8360 cazuri COVID-19 în Moldova
3433 – cazuri active
4622 – cazuri vindecate
305 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 1 iunie 2020 ora 17:32


 adevaruri bibliceGoogle Page Rank

 adevaruri biblice adevaruri biblice


Articole despre Adevarul Bibliei si nu despre "adevarul" religiei
RSS posts

Religie


Comenteaza





Scrisoare catre tine!
Scrisoare catre tine!Pe măsură ce omenirea crește ca număr, apar probleme tot mai greu de gestionat, dacă privim conglomeratul de popoare și etnii, care acoperă planeta noastră. Aceasta ca o mamă trebuie să sature din ce în ce mai mulți copii, pentru că am depășit numărul de șapte miliarde, iar unii strategi emit idei de a mai frâna procesul demografic, ba chiar de a mai genera ici și colo o epidemie, și de ce nu, câte un război, dacă se poate să fie război mondial, pentru că unul ca, acesta este mai eficace de a reduce numărul populației, ca să ajungă pâinea la toți. Sigur este vorba ca pâinea să ajungă la săraci, pentru că bogătașii, au mai mult decât le trebuie. zic: ” și ce dacă nu au pâine! Să mănânce cozonaci!” Grija bogaților pentru ca săracii de azi să nu moară de foame este mare, pentru că dacă ei mor de foame, cine va ridica trusturile faraonice ale celor care dorm pe saltele umplute cu bani. Dar, poate greșesc, pentru-că dacă stau să mă gândesc bine, ce nevoie au bogații de acești flămânzi din moment ce robotizarea crește rapid?De acum avem roboți zic ei, care lucrează pe gratis și care nu mănâncă niciodată, în timp ce prin hărnicia lor neobosită, ne umplu băncile de bani, și ca să nu plătim impozite le ascundem în ”peștera lui Ali Baba”. Ba unele capete înfierbântate de beția puterii se gândesc să producă soldați mecanici robotizați, care nu simt durerea, nu simt oboseala, nici foamea sau frigul și căldura și cu care să fie invincibili în războaie.Alții mai cu multă școală, fac calcule astronomice și calculează posibilitatea de a popula spațiul cosmic, făcând din planeta Marte o trambulină, un cap de pod ca să evadăm de pe pământ în caz că nu vom mai încăpea pe el, dacă ritmul de înmulțire a populației este în continuă creștere. Cei drept pe Lună am fost, dar ce să-i faci, dacă Luna e mică și nu are apă, iar pe Marte cică s-ar găsi. Numai că și un zbor pe Marte deși planeta este relativ ”aproape” până ajungem pe dânsa, ne crește barba ca la Moș Crăciun . Și apoi cine are bani ca să-și cumpere bilet va zbura. Mai aproape de pământ este planeta Venus, numai că poți să frigi șorici pe ea de fierbinte ce este. Nu e bine pe Venus ! Și atunci mergem pe Marte cu bilet fără întors, pentru că nu se știe dacă ne va ajunge combustibilul la rachetă ca să ne repatriem. Dar.... vedem noi! Duși să fim, după aia ne descurcăm cumva. Și ce dacă Dumnezeu a zis: ” ...căci țărână ești și în țărână te vei întoarce...” Geneza 3:19. Noi nu vrem să ne întoarcem în țărâna pământului din care am fost creați, vrem să murim pe Marte, sau pe care planetă vrem noi.Cei cu mulți bani vreau să fie înmormântați în cimitire care să se învârtă în jurul pământului. Iar alții pe Marte și mai încolo în Calea Lactee.Cer scuze pentru ironiile inserate aici, dar, din cele văzute și citite prin mass media aceste planuri bântuie mințile multor oameni aparent deștepți, dar fără credință în Dumnezeu, iar acea carte veche numită Biblia scrie undeva în paginile ei că: ” Nebunul zice în inima sa : ” nu este Dumnezeu” Psalmul 14:1Unii cred că există Dumnezeu, dar nu cred că Dumnezeu s-a gândit la toate problemele când a proiectat planeta. Deși scrie că n-a făcut-o în zadar ci ca să fie locuită Isaia 45:18; El probabil nu s-a gândit că va veni timpul când oamenii nu vor mai încăpea pe ea, și atunci aici suntem noi ca să rezolvăm problema. Numai că Dumnezeu are alte planuri în favoarea noastră iar noi le respingem și atunci ne întreabă: ” Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere” și adresând-u-se omului de știință î-L întreabă:” Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune dacă ai pricepere.” Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Iov 38:2-4 ( Care sunt legile mecanicii cerești, crezi că legea materiei este doar atât cât cunoști tu)? Chiar crezi că nu m-am gândit cu mii de ani înainte la problemele care te frământă pe tine azi?. De un timp încoace, tu ți-ai făcut viața mai ușoară punând în practică legile materiei pe care ți-am permis ca să le descoperi dar nu tu le-ai elaborat, ci Eu! Citește te rog în cartea Mea unde profetul Meu a scris acolo: ” Tu ai întemeiat pământul și el rămâne tare : După legile Tale stă în picioare totul astăzi” Psalmul 119:90-91. Cunoști toate aceste legi ale universului?Este bune că te preocupă viitorul tău, pentru că Eu ți-am pus în minte ” gândul veșniciei” Eclesiastul 3:11,dar să știi că pentru acesta Eu am luat măsuri, și am proiectat un plan ca tu să te simți fără grijă pe planeta pe care o iubești. Eu M-am gândit la toate ce te frământă, și la altele pe care mintea omenească nu poate să le cuprindă. M-am gândit la toate chiar înainte ca să apară un fir de praf din planeta pe care locuiești, dar să știi un singur lucru, că Pământul este al Meu, nu al tău. Eu L-am creat, nu tu și-l dau ca moștenire la cine ascultă de legea Mea. Pentru tine Eu am sacrificat ce am avut mai scump. Ioan 3:16 Eu am calculat exact câți oameni poate hrăni planeta pe care locuiești, nu este nevoie să mergi ca să locuiești pe alte planete pentru că Pământul este mama ta. Nu te îngrijora și nu lua măsuri necugetate, pentru că îți faci mai mult rău. Eu te-am creat, din materialul acestei planete. Eu ți-am dat viața pe care ai pierdut-o prin neascultare. Pentru aceasta te-am rănit, dar tot Eu te voi vindeca, pentru ca să nu mai faci ce ai făcut. (Osea 6:1-3)Citește scrisoarea Mea de dragoste pentru tine, Ea este Biblia. Nu te lua după filosofii păgâne. Destinul tău nu este scris în stele, nu Horoscopul croiește viitorul omului.Prin prezicerile Apocalipsei nu M-am gândit să te distrug pe tine sau planeta, M-am gândit să distrug răul din tine ca să fie pace în lume, și toți oamenii plăcuți Mie să fie fericiți Luca 2:14. M-am gândit să pun capăt războaielor și nimeni să nu mai învețe arta războiului . M-am gândit ca din armamentul de pe tot globul să te pun să-l transformi în unelte agricole. Isaia 2:4; Mica 4:3 , Fiul Meu a luat măsuri ca să șteargă lacrimile de pe toate fețele Apocalipsa 21:4 ; Isaia 25: 6-9. Să nimicească moartea pe vecie. Să lege pe Satan pentru ca să nu te mai înșele Apocalipsa 20:3. ” Va fi belșug de grâne în țară, până în vârful munților, și spicele lor se vor clătina ca și copacii din Liban; oamenii vor înflori in cetăți ca iarba pământului. (Ps.72:16)Faci bine că ai început oarecum timid să te îngrijești de flora și fauna planetei, și încerci să o protejezi, fiul Meu te-a răscumpărat atât pe tine cât și planeta cu tot ce-i aparține, și o va regenera iar tu vei colabora cu El pentru a o transforma într-un Paradis, ca să te simți bine nu numai câțiva ani, ci veșnic. Te îngrijorează topirea ghețurilor și încălzirea globală? Ei bine să știi că nu a fost totdeauna gheață la poli decât de la potop, și am să-l fac să fie fertil atât acolo cât și în deșerturile pe care am de gând să le ud cu apă ca să fie belșug. (Isaia 35:7) Ești îngrijorat , și că vor dispărea animalele arctice, împreună cu ursul polar? Și la asta M-am gândit și am luat măsuri. Dar tu îți poți imagina că Eu pot transforma genetic toate vietățile de pe pământ ca să redevină vegetariene ca și atunci când Le-am creat? Geneza 1:29-31. Îți poți imagina că eu pot transforma genetic leul ca să pască din nou, iarbă la fel ca și boul? Isaia 11:7 Dar tu cum împarți cu cei din jurul tău darurile Mele? Ai milă de cei săraci, pentru că după cum văd nu ai milă de loc și: ” strigătul secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului oștirilor” Iacob 1-6 Faci rău că nu te întorci la sfaturile Mele ca să trăiești de aceea permit Armaghedonul ca să te umilească pentru că : ”Omul va trebui să-și plece în jos privirea semeață, și îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea” Isaia 2:11 După aceea voi da popoarelor buze curate ca toți să cheme numele Domnului ca să-I slujească într-un gând ” Țefania 3:9Și toate acele lucrări de reașezare a tuturor lucrurilor prin care Eu am vorbit prin gura tuturor profeților din vechime Fapte 3:21 am planificat să în ceapă din Ierusalim. Te întrebi de ce din Ierusalim? Pentru că Ierusalimul este cetatea pe care am ales-o să pun în Ea Numele Meu 1 Regi 11:36În Ierusalim pe muntele Moria M-am jurat lui Avraam ( Geneza 22:16-18) că toate familiile pământului vor fi binecuvântate în seminția lui când era gata să-și sacrifice unicul fiu legitim la porunca Mea. Pe acel munte unde Avraam a renunțat la fiul sau de dragul Meu, Eu de dragul tău am renunțat la fiul Meu ca tu să poți scăpa de moarte. Crezi tu aceasta? ” Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” Ioan 3:16Știu că te apasă un jug greu și că tânjești după eliberare. Știu că vrei să scapi de suferință și moarte, dar te rog nu încerca alte remedii, și nu face legământ cu ea, cu moartea (Isaia 28:15) pentru că Eu am aranjat altfel lucrurile spre binele tău. Iată cum: ” Pun ca temelie în Sion o piatră ( piatra lepădată de zidari, și care nu este altcineva decât fiul Meu), o piatră încercată, o piatră din capul unghiului clădirii ( piramidei) temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă” Dar te rog mai rabdă puțin, pentru că acel ce a murit pentru tine, te va elibera de ” robia stricăciunii” Romani 8:19-22.Ea exemplu de la servul meu apostolul Pavel pentru că pentru el jurământul pe care la-m făcut lui Avraam a constituit ”o puternică îmbărbătare” pe calea îngustă pe care mergea și a cărui speranță, pătrundea (metaforic vorbind) până dincolo de perdeaua dinlăuntru. Evrei 6:13-20Știi că cunoștința de Domnul va acoperii tot pământul cum acoperă fundul mării apele? (Isaia 11:9) Știi că pe pământ Eu pregătesc tuturor popoarelor o viață îmbelșugată și șterg lacrimile de pe toate fețele, pentru că nu va mai fi moarte, nici țipăt nici durere? Isaia 25:6-9; Apocalipsa 21:1-5Știi că întreaga planetă se va conduce dintr-un singur centru și acesta va fi Ierusalimul? Ascultă ce spun eu prin profet:” În vremea aceea ( acest mileniu) Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnului și nu vor mai urma pornirile inimii lor rele” Ieremia 3:17. Știi că legile și regulamentele drepte care vor fi introduse în lume vor porni din Ierusalim, și dacă le vei respecta îți vor aduce mari bucurii ( Isaia 2:2-3; Mica 4:1-4?Sunt informat că vrei să anticipezi lucrarea Mea influențat de Satana și duhurile răutății, să creezi ceea ce Eu am în plan, o Nouă Ordine Mondială. Dacă acest plan ar reuși să fie implementat, de aceste puteri, vei fi din nou încătușat, dar Fiul Meu te va elibera de aceste puteri ale întunericului. ( Apocalipsa 19: 11-20)Să ne bucurăm împreună cu profetul care exclamă: ” Piatra( Isus) pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii, Domnul ( Iehova) a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este ziua ( de o mie de ani) pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea! Doamne ajută! Doamne dă izbândă! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Vă binecuvântăm din casa Domnului. Iehova este Dumnezeu și ne luminează Psalmul 118: 22-27
SPERANTA IN VREMEA CORONAVIRUSULUI
SPERANTA IN VREMEA CORONAVIRUSULUIDurerea, întristarea și disperarea cauzate de această pandemie sunt sigure că vor continua mult timp după ce Covid-19 va fi învins, în special pentru cei care și-au pierdut persoanele dragi și cei care au fost pe primele linii de luptă.Profetul Ieremia a vorbit despre același fel de durere de inimă atunci când a profetizat: „S-a auzit o voce în Rama, plângere și plâns amar; Rahel care plângea pentru copiii ei a refuzat să fie mângâiată pentru copiii ei, pentru că nu erau ”. Dar observați că Dumnezeu a răspuns cu această promisiune: „Așa spune DOMNUL; Abține-ți vocea de la plâns și ochii tăi de la lacrimi, căci munca ta va fi răsplătită, spune DOMNUL; și vor veni din nou din țara vrăjmașului. Și există speranță ... ” Ieremia 31: 15-17Deși Biblia numește de data aceasta o noapte întunecată de întristare, dorim să-i mângâiem pe cei care se întristează cu promisiunea că întristarea într-o zi va înceta și că atunci, „... răscumpărarea Domnului se va întoarce și va veni în Sion cu cântece și bucurie veșnică asupra capetelor lor, vor obține bucurie și bucurie, iar durerea și suspinul vor fugi. " Isaia 35:10„Ei vor veni din nou din țara dușmanului”Apostolul Pavel a confirmat că moartea este cu adevărat un dușman, dar Biblia abundă cu Scripturi care spun despre speranța unei învieri pentru toți în timp util din această țară a inamicului. Dumnezeu a dat „tuturor familiilor pământului” o promisiune uimitoare. De fapt, El „... atât de iubea lumea, încât i-a dat singurului Său Fiu, încât oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci Dumnezeu nu a trimis pe lume pe Fiul Său pentru a osândi lumea; dar ca lumea prin el să poată fi salvată. ” Ioan 3:16, 17; Geneza 22:17, 18Da, lumea - miliardele pământului - care s-au dus la mormintele lor prin orice fel de suferință, trebuie să fie trezite din somnul morții și să li se ofere posibilitatea de a trăi viața la maxim. Dumnezeu a promis că El „… va avea pe toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoașterea adevărului.” (1 Timotei 2: 4) Marele adevăr care va fi apoi făcut cunoscut tuturor - în mod clar și inconfundabil - este faptul că moartea lui Iisus a oferit o răscumpărare pentru „păcatele întregii lumi” - nu doar cei puțini privilegiați să învețe de el acum. Iar când Hristos va stabili împărăția Tatălui său pe pământ, cei care acceptă această prevedere „vor găsi viață”. 1 Ioan 2: 2; Proverbe 8:35; 1 Timotei 2: 3-6„Plânsul poate dura o noapte, dar bucuria vine dimineața”- Psalmul 30: 5 -Din păcate, în această noapte de întristare, Satana a făcut o slujbă magistrală pentru a distruge credința în și pentru a înțelege Scripturile care promit o înviere pentru toți. (2 Corinteni 4: 4) Dumnezeul nostru al iubirii i-a declarat însă lui Isaia că „... frica lor față de mine este învățată de preceptul oamenilor: de aceea, iată, voi proceda să fac o lucrare minunată printre acest popor, chiar o lucrare minunată și o minune ... " (Isaia 29:13, 14) Ce lucrare mai minunată decât învierea morților poate exista? Îi mulțumim lui Dumnezeu „… pentru că prin  moartea [lui Isus] să-l distrugă pe cel care avea puterea morții, adică diavolul.” Evrei 2:14Putem asigura pe toți cei care se întristează de această pandemie oribilă, că nu va trece mult până când această noapte grea de întristare se va încheia. Atunci toți cei care au murit din fiecare națiune - bogați și săraci, tineri și bătrâni - vor fi din nou înviați la viață cu ocazia de a învăța dreptatea și de a înflori în sănătate, pace și fericire. „Și Dumnezeu va șterge toate lacrimile din ochii lor; și nu va mai exista moarte, nici întristare, nici plâns, nici nu va mai fi durere ... ” Apocalipsa 21: 4
Lucrarea secerişului
Lucrarea secerişuluiCaracterul lucrării de seceriş — Adunarea grâului — Strângerea în snopi, legarea şi arderea neghinei — Originea şi creşterea ei abundentă — Mistuită ca pleava Veacului Iudaic — Corespondenţele de timp observate — Lepădarea, căderea treptată şi nimicirea finală a Babilonului — Pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu înainte ca pedepsele să vină peste Babilon — Judecată sau încercare atât ca sisteme cât şi individual — Încercarea sistemului iudeu tipic — Încercarea şi cernerea grâului — Fecioarele înţelepte, separate de cele nechibzuite, intră la nuntă — „Şi uşa s-a închis” — O inspectare ulterioară şi scoaterea afară a unora — De ce şi cum? — încheierea „chemării de sus” — Timpul este scurt — „Nimeni să nu-ţi ia cununa” — Slujitorii şi biruitorii din ceasul al unsprezecelea„SECERIŞ” este un termen care dă o idee generală despre lucrarea care trebuie aşteptată să aibă loc între datele 1874 şi 1914. Este un timp de recoltare mai degrabă decât de semănare, un timp de încercare, de socotire, de reglare şi de răsplătire. Secerişul Veacului Iudeu fiind un tip al secerişului acestui veac, observarea şi compararea diferitelor aspecte ale acelui seceriş permit idei foarte clare în privinţa lucrării care este de realizat în secerişul actual. În acel seceriş, învăţăturile speciale ale Domnului nostru au fost astfel încât să adune grâul care exista deja şi să separe pleava naţiunii iudee dintre grâu. Doctrinele lui au devenit de asemenea seminţele pentru noua dispensaţie, care s-a deschis (la scurt timp după ce naţiunea lui Israel a fost lepădată) la Cincizecime.Cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, când i-a trimis în timpul slujirii Sale la acea biserică-naţiune, ar ((136)) trebui reamintite cu grijă, ca dovadă că lucrarea lor specială atunci a fost seceratul şi nu semănatul. El le-a spus: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş. Cine seceră, primeşte plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică” (Ioan 4:35, 36). Ca secerător principal în acel seceriş (cum este şi în acesta), Domnul le-a spus secerătorilor subordonaţi: „V-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit; alţii[patriarhii şi profeţii şi alţi oameni sfinţi din vechime] au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” — să seceraţi roadele acelor secole de efort şi să încercaţi acel popor prin mesajul „Împărăţia cerurilor s-a apropiat!” şi Împăratul este prezent — „Iată, Împăratul tău vine la tine”. Mat. 10:7; Ioan 12:15; Zah. 9:9.În secerişul iudaic, Domnul, în loc să facă din capre oi, a căutat oile orbite şi împrăştiate ale lui Israel, vizitând pe toţi cei care erau deja oile Sale, pentru ca ele să-I audă glasul şi să-L urmeze. Aceste constatări din tip dau o sugestie despre caracterul lucrării cuvenite în timpul actual de seceriş sau de recoltare. Curând va începe o altă semănare şi mai mare, sub condiţiile mai favorabile ale Veacului şi Împărăţiei Milenare: într-adevăr, seminţele adevărului în privinţa restabilirii etc., care vor produce acea recoltă viitoare, sunt chiar acum lăsate să cadă ici şi colo în inimi doritoare, flămânde după adevăr. Dar aceasta este numai o lucrare suplimentară acum; căci, ca şi tipul lui iudaic, secerişul actual este un timp pentru recoltarea bisericii declarate (aşazisei creştinătăţi), pentru ca sfinţii adevăraţi adunaţi din ea să poată fi înălţaţi şi asociaţi cu Domnul lor, nu numai să predice adevărul, ci şi să pună în acţiune marea lucrare de restabilire pentru lume.În acest seceriş, grâul şi neghina trebuie să fie separate; deşi ambele aceste clase, înainte de separare, alcătuiesc biserica nominală. Grâul sunt copiii adevăraţi ai Împărăţiei, adevăraţii consacraţi, moştenitorii, în timp ce neghina este ((137)) cu numele, dar nu în realitate Biserica lui Cristos sau viitoarea mireasă. Neghina este clasa menţionată de Domnul nostru, cei care-L numesc Domn, dar care nu-L ascultă (Luca 6:46). La înfăţişarea exterioară cele două clase sunt adesea atât de asemănătoare încât se cere o examinare atentă pentru a face deosebire între ele. „Ţarina este lumea” în pildă, iar grâul şi neghina împreună (neghina mai numeroasă) constituie ceea ce uneori se numeşte „Lumea Creştină” şi „Creştinătate”. Frecventând slujbele religioase ocazional sau în mod regulat, numindu-se creştini prin faptul că urmează anumite ritualuri şi ceremonii, şi fiind identificaţi mai mult sau mai puţin direct cu vreun sistem religios, neghina arată la fel, şi uneori trece drept copii ai lui Dumnezeu consacraţi din inimă. În aşa-zisele „ţări creştine” toţi sunt socotiţi astfel creştini, cu excepţia necredincioşilor declaraţi şi a evreilor; şi numărul lor (incluzându-i pe puţinii consacraţi pe deplin — sfinţii) este estimat la circa o sută optzeci de milioane greco şi romano-catolici şi circa o sută douăzeci de milioane protestanţi.În timpul Veacului Evanghelic, instrucţiunile Domnului nostru n-au fost să se încerce separarea copiilor adevăraţi ai Împărăţiei de imitaţia de copii ai Împărăţiei; căci a realiza o separare completă ar însemna întoarcerea generală a lumii (ţarina) cu susul în jos — o tulburare generală atât a grâului cât şi a neghinei. De aceea El a spus: „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş”. Dar a adăugat: „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor [îngerilor, mesagerilor]: «Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu” (Mat. 13:30). Prin urmare, la timpul secerişului trebuie să ne aşteptăm la o lucrare generală de separare, înainte interzisă. Deşi cei simbolizaţi prin grâu sunt întotdeauna încurajaţi să stea neclintiţi în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi să evite alianţele ademenitoare cu cei care păcătuiesc în mod deschis şi cu ((138)) lupii în piei de oaie, totuşi ei nu trebuie să încerce să tragă linia între clasa deplin consacrată (grâul, sfinţii) şi neghină, care declară numele şi doctrinele lui Cristos, şi care într-o oarecare măsură permite ca aceste doctrine să-i influenţeze purtarea exterioară, dar ale cărei dorinţe din inimă sunt departe de Domnul şi de serviciul Lui. Această judecare a inimilor, motivelor etc., care este în afara puterii noastre şi pe care Domnul ne-a poruncit s-o evităm cu totul, este tocmai lucrul pe care diferitele secte s-au străduit tot timpul să-l facă — încercând să separe, să încerce grâul şi să ţină deoparte ca neghină sau ca eretici, prin crezuri riguroase de fabricaţie omenească, pe toţi cei declaraţi din creştinătate a căror credinţă nu se potrivea exact cu diferitele lor măsurători false. Totuşi, cât de fără succes au fost toate aceste secte! Ele au stabilit standarde şi doctrine false, nescripturale, care în realitate au dezvoltat multă neghină şi au sufocat şi au separat grâul; de exemplu, doctrina chinului veşnic al tuturor celor ce nu sunt membri ai Bisericii. Deşi acum s-a modificat mult, sub lumina crescândă a zilei noastre, ce mulţime de neghină a produs această eroare, şi cum a sufocat, a orbit şi a împiedicat grâul de la o recunoaştere cuvenită a caracterului şi a planului lui Dumnezeu. Astăzi vedem ce greşeală au făcut diferitele secte neurmând sfatul Domnului, să lase grâul şi neghina, cei sfinţi şi cei declaraţi, să crească împreună, fără să încerce o separare. Oamenii oneşti din fiecare sectă vor admite că în sectele lor este multă neghină, pretinşi, nu sfinţi, şi că în afara gratiilor lor sectare sunt mulţi sfinţi. Astfel, nici o sectă de astăzi nu poate pretinde şi nu pretinde a fi toată grâu, fără neghină. Cu mult mai puţin ar putea vreo organizaţie pământească (cu excepţia cristadelfienilor şi a mormonilor) să fie destul de îndrăzneaţă ca să pretindă că ea conţine tot grâul. De aceea ei n-au nici o scuză pentru organizaţiile lor, pentru gardurile lor teologice etc. Ei nu separă grâul de neghină şi nimic nu poate realiza complet ((139)) şi amănunţit această separare a inimilor decât dacă metoda pe care Domnul a rânduit-o va fi pusă în execuţie în timpul secerişului. Acest lucru arată necesitatea de a cunoaşte când a sosit timpul şi când se cuvine să înceapă lucrarea de separare a secerişului. Şi Domnul nostru, credincios promisiunii Sale, nu ne-a lăsat în întuneric, ci dă informaţia cuvenită acum tuturor celor ale căror inimi sunt pregătite pentru ea. „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric [nici nu dormiţi], pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ.” 1 Tes. 5:4.Adevărul cuvenit acum este secera în acest seceriş, întocmai cum o seceră asemănătoare a fost folosită în secerişul iudaic. Secerătorii, îngerii* sau mesagerii sunt acum urmaşii Domnului, întocmai cum o clasă asemănătoare au fost secerătorii în secerişul iudaic. Şi deşi altora, în tot cursul veacului, li s-a spus să nu încerce separarea grâului de neghină, totuşi celor care acum sunt pregătiţi, vrednici şi ascultători, li se va arăta planul şi aranjamentul Domnului atât de clar încât ei vor recunoaşte glasul Lui în timpul secerişului, spunând: „Trimiteţi secera” adevărului prezent şi „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” „«Ei vor fi ai Mei», zice Domnul oştirilor «… o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu»”. Ps. 50:5; Mal. 3:17.