lucruri va muri în durerile naşterii celei noi.Lăsând la o parte ilustraţia convingătoare sugerată de apostol şi vorbind simplu: eforturile maselor de eliberare din strânsoarea capitalului şi mecanizării vor fi imature; planurile şi aranjamentele vor fi incomplete şi insuficiente, pe măsură ce încearcă tot mai mult să-şi forţeze drumul şi să rupă legăturile şi limitele „cererii şi ofertei” care devin prea mici pentru ei. Fiecare încercare nereuşită va creşte încrederea capitalului în capacitatea lui de a păstra ordinea nouă de lucruri în limitele ei prezente, până când în cele din urmă puterea restrictivă prezentă a organizaţiilor şi guvernelor va ajunge la limitele ei extreme, coarda organismului social se va rupe, legea şi ordinea vor dispărea şi anarhia larg răspândită va aduce tot ceea((A335)) ce au prezis profeţii despre strâmtorarea „cum n-a mai fost de când sunt popoare” şi, mulţumim lui Dumnezeu pentru asigurarea adăugată, „nici nu va mai fi” după aceea.Eliberarea lui Israel din Egipt şi de urgiile care au venit peste egipteni pare să ilustreze viitoarea eliberare a lumii prin Acela mai mare decât Moise, pe care acesta l-a simbolizat. Va fi o eliberare de Satan şi de orice mijloc născocit de el pentru încătuşarea omului în păcat şi eroare. Şi după cum urgiile peste Egipt aveau un efect de împietrire imediat ce erau îndepărtate, tot aşa, uşurarea temporară de durerile acestei Zile a Domnului va tinde să împietrească pe unii, şi, aşa cum au spus egiptenii lui Israel, vor spune celor săraci: „Sunteţi leneşi” şi de aceea nemulţumiţi! şi probabil, ca şi ei, vor încerca să le mărească sarcina (Exodul 5:4-23). Dar la sfârşit aceştia vor dori, aşa cum a dorit faraon la miezul nopţii ultimei urgii, să se fi purtat cu mult timp în urmă mai îngăduitor şi mai înţelept (Exodul 12:30-33). Pentru a marca în continuare asemănarea, amintiţi-vă că tulburările acestei Zile a Domnului sunt numite „şapte potire ale mâniei” sau „şapte urgii din urmă” şi că până la ultima din acestea nu survine marele cutremur(revoluţie) în care toţi munţii (împărăţiile) vor dispărea. Apocalipsa 16:17-20.Un alt gând referitor la această Zi de Strâmtorare este că ea a venit exact la timpul cuvenit — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. În următorul volum al acestei lucrări sunt aduse dovezi din mărturia Legii şi Profeţilor Vechiului Testament, ca şi din aceea a lui Isus şi a profeţilor apostolici ai Noului Testament, care arată clar şi sigur că această Zi de Strâmtorare este localizată cronologic la începutul glorioasei domnii Milenare a lui Mesia. Această pregătire, care este necesară pentru lucrarea viitoare de restabilire în Veacul Milenar, este cea care precipită strâmtorarea.În timpul celor şase mii de ani de interimat al răului, ((A336)) până la timpul fixat pentru stabilirea guvernului drept şi puternic al lui Cristos, ar fi fost o adevărată pagubă pentru oamenii decăzuţi dacă li s-ar fi îngăduit mult timp liber, printr-o dezvoltare mai timpurie a mijloacelor mecanice care economisesc forţa de muncă, sau altfel. Experienţa a dat naştere proverbului, „lenea este mama viciului”, aprobând astfel înţelepciunea sentinţei lui Dumnezeu, „în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ”. Ca toate aranjamentele lui Dumnezeu, şi acesta este binevoitor, înţelept şi pentru binele final al creaturilor Sale. Strâmtorarea Zilei Domnului, pe care deja o vedem adunându-se, confirmă înţelepciunea aranjamentelor lui Dumnezeu, deoarece, după cum am văzut, ea se produce ca rezultat al supraproducţiei prin mijloacele mecanice pentru economisirea forţei de muncă şi al unei incapacităţi din partea diferitelor elemente ale societăţii de a se acomoda noilor circumstanţe, din cauza egoismului din partea fiecăruia.Un argument incontestabil, care dovedeşte că acesta este timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru introducerea ordinii noi de lucruri, este că El ridică vălul ignoranţei şi lasă să intre treptat lumina inteligenţei şi invenţiei peste omenire, întocmai cum a fost prezis când a fost prezis şi cu rezultatele prezise (Daniel 12:4, 1). Dacă cunoştinţa ar fi venit mai devreme, strâmtorarea ar fi venit mai devreme; şi deşi societatea s-ar fi putut reorganiza după furtuna şi topirea ei, nu ar fi fost un pământ [aranjament social] nou în care să predomine şi să locuiască dreptatea, ci un pământ sau aranjament nou în care păcatul şi viciul ar fi fost mult mai abundente decât acum. Împărţirea echitabilă a beneficiilor mijloacelor mecanice de economisire a forţei de muncă ar fi adus în timp ore de muncă tot mai puţine; şi astfel, fără protecţia originară, omul decăzut, cu gusturile lui stricate, nu şi-ar fi folosit libertatea şi timpul pentru ameliorare mintală, morală şi fizică, ci, după cum dovedeşte istoria trecutului, tendinţa ar fi fost spre imoralitate şi viciu.Ridicarea parţială a vălului acum, pregăteşte mii de înlesniri pentru omenire, şi astfel dă timp, chiar de la începutul veacului restabilirii, pentru educaţie şi dezvoltare morală şi fizică, precum şi pentru pregătirea de a hrăni şi a îmbrăca cetele care din timp în timp vor fi trezite din mormânt. Şi mai mult, plasează timpul de strâmtorare ((A337)) tocmai acolo unde va fi folositor pentru omenire, prin aceea că le dă lecţia propriei lor neputinţe de a se guverna, tocmai în zorile Mileniului, când, prin hotărârea Domnului, Cel care a răscumpărat pe toţi trebuie să înceapă să-i binecuvânteze cu domnia tare a toiagului de fier şi cu deplină cunoştinţă şi ajutor prin care să poată fi restabiliţi la perfecţiunea originară şi la viaţă veşnică.Datoria şi privilegiile sfinţilorSe ridică o întrebare importantă cu privire la datoria sfinţilor în timpul acestei strâmtorâri şi la atitudinea lor potrivită faţă de cele două clase opuse care ies acum în evidenţă. Pare posibil ca unii dintre sfinţi să fie încă în trup cel puţin o parte din timpul acesta arzător. Cu toate acestea, poziţia lor va diferi de a altora, nu atât de mult prin aceea că ei vor fi miraculos păstraţi (deşi este promis în mod distinct că pâinea şi apa le vor fi sigure), ci prin faptul că, instruiţi fiind din Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu vor simţi aceeaşi nelinişte şi teamă fără speranţă care se va răspândi peste lume. Ei vor recunoaşte strâmtorarea, conform planului lui Dumnezeu, ca pregătire pentru binecuvântarea întregii lumi şi vor fi încurajaţi şi mângâiaţi prin ea. Acest lucru este convingător declarat în Psalmul 91; Isaia 33:2-14, 15-24.Astfel mângâiaţi şi binecuvântaţi prin asigurarea divină, prima datorie a sfinţilor este de a face ca lumea să vadă că în mijlocul strâmtorării şi nemulţumirii care predomină, şi chiar în timp ce au parte de strâmtorare şi suferă sub ea, ei sunt plini de speranţă, bine dispuşi şi întotdeauna bucuroşi în vederea rezultatului glorios prezis în Cuvântul lui Dumnezeu.Apostolul a scris că „evlavia cu mulţumire este mare câştig”; şi deşi acest lucru întotdeauna a fost adevărat, va avea dublă forţă în această Zi a Domnului, când nemulţumirea este boala principală ((A338)) printre toate clasele lumeşti. Pentru aceştia sfinţii trebuie să fie o excepţie însemnată. Niciodată n-a existat un timp când nemulţumirea să fie atât de larg răspândită, şi totuşi niciodată n-a existat un timp când oamenii să se bucure de atâtea favoruri şi binecuvântări. Oriunde ne uităm, fie în palatele celor bogaţi, pline de confort şi splendori, despre care Solomon în toată gloria lui n-a ştiut aproape nimic, fie în casa confortabilă a unui salariat prosper şi cumpătat, cu dovezile ei de gust, confort, artă şi lux, vedem că în toate privinţele prezentul depăşeşte în rezerve îmbelşugate, de multe ori, orice altă perioadă de la creare; şi totuşi poporul este nefericit şi nemulţumit. Faptul este că dorinţele unei inimi egoiste, degradate, nu cunosc limite. Astfel a pus egoismul stăpânire pe toţi, încât, dacă ne uităm cu băgare de seamă, vedem întreaga lume presând, agăţându-se şi gonind nebuneşte după bogăţie. Numai puţini având succes, restul sunt invidioşi şi iritaţi din cauză că nu sunt ei cei norocoşi, şi toţi sunt nemulţumiţi şi nefericiţi — mai mult decât în oricare alt timp dinainte.Dar cel sfânt nu trebuie să ia nici o parte în acea luptă. Angajamentul lui de consacrare a fost că el se va strădui, se va ţine strâns şi va alerga după un premiu mai înalt, ceresc, şi prin urmare el este înţărcat de ambiţii pământeşti şi nu munceşte pentru lucruri pământeşti, decât doar să-şi asigure lucrurile decente şi necesare, pentru că el dă atenţie căii şi exemplului Învăţătorului şi apostolilor.Aşadar, ei au mulţumire în evlavia lor, nu pentru că n-au nici o ambiţie, ci pentru că ambiţia lor este orientată spre cer şi este absorbită în efortul de a-şi aduna comoară în cer şi de a fi bogaţi pentru Dumnezeu; datorită acestui fapt şi a cunoştinţei lor despre planurile lui Dumnezeu, revelate în Cuvântul Său, ei sunt mulţumiţi cu orice le dă Dumnezeu din cele pământeşti. Aceştia pot cânta cu bucurie:„De când Dumnezeu mă conduce În orice soartă sunt ferice”.Dar vai! Nu toţi copiii lui Dumnezeu ocupă această ((A339)) poziţie. Mulţi au căzut în nemulţumirea predominantă în lume şi se lipsesc de bucuriile vieţii pentru că au părăsit urmele Domnului, aruncându-şi sorţii şi luându-şi partea cu lumea — căutând lucruri pământeşti, fie că le obţin, fie că nu, participând la nemulţumirea lumii şi nereuşind să realizeze mulţumirea şi pacea pe care lumea n-o poate nici da, nici lua.De aceea, noi îndemnăm pe sfinţi să abandoneze concurenţa din lăcomie şi slavă deşartă cu nemulţumirea ei, şi să se străduiască pentru bogăţiile mai înalte şi pentru pacea pe care ele o oferă. Noi le-am aminti cuvintele apostolului:„Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem [necesarul] cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne acoperim, ne va fi de ajuns. Cei care vor să se îmbogăţească [fie că reuşesc, fie că nu], dimpotrivă, cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele [fie la bogaţi, fie la săraci] şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire”. 1 Timotei 6:6-12.Dacă astfel este exemplul sfinţilor, de mulţumire, de anticipare bucuroasă şi de supunere voioasă la încercările prezente, în speranţa sigură a timpului bun care vine, numai astfel de exemple vii sunt lecţii valoroase pentru lume. Şi pe lângă exemplu, sfatul sfinţilor pentru cei din jurul lor trebuie să fie în armonie cu credinţa. Trebuie să fie de natura alifiei şi balsamului vindecător. Trebuie să profite de împrejurări pentru a indica lumii timpul bun care vine, pentru a le propovădui Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu şi pentru a le arăta cauza reală a strâmtorării prezente şi singurul ei remediu. Luca 3:14; Evrei 13:5; Filipeni 4:11.Sărmana lume geme, nu numai sub bolile ei reale, ci şi sub cele închipuite, şi în special sub nemulţumirea egoismului, mândriei şi ((A340))ambiţiilor care agită şi îngrijorează pe oameni din cauză că nu şi le pot satisface pe deplin. Deci, fiindcă vedem ambele laturi ale problemei, pe cei dispuşi să audă să-i sfătuim spre mulţumire cu ceea ce au şi spre aşteptare răbdătoare până când Dumnezeu, la timpul şi în modul Său cuvenit, le va aduce binecuvântările cele multe pe care iubirea şi înţelepciunea Lui le-au pregătit.Explorând şi inflamând răni şi nedreptăţi reale sau închipuite am face rău celor pe care ar trebui să-i ajutăm şi să-i binecuvântăm, răspândind astfel nemulţumirea lor, şi deci necazul lor. Dar prin împlinirea misiunii noastre, propovăduind vestea bună a răscumpărării date pentru TOŢI şi abinecuvântărilor viitoare care decurg pentru TOŢI, vom fi vestitori adevăraţi ai împărăţiei — ambasadorii ei de pace. Astfel este scris: „Ce frumoase sunt pe munţi [împărăţii] picioarele celui [ultimii membri ai corpului lui Cristos] care aduce veşti bune, care vesteşte pacea; care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea”. Isaia 52:7.Strâmtorarea din această „Zi a lui Iehova” va da ocazie aşa cum arareori se oferă pentru propovăduirea veştii bune a binelui care vine, şi binecuvântaţi sunt cei care vor urma în urmele Învăţătorului şi vor fi buni samariteni care leagă rănile şi toarnă uleiul şi vinul mângâierii şi bucuriei. Asigurarea dată acestora este că truda lor nu este zadarnică; fiindcă atunci când judecăţile Domnului vor fi pe pământ, locuitorii lumii vor învăţadreptatea. Isaia 26:9.Simpatia copiilor Domnului ca şi aceea a Tatălui lor ceresc trebuie să fie mult în armonie cu creaţia care suspină luptându-se pentru orice eliberare de robie; şi ei, asemenea Lui, ar trebui să-şi amintească şi să aibă compătimire faţă de cei din clasele opuse, ale căror dorinţe sunt juste şi generoase, dar ale căror eforturi sunt copleşite şi împiedicate, nu numai de slăbiciunile naturii lor decăzute, dar şi de mediul lor de viaţă şi de asocierea şi dependenţa lor de alţii. Dar copiii Domnului nu trebuie să aibă nici o simpatie pentru dorinţele şi străduinţele arogante, nepotolite, ale nici unei clase. Vorbirea lor ((A341)) trebuie să fie calmă şi moderată, şi întotdeauna pentru pace acolo unde principiul nu este în joc. Ei trebuie să-şi amintească faptul că aceasta este bătălia Domnului şi că în ceea ce priveşte chestiunile de politică, ori cele sociale, ei nu au nici o altă soluţie reală în afară de cea prezisă în Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, datoria consacraţilor este întâi de toate să caute a nu sta în faţa carului lui Iehova, şi apoi să „stea pe loc şi să vadă eliberarea pe care o va da Dumnezeu”, în sensul de a-şi da seama că o participare la luptă nu face parte din lucrarea lor, ci este înfăptuirea Domnului prin intermediul altora. Fără să se preocupe de toate aceste lucruri, ei trebuie să insiste pe linia propriei lor misiuni, vestind împărăţia cerească ce este aproape, ca singurul remediu pentru toate clasele şi singura lor speranţă.
ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU și
Împărăţia lui DumnezeuProeminenţa subiectului — Caracterul Împărăţiei — Împărăţia în timpul Veacului Evanghelic — Vederi false corectate de Pavel — Rezultate ale ideilor false despre Împărăţie — Două faze ale Împărăţiei lui Dumnezeu — Faza spirituală şi lucrarea ei — Faza pământească şi lucrarea ei — Operarea lor armonioasă — Gloria fazei pământeşti — Gloria fazei cereşti — Rădăcina legământului din care cresc aceste ramuri — Faza pământească a Împărăţiei, israelită — Seminţiile pierdute — Ierusalimul ceresc — Israel, un popor tipic — Pierderea şi restabilirea lui Israel — Clasele alese — Moştenitorii Împărăţiei — Domnia de fier — O ilustraţie a obiectivului domniei milenare — Împărăţia predată Tatălui — Scopul originar al lui Dumnezeu realizat deplinOricine n-a examinat cu grijă acest subiect, cu concordanţa şi cu Biblia în mână, dacă astfel va face va fi surprins să-i găsească proeminenţa în Scripturi. Vechiul Testament abundă de făgăduinţe şi profeţii în care Împărăţia lui Dumnezeu şi Împăratul ei, Mesia, figurează tocmai ca centru. Speranţa fiecărui israelit era (Luca 3:15) că Dumnezeu va înălţa naţiunea lor ca popor sub Mesia; şi când Domnul a venit la ei, a venit ca rege al lor pentru a stabili de mult făgăduita Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ.Ioan, premergătorul şi vestitorul Domnului nostru Isus, şi-a deschis misiunea cu anunţul: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Matei 3:2). Domnul Şi-a început misiunea exact cu acelaşi anunţ (Matei 4:17) şi apostolii au fost trimişi să propovăduiască acelaşi mesaj (Matei 10:7; Luca 9:2). Împărăţia nu numai că a fost subiectul cu care Domnul Şi-a început misiunea publică, ((A274)) dar de fapt ea a fost subiectul principal al întregii Sale propovăduiri (Luca 8:1; 4:43; 19:11), alte subiecte fiind menţionate numai în legătură cu acest subiect sau ca explicare a lui. Majoritatea pildelor Lui au fost fie ilustraţii ale împărăţiei din diferite puncte de vedere şi în diferite aspecte, fie au servit să scoată în relief consacrarea deplină lui Dumnezeu, ca fiind esenţială pentru a avea o parte în împărăţie şi pentru a corecta înţelegerea greşită a evreilor că ei erau siguri de împărăţie pentru că erau copii naturali ai lui Avraam şi deci moştenitori naturali ai făgăduinţei.Domnul nostru Isus în convorbirile cu urmaşii Săi le-a întărit şi încurajat aşteptarea unei împărăţii viitoare spunându-le: „De aceea vă pregătesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea, şi să staţi pe scaune de domnie, judecând[conducând] pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Luca 22:29, 30). Şi iarăşi: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia” (Luca 12:32). Şi când, în loc să fie încoronat şi întronat, regele lor recunoscut a fost răstignit, ucenicii Lui au fost amarnic dezamăgiţi. După cum doi dintre ei au exprimat către presupusul străin pe drumul spre Emaus, după învierea Lui: „Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” — eliberându-l de sub jugul roman şi făcând din Israel Împărăţia lui Dumnezeu în putere şi glorie. Dar ei au fost trist dezamăgiţi de schimbările celor câteva zile dinainte. Atunci Isus le-a deschis înţelegerea, arătându-le din Scripturi că întâi de toate era necesară jertfa Lui pentru ca împărăţia să poată fi stabilită. Luca 24:21, 25-27.Dumnezeu ar fi putut da lui Isus stăpânirea pământului fără să răscumpere pe om, căci, „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea El” (Daniel 4:32). Dar Dumnezeu a avut un scop mai măreţ decât se putea realiza printr-un astfel de plan. Aşa o împărăţie ar fi putut((A275)) aduce binecuvântări care, oricât ar fi fost de bune, ar fi putut avea numai un caracter temporar, deoarece toată omenirea era sub condamnarea la moarte. Pentru a face veşnice şi complete binecuvântările împărăţiei Lui, rasa trebuia întâi să fie răscumpărată din moarte şi astfel eliberată legal de condamnarea care a trecut asupra tuturor în Adam.Faptul că prin explicarea profeţiilor Isus a reînviat speranţa ucenicilor într-o împărăţie viitoare este evident din aceea că mai târziu, pe când Se despărţea de ei, L-au întrebat: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Răspunsul Lui, deşi nu explicit, nu le-a contrazis speranţele. El a spus: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Faptele 1:6, 7.Adevărat, la început ucenicii, împreună cu întreaga naţiune evreiască, aveau o concepţie imperfectă despre Împărăţia lui Dumnezeu, presupunând că ar fi exclusiv o împărăţie pământească, întocmai cum astăzi mulţi greşesc într-o direcţie opusă, presupunând a fi exclusiv o împărăţie cerească. Şi multe din pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru Isus au fost intenţionate să corecteze la timpul cuvenit aceste concepţii greşite. Dar El a susţinut întotdeauna ideea unei împărăţii, a unui guvernământ care va fi stabilit pe pământ şi care va stăpâni printre oameni. Şi El nu numai că le-a inspirat o speranţă pentru o parte în împărăţie, dar i-a şi învăţat să se roage pentru stabilirea ei: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi PE PĂMÂNT”.Celor înţelepţi în felul lumii dintre evrei Domnul nostru le-a părut un impostor şi un fanatic, iar pe ucenicii Săi i-au considerat simpli naivi. Înţelepciunea, tactul şi minunile Lui n-au putut fi contestate satisfăcător, nici n-au putut fi explicate raţional de către ei; totuşi, din punctul de vedere al necredinţei lor, pretenţia Lui că era moştenitorul lumii şi că va stabili împărăţia promisă care va conduce lumea, şi ((A276)) că urmaşii Lui, toţi din categoriile sociale mai joase, vor fi conducători împreună cu El în acea împărăţie, părea prea absurdă pentru a fi luată în considerare. Roma, cu războinicii ei disciplinaţi, cu generalii ei iscusiţi şi cu imensa ei bogăţie, era stăpâna lumii şi zilnic devenea tot mai puternică. Cine, dar, era acest Nazarinean? şi cine erau aceşti pescari, fără bani sau influenţă şi doar cu slabă aderenţă printre poporul de rând? Cine erau aceştia ca să vorbească despre stabilirea împărăţiei de mult promisă a fi cea mai mare şi cea mai puternică pe care a cunoscut-o pământul?Fariseii, sperând să expună presupusele slăbiciuni ale pretenţiilor Domnului nostru şi prin aceasta să trezească la realitate pe urmaşii Lui, L-au întrebat: Când va începe să-şi facă apariţia această împărăţie pe care Tu o propovăduieşti? — şi când vor sosi soldaţii Tăi? — când va apărea această Împărăţie a lui Dumnezeu? (Luca 17:20-30). Răspunsul Domnului nostru le-ar fi dat alt gând dacă n-ar fi avut prejudecăţi în privinţa Lui şi dacă n-ar fi fost orbiţi de presupusa lor înţelepciune. El a răspuns că împărăţia Lui nu va veni niciodată în felul în care ei o aşteptau. Împărăţia pe care El o propovăduia şi în care Îşi invita urmaşii la comoştenire era o împărăţie invizibilă şi nu trebuia ca ei să se aştepte s-o vadă. „El le-a răspuns şi a zis: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să atragă atenţia [cu manifestări exterioare]. Nu se va zice: «Uite-o aici» sau «Uite-o acolo». Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu, este [urmează să fie] în mijlocul vostru»”*. Într-un cuvânt, El a arătat că atunci când împărăţia Lui va veni, ea va fi prezentă ((A277)) peste tot şi puternică peste tot, deşi nu va fi vizibilă nicăieri. În acest fel le-a dat o idee despre împărăţia spirituală pe care o propovăduia, dar ei erau nepregătiţi şi n-au primit-o. Exista o măsură de adevăr în aşteptarea evreilor cu privire la împărăţia promisă, care va fi realizată la timpul cuvenit, după cum se va arăta; dar aici referirea Domnului nostru este la faza spirituală a împărăţiei, care va fi invizibilă. Şi cum această fază a împărăţiei va fi stabilită întâi, prezenţa ei va fi nevăzută şi pentru un timp nerecunoscută. Privilegiul de moştenire în această fază spirituală a Împărăţiei lui Dumnezeu a fost singura ofertă făcută atunci, şi este singura speranţă a chemării noastre de sus în timpul întregului Veac Evanghelic, care atunci începea. Deci Isus se referea exclusiv la ea (Luca 16:16). Acest lucru se va vedea mai clar pe măsură ce vom merge mai departe.*Traducerile Diaglott şi Rotherham redau „printre voi”, ceea ce este sinonim cu „în mijlocul vostru”. Desigur n-ar fi în acord cu nici o teorie a se susţine că împărăţia pe care Isus pretindea că este gata să o stabilească ar fi în inimile fariseilor, pe care El i-a numit făţarnici şi morminte văruite. Dar această împărăţie, când va fi stabilită, va fi „în mijlocul” sau „printre” toate clasele, conducând şi judecând pe toţi.Probabil datorită acestui sentiment public advers, mai ales printre Farisei, a venit Nicodim noaptea la Isus, fiind nerăbdător să dezlege misterul, deşi după cât se pare îi era ruşine să recunoască public faptul că asemenea pretenţii aveau vreo greutate în mintea lui. Conversaţia între Domnul şi Nicodim (Ioan 3), deşi numai parţial înregistrată, dă întrucâtva o înţelegere mai adâncă a caracterului Împărăţiei lui Dumnezeu. Evident, sunt menţionate punctele principale ale conversaţiei, aşa încât din acestea putem repede prinde sensul întregului, pe care-l putem rezonabil parafraza după cum urmează:Nicodim: „Învăţătorule, ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Totuşi, unele dintre declaraţiile Tale mi se par foarte nepotrivite şi vin să-Ţi cer o explicaţie. De exemplu: Tu şi ucenicii umblaţi propovăduind, „Împărăţia cerurilor este aproape”, dar n-ai nici armată, nici bogăţie, nici influenţă, şi după toate aparenţele această pretenţie nu este adevărată; şi aşa pare că înşeli poporul. Fariseii Te privesc în general ca pe un impostor, dar eu sunt ((A278)) sigur că trebuie să fie ceva adevăr în învăţăturile Tale, „căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Obiectivul vizitei mele este să întreb: Ce fel, când este şi de unde este această împărăţie pe care o propovăduieşti Tu? când şi cum va fi stabilită?Isus: La cererea ta de a avea o înţelegere deplină referitoare la împărăţia cerurilor nu se poate răspunde acum satisfăcător pentru tine; nu fiindcă Eu nu ştiu despre ea pe deplin, ci fiindcă în starea ta prezentă n-ai putea-o înţelege sau aprecia dacă ţi-aş explica pe deplin. „Dacă un om nu estenăscut* din nou, nu poate vedea [greceşte eidon**, şti sau cunoaşte] împărăţia lui Dumnezeu”.*Cuvântul grecesc „gennao” şi derivatul lui, uneori tradus „conceput”, alteori „născut”, de fapt conţine ambele idei şi ar trebui tradus prin oricare din aceste două cuvinte, după sensul pasajului în care survine. Cele două idei, „concepere” şi „naştere”, sunt întotdeauna conţinute în cuvânt, aşa încât, dacă una este declarată, cealaltă este întotdeauna implicată, deoarece naşterea este urmarea naturală a conceperii şi conceperea antecedentul natural al naşterii. Când agentul activ cu care este asociat „gennao” este masculin, atunci ar trebui tradus „conceput”; când este feminin, „născut”.Astfel în 1 Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 18, „gennao” ar trebui să fie „conceput”, pentru că agentul activ este Dumnezeu (masculin).Totuşi, uneori traducerea este dependentă de natura actului, fie că este masculin, fie că este feminin. Astfel, folosit în legătură cu „ek”, ceea ce înseamnă „de la” sau „din”, ar trebui tradus „născut”. Deci, în Ioan 3:5, 6, „gennao” ar trebui tradus „născut”, după cum arată cuvântul „ek” — „dinapă”, „din carne”, „din duh”.**Acelaşi cuvânt grecesc este tradus: „cerceteze” în Faptele 15:6: „Apostolii şi bătrânii s-au adunat laolaltă ca să cerceteze (cunoască, înţeleagă) acest lucru”. Acelaşi cuvânt este tradus „vezi” în Romani 11:22: „Vezi [consideră, înţelege] bunătatea lui Dumnezeu şi asprimea lui Dumnezeu”; de asemenea în 1 Ioan 3:1: „Vedeţi [gândiţi-vă, ştiţi, înţelegeţi] ce dragoste ne-a arătat Tatăl”.((A279))Chiar şi ucenicii Mei au idei încă foarte neclare despre caracterul împărăţiei pe care ei o vestesc. Nu le pot spune pentru acelaşi motiv pentru care nu-ţi pot spune nici ţie, şi n-ar putea înţelege pentru acelaşi motiv. Dar, Nicodime, o particularitate a purtării lui Dumnezeu este că El cere supunere la lumina deja avută, înainte de a da mai multă lumină; şi în alegerea celor care vor fi socotiţi vrednici să aibă parte de împărăţie se cere o manifestare a credinţei. Ei trebuie să fie dintre aceia dornici să urmeze pas cu pas conducerea lui Dumnezeu, adesea văzând clar numai un singur pas în faţă. Ei umblă prin credinţă, nu prin vedere.Nicodim: Dar nu te înţeleg. Ce vrei să spui? „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” Sau vrei să spui că pocăinţa propovăduită de Ioan Botezătorul, reprezentată prin botezul în apă, este cumva o naştere simbolică? Observ că ucenicii Tăi propovăduiesc şi botează la fel. Este oare necesară această nouă naştere pentru aceia care vreau să vadă sau să intre în împărăţia Ta?Isus: Naţiunea noastră este o naţiune consacrată, un popor de legământ. Toţi au fost botezaţi în Moise, în mare şi în nor când au părăsit Egiptul. Dumnezeu i-a acceptat în Moise, mijlocitorul legământului lor la Sinai, dar ei şi-au uitat legământul, unii trăiesc făţiş ca vameşi şi păcătoşi, şi mulţi alţii sunt făţarnici, încrezuţi; deci, propovăduirea lui Ioan şi aceea a ucenicilor Mei este pocăinţa — întoarcerea la Dumnezeu şi recunoaşterea legământului făcut, iar botezul lui Ioan înseamnă această pocăinţă şi reformare a inimii şi vieţii, şi nu naşterea cea nouă. Dar, dacă nu faci mai mult decât atât, nu vei vedea niciodată împărăţia. Dacă pe lângă reformarea simbolizată prin botezul lui Ioan nu primeşti o concepere şi o naştere din Spirit, nu poţi vedea Împărăţia Mea. Pocăinţa te va aduce înapoi la o stare îndreptăţită; în starea aceea vei putea repede să Mă recunoşti ca Mesia, antitipul lui Moise; şi astfel ((A280)) consacrându-te Mie vei fi conceput de Tatăl la o viaţă nouă şi la natură divină, care, dacă se dezvoltă şi devine activă, îţi va asigura naşterea ca nouă creaţie, fiinţă spirituală, la întâia înviere; şi în acest fel nu numai vei vedea, ci şi vei avea parte de Împărăţie.Schimbarea care se va produce prin această naştere nouă din Spirit este cu adevărat mare, Nicodime; pentru că ceea ce se naşte din carne este carne, dar ceea ce se naşte din Spirit este Spirit. Nu te mira, deci, de prima mea declaraţie, că trebuie să fii conceput de sus înainte de a putea înţelege, cunoaşte şi aprecia lucrurile despre care întrebi. „Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să fiţi născuţi din nou.” Diferenţa dintre starea ta prezentă, născut din carne, şi starea celor născuţi din Spirit, care vor intra sau vor constitui Împărăţia pe care Eu o propovăduiesc, este foarte mare. Să-ţi dau o ilustraţie prin care îţi vei face o idee despre fiinţele care, născute din Spirit, vor constitui acea Împărăţie: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii nici de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul”. Când vântul suflă încoace şi încolo nu-l poţi vedea, deşi exercită influenţă peste tot în jurul tău. Nu ştii de unde vine şi încotro merge. Aceasta este cea mai bună ilustraţie pe care ţi-o pot da despre cei născuţi din Spirit la înviere, cei care vor „intra în” sau vor constitui Împărăţia pe care Eu o propovăduiesc acum. Ei toţi vor fi la fel de invizibili ca vântul; şi oamenii, care nu sunt născuţi din Spirit, nu vor şti nici de unde au venit, nici încotro merg.Nicodim: Cum se poate aşa ceva? — fiinţe invizibile!Isus: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?” — că fiinţele spirituale pot fi prezente şi totuşi să fie invizibile? Tu, care încerci să înveţi pe alţii, n-ai citit niciodată despre Elisei şi despre servul lui, sau despre măgarul lui Balaam şi despre numeroasele exemple din Scripturi care ilustrează acest principiu, că fiinţele ((A281)) spirituale pot fi prezente printre oameni şi totuşi să fie invizibile? Mai mult, eşti dintre Farisei, care, după cum declară, cred în îngeri ca fiinţe spirituale. Dar aceasta ilustrează ceea ce ţi-am spus la început: dacă un om nu este conceput de sus, nu poate vedea [şti, cunoaşte sau înţelege ca fiind raţional] Împărăţia lui Dumnezeu şi diferitele lucruri legate de ea.Dacă vrei să intri şi să devii moştenitor împreună cu Mine în acea împărăţie pe care Eu o vestesc, trebuie să urmezi lumina pas cu pas. Făcând aşa, îţi va veni mai multă lumină, şi aceasta pe atât de repede pe cât vei fi pregătit pentru ea. Am propovăduit aceste lucruri cuvenite acum, pe care le poţi înţelege, şi am făcut minuni, şi Mă recunoşti ca învăţător venit de la Dumnezeu, dar nu ţi-ai pus în practică credinţa, ca în mod deschis să-Mi devii ucenic şi urmaş. Nu trebuie să aştepţi să vezi mai mult până când nu trăieşti conform cu tot ceea ce vezi; atunci îţi va da Dumnezeu mai multă lumină şi dovezi pentru pasul următor. „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut şi voi [fariseii] nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?” N-ar avea nici un rost să încerc să-ţi vorbesc despre lucruri cereşti pentru că n-ai fi convins, şi propovăduirea Mea ţi s-ar părea cu atât mai nechibzuită. Dacă învăţătura dată de Mine, care avea un caracter pământesc sau era ilustrată prin lucruri pământeşti, pe care le-ai putut înţelege şi le înţelegi, nu te-a făcut să te convingi destul în mintea ta pentru a te determina ca în mod deschis să-Mi devii ucenic şi urmaş, n-ar fi mai convingător pentru tine dacă ţi-aş spune despre lucruri cereşti, despre care nu ştii nimic, deoarece nimeni nu s-a înălţat vreodată la cer, deci nimeni nu Mi-ar putea confirma mărturia. Numai Eu, care M-am coborât din cer, pot înţelege lucrurile cereşti. „Nimeni nu s-a suit în cer ((A282)) afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”*. O cunoştinţă despre lucrurile cereşti se poate primi numai după conceperea de Spirit; iar lucrurile cereşti în sine, numai la naşterea din Spirit, fiinţe spirituale.*Cuvintele „care este în cer” (versetul 13) nu se găsesc în manuscrisele cele mai vechi şi mai demne de încredere.Astfel s-a cerut răbdare din partea Domnului pentru a le vesti natura împărăţiei celor ale căror prejudecăţi şi educaţie i-a împiedicat să vadă orice altceva în afară de ideile deformate despre faza pământească a ei. Cu toate acestea, alegerea unei clase potrivite de a participa la împărăţia lui Mesia a continuat, deşi numai puţini au fost aleşi din Israel, căruia i-a fost exclusiv oferită timp de şapte ani. După cum prevăzuse Dumnezeu, prin faptul că n-au fost gata pentru ea şi prin lipsa lor de a înţelege şi de a fi de acord cu condiţiile prezentate, privilegiul de a participa la împărăţia lui Mesia a trecut de la ei ca popor, numai o rămăşiţă din ei primindu-l, şi a venit la neamuri ca să ia şi dintre ele „un popor pentru Numele Său”. Şi printre aceştia de asemenea numai o rămăşiţă, o „turmă mică”, apreciază privilegiul şi sunt socotiţi vrednici de comoştenire în împărăţia şi gloria Lui.Gravă a fost eroarea introdusă în Biserica creştină nominală, care interpretează greşit această împărăţie promisă ca fiind numai Biserica nominală în starea ei prezentă, şi lucrarea ei numai o lucrare a harului în inimile credincioşilor; şi la aşa o extremă s-a dus această eroare, încât alianţa nesfântă şi domnia prezentă a Bisericii nominale cu lumea este considerată de mulţi a fi domnia Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Adevărat, există un sens în care Biserica este acum Împărăţia lui Dumnezeu şi o lucrare de har se desfăşoară acum în inimile credincioşilor, dar a considera că aceasta este totul şi a nega o veritabilă Împărăţie viitoare a lui Dumnezeu care va fi stabilită sub întregul cer, în ((A283)) care se va face voia lui Dumnezeu ca şi în cer, înseamnă a face goale şi fără sens cele mai tari şi cele mai clare făgăduinţe consemnate de Domnul nostru, de apostoli şi de profeţi, pentru încurajarea şi ajutorul nostru în învingerea lumii.În pildele Domnului nostru Biserica este frecvent numită împărăţie; iar apostolul vorbeşte despre ea ca despre împărăţia peste care domneşte acum Cristos, spunând că Dumnezeu ne-a strămutat din împărăţia întunericului în împărăţia iubitului Său Fiu. Noi, care acum acceptăm pe Cristos, recunoaştem dreptul Lui de domnie, pe care l-a cumpărat, şi-I dăm ascultare şi supunere voluntară înainte ca El să-Şi stabilească domnia prin forţă în lume. Noi recunoaştem diferenţa între legile dreptăţii, pe care El le va aplica, şi împărăţia întunericului susţinută în prezent de uzurpator, prinţul acestei lumi. Credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu ne schimbă supunerea şi noi ne socotim supuşii noului prinţ, şi, prin favoarea Lui, moştenitori împreună cu El în acea împărăţie care se va stabili în putere şi glorie mare.Dar acest fapt în nici un caz nu anulează făgăduinţele că în cele din urmă împărăţia lui Cristos va fi „de la o mare la alta şi de la Fluviu până la marginile pământului” (Psalmul 72:8); că toate neamurile Îl vor servi şi-L vor asculta şi orice genunchi I se va pleca, atât al celor din ceruri cât şi al celor de pe pământ (Daniel 7:27; Filipeni 2:10). Dimpotrivă, alegerea „turmei mici” acum, confirmă mai degrabă acele făgăduinţe.Dacă pildele Domnului nostru vor fi examinate cu grijă, se va găsi că ele învaţă clar că venirea sau stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în putere este viitoare; şi, natural, ea nu se stabileşte până când vine Regele. Astfel, pilda tânărului bogat care pleacă într-o ţară îndepărtată să primească o împărăţie şi să se întoarcă etc. (Luca 19:11-15), amplasează clar stabilirea Împărăţiei la întoarcerea lui Cristos. Şi mesajul trimis de Domnul către Biserică la mulţi ani după aceea, a fost: „Fii credincios până la moarte ((A284)) şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10). Din aceasta este evident că regii care vor domni cu El nu vor fi încoronaţi, nici nu vor domni ca regi în această viaţă.Biserica în prezent nu este, prin urmare, Împărăţia lui Dumnezeu stabilită în putere şi glorie, ci este în starea ei incipientă, embrionară. Şi, într-adevăr, aşa arată toate expresiile Noului Testament cu referire la ea. Împărăţia cerului suferă acum violenţă din partea lumii; Regele a fost maltratat şi răstignit; şi oricine va călca pe urmele Lui va suferi persecuţie şi violenţă în vreo formă. Se va observa că acest lucru este adevărat numai despre Biserica adevărată, şi nu despre cea nominală. Dar se oferă făgăduinţa că dacă acum noi (Biserica, împărăţia în embrion) suferim cu Cristos, la timpul cuvenit, când El Îşi va lua marea putere şi va domni, şi noi vom fi glorificaţi şi vom domni cu El.Iacov (2:5), în armonie cu învăţătura Domnului nostru, ne spune că Dumnezeu a ales pe cei săraci şi dispreţuiţi după normele acestei lumi, nu să domnească acum, ci „ca moştenitori ai împărăţiei pe care a făgăduit-o”. Domnul spune: „Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care au avuţii” (Marcu 10:23). Este evident că nu se referă la Biserica nominală, care domneşte acum împreună cu lumea, deoarece bogaţii sunt împinşi spre ea. Petru îndeamnă pe moştenitorii împărăţiei la răbdare, perseverenţă, virtute şi credinţă, spunând: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul aceasta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Petru 1:10, 11.Unii presupun că declaraţia lui Pavel din Romani 14:17 se referă la o împărăţie figurativă; dar, dacă se examinează în lumina contextului, este evident că pasajul înseamnă pur şi simplu aceasta: noi, fraţii, transpuşi acum în împărăţia iubitului Fiu al lui Dumnezeu, avem anumite libertăţi cu((A285)) privire la mâncare etc., pe care nu le-am avut ca evrei sub Lege (versetul 14); totuşi, mai bine să nu folosim această libertate dacă ea face pe fraţii care n-o pot înţelege încă, să se poticnească şi să-şi încalce conştiinţa. Să nu distrugem pe fratele nostru, pentru care a murit Cristos, prin libertatea noastră cu privire la mâncare, ci să ne amintim că privilegiile împărăţiei, atât acum cât şi în viitor, constau în binecuvântări mult mai mari decât libertatea cu privire la mâncare, şi anume: în libertatea noastră cu privire la a face ce este drept, în pacea noastră cu Dumnezeu prin Cristos şi în bucuria noastră prin participarea la Spiritul sfânt al lui Dumnezeu. Aceste libertăţi ale împărăţiei (acum şi întotdeauna) sunt atât de mari, încât libertatea minoră cu privire la mâncare poate fi bine sacrificată în prezent pentru binele fratelui nostru.Astfel, indiferent din care punct de vedere scriptural privim, este contrazisă ideea că promisiunile împărăţiei sunt amăgiri legendare, sau că împrejurările noastre prezente îndeplinesc aceste promisiuni.În Biserica timpurie promisiunile de onoare în împărăţie şi de moştenire împreună cu Învăţătorul au fost imbolduri puternice la credincioşie sub încercările şi persecuţiile care existau atunci, pe care ei au fost preveniţi să le aştepte; şi dintre toate cuvintele de mângâiere şi încurajare din Apocalipsa, date celor şapte Biserici, nici unul nu străluceşte mai clar şi mai plin de forţă decât cele care declară: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”; şi, „Celui care va birui îi voi da stăpânire peste neamuri”.Acestea sunt făgăduinţe care în mod raţional n-ar putea fi răstălmăcite pentru a le aplica la o lucrare prezentă a harului în inimă şi nici la o domnie peste neamuri în viaţa prezentă, deoarece aceia care vor birui trebuie să facă aceasta prin moarte în serviciu, şi astfel să câştige onorurile împărăţiei. Apocalipsa 20:6.