*Cuvântul „înger” înseamnă mesager.Acesta este timpul nu numai pentru adunarea sfinţilor prin adevăr (în unitate cu Domnul şi unul cu altul, şi în afara părtăşiei cu cei care sunt numai declaraţi, neghină), ci un timp şi pentru curăţirea ţarinei prin mistuirea neghinei, miriştei, buruienilor etc., pregătitoare pentru noua semănare. Într-un sens „grâul” este adunat dintre neghină — din cauza marii abundenţe a neghinei — ca atunci când Domnul spune: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”. Totuşi, în alt sens, separarea este potrivit reprezentată prin ((140)) strângerea neghineidintre grâu. În realitate, locul este de drept al grâului; este o ţarină de grâu, nu o ţarină de neghină (lumea fiind socotită ţarina din care cresc sau se dezvoltă atât grâul cât şi neghina); deci neghina este cea care nu-şi are locul şi trebuie înlăturată. Domnul a iniţiat ţarina de grâu şi grâul reprezintă copiii Împărăţiei (Mat. 13:38). Şi deoarece ţarina sau lumea trebuie să le fie dată acestora, şi deja le aparţine prin făgăduinţă, pilda arată că de fapt neghina este cea care se strânge şi se arde, lăsând grâului ţarina şi tot ce este în ea. Neghina se întoarce în pământ (în lume), de unde a venit, iar primele roade ale grâului trebuie să fie adunate în grânar, aşa încât pământul să poată produce altă recoltă.Grâul nu urma să fie legat în snopi: la început boabele au fost semănate separat şi independent, ca să fie asociate numai cele de acelaşi fel, în condiţii asemănătoare. Dar pilda declară că unul dintre efectele secerişului va fi să adune şi să lege neghina în snopi înainte de „ardere” sau de „timpul de necaz”. Şi această lucrare progresează peste tot în jurul nostru. Niciodată n-a mai fost un timp ca acesta pentru sindicate muncitoreşti, trusturi capitaliste şi asociaţii protectoare de toate felurile.Lumea civilizată este „ţarina” din pildă. Pe timpul Reformei, vânturile luptei doctrinare au aruncat în ea dintro parte şi din alta grâul şi neghina laolaltă în grămezi mari (denominaţii), înclinând pe unii într-o direcţie (doctrinară), iar pe alţii în alta. Aceasta a strâns grămadă grâul şi neghina şi a luat mult din individualitatea tuturor. Furtunile doctrinare au trecut de mult, dar diviziunile continuă prin forţa obişnuinţei şi numai ici şi colo câte un spic de grâu a încercat să se ridice la poziţia verticală de sub greutatea grămezii.Dar odată cu timpul de seceriş vine eliberarea grâului de greutatea şi piedica neghinei. Secera adevărului pregăteşte această clasă pentru libertatea cu care Cristos i-a făcut pe ((141)) toţi liberi la început, deşi aceeaşi seceră are o influenţă opusă asupra neghinei. Spiritul neghinei este spre mărime şi spectacol sectar, mai degrabă decât spre ascultare şi loialitate individuală lui Dumnezeu. De aceea ei resping şi se opun cu putere adevărurilor prezente, descoperind imediat că tendinţa acestor adevăruri este să condamne tot sectarismul şi să încerce pe fiecare individ. Şi, chiar dacă sunt dispuse să se unească una cu alta, toate sectele se unesc în împotrivirea lor la tendinţele dezintegrante ale adevărului prezent, în aşa măsură încât să tragă corzile încetişor, cu precauţie, şi încă mai strâns, în jurul oricărui gând şi oricărui studiu individual asupra subiectelor religioase, ca nu cumva organizaţiile lor să se destrame şi, tot grâul scăpând, să nu lase decât neghina.Fiecare din clasa neghină pare să fie conştient că dacă ar fi examinat individual n-ar avea nici o pretenţie la Împărăţia făgăduită urmaşilor apropiaţi ai Mielului. Neghina ar prefera ca diferitele secte să fie judecate ca tot atâtea corporaţii şi în comparaţie una cu alta, sperând ca astfel să se strecoare în slava Împărăţiei pe meritele grâului cu care ea este asociată. Dar aceasta ei n-o pot face: încercarea vredniciei pentru onorurile Împărăţiei va fi una individuală — de fidelitate individuală faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său — şi nu o încercare a sectelor ca să se vadă care dintre ele este cea adevărată. Şi fiecare sectă pare să-şi dea seama, în lumina mai mare de astăzi, care risipeşte ceţurile bigotismului şi ale superstiţiei, că alte secte au un drept la fel de bun (şi la fel de slab) ca ea însăşi să pretindă că este singura şi adevărata biserică. Forţaţi să admită aceasta, ei caută să-i lege pe toţi prin impresia că pentru mântuire este esenţial să te alături vreuneia dintre sectele lor — puţin contează la care. Astfel ei combină ideea responsabilităţii individuale cu robia sectară.Ca o ilustraţie a unei corzi populare recent trase strâns de sectarism în jurul adepţilor săi, cităm aparent ((142)) inofensivele, şi pentru mulţi aparent avantajoasele lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale. Acestea dau impresia unei cooperări nesectare în studiul biblic, printre toţi creştinii. Astfel ele par să facă un pas mare la o parte şi înainte de la vechile metode de studiere cu catehismele sectare. Aceste lecţii uniforme au aparenţa de a fi o abandonare a sectarismului şi o unire a tuturor creştinilor în studiul Bibliei în propria ei lumină — un lucru pe care toţi îl recunosc a fi singura cale potrivită, dar pe care toţi sectarii refuză să-l facă în realitate; pentru că, să se observe, aceste lecţii ale Şcolii Duminicale Internaţionale numai par a fi nesectare: ele numai par a acorda libertate în studiul biblic. În realitate, fiecare denominaţie îşi pregăteşte propriile ei comentarii asupra scripturilor conţinute în lecţii. Iar comitetul care selectează aceste lecţii, urmărind înfăţişarea exterioară de armonie şi unire, alege astfel de pasaje din Scriptură asupra cărora nu prea sunt diferenţe de opinie. Pasajele şi doctrinele asupra cărora nu sunt de acord, chiar cele care necesită cel mai mult să fie discutate, pentru ca adevărurile şi erorile fiecărei secte să se poată manifesta, ca să se poată ajunge la o unire reală pe baza unui singur „Domn, unei singure credinţe şi unui singur botez” — acestea sunt ignorate în lecţii, dar sunt totuşi ferm menţinute de fiecare sectă ca înainte.Efectul acestora şi al altor metode asemănătoare de „unire” este să facă protestantismul mai impunător în aparenţă şi să spună oamenilor în fapt, dacă nu în cuvinte: trebuie să vă ataşaţi la una din aceste secte, sau altfel nu sunteţi deloc un copil al lui Dumnezeu. De fapt nu este o unire ca o singură biserică, ci o combinaţie de organizaţii separate şi distincte, fiecare la fel de nerăbdătoare ca întotdeauna să-şi păstreze propria sa organizaţie ca sectă sau snop, dar fiecare fiind dispusă să se combine cu altele ca să le dea o aparenţă mai mare şi mai impunătoare în faţa lumii. Este ca îngrămădirea snopilor într-o claie. Fiecare snop îşi menţine propria sa robie ((143)) sau organizaţie şi devine legat încă şi mai strâns, fiind înţepenit şi fixat cu alte legături într-un stog mare şi impunător.Sistemul Lecţiilor Internaţionale, în legătură cu metodele moderne de „funcţionare” a Şcolilor Duminicale, ajută mult sectarismul şi împiedică creşterea reală în cunoştinţa adevărului încă într-un mod. Atât de generală este lecţia prezentată în legătură cu „exerciţiile” şcolii, încât nu prea este timp să se analizeze întrebările tipărite, atent formulate, cu răspunsuri pregătite; şi nu se lasă nici un timp pentru cel ce studiază Biblia flămând după adevăr, sau pentru ca puţinii învăţători serioşi să aducă alte întrebări de mai mare importanţă, care conţin hrană pentru gândire şi discuţie profitabilă. Odinioară grupele de studiu biblic se întâlneau să studieze acele părţi ale Bibliei pe care le alegeau, şi erau împiedicate de la obţinerea adevărului numai prin robia faţă de propria lor prejudecă şi superstiţie, iar cei serioşi, flămânzi după adevăr, erau întotdeauna capabili să facă un oarecare progres. Dar acum, când lumina crescândă luminează fiecare subiect şi împrăştie ceaţa superstiţiei şi prejudecăţii, ea este împiedicată de a străluci peste cel care face parte dintr-o grupă de studiu biblic chiar prin Lecţiile Internaţionale care pretind că-l ajută. Timpul său pentru studiu biblic este îndrumat cu dibăcie, aşa încât să nu poată obţine nici o idee nouă, ci să fie atât de continuu ocupat cu folosirea „laptelui duhovnicesc” (mult diluat cu tradiţiile oamenilor), încât să-i taie toată pofta pentru „hrana tare” a adevărului mai avansat (Evr. 5:14). În asemenea grupe, tot timpul şi toată posibilitatea de a gusta şi a învăţa să aprecieze „hrana” este sacrificată, în ascultare de cuvintele: „Trebuie să rămânem la lecţia noastră, pentru că ora se va termina curând”. Bine a declarat profetul, precum şi apostolul, că pentru a aprecia marile doctrine ale lui Dumnezeu, atât de esenţiale pentru creşterea noastră în har, în cunoştinţă şi în iubirea lui Dumnezeu, trebuie să lăsăm primele principii şi să mergem spre perfecţiune „înţărcaţi” şi „luaţi de la sân”. Evr. 6:1; Isa. 28:9.((144))Deşi metodele Şcolii Duminicale au fost de curând îmbunătăţite considerabil, ele încă lasă mult de dorit. În acestea sunt cuprinşi unii dintre cei mai buni din poporul Domnului — care, doritori să-L servească pe Învăţător, sunt mai mult sau mai puţin nedumeriţi de priveliştea numărului şi aparenţei „lucrării pentru Domnul”. Ceva bine se realizează, admitem, dar acesta îşi are dezavantajele lui. Cei serioşi sunt împiedicaţi de la datoria şi progresul personal, în realizarea a ceea ce Dumnezeu le-a încredinţat părinţilor, a cărei neglijare este o daună atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Cei imaturi găsesc părţile scurte şi „exerciţiile” mai agreabile decât studiul biblic. Ei sunt făcuţi să simtă că au împlinit o datorie; şi sacrificiul celor câteva momente este răsplătit prin taclalele şi discuţiile sociale care se permit. Celor mici, de asemenea, le plac cel mai mult „exerciţiile”, cântatul, cărţile de povestiri, picnicurile, gustările şi amuzamentele generale; iar ei şi mamele lor se simt bine răsplătiţi pentru efortul de a se îmbrăca, de ocazia oferită astfel ca să-şi arate îmbrăcămintea lor frumoasă. Şi responsabilitatea părintească de instruire religioasă acasă este în foarte mare măsură neglijată în favoarea simulacrului şi maşinăriei Şcolii Duminicale. Şcoala Duminicală a fost în mod potrivit numită creşa bisericii, iar micuţii astfel crescuţi prin alimentarea şi sfatul spiritului lumesc sunt mlădiţele tinere ale acelei recolte bogate de neghină de care este complet năpădit marele Babilon.Oriunde există, ici şi colo, o grupă de studiu biblic pentru adulţi, şi învăţătorul este destul de sincer şi independent încât să lase lecţia prescrisă şi să urmărească subiecte mai importante, dând libertate ca adevărul să fie adus în faţă, fie el favorabil sau nefavorabil crezului sectei, acesta este însemnat ca învăţător periculos de către pastorul sau supraveghetorul înţelept din punct de vedere lumesc. Astfel de învăţători sunt într-adevăr periculoşi pentru sectarism şi foarte curând rămân fără participanţi la adunări. Astfel ((145)) de învăţători şi adevărurile pe care le vor admite pentru investigare sinceră vor tăia degrabă corzile şi vor împrăştia snopii sectari, şi ca atare nu vor mai fi doriţi. Prin urmare, sunt preferaţi alţii care pot susţine ideile celor ce participă la adunare, care îi abat de la „hrana tare” şi îi ţin ca prunci neînţărcaţi, prea slabi ca să poată sta singuri pe picioare şi legaţi de sistemele pe care învaţă să le iubească şi să creadă că ar muri fără ele. Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel oriunde îl conduce. Ioan 8:36; Gal. 5:1.Deşi libertatea individuală exterioară trebuie recunoscută ca niciodată înainte, vedem că în realitate n-a fost niciodată un timp în care legăturile să fie atât de bine strânse, pentru a lega tot grâul şi neghina în mulţi snopi. Niciodată n-a fost un timp când să fi fost aranjamente atât de strânse şi atât de restrictive ca acum în privinţa tuturor libertăţilor personale. Fiecare ceas liber al unui sectar zelos este umplut de una din multele adunări sau proiecte, astfel încât să nu poată avea deloc timp pentru gândire şi studiu biblic nestânjenit. Scopul principal al acestor adunări, distracţii etc. este creşterea şi puterea sectară; iar efectul este robia menţionată, atât de păgubitoare dezvoltării adevărate a copilului consacrat al lui Dumnezeu, a grâului. Aceste legături se întăresc, aşa cum sugerează profetul (Isa. 28:22). Ceva grâu şi multă neghină alcătuiesc aceşti snopi, din care zilnic devine tot mai greu a se elibera.Din cele ce am văzut despre cantitatea mică de grâu cu adevărat consacrat şi marea masă a „mărturisirii botezate” (cum a descris expresiv un episcop metodist clasa neghinei), este evident că arderea neghinei va fi un eveniment extraordinar. Este o greşeală însă, pe care mulţi o fac, a presupune că arderea neghinei într-un cuptor de foc unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 13:42) se referă fie ((146)) la un foc literal, fie la un necaz de după viaţa actuală. Întreaga pildă aparţine veacului actual. Nu numai că focul acesta este un simbol, precum sunt şi grâul şi neghina, ci el simbolizează distrugerea neghinei în marele timp de necaz cu care se va încheia acest veac şi din care clasei grâului i se promite scăpare (Mal. 3:17; Luca 21:36). Marele cuptor de foc simbolizează „marele timp de necaz” care vine, la sfârşitul acestui seceriş, peste clasa nevrednică a neghinei din „Creştinătate”.Nici nimicirea neghinei nu înseamnă distrugerea, actuală sau viitoare, a tuturor indivizilor care compun clasa neghinei. Înseamnă mai degrabă o distrugere a pretenţiilor false ale acestei clase. Pretenţia sau declaraţia lor este că sunt creştini, în timp ce sunt încă copii ai acestei lumi. Când vor fi arşi sau nimiciţi ca neghină, ei vor fi recunoscuţi în adevăratul lor caracter — ca membri ai lumii, şi nu-i vor mai imita pe creştini, ca membri nominali ai Bisericii lui Cristos.Domnul nostru arată că El a semănat sămânţa bună a Împărăţiei, adevărul, din care răsare toată clasa grâului adevărat, conceput de spiritul adevărului. După aceea, în timpul nopţii, în veacurile întunecate, Satan a semănat neghină. Fără îndoială neghina a fost semănată în acelaşi fel ca şi grâul. Ea este rodul erorilor. Am văzut cât de grav au fost pângărite Sfântul Locaş şi oştirea de către marele adversar şi de către servitorii săi orbiţi, şi cum vasele scumpe (doctrinele) au fost profanate şi aplicate greşit de către papalitate; şi aceasta nu este decât o altă prezentare a aceluiaşi lucru. Doctrinele false au conceput ţeluri şi ambiţii false în ţarina de grâu a Domnului, şi au condus pe mulţi spre slujire lui Satan, să semene erori de doctrină şi practică ce au dat naştere la neghină din belşug.Ţarina arată frumoasă şi înfloritoare pentru mulţi, când sunt număraţi cu sutele de milioane. Dar în realitate proporţia de grâu este foarte mică şi ar fi fost cu mult mai ((147)) bine pentru grâu, care a fost înăbuşit şi în mare măsură împiedicat în dezvoltare de către neghină, dacă neghina cu spirit lumesc n-ar fi fost în Biserică, ci la locul ei în lume, lăsând în ţarină „turma mică” consacrată, singurii reprezentanţi ai spiritului şi doctrinei lui Cristos. Atunci deosebirea dintre Biserică şi lume ar fi foarte pronunţată, şi creşterea ei, deşi aparent mai puţin rapidă, ar fi fost sănătoasă. Marele succes aparent, manifestat prin număr, bogăţie şi poziţie socială, cu care mulţi se laudă atât de mult, este în realitate o mare pagubă şi nu este în nici un sens o binecuvântare nici pentru Biserică nici pentru lume.Când examinăm acest subiect, găsim că mulţi care sunt neghină nu prea sunt vinovaţi pentru poziţia lor falsă ca imitaţie a grâului. Mulţi dintre ei nici nu ştiu că neghina nu este adevărata Biserică; fiindcă ei consideră turma mică de grâu consacrat ca extremişti şi fanatici. Şi, când sunt comparaţi cu mulţimea de neghină, Domnul şi apostolii şi tot grâul cu siguranţă par să fie extremişti şi fanatici, dacă majoritatea, neghina, este de partea cea bună.Neghina a fost atât de mult şi des asigurată că sunt creştini — că toţi sunt creştini cu excepţia evreilor, a necredincioşilor şi a păgânilor — încât nu prea s-ar putea aştepta de la ei să ştie altfel. Doctrine false îi asigură că sunt doar două clase şi că toţi cei care scapă de chinul veşnic vor fi comoştenitori cu Cristos. Orice discurs funerar, exceptând cazurile celor groaznic de degradaţi şi a celor în mod făţiş răi şi imorali, îi asigură pe prieteni de pacea, bucuria şi gloria cerească a celui decedat; şi pentru a dovedi aceasta, se citează pasaje din Scripturi, care, din context, ar trebui văzute că se aplică numai celor deplin consacraţi, sfinţilor.Înclinaţi în mod natural să se mustre, să nege în mod conştient că sunt sfinţi şi să respingă bogatele promisiuni ale Scripturilor pentru aceştia, ei sunt convinşi să le pretindă pentru ei înşişi de către tovarăşii lor neghină, atât de la amvoane cât şi din strane, care nu sunt mai bine informaţi ((148)) decât ei. În mod conştient ei simt — ba chiar sunt siguri — că n-au făcut nimic care să merite pe drept chinul veşnic; şi credinţa lor în doctrinele false ale „Creştinătăţii” îi conduce la speranţa şi la pretenţia că ei şi toţi oamenii morali sunt membri ai Bisericii căreia îi aparţin toate făgăduinţele bogate. Astfel ei sunt neghină în virtutea doctrinelor false, şi nu numai că ei înşişi ocupă o poziţie falsă, ci şi denaturează adevăratul standard înalt al sfinţeniei. Sub înşelarea erorii, ei nutresc un sentiment de siguranţă şi satisfacţie; căci, măsurându-se pe ei şi vieţile lor cu cele ale majorităţii din biserica nominală şi ale prietenilor lor decedaţi ale căror elogii funerare le-au ascultat, ei se consideră că sunt cel puţin la mijloc — şi chiar mai consecvenţi decât mulţi care se declară în mod lăudăros. Totuşi ei sunt conştienţi că n-au făcut niciodată o consacrare reală a inimii şi a vieţii, a timpului şi a mijloacelor, a talentelor şi a ocaziilor, pentru Dumnezeu şi pentru serviciul Său.Dar, după cum clasa „pleavă” a naţiunii evreieşti a fost mistuită la încheierea acelui seceriş (Luca 3:17), tot aşa această clasă „neghină” va fi mistuită în acest seceriş. După cum pleava a încetat să mai aibă vreo pretenţie la favoare divină ca Împărăţia triumfătoare a lui Dumnezeu, înainte ca acel seceriş să se încheie în marele foc al luptei religioase şi politice care a mistuit acel sistem, tot aşa va fi şi cu clasa neghină a aşa-zisei „Creştinătăţi”. Vor fi mistuiţi; vor înceta să fie neghină; vor înceta să se înşele pe ei înşişi sau pe alţii; vor înceta să-şi aplice făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care aparţin numai sfinţilor învingători; şi, când diferitele lor împărăţii aşa-zise creştine şi diferitele lor organizaţii religioase, sfâşiate de neînţelegerile pricinuite de lumina crescândă a adevărului, vor fi mistuite în focul deja aprins, „focul geloziei” lui Dumnezeu (marele timp de necaz cu care se va sfârşi acest veac (Ţef. 3:8), ei vor ((149)) înceta să pretindă pentru sistemele lor lumeşti numele de „Creştinătate”.După ce spune despre arderea neghinei, pilda declară mai departe: „Atunci cei drepţi [grâul] vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. (Ce dovadă mai bună decât aceasta am putea avea, că adevărata Biserică nu este încă stabilită în putere ca Împărăţie a lui Dumnezeu, şi că nu va fi înălţată astfel până când se va sfârşi acest seceriş?) Atunci acest soare al dreptăţii (Cristos Isus fiind întotdeauna gloria centrală a lui) va răsări cu vindecare în razele sale, să binecuvânteze, să restaureze, să purifice şi să dezinfecteze de păcat şi de eroare întreaga omenire; incorigibilii fiind nimiciţi în moartea a doua.Să nu fie uitat faptul că în secerişul iudeu tipic, israeliţii cu adevărat, precum şi israeliţii imitaţie, au constituit Casa Evreiască sau Trupească a lui Israel; că numai israeliţii cu adevărat au fost selectaţi şi adunaţi în grânarul evanghelic, şi onoraţi cu adevărurile aparţinând Veacului Evanghelic; şi că ceilalţi din acea naţiune („pleava”) n-au fost nimiciţi fizic (deşi desigur s-au pierdut multe vieţi în necazul lor), ci au fost îndepărtaţi de la toate favorurile Împărăţiei în care s-au încrezut şi cu care s-au lăudat înainte. Apoi trasaţi paralela şi perechea acesteia, în tratamentul aplicat „neghinei” în timpul arzător de acum.Domnul nu numai că ne-a arătat ce să aşteptăm în acest „seceriş” şi partea noastră în el, atât prin aceea că suntem separaţi noi înşine cât şi ca „secerători” în folosirea secerii adevărului pentru a ajuta pe alţii spre libertate în Cristos şi în separare de sistemele şi cătuşele omeneşti false, ci pentru a ne face de două ori mai siguri că avem dreptate şi că timpul de despărţire al secerişului a sosit, El ne-a dat dovezi chiar despre anul în care a început lucrarea secerişului, despre lungimea lui şi când se va încheia. Acestea, examinate deja, arată că încheierea anului 1874 a ((150)) marcat începutul, după cum încheierea anului 1914 va marca sfârşitul acestor 40 de ani de seceriş, în timp ce toate detaliile ordinii şi lucrării acestui seceriş au fost înfăţişate în cel al Veacului Iudeu, tipul său. Vom examina acum unele dintre aspectele însemnate ale timpului acelui seceriş tipic şi vom observa lecţiile pe care acestea le învaţă, care sunt aplicabile acum şi pe care Domnul în mod evident le-a destinat pentru acest scop, aşa încât să nu fim în îndoială ori în nesiguranţă, ci să putem şti despre planul Său şi să putem acţiona în consecinţă, cu putere, în calitate de colaboratori ai Săi în ducerea la îndeplinire a voinţei Sale revelate.Toate aspectele timpului legate de secerişul iudaic (deşi uneori legate în mod indirect de cei credincioşi), au avut legătura lor directă cu marea masă nominală şi au marcat perioade ale încercării, respingerii, răsturnării şi nimicirii lor ca sistem sau biserică-naţiune. Astfel Domnul, ca Mire şi Secerător, n-a venit (29 d. Cr.) numai la israeliţii cu adevărat, ci la toată mulţimea (Ioan 1:11). Desfăşurarea lucrării de seceriş a dezvăluit faptul că boabele de grâu copt potrivite pentru grânar (dispensaţia evanghelică) au fost puţine, iar marea masă a fost grâu numai în aparenţă — în realitate numai „pleavă”, lipsită în interior de adevăratele principii ale grâului. Când, după trei ani şi jumătate (33 d. Cr.), Domnul nostru Şi-a luat funcţia de Împărat şi a permis (ceea ce înainte refuzase — Ioan 6:15) ca poporul să-L urce călare pe un asin şi să-L salute ca Împărat, aceasta a marcat în acest seceriş Evanghelic antitipic un punct mai important decât acela din tip. Paralela la aceasta, după cum am văzut, indică spre 1874 ca fiind timpul prezenţei a doua a Domnului nostru în calitate de Mire şi Secerător, şi spre aprilie 1878 ca fiind timpul când El a început să-Şi exercite funcţia de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor chiar în fapt — de data aceasta un Împărat spiritual, prezent cu toată puterea, chiar dacă invizibil pentru oameni.Faptele Domnului nostru, în timp ce atunci a acţionat tipic pentru câteva ore ca Împărat al lui Israel, au o ((151)) semnificaţie adâncă pentru noi, indicând fără îndoială şi preumbrind ce trebuie aşteptat acum. Ceea ce L-au văzut oamenii făcând atunci, cum ar fi intrarea călare pe un asin în Ierusalim ca împărat şi scoaterea cu biciul afară din templu a schimbătorilor de bani, recunoaştem ca tipic — făcându-se acum pe o scară mai largă, deşi Împăratul şi biciul din corzi şi proclamarea autorităţii împărăteşti se manifestă acum într-un mod foarte diferit şi numai pentru ochiul credinţei. Dar tipul iudaic serveşte să atragă atenţia asupra acestei împliniri, pe care altfel n-am putea-o aprecia. Prima lucrare a Împăratului tipic a fost să respingă întreaga naţiune-biserică a lui Israel ca nevrednică să fie Împărăţia Sa, sau să mai fie tratată ca moştenirea Sa specială. Acest lucru a fost exprimat astfel: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie”. Mat. 23:37-39.Aceasta, când este aplicată la secerişul actual, învaţă că aşa cum în anul 33 d. Cr. Israelul tipic, după ce a fost recunoscut ca poporul lui Dumnezeu timp de 1845 de ani prin favoruri, disciplinări etc., a fost lepădat, respins de Împărat, pentru că a fost găsit nevrednic, după o încercare şi o inspectare timp de trei ani şi jumătate, tot aşa, în secerişul actual, după o perioadă asemănătoare de trei ani şi jumătate de inspectare, şi la sfârşitul unei perioade asemănătoare de 1845 de ani de favoare şi disciplinare, Creştinătatea nominală avea să fie respinsă de către Împărat ca nemaifiind vrednică să primească alte favoruri de la El, sau să fie recunoscută de El în vreun fel. vDar, după cum respingerea Israelului Trupesc nominal n-a implicat respingerea individuală a nici unui „israelit cu adevărat” în care nu era vicleşug, ci mai degrabă o favoare încă şi mai mare pentru aceştia (care au fost eliberaţi de „călăuzele oarbe” şi învăţaţi mai direct şi mai desăvârşit prin noile canale spirituale — apostolii), tot aşa acum trebuie ((152)) să ne aşteptăm la acelaşi lucru. Favorurile spirituale revărsate înainte asupra mulţimii nominale aparţin de acum înainte numai celor credincioşi şi ascultători. De acum înainte lumina, pe măsură ce devine cuvenită, şi „hrana la timp” pentru casa credinţei, trebuie aşteptate, nu prin canalele dinainte, în nici o măsură, ci prin indivizi credincioşi din afara sistemelor căzute, respinse.În timpul slujirii Sale şi până la timpul când, ca Împărat, a lepădat sistemul iudaic, Domnul nostru i-a recunoscut pe cărturari şi pe farisei ca instructori legitimi ai poporului, deşi adesea i-a mustrat ca făţarnici care înşelau poporul. Acest lucru este evident din cuvintele Domnului (Mat. 23:2, 3) — „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le”. Deci, tot aşa, pentru un timp marii conducători religioşi ai Creştinătăţii nominale în sinoade, conferinţe, concilii etc., într-o anumită măsură au şezut pe scaunul lui Cristos ca instructori ai poporului, după cum Sinedriul evreiesc ocupa odată scaunul lui Moise. Dar aşa cum după 33 d. Cr. cărturarii şi fariseii n-au mai fost recunoscuţi de Domnul în vreun sens, iar adevăraţii israeliţi n-au mai fost instruiţi de aceştia, ci de Dumnezeu Însuşi, prin alte instrumente mai umile, fără titluri şi mai vrednice, care au fost ridicate din mijlocul poporului şi au fost învăţate în mod special de Dumnezeu, tot aşa trebuie să ne aşteptăm şi chiar găsim aici, în acest seceriş paralel.Preluarea funcţiei împărăteşti de către Domnul nostru în 33 d. Cr. şi primul Său act oficial în respingerea bisericii naţionale a Israelului trupesc, luate în legătură cu toate paralelele izbitoare ale celor două veacuri, indică foarte clar că la punctul în timp paralel din secerişul actual, adică 1878, Babilonul mistic, altfel numit Creştinătate, antitipul iudaismului, a fost îndepărtat şi atunci a ieşit mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Apoc. 18:2.((153))Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise să vină asupra Babilonului mistic, au fost preumbrite prin marele necaz şi prin nimicirea naţională care au venit asupra Israelului trupesc şi care s-au sfârşit cu completa răsturnare a acelei naţiuni în 70 d. Cr. Şi perioada căderii corespunde de asemenea; căci de la timpul când Domnul nostru a zis „Vi se lasă casa pustie”, 33 d. Cr., până la 70 d. Cr., au fost 36 de ani şi jumătate; şi tot aşa, de la 1878 d. Cr. până la sfârşitul lui 1914 d. Cr. sunt 36 de ani şi jumătate. Şi odată cu sfârşitul lui 1914 d. Cr., ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ceea ce oamenii numesc Creştinătate îşi va fi sfârşit existenţa, după cum s-a arătat deja din profeţie.Iudaismul a fost un tip stabilit divin al Împărăţiei Milenare a lui Cristos care va controla şi va regla toate lucrurile; de aceea iudaismul a fost propriu-zis o uniune a bisericii şi statului — a guvernului religios şi civil. Dar, aşa cum am arătat deja, Biserica evanghelică nu trebuia în nici un sens să fie asociată cu guvernul lumii sau să aibă ceva de-a face cu el, până când Domnul ei, Împăratul împăraţilor vine, preia controlul şi o înalţă ca mireasa Lui pentru a lua parte la acea domnie a dreptăţii. Neglijând cuvintele Domnului şi urmând înţelepciunea, teoriile şi planurile omeneşti, marele sistem numit Creştinătate, care cuprinde toate guvernele şi crezurile care declară că sunt ale lui Cristos (dar sunt o contrafacere mizerabilă a adevăratei Împărăţii a lui Cristos), a fost organizat înainte de vreme, fără Domnul şi din elemente cu totul nepotrivite. Căderea Babilonului ca sistem biserică-stat nepotrivit şi scoaterea afară a grâului vrednic, prin urmare, pot fi şi sunt bine ilustrate prin căderea iudaismului.Numele Babilon a însemnat iniţial poarta lui Dumnezeu; dar după aceea a ajuns să însemne, în derâdere, amestec sau confuzie. În cartea Apocalipsei, acest nume este aplicat în mod specific la biserica nominală care a devenit din poarta spre glorie o poartă spre eroare şi confuzie, un amestec ((154)) mizerabil, compus în principal din neghină, făţarnici — o masă confuză de declaraţie lumească în care sunt îngropate mărgăritarele Domnului şi este ascunsă adevărata lor frumuseţe şi strălucire. În profeţia simbolică, termenul Babilon este aplicat uneori numai la Biserica Romei, numită „Babilonul cel mare, mama prostituatelor”. Numele s-a putut aplica numai la ea timp de secole, atâta vreme cât ea a fost singurul sistem amestecat şi n-a tolerat pe alţii; dar alte sisteme eclesiastice, nu atât de mari ca „mama” şi nu atât de rele, nici atât de radical greşite, au răsărit din el prin diferite reforme încercate dar nereuşite. Erorile, neghina şi lumescul predominând de asemenea în ele, numele Babilon este folosit ca un nume general sau de familie pentru toate sistemele creştine nominale, iar acum include nu numai Biserica Romei, ci toate sectele protestante; căci, deoarece papalitatea este numită sistemul mamă, trebuie să privim diferitele sisteme protestante care au provenit din ea ca fiice — un fapt admis în mod foarte general de către protestanţi, şi uneori cu mândrie.Înainte de timpul secerişului, mulţi din poporul lui Dumnezeu care erau în marele Babilon au descoperit că adevăratul lui caracter predominant era în mod grosolan anticreştin (mai ales waldenzii, huguenoţii şi reformatorii din secolul al şaisprezecelea); şi, atrăgând atenţia asupra faptului, ei s-au separat de sistemul mamă şi au dus şi pe alţii cu ei, dintre care mulţi erau neghină, după cum prezisese profetul spunând: „Mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie” (Dan. 11:34). Aici au fost separările furtunilor politico-doctrinare dinaintea timpului de seceriş. Printre aceştia neghina, predominând încă, a format alte sisteme babilonice, deşi mai puţin supărătoare.Astfel grâul, deşi din când în când s-a străduit să se elibereze de spiritul rău al neghinei (şi în special de erorile mai grosolane care au nutrit şi au produs neghina), şi deşi binecuvântat de aceste eforturi, acesta era încă sub influenţa ((155)) celei din urmă, încă amestecat cu o largă predominare a elementului neghină. Dar de dragul grâului favoarea lui Dumnezeu s-a extins chiar şi asupra acestor mănunchiuri amestecate sau sisteme babilonice; şi acele sisteme n-au fost complet şi definitiv respinse din orice favoare şi condamnate la distrugere rapidă, iar poporul lui Dumnezeu chemat afară din ele în mod explicit şi imperativ, până când a venit timpul lui Dumnezeu pentru efectuarea unei separări complete şi finale — în timpul secerişului, 1878. Chiar la începutul veacului, poporul lui Dumnezeu a fost prevenit împotriva înşelărilor lui Anticrist şi a fost învăţat să stea separat de el; şi totuşi, pentru încercarea şi probarea lor, li s-a permis să fie într-o măsură înşelaţi de el şi mai mult sau mai puţin amestecaţi cu el. Fiecare trezire la o înţelegere a principiilor, doctrinelor şi faptelor necreştine, care a dus la măsuri reformatoare, a încercat şi a probat clasa grâului şi a ajutat la purificarea lui, tot mai mult, de contaminările din partea lui Anticrist. Dar această ultimă încercare şi chemare clară, însoţită de respingerea completă a acelor sisteme, ca să nu mai primească favoare divină (aşa cum o primiseră înainte, de dragul grâului din ele) este ca să facă separarea finală a clasei grâului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Adevărurile pe care înainte le-au avut acele sisteme se îndepărtează acum rapid de la ele, fiind înlocuite de teoriile oamenilor, subversive pentru fiecare element al adevărului divin; iar evlavia vitală şi pietatea sunt rapid înlocuite cu iubirea plăcerilor şi cu spiritul lumii.Odată cu declaraţia că Babilonul a căzut, vine şi porunca către tot poporul Domnului care este încă în el să iasă — „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: «Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei»” (Apoc. 18:4). Expresia „A căzut Babilonul cel mare! … Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”, marchează clar două idei care trebuie reţinute distinct. Ea arată că odată Babilonul nu era căzut din ((156)) favoarea divină; că un timp a menţinut o măsură de favoare, în ciuda caracterului amestecat al lui; că, oricât de mare era măsura de eroare pe care a deţinut-o şi oricât de puţin din spiritul lui Cristos a manifestat, el n-a fost complet respins din favoarea lui Dumnezeu până la timpul de separare din seceriş. Ea arată că peste Babilon trebuie să vină cândva o respingere bruscă şi completă, când toată favoarea va înceta definitiv şi când va urma judecata — chiar o astfel de respingere cum am arătat şi-a avut timpul în 1878. De asemenea arată că la timpul respingerii Babilonului mulţi din poporul Domnului vor fi în Babilon şi asociaţi cu el; căci după respingerea sau după căderea Babilonului din favoare, aceştia sunt chemaţi — „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu”.Contrastul dintre multele mişcări de reformă treptată din cei patru sute de ani trecuţi şi această separare finală, completă, trebuie să fie clar discernut: acelea au fost încercări permise de a reforma Babilonul, în timp ce aceasta recunoaşte că este în afara oricărei speranţe de reformă — „Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbăta tot pământul; popoarele au băut din vinul lui; de aceea popoarele au devenit nebune [îmbătate de erorile lui]. Deodată Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! Văitaţi-l, aduceţi balsam pentru durerea lui, dacă aşa poate să se vindece! «Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vinedcat. Părăsiţi-l şi hai fiecare în ţara noastră [la adevărata Biserică, sau la lume, după cum ar putea fi cazul, potrivit cu ceea ce se dovedeşte fiecare a fi, dintre grâu sau dintre neghină], căci pedeapa lui a ajuns până la ceruri»”. Ier. 51:7-9. Compară cu Apoc. 17:4; 14:8; 18:2, 3, 5, 19.Babilonul nevindecat este acum condamnat la nimicire: întregul sistem — sistemul sistemelor — este respins şi toţi cei din poporul lui Dumnezeu care nu sunt în armonie cu doctrinele şi practicile lui false sunt acum chemaţi să ((157)) se separe de el. Profetul dă motivul acestei condamnări la respingere şi neputinţa unora de a-l înţelege, spunând:„Chiar şi barza îşi cunoaşte vremea pe ceruri; turtureaua, rândunica şi cocorul îşi ţin timpul venirii lor; dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului! [Ei nu recunosc faptul că trebuie să vină un timp al secerişului de separare deplină şi completă a grâului de pleavă şi de neghină. În aceasta ei arată mai puţin discernământ decât păsările migratoare.] Cum puteţi voi să ziceţi: «Suntem înţelepţi şi legea Domnului este cu noi» [când voi nu puteţi discerne timpul secerişului şi schimbarea de dispensaţie cuvenită atunci]? «Iată, pana mincinoasă a cărturarilor a lucrat negreşit înşelăciune [pentru că cuvântul Domnului prin profeţii şi apostolii Săi este zădărnicit şi pus la o parte fără să i se dea atenţie, iar crezurile formate în „veacurile întunecate” sunt lămpile fără lumină ale celor care umblă în întuneric]. Înţelepţii[?] [învăţaţii] sunt daţi de ruşine, sunt uimiţi [de eşecul intrigilor lor umane îndrăgite], sunt prinşi, căci au nesocotit Cuvântul Domnului; şi ce înţelepciune este în ei [acum]? [Compară cu Isaia 29:10.] De aceea, pe soţiile [bisericile] lor le voi da altora şi ogoarele lor [de lucru] celor care le vor stăpâni. Căci, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig urât, de la proroc [orator] până la preot [slujitor], toţi înşeală! [Compară cu Isaia 56:10-12; 28:14-20.] Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu [Sionul nominal — Babilonul], zicând: «Pace! Pace!» când pace nu este [când tot organismul lui este bolnav şi are nevoie de curăţire amănunţită cu medicamentul Cuvântului lui Dumnezeu — adevărul]. S-au ruşinat ei că au înfăptuit urâciuni? Ei nu roşesc deloc şi nu ştiu de ruşine; de aceea, [învăţătorii] vor cădea împreună cu cei care cad şi vor fi răsturnaţi, când îi voi pedepsi [când vor fi examinaţi — în „seceriş”], zice Domnul. «Îi voi înlătura cu totul», zice ((158)) Domnul. «Nu vor mai fi struguri în vie, nici smochine în smochin şi frunzele se vor veşteji. Le voi da [toate favorurile şi privilegiile divine] celor care vor trece peste ele».” Ier. 8:7-13.Versetul următor arată că mulţi din cei respinşi îşi vor da seama de strâmtorările care vin, totuşi vor fi orbi în privinţa cauzelor reale ale lor. Ei vor zice: să ne unim şi să ne stabilim în cetăţile (guvernele) tari, şi să păstrăm tăcerea.Cumva ei îşi dau seama că nici raţiunea nici Scriptura nu le sprijină doctrinele lor false şi că cea mai înţeleaptă metodă este să păstreze tăcere, în umbra vechilor superstiţii şi sub protecţia aşa-ziselor guverne creştine. Ei sunt reprezentaţi aici că spun foarte adevărat: „Domnul Dumnezeul nostru ne sorteşte la moarte, ne dă să bem ape otrăvite”. Singura înviorare pe care o pot avea este paharul pe care l-au amestecat (otrava erorilor amare, „învăţăturile demonilor”, amestecate cu apa curată a vieţii, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu). Cei care sunt din Babilon şi care-l iubesc, şi care, prin urmare, nu sunt gata să se supună poruncii „Ieşiţi, din mijlocul ei”, să nu fie forţaţi să bea paharul pe care singuri şi l-au amestecat? Să nu fie forţaţi aceştia să admită falsitatea doctrinelor lor? În mod sigur vor fi: şi vor fi cu totul dezgustaţi de el. Versetul care urmează ne spune despre dezamăgirea aşteptărilor lor, care au fost că învăţăturile lor amare (apă otrăvită) vor converti lumea şi vor aduce Mileniul. Ei spun: „Aşteptam pacea, şi nu este nimic bun; un timp de vindecare, şi iată groaza!” — Boala Sionului nominal se va înrăutăţi rapid de la vremea cercetării şi respingerii lui, când „israeliţii cu adevărat”, ascultând chemarea divină, încep să iasă din sistemele nominale.Unii se întreabă de ce Domnul nu instituie o reformă încă şi mai mare decât oricare din trecut, care s-au dovedit atât de inutile şi cu viaţă atât de scurtă. Ei întreabă: De ce nu toarnă El o binecuvântare peste toate sectele şi să le combine ((159)) într-una singură, sau peste una din ele şi s-o purifice de toate impurităţile, şi să le atragă pe toate celelalte în ea? Dar, întrebăm noi, de ce să nu combine toate împărăţiile pământului într-una singură şi s-o purifice?Ar fi suficient pentru toţi copiii lui Dumnezeu să ştie că nu aceasta este ceea ce ne descoperă El ca planul Său. Şi puţin mai multă gândire, din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu, ne arată lipsa de raţiune a unei astfel de sugestii. Gândiţi-vă la numărul celor din biserica declarată (patru sute de milioane), şi întrebaţi-vă: Câţi dintre aceştia ar pretinde că sunt consacraţi deplin, minte şi corp, Domnului şi slujirii planului Său? Propria voastră observaţie trebuie să vă conducă la concluzia că separarea „grâului” de „neghină” ar lăsa prin îndepărtarea „neghinei” aproape în toate cazurile numai foarte puţini, chiar şi în cele mai mari clădiri bisericeşti sau catedrale.Motivul pentru care nu se încearcă purificarea sistemelor nominale este că nici o curăţire n-ar face masa neconsacrată a „Creştinătăţii” şi organizaţiile ei, civile şi eclesiastice, potrivite pentru lucrarea Domnului, care va fi începută acum pe pământ. În timpul ultimelor optsprezece secole El a ales pe cei cu adevărat consacraţi, cei vrednici, iar acum tot ce mai rămâne de făcut este să aleagă dintre cei în viaţă pe cei din aceeaşi clasă — şi aceştia nu sunt decât puţini — deoarece numai puţini lipsesc pentru a completa numărul preorânduit al membrilor corpului lui Cristos.Motivul pentru lepădarea tuturor organizaţiilor omeneşti şi pentru nereformarea celei care ridică mai puţine obiecţii şi chemarea tuturor celorlalte să intre în ea acum, este arătat de felul în care a tratat Domnul diferitele secte evreieşti în secerişul sau sfârşitul dispensaţiei lor; căci atunci, ca şi acum, toate au fost respinse, iar „israeliţii cu adevărat” au fost chemaţi afară din toate, la libertate, şi au fost învăţaţi voia şi planul lui Dumnezeu prin diferite vase alese, prin propria alegere a lui Dumnezeu.((160))Ilustrând acest subiect evreilor, Domnul a explicat în două pilde înţelepciunea cursului Său: mai întâi, că un petic dintr-un material nou pe o haină foarte veche numai ar face slăbiciunea hainei mai evidentă, şi prin inegalitatea rezistenţei s-ar rupe mai tare; apoi, vinul cel nou pus în burdufuri vechi, care şi-au pierdut toată elasticitatea, în mod sigur ar face rău, mai degrabă decât bine, căci rezultatul n-ar fi numai să spargă şi să distrugă vechile burdufuri, ci şi să se piardă valorosul vin nou.Noile doctrine ale Domnului nostru au fost vinul cel nou, în timp ce sectele evreieşti au fost burdufurile vechi. Să presupunem că Domnul nostru ar fi intrat într-una din acele secte şi ar fi început o reformă în ea: care ar fi fost rezultatul? Nu poate fi nici o îndoială că noile adevăruri, dacă ar fi fost primite, ar fi distrus complet acea sectă. Puterea organizaţiei ei, zidită în mare măsură pe mândrie sectară şi cimentată prin erori, superstiţii şi tradiţii umane, ar fi fost distrusă imediat, iar doctrinele noi ar fi fost abandonate — şi împiedicate de vechile erori şi tradiţii ale acelei secte, şi făcute răspunzătoare pentru mărturia ei trecută de către lume în general.Pentru acelaşi motiv, acum Domnul, în secerişul actual, când introduce lumina mai deplină a adevărului, în zorile Veacului Milenar, n-o pune ca un petic pe unul din vechile sisteme, nici ca vin nou în burdufuri vechi. Mai întâi fiindcă nici unul din ele nu este într-o stare potrivită să fie peticit sau să primească noile doctrine. Apoi, fiindcă noile adevăruri, dacă ar fi primite, ar începe curând să lucreze şi ar dezvolta o putere care ar strica orice sectă, indiferent cât de bine ar fi organizată şi sudată. Dacă ar fi încercate, una după alta, rezultatul ar fi acelaşi, şi la sfârşit vinul cel nou (doctrinele) n-ar mai avea în ce să stea şi să se păstreze.Calea cea mai potrivită şi mai bună a fost cea urmată de Domnul nostru la prima venire. El a făcut o haină complet ((161)) nouă din material nou şi a pus vinul cel nou în burdufuri noi; adică, a chemat pe israeliţii cu adevărat (nesectari) şi le-a încredinţat adevărurile cuvenite atunci. Şi aşa este şi acum: El cheamă pe cei flămânzi după adevăr din Israelul spiritual nominal; şi este potrivit ca aceştia să accepte adevărul în felul propriu al Domnului şi să coopereze cu El din inimă la planul Său, indiferent care sau câte burdufuri vechi sunt lăsate la o parte şi sunt respinse ca nepotrivite să-l conţină. Bucuraţi-vă mai degrabă că sunteţi socotiţi vrednici să vi se mărturisească acest vin nou al adevărului prezent, şi, imediat ce l-aţi verificat, primiţi-l şi acţionaţi conform lui cu bucurie.Cei care la prima venire au aşteptat să afle opinia şi să urmeze conducerea sectarilor proeminenţi, şi care au întrebat, „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau dintre farisei?” n-au primit adevărul, fiindcă erau urmaşi ai oamenilor mai degrabă decât ai lui Dumnezeu; căci sectarii proeminenţi de atunci n-au acceptat învăţătura lui Cristos, şi în aceeaşi clasă au fost întotdeauna, şi sunt încă, cei mai orbi conducători ai orbilor. În loc să accepte adevărul şi să fie binecuvântaţi, ei „cad” în timpul de încercare. Haina veche şi burdufurile vechi sunt aşa de depăşite, încât sunt total inadecvate pentru folosire mai departe.Deoarece Domnul este Cel care cheamă pe poporul Său din Babilon, nu ne putem îndoi că, indiferent care ar putea fi mijloacele Sale pentru a face chemarea, toţi care sunt cu adevărat poporul Său o vor auzi; şi nu numai ascultarea lor va fi încercată prin chemare, ci vor fi încercate şi iubirea lor pentru Babilon şi afinitatea lor pentru erorile lui. Dacă aprobă doctrinele, metodele lui etc., aşa încât să nu fie dispuşi să-l părăsească, ei se vor dovedi nevrednici de adevărul prezent şi vor merita din plăgile care vin peste el. Dar cuvintele chemării arată că poporul adevărat al lui Dumnezeu din Babilon nu trebuie să fie considerat că este ((162)) implicat în păcatele lui de spirit lumesc şi de ignorare a adevărului divin, până la timpul când află că Babilonul este căzut — respins. Atunci, dacă continuă să stea în el, ei sunt consideraţi ca făcând parte din el, în sensul că aprobă faptele şi doctrinele lui greşite, trecute şi actuale, şi vor fi socotiţi părtaşi la păcatele lui şi de aceea merită o parte din pedepsele lui, urgiile care vin peste el. Vezi Apoc. 18:4.Ce tare este expresia „A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase”. Cât este de adevărat că cei mai detestabili din societate caută să poarte o haină a declaraţiei şi ceremonialismului creştin, în unele din diferitele părţi (secte) ale Babilonului. Fiecare principiu şi fiecare doctrină necurată, în vreun fel sau loc, îşi află reprezentarea în el. Şi el este o „închisoare” care ţine în siguranţă nu numai porumbeii smeriţi şi blânzi ai Domnului, ci şi multe păsări necurate şi urâcioase. Oare dintre toţi delincvenţii şi înşelătorii bărbaţilor şi femeilor câţi sunt în mod declarat membri ai Bisericii lui Cristos! şi chiar îşi folosesc declaraţia ca o haină sub care să promoveze planuri rele? Este bine cunoscut că o majoritate dintre cei mai înrăiţi criminali executaţi mor în comuniunea romano-catolică.Babilonul a conţinut atât din cei mai buni cât şi din cei mai răi, atât crema cât şi drojdia din populaţia lumii civilizate. Crema este clasa mică a celor consacraţi cu adevărat, în mod trist amestecaţi cu marea masă a celor doar declaraţi şi cu drojdia celor murdari, criminali; dar în condiţii favorabile clasa cremei va fi separată în secerişul actual, ca pregătire pentru a fi glorificaţi.Ca o ilustraţie a proporţiei de păsări necurate şi urâcioase, din interiorul şi din afara Babilonului, observaţi raportul oficial care urmează, despre starea societăţii într-o parte a câmpului de grâu unde „ortodoxia” s-a lăudat de secole cu calitatea bună şi cu puritatea grâului ei şi cu lipsa neghinei ((163)) ei, şi unde aşa-zisa „Biserică” a fost asociată cu guvernul în întocmirea legilor şi în conducerea poporului:Starea societăţii în Anglia şi înŢara GalilorRaport parlamentar făcut în 1873————Populaţia după declaraţiile privitoare la religieRomano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.500.000Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6.933.935Disidenţi [protestanţi, în afară de episcopali] . . . . . .7.234.158Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .7.000.000Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .57.000Numărul total al criminalilor din închisoriRomano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .37.300Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96.600Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10.800Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .350Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145.050Criminali la 100.000 de locuitoriRomano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.500Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1.400Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Evrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .0Proporţia de criminaliRomano-catolici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1 la 40Biserica Angliei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 72Disidenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 666Necredincioşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 la 20.000((164))Cauza acestei condiţii amestecate este declarată: „Toate neamurile au băut din vinul mâniei [spiritul, influenţa] desfrâului ei” — legăturii lumeşti (Apoc. 18:3). Învăţăturile false în privinţa caracterului şi a misiunii Bisericii şi pretenţia că timpul înălţării şi al domniei ei veniseră (şi mai ales după marele avânt de succes primit de ambiţia ei lumească în timpul lui Constantin, când ea a pretins a fi Împărăţia lui Dumnezeu stabilită să domnească în putere şi glorie mare), i-a condus pe mulţi să intre în Babilon, care