((A286))Dar natura umană caută să evite suferinţele şi este întotdeauna gata să apuce onoarea şi puterea; astfel aflăm că şi în zilele apostolilor unii din Biserică erau dispuşi să atribuie făgăduinţele de onoare şi putere viitoare la viaţa prezentă, şi începeau să acţioneze ca şi când deja sosise timpul ca lumea să onoreze Biserica şi chiar să i se supună. Apostolul Pavel scrie, corectând această eroare, ştiind că astfel de idei ar avea un efect dăunător asupra Bisericii prin cultivarea mândriei şi prin îndepărtarea de la sacrificiu. El le spune ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!” Apoi adaugă cu seriozitate: „Şi măcar de aţi împărăţi, ca să putem împărăţi şi noi [apostolii persecutaţi] împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8). Lor le plăcea creştinismul lor, încercând să scoată din el şi cu el cât mai multă onoare posibilă; şi apostolul bine ştia că dacă ei ar fi fost credincioşi ca urmaşi ai Domnului nu erau într-o astfel de stare. Deci el le aminteşte că dacă într-adevăr mult aşteptata domnie ar fi început, şi elar domni la fel ca ei, şi că el a fost unul care prin credincioşie a suferit pentru adevăr, ceea ce era o dovadă că domnia lor era prematură şi mai curând o capcană decât o mărire. Apoi, cu o nuanţă de ironie, el adaugă: „Noi [apostolii şi servii credincioşi] suntem nebuni pentru Hristos, dar voi înţelepţi în Hristos! Noi, slabi, dar voi tari! Voi puşi în cinste, dar noi în dispreţ!” Nu vă scriu aceste lucruri numai ca să vă fac să vă ruşinaţi. Am un obiectiv mai bun şi mai nobil — SĂ VĂ ATRAG ATENŢIA; deoarece calea onoarei prezente nu duce la gloria şi onoarea care va fi revelată; ci suferinţa prezentă şi negarea de sine sunt calea îngustă spre glorie, onoare, nemurire şi comoştenire în împărăţie. De aceea, vă îndemn, fiţi urmaşi ai mei. Suferiţi şi fiţi ocărâţi şi persecutaţi acum, ca să puteţi avea parte cu mine la coroana vieţii pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da înziua aceea, şi nu numai mie, ci tuturor celor care iubesc arătarea Lui. 1 Corinteni 4:10-17; 2 Timotei 4:8.((A287))Dar, după ce Biserica timpurie a îndurat cu credincioşie multă persecuţie, au început să se răspândească teoriile că misiunea Bisericii era să cucerească lumea, să stabilească împărăţia cerului pe pământ şi să domnească peste neamuri înainte de a doua venire a Domnului. Acest lucru a pus temelia pentru intrigă, pompă şi mândrie lumească, spectacol şi ceremonie ostentativă în Biserică, destinate să impresioneze, să captiveze şi să impună veneraţie lumii, şi, pas cu pas, acestea au dus la marile pretenţii ale papalităţii că, fiind împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, avea dreptul să ceară respectul şi ascultarea de legile şi de reprezentanţii ei de la fiecare neam, naţiune şi popor. Sub această pretenţie falsă (şi ei, după cât se pare, se înşelau pe sine ca şi pe alţii), papalitatea a încoronat şi a detronat pentru un timp pe regii Europei şi încă mai pretinde autoritatea pe care acum nu o poate excercita.Prin papalitate aceeaşi idee a ajuns la protestantism, care de asemenea pretinde, deşi mai vag, că într-un fel domnia Bisericii este în progres; şi, asemenea corintenilor, aderenţii lui sunt „sătui” şi „bogaţi” şi domnesc „ca împăraţi”, aşa cum expresiv a descris Domnul nostru (Apocalipsa 3:17, 18). Astfel s-a întâmplat că membrii doar nominal ai Bisericii — cei neconvertiţi cu adevărat, care nu sunt grâu cu adevărat, ci neghină, doar imitaţii ale grâului — depăşesc cu mult ca număr pe adevăraţii ucenici ai lui Cristos. Şi aceştia sunt mult opuşi oricărui sacrificiu real şi oricărei lepădări de sine, nu suferă persecuţie pentru dreptate [pentru adevăr], şi, în schimb, ţin cel mult doar la o formă de post etc. Ei cu adevărat domnesc împreună cu lumea şi nu sunt pe linia pregătirii pentru a avea parte în împărăţia adevărată, care trebuie să fie stabilită de Domnul nostru la a doua Sa prezenţă.Pentru orice observator atent există o nepotrivire evidentă între această vedere şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor. Ei au învăţat că nu poate fi nici o împărăţie până nu vine Împăratul (Apocalipsa 20:6; 3:21; 2 Timotei 2:12). ((A288)) Ca atare, împărăţia cerului trebuie să sufere violenţă până când va fi stabilită în glorie şi putere.Două faze ale Împărăţiei lui DumnezeuDeşi este adevărat, cum a declarat Domnul nostru, că Împărăţia lui Dumnezeu nu vine — nu-şi face la început apariţia — cu manifestare exterioară, totuşi la timpul cuvenit ea se va manifesta pentru toţi prin semne exterioare vizibile, neîndoielnice. Când va fi stabilită pe deplin, Împărăţia lui Dumnezeu va fi compusă din două părţi: o fază spirituală sau cerească şi o fază pământească sau umană. Cea spirituală va fi întotdeauna invizibilă pentru oameni, deoarece aceia care o compun vor fi de natură divină, spirituală, ceea ce nici un om n-a văzut, nici nu poate vedea (1 Timotei 6:16; Ioan 1:18); totuşi prezenţa şi puterea ei se vor manifesta cu tărie, în principal prin reprezentanţii ei umani care vor constitui faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu.Cei care vor constitui faza spirituală a împărăţiei sunt sfinţii biruitori din Veacul Evanghelic — Cristosul, cap şi corp — glorificat. Învierea şi înălţarea lor la putere precede pe aceea a tuturor celorlalţi, pentru că prin această clasă vor fi binecuvântaţi toţi ceilalţi (Evrei 11:39, 40). A lor este întâia înviere (Apocalipsa 20:5)*. Marea lucrare care-i stă ((A289)) în faţă acestei companii glorioase unse — Cristosul — necesită înălţarea lor la natură divină; nici o altă putere n-ar putea s-o îndeplinească, decât cea divină. Lucrarea lor este o lucrare care nu aparţine numai acestei lumi, ci tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ, atât printre fiinţele spirituale, cât şi printre cele umane. Matei 28:18; Coloseni 1:20; Efeseni 1:10; Filipeni 2:10; 1 Corinteni 6:3.*În acest verset, cuvintele: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani”, sunt adăugate. Ele nu se găsesc în manuscrisele cele mai vechi şi mai demne de încredere: Sinaitic, Vatican nr. 1209, 1160 şi Siriac. Să nu uităm că numeroasele pasaje găsite în copiile moderne suntadăugiri care nu aparţin în mod cuvenit Bibliei. Deoarece se porunceşte să nu se adauge la Cuvântul lui Dumnezeu, datoria noastră este să respingem astfel de adăugiri imediat ce le este stabilit caracterul ilegitim. Cuvintele indicate s-au strecurat în text probabil accidental, în secolul al cincilea, deoarece nici un manuscris de dată mai timpurie (grecesc sau siriac) nu conţine această propoziţie. Probabil că la început a fost numai uncomentariu marginal făcut de un cititor care şi-a exprimat gândul lui asupra textului, şi a fost copiat în corpul textului de unul care a transcris ulterior, nefăcând distincţie între text şi comentariu.Totuşi, respingerea acestei propoziţii nu este esenţială pentru „Plan”, aşa cum este prezentat aici, deoarece ceilalţi morţi — lumea în masă — nu vortrăi iarăşi în sensul deplin, în sensul perfect în care a trăit Adam înainte de a păcătui şi a veni sub sentinţa „vei muri negreşit”. Viaţa perfectă, fără slăbiciune sau moarte, este singurul sens al cuvântului în care Dumnezeu recunoaşte viaţa. Din punctul Lui de vedere, toată lumea şi-a pierdut deja viaţa, moare, şi acum ar putea fi descrisă mai potrivit ca moartă decât ca vie. 2 Corinteni 5:14; Matei 8:22.Cuvântul înviere (greceşte, anastasis) înseamnă ridicare. În legătură cu omul, înseamnă ridicarea omului la starea de la care a căzut, la perfecţiunea deplină a umanităţii — ceea ce s-a pierdut prin Adam. Perfecţiunea la care se vor ridica treptat, în timpul Veacului Milenar de restabilire sau înviere (ridicare), este perfecţiunea de la care a căzut rasa noastră. Veacul Milenar nu este numai veacul de încercare, ci şi veacul de binecuvântare; şi prin învierea sau restabilirea la viaţă se va reda tot ceea ce s-a pierdut, tuturor celor care, atunci când vor şti şi vor avea posibilitatea, se vor supune cu bucurie. Procesul învierii va fi treptat, necesitând întregul veac pentru realizarea lui completă, deşi simpla trezire la o măsură de viaţă şi la conştienţă, aşa cum avem în prezent, va fi desigur o lucrare de moment. Prin urmare, până când se va sfârşi mia de ani, omenirea nu va ajunge deplin la măsura vieţii pierdute în Adam. Şi, deoarece orice stare lipsită de viaţă perfectă este o stare de moarte parţială, rezultă că, deşi cuvintele de mai sus nu sunt deloc parte din relatarea inspirată, ar fi strict adevărat să spunem că ceilalţi morţi nu vor trăi din nou (nu vor recâştiga deplinătatea vieţii pierdute) până când mia de ani de restabilire şi binecuvântare va fi completă.Lucrarea fazei pământeşti a Împărăţiei lui Dumnezeu va fi limitată la această lume şi la omenire. Iar cei atât de mult onoraţi încât să aibă o parte în ea vor fi cei mai înălţaţi şi ((A290)) mai onoraţi de Dumnezeu dintre oameni. Aceştia sunt clasa la care se face referire în capitolul 8 (pag. 145), a căror zi de judecată a fost înainte de Veacul Evanghelic. Fiind încercaţi şi găsiţi credincioşi, la înviere nu vor fi aduşi iarăşi la judecată, ci vor primi imediat răsplata credincioşiei lor — o înviere instantanee la perfecţiune ca oameni. (Ceilalţi, în afară de aceştia şi de clasa spirituală, vor fi treptatridicaţi la perfecţiune în timpul Veacului Milenar). Astfel, această clasă va fi gata imediat pentru marea lucrare care-i stă în faţă, ca şi agenţi umani ai Cristosului în restabilirea şi binecuvântarea restului omenirii. După cum natura spirituală este necesară pentru realizarea lucrării lui Cristos, tot aşa natura umană perfectă este corespunzătoare pentru realizarea lucrării de făcut în viitor printre oameni. Aceştia vor servi printre oameni şi vor fi văzuţi de ei, în timp ce gloria perfecţiunii lor va fi un exemplu constant şi un imbold pentru alţi oameni de a se strădui să atingă aceeaşi perfecţiune. Şi faptul că aceşti vrednici din vechime vor fi în faza pământească a împărăţiei şi văzuţi de omenire este pe deplin atestat de cuvintele lui Isus către evreii necredincioşi care-L respingeau. El a spus: „Veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu”. Să se remarce de asemenea că Învăţătorul nu menţionează că El sau apostolii vor fi văzuţi cu Avraam. De fapt oamenii vor vedea faza pământească a împărăţiei şi vor face parte din ea, dar nu din cea spirituală; şi unii, fără îndoială, vor fi supăraţi să afle că au respins o aşa mare onoare.Nu ni se dau informaţii explicite referitoare la maniera exactă în care aceste două faze ale împărăţiei cereşti vor opera armonios, dar avem o ilustraţie a manierei în care se poate să opereze, în purtarea lui Dumnezeu cu Israel prin reprezentanţii lor: Moise, Aaron, Iosua, profeţii etc. — deşi manifestările viitoare ale puterii divine le vor depăşi mult ((A291)) pe cele din veacul acela tipic; deoarece lucrarea veacului viitor cuprinde trezirea tuturor morţilor şi restabilirea la perfecţiune a celor ascultători. Această lucrare va necesita stabilirea unui guvern perfect printre oameni, cu oameni perfecţi în poziţii de control, pentru ca ei să poată pune în ordine în mod drept afacerile statului. Va necesita stabilirea de înlesniri educaţionale adecvate, de toate felurile, ca şi măsuri filantropice de diferite feluri. Şi această nobilă lucrare de ridicare în acest fel a omenirii, prin paşi siguri şi stabili (sub direcţia membrilor spirituali nevăzuţi ai aceleiaşi împărăţii), este înalta onoare la care sunt numiţi vrednicii din vechime şi pentru care vor ieşi afară pregătiţi, curând după prăbuşirea finală a împărăţiilor acestei lumi şi după legarea lui Satan, prinţul lor. Şi ca reprezentanţi onoraţi divin ai împărăţiei cereşti, ei vor primi neîntârziat onoarea şi cooperarea tuturor oamenilor.A câştiga un loc în faza pământească a împărăţiei lui Dumnezeu, va însemna a găsi satisfacerea fiecărei dorinţe şi ambiţii a inimii omeneşti perfecte. Va însemna o parte glorioasă şi satisfăcătoare chiar de la intrarea în ea; şi totuşi gloria va creşte pe măsură ce timpul va înainta şi lucrarea binecuvântată va progresa. Şi când, la sfârşitul miei de ani, marea lucrare de restabilire va fi îndeplinită prin Cristosul (în mare măsură prin intermediul acestor nobili colaboratori umani), când întregul neam omenesc (în afară de cei incorigibili — Matei 25:46; Apocalipsa 20:9) va sta aprobat, fără pată, fără încreţitură sau ceva de felul acesta, în prezenţa lui Iehova, aceştia, care au avut o contribuţie esenţială în lucrare, vor străluci printre semenii lor şi înaintea lui Dumnezeu, a lui Cristos şi a îngerilor, „ca stelele în veac şi în veci de veci” (Daniel 12:3). Lucrarea şi osteneala lor din iubire nu va fi niciodată uitată de semenii lor recunoscători. Ei vor fi păstraţi în amintire veşnică. Psalmul 112:6.((A292))Dar mare cum va fi gloria crescândă a acelor oameni perfecţi care vor constitui faza pământească a împărăţiei, gloria celor cereşti va fi o glorie mai mare. În timp ce primii vor străluci ca stelele în veci, cei din urmă vor străluci ca strălucirea bolţii cereşti — ca soarele (Daniel 12:3). Onorurile cerului şi ale pământului vor fi puse la picioarele Cristosului. Mintea omenească poate aproxima, dar nu poate concepe clar gloria care va fi descoperită în Cristosul de-a lungul veacurilor nenumărate ale eternităţii. Romani 8:18; Efeseni 2:7-12.Prin aceste două faze ale împărăţiei va fi adeverită făgăduinţa făcută lui Avraam: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. „Sămânţa ta va fi ca nisipul de pe ţărmul mării şi ca stelele cerului” — o sămânţă pământească şi una cerească, ambele fiind mijloace ale lui Dumnezeu de binecuvântare a lumii. Ambele faze ale făgăduinţelor au fost văzute clar şi au fost intenţionate de Dumnezeu de la început, dar numai cea pământească a fost văzută de Avraam. Şi totuşi Dumnezeu a ales din sămânţa naturală pe cei mai importanţi din clasa spirituală (apostolii şi alţii) şi a oferit binecuvântarea cea mai importantă, cea spirituală, tuturor din acea naţiune care trăiesc la timpul cuvenit pentru această chemare cerească, aceasta fiind în plus faţă de cât a văzut vreodată Avraam în legământ — favoare peste favoare.Pavel (Romani 11:17) vorbeşte despre legământul avraamic ca despre o rădăcină din care a crescut natural Israelul trupesc, dar în care au fostaltoiţi credincioşii dintre neamuri când ramurile naturale au fost tăiate din cauza necredinţei. Aceasta dovedeşte dubla împlinire a făgăduinţei în dezvoltarea celor două seminţe: pământească (umană) şi cerească (spirituală), care vor constitui cele două faze ale împărăţiei. Acest legământ-rădăcină poartă aceste două feluri distincte de ramuri, fiecare din ele aducând la înviere propriul fel distinct de roade perfecte: clasele umane şi((A293)) spirituale în puterea împărăţiei. În ordinea dezvoltării, întâi a fost cea naturală (pământească), apoi conducătorii cereşti; dar în ordinea grandorii poziţiei şi timpului instalării, întâi va fi cea spirituală, după aceea cea naturală; şi astfel cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă. Matei 19:30; Luca 16:16.Făgăduinţa făcută lui Avraam, la care se referă Ştefan (Faptele 7:5) şi în care Israel a crezut, a fost pământească: se referea la ţară. Dumnezeu „i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire”, a spus Ştefan. Şi Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului, aşa că dacă poate număra cineva pulberea pământului, va putea să fie numărată şi sămânţa ta. Scoală-te, străbate ţara în lung şi-n lat; căci ţie ţi-o voi da” (Geneza 13:14-17). Ştefan arată că această făgăduinţă trebuie încă să fie îndeplinită, deoarece el declară că Dumnezeu n-a dat lui Avraam [în ţara aceea] „nimic de moştenire, nici măcar o palmă de loc”.Apostolul scriind despre aceeaşi clasă a vrednicilor din vechime — Avraam printre alţii — este de acord cu declaraţia lui Ştefan că făgăduinţa făcută lui Avraam n-a fost încă împlinită; şi merge mai departe şi arată că acele făgăduinţe pământeşti nu pot şi nu vor fi împlinite până când se vor împlini făgăduinţele încă mai înalte, cereşti, referitoare la Cristosul (Cap şi corp). El spune despre ei: Toţi aceştia, măcar că au primit mărturie prin credinţă, totuşi n-au primit [împlinirea a] ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi [Cristosul], ca să nu ajungă ei la desăvîrşire fără noi (Evrei 11:13, 39, 40). Astfel, din nou se arată că Răscumpărătorul şi Restauratorul este spiritual, predându-şi umanul ca sacrificiu pentru toţi, şi că de la ((A294)) această clasă spirituală, când va fi mult înălţată, trebuie să pornească toate binecuvântările, oricare ar fi cei onoraţi ca instrumente sau agenţi ai ei. Romani 12:1; Galateni 3:29.Se vede astfel că faza pământească este israelită; şi în jurul acestui fapt se înmănunchiază acele multe profeţii legate de proeminenţa acestei naţiuni în planul lui Dumnezeu pentru binecuvântarea viitoare a lumii, când cortul lor căzut în ţărână va fi restabilit şi Ierusalimul va fi o laudă pe întregul pământ. Găsim declaraţii făcute atât de profeţi cât şi de apostoli, care arată clar că în vremurile restabilirii Israelul ca naţiune va fi primul dintre neamuri care va veni în armonie cu ordinea cea nouă de lucruri; că Ierusalimul pământesc va fi rezidit pe vechile lui dărâmături şi că statul lor va fi restabilit ca la început sub prinţi sau judecători (Isaia 1:26; Psalmul 45:16; Ieremia 30:18). Şi ce s-ar putea aştepta mai raţional decât ca Israelul să se bucure mai întâi în a-i recunoaşte pe profeţi şi pe patriarhi, şi ca obişnuinţa lor cu legea şi îndelungata lor disciplinare sub lege să-i fi pregătit pentru supunere şi ascultare sub autoritatea împărăţiei? Şi în timp ce Israelul va fi primul dintre neamuri care va fi recunoscut şi binecuvântat, de asemenea este scris despre Israel: „DOMNUL va mântui mai întâi corturile lui Iuda”.Nu considerăm important a intra în discuţie în legătură cu locul unde trebuie căutate „seminţiile pierdute” ale lui Israel. Poate este sau poate nu este adevărat ceea ce pretind unii, că acele „seminţii pierdute” pot fi urmărite până la anumite naţiuni civilizate din prezent. Dar, deşi unele dintre dovezile sugerate nu sunt iraţionale, totuşi ca întreg, în mare parte este deducţie şi presupunere. Dar, chiar dacă ar fi demonstrat clar că unele din naţiunile civilizate sunt descendente din seminţiile pierdute, aceasta n-ar dovedi pentru ele nici un avantaj sub „chemarea cerească”, „de sus”, care de la respingerea lor naţională nu cunoaşte nici o diferenţă între iudeu şi grec, rob sau slobod. Dacă asemenea dovezi ar deveni ((A295)) odată clare (ceea ce până acum nu sunt), ar fi în perfectă armonie cu profeţiile şi cu făgăduinţele referitoare la această naţiune, care încă îşi aşteaptă împlinirea în şi sub faza pământească a împărăţiei.Ataşamentul natural, precum şi o măsură de încredere în făgăduinţele multă vreme neîmplinite, care încă mai supravieţuieşte, şi toate prejudiciile lor naturale, vor fi favorabile pentru acceptarea generală şi grabnică de către Israel a noilor conducători; în timp ce obişnuinţa cu ascultarea de lege într-o anumită măsură va fi de asemenea favorabilă armoniei lor grabnice cu principiile noului guvern.Deoarece Ierusalimul a fost sediul imperiului sub Împărăţia tipică a lui Dumnezeu, el va ocupa iarăşi aceeaşi poziţie şi va fi „cetatea Marelui Împărat” (Psalmul 48:2; Matei 5:35). O cetate este un simbol al unei împărăţii sau stăpâniri, şi astfel Împărăţia lui Dumnezeu este simbolizată prin Noul Ierusalim, noua stăpânire venind din cer pe pământ. La început ea va consta numai din clasa spirituală, Mireasa lui Cristos, care, aşa cum a fost văzută de Ioan, va veni treptat pe pământ, adică va veni treptat în putere, în timp ce imperiile prezente se sfărâmă în bucăţi, în timpul zilei Domnului. Totuşi, la timpul cuvenit, va fi stabilită faza pământească a acestei cetăţi, din care vrednicii din vechime vor fi părţi sau membri. Nu vor fi două cetăţi (guverne), ci o cetate, un guvern ceresc, cel pe care l-a căutat Avraam, „o cetate care are temelii” — un guvern stabilit în dreptate, fiind întemeiat pe stânca de temelie sigură a dreptăţii lui Cristos Răscumpărătorul, pe valoarea răscumpărării omului pe care El a dat-o şi pe fermitatea dreptăţii divine care nu poate să condamne pe răscumpăraţi, după cum n-a putut scuza înainte pe păcătoşi. Romani 8:31-34; 1 Corinteni 3:11.Glorioasă Cetate a Păcii! ale cărei ziduri înseamnă mântuire, protecţie şi binecuvântare pentru toţi care intră ((A296)) în ea, a cărei temelie pusă în dreptate nu poate fi niciodată mişcată şi al cărei ziditor şi proiectant este Dumnezeu! În lumina care va străluci de la această cetate (împărăţie) glorioasă a lui Dumnezeu, neamurile (oamenii) vor merge pe marea cale a sfinţeniei în sus spre perfecţiune şi spre armonie deplină cu Dumnezeu. Apocalipsa 21:24*.*Cuvintele „şi cinstea” din acest verset lipsesc din manuscrisele cele mai vechi şi mai autentice. Din versetul 26 de asemenea lipsesc aceste cuvinte.Când omenirea va ajunge la perfecţiune, la sfârşitul Veacului Milenar, după cum s-a arătat deja, oamenii vor fi admişi ca membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi li se va da întreaga stăpânire a pământului, aşa cum s-a intenţionat la început — fiecare om un suveran, un rege. Acest lucru este arătat clar în profeţia simbolică a lui Ioan (Apocalipsa 21:24-26), deoarece în viziune el a văzut nu numai oamenii umblând în lumina ei, ci şi regiiintrând în ea în glorie; totuşi nimeni care s-o pângărească nu va putea intra în ea. Nici unul care n-a fost întâi încercat amănunţit nu se poate identifica cu acea cetate (împărăţie), nici unul care ar face sau i-ar plăcea să facă înşelăciune şi nedreptate, numai cei pe care Mielul îi va scrie ca vrednici de viaţă veşnică şi cărora le va spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită”.Dar să nu se uite că deşi cetatea literală a Ierusalimului fără îndoială va fi rezidită, şi deşi probabil va deveni capitala lumii, totuşi multe profeţii care menţionează Ierusalimul şi gloriile lui viitoare se referă în simbol la Împărăţia lui Dumnezeu care va fi stabilită în mare splendoare.Referitor la gloria viitoare a fazei pământeşti a împărăţiei, aşa cum este reprezentată prin Ierusalim, profeţii vorbesc în termeni înflăcăraţi, spunând: „Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale ((A297)) Ierusalimului! Căci DOMNUL mângâie pe poporul Său, El a răscumpărat Ierusalimul”. „Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie.” „Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi înveseliţi-vă pentru el, . . . ca să vă desfătaţi de plinătatea slavei lui. Căci aşa vorbeşte DOMNUL: «Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu şi slava poporelor ca un torent ieşit din matcă».” „În timpul acela, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al DOMNULUI; toate poporele se vor strânge la Ierusalim.” „Şi multe popoare se vor duce şi vor zice: «Veniţi, să ne suim la muntele [împărăţia] DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.» Căci din Sion [faza spirituală] va ieşi legea şi din Ierusalim [faza pământească] cuvântul DOMNULUI”. Isaia 52:9; 65:18; 66:10-12; Ieremia 3:17; Isaia 2:3.Când considerăm multele făgăduinţe scumpe de binecuvântare viitoare făcute lui Israel şi aşteptăm o împlinire exactă a lor pentru acest popor, este potrivit să ne amintim că ei ca popor sunt atât tipici, cât şi reali. Într-un aspect sunt tipici pentru toată omenirea, şi Legământul Legii lor, de ascultare şi viaţă, a fost tipic pentru Noul Legământ care va fi stabilit cu lumea în timpul Veacului Milenar şi al veacurilor viitoare.Sângele ispăşirii sub legământul lor tipic şi preoţimea care-l aplica acelei naţiuni a simbolizat sângele Noului Legământ şi Preoţimea Regală, care în timpul Mileniului va aplica curăţirile şi binecuvântările lui întregii lumi. Astfel, preoţimea lor a simbolizat pe Cristosul, iar acea naţiune a tipificat pe toţi aceia pentru care s-a făcut sacrificiul real şi pentru care vor veni binecuvântările reale: „fiecare om”, „întreaga lume”.Apoi să ne amintim că deşi binecuvântările viitoare, ca şi cele trecute, vor fi întâi pentru evrei şi apoi pentru neamuri, va fi numai o chestiune de timp faptul că evreii vor avea întâietate la favoarea divină; şi am arătat că ((A298)) aceasta va fi o urmare naturală a pregătirii lor sub Lege, care la timpul cuvenit îşi va servi scopul de a-i aduce la Cristos. Deşi la prima venire a adus numai o rămăşiţă din ei, la a doua venire îi va aduce ca popor şi vor fi ca popor un prim-rod printre neamuri. În cele din urmă toate binecuvântările promise lui Israel, în afara celor aparţinătoare claselor alese, îşi vor avea nu numai împlinirea reală în acest popor, dar şi împlinirea lor antitipică în toate familiile pământului. Sub acel guvern „Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui: slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele, întâi peste iudeu, apoi peste grec. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului”. Romani 2:6, 10, 11.Apostolul Pavel ne atrage atenţia în mod special asupra siguranţei făgăduinţelor lui Dumnezeu către Israel în viitor şi arată ce favoruri au pierdut prin necredinţă şi ce favoruri sunt încă sigure. El spune că datorită mândriei, împietririi inimii şi necredinţei, Israelul ca popor n-a obţinut ceea ce a căutat — locul principal în favoarea şi serviciul divin. Referinţa lui Pavel aici nu este la toate generaţiile lui Israel de la Avraam încoace, ci la acele generaţii care au trăit pe timpul primei veniri; şi cuvintele lui s-ar aplica la toate generaţiile care au trăit în timpul Veacului Evanghelic, veac în care a fost oferită favoarea principală: chemarea de sus la natură divină şi la moştenire împreună cu Isus. Israelul ca popor n-a recunoscut şi n-a ţinut la această favoare. Şi deşi Dumnezeu a cercetat neamurile şi a chemat pe mulţi dintre ei prin Evanghelie, ei, ca Israel trupesc, nu vor obţine premiul ceresc. Totuşi, o clasă, o rămăşiţă, o turmă mică dintre toţi cei chemaţi dă atenţie chemării, şi prin ascultare şi sacrificiu de sine îşi asigură chemarea şi alegerea. Astfel, ceea ce n-a obţinut Israelul ca popor şi ceea ce nici Biserica creştină nominală nu obţine i se dă clasei alese sau selecţionate, credincioşii — „trupul lui Hristos” — aleşii ((A299)) (după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu) prin sfinţirea duhului şi credinţa adevărului. 2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2.Dar, deşi prin respingerea lui Mesia Israel a pierdut toată această favoare specială, totuşi Pavel arată că aceasta nu i-a dovedit cu totul îndepărtaţi din favoare, deoarece ei aveau încă acelaşi privilegiu de a fi altoiţi în Cristos şi în favorurile spirituale de care se bucura restul omenirii, dacă în timpul când se făcea chemarea ei acceptau acest lucru în credinţă; deoarece, argumentează Pavel, Dumnezeu poate tot atât de bine să-i altoiască iarăşi precum altoieşte ramurile sălbatice şi este tot atât de dispus să facă aceasta, dacă ei nu continuă în necredinţă. Romani 11:23, 24.Mai mult, Pavel argumentează că deşi Israel a pierdut binecuvântarea principală „pe care o căuta”, locul principal în împărăţia lui Dumnezeu, totuşi încă rămâne ca mari făgăduinţe să se împlinească pentru acest popor, deoarece, argumentează el, darurile lui Dumnezeu, chemările, legămintele şi făgăduinţele nu vor fi retrase neîmplinite. Dumnezeu ştia sfârşitul de la început, El ştia că Israel va respinge pe Mesia; şi având această cunoştinţă, făgăduinţele Lui fără echivoc pentru ei ne dau asigurarea că Israel va fi folosit încă de Domnul în serviciu, ca mijlocul Lui în binecuvântarea lumii, deşi „Israel n-a căpătat ce căuta” — favoarea principală. Apoi Pavel continuă să arate că făgăduinţele prin legământ făcute de Dumnezeu lui Israel erau de aşa natură încât să lase deschis şi nedefinit faptul că ei ca popor vor fi sămânţa cerească ori pământească — dacă vor moşteni şi vor împlini slujba mai înaltă ori mai joasă menţionată în făgăduinţe. Dumnezeu a ţinut în secret favoarea spirituală mai înaltă până la timpul cuvenit, şi făgăduinţele făcute lor menţionau numai favoarea pământească, deşi El i-a favorizat oferindu-le întâi şi favorurile spirituale, şi astfel le-a oferit mai mult ((A300)) decât le promisese vreodată. Într-un cuvânt, făgăduinţele cereşti erau ascunse în cele pământeşti. Aceste făgăduinţe, spune Pavel, nu pot da greş, iar oferirea întâi a favorii ascunse şi respingerea oarbă a ei de către Israel în nici un fel nu dezminte sau nu anulează cealaltă trăsătură a făgăduinţei. Deci el declară că deşi Israelul ca naţiune este respins din favoare în timpul când atât dintre evrei cât şi dintre neamuri se alege Mireasa lui Cristos, totuşi va veni timpul când, Salvatorul (Cristos, Cap şi corp) fiind complet, favoarea divină se va întoarce la Israelul trupesc şi gloriosul Salvator va îndepărta nelegiuirea de la Iacov*, şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit [restabilit în favoare], după cum este scris prin profet. Cuvintele apostolului sunt:*Israelul spiritual nu este numit niciodată Iacov.„Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: împietrire într-o măsură s-a întâmplat lui Israel [Diaglott, B. Wilson — n. e.] …până va intra plinătatea neamurilor [până când numărul deplin ales dintre neamuri este completat]. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Salvatorul [Cristos, Cap şi corp] va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele». În ce priveşte EVANGHELIA, ei sunt vrăjmaşi, spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare. După cum voi [neamurile] odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, iar acum, prin neascultarea lor, aţi căpătat îndurare, tot aşa şi ei n-au ascultat acum, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare [de la Biserica glorificată]. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare, ca să aibă milă de toţi [Compară Romani 5:17-19]. O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!” Romani 11:25-33.((A301))Moştenitori ai Împărăţiei„Cine va putea să se suie la muntele [simbol al împărăţiei] DOMNULUI? Cine va sta în locul [templul] Lui cel sfânt? Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată.” Psalmul 24:3, 4.Cetatea Ierusalimului a fost zidită pe vârful unui munte, un vârf dublu, deoarece era separat de valea Tiropeon în două părţi. Totuşi era o singură cetate înconjurată de un zid, cu poduri care legau cele două despărţituri. Pe unul din aceste vârfuri de munte a fost construit Templul. Aceasta s-ar putea înţelege că simbolizează unirea calităţilor împărăteşti şi preoţeşti la Biserica glorificată, sau acea unică Împărăţie a lui Dumnezeu cu două faze ale ei: templul spiritual, nu de origine pământească, ci de o natură nouă, cerească sau spirituală (Evrei 9:11), separată şi totuşi unită cu faza pământească.David pare că se referă la cele două locuri. Oricum era o onoare să fii din cetate, şi încă o mai mare onoare să urci la templul sfânt, în teritoriul sacru unde numai preoţilor le era permis să intre. Şi David arată că puritatea vieţii şi onestitatea inimii sunt necesare oricui vrea să ajungă la vreuna dintre onoruri. Cei care vor să fie din preoţimea împărătească sunt îndemnaţi la curăţenie, întocmai cum Marele Preot al mărturisirii noastre este curat, dacă vreau să fie socotiţi vrednici de moştenire împreună cu El. Iar cel ce are această speranţă în El se curăţeşte pe sine, întocmai cum El este curat. După cum deja s-a arătat, aceasta este o curăţenie a intenţiei, socotită nouă ca o curăţenie absolută sau reală, curăţenia lui Cristos atribuită nouă, care ne completează deficienţa inevitabilă şi compensează slăbiciunile noastre inevitabile, în timp ce umblăm după spirit, nu după trup.Dar să nu se uite că puritatea, sinceritatea şi întreaga consacrare faţă de Dumnezeu sunt esenţiale pentru toţi aceia care vreau să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, în oricare din ((A302)) faze. Aşa a fost cu acei vrednici din vechime care vor moşteni faza pământească a împărăţiei sub Cristos. Ei au iubit dreptatea şi au urât nelegiuirea, şi erau adânc întristaţi şi aveau remuşcări atunci când erau surprinşi într-o greşeală ori împiedicaţi de o slăbiciune sau ispită. Tot aşa a fost şi cu credincioşii Veacului Evanghelic, şi aşa va fi cu toţi în Veacul Milenar când spiritul lui Dumnezeu, spiritul adevărului, va fi turnat peste toată carnea. Învingătorii acelui veac de asemenea vor trebui să se străduiască pentru puritatea inimii şi a vieţii, dacă vor vrea să aibă dreptul, sub aranjamentul lui Dumnezeu, să intre în cetate — împărăţia pregătită pentru ei de la întemeierea lumii — stăpânirea originară restabilită.Domnia de fierMulţi presupun greşit că atunci când Împărăţia Milenară a lui Cristos va fi inaugurată fiecare va fi mulţumit de conducerea ei. Dar nu este aşa. Reglementările ei vor fi cu mult mai exigente decât ale oricărui alt guvern anterior, şi libertăţile oamenilor vor fi restrânse până la un grad într-adevăr supărător pentru mulţi care vociferează acum pentru creşterea libertăţii. Libertatea de a induce în eroare, de a denatura, de a câştiga necinstit şi a înşela pe alţii, va fi complet oprită. Libertatea de a folosi abuziv mâncare sau băutură pentru sine sau pentru alţii, sau de a corupe în vreun fel bunele moravuri, le va fi complet negată tuturor. Libertatea sau permisiunea de a face vreun rău nu va fi acordată nimănui. Singura libertate acordată cuiva va fi adevărata şi glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu — libertatea de a face bine pentru sine şi pentru alţii în oricare mod, dar nu va fi permis nici un rău şi nici o nimicire în toată acea Împărăţie sfântă (Isaia 11:9; Romani 8:21). Prin urmare, acea domnie va fi simţită de mulţi ca severă, stricând toate obiceiurile şi datinile anterioare, precum şi instituţiile prezente fondate pe aceste obiceiuri şi idei false de ((A303)) libertate. Datorită fermităţii şi vigorii ei, este numită simbolic domnia de fier — „El le va păstori cu un toiag de fier” (compară Apocalipsa 2:26, 27; Psalmul 2:8-12 şi 49:14). Astfel va fi împlinită declaraţia: „Voi face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi grindina [judecata dreaptă] va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele [adevărul] vor îneca adăpostul ascuns”, şi orice lucru ascuns va fi descoperit. Isaia 28:17; Matei 10:26.Mulţi se vor revolta împotriva acelei domnii perfecte şi echitabile, pentru că au fost obişnuiţi în trecut, sub domnia prinţului prezent, să stăpânească peste semenii lor muritori şi să trăiască în întregime pe seama altora, fără să facă un serviciu compensator. Şi multe şi severe vor fi loviturile pe care le va cere şi le va primi în mod natural, sub acea domnie, o viaţă prezentă de îngăduinţă şi de mulţumire de sine, până când unii ca aceştia vor învăţa lecţiile acelei împărăţii: echitatea, justiţia, dreptatea (Psalmul 89:32; Luca 12:47, 48). Lecţia despre acest subiect vine întâi pentru generaţia în viaţă, şi acum este aproape. Iacov 5.Dar, binecuvântat gând! Când Prinţul Vieţii va pune în aplicare legile dreptăţii şi echităţii cu o domnie de fier, masele omenirii vor învăţa că „dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor”. Ei vor învăţa că planul şi legile lui Dumnezeu sunt la urma urmelor cele mai bune pentru toţi cei implicaţi, şi în final vor învăţa să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea (Psalmul 45:7; Evrei 1:9). Toţi cei care sub acea domnie nu vor fi învăţat să iubească ce este drept, vor fi socotiţi nevrednici de viaţă veşnică şi vor fi înlăturaţi dintre oameni. Faptele 3:23; Apocalipsa 20:9; Psalmul 11:5-7.Împărăţia veşnică„Şi DOMNUL va fi împărat peste tot pământul, în ziua aceea” (Zaharia 14:9). Împărăţia pe care Iehova o va stabili în mâinile lui Cristos în timpul Mileniului va fi împărăţia lui ((A304)) Iehova, dar va fi sub controlul direct al lui Cristos ca locţiitor al Său, cam în aceeaşi manieră în care a procedat guvernul Statelor Unite cu statele din sud după Revoltă. Statelor din sud nu le-a fost permis pentru un timp să se guverneze prin alegerea propriilor funcţionari, ca nu cumva să nu se conformeze legilor constituţionale ale Uniunii, ci au fost plasaţi în control guvernatori cu putere de acţiune deplină, cu scopul de a reconstrui acele guverne de stat şi a le readuce în deplină armonie cu guvernul central. Astfel, domnia specială a lui Cristos peste afacerile pământului este pentru un timp limitat şi pentru un anumit scop, şi se va termina cu împlinirea acelui scop. Omul prin răzvrătire şi-a pierdut drepturile date de Dumnezeu — autoguvernarea în armonie cu legile lui Iehova, printre altele. Dumnezeu, prin Cristos, răscumpără toate acele drepturi şi asigură pentru om dreptul nu numai de a se întoarce personal la starea dinainte, ci şi de a se întoarce la funcţia dinainte, de rege al pământului. Dar aducerea omului înapoi, aşa cum intenţionează Dumnezeu, în modul care este cel mai potrivit să imprime lecţia experienţei prezente, şi anume, cerându-i să facă efort pentru propria lui restabilire, va cere un guvern tare, perfect. Şi această onoare de completare a restabilirii omului este acordată lui Cristos, care a murit pentru a-Şi asigura dreptul la ea, şi „Trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” — până când nu va exista nici unul care să nu-L recunoască, să nu-L onoreze şi să nu I se supună. Atunci, fiindu-I împlinită misiunea legată de reconstrucţia sau restabilirea omenirii, El va preda împărăţia lui Dumnezeu, însuşi Tatălui, şi omenirea va avea de-a face direct, ca şi la început, cu Iehova — mijlocirea omului Isus Cristos împlinind deplin şi complet marea operă de reconciliere. 1 Corinteni 15:25-28.Împărăţia, când va fi predată Tatălui, va rămâne Împărăţia lui Dumnezeu şi legile vor fi întotdeauna ((A305)) aceleaşi. Toată omenirea, atunci perfect restabilită, va fi în stare să dea ascultare perfectă, atât în literă cât şi în spirit, în timp ce acum spiritul de ascultare sau străduinţa de a respecta legea lui Dumnezeu este tot ce sunt capabili oamenii să dea. Litera deplină a acestei legi perfecte i-ar condamna imediat la moarte (2 Corinteni 3:6). Acceptarea noastră acum este numai prin răscumpărarea lui Cristos.Până a fi în realitate perfect, „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu!” (Evrei 10:31). Acum, şi până vor fi în realitate perfecţi, nimeni n-ar putea sta în faţa legii justiţiei riguroase; cu toţii au nevoie de mila dată liber sub meritul şi sacrificiul lui Cristos. Dar când Cristos va preda Tatălui împărăţia, El îi va prezenta în faţa Lui desăvărşiţi, corespunzători şi în stare să se bucure de binecuvântarea veşnică sub legea perfectă a lui Iehova. Toată frica va fi trecut atunci, şi Iehova va fi în perfectă armonie cu creaturile Sale restabilite, ca şi la început.Când, la sfârşitul Veacului Milenar, Cristos va preda Tatălui stăpânirea pământului, El o va face predând-o omenirii ca reprezentanţi ai Tatălui, care de la început au fost desemnaţi să aibă această onoare (1 Corinteni 15:24; Matei 25:34). Astfel Împărăţia lui Dumnezeu durează veşnic. Şi astfel citim în cuvintele Domnului nostru: „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui [celor care în timpul domniei Milenare vor fi ajuns la poziţia de favoare, prin armonie şi supunere]: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu [voi, pe care Tatăl Meu intenţionează să vă binecuvânteze astfel], de moşteniţi împărăţia CARE V-A fost pregătită de la întemeierea lumii»”.Această împărăţie şi această onoare pregătită pentru om nu trebuie să fie confundată cu acea împărăţie şi cu acea onoare încă mai înaltă pregătită pentru Cristosul, „pe care Dumnezeu a hotărât-o mai dinainte, spre slava noastră” (1 Corinteni 2:7), şi pentru care am fost aleşi în Cristos înainte de întemeierea lumii. Şi deşi intervenţia specială şi ((A306)) domnia lui Cristos peste pământ se va încheia, cum s-a arătat mai înainte, nu trebuie să tragem concluzia că gloria, stăpânirea şi puterea lui Cristos vor înceta atunci. Nu, Cristos este pentru veşnicie asociat cu toată gloria şi puterea divină, la dreapta favorii lui Iehova; iar Mireasa şi comoştenitorii Lui vor împărtăşi veşnic gloria Lui crescândă. În legătură cu ce lucrări minunate aşteaptă în alte lumi puterea acestui agent mult înălţat al lui Iehova, nu vrem să facem aici alte presupuneri, decât că vrem să sugerăm infinitatea şi activitatea puterii divine şi nemărginirea universului.Aşadar, pe oricare fază a împărăţiei ni se concentrează interesul, ea este cu adevărat „dorinţa tuturor neamurilor”, deoarece sub ea toţi vor fi binecuvântaţi. Deci, toţi să dorească serios acel timp şi toţi să se roage: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. De aceea, toată creaţia geme şi aşteaptă în ignoranţă de multă vreme — aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu, împărăţia care va zdrobi răul şi va binecuvânta şi vindeca toate popoarele. Romani 8:19; 16:20.