nu s-ar fi unit niciodată cu el dacă ar fi continuat pe calea îngustă a sacrificiului. Mândria şi ambiţia au dus la acapararea puterii lumeşti de către Biserica timpurie. Pentru a obţine putere erau necesare număr mare şi influenţă lumească. Şi pentru a obţine număr mare, pe care în condiţiile actuale adevărul nu l-ar fi atras niciodată, au fost introduse doctrine false şi în final ele au obţinut ascendenţa asupra tuturor celorlalte; şi până şi adevărurile care mai rămăseseră au fost desfigurate şi distorsionate. Numărul mare a venit, chiar cu sutele de milioane, iar Biserica adevărată, grâul, încă numai o „turmă mică”, a fost ascuns printre milioanele de neghină. Aici, ca oile în mijlocul lupilor răpitori, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu în embrion a suferit violenţă şi cei violenţi au luat-o cu forţa; şi, asemenea Domnului lor, în ai cărui paşi au urmat, ei au fost dispreţuiţi şi respinşi de oameni, oameni ai durerii şi obişnuiţi cu suferinţa.Dar acum, deoarece apar zorile Dimineţii Milenare şi sunt descoperite erorile doctrinare ale nopţii întunecate trecute, iar adevăratele mărgăritare ale adevărului sunt luminate, efectul trebuie să fie, aşa cum s-a intenţionat, să separe complet grâul de neghină. Şi, după cum doctrinele false au produs dezvoltarea nepotrivită, tot aşa, desfăşurarea adevărului în lumina secerişului va produce separarea. Toată neghina şi o parte din grâu sunt însă temători. Lor li se pare că dezagregarea Babilonului ar fi răsturnarea lucrării ((165)) lui Dumnezeu şi eşecul cauzei Lui. Dar nu este aşa: neghina n-a fost niciodată grâu şi Dumnezeu nu Şi-a propus niciodată să o recunoască astfel. El doar a permis, „le-a lăsat” să crească împreună până la seceriş. Poporul Domnului este chemat să iasă afară din „închisoarea” Babilonului, a păsărilor necurate, pentru ca ei să se poată bucura de libertate, precum şi să aibă parte de lumina şi lucrarea secerişului şi să se dovedească a nu fi în armonie cu erorile lui de doctrină şi practică şi astfel să scape de ele şi de răsplata lor — pedepsele care vin peste toţi cei care rămân în el.Pedepsele sau necazurile, preumbrite prin necazurile venite peste casa evreiască respinsă, sunt ilustrate în cartea Apocalipsei prin simboluri atât de cumplite, încât mulţi care o studiază au idei foarte exagerate şi fanteziste asupra acestui subiect, şi de aceea nu sunt pregătiţi pentru realităţile atât de iminente acum. Ei adesea interpretează literal simbolurile şi de aceea nu sunt pregătiţi să le vadă împlinite aşa cum vor fi — prin tulburări religioase, sociale şi politice, controverse, răsturnări, reacţii, revoluţii etc.Dar observaţi aici un alt aspect. Între timpul de când Babilonul este respins, cade din favoare (1878), şi timpul când peste el vin plăgile sau necazurile, este un interval scurt în care toţi cei credincioşi din poporul Domnului trebuie să fie informaţi asupra acestui subiect şi scoşi afară din Babilon. Acest lucru este clar arătat în acelaşi verset; căci de mesajul „a căzut Babilonul” este legată chemarea „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu … primiţi din pedepsele ei [viitoare]!” Acelaşi interval de timp şi aceeaşi lucrare care trebuie să se îndeplinească în el sunt de asemenea menţionate în simbol, în Apoc. 7:3. Mesagerului mâniei i se dă porunca: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea robilor Dumnezeului nostru”. Pecetluirea pe frunţi arată că semnul sau pecetea care va separa şi va deosebi pe robii lui Dumnezeu de robii ((166)) şi susţinătorii Babilonului, va fi o înţelegere mentală a adevărului. Şi aceasta este în armonie cu mărturia lui Daniel: „Nici unul din cei răi [necredincioş] legământului lorş nu va înţelege, dar cei înţelepţi [din poporul tău] vor înţelege” (Dan. 12:10). Astfel clasele trebuie să fie marcate şi separate înainte ca pedepsele să vină peste Babilonul respins, lepădat.Că această cunoştinţă trebuie să fie atât un agent de pecetluire cât şi de separare este clar implicat în versetul analizat înainte; fiindcă mai întâi se face declaraţia „A căzut Babilonul” şi că asupra lui vin anumite plăgi sau pedepse, înainte de a se aştepta ca poporul Domnului să se supună poruncii „Ieşiţi din mijlocul ei”, bazat pe acea cunoştinţă. Într-adevăr, ştim că toţi trebuie să fie bine pecetluiţi cu „pecetea pe fruntea” lor — să fie informaţi în mod inteligent — în privinţa planului lui Dumnezeu, înainte de a putea aprecia sau asculta de porunca aceasta.Şi nu este oare evident că tocmai această lucrare de pecetluire a servitorilor lui Dumnezeu se desfăşoară acum? Nu suntem noi oare pecetluiţi pe frunte, şi aceasta, de asemenea, chiar la timpul potrivit? Nu suntem noi oare conduşi, pas cu pas, ca de însăşi mâna Domnului — prin Cuvântul Său — la o apreciere a adevărului şi a lucrurilor în general din punctul Său de vedere — schimbându-ne opiniile anterioare scoase din alte surse, asupra multor subiecte? Nu este oare adevărat că diferitele diviziuni sau secte ale Babilonului n-au fost canalele prin care ne-a venit această pecetluire, ci mai degrabă ele au fost piedici care au împiedicat realizarea ei mai grabnică? Şi nu vedem noi oare caracterul potrivit al ei, precum şi al declaraţiei Domnului, că în seceriş trebuie să aibă loc o separare a grâului şi a neghinei? Şi nu vedem noi oare că planul Lui este să descopere credincioşilor Săi faptele, iar apoi să aştepte ca ei să-şi arate armonia de inimă cu acel plan prin supunere promptă? Ce dacă a asculta şi a ieşi ne obligă să lăsăm în ((167)) urmă lauda oamenilor, sau un salariu confortabil, sau o casă parohială, sau ajutoare financiare în afaceri, sau liniştea casnică, şi câte altele? — totuşi să nu ne temem. Cel care ne spune „Vino!” este acelaşi care i-a spus lui Petru „Vino!” când a umblat pe mare. Petru, ascultând, s-ar fi scufundat dacă braţul întins al Domnului nu l-ar fi susţinut; şi acelaşi braţ îi sprijină bine pe cei care acum, la porunca Sa, ies afară din Babilon. Nu vă uitaţi la marea agitată a dificultăţilor care se interpun, ci, uitându-vă direct la Domnul, fiţi curajoşi.Porunca este vino, nu pleacă; pentru că ieşind din robia tradiţiilor, a crezurilor, a sistemelor şi a erorilor umane, venim direct la Domnul nostru, să fim învăţăţi şi hrăniţi de El, să fim întăriţi şi desăvârşiţi ca să facem toată plăcerea Lui, şi să stăm în picioare şi să nu cădem odată cu Babilonul.Cuvântul lui Dumnezeu descoperă faptul că biserica nominală, după căderea ei din favoarea Lui şi de a mai fi purtătorul Lui de cuvânt (Apoc. 3:16), se va instala treptat într-o stare de necredinţă, în care Biblia va fi în cele din urmă total ignorată de fapt, deşi reţinută cu numele, şi în care crezurile reale vor fi speculaţiile filosofice de diferite nuanţe. Cei credincioşi pecetluiţi vor scăpa de această cădere; căci ei vor fi „socoţiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla şi să stea în picioare” — să nu cadă, în timpul prezenţei Domnului (Luca 21:36). De fapt, mulţi se instalează deja astfel — reţinând formele de închinare şi credinţa întrun Creator şi într-o viaţă viitoare, dar privindu-le pe acestea în principal prin prisma filosofiilor şi teoriilor lor proprii sau ale altor oameni, şi ignorând Biblia ca învăţător infailibil al scopurilor divine. Aceştia, deşi reţin Bibila, nu cred relatările, în special cea despre Eden şi despre cădere. Reţinând numele lui Isus şi numindu-L Cristosul şi Mântuitorul, ei Îl privesc numai ca un exemplar excelent dar nu infailibil şi resping în întregime jertfa Sa de răscumpărare — crucea Sa. Pretinzând că Paternitatea lui Dumnezeu se extinde la păcătoşi, ei resping atât blestemul cât şi Mijlocitorul.((168))Nu s-a observat în general că la prima venire slujirea Domnului nostru timp de trei ani şi jumătate, până la respingerea naţiunii evreieşti (biserica şi naţiunea fiind una), a fost o încercare sau probare a acelui stat naţional sau sistem în ansamblul lui, mai degrabă decât a membrilor lui individuali. Clasa lui clericală — preoţii, cărturarii şi fariseii — au reprezentat acel sistem în ansamblu. Ei înşişi au pretins că reprezintă iudaismul (Ioan 7:48, 49) şi aşa i-a privit poporul; de aici vine forţa întrebării: A crezut în El vreunul dintre mai-mari sau dintre farisei? Şi Domnul nostru aşa i-a recunoscut: rar a mustrat poporul pentru că nu L-a primit, dar în mod repetat i-a făcut răspunzători pe „călăuzele oarbe” pentru că nici ei n-au vrut să intre în Împărăţie, nici poporului nu i-au permis să intre, care altfel L-ar fi primit pe Isus ca Mesia şi ca Împărat.Efortul constant al Domnului nostru a fost să evite publicitatea — să preîntâmpine ca minunile şi învăţăturile Sale să incite pe oameni, ca nu cumva să-L ia cu forţa şi săL facă împărat (Ioan 6:15); şi totuşi, în mod constant El a adus aceste mărturii sau dovezi ale autorităţii şi calităţii Sale de Mesia în atenţia clerului evreu, până când, încercarea lor ca biserică-naţiune fiind sfârşită, casa lor, sau sistemul lor, a fost respinsă, „lăsată pustie”. Atunci, prin îndrumarea Lui şi sub învăţătura apostolilor, toate eforturile au fost îndreptate spre popor în mod individual; şi, ca atare, organizaţia bisericească şi slujitorii ei au fost cu totul ignoraţi.Ca dovadă că în timpul misiunii Sale şi până când sistemul lor a fost respins, acest sistem a fost reprezentat de învăţători şi de preoţi, să observăm metoda Domnului cu leprosul curăţat, aşa cum este relatată în Matei 8:4. Isus i-a spus: „Vezi să nu spui nimănui; ci du-te şi te arată preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei”. Dovada sau mărturia trebuia să fie ascunsă de popor un timp, dar să fie prompt dată „mai-marilor” lor, care reprezentau biserica evreiască în încercarea care era atunci în desfăşurare.((169))Ar trebui să observăm mai ales obiectivul şi rezultatele încercării bisericii evreieşti ca sistem, datorită legăturii lor tipice cu încercarea actuală a Bisericii Evanghelice, precum şi a relaţiei lor cu tot planul lui Dumnezeu. Ei au declarat, în armonie cu făgăduinţele lui Dumnezeu, că erau pregătiţi pentru viitorul Mesia, că erau poporul pe care El îl va organiza, împuternici, îndruma şi folosi ca „poporul Său”, în binecuvântarea tuturor celorlalte neamuri ale pământului, aducându-le pe toate la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu şi la ocazii de armonie cu legile Sale drepte. Deşi Dumnezeu era conştient prin preştiinţa Sa că Israelul Trupesc va fi nepotrivit pentru locul principal în această mare lucrare, totuşi El le-a dat toate ocaziile şi avantajele ca şi cum ar fi fost în necunoştinţă de rezultate. Între timp El a dezvăluit preştiinţa Sa în declaraţii profetice pe care ei nu le-au putut înţelege, ca nu cumva noi să presupunem că El a experimentat şi a eşuat în procedurile Sale cu poporul Israel.Atâta vreme cât Israelul ca biserică-naţiune a pretins că este pregătit, în aşteptare şi nerăbdător să-şi ducă la îndeplinire partea sa din program, n-a fost decât drept ca el să fie încercat, înainte ca planul lui Dumnezeu să fie pus în aplicare mai departe. Acest plan mai departe a fost ca atunci când sămânţa naturală a lui Avraam se va dovedi, prin încercare, nepotrivită pentru onoarea principală promisă şi căutată, să se facă o alegere sau o selecţie, în timpul Veacului Evanghelic, a persoanelor vrednice de marea onoare de a fi sămânţa lui Avraam făgăduită şi comoştenitori cu Mesia în Împărăţia promisă, care să ridice şi să binecuvânteze toate familiile pământului. Gal. 3:16, 27-29, 14.Cele „şaptezeci de săptămâni” (490 de ani) de favoare divină promisă poporului evreu nu puteau să nu se împlinească; şi ca atare în nici un sens nu puteau neamurile, nici chiar samaritenii, să fie invitate să devină ucenici, sau în vreun sens să fie asociate cu Împărăţia pe care o propovăduiau Cristos şi apostolii (Fapt. 3:26). „Cuvântul lui ((170)) Dumnezeu [invitaţia de a avea parte în Împărăţie] trebuia vestit mai întâi vouă”, a spus Pavel adresându-se evreilor (Fapt. 13:46). „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”; apoi: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, a spus Învăţătorul, trimiţându-şi ucenicii. Mat. 10:5, 6; 15:24.Toată „a şaptezecea săptămână” în mijlocul căreia a murit Cristos — cei şapte ani de la începutul misiunii Domnului nostru până la trimiterea lui Petru să-i predice lui Corneliu, primul convertit dintre neamuri — a fost rezervată prin aranjamentul lui Dumnezeu pentru încercarea iudaică. Dar în loc să-i probeze în ansamblul lor (ca o biserică-naţiune), în toţi acei şapte ani, acea încercare a fost „grăbită în dreptate” îTrad. lit. nouă, 2001 — n. e.ş — adică, nu spre dezavantajul, ci spre avantajul lor. Fiindcă a fost evident, nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru oameni, că fariseii, preoţii şi cărturarii nu numai că L-au respins, dar mai la urmă L-au urât pe Domnul Isus şi au căutat să-L omoare, de aceea, când a venit timpul să Se ofere în mod public ca Împărat, intrând călare la ei pe asin, când n-a fost primit de reprezentanţii bisericii-naţiune, Împăratul a respins prompt acel sistem, deşi poporul de rând L-a primit cu bucurie şi a insistat asupra recunoaşterii Lui ca Împărat (Marcu 12:37). Astfel Domnul nostru a scurtat acea încercare inutilă pentru ca restul „săptămânii a şaptezecea” să poată fi petrecut în mod special şi exclusiv cu poporul, cu indivizii din acel sistem respins — înainte ca eforturile slujitorilor noii dispensaţii să fie distribuite larg la toate popoarele. Şi aşa a fost; căci Domnul nostru, după învierea Sa, când lea spus ucenicilor că eforturile lor nu mai trebuiau limitate numai la evrei, ci puteau fi extinse la „toate popoarele”, a fost atent să adauge — „începând din Ierusalim” (Luca 24:47). Şi El ştia bine că ideile lor evreieşti îi vor ((171)) împiedica să treacă dincolo de evrei până când El va deschide calea la timpul potrivit — aşa cum a făcut-o la sfârşitul favorii lor, trimiţându-l pe Petru la Corneliu. De atunci, evrei şi neamuri, individual, au avut parte în egală măsură de privilegiile favorii lui Dumnezeu, ambii fiind la fel acceptabili în şi prin Cristos; căci în chemarea actuală „nu este nici o deosebire” în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu — deosebirea nefavorabilă pentru evreu fiind propria sa prejudecată împotriva acceptării, ca dar prin Cristos, a binecuvântărilor oferite odată lui pe condiţia conformării lui reale la litera şi la spiritul deplin al legii lui Dumnezeu, pe care nimenea în starea decăzută n-a putut-o împlini.A „şaptezecea săptămână”, cu toate amănuntele încercării Israelului Trupesc, nu numai că a împlinit scopul încercării acelui sistem, ci de asemenea şi în mod special a furnizat o reprezentare tipică a unei încercări similare a Bisericii Evanghelice nominale sau a Israelului Spiritual, numit „Creştinătate” şi „Babilon”, în timpul celor şapte ani corespunzători, care au început secerişul Veacului Evanghelic — perioada din octombrie 1874 până în octombrie 1881. „Creştinătatea”, „Babilonul”, declară că vede eşecul prototipului ei, Israelul Trupesc, şi pretinde că este adevărata sămânţă spirituală a lui Avraam şi că este pregătită, aşteptând şi fiind nerăbdătoare să convertească lumea păgână, şi să conducă, să înveţe şi să binecuvânteze în dreptate toate naţiunile, întocmai cum a declarat sistemul iudaic. Veacul actual este asemenea celui tipic şi în faptul că atunci conducătorii ajunseseră în general să privească făgăduinţele în privinţa unui Mesia viitor ca expresii figurate; şi numai clasa mai de rând a poporului aştepta un Mesia personal. Atunci cei învăţaţi dintre evrei ignorau un Mesia individual şi aşteptau ca biserica lor naţiune să triumfe asupra altora datorită legilor ei superioare, şi astfel să împlinească tot ceea ce poporul de rând presupunea că se va cere de la un Mesia personal. (Şi aceasta este încă opinia ((172)) învăţătorilor evrei „educaţi”, sau a rabinilor, care interpretează profeţiile mesianice ca fiind aplicabile la biserica lor naţiune, şi nu la o persoană Mântuitor al lumii. Chiar şi profeţiile care se referă la suferinţele lui Cristos le aplică la suferinţele lor ca popor.) Ca să-şi împlinească teoria, ei trimiteau misionari în toată lumea să convertească lumea la Legea lui Moise, aşteptând astfel să ajungă şi să „binecuvânteze toate familiile pământului” fără un Mesia personal. În aşa măsură a fost adevărat lucrul acesta, încât Domnul nostru a remarcat spunând: „Voi înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit”.Ce asemănătoare cu aceasta este teoria „Creştinătăţii” nominale de astăzi. Oamenii de rând, când li se atrage atenţia asupra faptului că Domnul a promis că va veni din nou, iar apostolii şi profeţii au prezis că Mileniul sau Timpurile Restabilirii vor rezulta de la a doua venire a Domnului (Fapt. 3:19-21), sunt înclinaţi să accepte adevărul şi să se bucure de el, întocmai cum s-a bucurat o clasă asemănătoare la prima venire. Dar astăzi, ca şi cu o mie opt sute de ani în urmă, preoţii de seamă şi conducătorii poporului au o idee mai avansată (?). Ei pretind că promisiunile de binecuvântare milenară, de pace pe pământ şi bunăvoinţă printre oameni, pot şi trebuie să se întâmple prin eforturile, misiunile lor etc., fără venirea personală a Domnului Isus; şi astfel ei golesc de conţinut făgăduinţele celei de-a doua veniri şi ale Împărăţiei viitoare.Preoţii de seamă şi conducătorii, „clerul” „Creştinătăţii” de astăzi, înşelându-se atât pe ei cât şi poporul, pretind, şi se pare că cred, că eforturile lor misionare sunt tocmai pe punctul de a reuşi, şi că, fără Domnul, ei sunt acum în ajunul introducerii în lume a tuturor binecuvântărilor milenare înfăţişate în Scripturi.Temelia acestei înşelări stă parţial în faptul că creşterea cunoştinţei şi alergarea încoace şi încolo pe Pământ, legate de această „Zi a Pregătirii”, au fost în mod special favorabile ((173)) răspândirii comerţului naţiunilor civilizate şi creşterii consecutive a prosperităţii lumii. Cinstea pentru toate acestea, Babilonul şi-o atribuie cu răceală sieşi, indicând spre aceste avantaje ca fiind rezultate ale influenţelor lui de creştinare şi de stimulare. El indică mândru spre „naţiunea creştină” a Marii Britanii şi spre bogăţia şi prosperitatea ei, ca rezultate ale principiilor sale creştine. Dar care sunt faptele? Fiecare pas de progres pe care l-a făcut acea naţiune sau oricare altă naţiune a fost numai în măsura eforturilor exercitate ca să dea jos jugul asupririi Babilonului. În măsura în care Marea Britanie a dat jos cătuşele opresiunii papale, ea a prosperat; şi în măsura în care a continuat să reţină şi să fie influenţată de doctrinele papale ale unirii bisericii cu statul, ale autorităţii regeşti şi preoţeşti stabilite divin şi ale opresiunii, şi să se supună tiraniei lăcomiei şi egoismului, în acea măsură este încă degradată.Lăcomia după aur şi ambiţia după putere au fost energiile prin care au fost deschise, contra voinţei acestor popoare, porturile ţărilor păgâne pentru comerţul aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru romul şi opiul englez şi german, pentru whiskiul şi tutunul american. Iubirea lui Dumnezeu şi binecuvântarea naţiunilor păgâne nu au nici un loc în aceste eforturi. Aici se află un punct aparent mic al istoriei actuale care ar trebui să pună în uimire conştiinţa aşa-ziselor naţiuni creştine, dacă au conştiinţă. Emirul mahomedan din Nupe, Africa de Vest, a trimis recent următorul mesaj episcopului Crowther, din misiunea nigeriană:„Nu este o chestiune lungă; este despre barasa [rom]. Barasa, barasa, barasa! Ne-a ruinat ţara; a ruinat pe oamenii noştri foarte mult; a înnebunit pe oamenii noştri. Vă cer, Malam Kip, nu uitaţi această scrisoare; fiindcă toţi cerem ca el [Crowther] să le ceară marilor preoţi [comitetului Societăţii de Misiune a Bisericii Anglicane] să-i ceară reginei Angliei [capul Bisercii Anglicane] să oprească aducerea barasei în această ţară.((174))Pentru Dumnezeu şi pentru profet! Pentru Dumnezeu şi pentru profet, mesagerul Lui, el trebuie să ne ajute în această chestiune — a barasei. Spuneţi-i: fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze în lucrarea sa. Acesta este cuvântul din gura lui Malike, emirul din Nupe”.Comentând asupra acestui lucru, un jurnal baptist remarcă: „Acest umil conducător negru arată în scrisoarea sa o preocupare pentru poporul său la care monarhii şi guvernele creştine n-au ajuns încă; căci nici un conducător creştin european şi nici un preşedinte al Statelor Unite n-a făcut încă un astfel de apel pentru poporul său. În toate luările de cuvânt care deschid parlamentul, în toate mesajele prezidenţiale, nu s-a găsit vreodată un astfel de pasaj. Toată ruşinea conducătorilor noştri creştini! Câştigul, blestemata foame după aur este legea negustorilor; şi aceştia sunt îndrăgiţii şi domnii guvernelor”.Apoi, în numele adevărului, întrebăm: de ce să le numim pe acestea guverne creştine? Şi guvernul Statelor Unite nu face excepţie, deşi atâţia stăruie în a-l numi guvern creştin, în timp ce în mod cuvenit el nu recunoaşte titlul nemeritat, chiar dacă este îndemnat să facă astfel de către sectarii zeloşi. Din Boston sunt trimise continuu spre Africa mari încărcături de rom, necontrolate de guvern şi cu permisiunea lui deplină, în timp ce acordă licenţe la zeci de mii să producă şi să vândă propriilor ei cetăţeni îngrozitoarea „apă de foc”, făcută îndoit de dăunătoare şi seducătoare prin aşa-zisa rectificare, adică prin amestecul legalizat cu cele mai rele otrăvuri. Toate acestea, şi încă mai multe, sunt justificate şi apărate de către oamenii de stat şi conducătorii „creştini” ai aşa-ziselor naţiuni creştine, pentru venit — ca modul cel mai simplu de a colecta de la oameni o parte din cheltuielile necesare guvernului. Desigur că aceasta este prostituţie de cel mai josnic şi mai rău tip. Fiecare om chibzuit trebuie să vadă cât de nelalocul lui este numele creştin când este aplicat chiar şi la cel mai bun dintre guvernele actuale. Încercarea ((175)) de a adapta numele de creştin la caracterul „împărăţiilor lumii acesteia” conduse de „Prinţul lumii acesteia” — Satan — şi cuprinse de „spiritul lumii”, a nedumerit toate inimile cu adevărat creştine, înşelate de această eroare de a presupune că guvernele actuale ale lumii sunt în oarecare sens Împărăţia lui Cristos.Cannon Farrar spune în Contemporary Review:„Vechea rapacitate a comerţului cu sclavi a fost urmată de rapacitatea mai mare şi mai distrugătoare a vânzătorului de băuturi. Părinţii noştri au smuls de pe gâtul Africii un jug de bice; noi am supus rasele autohtone unui jug de scorpioni. Am deschis râurile Africii pentru comerţ, numai să vărsăm în ele râul de foc al alcoolului, nici un râu al infernului nefiind mai înroşit de sânge sau mai blestemat decât acesta. A murit conştiinţa naţiunii?”Răspundem: Nu! Naţiunea n-a fost niciodată creştină şi ca atare n-a avut niciodată o conştiinţă creştină sau un spirit creştin. Cel mai mult ce se poate spune despre aceasta este că lumina de la copiii lui Dumnezeu cu adevărat consacraţi a luminat, a rafinat şi a ruşinat, ducând la o măsură de reformă morală sentimentul public al acelor naţiuni în care ei „strălucesc ca lumini”.În acelaşi fel, un trafic oribil asemănător a fost impus cu forţa asupra Chinei şi Japoniei, împotriva protestului lor serios, de către aceleaşi guverne creştine (?). În 1840 Marea Britanie a început un război cu China, numit „războiul opiului”, ca să oblige guvernul chinez care dorea să-şi protejeze poporul de acel blestem îngrozitor, să admită acel articol. Războiul a avut rezultate favorabile pentru partea diavolului în acea chestiune. Vasele de război britanice au distrus mii de vieţi şi de case şi l-au forţat pe conducătorul chinez păgân să deschidă imperiul pentru moartea mai lentă din cauza opiului — narcoticul Chinei. Venitul net al guvernului Marii Britanii din acest drog, după ce a plătit cheltuieli mari pentru colectarea venitului, se ridica, potrivit ((176)) rapoartelor oficiale publicate în 1872, la peste 37.000.000 de dolari pentru anul precedent. Aceşti 37.000.000 de dolari pe an au fost cauza care a inspirat acel război, tocmai inversul iubirii faţă de binele actual sau viitor al Chinei. Clauza din tratat care asigura protecţie pentru misionarii creştini a fost numai o bucăţică aruncată cu şiretenie ca să împace conştiinţele oamenilor iubitori de dreptate — ca să facă o mare crimă să apară milă făcută cu bunătate. În tratatul de la sfârşitul războiului au fost deschise anumite porturi pentru comerţul britanic şi au urmat tratate asemănătoare şi cu alte naţiuni, şi unele rezultate bune au fost asigurate prin aceasta. Unul dintre acestea a fost deschiderea Chinei spre influenţele civilizatoare. Dar faptul că unii bărbaţi şi femei creştini au ieşit în faţă să înveţe pe oameni unele dintre principiile dreptăţii nu trebuie să fie pus pe seama naţiunii britanice, al cărei obiectiv a fost comerţul, şi care, pentru lăcomia după aur şi nu pentru binele chinezilor sau pentru slava lui Dumnezeu, au dus un război nesfânt şi nejust împotriva unui popor nu atât de iscusit în arta drăcească.Împreună cu alte vicii, „Creştinătatea” le-a învăţat pe naţiuni cele mai rele forme de idolatrie, idolatria eului, a avuţiei şi a puterii, pentru care bărbaţii şi naţiunile declarate creştine sunt dispuşi să se înşele, să se rănească şi chiar să se omoare unii pe alţii. De asemenea le-a învăţat blasfemia şi sacrilegiul în fiecare limbă; căci echipajul fiecărui vapor, din fiecare naţiune declarată creştină, blasfemiază numele lui Cristos. Dar, în timp ce aceasta a fost influenţa aşa-ziselor naţiuni creştine, din mijlocul lor au ieşit şi unii misionari nobili ai crucii, unii servitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, iar alţii mai puţin nobili, servitori ai oamenilor — în total însă numai o mână — să le spună păgânilor despre Cristos şi despre civilizaţia reală.Nu vorbim de misionarii serioşi, ci de funcţionarii sanguinici ai societăţilor misionare de acasă, care nu prea au idee, sau adesea nu au interes real în privinţa situaţiei reale din ţările străine, şi ale căror vederi se bazează în ((177)) principal pe sumele mari colectate şi cheltuite anual, şi care cred că lumea păgână este aproape convertită, iar eforturile lor sunt pe cale să se sfârşească în binecuvântările milenare promise, fără a doua venire a Domnului. Misionarii care au fost în front mărturisesc în general în privinţa marii descurajări, mai puţin atunci când îşi pot stimula speranţa peste orice măsură în privinţa experienţei reale şi a judecăţii sănătoase. Astfel, unul ca acesta, Rev. J. C. R. Ewing, D. D. — care a petrecut nouă ani în lucrarea misionară din India, prezentând recent un discurs în faţa Asociaţiei Tinerilor Creştini din Pittsburgh, Pa., a admis că efectul actual al civilizaţiei şi al efortului misionar nu este numai să zdrobească religiile păgâne, ci şi să desfiinţeze orice credinţă religioasă şi să-i facă pe oameni necredincioşi. Dar speranţa lui puternică este că pasul următor va fi de la Necredinţă la Creştinism — o speranţă neraţională, desigur, după cum dovedeşte cât se poate de sigur toată experienţa de aici din ţările civilizate. Extragem din presa publică rapoarte ale discursurilor lui, după cum urmează:„India datorează mai mult influenţelor directe şi indirecte ale creştinătăţii decât oricărui alt lucru. Ea a făcut mult să zdrobească vechea idee de dumnezei materiali, şi în locul ei să stabilească ideea unui Dumnezeu suprem, unic, pe care o au oamenii din Occident [Europa şi America]. [O declaraţie mai explicită ar fi că ei primesc ideea, comună ateismului, că Natura este unicul şi supremul Dumnezeu.]Printre cei 263.000.000 de oameni din acea ţară sunt 10.000.000 de tineri care vorbesc limba engleză şi sunt instruiţi în ideile occidentale în care suntem instruiţi şi noi. Casta mai înaltă este bine educată în literatura, religia şi ştiinţele care sunt baza educaţiei oamenilor din această ţară. Vechea idee despre un Dumnezeu răzbunător care trebuie împăcat prin numeroase daruri şi multe rugăciuni, a făcut loc spiritului modern al Necredinţei. Oamenii educaţi din Orient nu mai cred în dumnezeii părinţilor lor. Ei i-au abandonat pentru totdeauna şi i-au înlocuit cu învăţăturile ((178)) colonelului Robert G. Ingersoll, ale lui Paine, Voltaire, Bradlaugh şi ale tuturor celorlalţi învăţători atei şi panteişti. Acest veac sceptic va trece curând, şi Occidentul, aşa cum ia dat Indiei ideile ei, îi va da şi religia Dumnezeului creştin.Tinerii din India sunt bine educaţi, observatori fini, inteligenţi, bine informaţi în toate afacerile altor naţiuni pe lângă cele ale lor, şi deşi ar părea ciudat, sunt bine familiarizaţi cu Biblia noastră. Într-adevăr, ei o cunosc atât de bine încât numai cineva bine familiarizat cu învăţăturile şi cu teologia creştină ar putea spera să răspundă cu succes la toate obiecţiile pe care aceşti tineri le prezintă împotriva ei. Ideea populară, că un misionar stă la umbra unui copac şi îi învaţă pe sălbaticii în pieile goale care se adună în jurul lui, este o idee răsuflată. În India misionarul întâlneşte oameni inteligenţi şi educaţi, şi el trebuie să fie bine echipat ca săi influenţeze. Pe lângă faptul că sunt inteligenţi, ei sunt prezentabili, prietenoşi, politicoşi, manieraţi, şi tratează pe toţi străinii cu mare consideraţie şi respect”.Faptele persistente pe care le citează desigur că nu garantează speranţele neraţionale ale acestui domn. Experienţa a dovedit desigur că argumentele de mântuială ale sectarismului, ale cărui erori deformează şi viciază puţinul adevăr pe care-l posedă, arareori face convertiţi din scepticii oneşti sau din cei batjocoritori. Desigur, numai cei orbi nu pot vedea că dacă cei o mie de milioane din păgânism ar fi convertiţi la starea celor patru sute de milioane* din aşa-zisa Creştinătate, ar rămâne o întrebare deschisă, aşa cum a fost în veacul iudeu (Mat. 23:15), aceea dacă ei n-ar fi de două ori mai potriviţi pentru nimicire decât atunci când erau în superstiţiile lor păgâne originare. Desigur, nici o minte sănătoasă n-ar putea pretinde că o convertire la o astfel de stare ca acea din aşa-zisa Creştinătate ar împlini ((179)) descrierea păcii şi bunăvoinţei milenare, prezisă de profeţi şi rezumată pe scurt în rugăciunea Domnului nostru în cuvintele: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Luca 11:2.*Din aceşti 400.000.000, romano şi greco-catolicii împreună pretind 280.000.000, în timp ce protestanţii pretind 120.000.000.Este oare cumva surprinzător că această masă de patru sute de milioane, care în declaraţie constituie Biserica lui Cristos şi care se cheamă Împărăţia Lui — „Creştinătate” — nu este recunoscută de Domnul şi El îi dă un nume mai potrivit, Babilon (amestec, confuzie)? Cu ideile lor despre Împărăţia lui Cristos şi despre modul şi rezultatele întinderii ei în toată lumea, este oare de mirare că nu sunt pregătiţi pentru Împărăţia adevărată şi nu sunt dispuşi să-L primească pe noul Împărat, aşa cum, pentru motive asemănătoare, conducătorii casei tipice n-au fost pregătiţi la prima venire? Nu poate fi nici o îndoială că acei împăraţi, regi şi prinţi care îşi folosesc acum influenţa şi puterea mai cu seamă pentru mărire de sine, şi care echipează şi menţin milioane de oameni înarmaţi ca să-i protejeze şi să-i menţină în extravaganţele lor imperiale şi în poziţiile lor de domni, mai degrabă ar vedea milioane măcelărite şi alte milioane transformate în văduve şi orfani, ca în trecut, decât să se despartă de avantajele lor actuale. Este vreo mirare că aceştia nici nu doresc, nici nu aşteaptă, nici nu cred în felul de Împărăţie promisă în Scripturi? — o Împărăţie în care cei înălţaţi, îngâmfaţi şi mândri vor fi coborâţi, iar cei înjosiţi ridicaţi la nivelul general cuvenit şi intenţionat? Este vreo mirare că toţi cei care sunt în armonie cu orice fel de asuprire, jecmănire sau monopol zdrobitor, prin care ei obţin sau speră să obţină avantaj nejust asupra semenilor, sunt neîncrezători în Împărăţia dreptăţii în care nu se va permite nici o nedreptate sau ilegalitate? În special, ne putem mira că aceştia sunt neîncrezători că Împărăţia este aproape, chiar la uşi?Nu ne putem mira nici că cei mari, preoţii de seamă şi conducătorii „Creştinătăţii”, căutând fiecare să câştige din partea sau secta sa (Isa. 56:11), nu recunosc şi de aceea resping pe Împăratul spiritual prezent acum, aşa cum ((180)) învăţătorii casei trupeşti L-au respins când era prezent în trup. Şi după cum Domnul a respins, a îndepărtat şi a lepădat din favoare, în focul necazului, multe dintre „ramurile fireşti” ale măslinului, păstrând numai pe israeliţii cu adevărat ca ramuri, nu vedem noi oare că în secerişul acestui veac aceeaşi înţelepciune probează şi „ramurile sălbatice” (Rom. 11:21, 22), şi îndepărtează din favoare şi din grăsimea rădăcinii (făgăduinţa avraamică) această masă mare de ramuri declarate ale căror caracter, scopuri şi dispoziţii sunt străine şi sălbatice într-adevăr — foarte diferite de făgăduinţa şi de planul lui Dumnezeu reprezentat prin rădăcină?Nu este straniu că secerişul actual este martorul separării creştinilor adevăraţi de cei doar pretinşi, aşa cum în secerişul iudeu s-a făcut o separare a israeliţilor adevăraţi de cei doar pretinşi. Este numai ceea ce am fi putut aştepta în mod raţional, chiar dacă nu ni s-ar fi dat nici o revelaţie în Cuvântul lui Dumnezeu, arătând faptul respingerii masei, ca Babilon. Compară Romani 11:20-22 cu Apocalipsa 3:16; 18:4.Respingerea Babilonului („Creştinătăţii”) în 1878 a fost respingerea masei celor pretinşi — „oştirea” cum este numită de către Daniel, pentru a o deosebi de clasa Sfântului Locaş sau a Templului. Clasa Sfântului Locaş nu va fi părăsită sau lăsată pustie. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, Sfântul Locaş va fi slăvit; slava Domnului va umple Templul Său, când ultima piatră vie a lui va fi şlefuită, aprobată şi pusă la loc (1 Pet. 2:5, 6). Am văzut cum de-a lungul veacului a existat o astfel de clasă, cum a fost întinată şi vasele (învăţăturile) ei preţioase au fost profanate, şi cum a fost efectuată treptat curăţirea ei de eroare. Această clasă a fost tot timpul Biserica adevărată, chiar dacă sistemele nominale au fost totuşi recunoscute şi folosite într-o măsură. După respingerea sistemelor nominale însă, acum ca şi în secerişul iudeu, numai clasa Bisericii adevărate sau a Sfântului Locaş este recunoscută şi folosită ca purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. ((181)) Caiafa, un preot de seamă al Israelului Trupesc, a fost folosit de Dumnezeu să transmită o lecţie şi o profeţie mare numai cu câteva zile înainte ca sistemul să fie respins. (Vezi Ioan 11:50, 51, 55; 18:14.) Dar în Scripturi n-avem nici o aluzie şi nici un motiv să presupunem că Dumnezeu a folosit vreodată sau a recunoscut acea biserică-naţiune, conducătorii şi reprezentanţii ei, după ce ea a fost respinsă. Şi aceeaşi lecţie trebuie să fie recunoscută aici, în legătură cu Babilonul. El este „vărsat” din gura Domnului; şi nici glasul Mirelui nici al miresei nu va mai fi auzit niciodată în el. Apoc. 18:23.În zadar încearcă unii să pledeze pentru partea lor din Babilon, şi, în timp ce admit corectitudinea generală a portretului profetic, să pretindă că secta lor, sau congregaţia lor anume, este o excepţie de la caracterul general al Babilonului, şi, prin urmare, că Domnul nu-i poate chema să se retragă din el formal şi public, aşa cum i s-au alăturat odată.Să se gândească aceştia că acum suntem în timpul de seceriş al separării, şi să ne amintim motivul expres al Domnului pentru care ne-a chemat afară din Babilon, şi anume, „ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei”. Să ne gândim, de asemenea, de ce Babilonul este numit astfel. Evident din cauza multelor lui erori de doctrină, care, amestecate cu câteva elemente de adevăr divin, fac mare confuzie, şi din cauza societăţii amestecate adunate împreună prin adevărurile şi erorile amestecate. Şi deoarece ei vor reţine erorile cu sacrificiul adevărului, acesta din urmă este făcut fără valoare şi adesea mai rău decât fără sens. Acest păcat, de a ţine şi a învăţa eroarea prin sacrificarea adevărului, este unul de care este vinovată fiecare sectă a Bisericii nominale, fără excepţie. Unde este secta care să vă ajute să cercetaţi cu hărnicie Scripturile, prin care să creşteţi în har şi în cunoştinţa adevărului? Unde este secta care să nu vă împiedice creşterea, atât prin doctrinele cât şi prin uzanţele ((182)) ei? Unde este secta în care să vă puteţi supune cuvintelor Învăţătorului şi să lăsaţi lumina voastră să strălucească? Noi nu cunoaştem nici una.Dacă vreunii dintre copiii lui Dumnezeu din aceste organizaţii nu-şi dau seama de robia lor, este fiindcă ei nu încearcă să-şi folosească libertatea, fiindcă dorm la postul lor de gardă, când ar trebui să fie administratori activi şi paznici credincioşi (1 Tes. 5:5, 6). Să se trezească aceştia şi să încerce să folosească libertatea pe care cred ei că o au; să le arate confraţilor închinători în ce nu corespund crezurile lor cu planul divin, în ce se depărtează de el şi fug în direcţie opusă lui; să le arate cum Isus Cristos prin favoarea lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om; cum acest fapt şi binecuvântările care decurg din el vor fi mărturisite „la timpul potrivit” fiecărui om; cum în aceste „timpuri de înviorare” binecuvântările restabilirii vor curge către toată rasa umană. Să le arate mai departe chemarea de sus a Bisericii Evanghelice, condiţiile stricte ale membrilor acestui corp şi misiunea specială a Veacului Evanghelic, să ia acest „popor pentru Numele Său”, special, care la timpul cuvenit să fie înălţat şi să domnească cu Cristos. Cei care vor încerca astfel săşi folosească libertatea ca să predice vestea bună în sinagogile de astăzi, vor reuşi fie să convertească congregaţii întregi, sau altfel să trezească o furtună de împotrivire. Sigur vă vor arunca afară din sinagogile lor şi vă vor separa de societatea lor, şi vor spune tot felul de rele împotriva voastră, pe nedrept, din pricina lui Cristos. Şi astfel făcând, fără îndoială mulţi vor gândi că fac un serviciu pentru Dumnezeu. Dar, dacă veţi fi astfel credincioşi, veţi fi mângâiaţi cu prisosinţă de făgăduinţele scumpe din Isaia 66:5 şi din Luca 6:22 — „Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, care tremuraţi la cuvântul Lui. Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din cauza Numelui Meu: «Domnul să fie slăvit [noi facem ((183)) aceasta pentru slava Domnului] şi să vă vedem bucuria!» Dar ei vor rămâne de ruşine!” „Ferice de voi când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor batjocori şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din cauza Fiului Omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săriţi de veselie, căci iată, răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor faţă de proroci.” Dar „Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de bine, fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi!”Dacă toţi cei cu care vă închinaţi ca adunare sunt sfinţi — dacă toţi sunt grâu, fără neghină printre ei — aţi întâlnit oameni cât se poate de remarcabili, care vor primi adevărul secerişului cu bucurie. Dar dacă nu, trebuie să aşteptaţi ca adevărul prezent să separe neghina de grâu. Şi mai mult, trebuie să vă faceţi partea în prezentarea chiar a acestor adevăruri care vor face separarea.Dacă vreţi să fiţi unul dintre sfinţii învingători, trebuie să fiţi acum unul dintre „secerătorii” care mânuiesc secera adevărului. Dacă sunteţi credincioşi Domnului, vrednici de adevăr şi vrednici de comoştenire cu El în slavă, vă veţi bucura să aveţi parte cu Secerătorul principal în secerişul actual — nu contează cât de dispuşi puteţi fi din punct de vedere natural să alunecaţi lin prin lume.Dacă există neghină printre grâul din adunarea în care sunteţi membru, aşa cum este întotdeauna cazul, mult va depinde care dintre ele este în majoritate. Dacă predomină grâul, adevărul prezentat înţelept şi iubitor îl va afecta favorabil; şi neghina nu va vrea să stea mult. Dar dacă majoritatea este neghină, aşa cum în general sunt nouă zecimi sau mai mult — efectul celei mai atente şi mai blânde prezentări a adevărului secerişului va fi să trezească amărăciune şi împotrivire puternică; şi, dacă persistaţi în declararea veştilor bune şi în expunerea erorilor de mult stabilite, veţi fi „scoşi afară” curând, pentru binele cauzei sectare, sau vi se vor restrânge libertăţile aşa încât nu veţi ((184)) putea lăsa lumina voastră să strălucească în acea adunare. Atunci datoria voastră este clară: Daţi mărturia voastră iubitoare în privinţa bunătăţii şi înţelepciunii marelui plan al veacurilor al Domnului, şi după ce aţi arătat în mod înţelept şi smerit motivele voastre, retrageţi-vă în mod public de la ei.În diferitele secte ale Babilonului — „Creştinătăţii” — există diferite grade de robie. Unii care s-ar împotrivi cu indignare robiei complete şi absolute a conştiinţei şi a judecăţii individuale, cerută de romano-catolicism, sunt foarte dispuşi să se lege pe ei şi să lege şi pe alţii prin crezurile şi dogmele uneia sau alteia dintre sectele protestante. Este adevărat, lanţurile lor sunt mai uşoare şi mai lungi decât cele ale Romei şi ale Veacurilor Întunecate. Într-o măsură aceasta este bine — reformare cu adevărat — un pas în direcţia bună — spre libertate deplină — spre starea Bisericii din timpurile apostolice. Dar de ce să purtăm cătuşe umane? De ce să ne legăm şi să ne limităm conştiinţa? De ce să nu stăm fermi în libertatea deplină cu care Cristos ne-a făcut liberi? De ce să nu respingem toate eforturile semenilor noştri greşitori de a ne încătuşa conştiinţa şi a ne împiedica investigarea — nu numai eforturile trecutului îndepărtat, ale Veacurilor Întunecate, ci şi eforturile diferiţilor reformatori din trecutul mai recent? De ce să nu hotărâm să fim ca Biserica apostolică — liberi să creştem în cunoştinţă, în har şi iubire, pe măsură ce „timpul potrivit” al Domnului descoperă tot mai deplin planul Său îndurător?Desigur, toţi ştiu că ori de câte ori se alătură uneia dintre aceste organizaţii umane, acceptând Confesiunea ei de Credinţă ca fiind a lor, ei se obligă să creadă nici mai mult nici mai puţin decât exprimă acel crez asupra subiectului. Dacă, în ciuda robiei la care au cedat voluntar vor gândi pentru ei înşişi şi vor primi lumină din alte surse, mai avansată decât lumina de care s-a bucurat secta în care au fost, ei trebuie fie să se dovedească neloiali sectei şi ((185)) legământului lor cu ea, acela de a nu crede nimic contrar Confesiunii ei, fie altfel să dea la o parte cu onestitate şi să respingă Confesiunea pe care au depăşit-o şi să iasă din astfel de sectă. Pentru a face aceasta se cere har şi costă ceva efort, deranjând asocierile plăcute, cum adesea se întâmplă, şi expunând pe căutătorul onest al adevărului la acuzaţiile nechibzuite de a fi „trădător” al sectei sale, un „apostat”, unul „nestabilit” etc. Când unul intră într-o sectă, se presupune că mintea lui este complet predată acelei secte şi de atunci încolo nu mai este a lui. Secta îşi ia sarcina să decidă pentru el ce este adevăr şi ce este eroare, iar el, pentru a fi un membru adevărat, de nădejde, credincios, trebuie să accepte deciziile sectei sale, atât viitoare cât şi trecute, în toate chestiunile religioase, ignorând gândirea sa personală şi evitând investigarea personală, ca nu cumva să crească în cunoştinţă şi să fie pierdut ca membru al acelei secte. Această sclavie a conştiinţei faţă de o sectă şi de un crez este adeseori declarată răspicat, când unul ca acesta declară că „aparţine” unei astfel de secte.Aceste cătuşe ale sectarismului, departe de a fi văzute în mod corect drept cătuşe şi lanţuri, sunt văzute şi purtate ca ornamente, ca semne de respect şi trăsături de caracter. Atât de departe a mers înşelarea, încât mulţi dintre copiii lui Dumnezeu s-ar ruşina să fie cunoscuţi că sunt fără astfel de lanţuri — uşoare sau grele, lungi sau scurte, în libertatea personală acordată. Ei se ruşinează să spună că nu sunt în robia nici unei secte sau crez, ci „aparţin” numai lui Cristos.De aceea vedem uneori câte un copil al lui Dumnezeu onest, flămând după adevăr, înaintând treptat de la o denominaţie la alta, aşa cum un copil trece la şcoală dintr-o clasă în alta. Dacă este în Biserica Romei, când i se deschid ochii iese afară din ea, căzând probabil în vreo ramură a sistemului metodist sau presbiterian. Dacă aici dorinţa lui pentru adevăr nu este cu totul stinsă şi simţurile sale spirituale nu sunt amorţite de spiritul lumii, îl veţi putea ((186)) găsi după câţiva ani într-una din ramurile sistemului baptist; şi dacă el continuă să crească în har, în cunoştinţă şi în iubirea adevărului, şi într-o apreciere a libertăţii cu care Cristos ne face liberi, îl veţi găsi în curând în afara oricărei organizaţii umane, unit numai cu Domnul şi cu sfinţii Săi, legat numai prin legăturile gingaşe dar puternice ale iubirii şi adevărului, asemenea Bisericii timpurii. 1 Cor. 6:15, 17; Ef. 4:15, 16.Sentimentul de incomoditate şi de insecuritate, dacă nu sunt legaţi cu lanţurile unei secte, este general. Este conceput de ideea falsă, mai întâi promulgată de papalitate, că a fi membru într-o organizaţie pământească este esenţial, plăcut Domnului şi necesar pentru viaţa veşnică. Aceste sisteme pământeşti, organizate de oameni, atât de diferite de asocierile simple, neîncătuşate din zilele apostolilor, sunt privite involuntar şi aproape inconştient de către creştini ca tot atâtea Companii de Asigurare pentru Cer, la care trebuie să se dea în mod regulat bani, timp şi respect etc., pentru a asigura odihna şi pacea cerească după moarte. Acţionând după această idee falsă, oamenii, dacă ies dintro sectă, sunt la fel de nerăbdători să fie legaţi de altă sectă cum sunt să-şi reînnoiască poliţa de asigurare la o companie respectabilă dacă aceasta le-a expirat.Dar nici o organizaţie pământească nu poate acorda un paşaport spre glorie cerească. Nici cel mai bigot sectar (în afară de romano-catolic) nu va pretinde că starea lui de membru în secta sa îi va asigura slava cerească. Toţi sunt forţaţi să admită că Biserica adevărată este cea care este scrisă în cer, şi nu pe pământ. Ei înşeală pe oameni când pretind că este nevoie să mergi la Cristos prin ei — este nevoie să devii membru al unui corp sectar pentru a deveni membru al „trupului lui Hristos”, Biserica adevărată. Dimpotrivă, Domnul, în timp ce n-a refuzat pe nici unul care a venit la El prin sectarism şi n-a îndepărtat cu mâna goală pe nici un căutător al ((187)) adevărului, ne spune că n-avem nevoie de astfel de piedici, ci putem veni la El mult mai bine în mod direct. El cheamă: „Veniţi la Mine”; „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”; „jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară; „şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Am dori să fi dat atenţie vocii Sale mai repede. Am fi evitat multe dintre poverile grele ale sectarismului, multe dintre mlaştinile lui de disperare, multe dintre castelele lui de îndoială, dintre bâlciurile deşertăciunii, dintre leii înclinaţiilor minţii lumeşti etc.Mulţi însă, născuţi în diferite secte, sau introduşi acolo în pruncie sau în copilărie, fără să pună la îndoială sistemele, au ajuns să fie liberi în inimă şi fără să ştie sunt în afara limitelor şi hotarelor crezurilor pe care le recunosc prin declaraţia lor şi le sprijină cu mijloacele şi cu influenţa lor. Puţini dintre aceştia au recunoscut avantajele libertăţii depline, sau obstacolele robiei sectare. Dar separarea deplină, completă, n-a fost poruncită până acum, în timpul secerişului. Acum sunt auzite cuvintele Domnului, ieşiţi afară dintre ei: curăţiţi-vă (eliberaţi-vă, atât de practicile greşite, cât şi de doctrinele false), toţi cei care purtaţi vasele (adevărurile — doctrinele) Domnului. Isa. 52:11.Acum securea este înfiptă la rădăcina sistemului creştin nominal — Babilonul, „Creştinătatea” — aşa cum a fost înfiptă la a sistemului iudeu la prima venire; şi marele sistem în care „păsărilor cerului” le place să se cuibărească şi pe care l-au murdărit grav (Luca 13;18, 19), şi care de fapt a devenit „o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase” (Apoc. 18:2), va fi doborât şi nu va mai înşela lumea. Se va vedea că în locul lui, adevărata şi singura comoştenitoare şi mireasa Mielului va fi adevăratul măslin, ale cărui rădăcini sunt promisiunile adevărate ale lui Dumnezeu şi ale cărui ramuri sunt cei cu adevărat şi pe deplin consacraţi şi credincioşi din acest Veac Evanghelic, ale căror nume sunt „scrise în ceruri”. Apoc. 17:14.((188))Încercarea şi cernerea clasei sfântului locaşDeşi ieşirea din Babilon este un pas, şi încă unul mare, în direcţia biruinţei complete, nu este în nici un caz ultimul; şi trebuie să fim atenţi să ne păzim împotriva unei dispoziţii spre odihnă după fiecare pas înainte pe cale.