Împărăţiile acestei lumi
Împărăţiile acestei lumiPrima stăpânire — Pierderea ei — Răscumpărarea şi restabilirea ei — Împărăţia tipică a lui Dumnezeu — Uzurpatorul — Două faze ale stăpânirii prezente — Puterile care sunt, orânduite de Dumnezeu — Cum le-a văzut Nebucadneţar — Cum le-a văzut şi le-a interpretat Daniel — Împărăţiile acestei lumi, văzute din alt punct de vedere — Legătura corectă a Bisericii cu guvernămintele prezente — Dreptul divin al regilor, examinat pe scurt — Pretenţiile creştinătăţii sunt false — O speranţă mai bună, în cel de-al cincilea imperiu universalÎn primul capitol al Revelaţiei Divine, Dumnezeu declară scopul Său cu privire la creaţia Sa pământească şi la guvernarea ei: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ». Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu, i-a creat de sex masculin şi de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ»”.Astfel a fost pusă stăpânirea pământului în mâinile neamului omenesc reprezentat în primul om, Adam, care a fost perfect şi prin urmare pe deplin apt de a fi domnul, stăpânul sau regele pământului. Această împuternicire de a se înmulţi, a umple pământul, a-l supune şi a avea stăpânire peste el n-a fost numai pentru Adam, ci pentru toată omenirea: „. . . ei să stăpânească” etc. Dacă omenirea ((A246)) ar fi rămas perfectă şi fără păcat, această stăpânire n-ar fi trecut niciodată din mâinile ei.Se va observa că în această împuternicire nici unui om nu-i este dată stăpânire sau autoritate peste semeni, ci întregii omeniri îi este dată stăpânire peste pământ, pentru a-l cultiva şi a-i folosi produsele pentru binele comun. Nu numai bogăţia vegetală şi minerală este pusă astfel la dispoziţia omului, dar şi toate varietăţile de viaţă animală sunt la dispoziţia lui şi pentru a se servi de ele. Dacă omenirea ar fi rămas perfectă şi ar fi îndeplinit acest scop originar al Creatorului, crescând în număr ar fi fost necesar ca oamenii să se consulte împreună, să-şi sistematizeze eforturile şi să inventeze căi şi mijloace pentru distribuirea justă şi înţeleaptă a binecuvântărilor comune. Şi cum în decursul timpului din cauza numărului lor mare ar fi fost imposibil să se întâlnească şi să se consulte împreună, ar fi fost necesar ca diferite clase de oameni să aleagă pe unii dintre ei pentru a-i reprezenta, a le exprima sentimentele comune şi a acţiona pentru ei. Şi dacă toţi oamenii erau perfecţi mintal, fizic şi moral, dacă fiecare om iubea în grad suprem pe Dumnezeu şi reglementările Lui şi pe aproapele său ca pe sine însuşi, n-ar fi fost nici o fricţiune în astfel de aranjament.Astfel văzut, scopul originar al Creatorului pentru guvernarea pământului a fost ca formă o republică, o guvernare în care să participe fiecare individ, în care fiecare om să fie suveran, cu totul apt de a-şi exercita datoriile funcţiei pentru binele propriu şi pentru binele general.Continuarea veşnică a stăpânirii pământului, care i-a fost acordată omului, depindea de o singură condiţie; şi aceea a fost ca această stăpânire acordată divin să fie întotdeauna exercitată în armonie cu Stăpânitorul Suprem al universului, a cărui lege enunţată pe scurt este Iubirea. „Iubirea este împlinirea legii”; „Să iubeşti pe DOMNUL, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu ((A247)) toată gândirea ta . . . Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Romani 13:10; Matei 22:37-40.Referitor la această mare favoare acordată omului, David, lăudând pe Dumnezeu, spune: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale” (Psalmul 8:5, 6). Această stăpânire dată omenirii prin persoana lui Adam a fost prima stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Omul a exercitat în acest fel stăpânire ca reprezentant al lui Dumnezeu. Dar neascultarea omului faţă de Stăpânitorul Suprem a cauzat pierderea nu numai a vieţii lui, ci şi a tuturor drepturilor şi privilegiilor lui ca stăpânitor al pământului, ca reprezentant al lui Dumnezeu. De atunci încolo el a fost un rebel detronat şi condamnat la moarte. Atunci Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ a încetat repede şi de atunci n-a mai fost stabilită decât pentru scurt timp, într-o manieră tipică în Israel. Deşi în Eden omul şi-a pierdut dreptul la viaţă şi la stăpânire, acesta nu i-a fost luat dintr-o dată; şi în timp ce viaţa condamnată durează, omului îi este permis să exercite stăpânirea pământului conform propriilor idei şi capacităţi, până când vine timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru Acela care are dreptul să ia stăpânirea pe care a cumpărat-o.Moartea Domnului nostru a răscumpărat sau a cumpărat nu numai pe om, ci şi toată moştenirea lui originară, inclusiv stăpânirea pământului. Cumpărând-o, dreptul este acum la El; El este acum moştenitorul de drept, şi în curând, la timpul cuvenit, va lua în stăpânire ceea ce a cumpărat (Efeseni 1:14). Dar, deoarece El a cumpărat pe om nu de dragul de a-l ţine rob, ci ca să-l poată restabili la starea de mai înainte, tot aşa este şi cu stăpânirea pământului: El a cumpărat-o împreună cu toate binecuvântările originare ale omului, cu scopul de a le restabili, când omul va fi iarăşi făcut în stare să le exercite în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Deci, domnia lui Mesia pe pământ nu va fi veşnică. Ea va continua numai până când((A248)) El, cu autoritatea Lui tare, de fier, va fi reprimat toată răzvrătirea şi nesupunerea, şi omenirea decăzută va fi restabilită la perfecţiune, când oamenii vor fi cu totul în stare să exercite corect stăpânirea pământului, aşa cum a fost intenţionată la origine. Când aceasta va fi astfel restabilită, iarăşi va fi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, sub supravegherea omului, reprezentantul hotărât de Dumnezeu.În timpul Veacului Iudeu, Dumnezeu a organizat poporul Israel ca împărăţie a Sa sub Moise şi Judecători — un fel de republică — dar a fost numai tipică. Iar autoritatea absolută stabilită după aceea, în special sub David şi Solomon, în unele privinţe a fost tipică pentru Împărăţia promisă, când va domni Mesia. Spre deosebire de naţiunile din jur, Israelul avea pe Iehova ca Împărat al lor, iar conducătorii lor serveau nominal sub El, după cum aflăm din Psalmul 78:70, 71. Acest lucru este clar declarat în 2 Cronici 13:8 şi 1 Cronici 29:23, unde Israelul este numit „Împărăţia DOMNULUI” şi unde se spune că Solomon s-a aşezat pe „SCAUNUL DE DOMNIE AL DOMNULUI, ca împărat în locul tatălui său, David”, care, urmând lui Saul, primul împărat, a stat sau a exercitat autoritatea aceluiaşi scaun de domnie în cei patruzeci de ani dinainte.Când poporul Israel a păcătuit împotriva Domnului, El i-a pedepsit în repetate rânduri, până când în final le-a luat cu totul împărăţia. În zilele lui Zedechia, ultimul din linia lui David care a domnit, sceptrul puterii regale a fost îndepărtat. Atunci a fost răsturnată împărăţia tipică a lui Dumnezeu.Hotărârea lui Dumnezeu în această privinţă este exprimată în cuvintele: „Şi tu, domn fărădelege şi nelegiuit al lui Israel, a cărui zi a sosit, fiindcă fărădelegea ta ajuns-a la culmea ei. Aşa zice Iehova, Domnul: «Să i se scoată diadema şi să i se ia coroana! Aceasta nu va mai fi cum a fost . . . O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna. Şi NU va mai sta, până ce nu va veni acela al căruia este dreptul; şi acestuia o voi da»” (Ezechiel 21:25-27, Sf. Script., 1874 — ((A249)) n. e.). În împlinirea acestei profeţii, împăratul Babilonului a venit împotriva lui Israel, a luat poporul în robie şi a înlăturat pe împăratul lor. Deşi restabiliţi după aceea la existenţă naţională prin Cirus persanul, ei au fost supuşi şi au plătit tribut imperiilor succesive ale Medo-Persiei, Greciei şi Romei până la nimicirea finală a lor ca naţiune, în anul 70 d. Cr., de când au fost risipiţi printre neamuri.Împărăţia lui Israel este singura, de la cădere, pe care Dumnezeu a recunoscut-o vreodată ca reprezentând în vreun fel guvernarea Lui, legile Lui etc. Au existat multe naţiuni înainte de a lor, dar nici una n-a putut pretinde pe drept că Dumnezeu a fost fondatorul lor, sau că conducătorii lor au fost reprezentanţii lui Dumnezeu. Când diadema a fost luată de la Zedechia şi împărăţia lui Israel a fost răsturnată, s-a decretat că va rămâne răsturnată până când Cristos, moştenitorul de drept al lumii, va veni să o pretindă. Astfel, prin deducţie, toate celelalte împărăţii în putere până la restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu sunt numite „împărăţii ale acestei lumi”, sub „prinţul acestei lumi”, şi deci orice pretenţii ridicate de vreuna din ele că sunt împărăţii ale lui Dumnezeu sunt false. Şi această Împărăţie a lui Dumnezeu n-a fost „STABILITĂ” nici la prima venire a lui Cristos (Luca 19:12). Atunci, şi de atunci încoace, Dumnezeu a ales din lume pe aceia care vor fi socotiţi vrednici să domnească cu Cristos ca împreună moştenitori ai acelui tron. Cristos nu va lua împărăţia, puterea şi gloria şi nu va domni ca Domn al tuturor până la a doua venire a Sa.Toate celelalte împărăţii, în afară de cea a lui Israel, sunt scriptural numite păgâne, sau împărăţii ale neamurilor — „împărăţii ale acestei lumi”, sub „prinţul acestei lumi” — Satan. Îndepărtarea împărăţiei lui Dumnezeu în zilele lui Zedechia a lăsat lumea fără nici o guvernare pe care Dumnezeu s-o poată aproba, sau ale cărei legi sau afaceri să le fi supravegheat în mod special. Dumnezeu a recunoscut guvernămintele neamurilor indirect, prin aceea că a declarat public hotărârea Lui (Luca 21:24) ca în acest ((A250)) interval controlul asupra Ierusalimului şi asupra lumii să fie exercitat de guvernămintele neamurilor.Intervalul sau perioada de timp care s-a scurs de la îndepărtarea sceptrului şi a guvernării lui Dumnezeu, până la restaurarea acestora în mai mare putere şi glorie sub Cristos, este numit scriptural „Timpurile Neamurilor”. Şi aceste „timpuri” sau ani, în care „împărăţiile acestei lumi” au permisiunea să stăpânească, sunt fixate şi limitate, iar timpul pentru restabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu sub Mesia este la fel fixat şi marcat în Scriptură.Rele cum au fost aceste guvernăminte ale neamurilor, ele au fost permise sau „rânduite de Dumnezeu” cu un scop înţelept (Romani 13:1). Imperfecţiunea şi defectuoasa lor guvernare formează o parte din lecţia generală a răutăţii excesive a păcatului şi dovedesc faptul că omul decăzut nu este capabil să se autoguverneze, nici măcar spre propria lui satisfacţie. Dumnezeu le permite, în cea mai mare parte, să-şi realizeze propriile scopuri după cum sunt în stare, intervenind numai când ar sta în calea planurilor Sale. El intenţionează ca în cele din urmă toate să lucreze spre bine şi în final chiar şi „mânia omului să-L laude”. Restul, care n-ar lucra spre bine, care n-ar servi nici unui scop ori n-ar da nici o lecţie, El le restrânge. Psalmul 76:10.Incapacitatea omului de a stabili o guvernare perfectă se atribuie propriilor lui slăbiciuni, în starea lui decăzută, degradată. Aceste slăbiciuni, care prin ele însele s-ar împotrivi eforturilor umane de a crea o guvernare perfectă, de asemenea au fost folosite de Satan, primul care a ispitit pe om la neloialitate faţă de Stăpânitorul suprem. Satan s-a folosit continuu de slăbiciunile omului, a făcut ca binele să apară rău şi răul să apară bine, a denaturat caracterul şi planurile lui Dumnezeu şi a orbit pe oameni faţă de adevăr. Lucrând astfel în inimile copiilor neascultării (Efeseni 2:2), el i-a făcut prizonierii voinţei lui şi s-a făcut pe sine, ceea ce Domnul nostru şi apostolii numesc — prinţul sau stăpânitorul acestei lumi (Ioan 14:30; 12:31). El nu este ((A251)) prinţul acestei lumi pe drept, ci prin uzurpare, prin fraudă şi înşelăciune şi prin controlul oamenilor decăzuţi. Fiindcă este un uzurpator, el va fi în mod sumar deposedat. Dacă ar fi avut un drept real ca prinţ al acestei lumi, nu s-ar fi procedat aşa cu el.Astfel se va vedea că stăpânirea pământului, aşa cum este exercitată în prezent, are atât o fază invizibilă cât şi una vizibilă. Cea dintâi este spirituală, cea de-a doua este umană — împărăţiile pământeşti vizibile, într-o măsură sub controlul unui prinţ spiritual, Satan. Fiindcă Satan a posedat un astfel de control, el I-a putut oferi Domnului nostru să-L facă supremul suveran vizibil al pământului sub conducerea sa (Matei 4:9). Când Timpurile Neamurilor vor expira, ambele faze ale stăpânirii prezente se vor termina, Satan va fi legat şi împărăţiile acestei lumi vor fi răsturnate.Creaţia gemândă, căzută, orbită, înfrântă la fiecare pas, de secole s-a târât de-a lungul drumului ei epuizant, chiar şi cele mai bune străduinţe dovedindu-se nerodnice, totuşi sperând întotdeauna că epoca de aur visată de filosofii ei era aproape. Ea nu ştie că încă o mai mare eliberare decât aceea în care speră şi după care geme va veni prin dispreţuitul Nazarinean şi prin urmaşii Lui, care, ca fii ai lui Dumnezeu, în curând se vor manifesta în puterea împărăţiei pentru eliberarea ei. Romani 8:22, 19.Pentru ca să nu fie copiii Săi în întuneric în legătură cu permiterea guvernămintelor rele prezente şi în legătură cu scopul Său originar, de a aduce un guvernământ mai bun când aceste împărăţii, sub providenţa Sa conducătoare, vor fi servit scopul pentru care au fost permise, Dumnezeu ne-a dat prin profeţii Săi câteva mari vederi panoramice ale „împărăţiilor acestei lumi”, de fiecare dată arătând, pentru încurajarea noastră, răsturnarea lor prin stabilirea propriei Sale Împărăţii drepte şi veşnice sub Mesia, Prinţul Păcii.Faptul că efortul prezent al omului de a exercita stăpânire nu se face printr-o sfidare reuşită a voinţei şi puterii lui Iehova, ci prin permisiunea Lui, este arătat prin ((A252)) mesajul lui Dumnezeu către Nebucadneţar, în care Dumnezeu dă permisiune celor patru mari imperii, Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, să stăpânească până la timpul stabilirii Împărăţiei lui Cristos (Daniel 2:37-43). Aceasta arată sfârşitul concesiunii stăpânirii.Aruncând acum o privire la aceste viziuni profetice, să ne amintim că ele încep cu Babilonul, pe timpul răsturnării împărăţiei lui Israel, împărăţia tipică a Domnului.Viziunea lui Nebucadneţar asupraguvernămintelor pământuluiPrintre acele lucruri „scrise mai înainte pentru învăţătura noastră”, pentru ca noi, cărora ni se porunceşte să fim supuşi autorităţilor care sunt, să putem avea nădejde prin răbdarea şi mângâierea pe care le dau Scripturile (Romani 15:4; 13:1), este visul lui Nebucadneţar şi interpretarea divină a lui prin profet. Daniel 2:31-45.Daniel a explicat visul spunând: „Tu, împărate, te uitai, şi iată, ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint, pântecele şi coapsele îi erau de bronz, fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai, până ce s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi.Atunci, fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi au devenit ca pleava din arie, vara; le-a luat vântul şi nici un loc nu s-a mai găsit pentru ele. Dar piatra, care lovise chipul, s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.Iată visul. Şi vom spune înaintea împăratului şi explicarea lui. Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi ((A253)) slavă.[Acolo au fost rânduite de Dumnezeu împărăţiile neamurilor sau autorităţile care sunt.] El ţi-a dat în mâini, pe oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea; tu eşti capul de aur!După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta [argint]; apoi o a treia împărăţie, care va fi de bronz şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă în bucăţi şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă.”Printre numeroasele imperii mai mici ale pământului care s-au ridicat, cel care studiază istoria le poate trasa repede pe cele patru descrise mai sus de Daniel. Acestea sunt denumite IMPERII UNIVERSALE — întâi Babilonul, capul de aur (versetul 38); al doilea Medo-Persia, cuceritorul Babilonului, pieptul de argint; al treilea Grecia, cuceritorul Medo-Persiei, pântecele de bronz; şi al patrulea Roma, împărăţia cea tare, fluierele picioarelor de fier şi picioarele de fier amestecat cu lut. Trei dintre aceste imperii trecuseră şi al patrulea, cel Roman, deţinea stăpânire universală pe timpul naşterii Domnului nostru, după cum citim: „În timpul acela, a ieşit o poruncă de la Cezar August să se facă recensământ în toată lumea”.Luca 2:1.Împărăţia de fier, Roma, a fost de departe cea mai tare şi a durat mai mult decât predecesoarele ei. De fapt Imperiul Roman continuă încă, fiind reprezentat în naţiunile Europei. Această divizare este reprezentată în cele zece ((A254)) degete de la picioarele chipului. Elementul lut din picioare amestecat cu fierul reprezintă amestecul bisericii cu statul. În Scripturi acest amestec este numit „Babilon” — confuzie. După cum vom vedea imediat,piatra este simbolul adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu; şi Babilonul a folosit în loc o imitaţie de piatră — lutul — pe care l-a unit cu rămăşiţele fragmentare ale Imperiului Roman [fierul]. Iar acest sistem amestecat — biserică şi stat — Biserica nominală căsătorită cu împărăţiile acestei lumi, pe care Domnul îl numeşte Babilon, confuzie, îşi ia libertatea să se numească Creştinătate — Împărăţia lui Cristos. Daniel explică: „Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie [biserica amestecată cu lumea — Babilon] dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul”. Ele nu se pot contopi cu totul. „Dar în zilele acestor împăraţi [ale împărăţiilor reprezentate prin degetele picioarelor, ale aşa-ziselor „împărăţii creştine” sau „creştinătate”], Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna”. Daniel 2:43, 44.Daniel nu declară aici timpul pentru sfârşitul acestor guvernăminte ale neamurilor; pe acela îl găsim în altă parte, dar fiecare împrejurare prezisă arată că astăzi sfârşitul este aproape, chiar la uşă. Sistemul papal de mult a pretins că el este împărăţia pe care Dumnezeul cerurilor a promis aici că o va stabili şi că în îndeplinirea acestei profeţii el a sfărâmat în bucăţi şi a nimicit toate celelalte împărăţii. Totuşi, adevărul este că biserica nominală s-a unit cu imperiile pământului numai ca lutul cu fierul şi că papalitatea niciodată n-a fost adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, ci numai o falsificare a ei. Una din cele mai bune dovezi că papalitatea n-a distrus şi n-a nimicit aceste împărăţii pământeşti este că ele încă există. Şi acum că lutul noroios s-a uscat şi a devenit „plăpând”, pierzându-şi ((A255)) puterea adezivă, fierul şi lutul dau semne de sfărâmare şi repede se vor fărâmiţa, fiind lovite de „piatră”, Împărăţia adevărată.Continuându-şi interpretarea, Daniel declară: „Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, bronzul, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce se va întâmpla după aceasta. Visul este adevărat şi explicarea lui este sigură”. Versetul 45.Piatra dezlipită din munte fără ajutorul unor mâini, care loveşte şi împrăştie puterile neamurilor, reprezintă Biserica adevărată, Împărăţia lui Dumnezeu. În timpul Veacului Evanghelic, această „piatră”-împărăţie este în formare, „dezlipindu-se”, cioplindu-se şi conturându-se pentru poziţia şi importanţa ei viitoare — nu prin mâini omeneşti, ci prin puterea şi spiritul adevărului, puterea invizibilă a lui Iehova. Când va fi completă, când va fi în întregime dezlipită, ea va lovi şi va nimici împărăţiile acestei lumi. Nu poporul, ci guvernămintele sunt simbolizate prin chip, şi acestea vor fi nimicite pentru ca poporul să poată fi eliberat. Domnul nostru Isus n-a venit să piardă vieţile oamenilor, ci să le mântuiască. Ioan 3:17.În timpul pregătirii ei, în timp ce se dezlipeşte în vederea destinului ei viitor, piatra ar putea fi numită munte în embrion; tot aşa şi Biserica ar putea fi şi uneori este numită Împărăţia lui Dumnezeu. Totuşi, piatra nu devine de fapt munte până după ce loveşte chipul; şi Biserica la fel, va deveni Împărăţie în sensul deplin, ca să umple întreg pământul, când „Ziua Domnului”, „Ziua mâniei” „asupra popoarelor” sau „timpul de strâmtorare” va fi sfârşit şi când ea va fi stabilită şi toate celelalte stăpâniri vor fi devenit supuse ei.Amintiţi-vă acum făgăduinţa făcută de Domnul nostru învingătorilor Bisericii creştine: „Celui care va birui îi voi ((A256)) da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie”; „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu” (Apocalipsa 3:21; 2:26, 27; Psalmul 2:8-12). Când toiagul de fier va fi îndeplinit lucrarea de nimicire, atunci mâna care a lovit se va întoarce să vindece, şi atunci poporul se va întoarce spre Domnul şi El îi va vindeca (Isaia 19:22; Ieremia 3:22, 23; Osea 6:1; 14:4; Isaia 2:3), dându-le frumuseţe în locul cenuşii, untdelemn de bucurie în locul plânsului şi haină de laudă în locul unui duh mâhnit.Viziunea lui Daniel asupra guvernămintelor pământeştiÎn viziunea lui Nebucadneţar vedem că imperiile pământului, privite din punctul de vedere al lumii, sunt o manifestare de glorie, grandoare şi putere omenească, deşi în ea vedem şi o aluzie la decăderea şi nimicirea lor finală, aşa cum este arătat prin deteriorarea de la aur la fier şi lut.Clasa pietrei, Biserica adevărată, în timpul alegerii sau scoaterii ei din munte a fost evaluată de lume ca fără nici o valoare, a fost dispreţuită şi respinsă de oameni. Ei nu văd în ea nici o frumuseţe ca s-o dorească. Lumea iubeşte, admiră, laudă şi apără pe conducătorii şi guvernele reprezentate prin acest chip mare, deşi a fost încontinuu dezamăgită, înşelată, rănită şi oprimată de ele. Lumea preamăreşte în proză şi versuri pe agenţii cei mari şi încununaţi de succes ai acestui chip, pe alexandrii, cezarii, bonaparţii ei, şi pe alţii a căror mărime s-a manifestat prin măcelărirea semenilor, şi care, în pofta lor pentru putere, au făcut milioane de văduve şi orfani. Şi spiritul care există în cele „zece degete” ale chipului este încă tot aşa, după cum îl vedem manifestat astăzi în oştirile lor ordonate, de peste douăsprezece milioane de oameni înarmaţi cu toate dispozitivele diavoleşti ale ingeniozităţii moderne, pentru a ((A257)) se măcelări unul pe altul la comanda „autorităţilor care sunt”.Cei mândri sunt numiţi acum fericiţi; da, cei care lucrează răutate sunt instalaţi în putere (Maleahi 3:15). Atunci, nu putem noi oare vedea că nimicirea acestui chip mare prin lovirea exercitată de piatră şi prin stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă eliberarea celor asupriţi şi binecuvântarea tuturor? Deşi schimbarea va cauza pentru un timp dezastru şi strâmtorare, în cele din urmă va produce roadele paşnice ale dreptăţii.Amintindu-ne deosebirea punctului de vedere, acum să privim aceleaşi patru imperii universale ale pământului din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi al acelora care sunt în armonie cu El, aşa cum sunt înfăţişate în viziunea dată preaiubitului profet Daniel. După cum pentru noi aceste împărăţii par dezonorante şi feroce, tot aşa lui Daniel, aceste patru imperii universale i-au fost prezentate ca patru fiare sălbatice mari şi lacome. Iar viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu (piatra), în viziunea lui apare proporţional mai mare decât în viziunea lui Nebucadneţar. Daniel spune: „În viziunea mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur . . . Şi iată, o a doua fiară era ca un urs . . . o alta era ca un leopard . . . După aceea m-am uitat în viziunile de noapte şi iată o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul diferită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne”. Daniel 7:2-7.Trecem peste detaliile referitoare la primele trei fiare (Babilon–leul, Medo-Persia–ursul şi Grecia–leopardul), cu capetele, picioarele, aripile lor etc., toate fiind simbolice şi de mai mică importanţă în examinarea noastră prezentă decât detaliile fiarei a patra, Roma.((A258))Despre a patra fiară, Roma, Daniel spune: „După aceea m-am uitat în viziunile de noapte şi iată o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică . . . şi avea zece coarne. Am privit la coarne, şi iată, un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea lui au fost smulse din rădăcini trei din cele dintâi coarne. Şi iată, cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea lucruri mari”. Daniel 7:7, 8.Aici este arătat Imperiul Roman, iar diviziunile puterii lui sunt arătate prin cele zece coarne, un corn fiind un simbol al puterii. Cornul cel mic, ieşind dintre acestea, însuşindu-şi puterea a trei dintre ele şi stăpânind printre celelalte, reprezintă începutul mic şi ridicarea treptată la putere a Bisericii Romei — puterea sau cornul papal. Acesta ridicându-se în influenţă, trei dintre diviziunile, coarnele sau puterile Imperiului Roman (Herulii, Exarhatul de Răsărit şi Ostrogoţii) au fost smulse din cale, pentru a face loc stabilirii lui ca putere sau corn civil. Acest din urmă corn, în special notabil, papalitatea, este remarcabil pentru ochii lui, reprezentând inteligenţa, şi pentru gura lui — declaraţiile lui, pretenţiile lui etc.Acestei fiare a patra, reprezentând Roma, Daniel nu-i dă nici un nume descriptiv. În timp ce celelalte sunt descrise, ca un leu, ca un urs şi ca un leopard, a patra era aşa de feroce şi hidoasă încât nici una dintre fiarele pământului n-ar putea fi comparată cu ea. Ioan Revelatorul, văzând în viziune aceeaşi fiară simbolică (guvernământ), de asemenea a fost în încurcătură în ceea ce priveşte numele prin care s-o descrie şi în final îi dă câteva. Printre altele el a numit-o „Diavolul” (Apocalipsa 12:9). Desigur că el a ales un nume potrivit, deoarece Roma, dacă este privită în lumina persecuţiilor ei sângeroase, cu siguranţă a fost cel mai diavolesc dintre toate guvernămintele pământeşti. Chiar în schimbarea ei de la Roma păgână la Roma papală a ilustrat una din caracteristicile principale ale lui Satan, pentru că şi el se ((A259)) preface să apară ca un înger de lumină (2 Corinteni 11:14), după cum Roma s-a transformat din păgânism şi a pretins a fi creştină — Impărăţia lui Cristos*.*Faptul că Roma este numită „Diavolul”, în nici un caz nu dovedeşte netemeinicia existenţei unui Diavol personal, ci mai curând contrariul. Fiindcă există fiare ca lei, urşi şi leoparzi, cu caracteristicile cunoscute, guvernămintele au fost asemănate cu ele; tot aşa, fiindcă există un Diavol cu caracteristicile cunoscute, al patrulea imperiu este asemănat cu el.După ce dă unele detalii referitoare la această din urmă fiară, fiara romană, şi în special la cornul ei deosebit, cornul papal, profetul declară că se va face judecată împotriva acestui corn şi el va începe să-şi piardă stăpânirea, care se va consuma printr-un proces treptat până când fiara va fi nimicită.Această fiară, Imperiul Roman, încă mai există prin coarnele sau diviziunile sale, şi ea va fi ucisă prin ridicarea maselor de oameni şi prin răsturnarea guvernămintelor în „Ziua Domnului”, pregătitoare recunoaşterii stăpânirii cereşti. Acest lucru este clar arătat în alte scripturi, care încă trebuie să fie examinate. Totuşi, întâi vine consumarea cornului papal. Puterea şi influenţa lui au început să se consume când Napoleon a luat pe papa prizonier în Franţa. Atunci, când nici blestemele papilor, nici rugăciunile lor nu i-au eliberat de puterea lui Bonaparte, a devenit evident pentru naţiuni că autoritatea şi puterea divină pretinsă de papalitate era fără temei. După aceea, puterea laică a papalităţii a scăzut rapid, până când în septembrie 1870 şi-a pierdut ultima urmă de putere laică prin Victor Emanuel.Cu toate acestea, în tot acest timp în care „se consuma”, ea a continuat să-şi declare vorbele umflate de blasfemie, ultima ei declaraţie fiind în 1870, când, doar cu câteva luni înainte de răsturnarea ei, a făcut declaraţia de infailibilitate a papilor. Toate acestea sunt notate în ((A260)) profeţie: „Priveam atunci [adică după decretul împotriva acestui „corn”, după ce începuse consumarea lui] pentru vuietul VORBELOR SEMEŢE ce vorbea cornul”. Daniel 7:11 (Sf. Scriptură, 1874 — n.e.).Astfel suntem aduşi prin istorie până în zilele noastre şi ni se permite să vedem că evenimentul de aşteptat în privinţa imperiilor pământului este nimicirea lor completă. Ceea ce urmează este descris prin cuvintele: „M-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars”. Uciderea şi arderea sunt simboluri, ca şi fiara însăşi, şi înseamnă nimicirea completă şi fără speranţă a guvernării organizate prezente. În versetul 12 profetul remarcă o diferenţă între sfârşitul acestei fiare, a patra, şi al predecesoarelor ei. Celor trei, în mod succesiv (Babilon, Persia şi Grecia), li s-a luat stăpânirea; au încetat să deţină puterea stăpânitoare a pământului, dar viaţa lor ca naţiuni n-a încetat imediat. Grecia şi Persia încă mai au ceva viaţă, deşi sunt multe secole de când stăpânirea universală a trecut din mâna lor. Totuşi, cu Imperiul Roman, a patra şi ultima dintre aceste fiare, nu este aşa. El va pierde dintr-o dată stăpânirea şi viaţa şi va merge în nimicire completă; şi celelalte de asemenea vor pieri cu el. Daniel 2:35.Nu are importanţă care sunt mijloacele sau instrumentele folosite, cauza acestei căderi va fi stabilirea celui de-al cincilea Imperiu Universal al pământului, Împărăţia lui Dumnezeu sub Cristos, care are dreptul să ia stăpânirea. Transferarea împărăţiei de la fiara a patra, care pentru timpul ei hotărât a fost „rânduită de Dumnezeu”, la a cincea împărăţie sub Mesia, când va veni timpul ei hotărât, este descrisă de profet în aceste cuvinte: „. . . şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat [Cristosului — cap şi corp complet] stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. ((A261)) Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi distrusă”. Îngerul a interpretat aceasta astfel: „Domnia, stăpânirea şi măreţia tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor asculta”. Daniel 7:13, 27.Astfel văzute lucrurile, stăpânirea pământului va fi pusă în mâinile lui Cristos de către Iehova („Cel Bătrân de Zile”), care va supune „totul sub picioarele Lui” (1 Corinteni 15:27). Întronat astfel peste Împărăţia lui Dumnezeu, El trebuie să domnească până când va fi reprimat toată autoritatea şi puterea care este în conflict cu voinţa şi legea lui Iehova. Pentru realizarea acestei misiuni mari, întâi este necesară răsturnarea acestor guvernăminte ale neamurilor, deoarece „împărăţiile acestei lumi”, ca şi „prinţul acestei lumi”, nu se vor preda paşnic, ci trebuie restrânse şi reţinute cu forţa. Şi astfel este scris: „. . . ca să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi”. Psalmul 149:8, 9.Când astfel privim guvernămintele prezente, din punctul de vedere al Domnului nostru şi al profetului Daniel, şi ne dăm seama de caracterul lor feroce, distructiv, sălbatic şi egoist de fiară, inimile noastre tânjesc după sfârşitul guvernămintelor neamurilor şi cu bucurie aşteaptă mult acel timp binecuvântat, când învingătorii veacului prezent vor fi întronaţi împreună cu Capul lor pentru a conduce, a binecuvânta şi a restabili creaţia care geme. Cu siguranţă că toţi copiii lui Dumnezeu se pot ruga din toată inima împreună cu Domnul lor: „VIE ÎMPĂRĂŢIA TA, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.Fiecare din aceste guvernăminte reprezentate prin chip şi prin fiare a existat înainte de a veni la putere ca imperiu universal. Tot aşa este şi cu adevărata Împărăţie a lui ((A262)) Dumnezeu: ea a existat de mult, separată de lume, neîncercând să conducă, ci aşteptându-şi timpul — timpul hotărât de Cel Bătrân de Zile. Şi asemenea celorlalte, ea trebuie să-şi primească funcţia şi trebuie să ajungă în autoritate, sau să fie „stabilită”,înainte de a-şi putea exercita puterea în lovirea şi uciderea fiarei sau împărăţiei care o precede. De unde şi caracterul potrivit al declaraţiei: „În zilele acestor împăraţi [în timp ce ei au încă putere], Dumnezeul cerurilor va ridica [va stabili în putere şi autoritate] o împărăţie”. Şi după ce este stabilită, „ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna” (Daniel 2:44). Deci, oricum am aştepta-o noi, Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie inaugurată înainte de căderea împărăţiilor acestei lumi, iar puterea şi lovirea exercitată de ea va aduce răsturnarea lor.Guvernămintele prezente privite din alt punct de vedereDreptul suprem şi autoritatea de a stăpâni lumea sunt şi vor fi întotdeauna legitime pentru Creatorul, Iehova, nu are importanţă cui îi permite sau pe cine autorizează El să aibă control subordonat. Sub imperfecţiunile şi slăbiciunile rezultate din neloialitatea faţă de Împăratul împăraţilor, Adam a devenit curând slab şi neputincios. Ca monarh, el a început să piardă puterea prin care la început comanda şi deţinea supunerea animalelor inferioare prin puterea voinţei sale. El a pierdut şi controlul asupra sa, aşa încât, atunci când voia să facă bine, interveneau slăbiciunile şi răul era prezent cu sine; şi chiar binele pe care voia să-l facă nu-l făcea, iar răul pe care nu voia să-l facă îl făcea.Prin urmare, deşi nu facem nici o încercare de a scuza rasa noastră rebelă, putem avea compătimire pentru zadarnicele ei eforturi de a se autoguverna şi a-şi aranja propriul bine. Şi se poate spune ceva despre succesul lumii în această direcţie, pentru că, în timp ce recunoaştem adevăratul caracter al acestor guvernăminte feroce, chiar ((A263)) dacă au fost corupte, ele au fost mult superioare lipsei totale de guvernare — mult mai bune decât lipsa de lege şi anarhia. Deşi anarhia i-ar fi fost probabil cu totul plăcută „prinţului acestei lumi”, n-a fost aşa pentru supuşii lui, şi puterea lui nu este absolută: ea este limitată la măsura capacităţii lui de a opera prin omenire, iar politica lui trebuie să se conformeze în mare măsură ideilor, patimilor şi prejudecăţilor oamenilor. Ideea omului a fost autoguvernarea, independent de Dumnezeu; şi când Dumnezeu i-a permis să încerce experimentul, Satan a îmbrăţişat posibilitatea de a-şi extinde influenţa şi stăpânirea. Astfel, dorind să uite pe Dumnezeu (Romani 1:28), omul s-a expus la influenţa acestui duşman viclean şi puternic dar nevăzut; prin urmare, de atunci a fost obligat întotdeauna să lucreze împotriva maşinaţiunilor lui Satan, precum şi împotriva propriilor slăbiciuni personale.Acesta fiind cazul, să aruncăm din nou o privire la împărăţiile acestei lumi, privindu-le acum ca fiind efortul omenirii căzute de a se autoguverna, independent de Dumnezeu. Deşi corupţia individuală şi egoismul au deviat cursul dreptăţii, aşa încât dreptatea deplină arareori a fost măsurată cuiva sub împărăţiile acestei lumi, totuşi obiectivul aparent al tuturor guvernămintelor organizate vreodată printre oameni a fost să promoveze dreptatea şi binele tuturor oamenilor.