„Nu gândi că ai biruinţaŞi nu-ţi înceta silinţa;Lucrarea terminată nu-ţi va fiPână când coroana o vei dobândi.În juru-ţi un nor de martoriTe cuprind cu privirea.Trecutul să-l dai uităriiŞi fugi la ţinta ta.”Pasul ieşirii din Babilon a fost în general precedat de alţi paşi de ascultare, care la rândul lor au antrenat şi au întărit caracterul pentru conflictele şi victoriile ulterioare. Şi va fi urmat de alte probe şi ocazii de biruinţă, în vederea cărora Pavel (Gal. 5:1) a scris: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Fiecare persoană care ajunge să-şi dea seama de libertatea fiilor lui Dumnezeu şi de deplina libertate din robia Babilonului trebuie să se aştepte să întâmpine alte tentative ale marelui adversar de a-l duce în alte robii, sau de a-l poticni. Domnul permite aceste încercări severe, pentru ca clasa care este căutată acum să se poată arăta şi pregăti pentru serviciul Lui în Împărăţia slavei.O ilustraţie a acestei încercări şi cerneri a avut loc în secerişul iudeu, preumbrind ceea ce putem aştepta acum. Clasa Templului sau Sfântului Locaş la prima venire a fost reprezentată de ucenicii Domnului, despre care El a spus: „Sunteţi curaţi, dar nu toţi”; şi după respingerea Israelului nominal (33 d. Cr.) a venit o încercare severă pentru cei care reprezentau templul lui Dumnezeu, cei ((189)) curaţi şi cei necuraţi, ca să-i separe. Petru a fost cernut şi aproape a căzut (Luca 22:31; Mat. 26:74, 75; Ioan 21:15-17); dar fiind „curat”, sincer în inimă, el a fost făcut în stare să iasă biruitor. Şi Iuda a fost încercat, şi el s-a dovedit a fi necurat, dispus să vândă adevărul pentru avantaj pământesc, să se lepede de Domnul pentru bani, chiar în timp ce Îl săruta ca o pretenţie de iubire.Întocmai aşa şi acum, în acest seceriş, există un Locaş Sfânt curăţat, şi strâns asociaţi cu el unii care nu sunt curaţi. Şi de la respingerea Babilonului în 1878, şi de la chemarea făcută atunci să iasă afară din el, s-a desfăşurat o lucrare de încercare şi cernere printre cei care au ieşit afară. Fără îndoială că Petru şi Iuda au fost ilustraţii ale unor clase asemănătoare de acum, printre cei care au ieşit din Babilon şi care au fost curăţaţi de multe dintre mânjiturile lui doctrinare — o clasă care rămâne credincioasă Domnului şi adevărului, şi o altă clasă care se dovedeşte necredincioasă, care nu urmează mai departe să-L cunoască pe Domnul, ci care se întoarce spre doctrine rele şi false, adesea mai rele decât cele de care au scăpat.Încercarea şi cernerea clasei templului în acest seceriş, de la 1878, au fost preumbrite prin actul tipic al Domnului nostru, de curăţare a tempului tipic după ce a preluat funcţia de Împărat şi a pronunţat judecata împotriva bisericii nominale evreieşti. După ce a declarat că li s-a lăsat casa pustie, El a mers la templul din Ierusalim, tipul Templului sau Sfântului Locaş adevărat, şi făcând un bici din corzi mici, l-a folosit ca să scoată afară pe schimbătorii de bani şi a răsturnat mesele celor care vindeau porumbei.Biciul din corzi mici folosit în acel act tipic a reprezentat diferite adevăruri folosite în secerişul actual în mijlocul clasei Templu, ca să corecteze, să dovedească şi să separe pe cei necuraţi. Adevărurile arătate acum descoperă atât de clar voinţa perfectă a lui Dumnezeu, importanţa deplinei consacrări serviciului Său şi îngustimea căii care ((190)) trebuie parcursă de către cei care merg în urmele Învăţătorului, încât cei care s-au alăturat acestei clase din vreun motiv necurat sunt în mod continuu biciuiţi de adevăr, până când sunt constrânşi să se separe de clasa Sfântului Locaş.Deşi câteva dintre pildele Domnului nostru arată separarea generală a clasei „sfântului locaş” de „oştire”, sau de masa generală a creştinătăţii declarate, sunt două pilde care merg încă mai departe şi arată încercarea şi cernerea de după aceea a clasei sfântului locaş — separarea biruitorilor, care vor moşteni Împărăţia (Apoc. 3:21), de alţii sincer consacraţi, care, biruiţi de spiritul lumii, neglijează sacrificarea avantajelor şi onorurilor actuale primite de la oameni, în favoarea onorurilor mai înalte primite de la Dumnezeu.Pilda Celor Zece Fecioare, în timp ce arată toată clasa fecioarelor sau clasa consacrată fiind separată de Babilon, marchează în mod clar şi o încercare şi o separare care are loc în această clasă — o separare a fecioarelor înţelepte, pline de credinţă, de iubire fierbinte şi de spiritul ascultării prompte, de fecioarele nechibzuite, care îngăduie ca prima lor iubire şi fierbinţeala spiritului să se răcească, şi în consecinţă credinţa şi promtitudinea ascultării să scadă. Cele înţelepte, trăind în armonie deplină cu legământul lor de consacrare deplină lui Dumnezeu şi veghind cu sârguinţă la întoarcerea promisă a Domnului, sunt pregătite să aprecieze mesajul de bucurie al secerişului, să recunoască indiciile prezise ale prezenţei Învăţătorului, şi să reziste la orice probe pe care El le vede că sunt potrivite să le aplice pentru ca ele să-şi dovedească loialitatea şi credincioşia. Acestea, treze şi veghetoare, aud bătaia la uşă a Învăţătorului, prin cuvintele profeţilor, care anunţă prezenţa Sa; şi pentru ele pierderile şi crucile actuale, purtate cu smerenie pentru adevăr, sunt primite ca vestitori ai unei păci, bucurii şi glorii mai trainice care urmează.((191))Când a fost auzită bătaia profeţiei care anunţa prezenţa Domnului în toamna lui 1874, aceasta a început aproape imediat să fie recunoscută; şi repede s-a ridicat strigătul: „Iată, mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Şi acest strigăt continuă încă şi va continua până când toată clasa fecioarelor consacrate vor auzi şi le va fi încercată credinţa şi loialitatea prin el. Cele înţelepte, cu candelele (Cuvântul lui Dumnezeu) curăţite şi arzânde şi cu untdelemn (Spiritul sfânt) în vasele lor (inimile lor), vor recunoaşte prezenţa Domnului; şi, aranjându-şi conduita şi afacerile în armonie cu credinţa lor, ele vor „ieşi” să-L întâlnească pe Mirele preaiubit şi vor şedea cu El la ospăţul căsătoriei.Obiceiul căsătoriei la evrei constituie o frumoasă ilustraţie a logodnei şi a căsătoriei Bisericii cu Cristos, Domnul ei. Logodna era un angajament formal făcut cu legăminte solemne de fidelitate de fiecare parte. Femeia continua să stea în casa tatălui ei până când era dusă în casa soţului ei, de obicei la un an după logodnă sau căsătorie. Consumarea unirii consta în primirea soţiei în casa pregătită pentru ea de către soţ, şi era celebrată cu un mare ospăţ care dura câteva zile — numit Ospăţul Nupţial. La o oră fixată mirele mergea după mireasă, care aştepta pregătită să-l primească şi să-l însoţească la viitoarea lor casă şi la ospăţul pe care el îl pregătise, urmată de fecioare, însoţitoarele ei, cu candele şi cu toate pregătirile necesare.În pildă nu este deloc menţionată mireasa, ci toate „fecioarele înţelepte” sunt menţionate ca fiind acelea pentru care vine Mirele şi care-L însoţesc şi intră la ospăţul de bucurii pregătit. Şi acest lucru este potrivit şi necesar; fiindcă Mireasa lui Cristos este compusă din mulţi membri sau persoane, foarte frumos reprezentate prin fecioarele înţelepte. Fecioarele nechibzuite care obţin lumină şi experienţă mai târziu, dar care nu vor obţine marea înălţare a clasei Miresei „înţelepte”, credincioase, ((192)) vor fi fără îndoială clasa menţionată (Ps. 45:14, 15) ca „fecioarele, însoţitoarele ei” care o vor urma, care vor fi favorizate de către Împărat la timpul potrivit, dar nu atât de mult.Atitudinea fecioarelor înţelepte, pregătite, în aşteptare şi nerăbdătoare după venirea Mirelui, reprezintă bine singura atitudine potrivită a logodnicei Domnului, Biserica întradevăr consacrată. Ca o mireasă să neglijeze sau să fie nepregătită pentru acest moment, cel mai plin de evenimente din viaţă, ar dovedi că nu este potrivită pentru această onoare; şi aşa este cu Biserica: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte”, caută să fie în atitudinea inimii şi a vieţii plăcută Mirelui, şi doreşte mult şi aşteaptă unirea binecuvântată şi ospăţul promis de Cel care a spus: Mă duc să vă pregătesc un loc, şi Mă voi întoarce şi vă voi lua la Mine.Două lucruri sunt evidente din această pildă: primul, că acest aspect special al adevărului (cunoştinţa despre prezenţa Mirelui) nu este intenţionat pentru lume în general, nici pentru biserica nominală în general, ci numai pentru clasa fecioarelor sau clasa consacrată; al doilea, este evident că acest mesaj al prezenţei Mirelui va cauza separare care va încerca şi va proba pe fiecare individ din clasa fecioarelor, şi va arăta în mod clar care sunt cele înţelepte, credincioase, vrednice, şi cele necredincioase, neînţelepte.O, ce bogăţii de har sunt conţinute în acest mesaj glorios, „Iată, Mirele!” Până acum acesta este un mare secret cunoscut numai printre sfinţi; căci lumea nu-l poate primi. Este o nebunie pentru ea, şi va fi până când toate fecioarele vor auzi şi cele înţelepte dintre ele vor fi intrat deplin; până când „uşa se va închide” şi „flacăra de foc” a marelui timp de strâmtorare care va urma apoi va face ca orice ochi să vadă (să recunoască) prezenţa Domnului şi domnia începută.((193))Cu ce har împărătesc vine mesajul lui Iehova la servitorii Săi smeriţi şi la servitoarele Sale smerite — „Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa [relaţiile, speranţele, scopurile şi ambiţiile umane] tatălui tău [Adam]! Şi atunci împăratul [Domnul Isus] îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este Domnul tău, adoră-l” (Ps. 45:10, 11). Şi cine sunt aceştia care vor primi astfel de favoare? Sunt cei „chemaţi, aleşi şi credincioşi”. „Fiica împăratului [fiica lui Iehova; căci astfel este recunoscută Mireasa lui Cristos] este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti.” Frumuseţea ei este frumuseţea sfinţeniei. La exterior, în faţa lumii, ea nu este plină de strălucire; şi, asemenea Domnului ei în umilinţa Lui, este dispreţuită şi respinsă de oameni. Dar nu va fi întotdeauna aşa: după ce L-a urmat în umilinţa Lui, ea va avea parte şi de strălucirea Lui. Ca nouă creatură ea va fi îmbrăcată la timpul cuvenit cu natura Sa divină — „Ea poartă [când va fi glorificată] o haină ţesută cu aur” — aurul fiind un simbol al naturii divine. „Ea va fi adusă la împărat în haine de broderie” — în haina albă simplă dată de Domnul ei, haina dreptăţii Lui, pe care ea va fi brodat cu multă grijă podoabele frumoase ale harurilor creştine. Şi mare va fi bucuria în cer şi pe pământ la intrarea ei îmbelşugată în palatul Împăratului (2 Pet. 1:5-8, 11); mulţi vor zice: „Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit!” (Apoc. 19:7) „Şi fiica Tirului şi cei mai bogaţi din popor vor umbla cu daruri ca să capete bunăvoinţa ta. … Voi face ca numele tău să fie amintit în toate generaţiile; de aceea te vor lăuda popoarele, în veci de veci.” Ps. 45:12-17.Cu adevărat „înţelepţi” se vor dovedi acei consacraţi care, neglijând farmecele lumeşti, speranţele şi răsplăţile pământeşti, şi cu inimi pline de dor şi de aşteptare pentru Cel preaiubit, sunt găsiţi pregătiţi şi ((194)) sunt dovediţi vrednici de marea înălţare promisă, ca Mireasa, soţia Mielului.„Mireasa Mielului, farmecele tale,O, fie să avem parte de ele.”Deoarece a lua candelele şi a-L urma pe Mire reprezintă a părăsi totul pentru a-L urma pe Cristos în acest timp al prezenţei Sale, aceasta echivalează cu a părăsi Babilonul, unde au fost în principal fecioarele; fiindcă adevărul manifestat în lumina secerişului indică în mod clar această separare a grâului de neghină. Curăţirea atentă descoperă acest fapt fecioarelor înţelepte care posedă Spiritul sfânt al consacrării şi al supunerii. Cei care au acest „untdelemn” vor avea şi lumină, şi aceştia, apreciind privilegiul, vor „urma pe Miel oriunde va merge”, cu bucurie şi promptitudine.Fecioarele nechibzuite, dimpotrivă, neavând untdelemn de ajuns, nu au obţinut lumină clară asupra subiectului prezenţei Mirelui; şi fiind supraîncărcaţi cu grijile, planurile etc., acestei vieţi, ei nu investighează subiectul pe deplin, şi ca urmare se opresc şi sunt nehotărâţi în privinţa părăsirii Babilonului, şi în mare măsură sunt indiferenţi şi neîncrezători în legătură cu întregul subiect. Şi chiar dacă, îndemnaţi de alţii, ei îl părăsesc fără tragere de inimă, asemenea soţiei lui Lot, sunt înclinaţi în mod constant să privească în urmă. Pentru aceştia Domnul a lăsat îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot” (Luca 17:32). Şi iarăşi a spus: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu”.Nimic din pildă nu arată că fecioarele nechibzuite vor fi conştiente de nechibzuinţa lor, până când ocazia de a intra la nuntă va trece de la ele. Atunci îşi vor da seama cât de nechibzuite au fost când au aşteptat să fie recunoscute de Domnul ca Mireasa şi comoştenitorii Lui, când au fost cel mult urmaşi căldicei şi la distanţă. Mulţi acum „înălţaţi printre oameni” şi renumiţi pentru „faptele lor minunate” vor fi printre cei dezamăgiţi.((195))Şi uşa s-a închisVestirea prezenţei Mirelui, ieşirea în întâmpinarea Lui şi intrarea cu El la căsătorie continuă încă, şi va continua până când toate fecioarele înţelepte vor fi „pecetluite pe frunţile lor” cu o cunoştinţă a adevărului secerişului, suficientă ca să le separe de Babilon şi să le facă în stare să intre cu Mirele la ospăţul pregătit. Atunci, când toate fecioarele vor fi fost probate prin acest adevăr prezent, uşa oportunităţii va fi închisă şi altora nu li se va permite să intre la ospăţ; căci, a spus Învăţătorul, Eu sunt „Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide” (Apoc. 3:7). Şi când fecioarele nechibzuite vor veni să bată şi să ceară să intre, după ce uşa va fi închisă, spunând, „Doamne, Doamne, deschidene!”, El le va răspunde spunând: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Cei care se ruşinează de El şi de cuvintele Lui acum, şi de aceea le sunt indiferente, Se va ruşina şi El de ei atunci, când va fi pe punctul să apară în glorie şi putere cu toţi mesagerii Săi sfinţi, credincioşi— fecioarele înţelepte înălţate şi glorificate cu El.Uşa închisă, vom observa, n-are nimic de-a face cu cei lumeşti. Este uşa spre ospăţul nunţii; şi ea n-a fost deschisă niciodată decât pentru cei consacraţi, clasa fecioarelor. Nici o altă clasă n-a fost vreodată invitată să intre prin ea; şi ea se va închide când adevărurile secerişului vor fi cernut şi separat pe toţi păstrătorii calzi, serioşi ai legământului, de cei reci, căldicei şi supraîncărcaţi, care neglijează să-şi ţină legământul. Mulţumim lui Dumnezeu, nu uşa îndurării se închide aici, nici chiar uşa oricărei favori, ci uşa spre acea favoare principală a comoştenirii cu Cristos ca Mireasa Sa. Dar când uşa se va închide în faţa fecioarelor nechibzuite şi nu se va mai deschide niciodată la bătaia lor, chiar dacă le va lăsa stând afară expuse marelui necaz din „ziua cea rea” unde va fi plânsul şi tânguirea şi scrâşnirea dinţilor, ((196)) le va lasa totuşi în braţele iubirii şi îndurării lui Dumnezeu şi sub favoarea şi grija Sa specială; căci marile necazuri prin care vor trece sunt menite să purifice şi să cureţe pe acele fecioare care se vor pocăi atunci, şi prin aceasta să le facă potrivite ca vase de cinste pentru folosul Stăpânului, deşi nu pentru cinstea principală pentru care au fost la început chemate, dar de care s-au dovedit nevrednice. Împărtăşindu-se într-o oarecare măsură de spiritul Babilonului, dându-i acestuia ponderea influenţei lor, oricât de mică, ele sunt socotite de Dumnezeu ca părtaşe la păcatele lui şi de aceea nevrednice să scape de plăgile care vin asupra lui. Aceste plăgi sunt necesare, nu numai pentru nimicirea Babilonului, ci şi pentru purificarea şi separarea grâului încă necopt rămas în el — fecioarele nechibzuite, îmbătate considerabil şi biruite de vinul Babilonului.Intrarea cu Domnul la nuntă a fost frumos ilustrată prin alaiul vesel de nuntă la evrei care însoţea mireasa spre casa soţului ei, cu muzică şi felinare aprinse şi cu toate manifestările de bucurie. Astfel ea intra în bucuria domnului ei şi la ospăţul pe care el îl pregătise. Astfel intră acum fecioarele înţelepte. Bucuria începe când ele aud întâi despre prezenţa Mirelui. Ele lasă cu bucurie orice altceva pentru tovărăşia Lui şi pentru ospăţul pregătit. Deja ele se bucură prin credinţă de ospăţul viitor, pe măsură ce Mirele prezent le face cunoscute lucrurile nespus de mari şi scumpe păstrate pentru Mireasa Sa aleasă şi le descoperă marea Sa lucrare de binecuvântare şi de restabilire a lumii, la care Mireasa va avea privilegiul să participe. Desigur, intrând în camera de primire şi văzând dovezile ospăţului viitor al favorii Împărăţiei, intrăm deja acum în bucuriile Domnului nostru. Avem deja o pregustare a lucrurilor bune viitoare. Deja ne ospătăm, mental, din cele mai bogate daruri ale harului ((197)) Său. Prin credinţă suntem deja aşezaţi la masa Stăpânului şi El Însuşi, potrivit făgăduinţei (Luca 12:37), S-a apropiat şi ne serveşte.Această ospătare prin credinţă din preţioasele adevăruri destăinuite în acest timp de seceriş a început în 1875, la sfârşitul celor 1335 de zile (Dan. 12:12), la începutul secerişului, şi este fericirea prezisă de profet când spune: „Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”Proba hainei de nuntăO altă pildă a Domnului nostru (Mat. 22:1-14) arată o probare încă mai departe a clasei Sfântului Locaş — o probare şi o separare chiar printre cei care au auzit şi au recunoscut mesajul secerişului. „Fecioarele înţelepte” din acea pildă, care intră cu Mirele la nuntă, şi „oaspeţii” din această pildă, sunt aceeaşi clasă de consacraţi care s-au arătat până acum credincioşi şi ascultători. De fapt această clasă este reprezentată prin diferite ilustraţii, fiecare dintre ele având ca ilustraţie forţa ei specifică. Ei sunt reprezentaţi ca fecioare înţelepte, ca slujitori aşteptând întoarcerea Domnului lor de la nuntă, ca oaspeţi la o nuntă şi ca mireasă. Ei sunt corpul lui Cristos, mireasa lui Cristos în devenire, soldaţi subordonaţi lui Cristos căpetenia lor, mlădiţe în Cristos viţa, ramuri de măslin în Cristos, pietre vii într-un templu în care Cristos este piatra din capul unghiului, elevi subordonaţi lui Cristos ca Învăţătorul lor, oi cărora El le este Păstor etc., etc. Considerând aceste figuri de stil, trebuie să ne amintim că ele sunt ilustraţii distincte şi separate, cu totul independente una de alta, şi să căutăm să luăm din fiecare lecţia care s-a intenţionat să fie comunicată. Dacă ne străduim să amestecăm ilustraţiile şi ne mirăm cum poate fi o piatră în templu mlădiţă în vie, cum pot fi oile ((198)) soldaţi, sau cum pot fi oaspeţii la nuntă slujitori sau mireasă, nu reuşim să le înţelegem deloc. În realitate noi nu suntem chemaţi să fim oaspeţi la ospăţul nunţii Mielului, nici slujitori care aşteaptă întoarcerea Sa de la nuntă, ci suntem chemaţi să fim mireasă, deşi în unele privinţe trebuie să fim asemenea slujitorilor şi asemenea acestor oaspeţi — asemenea slujitorilor credincioşi în vigilenţa şi vegherea noastră şi asemenea oaspeţilor în altă privinţă.Această pildă serveşte să arate ce nu poate fi ilustrat prin imaginea miresei, care reprezintă în mod colectiv biserica aleasă ca moştenitoare cu Cristos. Aceasta arată atât caracterul stării de pregătire care se cere, cât şi inspectarea fiecărui individ care-i va respinge pe unii şii va accepta pe alţii. Cei astfel inspectaţi sunt reprezentaţi ca fiind deja în camera de oaspeţi. Ei sunt grâul recoltat sau adunat dintre neghină, fecioarele înţelepte separate de cele nechibzuite. Ei au auzit şi au primit adevărurile secerişului şi se bucură prin credinţă în anticiparea gloriei şi binecuvântării care urmează după deplina lor unire cu Domnul. Până acum cu toţii au alergat bine; dar până va ajunge la sfârşitul alergării, „cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă”.Starea acceptabilă şi pregătită pentru căsătorie este simbolizată în această pildă prin imaginea hainei de nuntă. La nunţile evreieşti era obiceiul ca gazda să se îngrijească de îmbrăcămintea pentru ceremonie — haine albe de in — pentru toţi oaspeţii; şi ca un oaspete să lepede haina de nuntă dată de gazdă în asemenea ocazie şi să apară în propriile sale haine, ar fi fost considerată o necuviinţă ruşinoasă, care însemna mândrie şi lipsă de respect pentru gazda sa.Ca simbol, haina de nuntă ilustrează clar dreptatea lui Cristos, dată de gazda noastră, Iehova (Rom. 8:30-34), atribuită fiecăruia care crede şi se încrede în El, fără de care nici unul nu este acceptabil la căsătoria Mielului şi ((199)) fără de care nici un oaspete nu este admis. Ambele, invitaţia şi haina de nuntă, sunt necesare, şi pilda arată că numai cei astfel îmbrăcaţi sunt admişi chiar şi în anticamera de pregătire specială — în lumina adevărului prezent, unde mireasa îşi termină pregătirea (Apoc. 19:7). Odată haina şi invitaţia primite şi acceptate, aceşti oaspeţi petrec timpul scurt chiar dinaintea sărbătorii nunţii (timpul de seceriş) potrivindu-şi hainele şi făcânduşi lor şi altora ultimele retuşări ale pregătirii. Şi în timp ce sunt astfel angajaţi, ei deja se ospătează împreună prin credinţă, în perspectiva care le stă în faţă. Mirele, marea lucrare viitoare, glorioasa moştenire şi lucrarea actuală de pregătire sunt subiectele constante ale gândurilor şi conversaţiei lor.În această anticameră (acest timp şi această condiţie favorizată), luminată strălucitor prin dezvăluirea clară a adevărului divin cuvenit acum, sunt acordate atât facilităţile cât şi inspiraţia pentru împodobirea finală şi pregătirea completă pentru sărbătoarea nunţii. Dar, cu toate acestea, pilda arată că până şi în aceste condiţii în mod special favorabile, unii, reprezentaţi aici prin „unul”, vor insulta pe gazdă, pe Împărat, dispreţuind şi lepădând haina de nuntă.Învăţătura evidentă a acestei pilde este deci că proba generală finală a acelor „fecioare înţelepte” care au fost găsite astfel gata şi vrednice, şi care în consecinţă au fost introduse în mare parte din lumina secerişului, va fi o probă a aprecierii din partea lor a faptului, adesea mărturisit în Scripturi, că ele sunt acceptate la sărbătoare nu în meritul lor propriu, ci în primul rând pentru că goliciunea şi multele lor imperfecţiuni sunt acoperite prin meritul Celui care Şia dat viaţa ca preţul lor de răscumpărare, şi a cărui dreptate atribuită, ca o haină, este singura care-i face prezentabili şi acceptabili înaintea Împăratului. Toţi trebuie să poarte haina. Fiecare poate să şi-o brodeze cu fapte bune.((200))Cât este de remarcabil şi de semnificativ că aceasta trebuie să fie proba mare, generală, finală. Tatăl nostru ceresc este în mod evident hotărât ca nimeni să nu fie din compania miresei decât cei care-şi dau seama în mod clar de nimicnicia lor şi că marele Mire este Răscumpărătorul lor, precum şi Domnul şi Învăţătorul lor.Pare ciudat de asemenea, ca unii care au alergat alergarea atât de bine până acum să cadă când sunt atât de aproape de realizarea speranţei lor; totuşi, când sunt preveniţi despre o asemenea posibilitate, se cuvine ca toţi consacraţii să vegheze şi să se roage, ca să nu intre în ispită; căci în zilele acestea din urmă vin timpurile primejdioase prezise prin apostol (1 Tim. 4:1; 2 Tim. 3:1; 4:3-5). Şi totuşi timpurile nu sunt atât de primejdioase încât harul divin să nu fie în stare să-i susţină pe aceia care se sprijină încrezători pe Braţul Atotputernic. Într-adevăr, cei care respectă cu smerenie calea îngustă a sacrificiului n-au fost niciodată atât de bine susţinuţi sau atât de deplin echipaţi cu toată armătura lui Dumnezeu. Dar, ciudat cum ar părea, chiar abundenţa favorurilor lui Dumnezeu, chiar claritatea dezvăluirilor planurilor îndurătoare ale lui Dumnezeu (de folosire a Bisericii în timpul Mileniului pentru a binecuvânta toate familiile pământului), în loc să ducă la umilinţă şi la o mai mare apreciere a minunatului preţ de răscumpărare, prin care se realizează eliberarea de condamnare şi se asigură chemarea la natura divină şi la comoştenire cu Cristos, pare să aibă efect opus asupra unora. Aceştia par să piardă din vedere atât nevrednicia lor personală, cât şi perfecţiunea nepătată a Domnului; şi în loc să-şi dea seama că în cel mai bun caz sunt „robi netrebnici”, ei par să vadă în micile lor lepădări de sine pentru cauza adevărului ceva minunat — echivalentul a ceea ce a făcut Domnul nostru Isus — şi simt că ei, la fel ca El, sunt indispensabili pentru executarea marelui plan al veacurilor pe care îl descoperă Scripturile. Unii ca aceştia sunt vinovaţi că „nu se ţin strâns de Cap” şi ((201)) de marea Lui lucrare de răscumpărare cu respectul cuvenit (Col. 2:19). Aceştia rămân condamnaţi fiindcă „socotesc ca de nimic sângele legământului cu care au fost sfinţiţi” (şi acceptaţi) (Evr. 10:29), îTrad. reviz., subsol — n. e.ş. Aceştia fac tocmai în ciuda spiritului favorii lui Dumnezeu, când resping „calea” — singura cale — şi singurul nume dat sub cer şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi din condamnarea adamică şi împăcaţi deplin cu Dumnezeu.Aceştia sunt reprezentaţi în pildă prin cel „legat”, împiedicat de a mai face progres spre ospăţ, sau chiar spre o apreciere în continuare a binecuvântărilor şi a bucuriilor acestuia; şi aceştia vor fi în cele din urmă scoşi cu totul afară din lumină, în „întunericul de afară” al lumii, să aibă parte de suferinţa şi de supărările din marele timp de necaz. Pentru aceştia deci, chiar adevărurile care se dezvăluie acum, intenţionate pentru binele şi dezvoltarea noastră, devin o ocazie de poticnire, pentru că ei nu sunt instruiţi cum se cuvine prin ele. Şi aşa cum Israelul, atât de mult timp favorizat în mod special de Dumnezeu, a devenit mândru şi a început să creadă că ei sunt vrednici în realitate de aceste favoruri şi indispensabili pentru planul divin, aşa încât Dumnezeu i-a respins de la orice favoare, tot aşa va fi acum cu cei care, deşi până acum au alergat bine, nu se menţin umiliţi şi încep să se creadă vrednici să stea înaintea lui Dumnezeu prin propria lor dreptate, şi care îşi asumă dreptul să ia parte la ospăţ fără haina de nuntă a dreptăţii atribuite a lui Cristos.Deosebit de trist cum este, acest aspect al profeţiei arătat în pilda care este în analiză se împlineşte de asemenea în faţa ochilor noştri, formând un alt inel în marele lanţ al dovezilor că suntem în „seceriş”. Unii dintre cei care s-au bucurat de favorurile spirituale din prezent au dispreţuit şi au lepădat astfel haina de nuntă; şi, deşi încă vorbesc despre Cristos ca Domn, ei dispreţuiesc şi neagă chiar importanţa ((202)) şi eficacitatea tranzacţiei prin care El a devenit Domn, şi pe baza căreia au fost socotiţi vrednici de o invitaţie la nuntă (Rom.14:9; 5:2). Ei pretind cu îndrăzneală că n-au nevoie de nici un Răscumpărător; şi, cu sofisme şi aplicări greşite ale Scripturii, se conving pe ei şi-i conving şi pe alţii că au intrat în staul pe altă cale, fără să fie răscumpăraţi — prin propria lor dreptate, pe care apostolul o numeşte „zdrenţe murdare”; şi unii pretind că n-au nevoie de Avocat sau de Răscumpărare, ci că au fost aleşi de către Dumnezeu, fără putinţă de schimbare, la glorie cerească.Această dezbrăcare a hainei de nuntă, printr-o respingere a valorii sacrificiului răscumpărător al lui Cristos, şi-a făcut prima dată apariţia printre cei care erau în lumina adevărului prezent în vara lui 1878; şi de atunci îi încearcă pe toţi cei care au intrat în lumina camerei de oaspeţi, lumina secerişului. Eroarea şi-a câştigat un sprijin chiar în prezenţa Mirelui; şi unii leapădă indispensabila haină de nuntă. Şi ce tulburare a stârnit printre oaspeţi, ce diviziune, ce cernere! Cei care aruncă haina par nerăbdători ca şi alţii să facă acelaşi lucru; şi aceştia se străduiesc, în timp ce acei care sunt credincioşi protestează; şi lucrarea de despărţire continuă, chiar în camera de oaspeţi; şi fără îndoială va continua chiar până în ultimul ceas dinaintea căsătoriei.Între timp, Mirele-Împărat prezent dar nevăzut îi remarcă pe credincioşii vrednici care vor gusta din cina Sa; şi El permite, şi în pildă a prezis, această probă finală. Pe aceia care şi-au lepădat haina El îi întreabă: „Prietene [tovarăşe], cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” — o atenţionare blândă dar foarte plină de forţă că purtarea hainei a fost însăşi condiţia admiterii în favorurile de care s-a bucurat şi că i se dăduse una fără plată. Şi noi provocăm pe toţi cei care neagă acum valoarea morţii lui Crisots ca preţul lor de răscumpărare, să spună că ei au intrat în lumina prezentă — în cunoştinţa prezenţei Domnului şi a altor lucruri adânci ((203)) ale lui Dumnezeu, văzute acum atât de clar — fără să fie îmbrăcaţi cu această haină când au intrat. Nimeni n-a intrat vreodată fără haină: alţii nu pot vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1 Cor. 2:7-14). Tocmai ca în pildă, acum, când cei care au respins haina sunt întrebaţi, ei „amuţesc”. Nu pot nega că au fost admişi pe când purtau haina; şi nu le place să recunoască.„Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară!»”. „Întunericul de afară” este întunericul care înfăşoară pe cei înţelepţi în felul lumii, întunericul raţionamentelor umane neîndrumate de Cuvântul lui Dumnezeu şi neconformate după planul Său revelat, de răscumpărare şi restabilire. Legarea sau restrângerea face un exemplu din aceştia în faţa mulţimii consacraţilor şi-i ajută pe toţi cei care sunt cu adevărat loiali să vadă cât se poate de clar necesitatea şi valoarea hainei în ochii Împăratului. Servitorii care sunt îndrumaţi să facă legarea sunt cei care au adevărul asupra acestui subiect, şi care pot lega influenţa unora ca aceştia cu mărturii scripturale despre valoarea şi necesitatea sângelui preţios şi a hainei dreptăţii cumpărate cu el pentru noi. În lupta împotriva acestor argumente ale Scripturii, cei fără haină sunt forţaţi, prin propriile lor argumente şi eforturi de a se îndreptăţi să iasă din lumină în „întunericul de afară”. Pentru ei, ca şi pentru lume, crucea lui Cristos este acum o piatră de poticnire şi o nebunie; dar pentru cei credincioşi, consacraţi, este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.Dar să nu trecem cu vederea că aceia din pildă care sunt „legaţi” şi „aruncaţi în întunericul de afară” trebuie mai întâi să fi fost în lumina adevărului secerişului; şi de aceea răspunderea şi pedeapsa lor sunt mai mari decât răspunderea şi pedeapsa celor care niciodată nu s-au bucurat de asemenea favoruri. Mii din biserica nominală ((204)) care vor urma fără îndoială învăţătura conducătorilor proeminenţi dintre ei, în renunţarea la credinţa în eficacitatea sângelui preţios al lui Cristos ca preţul de răscumpărare al păcătosului, nu vor fi răspunzători pentru acel pas în cea mai deplină măsură, fiindcă ei nau fost suficient luminaţi în legătură cu el.Mii de creştini declaraţi n-au crezut niciodată în Cristos ca răscumpărarea sau înlocuitorul lor şi niciodată n-au purtat haina dreptăţii Sale atribuite. Aceştia, desigur, nu sunt menţionaţi în pildă. Pilda se referă numai la o clasă foarte limitată, toţi aceştia apreciind odată clar răscumpărarea, şi în timp ce astfel o apreciau, au intrat, sub favoarea pe care ea o asigura, în lumina specială a timpului de seceriş — timpul prezenţei Împăratului, chiar înainte de ospăţ. Cu ce grijă ar trebui cei care au fost odată luminaţi şi care au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, să se păzească împotriva chiar şi a celei mai simple sugestii spre un pas atât de neloial, nedrept şi dezastruos. Evr. 10:26-31; 6:4-8.Analizând aceste pilde, nu trebuie să facem greşeala de a presupune că toate fecioarele înţelepte au intrat deja la căsătorie — în camera de pregătire specială şi finală — şi că uşa s-a închis înainte de a începe inspecţia la care se face referire în pildă. Uşa ocaziei este încă deschisă tuturor consacraţilor îmbrăcaţi prin credinţă în haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; mesajul „Iată, Mirele!” se vesteşte încă; fecioarele înţelepte ies încă să-L întâmpine şi intră cu El la căsătorie; şi cele nechibzuite încă nu s-au întors cu untdelemn în vasele lor. Dar, de când „Mirele a venit” (din 1878, paralela în timp a preluării de către Domnul nostru a funcţiei de Împărat al evreilor — Mat. 21:1-13), inspectarea oaspeţilor şi încercarea aprecierii hainei de nuntă este în desfăşurare. Şi în timp ce mai multe dintre fecioarele înţelepte află încă despre prezenţa Mirelui şi ((205)) intră bucuroase la ospăţ, unele dintre acelea care sunt deja înăuntru se dovedesc nevrednice să stea înăuntru, şi au fost şi sunt legate de mâini şi de picioare, iar aprecierea şi înţelegerea adevărului prezent — a prezenţei Domnului şi a lucrării actuale şi viitoare — încep să devină tot mai neclare, în timp ce, purtate de raţionamente false pe premise false, ele gravitează, treptat sau rapid, potrivit temperamentului, spre opiniile lumeşti despre lucruri — „întunericul de afară” al lumii, când este comparat cu lumina din interior acum accesibilă sfinţilor înveşmântaţi cum se cuvine. Şi, fără îndoială, toate fecioarele care intră trebuie încercate asupra acestui subiect. Fericiţi şi fără frică în această încercare vor fi toţi aceia care din inimă pot spune:„Pe nimic altceva nu-mi zidesc speranţaDecât pe sângele şi pe dreptatea Sa.Nici în cel mai scump lucru nu mă încred,Ci cu totul pe numele lui Isus mă sprijin.Numai pe Cristos, Stânca Solidă, pot eu staNisip mişcător este totul altceva.”Şi aceştia pot cânta cu mare bucurie:„Prinţul păcii mele este de faţă,Lumina feţei Sale mă luminează.Ascultă, preiubitule, El spune:«Pacea Mea ţie ţi-o dau».Crucea îmi acoperă păcatele;Trecutul sub sânge stă;În Isus am încrederea;Şi acum vreau ce Dumnezeu vrea.”Sfârşitul chemării de sus nu este închiderea uşiiScripturile nu dau data exactă la care se va închide uşa spre sărbătoarea căsătoriei, deşi ele arată clar că aceasta nu va fi închisă până când toate „fecioarele” vor fi avut ocazia ((206)) să intre şi după ce toate cele „înţelepte” sau cele pregătite vor fi intrat.O „uşă” deschisă simbolizează o ocazie de intrare în anumite condiţii şi privilegii; o uşă închisă reprezintă terminarea acestor privilegii sau a acestei ocazii. Privilegiul, invitaţia sau ocazia Veacului Evanghelic, care acordă celor ce cred în Cristos, sub condiţii restrânse, intrarea la comoştenire cu El în Împărăţia cerească şi la natura divină, este „uşa” prin care „avem intrarea … în harul [favoarea] acesta în care suntem”; şi anume, în speranţa împărtăşirii de gloria lui Dumnezeu (Rom. 5:2). Această uşă, care a stat deschisă tot veacul, se va închide odată; şi uşa din pilda fecioarelor marchează această închidere — toate aceste ocazii şi privilegii se vor termina. Această pildă a fecioarelor înfăţişează numai evenimentele de la sfârşitul acestui veac printre cei din Biserica adevărată care vor trăi în acel timp. „Uşa” din această pildă reprezintă faptul că anumite privilegii speciale, împlinirea şi ţelul tuturor favorurilor Veacului Evanghelic, vor fi deschise pentru „fecioarele înţelepte” în timpul secerişului; iar închiderea uşii, când toată clasa aceasta se va fi folosit de aceste privilegii, reprezintă sfârşitul întregii favori şi al tuturor privilegiilor acestui Veac Evanghelic; pentru că ospăţul reprezintă în întregime avantajele şi privilegiile evanghelice, fiind o reprezentare a marii împliniri la care duc toate celelalte favoruri — gloriile Împărăţiei promise.Să ne gândim la „uşa” ocaziei şi a privilegiului care se va închide curând. Domnul nostru a numit-o poartă şi a spus că în timpul Veacului Evanghelic va fi greu atât să o găsim cât şi să intrăm prin ea, şi ne-a sfătuit să facem mare efort să intrăm dacă vrem să avem parte de nemurire şi de onorurile Împărăţiei, la care duce numai această uşă, nu altele. Prin urmare El a spus: „Luptaţivă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor ((207)) căuta să intre şi nu vor putea. Îndată ce Stăpânul casei Se va scula şi va închide uşa …” (Luca 13:24, 25). Această cale îngustă, după cum am văzut deja*, este calea sacrificiului de sine în interesul planului şi al lucrării Domnului. Calea este făcută îngustă prin împrejurările timpului actual, prin împotrivirea spiritului lumesc la adevăr şi la dreptate, aşa încât oricine merge în urmele Conducătorului şi Înaintaşului nostru va găsi calea a fi îngustă sau grea şi va trebui să sufere persecuţie. A umbla pe această cale, după cum Domnul nostru ne-a lăsat exemplu să urmăm în urmele Sale, implică nu doar o conformare pasivă la dispoziţia sau la spiritul Său, ci şi un zel activ, energic în promulgarea adevărului Său cu orice preţ. Şi toţi aceia care umblă pe calea îngustă, credincioşi cum a fost El până la moarte, au părtăşie în suferinţele Lui şi la timpul potrivit vor avea părtăşie şi în slava Sa, la sărbătoarea căsătoriei — în slava care va fi descoperită la arătarea şi la Împărăţia Lui. Filip. 3:10; 1 Pet. 4:13.Având în vedere încheierea ei glorioasă, ocazia de a merge pe această cale îngustă a sacrificării de sine pentru adevăr este cel mai mare privilegiu care a fost oferit vreodată vreunei creaturi. Privilegiul de a suferi cu Cristos şi pentru cauza Sa, după ce L-am recunoscut mai întâi pe El ca Răscumpărătorul nostru, este prin urmare uşa, şi singura uşă a ocaziei prin care se poate ajunge la gloria care urmează, ca mireasă şi comoştenitori cu Cristos.Sunt trei moduri în care ar putea fi indicată închiderea uşii: primul, printr-o declaraţie biblică clară a datei; al doilea, printr-o astfel de schimbare a sentimentului public în legatură cu adevărul, încât fidelitatea şi zelul în serviciul acestuia să nu mai întâmpine nici o împotrivire şi când suferinţa cu Cristos pentru adevăr (Rom. 8:17) să ((208)) nu mai fie posibilă; sau, al treilea, să se ajungă la o asemenea stare a lucrurilor din lume încât toate ocaziile pentru un astfel de serviciu să fie efectiv împiedicate, astfel nelăsând nici o ocazie pentru candidaţi să intre în lucrare, să-şi dezvolte şi să-şi dovedească iubirea şi credincioşia prin activitate şi răbdare.Deşi suntem clar informaţi că uşa va fi închisă cândva în această perioadă de seceriş sau de sfârşit al veacului, Biblia nu ne dă data exactă; şi, deşi după marele timp de necaz va fi o mare schimbare a sentimentului public în favoarea adevărului şi a dreptăţii, nu avem nici un indiciu că se va ajunge la o astfel de stare a lucrurilor până după ce perioada de seceriş se va sfârşi complet. Dar avem un indiciu clar că uşa se va închide în modul numit mai la urmă; căci, înainte ca Ziua Milenară să apară, suntem preveniţi în legătură cu o noapte întunecoasă în care nimeni nu va putea lucra — „Vine dimineaţa, şi este tot noapte”. Isa. 21:12. Vezi şi Vol. II, cap. 8.Calea îngustă deschisă pentru noi este privilegiul şi ocazia de a coopera cu Domnul nostru acum, când manifestarea spiritului Său de blândeţe, zel şi loialitate faţă de Dumnezeu şi de adevărul Său se face cu preţul avantajelor pământeşti; când apărarea cauzei Lui şi a adevărurilor pe care El ni lea dat ne va face, ca să nu zicem mai mult, foarte nepopulari; şi când străduinţele noastre de a-I onora numele şi a binecuvânta pe semenii noştri cu adevărul, lăsând lumina noastră să strălucească, va aduce asupra noastră insulte, denaturări şi persecuţii într-o oarecare formă. Şi dacă, aşa cum am văzut, calea îngustă deschisă înseamnă privilegiul de a sacrifica astfel cu credincioşie până la moarte, cu orice preţ, atunci terminarea tuturor acestor ocazii pentru astfel de părtăşie a serviciului şi a suferinţelor ar însemna închiderea uşii, oprirea căii înguste spre gloria şi comoştenirea viitoare; domnia noastră cu Cristos fiind condiţionată de credincioşia noastră în serviciul Său, care acum înseamnă suferinţă cu El. Rom. 8:17; 6:8.((209))Şi suferinţa cu Cristos, după cum am văzut, nu este suferinţa obişnuită, comună tuturor celor din starea decăzută, ci numai acele suferinţe care sunt ca rezultat, mai mult sau mai puţin direct, al urmării exemplului lui Cristos, în susţinerea adevărurilor nepopulare şi în expunerea erorilor populare. Astfel au fost cauzele suferinţelor lui Cristos; şi astfel vor fi cauzele persecuţiei, suferinţei şi pierderii pentru toţi cei care urmează în urmele Sale. Ei vor avea părtăşie în suferinţele Sale acum, iar la sfârşit vor fi socotiţi vrednici să aibă parte de răsplata unei asemenea credincioşii faţă de principiu. Aceasta, de-a lungul Veacului Evanghelic, a însemnat muncă sacrificatoare de sine şi îndurarea insultelor în semănarea şi udarea seminţelor învăţăturilor lui Cristos; iar acum, la încheierea veacului, înseamnă fidelitate şi îndurare asemănătoare în lucrarea secerişului care se desfăşoară acum — chiar până la depunerea vieţii, fie că se va cere prin procesul treptat al efectuării ei în serviciul Învăţătorului, o moarte zilnică, sau prin aceea că se va face brusc, printr-o moarte de martir.Vrednicia Bisericii fecioare logodite ca să fie mireasa, soţia Mielului, constă nu numai în lipsa păcatului, deşi ea va fi sfântă şi „fără defect” — „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta” (Ef. 5:27), făcută „mai albă decât zăpada” în marea fântână a iubirii răscumpărătoare, meritul Răscumpărătorului ei. Acest lucru este necesar tuturor celor care vor fi socotiţi vreodată vrednici de viaţă durabilă pe oricare plan. Dar pentru a fi mireasa Mielului, ea trebuie nu numai să fie fecioară în puritatea ei, şi pe lângă aceasta să fie liberă de alianţă şi cochetărie păcătoasă cu lumea, ci trebuie să fie mai mult, cu mult mai mult de atât. Ea trebuie să se asemene atât de mult cu Domnul ei şi trebuie să urmeze atât de aproape în urmele şi în sfatul Său, încât din cauza acestui lucru să sufere, să fie martir, cum a fost El, şi pentru aceleaşi principii ale adevărului şi ale dreptăţii. Ea trebuie să dovedească faptul că are o iubire mistuitoare pentru Mire şi o devotare neobosită pentru numele şi principiile Lui, aşa ((210)) încât să fie dispusă să fie dispreţuită şi respinsă de cei lumeşti, cum a fost El, de dragul ascultării de învăţăturile Lui.Pentru a dezvolta şi a demonstra acest caracter, ea trebuie să fie încercată şi probată. Încrederea ei, răbdarea ei, fidelitatea ei faţă de Domnul, atât prin rău cât şi prin bine, trebuie să fie dezvoltate şi probate. Şi numai aceştia care sunt astfel dezvoltaţi şi probaţi, şi prin probă s-au dovedit credincioşi, vor fi astfel acceptaţi şi recunoscuţi ca mireasă şi comoştenitoare cu Domnul, moştenitoarea tuturor lucrurilor. După cum este scris: „Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va fi [astfel] găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc” — aşa de intens. Astfel, dacă este corect înţeleasă, fiecare încercare a fidelităţii noastre trebuie să fie întâmpinată cu bucurie, ca o nouă ocazie de a-I arăta Mirelui adâncimea şi puterea iubirii noastre, şi încă o dovadă a vredniciei de iubirea şi încrederea Lui şi de înălţarea făgăduită. Cei care se vor împărtăşi cu Domnul de gloria viitoare trebuie să fie nu numai chemaţi şi acceptaţi, ci şi credincioşi, chiar până la moarte. Apoc. 17:14.Astfel uşa ocaziei de angajare cu Cristos Domnul nostru în lucrarea veacului Evanghelic se va închide când „vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”. Şi atunci, pentru toţi cei care n-au dezvoltat mai înainte caracterul necesar şi nu şi-au dovedit armonia, devotarea, iubirea şi zelul pentru Domnul şi pentru adevărul Său prin serviciu credincios (Mat. 10:37; Marcu 8:38), va fi prea târziu să facă astfel. Cum este reprezentat în pildă, ei se vor dovedi astfel că sunt „fecioare nechibzuite”, pentru că au lăsat să le scape marea şi glorioasa ocazie de a suferi cu El şi pentru El, cu care ar domni împreună bucuroşi. Până atunci, numărul deplin predestinat de Dumnezeu să constituie şi să completeze Biserica vor fi fost chemaţi, aleşi şi dovediţi credincioşi prin încercare — „asemenea chipului Fiului Său” ((211)) (Rom. 8:29). Secerişul va fi trecut, vara favorii va fi sfârşită şi numai arderea neghinei va rămânea, pentru a curăţa câmpul (omenirea) şi a-l pregăti pe deplin pentru semănarea mult mai extinsă a Veacului Milenar.Sosirea acestei nopţi va pune evident capăt oricărei alte lucrări de diseminare a adevărului, care, greşit înţeleasă de public în general, va fi probabil acuzată de a fi cauza unei mari părţi din anarhia şi confuzia care vor predomina atunci, în loc să fie văzută în adevărata ei lumină ca o preumbrire a gândului şi revelaţiei divine în privinţa viitoarelor strâmtorări ale lumii şi a adevăratelor lor cauze. Să nu aşteptăm ca venirea nopţii şi închiderea uşii să fie bruşte, ci mai degrabă să fie o împiedicare şi o închidere treptată a lucrării secerişului.Timpul prezent este pentru pecetluirea servitorilor lui Dumnezeu pe frunţi, înainte ca furtuna strâmtorării să izbucnească (Apoc. 7:2, 3); şi fiecare fecioară înţeleaptă ar trebui să aprecieze acest privilegiu din prezent, atât pentru propria sa pecetluire intelectuală cu adevărul prezent, precum şi pentru angajarea în lucrarea secerişului de pecetluire a altora din clasa grâu şi a adunării lor în hambarul siguranţei, înainte de a veni noaptea şi de a se închide uşa ocaziei.Că ocazia actuală, cea mai favorabilă, nu este decât una scurtă, este evident din faptul că au rămas numai douăzeci şi patru de ani din perioada de seceriş, a cărei încheiere va fi martorul sfârşitului domniei răului şi al introducerii glorioasei Zile Milenare; şi în această perioadă trebuie să-şi afle locul noaptea întunecoasă a celei mai mari strâmtorări a lumii. Marea întunecime care trebuie să preceadă ziua glorioasă se apropie: „Vine dimineaţa şi este tot noapte” — „un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”.Să observăm că atunci când această noapte va veni, când secerătorii trebuie să-şi înceteze munca, ea va dovedi că lucrarea aceasta finală a Evangheliei va fi împlinită; că toţi ((212)) din numărul celor aleşi ai Miresei lui Cristos vor fi fost „pecetluiţi” şi „adunaţi” într-o stare de separare de cei lumeşti — în starea de grânar (Mat. 13:30); căci Dumnezeu nu va permite nimic să oprească această lucrare până când va fi terminată. Atunci, toţi servitorii adevăraţi şi credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi fost pecetluiţi pe frunţi; şi, lucrarea Veacului Evanghelic fiind terminată, alţii nu vor mai putea intra în acea lucrare sau să secere răsplata ei bogată, prezisă în „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” ca răsplata celor credincioşi care intră în timp ce „uşa” este deschisă. 2 Pet. 1:4.Dar nu trebuie să înţelegem din aceasta că toţi, imediat ce se vor dovedi credincioşi, vor intra în răsplata lor. Este posibil ca unii dintre aceştia să trăiască până mai adânc în noaptea întunecoasă a strâmtorării — deşi aşteptarea noastră este contrară. „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” După ce au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu şi s-au împotrivit cu îndrăzneală erorii prin prezentarea şi apărarea clară şi neînfricată a adevărului, în această zi rea, când erori uriaşe se îngrămădesc îndrăzneţ şi sfidător peste tot, sfinţii sunt îndemnaţi: „Să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate”, îmbrăcaţi cu toată armătura, cu sabia spiritului întotdeauna gata de apărare, şi cu veghere, perseverenţă şi rugăciune pentru toţi sfinţii. Toţi vor avea nevoie de răbdare, pentru ca după ce vor fi făcut voia lui Dumnezeu să poată primi făgăduinţa. Apoc. 14:12; Efes. 6:13; Evr. 10:36.Sfârşitul chemării de sus la comoştenire cu Domnul nostru Isus în Împărăţia lui Dumnezeu, să se înţeleagă clar, nu este închiderea uşii din pilda fecioarelor. Deşi „chemarea” generală la această favoare a încetat în 1881, „uşa” este încă deschisă. Chemarea este invitaţia generală a lui Dumnezeu către toţi îndreptăţiţii care cred în Răscumpărătorul, să urmeze în urmele Lui de sacrificiu de sine chiar până la moarte, şi prin aceasta să-şi dovedească vrednicia de a domni cu El în glorie. Această favoare a avut un început definit în ((213)) timp: ucenicii care erau în aşteptare au fost acceptaţi la ea în ziua Cincizecimii, în 33 d. Cr. Şi ea are un sfârşit definit în timp, după cum a fost arătat deja, adică octombrie 1881*.