În ce măsură a fost atins obiectivul acesta, este o altă chestiune, dar aceasta a fost pretenţia tuturor guvernămintelor şi acesta a fost obiectivul poporului guvernat, prin faptul că li s-a supus şi le-a sprijinit. Acolo unde limitele dreptăţii au fost mult ignorate, fie că masele au fost orbite şi înşelate în ceea ce le priveşte, fie că au rezultat războaie, agitaţie şi revoluţii.Faptele urâte ale tiranilor josnici, care au câştigat poziţii de putere în guvernămintele lumii, n-au reprezentat legile şi instituţiile acelor guvernăminte, ci, uzurpând ((A264)) autoritatea şi folosind-o în scopuri josnice, au dat acelor guvernăminte caracterul lor de fiară. Fiecare guvernământ a avut o majoritate de legi înţelepte, drepte şi bune pentru protecţia vieţii şi proprietăţii, pentru protecţia intereselor interne şi comerciale, pentru pedepsirea nelegiuirii etc. Ele au avut şi curţi de apel pentru chestiuni de dispută, unde, cel puţin într-o anumită măsură, se face dreptate; şi oricât de imperfecţi ar fi cei în funcţie, avantajul şi necesitatea acestor instituţii este evidentă. Slabe cum au fost aceste guvernăminte, fără ele elementul de calitate mai joasă al societăţii, prin forţa numărului ar fi biruit elementul mai drept, mai bun.Prin urmare, deşi recunoaştem caracterul de fiară al acestor guvernăminte, la care s-a ajuns prin înălţarea la putere a unei majorităţi de conducători nedrepţi, prin intrigile şi înşelăciunile lui Satan care operează prin slăbiciunile, gusturile şi ideile degradate ale omului, totuşi noi le recunoaştem ca fiind cele mai bune eforturi ale bietei omeniri decăzute de a se autoguverna. Secol după secol Dumnezeu le-a permis să facă efortul şi să vadă rezultatele. Dar, după secole de experiment, rezultatele sunt tot atât de departe de a fi satisfăcătoare astăzi ca şi în oricare altă perioadă din istoria lumii. De fapt nemulţumirea este mai generală şi mai larg răspândită decât oricând înainte; nu fiindcă există mai multă asuprire şi nedreptate decât oricând, ci fiindcă sub aranjamentele lui Dumnezeu ochii oamenilor se deschid prin creşterea cunoştinţei.Diferitele guverne stabilite din când în când au demonstrat capacitatea medie a poporului reprezentat prin ele de a se guverna. Chiar şi unde au existat guverne despotice, faptul că au fost tolerate de mase a dovedit că ei ca popor n-au fost capabili să stabilească şi să sprijine un guvern mai bun, deşi, fără îndoială, întotdeauna au fost mulţi indivizi cu mult mai înaintaţi decât starea medie.((A265))Comparând condiţia lumii de astăzi cu condiţia ei din oricare altă perioadă dinainte, găsim o diferenţă însemnată în sentimentele maselor. Spiritul de independenţă este acum pretutindeni, şi oamenii nu pot fi acum atât de uşor legaţi la ochi, înşelaţi şi conduşi de stăpânitori şi politicieni, şi de aceea nu se vor supune jugurilor din trecut. Această schimbare a sentimentului public n-a fost treptată chiar de la începutul efortului omului de a se autoguverna, ci a fost clar marcată numai din secolul al şaisprezecelea; şi progresul ei a fost foarte rapid în ultimii cinzeci de ani. De aceea, această schimbare nu este rezultatul experienţei veacurilor trecute, ci este rezultatul natural al creşterii recente a cunoştinţei şi al răspândirii ei generale printre masele omenirii. Pregătirea pentru această răspândire generală a cunoştinţei a început cu invenţia tiparului, prin anul 1440 d. Cr., şi cu înmulţirea consecutivă a cărţilor şi periodicelor de ştiri. Influenţa acestei invenţii în iluminarea publică generală a început să se simtă cam în secolul al şaisprezecelea; şi toţi sunt familiari cu paşii progresivi făcuţi de atunci. Educaţia generală a maselor a devenit populară, iar invenţiile şi descoperirile devin fapte de zi cu zi. Această creştere a cunoştinţei printre oameni, care este din hotărârea lui Dumnezeu şi se întâmplă la timpul Său cuvenit, este una din influenţele puternice care lucrează acum la legarea lui Satan — reducându-i influenţa şi delimitându-i puterea în această „Zi a Pregătirii” pentru stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.Creşterea cunoştinţei în toate direcţiile trezeşte printre oameni un sentiment de respect de sine şi o înţelegere a drepturilor lor naturale şi inalienabile, care nu mult timp vor permite să le fie ignorate sau dispreţuite; mai curând vor merge spre extrema opusă. Aruncaţi o privire înapoi şi vedeţi cum de-a lungul secolelor naţiunile au scris cu sânge istoria nemulţumirii lor. Şi profeţii declară că datorită ((A266)) creşterii cunoştinţei o nemulţumire încă şi mai generală şi mai larg răspândită se va exprima printr-o revoluţie mondială, prin răsturnarea întregii legi şi ordini; că rezultatul va fi anarhia şi nefericirea pentru toate clasele, dar că, în mijlocul acestei confuzii, Dumnezeul cerurilor Îşi va STABILI Împărăţia care va satisface dorinţa tuturor popoarelor. Obosiţi şi descurajaţi de propriile eşecuri, văzând ultimele şi cele mai mari eforturi ale lor rezultând în anarhie, oamenii vor întâmpina cu bucurie, se vor apleca în faţa autorităţii cereşti şi vor recunoaşte guvernul tare şi drept. Astfel, situaţia fără ieşire a omului va fi folosită de Dumnezeu, „şi va veni dorinţa tuturor neamurilor” — Împărăţia lui Dumnezeu în putere şi glorie mare. Hagai 2:7.Ştiind că acesta este scopul lui Dumnezeu, nici Isus nici apostolii nu s-au opus în nici un fel conducătorilor pământeşti. Dimpotrivă, ei au învăţat Biserica să se supună acestor autorităţi, chiar dacă au suferit adesea prin abuzul lor de putere. Ei au învăţat Biserica să se supună legilor şi să respecte pe cei în autoritate datorită funcţiei lor, chiar dacă ei personal nu erau vrednici de stimă; să-şi plătească taxele stabilite, şi, dacă nu veneau în conflict cu legile lui Dumnezeu (Faptele 4:19; 5:29), să nu opună rezistenţă la nici o lege stabilită (Romani 13:1-7; Matei 22:21). Domnul Isus, apostolii şi Biserica timpurie s-au supus toţi legii, deşi au fost separaţi de guvernele acestei lumi şi n-au luat deloc parte la ele.Deşi puterile care sunt, guvernămintele acestei lumi, au fost orânduite sau aranjate de Dumnezeu pentru ca omenirea să poată câştiga sub ele experienţa necesară, totuşi Biserica, cei consacraţi care aspiră la funcţie în Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, nu trebuie nici să tânjească după onorurile şi retribuţiile funcţiei în împărăţiile acestei lumi, nici să se opună acestor puteri. Ei sunt cetăţeni şi moştenitori ai împărăţiei cereşti (Efeseni 2:19), şi, ca atare, ei trebuie să pretindă numai acele ((A267)) drepturi şi privilegii, sub împărăţiile acestei lumi, care sunt acordate străinilor.Misiunea lor nu este să ajute lumea să-şi îmbunătăţească starea prezentă, nici să se amestece în afacerile ei în prezent. A încerca să facă astfel, ar fi doar eforturi inutile, deoarece mersul lumii şi sfârşitul ei sunt ambele clar definite în Scripturi şi sunt sub controlul deplin al Celui care la timpul Săune va da împărăţia. Acum influenţa Bisericii adevărate este şi a fost întotdeauna mică — atât de mică încât practic nu are importanţă din punct de vedere politic; dar oricât de mare ar putea să apară, noi trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului nostru şi a apostolilor. Ştiind că scopul lui Dumnezeu este să lase lumea să-şi încerce pe deplin capacitatea de a se guverna, Biserica adevărată nu trebuie să fie din lume, deşi este în ea. Sfinţii pot influenţa lumea numai prin faptul că se separă de ea, prin faptul că lasă lumina lor să strălucească, şi astfel prin vieţile lor spiritul adevărului MUSTRĂ lumea. Astfel — supunându-se paşnic şi ordonat, lăudând fiecare lege dreaptă, mustrând nelegiuirea şi păcatul, aratând înainte spre Împărăţia promisă a lui Dumnezeu şi spre binecuvântările care se aşteaptă sub ea, şi nu prin metoda adoptată obişnuit, de amestec în politică şi uneltire cu lumea pentru putere, fiind astfel atraşi în războaie, în păcate şi în degradarea generală — astfel deci, în glorioasă castitate, Mireasa în perspectivă a Prinţului Păcii trebuie să fie o putere pentru bine, ca reprezentanta Domnului ei în lume.Biserica lui Dumnezeu trebuie să acorde toată atenţia şi efortul pentru propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru înaintarea intereselor acelei Împărăţii conform planului prezentat în Scripturi. Dacă va face aceasta cu credincioşie, ea nu va avea nici timp, nici dispoziţie de a se ocupa de politica guvernelor prezente. Domnul n-a avut timp pentru ea; apostolii n-au avut timp pentru ea; şi nu are nici unul dintre sfinţii care le urmează exemplul.((A268))Curând după moartea apostolilor Biserica timpurie a căzut pradă tocmai acestei ispite. Propovăduirea viitoarei Împărăţii a lui Dumnezeu, care va înlocui toate împărăţiile pământeşti, şi a lui Cristos cel răstignit, ca moştenitorul acelei Împărăţii, a fost nepopulară şi a adus cu ea persecuţie, batjocură şi dispreţ. Dar unii s-au gândit să îmbunătăţească planul lui Dumnezeu şi în loc de suferinţă să aducă Biserica într-o poziţie de favoare în faţa lumii. Printr-o combinaţie cu puterile pământeşti, aceştia au reuşit. Ca rezultat s-a dezvoltat papalitatea, şi în timp ea a devenit amanta şi regina neamurilor. Apocalipsa 17:3-5; 18:7.Prin această politică totul s-a schimbat: în loc de suferinţă a venit onoarea; în loc de umilinţă a venit mândria; în loc de adevăr a venit eroarea; şi în loc de a fi persecutată, ea a devenit persecutoarea tuturor celor care au condamnat noile ei onoruri ilegale. Curând a început să inventeze noi teorii şi sofisme pentru a-şi justifica mersul, înşelându-se întâi pe sine şi apoi neamurile, în credinţa că făgăduita domnie milenară a lui Cristos VENISE şi că Regele Cristos era reprezentat prin papii ei, care au domnit peste regii pământului ca locţiitori ai Lui. Pretenţiile ei au avut succes în înşelarea întregii lumi. „Cei care locuiesc pe pământ s-au îmbătat” de doctrinele ei eronate (Apocalipsa 17:2), intimidându-i prin învăţătura că tortura veşnică îi aştepta pe toţi care se împotriveau pretenţiilor ei. Curând regii Europei au fost încoronaţi sau detronaţi prin edictul ei şi sub pretinsa ei autoritate.Astfel se întâmplă că regatele Europei de astăzi pretind a fi regate creştine şi anunţă că suveranii domnesc „prin graţia lui Dumnezeu”, adică prin numirea fie a papalităţii, fie a uneia dintre sectele protestante. Căci, deşi reformatorii au abandonat multe din pretenţiile la jurisdicţie eclesiastică etc. ale papalităţii, ei au ţinut la această onoare pe care regii pământului au ajuns s-o ataşeze creştinismului. Şi în acest fel reformatorii au căzut((A269)) în aceeaşi eroare şi au exercitat autoritate de monarhi în numirea şi aprobarea guvernelor şi regilor, denumindu-le „împărăţii creştine” sau împărăţii ale lui Cristos. Astfel auzim astăzi mult despre acea enigmă stranie, „Lumea Creştină” — într-adevăr o enigmă când este privită în lumina adevăratelor principii ale Evangheliei. Domnul nostru a spus despre ucenicii Săi: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Iar Pavel ne îndeamnă spunând: „Să nu vă conformaţi veacului acestuia”. Ioan 17:16; Romani 12:2.Dumnezeu niciodată n-a aprobat numirea acestor împărăţii după numele lui Cristos. Înşelate de Biserica nominală, aceste neamuri navighează sub culori false, pretinzând a fi ce nu sunt. Singurul lor drept, abstracţie făcând de votul poporului, este în concesiunea limitată a lui Dumnezeu, aşa cum i s-a spus lui Nebucadneţar — până vine Cel care are drept la stăpânire.Pretenţia că aceste împărăţii imperfecte, cu legile lor imperfecte şi adesea cu conducători egoişti şi vicioşi, sunt „împărăţiile Domnului nostru şi ale Unsului Său” este o calomnie grosolană la adresa adevăratei Împărăţii a lui Cristos, în faţa căreia ele vor trebui în curând să cadă, şi la adresa „Prinţului păcii” şi a conducătorilor ei drepţi. Isaia 32:1.O altă daună serioasă ce rezultă din această eroare este că prin ea atenţia copiilor lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Împărăţia cerească făgăduită, şi ei au fost conduşi spre o recunoaştere nepotrivită a împărăţiilor pământeşti şi la o intimitate cu ele, ca şi la încercări aproape inutile de a altoi harurile şi moralitatea creştinismului în aceste tulpini sălbatice, lumeşti, până la neglijarea Evangheliei referitoare la adevărata Împărăţie şi la speranţele care se centrează în ea. Sub această înşelare, în prezent unii sunt foarte preocupaţi ca numele lui Dumnezeu să fie încorporat în Constituţia Statelor Unite, pentru ca prin aceasta să ((A270)) poată deveni o naţiune creştină. Prezbiterienii reformaţi au refuzat de ani de zile să voteze sau să deţină funcţii în acest guvern, fiindcă nu este Împărăţia lui Cristos. Astfel ei recunosc caracterul nepotrivit al participării creştinilor la oricare altă împărăţie. Noi încurajăm mult acest sentiment, dar nu şi concluzia că, dacă numele lui Dumnezeu ar fi menţionat în Constituţie, faptul acesta ar transforma acest guvernământ dintr-o împărăţie a acestei lumi într-o împărăţie a lui Cristos şi le-ar da libertatea să voteze şi să deţină funcţii în el. O, ce nechibzuinţă! Ce mare este înşelarea prin care „Mama desfrânatelor” a îmbătat toate neamurile (Apocalipsa 17:2); deoarece într-o manieră similară se pretinde că regatele Europei au fost transferate de la Satan la Cristos şi au devenit „naţiuni creştine”.Să se remarce faptul că cele mai bune şi cele mai rele dintre naţiunile pământului nu sunt decât „împărăţii ale acestei lumi”, a căror concesiune de putere de la Dumnezeu este acum aproape expirată, pentru ca să poată da loc succesorului lor orânduit, Împărăţia lui Mesia, al Cincilea Imperiu Universal al pământului (Daniel 2:44; 7:14, 17, 27) — această vedere va face mult pentru a stabili adevărul şi a răsturna eroarea.Dar, după cum se prezintă situaţia, acţiunile papalităţii în această privinţă, aprobate de reformatorii protestanţi, trec necontestate printre creştini. Şi deoarece trebuie să susţină Împărăţia lui Cristos, ei se simt obligaţi să apere împărăţiile prezente ale aşa-numitei creştinătăţi în cădere, al căror timp expiră repede; în acest fel simpatia lor este adesea forţată spre partea asupririi, mai degrabă decât spre partea dreptului şi libertăţii — spre partea împărăţiilor acestei lumi şi a prinţului acestei lumi, mai degrabă decât spre partea adevăratei Împărăţii viitoare a lui Cristos. Apocalipsa 17:14; 19:11-19.Lumea ajunge repede să-şi dea seama că „împărăţiile acestei lumi” nu sunt asemenea lui Cristos şi că pretenţia ((A271)) lor de a fi prin hotărârea lui Cristos nu este incontestabilă. Oamenii încep să-şi folosească puterea raţiunii în această chestiune şi în altele similare; şi ei îşi vor exprima cu atât mai violent convingerile prin fapte, cu cât ajung să-şi dea seama că au fost obiectul unei înşelări în numele lui Dumnezeu, al Dreptăţii şi al Prinţului Păcii. De fapt, tendinţa multora este să tragă concluzia că creştinismul este o impunere fără temei, şi că, aliat cu conducătorii civili, scopul lui este numai să ţină în frâu libertăţile maselor.O, dacă oamenii ar fi înţelepţi, dacă şi-ar îndrepta inimile spre înţelegerea lucrării şi planului Domnului! Atunci împărăţiile prezente s-ar topi treptat — ar urma repede reformă după reformă şi libertate după libertate, şi dreptatea şi adevărul ar predomina până când ar fi stabilită dreptatea pe pământ. Dar ei nu vor să facă aceasta şi nici nu pot în starea lor prezentă decăzută; şi astfel, înarmaţi cu egoismul, fiecare se va strădui pentru supremaţie, şi regatele acestei lumi vor trece cu un timp de strâmtorare mare, cum n-a mai fost de când sunt popoare. Despre cei care în zadar vor încerca să menţină stăpânirea trecută, atunci când stăpânirea va fi dată Celui care are dreptul la ea, Domnul accentuând spune că ei luptă împotriva Lui — un conflict în care sigur vor fi fără succes. El spune:„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva DOMNULUI şi împotriva Unsului Său: «Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor». Cel care locuieşte în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte, zicând: «Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele sfinţeniei Mele» . . . Acum, împăraţi, fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi DOMNULUI cu frică şi bucuraţi-vă tremurând! Sărutaţi ((A272)) [faceţi-vă prieteni] pe Fiul [Unsul lui Dumnezeu], ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia Lui este gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El”. Psa
Cele trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă, calea cea mare
Cele trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă, calea cea mareCele trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă, calea cea mareCalea cea lată spre nimicire — Calea cea îngustă spre viaţă — Ce este viaţa? — Natura divină — Legătura naturii divine cu cea umană — Răsplata de la sfârşitul căii înguste — Chemarea de sus este limitată la Veacul Evanghelic — Dificultăţile şi pericolele căii înguste — Marea cale a sfinţeniei„Largă este poarta, şi lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Ce strâmtă este poarta, şi ce îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o găsesc!” Matei 7:13, 14[Noul Testament, 1993 — n.e.].„Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi calea sfinţeniei; nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu şi nici o fiară hămesită nu merge pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea.” Isaia 35:8, 9.Astfel în Scripturi ne sunt aduse în atenţie trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă şi calea cea mare.Calea cea lată spre pierzareAceastă cale este numită astfel pentru că este cea mai uşoară pentru rasa umană degenerată. Ca păcătos condamnat la nimicire, Adam (şi specia reprezentată în el) a pornit pe acest drum cu şase mii de ani în urmă şi după nouă sute treizeci de ani a ajuns la sfârşitul lui — nimicirea. Pe măsură ce anii şi secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită şi rasa a mers tot mai ((A206)) rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă şi alunecoasă datorită păcatului. Şi nu numai calea devine tot mai alunecoasă, dar şi omenirea pierde zilnic puterea de rezistenţă, aşa încât acum durata medie a vieţii umane este cam treizeci şi cinci de ani. Oamenii ajung acum la sfârşitul drumului, la nimicire, cu nouă sute de ani mai repede decât primul om.De şase mii de ani rasa a urmat constant calea lată, în jos. Numai puţini, comparativ, au încercat să-şi schimbe mersul şi să-şi refacă paşii. De fapt, să-şi refacă toţi paşii şi să ajungă la perfecţiunea originară a fost imposibil, deşi efortul unora de a face aceasta a fost lăudabil şi nu fără rezultate binefăcătoare. De şase mii de ani păcatul şi moartea au domnit necruţător peste omenire şi au împins-o pe această cale lată spre nimicire. Şi până în Veacul Evanghelic n-a fost adusă la lumină o cale de scăpare. Deşi în veacurile trecute s-au văzut neclar raze de speranţă în tipuri şi umbre, salutate cu bucurie de un număr restrâns care au acţionat conform lor, totuşi viaţa şi nemurirea n-au fost aduse la lumină până la arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos, şi până la vestirea de către apostoli a veştii bune de răscumpărare şi iertare a păcatelor, şi, ca urmare, deînviere din nimicire (2 Timotei 1:10). Învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor aduc la lumină viaţa — o restabilire sau o restaurare la viaţă pentru toată omenirea, bazată pe meritul şi sacrificiul Răscumpărătorului; şi ele arată că aceasta este semnificaţia multor tipuri din Vechiul Testament. Ele aduc la lumină şi nemurirea, premiul chemării de sus a Bisericii Evanghelice.Deşi prin Evanghelie a fost adusă la lumină o cale de scăpare de pe calea lată care duce la nimicire, marea masă a omenirii nu dau atenţie veştii bune, pentru că sunt degradaţi de păcat şi orbiţi de Adversar. Celor care acceptă acum cu recunoştinţă făgăduinţa vieţii, restabilirea la existenţă umană prin Cristos, le este arătată o cale nouă care a fost deschisă, prin care credincioşii consacraţi pot ((A207)) trece dincolo de natura umană şi pot fi schimbaţi la o natură mai înaltă — cea spirituală. Această cale nouă „pe care El a deschis-o pentru noi” — preoţimea împărătească (Evrei 10:20) — a fost numită de Domnul nostru„Calea cea îngustă spre viaţă”.Învăţătorul nostru ne spune că din cauza îngustimii acestei căi mulţi preferă să rămână pe drumul lat spre nimicire. „Ce strâmtă [dificilă] este poarta şi ce îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o găsesc!”Înainte de a analiza această cale cu pericolele şi dificultăţile ei, să remarcăm sfârşitul la care duce — viaţa. După cum am văzut deja, viaţa poate fi pe diferite planuri de existenţă, atât mai înalt decât cel uman, cât şi mai jos. Viaţa este un termen larg şi cuprinzător, dar aici Domnul nostru îl foloseşte cu referire la cea mai înaltă formă de viaţă, aparţinând naturii divine — nemurirea — premiul pentru care El ne-a invitat să alergăm. Ce este viaţa? Noi ne dăm seama de ea nu numai în noi înşine, dar şi în animalele inferioare şi chiar în vegetaţie îi vedem activitatea, şi ni se spune despre existenţa ei în formele mai înalte, îngerească şi divină. Cum să definim un termen atât de cuprinzător?Deşi se poate să nu fim în stare a descoperi izvoarele ascunse ale vieţii tuturor, putem în siguranţă presupune că Fiinţa divină, Iehova, este marea fântână a întregii vieţi, din care se aprovizionează toate aceste izvoare. Tot ce este viu decurge din El şi depinde de El pentru viaţă. Toată viaţa, fie la Dumnezeu, fie la creaturile Sale, este aceeaşi: este un principiu energizant, nu o substanţă. La Dumnezeu viaţa este un principiu inerent, dar la creaturile Sale rezultă din anumite cauze pe care le-a orânduit Dumnezeu şi de aceea El este cauza, autorul sau fântâna ei. Prin urmare, creatura nu este în nici un sens o parte sau un vlăstar al esenţei sau naturii Creatorului, cum îşi imaginează unii, ci este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu insuflată cu viaţă.((A208))Recunoscând faptul că numai în natura divină există viaţă independentă, nelimitată, inepuizabilă, veşnic continuă şi care nu este nici produsă, nici controlată de împrejurări, vedem că din necesitate Iehova este superior legilor şi rezervelor fizice pe care El le-a orânduit pentru întreţinerea creaturilor Sale. Această calitate, care aparţine numai naturii divine, este descrisă prin termenul nemurire. După cum s-a arătat în capitolul precedent, nemurire înseamnă inatacabil de moarte, prin urmare, inatacabil de boală şi durere. De fapt, nemurire se poate folosi ca sinonim pentrudivinitate. Din fântâna nemuritoare, divină, porneşte toată viaţa şi binecuvântarea, orice dar bun şi desăvârşit, după cum de la Soare îşi primeşte pământul lumina şi vigoarea.Soarele este marea sursă de lumină pentru Pământ, luminând toate lucrurile, producând o mare diversitate de culori şi nuanţe de lumină, după natura obiectului pe care luceşte. Aceeaşi lumină solară lucind pe un diamant, pe o cărămidă şi pe diferite feluri de sticlă produce efecte remarcabil de diferite. Lumina este aceeaşi, dar obiectele pe care luceşte diferă în capacitatea de a o recepţiona şi a o transmite. Tot aşa este şi viaţa: toată curge de la o sursă nesecată. Stridia are viaţă, dar organismul ei este în aşa fel încât nu poate folosi multă viaţă, întocmai cum o cărămidă nu poate reflecta mult din lumina soarelui. Tot aşa este cu fiecare din manifestările mai înalte de viaţă: mamifere, peşti şi păsări. Asemenea diferitelor feluri de sticlă sub lumina solară, aceste diferite creaturi manifestă diferit variatele puteri organice pe care le posedă, când viaţa le însufleţeşte organismele.Diamantul şlefuit este în aşa fel adaptat luminii, încât pare ca şi cum ar avea-o în sine şi el însuşi ar fi un soare în miniatură. Aşa este şi cu omul, una din capodoperele creaţiei lui Dumnezeu, făcut numai „cu puţin mai prejos decât îngerii”. El a fost aşa de nobil format, încât prin folosirea ((A209))mijloacelor pe care Dumnezeu le-a dat să poată primi şi reţine viaţa şi niciodată să nu slăbească. Aşa a fost Adam înainte de a cădea, mai distins decât oricare altă creaţie pământească, nu datorită vreunei diferenţe în principiul de viaţă implantat, ci datorită unui organism mai nobil. Totuşi, să nu uităm că aşa cum diamantul nu poate reflecta deloc lumină dacă soarele nu luceşte pe el, tot aşa omul nu poate avea şi nu se poate bucura de viaţă numai dacă aprovizionarea cu viaţă este continuată. Omul nu are viaţă inerentă: el nu este o sursă de viaţă, după cum un diamant nu este o sursă de lumină. Şi una din dovezile foarte puternice că noi nu avem o rezervă inepuizabilă de viaţă în noi înşine, sau, cu alte cuvinte, că noi nu suntem nemuritori, este că, de când a intrat păcatul, moartea a trecut asupra întregii noastre specii.Dumnezeu aranjase ca omul în Eden să aibă acces la pomii care întreţineau viaţa, şi paradisul în care a fost plasat era din abundenţă umplut cu „tot felul de pomi” buni de mâncat, sau ca podoabă (Geneza 2:9, 16, 17). Printre pomii vieţii, buni pentru hrană, era unul oprit. Deşi pentru un timp a fost oprit să mănânce din pomul cunoştinţei, omului i-a fost permis să mănânce fără restricţii din pomii care întreţineau viaţa perfect, şi a fost despărţit de ei numai după încălcare, pentru ca în acest fel să poată intra în vigoare pedeapsa morţii. Geneza 3:22.Astfel se vede că gloria şi frumuseţea umanităţii sunt dependente de aprovizionarea continuă cu viaţă, întocmai cum frumuseţea diamantului este dependentă de aprovizionarea continuă cu lumină solară. Când păcatul a lipsit omenirea de dreptul la viaţă şi aprovizionarea a fost reţinută, mărgăritarul a început imediat să-şi piardă strălucirea şi frumuseţea, şi în final este lipsit de ultimele ei urme în mormânt. Frumuseţea lui se stinge ca molia (Psalmul 39:11). După cum diamantul îşi pierde frumuseţea şi strălucirea când lumina se retrage, tot aşa omul îşi pierde viaţa când Dumnezeu îi reţine aprovizionarea. ((A210)) „Omul, când îşi dă sufletul [viaţa], unde mai este?” (Iov 14:10). „Dacă fiii lui ajung la cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are” (versetul 21). „Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10). Dar, deoarece s-a găsit o răscumpărare, deoarece pedeapsa cu moartea a fost plătită de către Răscumpărătorul, mărgăritarului i se va reda frumuseţea, şi când Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecare sub aripi, iarăşi va reflecta perfect chipul Creatorului (Maleahi 4:2). Datorită jertfei pentru păcat, sacrificiului lui Cristos, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi din ele”. Va fi o restabilire a tuturor lucrurilor; întâi o posibilitate sau ofertă de restabilire pentru toţi şi în cele din urmă ajungerea la perfecţiune umană a tuturor celor care se vor supune Răscumpărătorului.Totuşi, nu aceasta este răsplata de la sfârşitul căii înguste la care se referă Isus. Din alte scripturi aflăm că răsplata promisă celor care merg pe calea îngustă este „firea dumnezeiască” — viaţa inerentă, viaţa în acel grad superlativ pe care numai natura divină o poate avea — nemurirea. Ce speranţă! Îndrăznim noi să aspirăm la o aşa înaltă glorie? Desigur că fără o invitaţie hotărâtă şi explicită n-ar putea nimeni să aspire astfel pe drept.Din 1 Timotei 6:14-16 aflăm că natura nemuritoare sau divină a fost la început numai posesiunea divinităţii. Citim: „…până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la timpul ei [Veacul Milenar] de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”. Toate celelalte fiinţe: îngeri, oameni, animale, păsări, peşti etc., nu sunt decât vase, conţinând fiecare măsura lui de viaţă şi toate diferind în caracter, capacitate şi calitate, după organismul pe care Creatorul a binevoit să-l dea fiecăruia.((A211))Mai mult, aflăm că Iehova, singurul care a posedat iniţial nemurirea, a înălţat mult pe fiul Său, Domnul nostru Isus, la aceeaşi natură divină, nemuritoare; deci acum El este reprezentarea exactă a persoanei Tatălui (Evrei 1:3). Astfel citim: „După cum Tatăl are VIAŢA ÎN SINE [definiţia lui Dumnezeu a „nemuririi” — viaţă în sine — nu trasă din alte surse, nu dependentă de împrejurări, ci viaţă independentă, inerentă], tot aşa a dat şi Fiului să aibă VIAŢA ÎN SINE” (Ioan 5:26). Deci, de la învierea Domnului Isus, două fiinţe sunt nemuritoare; şi, uimitoare îndurare! aceeaşi ofertă i se face Miresei Mielului, aleasă fiind în timpul Veacului Evanghelic. Totuşi, nu toţi din numărul mare care sunt nominal din Biserică vor primi acest mare premiu, ci numai acea „turmă mică” de învingători care aleargă aşa ca să-l obţină, care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului, care, ca şi El, merg pe calea îngustă de sacrificiu, chiar până la moarte. Aceştia, când se nasc din morţi la înviere, au natură şi formă divină. Această nemurire, natură divină independentă, existentă prin sine, este viaţa la care duce calea îngustă.Această clasă nu va fi ridicată din mormânt ca fiinţe umane, deoarece suntem asiguraţi de către apostol că, deşi sunt semănaţi în mormânt corpuri naturale, ei vor fi ridicaţi corpuri spirituale. Toţi aceştia vor fi „schimbaţi”, şi întocmai cum au purtat odată chipul celui pământesc, natura umană, vor purta chipul celui ceresc. Şi „ce vom fi nu s-a arătat încă” — ce este un corp spiritual; dar „ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” şi vom avea parte de „slava care va fi descoperită”. 1 Ioan 3:2; Coloseni 1:27; 2 Corinteni 4:17; Ioan 17:22; 1 Petru 5:10; 2 Tesaloniceni 2:14.Nu numai că această chemare de sus la schimbare de natură este limitată exclusiv la Veacul Evanghelic, dar este şi singura ofertă a acestui veac. Prin urmare, cuvintele Domnului nostru, citate la începutul acestui capitol, includ ((A212)) pe calea lată spre nimicire pe toţi aceia care nu sunt pe calea spre singurul premiu oferit acum. Numai aceştia au scăpat până acum de condamnarea care este peste lume — toţi ceilalţi sunt încă pe calea lată. Calea îngustă, singura cale a vieţii deschisă acum, datorită dificultăţii ei, găseşte puţini care vreau să umble pe ea. Masele omenirii, în slăbiciunea lor, preferă calea lată, uşoară, a mulţumirii de sine.Deşi conduce la viaţă, la nemurire, calea îngustă ar putea fi numită o cale a morţii, deoarece premiul ei se câştigă prin sacrificiul naturii umane chiar până la moarte. Este calea îngustă a morţii spre viaţă. Fiind socotiţi liberi de vina adamică şi de pedeapsa cu moartea, consacraţii îşi predau voluntar sau îşi sacrifică acele drepturi umane, socotite ca ale lor, pe care la timpul cuvenit le-ar fi primit împreună cu lumea în general. După cum „Omul Hristos Isus” Şi-a dat sau Şi-a sacrificat viaţa pentru lume, tot aşa aceştia devin sacrificatori împreună cu El. Nu fiindcă sacrificiul Lui a fost insuficient şi era nevoie şi de altele, dar, deşi sacrificiul Lui este cu totul îndestulător, acestora li se permite să servească şi să sufere cu El pentru a deveni mireasă şi moştenitori împreună cu El. Aşadar, în timp ce lumea este sub condamnarea la moarte şi moare cu Adam, această „turmă mică”, prin procesul socotirii credinţei şi prin sacrificiu, deja descrise, se spune că moare cu Cristos. Ei se sacrifică şi mor cu El ca fiinţe umane, pentru a deveni părtaşi cu El la natura şi la gloriile divine; deoarece credem că dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă suferimîmpreună cu El, vom fi şi glorificaţi împreună cu El. Romani 8:17 şi 2 Timotei 2:11, 12.La începutul Veacului Milenar, cei care acum merg pe calea îngustă vor fi câştigat marele premiu pentru care au alergat, nemurirea; şi fiind îmbrăcaţi astfel cu natura divină şi cu putere, ei vor fi pregătiţi pentru marea lucrare de restabilire şi binecuvântare a lumii în timpul acelui veac. La sfârşitul Veacului Evanghelic, cărarea îngustă ((A213)) spre nemurire se va încheia, pentru că „turma mică” aleasă, pe care această cale a fost menită s-o încerce şi s-o probeze, va fi fost completată. „Acum este timpul potrivit” [greceşte dektos, acceptabil sau care poate fi primit] — timpul în care sacrificatorii, venind prin meritul lui Isus şi devenind morţi cu El, sunt acceptabili pentru Dumnezeu — o jertfă de mireasmă dulce. Moartea, ca pedeapsă adamică, nu va fi permisă veşnic; ea va fi abolită în timpul Veacului Milenar; ca sacrificiu este acceptabilă şi răsplătită numai în timpul Veacului Evanghelic.Numai ca „noi creaţii” sunt sfinţii acestui veac pe calea spre viaţă şi numai ca fiinţe umane suntem noi consacraţi spre nimicire ca sacrificii. Dacă în calitate de creaţii umane suntem morţi cu Cristos, ca fiinţe noi, spirituale, vom trăi cu El (Romani 6:8). Mintea lui Dumnezeu în noi, mintea transformată, este germenul naturii noi.Viaţa cea nouă ar fi uşor înăbuşită; şi Pavel ne asigură că dacă, fiind concepuţi de spirit prin adevăr, trăim după trup, vom muri (ne vom pierde viaţa), dar dacă noi, prin spirit, mortificăm (omorâm) faptele trupului (dispoziţia naturii umane), noi (ca şi noi creaţii) vom trăi; deoarece fiii lui Dumnezeu sunt cei conduşi de Spiritul lui Dumnezeu (Romani 8:13, 14). Acesta este un gând de cea mai mare importanţă pentru toţi consacraţii, deoarece, dacă am făcut legământ cu Dumnezeu să sacrificăm natura umană şi dacă acel sacrificiu a fost acceptat de El, este zadarnic a încerca să-l luăm înapoi. Umanul este socotit de Dumnezeu ca mort acum şi trebuie în realitate să moară, pentru ca niciodată să nu mai fie restabilit. Atunci, tot ceea ce se poate câştiga prin întoarcerea pentru a trăi după carne este puţină plăcere omenească în dauna naturii noi, spirituale.Totuşi există mulţi consacraţi care doresc premiul şi care au fost concepuţi de spirit, dar care sunt parţial biruiţi de ademenirile lumii, de dorinţele trupului sau de uneltirile diavolului. Ei pierd în parte din vedere premiul care ne este ((A214)) pus înainte şi încearcă să meargă pe o cale de mijloc — să păstreze favoarea lui Dumnezeu şi favoarea lumii, uitând că „prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4:4) şi că instrucţiunile pentru cei care participă la alergarea pentru premiu sunt: Nu iubiţi lumea şi nu căutaţi slava pe care v-o daţi unii altora, ci numai slava care vine de la Dumnezeu. 1 Ioan 2:15; Ioan 5:44.Aceştia, care iubesc lumea prezentă dar care n-au părăsit cu totul pe Domnul şi nu şi-au dispreţuit legământul, primesc pedeapsă şi purificare prin focul strâmtorării. După cum exprimă apostolul, ei sunt daţi pe mâna lui Satan pentru nimicirea cărnii, pentru ca spiritul (natura nou concepută) să poată fi mântuit în ziua Domnului Isus (1 Corinteni 5:5). Şi dacă sunt bine exersaţi prin disciplinare, vor fi primiţi în cele din urmă în starea spirituală. Ei vor avea viaţă spirituală, veşnică, aşa cum au îngerii, dar vor pierde premiul nemuririi. Ei vor servi pe Dumnezeu în Templul Său şi vor staînaintea Tronului, având ramuri de finic în mâini (Apocalipsa 7:9-17); dar chiar dacă această poziţie va fi glorioasă, nu va fi atât de glorioasă ca şi poziţia „turmei mici” de biruitori, care vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, şezând cu Isus pe tron ca mireasă şi moştenitori împreună cu El, încoronaţi cu nemurire.Calea noastră este aspră, abruptă, îngustă, şi dacă nu ni s-ar da putere la fiecare pas succesiv al călătoriei n-am putea ajunge niciodată la ţintă. Dar cuvântul Căpeteniei noastre este încurajator: Îndrăzniţi; Eu am biruit; harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte (Ioan 16:33; 2 Corinteni 12:9). Dificultăţile acestei căi trebuie să servească drept principiu separator, să sfinţească şi să rafineze un „popor care să fie al Lui”, pentru a fi „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”. În vederea acestor lucruri, să venim cu îndrăzneală la tronul harului ca să căpătăm milă ((A215)) şi să găsim har care să ne ajute în vreme de nevoie, în timp ce luptăm lupta bună a credinţei şi apucăm „cununa slavei” — nemurirea, natura divină. 