*Vezi Vol. II, cap. 7.Pe de altă parte, închiderea uşii, din pilda consemnată în Matei 25, marchează sfârşitul complet al tuturor ocaziilor pentru ca cineva, chiar şi cei „chemaţi”, să mai obţină după aceea premiul chemării de sus. Aceasta marchează sfârşitul tuturor ocaziilor de a se dovedi vrednici de premiu prin credincioşie în serviciu: orice ocazie de serviciu se va termina atunci, în „noaptea” când nimeni nu va mai putea lucra (Ioan 9:4). De aceea, este evident că uşa sau ocazia de a ne întări astfel chemarea şi alegerea nu se închide în mod necesar când încetează să se mai facă chemarea sau invitaţia generală către toţi credincioşii să intre. Şi, în timp ce uşa este deschisă, ea indică faptul că orice credincios care este doritor să intre şi este gata să se conformeze condiţiilor poate s-o facă, chiar dacă „chemarea” sau invitaţia generală de a intra nu se mai face. De fapt, uşa sau ocazia pentru muncă şi sacrificiu nu s-a închis încă, chiar dacă chemarea generală s-a sfârşit în 1881.Veacul Evanghelic a fost timpul chemării — întâi pentru chemarea păcătoşilor la pocăinţă şi la credinţă în Cristos, Răscumpărătorul; şi apoi, pentru chemarea acestor îndreptăţiţi la înaltul privilegiu al comoştenirii cu Cristos în Împărăţia Sa, în baza condiţiei de a urma acum în urmele Sale de sacrificiu, chiar până la moarte — ca o condiţie a acceptării în lucrarea Împărăţiei şi în onorurile Veacului Milenar viitor. Prin urmare, când Domnul ne spune că perioada de sfârşit al veacului va fi un timp de seceriş, aceasta indică în mod clar o schimbare radicală — de la semănare la secerare, de la chemare la încercarea celor chemaţi şi la încheierea lucrării începute prin chemare.Ca o ilustraţie a schimbării în caracterul lucrării la încheierea Veacului Evanghelic, Domnul nostru a dat pilda ((214)) năvodului (Mat. 13:47-50). „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, [pescarii] l-au tras la mal şi, stând jos, au strâns în vase ce este bun şi au aruncat afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului [în seceriş, Mat. 13:39]: îngerii [mesagerii, servitorii lui Dumnezeu] vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi-i vor arunca în cuptorul de foc [marele timp de necaz]; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”Această pildă reprezintă Biserica creştină nominală ca împărăţia nominală de perspectivă a lui Dumnezeu — năvodul aruncat în mare (lume), care a adunat peşti (oameni — Mat. 4:19) de toate felurile (creştini adevăraţi, creştini pe jumătate înşelaţi şi amăgiţi şi mulţi făţarnici), care, când este plin (la împlinirea timpului lui Dumnezeu), este tras la mal. Arată că nu „toate felurile” adunate în Biserica nominală sunt potrivite pentru Împărăţie, indiferent pentru ce altceva ar putea fi potrivite; că la încheierea veacului — în timpul secerişului — chemarea sau invitaţia la un loc în Împărăţie va înceta prin aranjamentul lui Dumnezeu, aşa cum este reprezentat prin tragerea năvodului la mal, şi că atunci pescarii vor începe altă lucrare — şi anume, o lucrare de separare, divizare, care va realiza adunarea felului dorit şi respingerea altora care sunt nevrednici de favoarea la care au fost chemaţi; căci „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Mat. 22:14.Lucrarea de separare din această pildă este aceeaşi cu cea arătată în pilda grâului şi neghinei, care ne învaţă să aşteptăm o întrerupere a semănării (a chemării) şi o schimbare de la acea lucrare la lucrarea recoltării. Servitorii Domnului, care sub îndrumarea Lui vor schimba astfel lucrarea, în ambele pilde sunt numiţi îngeri — mesageri speciali ai lui Dumnezeu. Ei sunt ucenicii Lui credincioşi care, umblând foarte umiliţi şi aproape de Domnul, şi foarte serios căutând să-I cunoască planul şi să coopereze în ((215)) lucrarea Sa, nu sunt lăsaţi în întuneric în privinţa timpurilor şi a perioadelor Sale (Mat. 13:11; 1 Tes. 5:4; Ier. 8:7-12). Desigur, această recoltare şi adunare se referă numai la cei în viaţă în timpul secerişului, şi nu la cei care au murit înainte; fiecare dintre aceştia, când şi-a sfârşit cursul, a fost marcat şi separat ca să-şi aştepte poziţia cuvenită în cadrul sau în afara turmei mici glorificate, Împărăţia propriu-zisă. 2 Tim. 4:8.Năvodul n-a fost intenţionat să adune toţi peştii din mare. Domnul nostru, marele Pescar Principal, a intenţionat să prindă un anumit număr de peşti de un anumit fel, nu contează câţi de alte feluri au intrat în năvod împreună cu ei; şi când numărul deplin din felul acela dorit, deosebit, a intrat în năvod, s-a poruncit să fie tras la mal pentru a sorta şi separa peştii. Când se porunceşte ca năvodul să fie astfel tras la mal, trebuie să fie înţeles că însărcinarea dată la începutul veacului, ca năvodul să fie aruncat în mare (Mat. 28:19; 24:14) se sfârşeşte; şi toţi care vreau să continue să fie colaboratori cu Domnul trebuie să dea atenţie acestei îndrumări şi să nu mai folosească timpul pentru pescuitul general, ci pentru lucrarea actuală de alegere şi adunare. Şi după cum adevărul cuvenit atunci a fost mijlocul pentru chemare, tot aşa adevărul, „adevărul pe care-l avem”, adevărul secerişului, este acum mijlocul Domnului pentru încercare şi despărţire.Prin urmare, când servitorii Domnului aud vocea Sa prin Cuvântul Său, declarând că a venit timpul să oprească semănatul şi să înceapă seceratul, să oprească prinderea şi să treacă la sortare, să oprească chemarea şi să predice mesajul secerişului cuvenit acum pentru cei deja chemaţi, ei se vor supune cu bucurie şi promptitudine dacă sunt credincioşi. Aceştia, ca atare, instruiţi de Învăţător în legătură cu planul Său al veacurilor şi nefiind în întuneric în privinţa timpurilor şi perioadelor în care trăim, să nu mai meargă căutând să semene sămânţa bună a ((216)) Împărăţiei în câmp sau în lume, ci să dea „hrană la timp pentru casa credinţei” — răspândind printre copiii declaraţi ai Domnului veştile bune ale Împărăţiei apropiate, şi ale marii bucurii şi binecuvântări pe care aceasta o va aduce curând pentru tot poporul.Şi, ciudat lucru, acest mesaj al pregătirii iubitoare a lui Dumnezeu prin răscumpărare, pentru restabilirea tuturor lucrurilor, de către şi prin Cristos Isus şi prin corpul său glorificat, Biserica, Împărăţia lui Dumnezeu (acest mesaj care ar trebui să bucure, să învioreze şi să unească toate inimile creştine iubitoare), este cel care trebuie să dezvolte şi să atragă în unire de inimă numai clasa adevărată, să-i încerce şi să-i separe de masa nominală.Curând secerişul va fi sfârşit, şi atât cel care a semănat cât şi cel care a secerat se vor bucura împreună. Acum secerătorii trebuie să grăbească lucrul şi să fie atât de preocupaţi de realizarea lui deplină, încât să roage pe Domnul secerişului, Secerătorul Principal, să trimită mai mulţi lucrători în seceriş. Nu va mai fi mult până când plugarul dispensaţiei următoare (marele timp de necaz prezis, care va pregăti lumea pentru semănarea seminţei milenare) va ajunge pe secerătorul acestei dispensaţii. Amos 9:13.A şaptezecea săptămână a lui Israel o ilustraţiea încheierii favorii evangheliceReamintim că a „şaptezecea săptămână” a lui Israel — ultimii şapte ani ai favorii lor — a fost foarte exact marcată la începutul ei, la mijlocul şi la încheierea ei; şi noi credem că aceasta a fost chiar cu scopul să ne dea date clar definite la încheierea Veacului Evanghelic de favoare pentru Israelul spiritual. Am văzut că începutul acelei săptămâni a fost pentru Israelul Trupesc data începutului încercării lor din seceriş, în 29 d. Cr. Acesta a fost marcat de botezul şi recunoaşterea Domnului nostru ca Mesia la Iordan, când a început lucrarea de seceriş — a cărei paralelă aici este recunoaşterea prezenţei Domnului în 1874 d. Cr., la începutul acestui seceriş.((217))Mijlocul acelei săptămâni de legământ, 33 d. Cr., a fost data respingerii Israelului ca sistem sau biserică-naţiune, şi a fost marcat prin moartea Domnului nostru pe cruce şi prin cuvintele Sale chiar înainte de moarte: „Vi se lasă casa pustie”. Şi paralela la aceea este respingerea acum din favoare şi căderea sistemelor sectare, numite creştinătate sau „Babilon”, în 1878.Ultima jumătate a săptămânii de legământ a lui Israel (trei ani şi jumătate, din 33 până în 36 d. Cr.) n-a fost o perioadă de favoare naţională sau sectară, ci de favoare individuală, acordându-li-se israeliţilor (nu ca înainte prin canalele bisericii nominale, ci individual, dacă voiau s-o primească), toate favorurile şi privilegiile speciale ale legământului avraamic, până la sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni simbolice, limita favorii lor, marcată prin trimiterea favorii la Corneliu şi la neamuri în general. Tot aşa în paralelă aici: cei trei ani şi jumătate din aprilie 1878, unde aşa-zisa creştinătate sau „Babilon” a fost respinsă din favoare, până în octombrie 1881, a fost perioada de încheiere a favorii chemării de sus pentru credincioşii individuali. Astfel „chemarea” generală (favoarea acestui Veac Evanghelic) a încetat în octombrie 1881 d. Cr., întocmai cum data corespunzătoare, octombrie 36 d. Cr., a fost martorul sfârşitului favorii iudaice.Favoarea iudaică a constat în oferirea (în mod exclusiv) lui Israel a Împărăţiei — chemarea copiilor naturali ai lui Avraam să se folosească de privilegiile şi ocaziile acordate lor sub Legământul Legii. Această chemare, favoare sau privilegiu, a încetat total şi definitiv odată cu sfârşitul săptămânii lor de legământ. Favoarea evanghelică a constat în oferirea Împărăţiei (în mod exclusiv) credincioşilor în Cristos — „chemarea de sus” a tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu sub Legământul de Har, care pot să se folosească de ocaziile astfel acordate (şi să devină membri ai „seminţei” avraamice care va binecuvânta lumea) prin unire cu Cristos Isus, Răscumpărătorul lor, în legământul Lui de jertfire de ((218)) Sine; proba care trebuie să demonstreze vrednicia lor de a avea parte în lucrarea şi gloria viitoare a lui Cristos. Şi această favoare, această „chemare” sau invitaţie este cea care, aşa cum am văzut, a încetat cu totul şi pentru totdeauna în octombrie 1881, punctul în timp paralel cu sfârşitul chemării sau favorii iudaice.Să se observe că încetarea favorii sau chemării iudaice a fost urmată de o altă chemare generală, care, ignorându-i pe ei şi favoarea lor trecută, a inclus totuşi pe oricare dintre cei care mai târziu, devenind credincioşi, au fost vrednici de acea chemare mondială la onoarea Împărăţiei. Încetarea favorii lor trecute a fost tot aşa de reală ca şi cum n-ar fi fost invitaţi la nimic după ce favoarea lor a încetat; tot aşa de reală ca şi cum ar fi fost invitaţi după aceea la o favoare mai mică; dar nu este atât de vizibilă pentru că chemarea generală evanghelică, care nu i-a exclus, a fost aceeaşi chemare lărgită şi adâncită — aplicabilă tuturor credincioşilor în Cristos, din fiecare naţiune.Încetarea favorii sau „chemării” acum, în 1881, este urmată sau mai degrabă peste ea se suprapune chemarea generală a întregii lumi la binecuvântările şi favorurile milenare pe condiţii de credinţă şi supunere voluntară (nu însă un sacrificiu spre moarte). Aceasta este însă o chemare mai joasă, o favoare mai mică decât cea care a încetat; o chemare să se bucure de binecuvântări sub Împărăţie, dar nu să fie părţi ale clasei unse a Împărăţiei. Şi această schimbare — această oprire a favorii mai înalte şi începerea unei favori mai joase — va fi puţin remarcată în timpul actual, datorită faptului că marele premiu al Împărăţiei şi al comoştenirii cu Cristos ca părtaşi ai naturii divine a fost în general pierdut din vedere în Biserică. Cea mai înaltă concepţie despre răsplată avutăîn general de creştini, de secole, este că la înviere li se vor da trupuri perfecte; şi eliberaţi de boală, durere şi necaz, se vor bucura de favoarea lui Dumnezeu şi vor avea viaţă veşnică. Şi această concepţie, deşi nici pe departe nu cuprinde privilegiile reale sub ((219)) „chemarea de sus” a Veacului Eanghelic, este într-adevăr o concepţie corectă despre privilegiile binecuvântate care vor fi acordate lumii în general în timpul Veacului Milenar — tuturor celor care vor da ascultare atunci şi vor veni în armonie cu Dumnezeu.În realitate deci, singurii care văd în mod clar înălţimea deosebită şi marile aspecte ale chemării Veacului Evanghelic — singurii, prin urmare, care pot vesti sau explica această chemare — sunt chiar cei cărora li se arată din Cuvântul lui Dumnezeu că limita timpului acestei chemări a fost atinsă în octombrie 1881. Alţii, deşi citează cuvintele apostolului despre o „chemare de sus a lui Dumnezeu în Hristos”, în realitate explică chemarea mai joasă care aparţine Veacului Milenar. Aşadar, chemarea evanghelică generală, cea adevărată, este terminată. Nimeni n-o poate prelungi. Unii nu pot pentru că nu o înţeleg şi nu o pot face, alţii pentru că ştiu că este la sfârşit.Dar, deşi „chemarea” generală a încetat, „uşa” nu este încă închisă. Sfârşitul „chemării” şi închiderea „uşii” sunt distincte şi separate. „Uşa” stă deschisă pentru ca unii să intre în alergarea pentru marele premiu de comoştenire în Împărăţie, după ce „chemarea” generală a încetat. Dumnezeu hotărâse dinainte ca un număr fixat să constituie Biserica, „trupul lui Hristos”; şi nu poate fi nici cu un membru în plus, nici cu unul în minus. (Vezi cum este arătat tipic acest lucru, în Leviticul 21:17-23.) Înseamnă că El nu putea chema sau invita la această onoare mai mulţi decât ca să completeze numărul pe care-l hotărâse. Şi Cuvântul Său arată că în octombrie 1881 acest număr deplin a fost găsit. Dar deoarece unii dintre cei care au răspuns sub chemarea generală şi au făcut legământ cu El nu vor reuşi să-şi ţină legământul, nu vor reuşi să alerge aşa încât să obţină premiul, „uşa” rămâne deschisă după ce chemarea generală a încetat, ca să permită intrarea în alergare, spre sacrificiu de sine în serviciul adevărului, unora care să ia locurile celor care, în timpul inspecţiei, ar putea să-şi lepede ((220)) haina de nuntă a dreptăţii lui Cristos; şi de asemenea locurile altora care, după ce au făcut legământul de sacrificiu de sine în serviciu, iubesc lumea din prezent, devin supraîncărcaţi cu grijile sau cu plăcerile ei şi nu reuşesc să îndeplinească cerinţele legământului lor.Şi iarăşi trebuie remarcat că încetarea chemării în 1881 nu împiedică în nici un fel privilegiile miilor care acceptaseră deja chemarea şi deveniseră servitori consacraţi ai lui Dumnezeu: ea n-a scos afară pe nimeni care era înăuntru. Nici nu presupune că nimeni nu mai poate intra: a fost doar încetarea invitaţiei generale a lui Dumnezeu.Faptul că poate ai ajuns numai recent la o cunoştiinţă clară despre făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale lucrurilor pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei ce-L iubesc, nu dovedeşte că n-ai fost chemat şi acceptat ca un alergător pentru acest mare premiu cu mult înainte de a înţelege ce mare şi important este premiul. Faptul este că nici unul care acceptă chemarea nu este capabil la început să înţeleagă pe deplin nici asprimea şi îngustimea căii, nici mărimea premiului care va fi obţinut la capătul ei cel mai îndepărtat. Claritatea înţelegerii făgăduinţelor este puterea lui Dumnezeu care lucrează în noi ca să ne întărească şi să ne facă în stare să învingem obstacolele şi încercările actuale. Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ne sunt dezvăluite treptat, pe măsură ce ne dovedim credincioşi şi înaintăm, pentru ca prin acestea — prin tăria şi curajul pe care ele ni le inspiră — să fim făcuţi în stare să alergăm aşa încât să obţinem premiul. 2 Pet. 1:4.Clasa care va primi premiul este nu numai chemată şi aleasă (acceptată), ci şi credincioasă. Şi, deşi chemarea generală a încetat, este evident că probarea credincioşiei celor chemaţi nu s-a terminat încă. Credincioşii sunt în curs de pecetluire şi de separare de cei care sunt necredincioşi legământului lor de sacrificiu de sine; şi fecioarele înţelepte sunt în curs de separare de cele nechibzuite, a căror nechibzuinţă constă în presupunerea că ele pot alerga pentru ((221)) premiile lumii, de onoare, bogăţie etc. şi le pot câştiga, şi în acelaşi timp pot alerga cu credincioşie alergarea pentru marele premiu al gloriei, onoarei şi nemuririi — ale cărei condiţii în sine fac imposibilă o astfel de alergare dublă. „Un om nehotărât” este „nestatornic în toate căile sale”. „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Iac. 1:8; Mat. 6:24.Când toate „fecioarele înţelepte” credincioase se vor fi dovedit astfel şi vor fi intrat în bucuriile Domnului, „uşa” ocaziei de a face parte din acea clasă se va închide şi nimeni nu va mai putea intra. Când toate cele înţelepte vor fi intrat, numărul predestinat va fi complet şi atunci Stăpânul Se va scula şi va închide uşa (Luca 13:24, 25; Mat. 25:10). Domnul nostru Însuşi ne spune că atunci mulţi vor începe să vadă lucrurile diferit — să vadă de ce privilegii şi ocazii pentru sacrificiu s-au bucurat ei odată şi le-au pierdut. Dar când vor căuta să intre, Stăpânul le va spune: Nu vă recunosc în calitate de mireasă a Mea — ea este completă şi am numai una. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, alte scripturi arată că fecioarele nechibzuite, deşi respinse astfel de la chemarea de sus, pentru care se vor fi dovedit nevrednice prin conduita lor în încercare, vor fi totuşi favorizate şi vor fi recunoscute într-o calitate mai modestă în casa Domnului.De aceea, înainte ca uşa să se închidă, înainte ca numărul deplin al credincioşilor să se completeze, fiecare să se lupte să-şi asigure chemarea şi alegerea; şi în acest scop să-I permitem Domnului, prin aceste făgăduinţe preţioase şi prin aceste pilde explicative, să lucreze în noi să vrem şi să facem buna Sa plăcere.Dar unii ar putea totuşi spune: mă tem că nu sunt unul dintre cei chemaţi înainte de încetarea chemării generale, în 1881, pentru că atunci eram nu numai cu totul în neştiinţă de lucrurile adânci ale făgăduinţelor lui Dumnezeu, ci mai mult, eram cu totul străin de Dumnezeu şi chiar un inamic al Lui, departe de orice legământ de a-I sluji şi departe de orice astfel de dorinţă. Numai de curând am ajuns să-L cunosc ((222)) pe Dumnezeu cât de cât; de curând am luat jugul lui Cristos asupra mea ca să învăţ de la El; şi încă şi mai de curând am aflat despre privilegiul de a suferi acum cu Cristos prin negări de sine în serviciul Său, şi că asemenea sacrificatori împreună cu El vor fi făcuţi în curând moştenitori împreună cu El în lucrarea glorioasă a Mileniului. Şi acum, după ce am văzut aceste glorii, după ce am admirat aceste lucruri preţioase şi după ce am început să alerg în această alergare pentru acest premiu minunat, trebuie să deduc oare că nu este deschisă pentru mine, din cauză că deja au fost chemaţi destui ca să completeze numărul? Nu m-aş gândi să schimb aranjamentul divin sau să cer să fie adăugat încă unul peste limita hotărâtă prin înţelepciunea divină, dar mi-aş simţi adânc neşansa.Unuia ca acesta îi răspundem: Aleargă înainte. Cazul tău nu este atât de întunecat cum ţi se pare. „Uşa” nu este încă „închisă”. Aminteşte-ţi că dacă toţi cei care acceptaseră chemarea când aceasta s-a sfârşit s-ar dovedi credincioşi legământul lor, n-ar fi prea mulţi, ci tocmai destui. Aminteşteţi de asemenea că observaţia ta precum şi Scripturile indică faptul că dintre cei mulţi care acceptă chemarea puţini vor fi aleşi, pentru că numai puţini se dovedesc credincioşi legământului lor când sunt încercaţi. Pe măsură ce unii dintre cei chemaţi se dovedesc necredincioşi, unul după altul, ocaziile lor, locurile lor de muncă şi coroanele lor de răsplată sunt transferate altora. Unul dintre aceste locuri de muncă şi una dintre aceste coroane ale răsplăţii îţi pot fi transferate ţie, şi numele tău poate fi scris în cartea vieţii ca membru de probă al Miresei lui Cristos, în locul unuia şters ca nevrednic. Vezi Apoc. 3:5; Evr. 12:23.Cei care pot pricepe aceste făgăduinţe preţioase şi care au dorinţa să lucreze în vie, au o puternică dovadă că au fost concepuţi de spirit*; căci mintea umană, chiar îndreptăţită, este incapabilă să priceapă lucrurile adânci intenţionate de Dumnezeu numai pentru cei care s-au ((223)) consacrat şi au fost acceptaţi (1 Cor. 2:6-16). Şi Domnul este prea iubitor şi prea drept să autorizeze în inima cuiva speranţe care n-ar putea fi realizate niciodată. A fi conceput de spirit, prin Cuvântul adevărului, implică o naştere finală la condiţiile spirituale, dacă cel conceput nu se dovedeşte nevrednic — necredincios. De aceea, „să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire”.*Vezi Vol. I, pag. 226Ceasul al unsprezeceleaMatei 20:1-16Se pare că această pildă a fost dată în mod special ca să ne înveţe o lecţie pentru acest timp. Lucrătorii sunt acei copii ai lui Dumnezeu serioşi, consacraţi, care de-a lungul Veacului Evanghelic — „ziua” din pildă — îşi cheltuie cu credincioşie timpul şi energia, nu în serviciu pentru ei înşişi, serviciul mamonei, ci în serviciul lui Dumnezeu. Prin urmare, numai cei credincioşi sunt reprezentaţi prin lucrători, toţi cei care vor obţine aceeaşi răsplată, onorurile Împărăţiei reprezentate în pildă prin „dinar”.Caracterul general al chemării şi nevoia de lucrători sunt reprezentate prin cele patru chemări — dimineaţa devreme, la ora nouă, la amiază, la ora trei după-amiază. Dar înţelegerea exactă, clară, a cât va fi plata a fost menţionată numai la început: stăpânul casei „s-a învoit” atunci să le dea un dinar pentru serviciul lor. Astfel că promisiunea Împărăţiei a fost clar înţeleasă de Biserica timpurie, dar după aceea a fost în mare măsură pierdută din vedere şi na fost clar enunţată. Membrii în viaţă ai Bisericii lui Cristos, care au lucrat în via Sa în orice timp de-a lungul acestui Veac Evanghelic îi reprezintă pe toţi lucrătorii. Pilda arată, ca aspectul specific al ei, o clasă care intră în acest serviciu al Domnului când lucrul zilei este aproape terminat, la „ceasul al unsprezecelea” (ultimul). Ei sunt reprezentaţi ca unii doritori să se angajeze în serviciul Stăpânului, dar prea târziu, chemarea generală fiind sfârşită. Ei spun — „nu ne-a ((224)) tocmit nimeni”, este prea târziu pentru noi să intrăm în serviciu sub chemare.Stăpânul răspunde indicând spre uşa ocaziei de a face şi a suferi în serviciul Său, care nu este „închisă” încă, a cărei închidere va fi indicată prin venirea nopţii „când nimeni nu mai poate să lucreze”. Dar El nu spune nimic despre răsplata care va fi; deşi, angajându-i pe alţii sub chemarea generală, El a spus: „Veţi primi ce va fi drept”* — o parte din plata asupra căreia „s-au învoit” la început.*Cele mai vechi manuscrise, Sinaitic şi Vatican, omit cuvintele din Matei 20:7 „Veţi primi ce va fi drept”.Tot aşa, în timpul Veacului Evanghelic, Domnul nostru, prin purtătorii Săi de cuvânt în Biserică, a invitat pe toţi credincioşii să intre în serviciul Său. Răsplata deplină, natura divină şi gloria Împărăţiei, a fost clar declarată şi bine înţeleasă la început; dar, deşi repetată pe tot parcursul veacului, n-a mai fost apoi clar înţeleasă din cauza marii căderi de la adevăr. Dar acum am ajuns la încheierea Zilei Evanghelice de serviciu — la „ceasul al unsprezecelea”. A trecut timpul chemării lucrătorilor pentru ziua aceasta. Totuşi, unii stau deoparte şi spun: Noi n-am fost chemaţi în lucrare; „nu ne-a tocmit nimeni”, n-avem nici o promisiune de lucru, nici de răsplată dacă am găsi de lucru; chemarea este sfârşită, lucrul zilei este aproape terminat; sunt destui lucrători fără noi. Dar acestora Stăpânul ar vrea ca noi, în calitate de purtători de cuvânt ai Lui, să le spunem: „Duceţi-vă şi voi în via mea”; nu vă promit nimic, chemarea generală s-a sfârşit, timpul este scurt, timpul de lucru este aproape terminat, „vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”; dar intraţi, arătaţi-vă iubirea şi zelul şi lăsaţi răsplătirea în seama generozităţii Mele.Şi aceasta este tot ce putem noi spune; singura speranţă pe care o putem oferi este că nimeni n-a lucrat vreodată pentru Stăpânul nostru, care să nu primească din belşug mai mult decât ar putea cere sau aştepta. Şi apoi noi ştim ((225)) că unele dintre locurile din lucrare vor fi vacante pe motiv că unii nu vor continua credincioşi, şi coroanele răsplăţii puse deoparte pentru aceştia vor fi date altora, care, prin credincioşie şi sacrificiu de sine, se vor dovedi vrednici de lucrare şi de răsplată.Aşa deci, dacă unii au ajuns doar de curând să-L cunoască şi să-L iubească pe Domnul şi doresc să-L servească pe El şi adevărul Lui, aceştia să nu fie descurajaţi din cauză că chemarea generală s-a sfârşit în 1881. Dacă vedeţi „uşa” ocaziei de sacrificiu şi de serviciu deschisă înaintea voastră, intraţi. Dar intraţi repede, căci noaptea întunericului şi împotrivirii intense faţă de adevăr va fi în scurtă vreme asupra noastră