2 Timotei 4:8; 1 Petru 5:4.Marea Cale a sfinţenieiÎn timp ce speranţa specială a Veacului Evanghelic este atât de nemăsurat de glorioasă, şi calea spre ea este în mod corespunzător dificilă — îngustă, înţesată de greutăţi şi pericole la fiecare pas — aşa încât puţini o găsesc şi obţin marele premiu la sfârşitul ei, noua ordine de lucruri în veacul care vine va fi complet diferită. După cum o speranţă diferită se oferă, tot aşa o cale diferită duce la ea. Calea spre nemurire a fost o cale care cerea sacrificarea speranţelor, ambiţiilor şi dorinţelor, dealtfel legitime şi cuvenite — sacrificarea pentru totdeauna a naturii umane. Dar calea spre perfecţiune umană, spre restabilire, speranţa lumii, cere numai lepădarea păcatului: nu sacrificarea drepturilor şi privilegiilor umane, ci folosirea lor cum se cuvine. Aceasta va duce la curăţire personală şi restaurare la chipul lui Dumnezeu, aşa cum a fost Adam înainte de a intra păcatul în lume.Calea înapoi spre perfecţiune umană reală va fi foarte simplă şi uşoară; atât de simplă încât nimeni nu va putea greşi drumul; atât de simplă încât „cei care vor merge pe ea, chiar şi cei care n-o vor cunoaşte, nu se vor rătăci” (Isaia 35:8 — Leeser); atât de simplă încât nimeni nu va trebui să înveţe pe aproapele său zicând: Cunoaşte pe DOMNUL, pentru că toţi vor cunoaşte pe DOMNUL, de la cel mai mic până la cel mai mare (Ieremia 31:34). În loc să fie o cale îngustă, pe care puţini o pot găsi, este numită „o cale mare”, un drum public — nu o cale îngustă, abruptă, aspră, grea, împrejmuită, ci un drum special pregătit pentru a călători uşor — special pregătit pentru comoditatea şi confortul călătorilor. Versetele 8 şi 9 arată că este un drum public deschis pentru toţi răscumpăraţii — toţi oamenii. Fiecare ((A216)) om pentru care a murit Cristos, care va recunoaşte şi se va folosi de posibilităţile şi binecuvântările cumpărate cu sângele preţios, va putea merge în sus pe această Cale Mare a Sfinţeniei spre marele ţel al restabilirii perfecte la desăvârşire umană şi viaţă veşnică.Aceştia nu vor fi socotiţi îndreptăţiţi şi nici nu li se va acorda o stare socotită de sfinţenie şi perfecţiune în ochii lui Dumnezeu; porniţi pe această cale mare a sfinţeniei, ei vor putea merge în sus spre perfecţiune reală, ca rezultat al străduinţei şi supunerii, pentru care toate lucrurile vor fi făcute favorabile de către Răscumpărătorul lor care va domni atunci cu putere. Fiecare va fi ajutat separat, după necesităţile sale, de către administraţia înţeleaptă şi perfectă a noii împărăţii. Acesta, după cum unii se vor gândi, este rezultatul legitim al răscumpărării. Deoarece Domnul nostru, omul Isus Cristos, S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi doreşte ca toţi să vină la cunoştinţa adevărului şi prin aceasta la perfecţiune reală, de ce nu face El imediat un drum bun şi larg pentru toţi? De ce nu înlătură obstacolele, piedicile, gropile şi capcanele? De ce nu-l ajută pe păcătos să se întoarcă la deplină armonie cu Dumnezeu, în loc să facă îngustă calea, aspră, spinoasă, greu de găsit şi încă mai greu de mers pe ea? Neputinţa de a împărţi drept Cuvântul adevărului şi de a vedea că prezenta cale îngustă duce la premiul special şi este pentru încercarea şi alegerea unei turme mici de împreună moştenitori, corpul lui Cristos, care atunci când vor fi aleşi şi înălţaţi împreună cu Capul lor vor binecuvânta toate popoarele, a condus pe unii la idei foarte confuze asupra acestui subiect. Neputând vedea planul lui Dumnezeu, mulţi încearcă să propovăduiască o cale mare a sfinţeniei, o cale uşoară spre viaţă în veacul prezent, când nu există nici o astfel de cale, şi încurcă şi compromit lucrurile pentru a potrivi faptele şi Scripturile cu teoriile lor greşite. Pe marea cale care va fi deschisă curând, numai lucrurile păcătoase vor fi interzise, pe când cei care călătoresc pe calea ((A217)) îngustă trebuie să se lepede de sine şi să sacrifice multe lucruri nepăcătoase, precum şi să se războiască în continuu cu păcatele care-i asaltează. Aceasta este o cărare a sacrificiului, după cum cea din veacul viitor va fi o cale mare a dreptăţii.Despre calea aceea mare este semnificativ declarat în limbaj simbolic: „Nici un leu şi nici o fiară hămesită nu va merge pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea” (Isaia 35:9). Câţi lei îngrozitori sunt acum în drumul celor care ar fi bucuroşi să părăsească drumurile păcătoase şi să urmeze dreptatea! Există leul unui sentiment public degenerat care împiedică pe mulţi de a se aventura să asculte de ceea ce le dictează conştiinţa în chestiunile vieţii zilnice: îmbrăcăminte, casă, aranjarea afacerilor etc. Leul ispitei pentru băuturi tari împiedică pe mii, care ar fi bucuroşi să-l vadă înlăturat. Prohibiţioniştii şi activiştii pentru abstinenţă au acum o sarcină herculeană pe mâini, pe care numai autoritatea şi puterea veacului viitor o pot îndepărta; şi tot aşa se poate spune şi despre alte vrednice eforturi pentru reformă morală. „Nici o fiară hămesită nu va merge pe ea.” Nici o corporaţie gigantă, organizată să promoveze interesele egoiste, individuale, pe seama binelui general, nu va fi tolerată. „Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele (împărăţia) Meu cel sfânt”, zice DOMNUL (Isaia 11:9). Deşi vor fi dificultăţi de învins în biruirea înclinaţiilor spre rău etc., totuşi, în comparaţie cu calea îngustă a acestui veac, aceea va fi o cale uşoară. Pietrele (pietrele de poticnire) vor fi toate îndepărtate şi steagul adevărului va fi ridicat pentru popor (Isaia 62:10). Ignoranţa şi superstiţia vor fi lucruri ale trecutului, iar dreptatea îşi va primi răsplata cuvenită, în timp ce răului îi va fi măsurat exact ceea ce merită (Maleahi 3:15, 18). Prin pedepse corecţionale folositoare, încurajări potrivite şi instrucţiuni clare, ca fii risipitori întorşi, omenirea va fi educată şi disciplinată până la marea perfecţiune de la care a căzut tatăl Adam. Astfel „cei răscumpăraţi ai DOMNULUI ((A218)) se vor întoarce [de la nimicire, prin marea cale a sfinţeniei]…cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul; vor căpăta veselie şi bucurie, iar durerea şi gemetele vor fugi” (Isaia 35:10). Domnul nostru S-a referit doar la două dintre aceste căi, deoarece încă nu era timpul ca cea de-a treia să fie deschisă, întocmai cum atunci când a anunţat vestea bună a spus: „Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o”, dar a omis să menţioneze „ziua de răzbunare” pentru că nu-i era atunci timpul (Compară Luca 4:19 şi Isaia 61:2). Totuşi, acum, pe măsură ce calea îngustă se apropie de încheiere, marea cale a dreptăţii începe să se vadă tot mai distinct în lumina zorilor de ziuă.Astfel, am găsit o „Cale Lată” pe care în prezent călătoresc masele omenirii înşelate de „prinţul lumii acesteia” şi conduse de gusturi pervertite. Am găsit că această cale a fost deschisă prin „neascultarea unui singur om” şi că rasa noastră şi-a început mersul grăbit pe ea. Am găsit Marea „Cale a Sfinţeniei” ce va fi deschisă de Domnul nostru, care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi îi răscumpără pe toţi din nimicirea spre care duce „Calea Lată”, şi că la timpul cuvenit ea va fi accesibilă şi uşoară pentru toţi cei răscumpăraţi pe care El i-a cumpărat cu propriul sânge preţios. Mai departe, am găsit că prezenta „Cale Îngustă”, deschisă prin meritul aceluiaşi sânge preţios, este o cale specială care duce la un premiu special şi în mod special este făcută îngustă şi dificilă, ca încercare şi disciplinare pentru aceia care acum sunt aleşi pentru a fi părtaşi ai naturiidivine şi moştenitori împreună cu Domnul nostru Isus în Împărăţia slavei, care va fi descoperită curând pentru binecuvântarea tuturor. Aceştia, care au această speranţă — care văd acest premiu — pot socoti prin comparaţie toate celelalte speranţe doar ca pierdere şi gunoaie. Filipeni 3:8-15.
Natura spirituală şi umană, separate şi distincte
Natura spirituală şi umană, separate şi distinctePlanul divin al veacurilor – Studiul XNatura spirituală şi umană, separate şi distincteNeînţelegeri obişnuite — Natura pământească sau umană şi natura cerească sau spirituală — Gloria pământească şi gloria cerească — Mărturia biblică în legătură cu fiinţele spirituale — Starea muritoare şi nemuritoare — Pot fiinţele muritoare să aibă viaţă veşnică? — Dreptatea în acordarea favorurilor — Examinarea unui principiu presupus — Diversitate în perfecţiune — Drepturile suverane ale lui Dumnezeu — Pregătirile lui Dumnezeu pentru om, o parte satisfăcătoare — Alegerea corpului lui Cristos — Cum se efectuează schimbarea lor de naturăNereuşind să vadă că planul lui Dumnezeu pentru omenire în general intenţionează o restabilire la starea avută înainte — perfecţiunea umană pierdută în Eden — şi că Biserica Creştină, ca o excepţie de la acest plan general, va avea o schimbare de natură, de la umană la spirituală, creştinii în general au presupus că nimeni nu va fi mântuit în afară de cei care ajung la natură spirituală. Totuşi, în timp ce oferă făgăduinţe de viaţă, binecuvântare şi restabilirea tuturor familiilor pământului, Scripturile oferă şi promit schimbarea la natură spirituală numai Bisericii alese în timpul Veacului Evanghelic; şi nu se poate găsi nici măcar un pasaj care să susţină asemenea speranţe pentru alţii.Dacă masele omenirii sunt salvate de toată degradarea, slăbiciunea, durerea, mizeria şi moartea care rezultă din păcat, şi sunt restabilite la starea de perfecţiune umană avută înainte de cădere, ei sunt tot atât de real şi de complet salvaţi din acea cădere ca şi aceia care, sub „chemarea de sus” specială a Veacului Evanghelic, devin „părtaşi firii dumnezeieşti”. ((A174)) Neputinţa de a înţelege corect ce înseamnă un om perfect, neînţelegerea termenilor muritor şi nemuritor şi ideile greşite despre dreptate au înclinat împreună spre această eroare şi au mistificat multe scripturi altfel uşor înţelese. Este o părere generală, deşi nu este sprijinită de nici un text al Scripturii, că niciodată n-a fost un om perfect pe pământ; că tot ceea ce se vede în omul de pe pământ este numai omul parţial dezvoltat şi că pentru a ajunge la perfecţiune trebuie să devină spiritual. Această vedere face confuzie între scripturi în loc să dezvolte acea armonie şi frumuseţe care rezultă din „împărţirea în mod drept a cuvântului adevărului”.Scripturile învaţă că au existat doi, şi numai doi, oameni perfecţi — Adam şi Isus. Adam a fost creat în chipul lui Dumnezeu, adică, cu puteri mintale asemănătoare, de raţiune, memorie, judecată şi voinţă, şi cu însuşiri morale de dreptate, bunăvoinţă, iubire etc. „Din pământ, făcut din ţărână”, el a fost un chip pământesc al unei fiinţe spirituale, posedând calităţi de acelaşi fel, totuşi diferind mult în grad, capacitate şi sferă. În aşa măsură este omul un chip al lui Dumnezeu, încât Dumnezeu poate spune chiar omului decăzut: „Veniţi acum să gândim împreună”.După cum Iehova este stăpân peste toate lucrurile, tot aşa omul a fost făcut stăpân peste toate lucrurile pământeşti — „După asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite etc. (Geneza 1:26). Moise ne spune (Geneza 1:31) că Dumnezeu a recunoscut omul pe care-l făcuse — nu numai a început să-l facă, ci l-a terminat — şi Dumnezeu a considerat creaţia Sa „foarte bună”, adică perfectă; pentru că în ochii lui Dumnezeu nimic ce nu este perfect nu este foarte bun, la creaturile Sale inteligente.Perfecţiunea omului, aşa cum a fost creat, este exprimată în Psalmul 8:5-8: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub ((A175)) picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării”. Unii, care ar vrea să ajusteze Biblia după o teorie a evoluţiei, au sugerat că declaraţia „puţin”, din Evrei 2:7, s-ar putea înţelege că înseamnă pentru puţin timp mai prejos, şi nu cu puţin mai prejos în grad decât îngerii. Totuşi, nu există nici autoritate nici temei pentru o astfel de interpretare. Aceasta este o citare din Psalmul 8:5, şi o comparaţie critică a textelor ebraic şi grecesc nu poate lăsa nici o îndoială cu privire la sens. Ideea clar exprimată este, cu puţin mai jos în grad decât pe îngeri.David în Psalmi se referă la om în starea lui originară şi profetic dă de înţeles că Dumnezeu n-a abandonat planul Său originar de a-l avea pe om în chipul Său şi rege al pământului, că Îşi va aminti de el, îl va răscumpăra şi-l va restabili iarăşi la aceeaşi stare. Apostolul (Evrei 2:7) atrage atenţia asupra aceluiaşi fapt — că scopul originar al lui Dumnezeu n-a fost abandonat; că omul, la origine nobil şi perfect, regele pământului, nu va fi uitat, ci va fi cercetat şi restabilit. Apoi el adaugă: Nu vedem încă această restabilire făgăduită, dar vedem primul pas pe care-l face Dumnezeu spre a o împlini. Îl vedem pe Isus încoronat cu această slavă şi cinste a umanităţii perfecte, pentru ca El, ca preţ de răscumpărare sau înlocuitor potrivit, prin favoarea lui Dumnezeu să poată gusta moartea pentru fiecare om şi să pregătească astfel calea pentru restabilirea omului la tot ceea ce a fost pierdut. Rotherham, unul din cei mai scrupuloşi traducători, redă acest pasaj după cum urmează:„Ce este omul, că Îţi aduci aminte de el;Sau fiul omului, că îl cercetezi?L-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe mesageri:Cu slavă şi cinste l-ai încoronat,Şi l-ai numit peste lucrarea mâinilor Tale.”Nu trebuie nici a se deduce că puţin mai prejos în grad înseamnă ceva mai puţin perfect. O creaţie poate fi ((A176)) perfectă, totuşi pe un plan de existenţă mai jos decât alta; astfel, un cal perfect ar fi mai prejos decât un om perfect etc. Există naturi diferite, însufleţite şi neînsufleţite. Pentru a ilustra, aranjăm următorul tabel:

Fiecare dintre mineralele menţionate pot fi pure, totuşi aurul este de cel mai înalt grad. Chiar dacă fiecare ordin de plante ar fi adus la perfecţiune, totuşi ele ar diferi în natură şi grad. Tot aşa este şi la animale: chiar dacă fiecare specie ar fi adusă la perfecţiune, totuşi ar exista diversitate, deoarece desăvârşind o natură ea nu se schimbă*. Gradele de fiinţe spirituale de asemenea: deşi perfecte, se raportează unele la altele ca fiind mai înalte şi mai joase în natură sau fel. Natura divină este cea mai înaltă şi este superioară tuturor naturilor spirituale. Cristos la înviere a fost făcut„cu atât mai presus” decât îngerii perfecţi, cu cât natura divină este mai presus de cea îngerească. Evrei 1:3-5.*Cuvântul natură este folosit uneori în sens acomodat, ca de exemplu, când se spune că un câine are natură sălbatică, sau că un cal are natură blândă, sau este nervos. Dar folosind astfel cuvântul, se face cunoscută numai dispoziţia celui descris în comparaţie cu alţii şi, strict vorbind, nu se raportează la natură.Să se remarce cu atenţie că deşi clasele numite în tabelul de mai sus sunt distincte şi separate, totuşi între ele se poate face o comparaţie astfel: Cel mai înalt grad de minerale este inferior sau cu puţin mai prejos decât cel mai ((A177)) jos grad de vegetale, deoarece în vegetale există viaţă. Aşa deci, cel mai înalt grad de vegetale este cu puţin mai prejos decât cel mai jos grad de viaţă animală, deoarece viaţa animală, chiar şi în formele cele mai joase, are destulă inteligenţă ca să fie conştientă de existenţă. Tot aşa este şi omul: deşi cea mai înălţată dintre fiinţele animale sau pământeşti, este „cu puţin mai prejos decât îngerii”, fiindcă îngerii sunt fiinţe spirituale sau cereşti.Există un remarcabil contrast între omul degradat prin păcat aşa cum îl vedem acum şi omul perfect pe care l-a făcut Dumnezeu în chipul Său. Păcatul i-a schimbat treptat atât trăsăturile cât şi caracterul. Cu înmulţirea generaţiilor, umanitatea s-a pătat şi s-a stricat prin ignoranţă, imoralitate şi depravare generală, în aşa fel încât la marea majoritate a omenirii asemănarea cu Dumnezeu este aproape complet ştearsă. Calităţile morale şi intelectuale s-au micşorat, iar instinctele animalice, necuvenit dezvoltate, nu mai sunt echilibrate de cele mai înalte. Omul a pierdut puterea fizică în aşa măsură, încât, cu tot ajutorul ştiinţei medicale, durata medie de viaţă este acum în jur de treizeci de ani, în timp ce la început el a supravieţuit nouă sute treizeci de ani sub aceeaşi pedeapsă. Dar cu toate că este mânjit şi degradat de păcat şi de pedeapsa lui, moartea, care lucrează în el, omul va fi restabilit la perfecţiunea originară a minţii şi corpului, şi la glorie, onoare şi stăpânire, în timpul şi prin domnia Milenară a lui Cristos. Lucrurile care vor fi restabilite de către şi prin Cristos sunt acelea care au fost pierdute prin încălcarea lui Adam (Romani 5:18, 19). Omul n-a pierdut un paradis ceresc, ci unul pământesc. Sub pedeapsa cu moartea, el n-a pierdut o existenţă spirituală, ci una umană; şi tot ce a pierdut a fost câştigat iarăşi de către Răscumpărătorul lui, care a declarat că El a venit să caute şi să mântuiască ceea ce a fost pierdut. Luca 19:10.Pe lângă cele de mai sus, avem şi alte dovezi că omul perfect nu este o fiinţă spirituală. Ni se spune că Domnul nostru, înainte de a-Şi lăsa gloria ca să devină om, a fost în „chipul lui ((A178)) Dumnezeu” — un chip spiritual, o fiinţă spirituală; dar a fost necesar să I Se schimbe natura, deoarece, ca să fie răscumpărare pentru omenire, El trebuia să fie om, de aceeaşi natură cu a păcătosului al cărui înlocuitor trebuia să devină în moarte. Şi Pavel ne spune că El n-a luat natura îngerilor, cu un pas mai jos decât a Sa, ci a coborât cu doi paşi şi a luat natura oamenilor — a devenit om; „a devenit trup”. Evrei 2:16; Filipeni 2:7, 8; Ioan 1:14.Remarcaţi că aceasta arată nu numai că natura îngerească nu este singurul ordin de fiinţe spirituale, ci şi că ea este o natură mai joasă decât a fost a Domnului nostru înainte de a deveni om; şi atunci El n-a fost aşa de presus cum este acum, deoarece „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus”, datorită ascultării Sale în faptul că de bună voie a devenit răscumpărarea omului (Filipeni 2:8, 9). El este acum de ordinul cel mai înalt de fiinţe spirituale, părtaş naturii divine (a lui Iehova).Astfel găsim dovada nu numai că natura divină, îngerească şi umană sunt separate şi distincte, dar şi că a fi om perfect nu înseamnă a fi înger, după cum nici perfecţiunea naturii îngereşti nu implică faptul că îngerii sunt divini şi egali cu Iehova; pentru că Isus n-a luat natura îngerilor, ci o natură diferită — natura oamenilor; nu natura umană imperfectă, aşa cum o posedăm noi acum, ci natura umană perfectă. El a devenit om, nu o fiinţă degradată şi aproape moartă, aşa cum sunt acum oamenii, ci un om în deplină vigoare a perfecţiunii.Pe de altă parte, Isus trebuia să fie om perfect, altfel nu putea ţine o lege perfectă, care este măsura deplină a capacităţii unui om perfect. El trebuia să fie un om perfect, altfel nu putea da un preţ de răscumpărare (un preţ corespunzător — 1 Timotei 2:6) pentru viaţa pierdută a omului perfect Adam; „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Corinteni 15:21). Dacă în cel mai mic grad era imperfect, aceasta dovedea că era sub ((A179)) condamnare şi de aceea nu putea fi o jertfă acceptabilă şi nici nu putea ţine perfect legea lui Dumnezeu. Un om perfect a fost încercat, a eşuat şi a fost condamnat; şi numai un om perfect a putut da preţul corespunzător ca Răscumpărător.Acum avem în faţă în mod obiectiv întrebarea sub altă formă, adică: Dacă Isus în trup a fost om perfect, după cum arată Scripturile, nu dovedeşte aceasta că un om perfect este o fiinţă umană, de carne — nu un înger, ci cu puţin mai prejos decât îngerii? Concluzia logică este mai presus de orice îndoială; şi în plus avem declaraţia inspirată a psalmistului (Psalmul 8:5-8) şi referinţa lui Pavel la aceasta, în Evrei 2:7-9.Isus n-a fost nici o combinaţie a celor două naturi, umană şi spirituală. Amestecul a două naturi n-o produce nici pe una, nici pe cealaltă, ci un lucru hibrid, imperfect, care este respingător pentru aranjamentul divin. Când Isus a fost în trup, El a fost fiinţă umană perfectă; înainte de acel timp El a fost fiinţă spirituală perfectă; şi de la înviere El este fiinţă spirituală de cel mai înalt ordin, sau de ordin divin. Numai la consacrarea Sa spre moarte, aşa cum este reprezentată prin botezul Său — la vârsta de treizeci de ani (după Lege vârsta bărbăţiei şi de aceea timpul corect pentru a se consacra ca om) — a primit El arvuna moştenirii Sale la natură divină (Matei 3:16, 17). Natura umană trebuia să fie consacrată spre moarte înainte de a putea primi chiar şi garanţia naturii divine. Şi numai când acea consacrare a fost în realitate dusă la îndeplinire şi Şi-a sacrificat în realitate natura umană, chiar până la moarte, a devenit Domnul nostru părtaş deplin al naturii divine. După ce a devenit om, El S-a făcut ascultător până la moarte; de aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte sus, la natură divină (Filipeni 2:8, 9). Dacă această scriptură este adevărată, înseamnă că El n-a fost înălţat la natură divină până când natura umană a fost în realitate sacrificată — moartă.((A180))Astfel vedem că în Isus n-a existat un amestec de naturi, ci El a avut de două ori experienţa unei schimbări de natură: întâi de la spirituală la umană, apoi de la umană la cel mai înalt ordin al naturii spirituale, cel divin; şi în fiecare caz a renunţat la una pentru cealaltă.În acest distins exemplu de umanitate perfectă, care a stat nepătat în faţa lumii până S-a jertfit pentru răscumpărarea ei, vedem perfecţiunea de la care a căzut rasa noastră prin Adam şi la care va fi restabilită. Devenind răscumpărarea omului, Domnul nostru Isus a dat echivalentul pentru ceea ce a pierdut omul; şi de aceea toată omenirea poate primi iarăşi, prin credinţă în Cristos şi prin ascultare de cerinţele Lui, nu o natură spirituală, ci o natură umană perfectă, glorioasă — „ce a fost pierdut”.Facultăţile şi puterile perfecte ale fiinţei umane perfecte pot fi exercitate la nesfârşit şi asupra a noi şi variate obiecte de interes, iar cunoştinţa şi iscusinţa pot fi mult crescute; dar nici o astfel de creştere a cunoştinţei sau puterii nu va avea ca efect o schimbare de natură, sau n-o va face mai mult decât perfectă. Va fi numai extinderea şi dezvoltarea puterilor umane perfecte. Creşterea cunoştinţei şi iscusinţei va fi neîndoielnic privilegiul binecuvântat al omului toată eternitatea; totuşi el va rămâne om şi va învăţa doar să folosească mai deplin puterile naturii umane deja posedate. Dincolo de limitele ei nu poate spera să avanseze, şi nici nu va dori, dorinţele lui fiind limitate la sfera puterilor lui.În timp ce Isus ca om a fost o ilustraţie a naturii umane perfecte la care va fi restabilită masa omenirii, acum, de la înviere, El este ilustraţia naturii glorioase divine, pe care Biserica biruitoare o va împărtăşi cu El la înviere.Deoarece veacul prezent este dedicat în principal dezvoltării acestei clase, căreia i se oferă o schimbare de natură, şi deoarece epistolele apostolice sunt dedicate instruirii acestei „turme mici”, nu trebuie să se tragă ((A181)) concluzia că planurile lui Dumnezeu se termină cu completarea acestei companii alese. Pe de altă parte, nici nu trebuie să mergem la extrema opusă şi să presupunem că făgăduinţele speciale, de natură divină, corpuri spirituale etc., făcute acestora, sunt scopul lui Dumnezeu pentru toată omenirea. Pentru aceştia sunt „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”, mai presus de celelalte făgăduinţe scumpe făcute întregii omeniri. Ca să împărţim drept cuvântul adevărului, noi trebuie să observăm că Scripturile recunosc perfecţiunea naturii divine la „turma mică” şi perfecţiunea naturii umane la lumea restabilită, ca fiind două lucruri separate.Să vedem acum mai amănunţit: ce sunt fiinţele spirituale, care sunt puterile lor şi de ce legi sunt guvernate? Mulţi par să gândească, fiindcă nu înţeleg natura unei fiinţe spirituale, că ea trebuie să fie o simplă legendă, şi asupra acestui subiect multă superstiţie predomină. Dar Pavel nu pare să aibă o astfel de idee. Deşi el sugerează că o fiinţă umană este incapabilă de a înţelege natura mai înaltă, spirituală (1 Corinteni 2:14), totuşi el spune clar, ca şi cum ar apăra împotriva unor concepţii legendare sau superstiţioase, că există atât corp spiritual, cât şi corp natural (uman), atât unul ceresc, cât şi unul pământesc, şi o glorie atât a celui pământesc, cât şi a celui ceresc. Gloria celui pământesc, după cum am văzut, s-a pierdut prin păcatul primului Adam şi va fi redată rasei prin Domnul Isus cu Mireasa Lui (Cristosul, Cap şi corp) în timpul domniei Milenare. Gloria celui ceresc este deocamdată nevăzută, în afară de cazul când este revelată ochiului credinţei de către Spirit prin Cuvânt. Aceste glorii sunt distincte şi separate (1 Corinteni 15:38-49). Ştim într-o măsură ce este corpul natural, pământesc, terestru, deoarece de acesta avem acum, deşi numai aproximativ putem aprecia gloria perfecţiunii lui. El este carne, sânge şi oase, deoarece „ce este născut din carne este carne”. Şi ((A182)) deoarece există două feluri distincte de corpuri, ştim că acela spiritual, oricum ar fi, nu este compus din carne, sânge şi oase: este ceresc, celest, spiritual — „ce este născut din Duh este duh”. Dar ce este un corp spiritual nu ştim, pentru că „ce vom fi nu s-a arătat încă; dar . . . vom fi ca EL” — ca Domnul nostru Isus. Ioan 3:6; 1 Ioan 3:2.Nu avem nici o mărturie despre vreo fiinţă spirituală sau umană care să fi fost vreodată schimbată de la o natură la alta, cu excepţia Fiului lui Dumnezeu; şi acesta a fost un caz excepţional, pentru un scop excepţional. Când Dumnezeu i-a făcut pe îngeri, fără îndoială că i-a făcut cu intenţia să rămână veşnic îngeri, şi aşa este şi cu oamenii, fiecare fiind perfect pe propriul lui plan. Cel puţin Scripturile nu fac nici o aluzie la vreun scop diferit. După cum în creaţia neînsufleţită există o varietate plăcută şi aproape nesfârşită, tot aşa în creaţia vie şi inteligentă este posibilă aceeaşi varietate în perfecţiune. Fiecare creatură este glorioasă în perfecţiunea ei; dar, după cum spune Pavel, gloria celor celeste (cereşti) este un fel de glorie, şi gloria celor terestre (pământeşti) este altă glorie şi este diferită.Examinând faptele relatate despre Domnul nostru Isus după învierea Sa şi despre îngeri care sunt de asemenea fiinţe spirituale, astfel „interpretând lucruri duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti” (1 Corinteni 2:13 — Noul Testament 1993, subsol — n. e.), putem primi unele informaţii generale cu privire la fiinţele spirituale. Întâi, îngerii pot fi şi sunt adesea prezenţi, deşi invizibili. „Îngerul DOMNULUI tăbărăşte în jurul celor care se tem de El”; şi „Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?” (Psalmul 34:7; Evrei 1:14). Au slujit ei vizibil sau invizibil? Fără îndoială că în felul din urmă. Elisei era înconjurat de o oaste de asirieni; servul lui se temea; Elisei s-a rugat Domnului, ochii tânărului s-au deschis şi a văzut de jur ((A183)) împrejurul lor munţii plini de care şi călăreţi de foc (sau ca focul). Iarăşi, în timp ce pentru Balaam îngerul a fost invizibil, măgarul l-a văzut fiindcă i-au fost deschişi ochii.În al doilea rând, îngerii pot primi corpuri umane şi pot apărea ca oameni. Astfel Domnul cu doi îngeri i-au apărut lui Avraam, care le-a pregătit o cină din care ei au mâncat. La început Avraam a presupus că sunt trei oameni şi numai când erau gata de plecare a descoperit că unul din ei era Domnul, iar ceilalţi doi erau îngeri, care după aceea au coborât în Sodoma şi l-au eliberat pe Lot (Geneza 18:1, 2). Un înger i-a apărut ca om lui Ghedeon, dar după aceea s-a descoperit. Un înger a apărut tatălui şi mamei lui Samson şi ei au gândit că este om, până când s-a înălţat la cer în flacăra de pe altar. Judecătorii 6:11-22; 13:20.În al treilea rând, fiinţele spirituale sunt glorioase în starea lor normală, şi frecvent se spune despre ele că sunt glorioase şi strălucitoare. Înfăţişarea îngerului care a înlăturat piatra de la uşa mormântului era „asemenea fulgerului”. Daniel a prins o sclipire a unui corp spiritual pe care l-a descris, spunând: Ochii lui erau ca nişte flăcări de foc, faţa asemenea fulgerului, iar braţele şi picioarele semănau cu nişte bronz lustruit, şi glasul cuvintelor lui ca vuietul unei mari mulţimi. Daniel a căzut în faţa lui ca mort (Daniel 10:6, 10, 15, 17). Saul din Tars a prins o sclipire asemănătoare a corpului glorios al lui Cristos, care strălucea mai presus de strălucirea soarelui în miezul zilei. Saul şi-a pierdut vederea şi a căzut la pământ.Până acum am văzut că sunt fiinţe spirituale cu adevărat glorioase; totuşi, dacă oamenilor nu li s-ar fi deschis ochii să le vadă, sau dacă ele nu apăreau în carne ca oameni, ele ar fi fost invizibile pentru oameni. Această concluzie se confirmă mai departe când examinăm detaliile deosebite ale acestor manifestări. Domnul a fost văzut numai de Saul, oamenii care călătoreau cu el auzind vocea, dar nevăzând pe nimeni (Faptele 9:7). Oamenii care erau cu ((A184)) Daniel n-au văzut fiinţa glorioasă pe care el o descrie, dar i-a cuprins o mare frică şi au fugit de s-au ascuns. Iarăşi, această fiinţă glorioasă a spus: „Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile” (Daniel 10:13). A căzut Daniel, omul preaiubit de Domnul, ca mort în faţa acestuia, căruia căpetenia Persiei i s-a împotrivit douăzeci şi una de zile? Cum aşa? Desigur că el nu i-a apărut în glorie căpeteniei! Nu; ori acesta a fost prezent cu el invizibil, ori i-a apărut ca om.Domnul nostru de la învierea Sa este o fiinţă spirituală; prin urmare, aceleaşi puteri pe care le găsim ilustrate prin îngeri (fiinţe spirituale) trebuie să le aibă şi El. Şi acesta este cazul, după cum vom vedea mai pe larg într-un capitol următor.Astfel găsim că Scripturile privesc natura umană şi spirituală separate şi distincte, şi nu dau nici o dovadă că una o produce sau o dezvoltă pe cealaltă, ci, dimpotrivă, ele arată că numai puţini vor fi vreodată schimbaţi de la natura umană la cea divină, la care Isus, Capul lor, a fost deja înălţat. Iar această remarcabilă şi specială trăsătură din planul lui Iehova este pentru scopul remarcabil şi special de a-i pregăti pe aceştia ca agenţi ai lui Dumnezeu, pentru marea lucrare viitoare de restabilire a tuturor lucrurilor.Să examinăm acum termeniiStare muritoare şi nemuritoare.Vom găsi adevărata lor semnificaţie în armonie exactă cu ceea ce am învăţat din compararea declaraţiilor Bibliei referitoare la fiinţele umane şi spirituale, şi la făgăduinţele pământeşti şi cereşti. Acestor cuvinte li se dau de obicei sensuri foarte nesigure, iar ideile greşite despre sensurile lor produc vederi eronate despre subiectele de care ele sunt legate, atât în general cât şi în utilizarea scripturală.((A185))Stare „muritoare” înseamnă starea sau condiţia de a fi supus morţii; nu condiţia de moarte, ci condiţia în care moartea este o posibilitate.„Nemurire” înseamnă starea sau condiţia de a nu fi supus morţii; nu numai condiţia de eliberare din moarte, ci condiţia în care moartea este oimposibilitate.Ideea comună, dar eronată, despre starea muritoare este că aceasta e o stare sau condiţie în care moartea este inevitabilă, în timp ce ideea comună despre semnificaţia nemuririi este mai aproape de cea corectă.Cuvântul nemuritor înseamnă care nu este muritor; deci, însăşi construcţia cuvintelor indică definiţiile lor adevărate. Datorită predominării unei idei greşite despre cuvântul muritor, atât de mulţi se încurcă atunci când încearcă să stabilească dacă Adam a fost muritor sau nemuritor înainte de încălcare. Ei raţionează că dacă ar fi fost nemuritor, Dumnezeu n-ar fi spus, „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”, fiindcă este imposibil ca o fiinţă nemuritoare să moară. Aceasta este o concluzie logică. Pe de altă parte, spun ei, dacă el ar fi fost muritor, în ce ar fi putut consta ameninţarea sau pedeapsa declaraţiei „vei muri negreşit”, deoarece, fiind muritor (conform definiţiei lor eronate), el oricum n-ar fi putut evita moartea?Se va observa că dificultatea constă în sensul fals dat cuvântului muritor. Aplicaţi definiţia cea corectă şi totul este clar. Adam a fost muritor — adică, într-o condiţie în care moartea a fost o posibilitate. El a avut viaţă în măsură deplină şi perfectă, totuşi nu viaţă inerentă. Viaţa lui a fost susţinută de „toţi pomii din grădină”, în afară de pomul cel oprit; şi cât timp a continuat în ascultare şi în armonie cu Creatorul său, viaţa i-a fost sigură — elementele susţinătoare nu i-au fost refuzate. Astfel văzut, Adam a avut viaţă; şi moartea a fost cu totul evitabilă, deşi el a fost în aşa condiţie încât moartea a fost posibilă — el a fost muritor.((A186))Atunci se ridică întrebarea: dacă Adam a fost muritor şi în încercare, a fost el în încercare pentru nemurire? Răspunsul general ar fi: da. Noi răspundem: nu. Încercarea lui a fost pentru a se vedea dacă era vrednic sau nevrednic de continuarea vieţii şi binecuvântărilor deja posedate. Deoarece nicăieri n-a fost făgăduit că dacă era ascultător el devenea nemuritor, noi suntem obligaţi să lăsăm orice asemenea speculaţii în afara discuţiei. Lui i s-a făgăduit continuarea binecuvântărilor de care se bucura atunci, atâta vreme cât era ascultător, şi a fost ameninţat cu pierderea tuturor — cu moartea — dacă era neascultător. Ideea falsă despre sensul cuvântului muritor îi face în general pe oameni să tragă concluzia că toate fiinţele care nu mor sunt nemuritoare. De aceea ei includ în această clasă pe Tatăl nostru ceresc, pe Domnul nostru Isus, pe îngeri şi toată omenirea. Aceasta este totuşi o eroare: marea masă a omenirii salvată din cădere, precum şi îngerii din ceruri vor fi întotdeauna muritori; deşi într-o condiţie de perfecţiune şi fericire, ei vor fi întotdeauna de acea natură muritoare care ar putea suferi moartea, plata păcatului, dacă ar comite păcat. Siguranţa existenţei lor va fi condiţionată, cum a fost a lui Adam, de ascultarea de atotînţeleptul Dumnezeu, a cărui dreptate, iubire şi înţelepciune, şi a cărui putere de a face ca toate să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc şi-L servesc, vor fi fost pe deplin demonstrate prin felul în care a procedat cu păcatul în timpul prezent.Nicăieri în Scripturi nu este declarat că îngerii sunt nemuritori, nici că omenirea restabilită va fi nemuritoare. Dimpotrivă, nemurirea îi este atribuită naturii divine — iniţial numai lui Iehova, după aceea Domnului nostru Isus în starea Lui mult înălţată prezentă şi în sfârşit prin făgăduinţă Bisericii, corpul lui Cristos, când va fi glorificat cu El. 1 Timotei 6:16; Ioan 5:26; 2 Petru 1:4; 1 Corinteni 15:53, 54.Avem mărturii nu numai că nemurirea aparţine doar naturii divine, dar şi dovada că îngerii sunt muritori, în ((A187)) faptul că Satan, care odată a fost o căpetenie între ei, va fi nimicit (Evrei 2:14). Faptul că el poate fi nimicit dovedeşte că îngerii ca şi clasă sunt muritori.Astfel considerat, vedem că atunci când păcătoşii incorigibili vor fi înlăturaţi, atât fiinţele nemuritoare cât şi cele muritoare vor trăi veşnic în bucurie, fericire şi iubire — prima clasă posedând o natură fără posibilitatea de a muri, având viaţă inerentă — viaţă în ei înşişi (Ioan 5:26), cea din urmă având o natură susceptibilă de moarte, totuşi nedând nici un motiv de moarte, datorită perfecţiunii fiinţei şi a cunoaşterii răului şi răutăţii păcatului. Ei, fiind aprobaţi de legea lui Dumnezeu, vor fi veşnic aprovizionaţi cu acele elemente care sunt necesare ca să-i menţină în perfecţiune şi nu vor muri niciodată.Cunoaşterea corectă a sensului termenilor muritor şi nemuritor şi a utilizării lor în Scripturi nimiceşte însăşi temelia doctrinei chinului veşnic. Ea se bazează pe teoria nescripturală că Dumnezeu a creat pe om nemuritor, că el nu poate înceta de a exista şi că Dumnezeu nu-l poate nimici; deci argumentul este că aceia incorigibili trebuie să trăiască în continuare undeva şi cumva; şi concluzia este că deoarece ei nu sunt în armonie cu Dumnezeu, eternitatea lor trebuie să fie o eternitate de suferinţă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că El a făcut pregătiri împotriva unei astfel de perpetuări a păcatului şi păcătoşilor; că omul este muritor şi că pedeapsa deplină a păcatului voit împotriva luminii şi cunoştinţei depline nu va fi o viaţă în chin, ci o a doua moarte. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.”„Cine eşti tu, omule, ca să răspunziîmpotriva lui Dumnezeu?”Romani 9:20Ideea greşită a unora este că dreptatea cere ca Dumnezeu să nu facă nici o diferenţă în acordarea favorurilor printre creaturile Sale; că, dacă El ridică pe una ((A188)) la o poziţie înaltă, după dreptate El trebuie să facă la fel pentru toate, dacă nu se poate arăta că unele şi-au pierdutdrepturile, caz în care acestea pe drept ar putea fi destinate pentru o poziţie mai joasă.Dacă acest principiu ar fi cel corect, ar arăta că Dumnezeu n-a avut nici un drept să-L creeze pe Isus mai presus decât pe îngeri şi apoi să-L mai înalţe, la natură divină, dacă n-a intenţionat să facă acelaşi lucru pentru toţi îngerii şi pentru toţi oamenii. Şi ca să ducem principiul şi mai departe, dacă unii oameni vor fi mult înălţaţi şi făcuţi părtaşi naturii divine, în cele din urmă toţi oamenii trebuie să fie înălţaţi la aceeaşi poziţie. Şi de ce să nu se ducă principiul la limita lui extremă şi să se aplice aceeaşi lege a progresiei la creaţia animală şi la insecte, şi să se spună că, deoarece toate sunt creaţii ale lui Dumnezeu, toate trebuie în cele din urmă să ajungă pe cel mai înalt plan de existenţă — natura divină? Aceasta este o absurditate evidentă, dar din acest principiu presupus este o deducţie tot atât de raţională ca şi oricare alta.Poate că nimeni n-ar fi înclinat să ducă această presupunere eronată atât de departe. Totuşi, dacă ar fi un principiu bazat pe simpla justiţie, unde s-ar putea opri şi totuşi să fie just? Şi dacă într-adevăr aşa ar fi planul lui Dumnezeu, unde ar fi varietatea plăcută din toate lucrările Lui? Dar planul lui Dumnezeu nu este aşa. Toată natura, atât însufleţită cât şi neînsufleţită, arată gloria şi diversitatea puterii şi înţelepciunii divine. Şi după cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” în minunată varietate şi frumuseţe, cu mult mai mult creaţia Lui inteligentă va arăta în varietate gloria superioară a puterii Lui. Astfel tragem noi concluzia — din învăţătura expresă a Cuvântului lui Dumnezeu, din raţiune şi din analogiile naturii.Este foarte important să avem idei corecte despre dreptate. O favoare nu trebuie niciodată să fie socotită ca o ((A189)) recompensă pe drept meritată. Un act de simplă dreptate nu este o ocazie de recunoştinţă specială şi nu este nici vreo dovadă de iubire; dar Dumnezeu Îşi arată marea iubire pentru făpturile Sale printr-un lanţ nesfârşit de favoruri nemeritate, care trebuie să provoace ca răspuns iubirea şi lauda din partea lor.Dumnezeu avea dreptul, dacă voia, să ne facă numai creaturi cu viaţă scurtă, chiar dacă n-am fi păcătuit niciodată. Aşa a făcut pe unele dintre creaturile Sale inferioare. El ne-ar fi putut permite să ne bucurăm de binecuvântările Lui pentru un timp, iar apoi, fără nedreptate, ne-ar fi putut şterge pe toţi din existenţă. De fapt, chiar aşa o existenţă scurtă ar fi o favoare. În definitiv numai prin favoarea Lui avem noi existenţă. Cu cât mai mare favoare este răscumpărarea existenţei odată pierdute prin păcat! Şi mai mult, prin favoarea lui Dumnezeu suntem noi oameni, nu animale; numai prin favoarea lui Dumnezeu îngerii sunt ca natură puţin mai presus decât oamenii; şi de asemenea prin favoarea lui Dumnezeu Domnul Isus şi mireasa Lui devin părtaşi naturii divine. Prin urmare, se cade tuturor creaturilor Sale inteligente să primească pline de recunoştinţă orice le acordă Dumnezeu. Orice alt spirit merită pe drept condamnare, şi, dacă cineva se complace în el, va sfârşi în înjosire şi nimicire. Un om n-are nici un drept să aspire a fi înger, nefiind niciodată invitat la acea poziţie; un înger n-are nici un drept să aspire la natură divină, nefiindu-i niciodată oferită.Aspiraţia mândriei lui Satan a fost cea care i-a adus înjosirea şi va sfârşi cu nimicirea lui (Isaia 14:14). „Oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11), dar nu în mod necesar la cea mai înaltă poziţie.În parte datorită ideilor false de dreptate şi în parte datorită altor cauze, subiectul alegerii aşa cum este învăţat în Scripturi a fost ocazie de multă dispută şi neînţelegere. Puţini vor nega faptul că Scripturile învaţă despre alegere; dar exact pe ce principiu este bazată alegerea sau ((A190))selecţionarea, este o problemă de considerabilă diferenţă de opinie, unii pretinzând că este o alegere arbitrară, necondiţionată, iar alţii că este condiţionată. Există o măsură de adevăr, credem noi, în ambele aceste păreri. O alegere din partea lui Dumnezeu este expresia selectării pentru un anumit scop, funcţie sau stare. Dumnezeu a ales sau a hotărât ca unele dintre creaturile Sale să fie îngeri, unele să fie oameni, unele să fie animale, păsări, insecte etc., iar unele să fie de propria Sa natură, natura divină. Şi chiar dacă Dumnezeu selectează după anumite condiţii pe toţi care vor fi admişi la natură divină, totuşi nu se poate spune că aceştia o merită mai mult decât alţii, căci orice creatură, pe oricare plan, numai prin favoare are existenţă.„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă” — bunătate sau favoare (Romani 9:16). Nu fiindcă aleşii au fost mai buni decât alţii le-a făcut Dumnezeu invitaţia la natură divină, căci El a trecut pe lângă îngerii care nu păcătuiseră şi a chemat la onorurile divine pe unii din păcătoşii răscumpăraţi. Dumnezeu are dreptul să facă aşa cum Îi place cu ce este al Său, şi El vrea să-Şi exercite acest drept pentru realizarea planurilor Sale. Atunci, deoarece tot ce avem este prin favoare divină, „Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?» Nu are olarul stăpânire pe lutul său . . . să facă un vas pentru cinste şi un altul pentru necinste” — sau pentru mai puţină cinste? (Romani 9:20, 21). Toate au fost create prin aceeaşi putere divină — unele să aibă natură mai înaltă şi cinste mai mare, iar altele să aibă natură mai joasă şi cinste mai mică.„Aşa vorbeşte DOMNUL, Sfântul lui Israel şi Făcătorul său[al omului]: «Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii Mei şi pentru lucrarea mâinilor Mele? Eu am făcut pământul, şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile şi am aşezat toată((A191)) oştirea lor.»” „Căci aşa vorbeşte DOMNUL, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: «Eu sunt DOMNUL, şi nu este altul!»” (Isaia 45:11, 12, 18 — Cornilescu). Nimeni nu are dreptul să-I dicteze lui Dumnezeu. Dacă El a întărit pământul, dacă l-a întocmit nu ca să fie pustiu, ci l-a făcut ca să fie locuit de oameni restabiliţi, perfecţi, cine suntem noi ca să răspundem împotriva lui Dumnezeu şi să spunem că este nedrept să nu le schimbe natura şi să nu-i facă pe toţi părtaşi unei naturi spirituale, fie ca îngerii, fie ca propria Sa natură, divină? Cu cât se cuvine mai mult să venim cu umilinţă la Cuvântul lui Dumnezeu şi să „întrebăm”despre lucrurile viitoare, decât să „poruncim” sau să susţinem că El trebuie să realizeze ideile noastre? Doamne, fereşte pe servii Tăi de păcatele mândriei, ca să nu pună stăpânire peste noi. Nici unul din copiii lui Dumnezeu, credem noi, nu va dicta Domnului cu bună ştiinţă; totuşi, cât de uşor, şi aproape fără să-şi dea seama, mulţi cad în această eroare.Neamul omenesc sunt copiii lui Dumnezeu prin creare — lucrarea mâinilor Lui — şi planul Său referitor la ei este clar revelat în Cuvântul Său. Pavel spune că primul om (care a fost un model a ceea ce va fi omenirea când va fi perfectă) a fost din pământ, pământesc; şi urmaşii lui, cu excepţia Bisericii Evanghelice, la înviere vor fi tot pământeşti, umani, adaptaţi pentru pământ (1 Corinteni 15:38, 44). David spune că omul a fost făcut numai cu puţin mai prejos decât îngerii şi a fost încoronat cu slavă, cinste, stăpânire etc. (Psalmul 8:4-8). Şi Petru, Domnul nostru şi toţi profeţii de la începutul lumii, declară că omenirea va fi restabilită la acea perfecţiune glorioasă şi iarăşi va avea stăpânire asupra pământului cum a avut Adam, reprezentantul ei. Faptele 3:19-21.Aceasta este partea pe care a ales-o Dumnezeu pentru omenire. Şi ce parte glorioasă! Închideţi ochii pentru o clipă ((A192)) la scenele de suferinţă şi durere, degradare şi întristare care încă predomină datorită păcatului, şi zugrăviţi-vă în minte gloria pământului perfect. Nici o pată de păcat nu strică armonia şi pacea unei societăţi perfecte; nici un gând amar, nici o privire sau vorbă aspră; iubirea, izvorând din fiecare inimă, întâlneşte un răspuns asemănător în toate celelalte inimi, şi bunăvoinţa marchează fiecare act. Acolo nu va mai fi deloc boală, nici durere, nici suferinţă şi nici vreo dovadă de decădere — nici măcar frica de asemenea lucruri. Gândiţi-vă la toate imaginile de sănătate şi frumuseţe comparativă a formei şi trăsăturilor omeneşti pe care le-aţi văzut vreodată, şi aflaţi că omenirea perfectă va fi de o frumuseţe superioară acestora. Puritatea interioară şi perfecţiunea mintală şi morală vor marca şi ilumina fiecare faţă strălucitoare. Aşa va fi societatea pământului; iar celor care plâng datorită pierderii cuiva, li se vor şterge toate lacrimile când vor vedea lucrarea învierii completă. Apocalipsa 21:4.Şi aceasta este numai schimbarea în societatea umană. Amintim de asemenea că pământul, care a fost „făcut ca să fie locuit” de o astfel de rasă de fiinţe, va fi o locuinţă potrivită şi plăcută pentru ele, aşa cum este reprezentat prin paradisul edenic în care a fost plasat omul reprezentativ la început. Paradisul va fi restabilit. Pământul nu va mai produce spini şi mărăcini şi nu va mai cere sudoarea frunţii omului ca să-i dea pâinea, ci „pământul îşi va da [uşor şi natural] rodul”. „Pustietatea . . . va înflori ca trandafirul”; creaţia animală inferioară vor fi servi perfecţi, de bună voie şi supuşi; natura, cu toată varietatea ei plăcută, va chema pe om din toate direcţiile să caute şi să cunoască gloria, puterea şi iubirea lui Dumnezeu, iar mintea şi inima se vor bucura în El. Dorinţa febrilă după ceva nou, care acum predomină, nu este o stare naturală, ci anormală, datorită imperfecţiunilor noastre şi prezentelor condiţii de mediu nesatisfăcătoare. Nu este asemenea lui Dumnezeu să tânjim neîncetat după ((A193)) ceva nou. Cele mai multe lucruri sunt vechi pentru Dumnezeu; şi El se bucură cel mai mult în acelea care sunt vechi şi perfecte. Aşa va fi şi cu omul când va fi restabilit la chipul lui Dumnezeu. Omul perfect nu va cunoaşte sau aprecia pe deplin şi deci nu va prefera gloria fiinţei spirituale, prin faptul că este de natură diferită, întocmai cum peştii şi păsările, pentru acelaşi motiv, fiecare preferă şi le place cel mai mult propria lor natură şi element. Omul va fi atât de absorbit şi extaziat de gloria care-l va înconjura pe plan uman, încât nu va avea nici aspiraţie, nici preferinţă pentru altă natură sau alte condiţii decât cele posedate. O privire în experienţa prezentă a Bisericii va ilustra aceasta. „Cât de greu”, cu ce dificultate, vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care sunt bogaţi în bunurile acestei lumi. Puţinele bunuri posedate, chiar sub domnia prezentă a răului şi a morţii, aşa captivează natura umană, încât avem nevoie de ajutor special de la Dumnezeu pentru a ne ţine ochiul şi scopul fixat pe făgăduinţele spirituale.Faptul că Biserica creştină, corpul lui Cristos este o excepţie în planul general al lui Dumnezeu pentru omenire este evident din declaraţia că alegerea ei a fost hotărâtă în planul divin înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4,5), când Dumnezeu nu numai că a prevăzut căderea omenirii în păcat, dar a şi hotărât dinainte îndreptăţirea, sfinţirea şi glorificarea acestei clase, pe care în timpul Veacului Evanghelic o cheamă din lume ca să se conformeze chipului Fiului Său, pentru a fi părtaşi la natura divină şi moştenitori ai Împărăţiei Milenare împreună cu Cristos Isus, pentru stabilirea dreptăţii şi păcii universale. Romani 8:28-31.Aceasta arată că alegerea sau selecţia Bisericii a fost un lucru hotărât dinainte din partea lui Dumnezeu, dar, notaţi, nu este o alegere necondiţionată a membrilor individuali ai Bisericii. Dumnezeu a hotărât înainte de întemeierea lumii să se aleagă o astfel de companie pentru un astfel de scop într-un timp specific — Veacul ((A194)) Evanghelic. Deşi nu ne putem îndoi că Dumnezeu a putut prevedea activitatea fiecărui membru individual al Bisericii şi a putut şti dinainte chiar care vor fi vrednici şi, prin urmare, vor constitui pe membrii acestei „turme mici”, totuşi nu acesta este modul în care Cuvântul lui Dumnezeu prezintă doctrina alegerii. Nu ideea unei predestinări individuale au căutat apostolii s-o transmită, ci faptul că în scopul lui Dumnezeu a fost hotărâtă dinainte o clasă care să ocupe poziţia aceasta onorabilă, a cărei alegere va fi pe condiţii de severe încercări ale credinţei şi ascultării, şi de jertfire a privilegiilor pământeşti etc., chiar până la moarte. Astfel, printr-o încercare individuală şi prin „biruinţă” individuală, membrii individuali ai clasei dinainte hotărâte sunt aleşi sau acceptaţi în toate binecuvântările şi beneficiile dinainte hotărâte de Dumnezeu pentru această clasă.Cuvântul „slăvit”, în Romani 8:30, din cuvântul grecesc doxazo, înseamnă onorat. Poziţia pentru care se alege Biserica este una de mare onoare. Nici un om nu s-ar putea gândi să aspire la o aşa mare onoare. Chiar şi Domnul nostru Isus a fost invitat înainte de a aspira la ea, după cum citim: „Tot aşa şi Hristos nu Şi-a luat singur slava [doxazo — onorat] de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel care I-a zis: «Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut»”. Aşa a onorat Tatăl ceresc pe Domnul nostru Isus; şi toţi din corpul ales, care vor fi moştenitori împreună cu El, vor fi astfel onoraţi prin favoarea lui Iehova. Biserica, asemenea Capului ei, trăieşte experienţa începutului de „onoare” când este concepută de Dumnezeu la natură spirituală prin cuvântul adevărului (Iacov 1:18), şi va intra complet în onoare când se va naşte din Spirit, fiinţe spirituale — în chipul Capului glorificat. Cei pe care astfel îi va onora Dumnezeu trebuie să fie perfecţi şi curaţi; şi deoarece noi am fost prin moştenire păcătoşi, El nu numai că ne-a chemat sau invitat la onoare, dar şi S-a îngrijit de ((A195)) îndreptăţirea din păcat prin moartea Fiului Său, pentru a ne face în stare să primim onoarea la care ne cheamă.În alegerea turmei mici Dumnezeu face o chemare foarte generală — „mulţi sunt chemaţi”. Nu toţi sunt chemaţi. La început chemarea a fost limitată la Israel după trup, în timpul misiunii Domnului nostru; dar acum toţi cei pe care servii lui Dumnezeu îi întâlnesc (Luca 14:23) sunt îndemnaţi sau zoriţi (nu obligaţi) să vină la acest ospăţ special de favoare. Dar chiar şi aceia care aud şi vin nu sunt toţi vrednici. Hainele de nuntă (dreptatea lui Cristos atribuită) sunt asigurate, dar unii nu le vor purta şi trebuie să fie respinşi; iar dintre aceia care îmbracă hainele îndreptăţirii şi care primesc onoarea de a fi concepuţi la o natură nouă, unii nu-şi asigură chemarea şi alegerea prin credincioşie faţă de legământul lor. Despre cei vrednici să apară cu Mielul în glorie se spune: „cei chemaţi, aleşi şi credincioşi”. Apocalipsa 14:1; 17:14.Chemarea este adevărată; hotărârea lui Dumnezeu de a alege şi a înălţa o Biserică nu se schimbă; dar a face parte din această clasă aleasă este condiţionat. Toţi cei care vreau să aibă parte de onorurile predestinate trebuie să îndeplinească condiţiile chemării. „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă” (Evrei 4:1). Deşi marea favoare nu este a celui care vrea, nici a celui care aleargă, ea este pentru cel care vrea şi pentru cel care aleargă, când este chemat.După ce astfel am justificat în mod clar, credem noi, dreptul şi scopul absolut al lui Dumnezeu de a face ceea ce vrea cu ce este al Său, atragem atenţia asupra faptului că principiul care caracterizează acordarea tuturor favorurilor lui Dumnezeu este binele general.În timp ce, prin urmare, pe autoritatea Scripturilor socotim ca un fapt stabilit că natura umană şi cea spirituală sunt separate şi distincte — că amestecarea ((A196)) celor două naturi nu este deloc parte din scopul lui Dumnezeu, ci ar fi o imperfecţiune, şi că schimbarea unei naturi în alta nu este o regulă, ci o excepţie, în singurul caz al Cristosului — devine o problemă de adânc interes să aflăm cum va fi realizată schimbarea, pe ce condiţii se poate ajunge la ea şi în ce manieră va fi efectuată.Condiţiile prin care Biserica poate fi înălţată cu Domnul ei la natură divină (2 Petru 1:4) sunt exact aceleaşi condiţii prin care El a primit-o; urmând întocmai pe urmele paşilor Lui (1 Petru 2:21), prezentându-se pe sine ca jertfă vie aşa cum a făcut El, iar apoi îndeplinind cu credincioşie acel angajament de consacrare până când jertfa se sfârşeşte în moarte. Această schimbare de natură, de la umană la divină, se dă ca răsplată celor care în timpul Veacului Evanghelic jertfesc natura umană cu toate interesele, speranţele şi scopurile ei prezente şi viitoare, aşa cum a făcut Domnul nostru — chiar până la moarte. Aceştia se vor trezi la înviere, nu pentru a avea parte cu restul omenirii în binecuvântata restabilire la perfecţiune umană şi la toate binecuvântările care o vor însoţi, ci pentru a avea parte de asemănarea, gloria şi bucuria Domnului, ca părtaşi cu El la natură divină. Romani 8:17; 2 Timotei 2:12.Începutul şi dezvoltarea naturii noi este asemănată cu începutul şi dezvoltarea vieţii umane. După cum în cazul acesta există o concepere şi apoi o naştere, tot aşa este şi în celălalt caz. Despre sfinţi se spune că sunt concepuţi de Dumnezeu prin cuvântul adevărului (1 Petru 1:3; 1 Ioan 5:18; Iacov 1:18). Adică, ei primesc primul impuls în viaţa divină de la Dumnezeu prin Cuvântul Său. Fiind îndreptăţiţi liber prin credinţa în răscumpărare, când ei aud chemarea „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, [răscumpărată, îndreptăţită — şi prin urmare] plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Romani 12:1), şi când, în ascultare de acea chemare, ei îşi consacră pe deplin lui Dumnezeu ((A197)) umanitatea îndreptăţită, o jertfă vie, alături de aceea a lui Isus, atunci ea este acceptată de Dumnezeu; şi chiar cu acel act începe viaţa spirituală. Aceştia constată imediat că gândesc şi acţionează aşa cum îi îndeamnă mintea nouă [transformată], chiar până la răstignirea dorinţelor omeneşti. Din momentul consacrării aceştia sunt socotiţi de Dumnezeu „creaţii noi”.Astfel, pentru aceste „creaţii noi” în embrion, cele vechi [dorinţe, speranţe, planuri omeneşti etc.] trec şi toate devin noi. „Noua creaţie” în embrion continuă să crească şi să se dezvolte, în timp ce vechea natură umană, cu speranţele, dorinţele ei etc., este răstignită. Aceste două procese progresează simultan, de când începe consacrarea până când rezultă moartea celei umane şi naşterea celei spirituale. Pe măsură ce Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvântul Său continuă să dezvăluie tot mai mult din planurile Sale, El ne învie astfel chiar şi trupurile noastre muritoare (Romani 8:11), făcând aceste trupuri muritoare în stare să facă serviciu pentru El; dar la timpul cuvenit vom avea corpuri noi — spirituale, cereşti, adaptate în toate privinţele minţii noi, divine.Naşterea „noii creaţii” este la înviere (Coloseni 1:18); şi învierea acestei clase este denumită întâia înviere (sau aleasă) (Apocalipsa 20:6). Trebuie amintit că noi nu suntem în realitate fiinţe spirituale până la înviere, deşi de când primim spiritul înfierii suntem socotiţi ca atare (Romani 8:23-25; Efeseni 1:13,14; Romani 6:10, 11). Când vom deveni în realitate fiinţe spirituale, adică vom fi născuţi din spirit, nu vom mai fi fiinţe de carne, deoarece „ce este născut din Duh este duh”.Naşterea la natură spirituală prin înviere trebuie tot atât de sigur să fie precedată de o concepere de Spirit la consacrare, precum naşterea trupului este precedată de o concepere de trup. Toţi cei născuţi din trup în asemănarea primului Adam, cel pământesc, au fost întâi concepuţi de ((A198))trup; dar unii au fost concepuţi din nou, de Spiritul lui Dumnezeu prin cuvântul adevărului, pentru ca la timpul cuvenit să poată fi născuţi din Spirit în asemănare cerească la întâia înviere: „După cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa [noi, Biserica] vom purta şi chipul Celui ceresc” — dacă nu va fi o cădere. 1 Corinteni 15:49; Evrei 6:6.Deşi acceptarea chemării cereşti şi consacrarea noastră în ascultare de ea se hotărăşte într-un anumit moment, aducerea fiecărui gând în armonie cu mintea lui Dumnezeu este o lucrare treptată; este o înclinare treptată spre cer a ceea ce în mod natural se înclină spre pământ. Apostolul numeşte acest proces lucrare de transformare, spunând: „Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi [la natura cerească], prinînnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Romani 12:2.Trebuie să se observe că aceste cuvinte ale apostolului nu sunt adresate lumii necredincioase, ci acelora pe care El îi recunoaşte ca fraţi, cum se arată în versetul precedent — „Vă îndemn, dar, fraţilor . . . să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”.În mod obişnuit se crede că atunci când un om se converteşte sau se întoarce de la păcat la dreptate şi de la necredinţă şi opoziţie faţă de Dumnezeu la încredere în El, aceea este tranformarea despre care a vorbit Pavel. Adevărat, aceea este o mare schimbare — o transformare, dar nu este acea transformare la care se referă aici Pavel. Aceea este o transformare a caracterului; dar Pavel se referă la o transformare a naturii, promisă credincioşilor din timpul Veacului Evanghelic pe anumite condiţii, şi el îi îndemna pe credincioşi să îndeplinească acele condiţii. Dacă n-ar fi avut loc deja o astfel de transformare a caracterului la acei cărora li se adresa, nu i-ar fi putut numi fraţi — şi încă fraţi care aveau ceva „sfânt şi plăcut((A199)) lui Dumnezeu” pentru a-I oferi de jertfă, pentru că numai cei îndreptăţiţi prin credinţa în răscumpărare sunt socotiţi de Dumnezeu ca sfinţi şi plăcuţi. Transformarea naturii rezultă la aceia care în timpul Veacului Evanghelic îşi prezintă umanitatea îndreptăţită ca jertfă vie, aşa cum Isus Şi-a prezentat umanitatea perfectă ca jertfă, depunând tot dreptul şi pretenţia la existenţa umană viitoare, precum şi ignorând satisfacerea privilegiilor, drepturilor etc. umane prezente. Primul lucru sacrificat este voinţa umană; şi de atunci încolo noi nu suntem conduşi nici de voinţa noastră proprie, nici de vreo altă voinţă umană, ci numai de voinţa divină. Voinţa divină devine voinţa noastră şi noi socotim voinţa umană ca nefiind a noastră, ci voinţa altuia, pentru a fi ignorată şi sacrificată. Voinţa divină devenind voinţa noastră, noi începem să gândim, să raţionăm şi să judecăm din punct de vedere divin: planul lui Dumnezeu devine planul nostru şi căile lui Dumnezeu devin căile noastre. Nimeni nu poate înţelege deplin această transformare dacă nu s-a prezentat pe sine în bună credinţă ca jertfă şi, prin urmare, dacă n-ajunge s-o trăiască. Înainte ne puteam bucura de orice lucru care nu era de fapt păcătos, deoarece lumea cu toate lucrurile ei bune au fost făcute pentru plăcerea omului, singura dificultate fiind să stăpânim înclinaţiile păcătoase. Dar cei consacraţi, cei transformaţi, pe lângă efortul de a subjuga păcatul, trebuie să jertfească lucrurile bune prezente şi să-şi devoteze toate forţele pentru serviciul lui Dumnezeu. Iar cei credincioşi în serviciu şi jertfire îşi vor da zilnic seama că într-adevăr această lume nu este locul lor de odihnă şi că aici nu au o cetate continuă. Inimile şi speranţele lor se vor întoarce însă spre acea „odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”. Iar această speranţă binecuvântată la rândul ei va însufleţi şi inspira la jertfă continuă.Astfel, prin consacrare, mintea se reînnoieşte sau se transformă, şi dorinţele, speranţele şi scopurile încep să se ((A200)) ridice spre lucrurile promise, spirituale şi nevăzute, în timp ce speranţele etc. omeneşti mor. Cei care sunt în acest fel transformaţi, sau în proces de schimbare, sunt socotiţi „creaţii noi”, concepuţi de Dumnezeu, şi în acea măsură părtaşi ai naturii divine. Să se remarce bine diferenţa între aceste „creaţii noi” şi acei credincioşi şi „fraţi” care sunt numai îndreptăţiţi. Cei din clasa din urmă sunt încă din pământ, pământeşti, şi în afara dorinţelor păcătoase, speranţele lor, ambiţiile şi scopurile lor sunt din acelea care vor fi pe deplin satisfăcute în restabilirea făgăduită a tuturor lucrurilor. Dar cei din clasa dintâi nu sunt din această lume, întocmai cum Cristos nu este din această lume, şi speranţele lor se centrează în lucrurile nevăzute, unde Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Perspectiva gloriei pământeşti, aşa de încântătoare pentru omul natural, nu va mai fi o parte satisfăcătoare pentru cei concepuţi de această speranţă cerească, pentru cei care văd gloriile făgăduinţelor cereşti şi care apreciază partea încredinţată lor în planul divin. Această minte nouă, divină, este garanţia moştenirii noastre a naturii divine complete — minte şi corp. Unii ar putea fi puţin surprinşi de această expresie, corp divin; dar ni se spune că acum Isus este însăşi reprezentarea persoanei Tatălui Său şi că învingătorii vor „fi ca El, pentru că Îl vor vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). „Dacă este un trup natural [omenesc], este şi un trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15:44). Nu ne-am putea imagina pe Tatăl nostru cel divin sau pe Domnul nostru Isus numai ca minţi mari fără corpuri. Corpurile Lor sunt spirituale glorioase, deşi nu s-a arătat încă ce mare este gloria şi nu se va arăta până când şi noi vom avea parte de natura divină.În timp ce această transformare a minţii, de la mintea omenească la cea spirituală, este o lucrare treptată, schimbarea de la corpul uman la cel spiritual nu va fi treptată, ci instantanee (1 Corinteni 15:52). Acum, după ((A201)) cum spune Pavel, avem această comoară (mintea divină) în vase de pământ, dar la timpul cuvenit comoara va fi într-un vas glorios potrivit pentru ea — corpul spiritual.Am văzut că natura umană este o asemănare a celei spirituale (Geneza 5:1). De exemplu: Dumnezeu are voinţă, şi tot aşa au şi oamenii şi îngerii; Dumnezeu are raţiune şi memorie, şi tot aşa au şi creaturile Sale inteligente — îngerii şi oamenii. Caracterul operaţiunilor mintale la toţi este la fel. Cu aceleaşi date de gândire şi sub condiţii similare, aceste naturi diferite pot ajunge la aceleaşi concluzii. Deşi facultăţile mintale ale naturii divine, îngereşti şi umane sunt similare, totuşi noi ştim că natura spirituală are puteri care le depăşesc pe cele umane — puteri care rezultă, credem noi, nu din facultăţile diferite, ci din sfera mai largă a aceloraşi facultăţi şi din împrejurările diferite în care ele operează. Natura umană este un chip pământesc perfect al naturii spirituale, având aceleaşi facultăţi, dar limitate la sfera pământească şi având capacitatea şi dispoziţia de a discerne în afara ei numai atât cât Dumnezeu vede potrivit să descopere pentru beneficiul şi fericirea omului.Natura divină este cel mai înalt ordin al naturii spirituale; şi cât de nemăsurată este distanţa între Dumnezeu şi creaturile Sale! Noi putem prinde numai sclipiri din gloria înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine, în timp ce în vedere panoramică El face să treacă prin faţa noastră unele din grandioasele Sale lucrări. Noi însă putem estima şi înţelege gloria umanităţii perfecte.Având clar în minte aceste gânduri, putem aprecia cum se efectuează schimbarea de la natura umană la cea spirituală, şi anume, prin trecerea aceloraşi puteri mintale la stările mai înalte. Când vom fi îmbrăcaţi cu corpul ceresc, vom avea puterile cereşti care aparţin acelui corp glorios şi vom avea întinderea gândului şi sfera puterii care-i aparţin.((A202))Schimbarea sau tranformarea minţii, de la pământească la cerească, pe care cei consacraţi o trăiesc aici, este începutul acestei schimbări de natură. Nu este o schimbare a creierului, nici un miracol în funcţionarea lui schimbată, ci voinţa şi tendinţa minţii sunt schimbate. Voinţa şi sentimentele noastre ne reprezintă individualitatea; deci, când voinţa şi sentimentele ne sunt schimbate, noi suntem transformaţi şi socotiţi ca aparţinând de fapt naturii cereşti. Adevărat, acesta este doar un început foarte mic, dar o concepere, cum este numită aceasta, este întotdeauna numai un început mic; totuşi ea este garanţia sau asigurarea lucrării încheiate. Efeseni 1:13, 14.Unii au întrebat: Cum ne vom cunoaşte pe noi înşine când vom fi schimbaţi? Cum vom şti atunci că suntem aceleaşi fiinţe care au trăit, au suferit şi s-au sacrificat ca să poată fi părtaşi ai acestei glorii? Vom fi noi aceleaşi fiinţe conştiente? Cu cea mai mare siguranţă, da. Dacă am murit împreună cu Cristos, vom şi trăi împreună cu El (Romani 6:8). Schimbările care survin zilnic în corpurile noastre omeneşti nu ne fac să uităm trecutul sau să ne pierdem identitatea*.*Corpurile noastre omeneşti se schimbă constant. Ştiinţa declară că fiecare şapte ani sunt martorii unei schimbări complete a atomilor noştri componenţi. Aşa că schimbarea promisă, de la corpurile umane la cele spirituale, nu va nimici nici memoria nici identitatea, ci va creşte puterea şi sfera lor. Aceeaşi minte divină care acum este a noastră, cu aceeaşi memorie, cu aceleaşi puteri de gândire etc., îşi va extinde puterile în înălţimi şi adâncimi nemăsurate, în armonie cu corpul ei spiritual nou, iar memoria va trasa tot cursul nostru din copilăria cea mai timpurie, şi, prin contrast, vom fi în stare să ne dăm seama deplin de răsplata glorioasă a sacrificiului nostru. Dar acesta n-ar putea fi cazul dacă umanul n-ar fi un chip al spiritualului.Aceste gânduri ne pot ajuta să înţelegem de asemenea cum Fiul, când a fost schimbat de la condiţiile spirituale la cele umane — la natura umană şi la limitele pământeşti — a fost om; şi chiar dacă a fost aceeaşi fiinţă în ambele cazuri, în ((A203)) primele condiţii El a fost spiritual, iar în condiţiile următoare a fost uman. Fiindcă cele două naturi sunt separate şi distincte şi totuşi una este o asemănare a celeilalte, prin urmare, aceleaşi facultăţi mintale (memorie etc.) fiind comune ambelor, Isus a putut să-Şi dea seama de gloria Sa anterioară, pe care a avut-o înainte de a deveni om, dar pe care n-a avut-o când a fost om, după cum dovedesc cuvintele Sale: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5) — gloria naturii spirituale. Şi rugăciunea aceea este mai mult decât ascultată în preamărirea Lui prezentă la cea mai înaltă formă de fiinţă spirituală, natura divină.Referindu-ne iarăşi la cuvintele lui Pavel, remarcăm că el nu spune: Nu vă conformaţi voi înşivă acestei lumi, ci transformaţi-vă voi înşivă în asemănarea divină; ci el spune: „Nu vă conformaţi, . . . ci fiţi transformaţi”. Acest lucru este bine exprimat, deoarece noi nici nu ne conformăm, nici nu ne transformăm noi înşine, ci noi, fie ne supunem să fim conformaţi lumii prin influenţele lumeşti, spiritul lumii din jurul nostru, fie ne supunem voinţei lui Dumnezeu, adică voinţei sau Spiritului sfânt, pentru a fi transformaţi de influenţele cereşti exercitate prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voi care sunteţi consacraţi, la ce influenţe vă supuneţi? Influenţele transformatoare duc la sacrificiul şi suferinţele prezente, dar sfârşitul este glorios. Dacă vă dezvoltaţi sub aceste influenţe transformatoare, voi zilnic dovediţi care este acea voie bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu.Cei care şi-au pus pe altarul de jertfă tot ce au, să ţină minte necontenit că în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu conţine atât făgăduinţe pământeşti cât şi cereşti, numai cele din urmă ne aparţin nouă. Comoara noastră este în cer: să ne fie inimile necontenit acolo. Chemarea noastră nu este la natură spirituală numai, ci la cel mai înalt ordin al celei spirituale, natura divină — „cu atât mai presus de îngeri” (2 Petru 1:4; Evrei 1:4). Această chemare cerească ((A204)) este limitată la Veacul Evanghelic; ea n-a fost făcută înainte de acest veac şi odată cu încheierea lui va înceta. Înainte de chemarea cerească s-a făcut o chemare pământească, chiar dacă ea a fost imperfect înţeleasă, şi ni se spune că va fi continuată după Veacul Evanghelic. Viaţa [pentru cei restabiliţi ca fiinţe umane] şi nemurirea [premiul pentru care aleargă corpul lui Cristos] au fost aduse la lumină ambele în timpul acestui veac (2 Timotei 1:10). Atât natura umană cât şi cea spirituală vor fi glorioase în perfecţiunea lor, totuşi distincte şi separate. Frumoasa varietate şi minunata armonie a tuturor lucrurilor, însufleţite şi neînsufleţite — armonie unele cu altele şi armonie cu Dumnezeu — nu va fi o trăsătură neînsemnată a gloriei lucrării încheiate a lui Dumnezeu.BISERICA LUI DUMNEZEU„Scoală, Sioane, şi în cântăriDe nesfârşită bucurie izbucneşte;Laudă veşnică se cuvine lui Dumnezeu,Cel care pe-ai tăi vrăjmaşi nimiceşte.Scoală, scoală, biserica lui Dumnezeu!Fiindcă lumina străluce din înălţime;De pământ şi de praf veşmintele-ţi scutură,Fiindcă a ta glorie vine.De pe pământ să te înalţe,Dumnezeu puterea Îşi va folosi;Jalea în veselie va preface,Tristeţea ta în bucurii.Îmbracă haine strălucite,Curatul tău veşmânt;Regele tău te va conducePe drumul ce-i sigur şi sfânt.”
Răscumpărare şi restabilire
Răscumpărare şi restabilirePlanul divin al veacurilor – Studiul IXRăscumpărare şi restabilireRestabilirea este garantată de răscumpărare — Prin răscumpărare n-a fost asigurată viaţa veşnică, ci o încercare pentru ea — Condiţiile şi avantajele încercării — Jertfa lui Cristos, necesară — Cum putea fi, şi a fost răscumpărată rasa prin moartea unuia — Credinţa şi faptele, totuşi necesare — Plata păcatului cu voia, sigură — Va fi loc pe pământ pentru milioanele înviate? — Restabilirea împotriva evoluţieiDin prezentarea generală a planului revelat al lui Dumnezeu, aşa cum a fost schiţat până acum, este evident că scopul Său pentru omenire este o restaurare sau o restabilire la perfecţiunea şi gloria pierdută în Eden. Dovada cea mai puternică şi cea mai convingătoare asupra acestui subiect se vede cel mai clar când măsura şi natura răscumpărării sunt apreciate deplin. Restabilirea prezisă de apostoli şi de profeţi trebuie să urmeze răscumpărării ca o secvenţă justă şi logică. În conformitate cu aranjamentul lui Dumnezeu, în faptul că S-a îngrijit de o răscumpărare, toată omenirea, dacă nu se împotriveşte voit puterii salvatoare a Marelui Eliberator, trebuie să fie eliberată de pedeapsa originară, „robia stricăciunii”, moartea, altfel răscumpărarea nu serveşte tuturor.Raţionamentul lui Pavel asupra acestui subiect este foarte clar şi energic. El spune (Romani 14:9): „Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească[să fie conducător, să aibă comanda] şi peste cei morţi şi peste cei vii”. Adică, obiectivul morţii şi învierii Domnului nostru n-a fost să binecuvânteze, să stăpânească şi să restabilească numai pe cei vii din omenire, ci să I Se dea autoritate sau control deplin şi peste cei morţi ca şi peste cei vii, asigurând ((A150)) beneficiile răscumpărării Sale atât pentru unii cât şi pentru alţii*. El „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare [preţ corespunzător] pentru toţi”, pentru a-i putea binecuvânta pe toţi şi a da fiecărui om o încercare individuală de viaţă. Este absurd a pretinde că S-a dat pe Sine ca „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi totuşi numai o mână din cei răscumpăraţi vor primi vreodată un beneficiu din el; deoarece ar însemna fie că Dumnezeu a acceptat preţul de răscumpărare şi apoi în mod nedrept a refuzat să acorde eliberare celor răscumpăraţi, fie că Domnul, după ce i-a răscumpărat pe toţi, n-a putut sau n-a vrut să realizeze scopul Său binevoitor originar. Statornicia planurilor lui Dumnezeu, nu mai puţin decât perfecţiunea dreptăţii şi iubirii divine, respinge şi contrazice un astfel de gând şi ne dă asigurarea că planul originar, binevoitor, a cărui bază a fost „preţul de răscumpărare pentru toţi”, va fi complet realizat la „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu şi va aduce credincioşilor binecuvântarea eliberării de condamnarea adamică şi posibilitatea de a se întoarce la drepturile şi libertăţile fiilor lui Dumnezeu, aşa cum le-au avut înainte de păcat şi de blestem.*Putem recunoaşte pe bună dreptate în cuvintele apostolului un sens în plus, şi mai larg, şi anume că toată familia umană a fost inclusă în expresia „cei morţi”. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, întreg neamul omenesc, sub sentinţa morţii, este tratat ca şi când ar fi deja mort (Matei 8:22); de aceea, expresia „cei vii” s-ar aplica la unii din afara familiei umane, ale căror vieţi n-au fost pierdute — îngerii.Să se vadă clar foloasele şi rezultatele reale ale răscumpărării şi toate obiecţiile la faptul că ea are aplicare universală trebuie să dispară. „Preţul de răscumpărare pentru toţi” dat de „omul Hristos Isus” nu dă sau nu garantează nici unui om viaţă veşnică sau binecuvântare, ci garantează fiecărui om o altă posibilitate sau încercare de viaţă veşnică. Datorită răscumpărării de care S-a îngrijit Dumnezeu, prima încercare a omului, care a avut ca rezultat pierderea binecuvântărilor acordate la început, este cu adevărat transformată într-o experienţă binecuvântată pentru cei cu inima loială. Dar faptul că oamenii sunt răscumpăraţi din prima pedeapsă nu garantează că atunci când vor fi încercaţi individual pentru viaţă veşnică nu vor avea insuccese în a da ascultarea fără de care nimănui nu-i va fi permis să trăiască veşnic.((A151))Datorită experienţei prezente cu păcatul şi cu pedeapsa lui amară, omul va fi pe deplin avertizat; şi când, ca urmare a răscumpărării, i se va acorda o altă încercare, individuală, sub ochiul şi controlul Celui care aşa l-a iubit încât Şi-a dat viaţa pentru el, şi care n-ar vrea ca vreunul să piară, ci toţi să se întoarcă la Dumnezeu şi să trăiască, putem fi siguri că numai cei neascultători cu voia vor primi pedeapsa celei de-a doua încercări. Pedeapsa aceea va fi moartea a doua, din care nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o eliberare, pentru că nu va mai exista nici un obiectiv pentru o altă răscumpărare sau pentru o altă încercare. Toţi vor fi văzut şi vor fi gustat pe deplin atât binele, cât şi răul; toţi vor fi fost martorii şi vor fi avut experienţa bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu; toţi vor fi avut în mod individual o încercare de viaţă pe deplin şi corect, în cele mai favorabile condiţii. Mai mult nu se va putea cere şi mai mult nu se va da. Încercarea aceea va hotărî pentru totdeauna cine va fi drept şi sfânt sub nenumărate încercări, şi va hotărî de asemenea cine va fi nedrept şi încă nesfânt şi murdar sub nenumărate încercări.Ar fi fără rost să se acorde o altă încercare de viaţă exact în aceleaşi împrejurări; dar, deşi împrejurările celor încercaţi vor fi diferite, mai favorabile, termenii sau condiţiile încercării lor individuale de viaţă vor fi la fel cu cele din încercarea adamică. Legea lui Dumnezeu va rămâne aceeaşi — nu se schimbă. Ea va spune încă: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; şi condiţiile omului nu vor fi mai favorabile în privinţa mediului decât condiţiile şi împrejurările din Eden, dar marea diferenţă va fi cunoştinţa crescută. Experienţa cu răul, în contrast cu experienţa cu binele, care va fi spre profitul fiecăruia în timpul încercării veacului viitor, va constitui avantajul datorită căruia rezultatele celei de-a doua încercări vor diferi atât de mult de rezultatele primei încercări, şi din pricina căruia Înţelepciunea şi Iubirea divină au dat „preţul de răscumpărare pentru toţi”, garantând astfel tuturor binecuvântarea unei noi încercări. În nici un mod nu se poate concepe o încercare mai favorabilă, o lege mai favorabilă, condiţii sau circumstanţe mai favorabile, ca motive pentru o altă răscumpărare sau o altă încercare ((A152)) pentru cineva, dincolo de Veacul Milenar.Răscumpărarea dată nu scuză la nimeni păcatul; ea nu propune ca păcătoşii să fie socotiţi sfinţi şi astfel să fie introduşi în fericire veşnică. Ea doar eliberează, direct şi indirect, de prima condamnare şi de urmările ei pe păcătosul care o acceptă şi îl plasează iarăşi în încercare de viaţă, încercare în care propria lui supunere voită sau nesupunere voită va hotărî dacă poate sau nu poate avea viaţă veşnică.Nu trebuie nici să se presupună, aşa cum atât de mulţi sunt dispuşi să presupună, că toţi cei care trăiesc în condiţii de civilizaţie şi văd sau au o Biblie, în felul acesta au posibilitate deplină sau încercare de viaţă. Trebuie să se reţină că nu toţi copiii lui Adam au fost la fel prejudiciaţi prin cădere. Unii au venit în lume atât de slabi şi degradaţi, încât pot fi uşor orbiţi de dumnezeul acestei lumi, Satan, şi făcuţi prizonieri prin păcatul care-i înconjoară şi-i asaltează; şi toţi sunt mai mult sau mai puţin sub această influenţă, aşa încât, chiar şi când ar face bine, răul este prezent şi mai puternic prin condiţiile de mediu etc., şi binele pe care l-ar face este aproape imposibil să-l facă, în timp ce răul pe care nu l-ar face este aproape inevitabil.Mic într-adevăr este numărul celor care în prezent află cu adevărat şi prin experienţă despre libertatea cu care Cristos face liberi pe aceia care acceptă răscumpărarea Lui şi se pun sub controlul Lui pentru conducere viitoare. Acum numai aceştia puţini, Biserica, chemaţi şi încercaţi dinainte pentru scopul special de a fi colaboratori cu Dumnezeu în binecuvântarea lumii — făcând mărturie acum şi conducând, binecuvântând şi judecând lumea în veacul ei de încercare — se bucură într-o măsură de beneficiile răscumpărării sau sunt acum în încercare de viaţă. Acestora puţini le suntsocotite (şi primesc prin credinţă) toate binecuvântările restabilirii care vor fi asigurate pentru lume în timpul veacului viitor. Aceştia, deşi nu sunt perfecţi, deşi nu sunt restabiliţi în mod real la starea lui Adam, sunt trataţi în aşa manieră încât să se compenseze diferenţa. Prin credinţă în Cristos ei sunt socotiţi perfecţi şi deci restabiliţi la perfecţiune şi la favoare divină, ca ((A153)) şi cum n-ar mai fi păcătoşi. Imperfecţiunile şi slăbiciunile lor inevitabile fiind compensate prin răscumpărare, nu le sunt imputate, ci sunt acoperite de perfecţiunea Răscumpărătorului. Prin urmare, încercarea Bisericii, datorită stării ei socotite în Cristos, este tot atât de corectă ca şi cea pe care o va avea lumea în timpul ei de încercare. Lumea întreagă va fi adusă la cunoştinţa deplină a adevărului, şi fiecare, acceptându-i prevederile şi condiţiile, nu va mai fi tratat ca păcătos, ci ca fiu, pentru care sunt intenţionate toate binecuvântările restabilirii.O diferenţă între experienţele lumii sub încercare şi experienţele Bisericii în timpul încercării ei va fi că acei ascultători din lume vor începe imediat să primească binecuvântările restabilirii printr-o îndepărtare treptată a slăbiciunilor lor — mintale şi fizice, pe când Biserica Evanghelică, consacrată pentru serviciul Domnului chiar până la moarte, merge în moarte şi-şi primeşte perfecţiunea instantaneu la prima înviere. O altă diferenţă între cele două încercări constă în condiţiile de mediu din veacul viitor mai favorabile comparativ cu cele din acest veac, prin aceea că atunci societatea, guvernul etc., vor fi favorabile dreptăţii, răsplătind credinţa şi ascultarea şi pedepsind păcatul; pe când acum, sub prinţul acestei lumi, încercarea Bisericii este în împrejurări nefavorabile dreptăţii, credinţei etc. Dar acest lucru, după cum am văzut, va fi compensat prin premiul gloriei şi onoarei naturii divine oferit Bisericii, pe lângă darul vieţii veşnice.Moartea lui Adam a fost sigură, deşi a ajuns la ea după nouă sute treizeci de ani de moarte treptată. Deoarece el însuşi era în curs de moarte, toţi copiii lui s-au născut în aceeaşi stare de moarte, fără drept la viaţă; şi, asemenea părinţilor, toţi mor după un proces de durată mai lungă sau mai scurtă. Să nu se uite totuşi că pedeapsa păcatului nu este durerea şi suferinţele din procesul morţii, ci moartea — stingerea vieţii — în care culminează procesul morţii. Suferinţa este numai adăugată la ea, şi peste mulţi pedeapsa cade cu puţină, sau fără nici o suferinţă. Să nu se uite nici((A154)) aceea că atunci când Adam şi-a pierdut viaţa, el şi-a pierdut-o pe vecie; şi nici unul din urmaşii lui n-a fost vreodată în stare să-i ispăşească vina sau să recâştige moştenirea pierdută. Toată omenirea este, fie moartă, fie pe cale spre moarte. Şi dacă ei nu şi-au putut ispăşi vina înainte de moarte, cu siguranţă că n-ar putea-o face când sunt morţi — când nu sunt în existenţă. Pedeapsa păcatului n-a fost pur şi simplu să moară, cu privilegiul şi dreptul de a se întoarce la viaţă după aceea. În pedeapsa pronunţată n-a fost nici o aluzie la eliberare (Geneza 2:17). De aceea, restabilirea este un act de har liber sau favoare din partea lui Dumnezeu. Şi imediat ce şi-au atras pedeapsa, chiar în timp ce era pronunţată, a fost sugerată favoarea liberă a lui Dumnezeu, care va mărturisi atât de deplin iubirea Lui când ea va fi înţeleasă.Dacă n-ar fi fost raza de speranţă dată prin declaraţia că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, omenirea ar fi fost în disperare totală; dar această făgăduinţă a indicat că Dumnezeu avea un plan pentru binele lui. Când Dumnezeu i-a jurat lui Avraam că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului, aceasta implica o înviere şi o restabilire a tuturor, deoarece atunci mulţi erau morţi şi mulţi alţii au murit de atunci nebinecuvântaţi. Cu toate acestea, făgăduinţa este încă sigură: toţi vor fi binecuvântaţi când vor veni timpurile restabilirii sau înviorării (Faptele 3:19). Mai mult, deoarece binecuvântarea arată favoare şi deoarece favoarea lui Dumnezeu a fost retrasă din cauza păcatului şi în locul ei a venit blestemul, această făgăduinţă a unei binecuvântări viitoare implica îndepărtarea blestemului, şi, în consecinţă, o întoarcere a favorii Lui. Ea implica, de asemenea, fie că Dumnezeu se va îndupleca, Îşi va schimba hotărârea şi va achita neamul vinovat, fie că El avea un plan prin care putea firăscumpărat, prin plătirea pedepsei omului de către un altul.Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam în nesiguranţă în privinţa planului Său, ci, prin diferite jertfe tipice pe care trebuiau să le aducă toţi cei care se apropiau de El, i-a arătat că nu putea, nu S-a înduplecat şi nici n-a ((A155)) scuzat păcatul, şi că singura cale de a-l şterge şi a-i anula pedeapsa ar fi o jertfă îndestulătoare care să corespundă acelei pedepse. Acest lucru i-a fost arătat lui Avraam într-un tip foarte semnificativ: Fiul lui Avraam, în care se centra binecuvântarea făgăduită, trebuia să fie jertfă înainte de a putea binecuvânta; şi Avraam l-a primit înapoi din morţi în chip figurativ (Evrei 11:19). În acea ilustraţie Isaac reprezenta sămânţa adevărată, Isus Cristos, care a murit ca să răscumpere pe oameni, pentru ca toţi răscumpăraţii să poată primi binecuvântarea promisă. Dacă Avraam s-ar fi gândit că Domnul va scuza şi va achita pe vinovaţi, el ar fi simţit că Dumnezeu este schimbător şi, prin urmare, n-ar fi putut avea încredere deplină în făgăduinţa făcută lui. El putea să fi gândit: Dacă Dumnezeu S-a răzgândit o dată, de ce să nu Se răzgândească iarăşi? Dacă cedează în legătură cu blestemul morţii, nu poate ceda iarăşi în legătură cu favoarea şi cu binecuvântarea făgăduită? Dar Dumnezeu nu ne lasă în nici o astfel de nesiguranţă. El ne dă asigurări suficiente atât cu privire la dreptatea Sa, cât şi la statornicia Sa. El nu putea achita pe vinovaţi, chiar dacă i-a iubit atât de mult încât „n-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat [la moarte] pentru noi toţi”.După cum întreaga omenire era în Adam când acesta a fost condamnat şi prin el şi-a pierdut viaţa, tot aşa, când Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”, moartea Lui implica posibilitatea existenţei unei rase nenăscute în coapsele Sale. Astfel, în mâinile Dreptăţii a fost pusă o satisfacţie deplină sau un preţ corespunzător pentru toţi oamenii — ca să fie aplicat la „timpul cuvenit”, iar Cel care în acest fel i-a cumpărat pe toţi are autoritate deplină să-i restabilească pe toţi care vin la Dumnezeu prin El.„Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5:18, 19). ((A156)) Afirmaţia este clară: tuturor celor care au avut parte de moarte pe seama păcatului lui Adam li se vor oferi privilegiile vieţii de către Domnul nostru Isus, care a murit pentru ei şi prin sacrificiu a devenit înlocuitorul lui Adam în faţa legii călcate, şi astfel „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. El a murit, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Totuşi, să nu se treacă niciodată cu vederea că toate pregătirile lui Dumnezeu pentru neamul nostru omenesc recunosc voinţa umană ca factor în asigurarea favorurilor divine atât de abundent pregătite. Unii au trecut cu vederea această trăsătură în examinarea textului tocmai citat — Romani 5:18, 19. Însă declaraţia apostolului este că, după cum sentinţa condamnării s-a extins la toată sămânţa lui Adam, tot aşa, prin ascultarea Domnului nostru Isus Cristos de planul Tatălui, prin sacrificiu de Sine pentru noi, tuturor le este dat un dar liber — un dar de iertare, care, dacă este acceptat, va constitui o îndreptăţire sau bază pentru viaţa veşnică. Şi „după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fostfăcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi [nu au fost] făcuţi drepţi”. Dacă numai răscumpărarea, fără acceptarea ei din partea noastră, ne-ar face drepţi, atunci ar fi fost scris, prin ascultarea unuia, mulţi au fost făcuţi drepţi.Dar, deşi preţul de răscumpărare a fost dat de Răscumpărătorul, numai puţini în timpul Veacului Evanghelic au fost făcuţi drepţi — îndreptăţiţi — „prin credinţă în sângele Lui”. Însă, deoarece Cristos este ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele întregii lumi, toţi oamenii pot fi absolviţi şi eliberaţi de pedeapsa păcatului lui Adam pe această bază prin El — sub Noul Legământ.La Dumnezeu nu există nici o nedreptate; deci, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). După cum El ar fi fost nedrept dacă ne-ar fi permis să scăpăm de pedeapsa pronunţată înainte de a se da satisfacţie, tot aşa, El ne dă de înţeles aici că ar fi nedrept dacă ar interzice restabilirea noastră, deoarece prin propriul Său aranjament pedeapsa noastră a fost plătită. Aceeaşi dreptate neclintită, care odată a condamnat pe om la moarte, stă acum garanţie ((A157)) pentru eliberarea tuturor care, mărturisindu-şi păcatele, cer viaţă prin Cristos. „Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte! Cine-i va condamna? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.” Romani 8:33, 34.Integritatea răscumpărării este tocmai argumentul cel mai puternic posibil pentru restabilirea întregii omeniri, a acelora care vor accepta răscumpărarea în condiţiile oferite (Apocalipsa 22:17). Însuşi caracterul lui Dumnezeu de dreptate şi onoare stă garanţie pentru aceasta; fiecare făgăduinţă pe care a făcut-o implică aceasta; şi fiecare jertfă tipică a indicat spre marea şi îndestulătoarea jertfă — „Mielul lui Dumnezeu, care ridică PĂCATUL LUMII” — care „este ispăşirea [satisfacţia] pentru păcatele noastre [ale Bisericii]; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (Ioan 1:29; 1 Ioan 2:2). Deoarece moartea este pedeapsa sau plata păcatului, când păcatul este anulat, plata trebuie la timpul cuvenit să înceteze. Orice altă vedere ar fi atât neraţională, cât şi nejustă. Faptul că încă nu s-a realizat nici o restabilire din ceea ce s-a pierdut prin Adam, deşi au trecut aproape două mii de ani de când a murit Domnul nostru, nu este un argument împotriva restabilirii, după cum nici cei patru mii de ani trecuţi înainte de moartea Sa nu sunt o dovadă că Dumnezeu nu plănuise răscumpărarea înainte de întemeierea lumii. Atât cei două mii de ani de la moartea lui Cristos, cât şi cei patru mii de ani dinainte au fost timpuri fixate pentru alte părţi ale lucrării, pregătitoare pentru „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”.Nimeni să nu presupună în grabă că în această vedere există ceva în conflict cu învăţătura Scripturilor că credinţa în Dumnezeu, căinţa de păcat şi reformarea caracterului sunt indispensabile pentru mântuire. Această particularitate va fi tratată pe larg mai târziu, dar acum sugerăm faptul că numai puţini au avut vreodată destulă lumină ca să producă deplină credinţă, căinţă şi reformare. Unii au fost orbiţi în parte, iar alţii complet de către dumnezeul acestei lumi, şi ei trebuie să fie recuperaţi atât din orbire cât şi din moarte, pentru a avea, fiecare pentru sine, o şansă deplină de a dovedi prin ascultare sau prin neascultare vrednicia sau nevrednicia de viaţă ((A158)) veşnică. Atunci cei care se vor dovedi nevrednici de viaţă vor muri din nou — a doua moarte — din care nu va mai fi nici o răscumpărare, şi, prin urmare, nici o înviere. Moartea datorită păcatului lui Adam, cu toate imperfecţiunile care vin în urma lui, va fi îndepărtată datorită răscumpărării care este în Isus Cristos; dar moartea care vine ca urmare a nesupunerii individuale, voite, este finală. Acest păcat nu are niciodată iertare, iar pedeapsa lui, a doua moarte, va fi veşnică — nu un proces veşnic de moarte, ci moarte veşnică — o moarte neîntreruptă de înviere.Filosofia planului de răscumpărare va fi tratată într-un volum următor. Aici stabilim doar faptul că răscumpărarea prin Cristos Isus va fi tot atât de întinsă în rezultatele şi posibilităţile ei binecuvântate, cum a fost şi păcatul lui Adam în nimicirea şi ruina lui — că toţi cei care au fost condamnaţi şi care au suferit datorită unuia, tot atât de sigur, „la timpul cuvenit”, pot fi eliberaţi de toate aceste rele datorită celuilalt. Totuşi, nimeni nu poate aprecia acest aranjament scriptural dacă nu admite declaraţia scripturală că plata păcatului este moartea — stingerea fiinţei. Cei care se gândesc la moarte ca la o viaţă în chinuri nu numai că nesocotesc sensul cuvintelor moarte şi viaţă, care sunt opuse, dar şi se încurcă în două absurdităţi. Este absurd să se presupună că Dumnezeu ar perpetua veşnic existenţa lui Adam în chinuri pentru orice fel de păcat pe care-l putea comite, şi în special pentru vina comparativ mică de a mânca din fructul oprit. Apoi, iarăşi, dacă Domnul nostru Isus a răscumpărat omenirea, a murit în locul nostru, a devenit răscumpărarea noastră, a mers în moarte pentru ca noi să putem fi eliberaţi de ea, nu este oare evident că moartea pe care a suferit-o pentru cei nedrepţi a fost exact de acelaşi fel cu aceea la care a fost condamnată toată omenirea? Suferă El, deci, chin veşnic pentru păcatele noastre? Dacă nu, atunci pe cât este de sigur că El a murit pentru păcatele noastre, pe atât de sigur este că pedeapsa pentru păcatele noastre a fost moartea, şi nu viaţa, în nici un sens sau stare.Dar, ciudat lucru, aflând că teoria chinului veşnic nu ((A159)) corespunde cu declaraţiile că „DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” şi că „Hristos a murit pentru păcatele noastre”, şi văzând că la una sau la cealaltă trebuie renunţat, ca fiind necorespunzătoare, unii sunt atât de legaţi de ideea chinului veşnic şi aşa o preţuiesc ca pe o bucăţică dulce, încât ţin la ea fără să ia în seamă Scripturile şi intenţionat neagă că Isus a plătit preţul de răscumpărare pentru lume, deşi fiecare filă a Bibliei învaţă acest adevăr.Este restabilirea practicabilă?Unii au presupus că dacă miliardele de morţi ar fi înviaţi n-ar fi loc pe pământ pentru ei; şi că, dacă ar fi loc pentru ei, pământul n-ar putea susţine o populaţie atât de mare. Unii pretind chiar că pământul este un vast cimitir şi că, dacă toţi morţii ar fi treziţi, s-ar călca unul pe altul din lipsă de spaţiu.Acesta este un punct important. Ce ciudat ar fi dacă am afla că deşi Biblia declară o înviere a tuturor oamenilor, totuşi după măsurătorile reale n-ar găsi loc să-şi pună piciorul pe pământ! Acum să vedem: socotiţi şi veţi afla că aceasta este o teamă nefondată. Veţi afla că există loc din abundenţă pentru „restabilirea tuturor”, aşa cum „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi”.Să presupunem că sunt şase mii de ani de la crearea omului şi că acum trăiesc pe pământ un miliard patru sute milioane de oameni (în 1886 — n. e.). Neamul nostru omenesc a început cu o pereche; dar să facem o apreciere foarte generoasă şi să presupunem că la început au fost tot atâţia câţi sunt acum; şi, mai mult, că niciodată n-au fost mai puţini decât acest număr, deşi în realitate potopul a redus populaţia la opt persoane. Din nou să fim generoşi şi să estimăm trei generaţii la un secol, sau treizeci şi trei de ani la o generaţie, deşi după Geneza 5 n-au fost decât unsprezece generaţii de la Adam la potop, o perioadă de o mie şase sute cincizeci şi şase de ani, sau cam o sută ((A160)) cincizeci de ani pentru fiecare generaţie. Să vedem acum: şase mii de ani sunt şaizeci de secole; trei generaţii la fiecare secol ne-ar da o sută optzeci de generaţii începând de la Adam; iar un miliard patru sute milioane la o generaţie ar da două sute cincizeci şi două miliarde (252.000.000.000) ca numărul total al neamului nostru omenesc de la creare până în prezent, conform acestei estimări generoase, care probabil este mai mult decât de două ori numărul real.Unde să găsim destul loc pentru această mulţime vastă? Să măsurăm pământul şi să vedem. Statul Texas din Statele Unite cuprinde 237.000 mile pătrate (1 milă = 1,6 km — n. e.). Într-o milă sunt 27.878.400 picioare pătrate (1 picior = 30.48 cm — n. e.) şi, prin urmare, Texasul are şase trilioane şase sute şapte miliarde o sută optzeci milioane şi opt sute de mii picioare pătrate (6.607.180.800.000). Lăsând zece picioare pătrate suprafaţă acoperită de fiecare corp mort, găsim că Texasul ca cimitir ar putea cuprinde după acest calcul şase sute şaizeci miliarde şapte sute optsprezece milioane şi optzeci de mii (660.718.080.000) de corpuri, sau aproape de trei ori mai mult decât estimarea exagerată a numărului omenirii care a trăit pe pământ.O persoană stând în picioare ocupă o suprafaţă de cam un picior şi două treimi. După acest calcul, populaţia prezentă a pământului (un miliard patru sute milioane persoane — în anul 1886 — n. e.) ar putea sta în picioare pe o suprafaţă de optzeci şi şase mile pătrate, o suprafaţă mult mai mică decât aceea a oraşului Londra sau Filadelfia. Şi insula Islanda (suprafaţa, treizeci şi două mii de mile pătrate) ar da loc de stat în picioare la mai mult decât de două ori numărul oamenilor care au trăit vreodată pe pământ, chiar cu estimarea noastră exagerată.Nu există deci mare dificultate în rezolvarea acestei obiecţii. Şi când ne amintim profeţia lui Isaia (35:1-6), că pământul îşi va da rodul; că deşertul se va bucura şi va înflori ca trandafirul; că în pustie vor izbucni râuri şi în ((A161)) deşert izvoare, vedem că Dumnezeu arată că El a prevăzut toate necesităţile planului Său şi va face pregătiri bogate pentru nevoile creaturilor Sale pe o cale care va părea foarte naturală.Restabilirea împotriva evoluţieiUnii pot obiecta că mărturia Scripturilor despre restabilirea umană la starea de dinainte nu este în armonie cu învăţăturile ştiinţei şi filosofiei, care, cu logică aparentă, ne arată inteligenţa superioară a acestui secol al douăzecilea, şi, ca dovadă convingătoare, pretind că omul primar trebuie să fi fost prin comparaţie foarte sărac în inteligenţă, care, spun ei, este rezultatul dezvoltării. Din acest punct de vedere, o restabilire la starea de dinainte ar fi departe de a fi de dorit şi desigur ar fi opusul unei binecuvântări.La prima vedere un astfel de raţionament pare plauzibil şi mulţi par înclinaţi să-l accepte ca adevăr fără o examinare atentă şi să spună împreună cu un predicator renumit din Brooklyn: Dacă Adam a căzut cumva, căderea lui a fost în sus, şi cu cât cădem mai mult şi mai repede din starea lui originară, cu atât este mai bine pentru noi şi pentru toţi cei implicaţi.Astfel filosofia, chiar de la amvon, vrea să facă fără nici o putere Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă este posibil să ne convingă că apostolii au fost caraghioşi când au declarat că moartea şi toate necazurile au venit prin neascultarea primului om, şi că acestea pot fi înlăturate şi omul poate fi restabilit în favoare divină şi viaţă numai prin intermediul unei răscumpărări. (Romani 5:10, 12, 17-19, 21; 8:19-22; Faptele 3:19-21; Apocalipsa 21:3-5). Dar să nu ajungem în grabă la concluzia că această filosofie este de neînvins, deoarece, dacă am fi obligaţi să lepădăm doctrinele apostolilor cu privire la originea păcatului şi morţii, şi a restabilirii la perfecţiunea originară, am fi obligaţi, în onestitate, să le respingem mărturia în întregime şi asupra fiecărui subiect, ca neinspirată şi, prin urmare, fără greutate sau autoritate specială. Să examinăm deci pe ((A162)) scurt, în lumina faptelor, această vedere care devine tot mai populară şi să vedem cât de adâncă este filosofia ei.Un adept şi reprezentant al acestei teorii spune: „Omul a fost la început într-o etapă de existenţă în care predomina natura lui animală şi aproape numai fizicul îl conducea; apoi a progresat încet, de la o stare la alta, până când acum omul mediu a ajuns la o condiţie în care s-ar putea spune că este sub conducerea creierului. Deci, acest veac poate fi privit şi numit Veacul Creierului. Creierul pune în mişcare marile întreprinderi de astăzi. Creierul ia frâiele guvernului şi aduce în supunere elementele pământului, aerului şi apei. Omul pune mâna pe toate forţele fizice şi încet dar sigur ajunge la o aşa putere asupra domeniului naturii, încât dă dovadă că în cele din urmă poate exclama în limbajul lui Alexander Selkirk: „Eu sunt monarh peste tot ce văd”.Faptul că la prima vedere o teorie pare raţională să nu ne facă s-o acceptăm în grabă şi să încercăm să denaturăm Biblia pentru a o aduce în armonie cu ea. Noi am verificat Biblia în nenumărate feluri şi ştim în afara oricărei îndoieli că ea conţine o înţelepciune supraomenească, ceea ce-i face declaraţiile infailibile. Să nu uităm, de asemenea, că deşi cercetarea ştiinţifică este de lăudat şi sugestiile ei sunt de luat în considerare, totuşi concluziile ei în nici un caz nu sunt infailibile. Şi nu ne miră că de nenumărate ori aceasta şi-a dovedit false teoriile, dacă nu uităm că adevăratul om de ştiinţă este numai un căutător care, în multe împrejurări nefavorabile şi luptându-se cu dificultăţi aproape de neînvins, încearcă să afle istoria şi destinul omului şi a căminului său din marea Carte a Naturii.Noi nu vrem, deci, nici să ne opunem, nici să împiedicăm cercetarea ştiinţifică; dar auzind sugestii de la cei care studiază Cartea Naturii, să comparăm cu grijă deducţiile lor, care atât de adesea s-au dovedit în parte sau total eronate, cu Cartea Revelaţiei Divine şi să dovedim temeinicia sau netemeinicia învăţăturilor oamenilor de ştiinţă prin „lege şi mărturie. Căci dacă nu vorbesc după ((A163)) acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 — Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n.e.). O cunoştinţă corectă a ambelor cărţi va dovedi că ele sunt în armonie; dar până când avem acea cunoştinţă, Revelaţia lui Dumnezeu trebuie să aibă întâietate şi printre copiii lui Dumnezeu ea trebuie să fie norma prin care să fie judecate presupusele descoperiri ale semenilor supuşi greşelii.Ţinând la acest principiu, să vedem însă dacă nu există o explicaţie raţională a cunoştinţei, iscusinţei şi puterii crescute a omului, alta decât teoria evoluţiei — aceea că, deşi la origine s-a dezvoltat dintr-un ordin de fiinţe foarte jos, omul a ajuns acum la unul superior sau la „Veacul Creierului”. Poate în cele din urmă vom afla că invenţiile şi confortul, educaţia generală, creşterea cunoştinţei şi difuzarea ei mai largă nu trebuie atribuite unei mai mari capacităţi a creierului, ci unor circumstanţe mai favorabile pentru folosirea creierului. Negăm că astăzi capacitatea creierului este mai mare decât în veacurile trecute, dar admitem fără rezerve că datorită împrejurărilor avantajoase folosirea capacităţii creierului posedată de oameni este mai generală astăzi decât în oricare altă perioadă dinainte şi de aceea face mai mare impresie. În studierea picturii şi sculpturii, nu merg oare studenţii acestui „Veac al Creierului” înapoi la marii maeştri ai trecutului? Făcând aşa, nu recunosc ei oare o putere a creierului şi o originalitate a desenului, ca şi o măiestrie a execuţiei, care sunt vrednice de imitat? Nu se inspiră oare acest „Veac al Creierului” în mare parte din proiectele originale ale veacurilor trecute în arhitectură? Oratorii şi logicienii acestui „Veac al Creierului” nu studiază şi nu copiază oare metodele şi silogismele lui Platon, Aristotel, Demostene şi ale altora din trecut? N-ar putea oare mulţi vorbitori publici de astăzi să invidieze limba unui Demostene sau a unui Apolo, şi, mai mult chiar, puterea clară de judecată a apostolului Pavel?Ca să mergem şi mai în urmă: deşi am putea bine să ne referim la capacitatea retorică a câtorva dintre profeţi şi la sublimele tablouri poetice presărate prin Psalmi, trimitem pe aceşti filosofi ai „Veacului Creierului” spre referinţă la înţelepciunea şi logica, ((A164)) precum şi la sensibilităţile morale fine ale lui Iov şi ale mângâietorilor lui. Şi ce să mai spunem despre Moise, „învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor”? Legile date prin el au constituit temelia pentru legile tuturor popoarelor civilizate şi sunt încă recunoscute ca întruchiparea înţelepciunii minunate.Descoperirea prin săpături a vechilor cetăţi îngropate dezvăluie o cunoaştere a artelor şi ştiinţelor din veacurile trecute care surprinde pe unii din filosofii acestui aşa-zis „Veac al Creierului”. Metodele antice de îmbălsămare a morţilor, de călire a aramei, de producere a sticlei elastice şi a oţelului de Damasc, sunt printre realizările trecutului îndepărtat pe care inteligenţa veacului prezent, cu toate avantajele ei, nu este în stare nici să le înţeleagă, nici să le reproducă.Mergând înapoi cu patru mii de ani, cam pe timpul lui Avraam, găsim Marea Piramidă din Egipt — o minune şi o uimire pentru cei mai învăţaţi oameni de ştiinţă de astăzi. Construcţia ei este în acord exact cu cele mai avansate cunoştinţe în ştiinţele matematicii şi astronomiei din acest „Veac al Creierului”. Ea învaţă în mod convingător adevăruri care astăzi pot fi numai aproximate prin folosirea instrumentelor moderne. Atât de remarcabile şi clare sunt învăţăturile ei, încât unii dintre astronomii de frunte ai lumii au declarat-o fără ezitare de origine divină. Şi chiar dacă evoluţioniştii „Veacului Creierului” ar admite că este prin aranjament divin şi că înţelepciunea ei este supraomenească, totuşi ei trebuie să admită că este construcţie omenească. Şi faptul că în timpul acela îndepărtat vreun grup de oameni au avut capacitatea mintală să realizeze un asemenea aranjament divin cum foarte puţini oameni de astăzi ar fi în stare să facă, având un model în faţa lor şi cu toate mijloacele ştiinţifice moderne la îndemână, dovedeşte că veacul nostru „al Creierului” manifestă mai multă încredere în sine decât justifică circumstanţele şi faptele.Atunci, dacă am dovedit că astăzi capacitatea mintală nu ((A165)) este mai mare decât în veacurile trecute, ci probabil mai mică, oare cum vom justfica creşterea cunoştinţelor generale, a invenţiilor moderne etc? Avem încredere că vom putea arăta acest lucru în mod raţional şi în armonie cu Scriptura. Invenţiile şi descoperirile care se dovedesc acum atât de valoroase şi care sunt considerate dovezi că acesta este „Veacul Creierului”, sunt într-adevăr foarte moderne — aproape toate fiind apărute în cursul secolului trecut, şi printre cele mai importante sunt cele din ultimii şaizeci de ani; de exemplu: aplicarea aburului şi electricităţii — în telegrafie, la căi ferate, la vapoare cu abur şi la maşinăriile diferitelor industrii mecanice. Deci, dacă acestea ar fi dovezi ale puterii crescute a creierului, „Veacul Creierului” trebuie să fie numai începutul, iar deducţia logică este că un alt secol va fi martorul minunilor de tot felul ca întâmplări de fiecare zi; şi în acelaşi ritm de creştere unde s-ar sfârşi?Dar iarăşi să vedem: toţi oamenii sunt inventatori? Cât de puţini sunt cei ale căror invenţii sunt cu adevărat folositoare şi practice, comparativ cu numărul celor care apreciază şi folosesc o invenţie când le este pusă în mână! Departe de a vorbi dispreţuitor despre acea clasă de slujbaşi publici, foarte folositoare şi mult apreciată, când spunem că un număr mai mic dintre ei sunt oameni cu mare putere a creierului. Unii dintre cei mai deştepţi oameni din lume şi dintre cei mai profunzi gânditori nu sunt inventatorii mecanici. Şi unii inventatori sunt atât de greoi intelectual, încât toţi se miră cum au dat peste descoperirile pe care le-au făcut. Marile principii (electricitatea, puterea aburului etc.) pe care mulţi oameni, mulţi ani le-au studiat, le-au aplicat şi le-au adus îmbunătăţiri tot mereu, au fost în general descoperite, se pare, din cea mai simplă întâmplare, fără folosirea unei mari puteri intelectuale şi comparativ fără să se fi căutat.Din punct de vedere uman putem explica invenţiile moderne astfel: invenţia tiparului, în 1440 d. Cr., poate fi ((A166)) considerată punctul de pornire. Odată cu tipărirea cărţilor a venit înregistrarea gândurilor şi descoperirilor gânditorilor şi observatorilor, care, fără această invenţie, niciodată n-ar fi fost cunoscute urmaşilor. Cu cărţile a venit o educaţie mai generală şi în final şcolile publice. Şcolile şi colegiile nu cresc capacitatea umană, ci generalizează folosirea minţii şi deci ajută să se dezvolte capacitatea deja posedată. Deoarece cunoştinţa devine mai generală şi cărţile mai obişnuite, generaţiile care le posedă au un avantaj categoric asupra generaţiilor precedente, nu numai prin aceea că acum sunt o mie de gânditori la unul dinainte, care să-i facă mai ageri şi să se stimuleze unul pe altul cu sugestii, dar şi prin aceea că fiecare din generaţiile de mai târziu are prin intermediul cărţilor experienţa combinată a trecutului pe lângă a sa proprie. Educaţia şi ambiţia lăudabilă care o însoţeşte, iniţiativa şi dorinţa de a dobândi distincţie şi competenţă, ajutate de raportarea şi descrierea invenţiilor în presa zilnică, au stimulat şi au făcut să strălucească puterile perceptive ale omului şi au pus pe fiecare în alertă să descopere sau să inventeze, dacă este posibil, ceva pentru binele şi avantajul societăţii. Deci noi sugerăm că invenţiile moderne, privite din punct de vedere pur uman, arată, nu o creştere a capacităţii creierului, ci o percepţie mai ageră datorită unor cauze naturale.Şi acum venim la Scripturi pentru a vedea ce învaţă ele despre acest subiect; pentru că, după cum am sugerat mai sus, deşi invenţiile şi creşterea cunoştinţei etc. printre oameni sunt rezultatele unor cauze naturale, totuşi noi credem că toate aceste cauze naturale au fost plănuite şi ordonate de Iehova Dumnezeu cu mult înainte, şi că la timpul cuvenit ele s-au întâmplat — prin providenţa Sa conducătoare, prin care „lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Conform planului revelat în Cuvântul Său, Dumnezeu Şi-a pus în gând să permită ca păcatul şi suferinţa să facă dezordine şi să asuprească lumea timp de şase mii de ani, iar apoi în mileniul al şaptelea să restabilească toate lucrurile şi să înlăture răul — ((A167))nimicindu-l pe el şi urmările lui prin Isus Cristos pe care L-a rânduit dinainte pentru a face această lucrare. Aşadar, cum cei şase mii de ani de domnie a răului începeau să se apropie de sfârşit, Dumnezeu a permis împrejurări care să favorizeze descoperiri în studierea ambelor Sale Cărţi, a Revelaţiei şi a Naturii, ca şi în pregătirea mijloacelor mecanice şi chimice folositoare pentru binecuvântarea şi ridicarea omenirii în timpul Veacului Milenar, acum gata să fie introdus. Faptul că acesta a fost planul lui Dumnezeu este indicat clar prin declaraţia profetică: „Tu însă, Daniel, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi CUNOŞTINŢA [nu capacitatea] va creşte”; „nici unul din cei răi nu va înţelege [planul şi calea lui Dumnezeu], dar cei pricepuţi vor înţelege”; „căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta”. Daniel 12:1, 4, 10.Unora poate să li se pară ciudat că Dumnezeu n-a aranjat aşa încât invenţiile şi binecuvântările prezente să fi venit pentru om mai devreme ca să-i uşureze blestemul. Să nu se uite, totuşi, că planul lui Dumnezeu a fost să dea omenirii o apreciere deplină a blestemului, pentru ca atunci când binecuvântările vor veni peste toţi, ei să poată hotărî pentru vecie inutilitatea păcatului. Mai mult, Dumnezeu a prevăzut şi a prezis ceea ce lumea încă nu-şi dă seama, şi anume, că binecuvântările Lui cele mai alese ar conduce şi ar fi producătoare de rele mai mari dacă ar fi acordate celor ale căror inimi nu sunt în acord cu legile drepte ale universului. În cele din urmă se va vedea că permisiunea prezentă a binecuvântărilor crescute din partea lui Dumnezeu este o lecţie practică asupra acestui subiect, care poate servi ca un exemplu pentru acest principiu în toată eternitatea — atât pentru îngeri, cât şi pentru oamenii restabiliţi. Cum se poate aceasta, noi numai sugerăm:Întâi: Atâta timp cât omenirea este în starea prezentă ((A168)) decăzută sau degradată, fără legi şi pedepse severe şi fără un guvern destul de tare ca să le aplice, înclinaţiile egoiste au mai mult sau mai puţin stăpânire peste toţi. Şi luând în considerare capacităţile individuale inegale ale oamenilor, în nici un caz nu se poate întâmpla altfel decât că rezultatul invenţiilor maşinilor care economisesc forţa de muncă, după agitaţia şi imboldul prilejuit de producerea lor, va tinde să facă pe bogat şi mai bogat, iar pe sărac şi mai sărac. Tendinţa vădită este spre monopol şi mărire de sine, ceea ce pune avantajele direct în mâinile celor a căror capacitate şi ale căror avantaje naturale sunt deja cele mai favorabile.Apoi: Dacă ar fi posibil să se legifereze aşa încât să se împartă bogăţia prezentă şi creşterea ei zilnică în mod egal între toate clasele, ceea ce nu este posibil, totuşi, fără perfecţiune umană sau fără un guvern supranatural care să regleze afacerile omeneşti, rezultatul ar fi chiar mai dăunător decât starea prezentă. Dacă avantajele maşinilor pentru economisirea forţei de muncă şi ale tuturor înlesnirilor moderne ar fi egal împărţite, rezultatul ar fi, în scurt timp, o scădere mare a orelor de muncă şi o creştere mare a timpului liber. Inactivitatea este un lucru foarte dăunător pentru fiinţele decăzute. Dacă munca şi sudoarea feţei n-ar fi fost necesare, deteriorarea speciei noastre umane ar fi fost mult mai rapidă decât este. Lenea este mama viciului; şi degradarea mintală, morală şi fizică în mod sigur urmează. De aici se vede înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu în faptul că a reţinut aceste binecuvântări, până când a fost timpul cuvenit pentru introducerea lor ca pregătire pentru domnia Milenară de binecuvântare. Sub controlul guvernului supranatural al Împărăţiei lui Dumnezeu, nu numai că toate binecuvântările vor fi echitabil împărţite între oameni, dar şi timpul liber va fi astfel ordonat şi dirijat de către acelaşi guvern supranatural, încât rezultatele vor produce virtute şi vor tinde în sus spre perfecţiune mintală, morală şi fizică. Înmulţirea prezentă a invenţiilor şi a altor binecuvântări ale cunoştinţei crescute sunt permise în această „zi a pregătirii” să se întâmple într-un mod atât de natural, încât oamenii se măgulesc pe ei înşişi că acestea se ((A169)) datoresc „Veacului Creierului”; dar va fi permis în mare măsură să se termine, fără îndoială, într-o manieră foarte mult spre dezamăgirea acestor filosofi înţelepţi. Tocmai creşterea acestor binecuvântări începe deja să aducă asupra lumii timpul de strâmtorare cum n-a mai fost de când există popoare.Profetul Daniel, aşa cum am citat mai sus, leagă creşterea cunoştinţei de timpul de strâmtorare. Cunoştinţa cauzează strâmtorare datorită degradării omenirii. Creşterea cunoştinţei nu numai că a adus lumii mijloace de confort şi maşinării minunate care economisesc forţa de muncă, dar a dus şi la o dezvoltare a artei medicale prin care se prelungesc mii de vieţi, şi a luminat omenirea în aşa măsură, încât măcelul omenesc, războiul, devine tot mai puţin popular, şi în acest fel, de asemenea, fiind cruţate alte mii de vieţi care înmulţesc mai mult omenirea, a cărei creştere este astăzi poate mai rapidă decât în oricare altă perioadă din istorie. Astfel, în timp ce omenirea se înmulţeşte rapid, necesitatea ei de muncă scade corespunzător; iar filosofii „Veacului Creierului” au în faţa lor o problemă în a asigura ocupaţia şi întreţinerea acestei clase mari şi în creştere rapidă, de ale cărei servicii se pot dispensa, fiind înlocuite în cea mai mare parte de maşini, dar ale cărei necesităţi şi dorinţe nu cunosc limite. Aceşti filosofi trebuie să admită în cele din urmă că soluţia acestei probleme depăşeşte capacitatea creierului lor.Egoismul va continua să controleze pe cei bogaţi, care deţin puterea şi avantajul, şi-i va orbi atât în privinţa judecăţii sănătoase cât şi a dreptăţii, în timp ce un egoism asemănător, combinat cu instinctul de autoconservare şi cu o cunoştinţă crescută a drepturilor lor, va încuraja pe unii şi va aţâţa pe alţii din clasele mai sărace, iar rezultatul acestor binecuvântări se va dovedi, pentru un timp, îngrozitor — un timp de strâmtorare cu adevărat cum n-a mai fost de când sunt popoare — şi aceasta, fiindcă omul într-o stare degradată, necondus şi necontrolat, nu poate folosi cum se cuvine aceste binecuvântări. Până când domnia Milenară nu va fi rescris legea lui Dumnezeu în inimile restaurate ale oamenilor, ei nu vor fi în stare să folosească libertatea totală fără daune sau pericol. ((A170)) Ziua de strâmtorare se va sfârşi la timpul cuvenit, când Cel care a vorbit Mării înfuriate a Galileii, tot aşa, cu autoritate, va porunci mării înfuriate a patimilor omeneşti, zicând: „Taci! Fii liniştită!” Când Prinţul Păcii se va „ridica” cu autoritate, va urma o mare linişte. Atunci elementele înfuriate şi conflictuale vor recunoaşte autoritatea „Unsului lui Iehova”, „atunci se va revela slava DOMNULUI şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”; iar în domnia Cristosului începută astfel, „vor fi binecuvântate toate familiile pământului”.Atunci oamenii vor vedea că ceea ce au atribuit evoluţiei sau dezvoltării naturale şi deşteptăciunii „Veacului Creierului” au fost sclipirile fulgerelor lui Iehova (Psalmul 77:18) din „ziua pregătirii” Sale pentru binecuvântarea omenirii. Dar până acum numai sfinţii pot vedea şi numai cei care au înţelepciune divină pot înţelege aceasta; deoarece „Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său” (Psalmul 25:14). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că în timp ce cunoştinţa generală a crescut, El a aranjat aşa încât copiii Săi „să nu fie neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului” şi aprecierea planurilor Sale. Şi prin această apreciere a Cuvântului şi planurilor Sale noi suntem capabili să deosebim şi să ne opunem filosofiilor goale şi tradiţiilor nechibzuite ale oamenilor, care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu.Relatarea Bibliei despre crearea omului spune că Dumnezeu l-a creat perfect şi drept, un chip pământesc al Lui; că omul a căutat diferite născociri şi s-a murdărit (Geneza 1:27; Romani 5:12; Eclesiastul 7:29); că, toţi fiind păcătoşi, omenirea a fost incapabilă să se ajute pe sine şi nimeni n-a putut cu nici un chip să răscumpere pe fratele său ori să dea lui Dumnezeu un preţ de răscumpărare pentru el (Psalmul 49:7, 15); că Dumnezeu din compătimire şi iubire a făcut pregătiri pentru aceasta; că, în consecinţă, Fiul lui Dumnezeu a devenit om şi a dat preţul de răscumpărare pentru om; că apoi, ca răsplată pentru acest sacrificiu şi pentru completarea marii lucrări de ispăşire, El a fost mult înălţat, tocmai la natură divină; şi că la timpul cuvenit El va aduce la împlinire restabilirea omenirii la perfecţiunea ((A171)) originară şi la toate binecuvântările avute atunci. Scripturile, de la început până la sfârşit, învaţă foarte clar acest lucru şi sunt în opoziţie directă cu teoria evoluţiei; sau, mai degrabă, astfel de „vorbe goale şi lumeşti, şi împotrivirile ştiinţei pe nedrept numită astfel”, sunt în conflict violent şi de neîmpăcat cu Cuvântul lui Dumnezeu.* * *„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargăŞi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,În slavă şi splendoare botezat.Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajutaLa vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;Va judeca al mândrului asupritor avânt,Va rupe-ale lui lanţuri şi funii arunca-va la pământ.Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare;N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare.Nisipurile sterpe produce-or înzecit,Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduitPuternic Înger cum Îşi ridică sceptrul aurit.Judecă optimista viziune a puterii care coboară,Oricare poartă discerne şi oricare turn măsoară;Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţiePe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”— Heber
Ziua de judecată
Ziua de judecatăPlanul divin al veacurilor – Studiul VIIIZiua de judecatăOpinia generală asupra Zilei de Judecată — Este ea scripturală? — Termenii judecată şi zi, definiţi — Câteva zile de judecată menţionate în Scripturi — Prima zi de judecată şi rezultatele ei — O altă zi hotărâtă — Judecătorul — Caracterul judecăţii viitoare — Asemănarea şi deosebirea dintre prima şi a doua judecată — Responsabilitatea prezentă a lumii — Două judecăţi care survin între timp şi obiectivele lor — Estimări foarte diferite ale judecăţii viitoare — Cum au văzut-o profeţii şi apostolii„Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca dupădreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” — „Isus Hristos cel drept”, „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Faptele 17:30, 31; 1 Ioan 2:1; Ioan 5:22.O idee foarte vagă şi nedefinită predomină în legătură cu Ziua de Judecată. Opinia nutrită în general este că Cristos va veni pe pământ, pe un mare tron alb, şi va chema pe sfinţi şi păcătoşi pe rând înaintea Lui pentru a fi judecaţi, în mijlocul unor mari zguduiri ale naturii — cutremure de pământ, morminte deschizându-se, stânci despicându-se, munţi prăbuşindu-se; că păcătoşii tremurând vor fi aduşi din străfundurile de suferinţă veşnică să-şi audă repetate păcatele, doar pentru a se întoarce iarăşi la o osândă veşnică şi nemiloasă; şi că sfinţii vor fi aduşi din cer ca să fie martorii suferinţei şi disperării celor condamnaţi, ca să audă iarăşi hotărârea în propriile lor cazuri şi să se întoarcă. Conform teoriei predominante, toţi îşi primesc sentinţa şi răsplata la moarte, şi judecata aceasta, care, pentru a se deosebi, este numită în mod obişnuit judecată generală, este numai o repetare a acelei prime judecăţi, dar ((A138)) fără vreun scop imaginabil, deoarece se pretinde că o hotărâre finală şi inalterabilă se dă la moarte.Întregul timp care se presupune a fi destinat pentru această lucrare imensă de judecare a miliardelor este o zi de douăzeci şi patru de ore. Un discurs ţinut recent la o congregaţie din Brooklyn a exprimat opinia generală asupra acestui subiect. S-a ţinut să se facă o relatare detaliată asupra lucrării Zilei de Judecată, reprezentând-o ca terminată în limitele unei singure zile literale.Aceasta este o concepţie foarte imatură şi cu totul lipsită de armonie cu Cuvântul inspirat. Este dedusă dintr-o interpretare prea literală a pildei Domnului nostru cu oile şi caprele (Matei 25:31-46). Ea ilustrează absurditatea încercării de a forţa o interpretare literală asupra unui limbaj figurativ. O pildă nu este niciodată o declaraţie exactă, ci numai o ilustraţie a unui adevăr prin ceva ce în multe privinţe se aseamănă cu el. Dacă această pildă ar fi o declaraţie literală a modului în care va fi condusă judecata, ea s-ar aplica la oi şi capre literale, întocmai cum scrie, şi nicidecum la omenire. Să vedem acum o opinie atât mai scripturală cât şi mai raţională despre lucrarea şi despre rezultatul marii Zile de Judecată pe care a hotărât-o Dumnezeu, opinie cu ale cărei concluzii raţionale şi scripturale trebuie să fie şi sunt de acord toate pildele şi ilustraţiile.Termenul judecată înseamnă mai mult decât numai darea unui verdict. El include ideea unui proces, ca şi a unei hotărâri bazate pe acel proces. Şi acest lucru este adevărat nu numai despre cuvântul englezesc (ca şi despre cel românesc — n.e.) judecată, ci şi despre cuvântul grecesc din care este tradus.Termenul zi, atât în Scripturi cât şi în utilizarea obişnuită, deşi cel mai adesea este folosit pentru a reprezenta o perioadă de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, de fapt înseamnă orice perioadă de timp definită sau specială. Astfel, ((A139)) de exemplu, vorbim despre ziua lui Noe, ziua lui Luther, ziua lui Washington; şi astfel, unde citim în Biblie despre „ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri”, întregul timp de creare este numit zi (Geneza 2:4) — o perioadă lungă, definită. Apoi citim despre „ziua ispitirii în pustie” — patruzeci de ani (Evrei 3:8, 9); „ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2); de asemenea „ziua răzbunării”, „ziua mâniei” şi „ziua de strâmtorare” — termeni aplicaţi la o perioadă de patruzeci de ani la încheierea Veacului Iudeu şi la o perioadă similară de strâmtorare la sfârşitul Veacului Evanghelic. Apoi iarăşi citim despre „ziua lui Hristos”, „ziua de judecată” şi „ziua Lui” — termeni aplicabili Veacului Milenar, în care Mesia va domni peste lume, o va conduce şi o va judeca după dreptate, atât încercând, cât şi dând sentinţă. Şi despre perioada aceea este scris: El va judeca lumea după dreptate, şi în ziua Lui va arăta cine este fericitul şi singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Faptele 17:31; 1 Timotei 6:15). De ce unii ar presupune că această zi de judecată este doar de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, deşi recunosc sensul mai larg al cuvântului zi în alte cazuri similare, este în afara înţelegerii noastre, exceptând presupunerea că au fost influenţaţi de tradiţie, fără o dovadă sau o investigaţie adecvată.Cei care vor consulta cu grijă o concordanţă completă a Bibliei în legătură cu Ziua de Judecată şi vor remarca felul şi volumul de lucrare care trebuie să se realizeze în perioada aceea, vor vedea curând absurditatea opiniei generale şi necesitatea de a se da termenului zi semnificaţia lui mai largă.În timp ce Scripturile vorbesc despre o zi mare de judecată sau de încercare încă viitoare şi arată că masele omenirii vor avea încercarea completă şi sentinţa finală în ziua aceea, ele de asemenea învaţă că au mai fost şi alte zile de judecată, în timpul cărora au fost în încercare anumite clasealese.((A140))Prima mare judecată[încercare şi sentinţă] a fost la început în Eden, când întreaga omenire, reprezentată prin capul ei, Adam, a stat în încercare în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul acelei încercări a fost verdictul: Vinovat, neascultător, nevrednic de viaţă; şi pedeapsa aplicată a fost moartea — „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Şi astfel, „în Adam toţi mor”. Încercarea aceea din Eden a fost prima zi de judecată a lumii; şi decizia Judecătorului (Iehova) a fost de atunci întotdeauna aplicată.„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei . . . nedreptăţi.” Ea se poate vedea în fiecare procesiune funerară. Fiecare mormânt este o mărturie a ei. Este simţită în fiecare durere şi suferinţă pe care o trăim — toate fiind rezultatul primei încercări şi sentinţe — sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu, că suntem nevrednici de viaţă şi de binecuvântările asigurate omului la origine când era ascultător şi în asemănarea lui Dumnezeu. Dar omenirea va fi recuperată din sentinţa primei încercări prin acea jertfă pentru toţi, pe care o va acorda marele Răscumpărător. Toţi vor fi salvaţi din morminte şi de sentinţa morţii — nimicirea — care, în vederea acestei răscumpărări, nu mai este considerată moarte în sensul deplin al cuvântului, moarte veşnică, ci mai curând un somn temporar, deoarece în dimineaţa Milenară toţi vor fi treziţi de către Dătătorul de viaţă care i-a răscumpărat pe toţi. Până acum numai Biserica celor care cred în Cristos sunt într-un sens eliberaţi sau „scăpaţi” de această sentinţă şi pedeapsă originară, iar scăparea lor nu este încă reală, ci numai socotită astfel prin credinţă. „Suntem mântuiţi prin speranţă” numai. Eliberarea noastră reală de această pedeapsă cu moartea (venită prin Adam şi de la care scăpăm prin intrarea în Cristos) nu va fi trăită pe deplin până în dimineaţa învierii, când vom fi satisfăcuţi să ne trezim în asemănarea Răscumpărătorului. Dar faptul că noi care am ajuns la o cunoştinţă a planului îndurător al lui Dumnezeu în Cristos „am scăpat de stricăciunea care este ((A141)) [încă] în lume”, departe de a dovedi că alţii nu vor avea nici o speranţă de scăpare viitoare, mai curând dovedeşte contrariul, pentru că noi suntem primele roade pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Scăparea noastră de la moartea în Adam la viaţa în Cristos este doar o anticipare a eliberării oricărui va vrea să fie eliberat din robia stricăciunii [moartea] la libertatea vieţii, cuvenită tuturor celor pe care Dumnezeu îi va recunoaşte ca fii. Toţi care vreau pot fi eliberaţi din moarte la viaţă, indiferent de deosebirile de natură pe care Dumnezeu le-a prevăzut pentru fiii Săi pe diferitele planuri de fiinţă. Veacul Evanghelic este ziua de încercare pentru viaţă sau moarte a celor chemaţi la natură divină.Dar Dumnezeu a hotărât o zi în care va judeca lumea. Cum se poate aceasta? S-a răzgândit Dumnezeu? A ajuns El la concluzia că hotărârea Lui în încercarea primului om şi sentinţa generală au fost nedrepte, prea aspre, că acum hotărăşte să judece lumea individual? Nu; dacă aşa ar fi cazul, n-am avea nici o garanţie că în încercarea viitoare va fi o hotărâre mai dreaptă decât în cea trecută. Nu fiindcă Dumnezeu consideră nedreaptă hotărârea Lui la prima judecată, ci fiindcă El S-a îngrijit de o răscumpărare din pedeapsa primei judecăţi, pentru ca să poată acorda o altă judecată (încercare) în condiţii mult mai favorabile pentru întreaga omenire — toţi având atunci experienţa cu păcatul şi cu urmările lui. Dumnezeu n-a schimbat nici o iotă din scopul Său originar, pe care l-a alcătuit înainte de a începe lumea. În mod clar ne informează că El nu Se schimbă şi că în nici un caz nu va achita pe cei vinovaţi. El va pretinde întreaga pedeapsă pe care în mod drept a pronunţat-o. Şi acea pedeapsă întreagă a fost plătită de Răscumpărătorul sau înlocuitorul pe care Dumnezeu Însuşi L-a dat — Isus Cristos, care, „prin harul [favoarea] lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”. Dând o răscumpărare pentru rasa lui Adam, cu propria Sa viaţă, Domnul nostru poate în mod drept să facă tuturor o nouă ofertă de viaţă. Această ofertă pentru ((A142)) Biserică este sub Legământul de jertfă (Psalmul 50:5; Romani 12:1); pentru lume va fi sub Noul Legământ. Romani 14:9; Evrei 10:16; Ieremia 31:31.Mai departe suntem informaţi că atunci când Dumnezeu va da lumii această încercare individuală, va fi sub Cristos ca Judecător, pe care Iehova Îl va onora astfel datorită ascultării Sale chiar până la moarte pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu L-a înălţat mult, chiar la natură divină, ca să poată fi Prinţ şi Mântuitor (Faptele 5:31), ca să-i poată răscumpăra din moarte şi să le acorde judecată tuturor celor pe care i-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Dumnezeu a încredinţat toată judecata Fiului şi I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Ioan 5:22.Deci, Cristos cel mult înălţat, glorificat, care aşa a iubit lumea încât Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru ea, este cel care va fi Judecătorul lumii în încercarea ei viitoare promisă. Şi însuşi Iehova L-a numit în această funcţie, chiar pentru acest scop. Deoarece acestea sunt declaraţiile clare ale Scripturilor, nu există nimic de temut, ci, dimpotrivă, există mare pricină de bucurie pentru toţi în aşteptarea Zilei de Judecată. Caracterul Judecătorului este o garanţie suficientă că judecata va fi dreaptă, îndurătoare, şi va avea consideraţia corespunzătoare pentru slăbiciunile tuturor, până când cei dornici şi ascultători vor fi aduşi înapoi la perfecţiunea originară pierdută în Eden.În vechime un judecător era unul care făcea dreptate şi uşura pe cei asupriţi. De exemplu, remarcaţi cum, atunci când erau asupriţi de vrăjmaşii lor datorită încălcărilor împotriva Domnului, Israel a fost tot mereu eliberat şi binecuvântat prin ridicare de judecători. Astfel citim: „Fiii lui Israel au strigat către DOMNUL, şi DOMNUL a ridicat un salvator . . . Otniel. Şi Duhul DOMNULUI a fost peste el. El a judecat pe Israel şi a pornit la război . . . şi mâna Lui a fost puternică . . . . Ţara a avut odihnă patruzeci de ani” (Judecătorii 3:9-11). Astfel, deşi lumea a fost de mult sub ((A143)) puterea şi asuprirea adversarului Satan, totuşi Acela care plăteşte păcatele tuturor cu propriul Său sânge preţios, curând Îşi va lua marea putere şi va domni. El va elibera şi va judeca pe aceia pe care aşa i-a iubit, încât i-a răscumpărat.Cu această concluzie sunt în acord toate declaraţiile profetice. Este scris: „El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire”. Psalmul 98:9.Această judecată viitoare va fi exact pe aceleaşi principii ca şi prima. Aceeaşi lege de ascultare va fi prezentată, cu aceeaşi răsplată de viaţă şi cu aceeaşi pedeapsă de moarte. Şi cum prima încercare a avut un început, a progresat şi a culminat cu o sentinţă, tot aşa va avea şi a doua; iar sentinţa va fi viaţă pentru cei drepţi şi moarte pentru cei nedrepţi. A doua încercare va fi mai favorabilă decât prima, datorită experienţei câştigate sub urmările primei încercări. Spre deosebire de prima, în a doua încercare fiecare om va sta la probă numai pentru sine, nu pentru altul. Nimeni nu va muri atunci din cauza păcatului lui Adam sau din cauza imperfecţiunilor moştenite. Nu se va mai spune: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii; ci oricărui om care va mânca aguridă i se vor străpezi dinţii”. „Sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:4). Şi atunci va fi adevărat despre lume cum este adevărat despre Biserică acum, că un om nu va fi judecat după ce nu are, ci după ce are (2 Corinteni 8:12). Sub domnia lui Cristos, omenirea va fi treptat educată, instruită şi disciplinată până va ajunge la perfecţiune. Şi când vor fi ajuns la perfecţiune, oamenilor li se va cere armonie perfectă cu Dumnezeu, şi oricine nu va da ascultare perfectă va fi înlăturat, fiind judecat nevrednic de viaţă. Păcatul care prin Adam a adus moarte rasei a fost pur şi simplu un act de neascultare; dar prin acel act el a căzut de la perfecţiune. Dumnezeu a avut dreptul să ceară de la el ascultare perfectă, deoarece a fost creat perfect; şi El va cere tot aşa de la toţi oamenii când((A144)) marea lucrare de restabilire a lor va fi completă. Nici unuia, cărui în oricât de mic grad îi va lipsi perfecţiunea, nu i se va permite atunci să aibă viaţă veşnică. A nu ajunge atunci la perfecţiune, va însemna a păcătui cu voia împotriva luminii depline şi a capacităţii perfecte.Şi cine va păcătui cu voia, împotriva luminii şi capacităţii depline, va pieri în moartea a doua. Şi dacă cineva, în timpul acelui veac de încercare, sub acea deplină revărsare de lumină, va dispreţui favorurile oferite şi nu va face nici un progres spre perfecţiune timp de o sută de ani, va fi socotit nevrednic de viaţă şi va fi „nimicit”, deşi la o sută de ani acesta va fi într-o perioadă de relativă copilărie. Astfel este scris despre ziua aceea: „Cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Astfel toţi vor trebui să aibă cel puţin o sută de ani de încercare; şi dacă nu vor fi atât de îndărătnici încât să refuze a face progrese, încercarea lor va continua de-a lungul întregii zile a lui Cristos, ajungând la culme numai la încheierea ei.Încheierea judecăţii viitoare a lumii este arătată clar în pilda cu oile şi caprele (Matei 25:31-46), în Apocalipsa 20:15; 21:8 şi în 1 Corinteni 15:25. Aceste scripturi şi altele arată că la sfârşitul ei cele două clase vor fi fost complet separate — ascultătorii şi neascultătorii; cei în armonie cu litera şi spiritul legii lui Dumnezeu şi cei care nu vor fi în armonie cu ele. Cei dintâi vor intra în viaţă veşnică, iar ceilalţi vor fi retrimişi în moarte, stingere („a doua moarte”), aceeaşi sentinţă ca şi la prima judecată, din care fuseseră socotiţi eliberaţi prin Cristos, care a câştigat dreptul de a-i elibera prin plătirea răscumpărării lor — prin moartea Sa. Aceasta va fi a doua moarte a lor. Nu se va mai da nici o răscumpărare pentru ei şi nu va mai exista nici o eliberare sau înviere pentru ei, păcatul lor fiind voit, păcat individual împotriva luminii şi posibilităţii depline, sub cea mai favorabilă încercare individuală.((A145))Nu vrem să se înţeleagă că ignorăm responsabilitatea prezentă a lumii, pe care fiecare om o are conform măsurii de lumină de care se bucură, fie că este multă, fie că este puţină, fie că este lumina naturii, fie că este a revelaţiei. „Ochii DOMNULUI sunt în orice loc, văzând răul şi binele” şi „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău” (Proverbele 15:3; Eclesiastul 12:14). Faptele bune şi faptele rele din prezent vor primi o răsplată dreaptă, fie acum, fie mai târziu. „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Timotei 5:24). Nimeni în afară de favorizaţii Domnului, „turma mică”, n-are până acum lumină suficientă ca să-şi atragă pedeapsa finală, moartea a doua. Aici doar aducem în discuţie subiectul responsabilităţii prezente a lumii, lăsând amănuntele pentru consideraţii ulterioare.Între prima şi a doua zi de judecată a lumii intervine o perioadă de aproximativ şase mii de ani, şi în timpul acestei perioade lungi Dumnezeu a selecţionat dintre oameni două clase speciale, în mod special încercându-i, disciplinându-i şi pregătindu-i pentru a fi instrumentele Sale onorate în perioada sau în ziua de judecată a lumii.Aceste două clase sunt numite de către Pavel (Evrei 3:5, 6) casa fiilor şi respectiv casa servilor, cea dintâi fiind compusă din învingătorii încercaţi şi găsiţi credincioşi în timpul dispensaţiei creştine, iar cea de-a doua fiind compusă din credincioşii învingători de dinaintea dispensaţiei creştine. Aceste alegeri speciale în nici un sens nu se suprapun peste judecata sau încercarea promisă lumii în veacul care urmează acestei Dispensaţii Evanghelice. Cei care trec cu succes încercarea pentru oricare din aceste clase speciale nu vor veni la judecată cu lumea, ci vor intra în răsplata lor când lumea va veni la judecată. Ei vor fi agenţii lui Dumnezeu în binecuvântarea lumii — dând oamenilor instrucţia şi pregătirea necesară ((A146))pentru încercarea şi judecata lor finală. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.Aceste clase special selecţionate au fost odată, ca şi restul omenirii, sub condamnarea adamică, dar prin credinţă au devenit părtaşi la beneficiile morţii lui Cristos. Întâi fiind îndreptăţiţi prin credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi apoi îndeplinind condiţiile care urmează respectivei lor chemări, ei sunt socotiţi vrednici de înălţare la starea de onoare şi autoritate.Încercarea sau judecata ambelor acestor clase a fost mult mai severă decât va fi încercarea lumii în ziua ei de judecată, deoarece a trebuit ca aceştia să se împotrivească lui Satan, prinţul acestei lumi, cu toate uneltirile şi capcanele lui, pe când în ziua de judecată a lumii Cristos va domni şi Satan va fi legat ca să nu înşele neamurile (Apocalipsa 20:3). Aceştia au suferit persecuţie pentru dreptate, pe când atunci oamenii vor fi răsplătiţi pentru dreptate şi pedepsiţi numai pentru nedreptate. Aceştia au avut pe cale mari pietre de încercare şi capcane, care vor fi îndepărtate când lumea va fi pusă în încercare. Dar, dacă încercarea acestor două clase speciale a fost mult mai aspră decât va fi încercarea lumii, şi răsplăţile sunt corespunzător mai mari.Sub denaturările marelui înşelător, Satan, atât lumea cât şi Biserica nominală au fost jefuite de asigurările binecuvântate ale timpului viitor de judecată dreaptă. Ei ştiu că Biblia vorbeşte despre o zi de judecată viitoare, dar o privesc numai cu frică şi spaimă; şi datorită acestei frici nu există pentru ei veşti mai nedorite decât aceea că ziua Domnului este aproape. Ei o plasează departe şi nu doresc să audă de ea, nici măcar să fie menţionată. Ei n-au nici o idee despre binecuvântările păstrate pentru lume sub acea domnie glorioasă a Celui pe care Dumnezeu L-a numit să judece lumea cu dreptate. Printre cele mai mari dintre influenţele orbitoare pe care Satan le-a născocit pentru a ((A147)) ţine pe oameni în ignoranţă în privinţa adevărului referitor la ziua de judecată au fost erorile care s-au strecurat în crezurile şi cărţile de cântări ale diferitelor secte religioase. Mulţi au ajuns să preţuiască aceste erori ca fiind de mai mare importanţă decât Cuvântul lui Dumnezeu.Cât de diferit au privit profeţii şi apostolii acea zi de judecată promisă! Remarcaţi cuvintele profetice triumfătoare ale lui David (1 Cronici 16:31-34). El spune:„Să se bucure cerurileŞi să se înveselească pământul!Să se spună printre neamuri căDOMNUL împărăţeşte!Să urle marea cu tot ce este în ea!Câmpia să se înveselească împreună cu tot ce este pe ea!Atunci copacii din pădure vor cânta de bucurieînaintea DOMNULUI!CĂCI EL VINESĂ JUDECE PĂMÂNTUL.Lăudaţi pe DOMNUL, căci este bun,Căci îndurarea Lui ţine în veac”.Spre acea zi arată şi apostolul, asigurându-ne că va fi o zi glorioasă şi de dorit, şi că toată creaţia suspină după ea şi suferă împreună durerile naşterii — aşteptând pe marele Judecător să elibereze şi să binecuvânteze lumea, precum şi să înalţe şi să glorifice Biserica. Romani 8:21, 22.În Ioan 5:28, 29, o preţioasă făgăduinţă a unei viitoare judecăţi-încercări de viaţă veşnică pentru lume, printr-o traducere greşită este transformată într-un blestem îngrozitor. Conform textului grecesc, cei care au făcut răul — care n-au avut aprobarea divină — vor veni la înviere [ridicându-se la perfecţiune] prin judecăţi, „lovituri”, disciplinări.((A148))După aceea„Căile Domnului sunt deopotrivă: calm şi furtună,Sezon de pericol şi sezon de odihnă,Săgeata ce strică, balsamul ce vindecăSunt împăţite cum e mai bine.În judecăţi adesea ne-nţelese,Pe căi misterioase şi ascunse,Din rău El bine nesfârşit aduceŞi-n fine fericirea sigură o face.În timp ce Dreptatea îşi urmează calea cu tărie,Iubirea la creştere speranţa şi credinţa invită;Apoi în voie va da lumii pedepsiteA Lui zi de pace făgăduită.Când forţa vântului temutAsprele-I scopuri împlineşte,Şi contra uraganului dezlănţuitA omului putere nu foloseşte,În El să se-ncreadă inima iubitoareÎn toată neagra şi întortochiata cale;Căci cine binecuvântata-I voinţăCare conduce prin noapte spre vesela ziPutea-va opri?Sub a Lui grijă iubitoare fii dar liniştit,Căci El va face furtuna să-nceteze,Şi din această spaimă va aduceZiua aceea de pace făgăduită.Sus dar priveşte, o, tu, pământ!Căci nici o furtună nu poate ţine mai mult decâtI-a fost de Dumnezeu menit.Când ea lucrarea hotărâtă şi-a sfârşit,În bucurie uita-vei necazu-ţi trecut.Unde adânc se înfige-al tristeţii brăzdar,Gingaşele flori de viaţă răsar.Căci Domnul iarăşi viaţă îţi va acordaŞi toată pustia va râde şi cânta.În El speră dar, căci al Lui PlanEliberare, triumf îţi va aduce-n final.Teamă să n-ai, căci sigur vei trăiA Lui zi de pace făgăduită.”
SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ
SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ„Încă puţin, şi luptele pământului se vor sfârşi;Încă puţin, şi lacrimile şterse-i vor fi;Încă puţin, şi-a lui Iehova putere va prefaceAceastă noapte-ntunecată-n Milenară Zi.Încă puţin, şi răul care pe oameni a-mpovăratVa fi doar amintire din trecut;Încă puţin, şi iubirea care i-a răscumpăratVa schimba plânsul în recunoscător cânt.Încă puţin! Cu cât e mai aproape,Cu-atâta străluce mai tare aurora de mărită zi.Laudă lui Dumnezeu, lumina cu fiecare ceas mai clară se face,Luminând tot mai mult până la deplina zi.”
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui DumnezeuDe ce a fost permis răul — Corect şi greşit ca principii — Simţul moral — Dumnezeu a permis răul şi-l va folosi pentru bine — Dumnezeu nu este autorul păcatului — Încercarea lui Adam nu a fost o farsă — Ispitirea lui a fost aspră — El a păcătuit cu voia — Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră — Înţelepciunea, iubirea şi dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam — Legea lui Dumnezeu este universalăRău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferinţă de vreun fel — Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferinţele omeneşti, tristeţile, durerile, slăbiciunile şi moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară — păcatul — şi remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noştri părinţi, după ce i-a creat perfecţi şi drepţi? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?Dificultatea se naşte fără îndoială din lipsa înţelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este ((A118)) destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înţelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenţie ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecţ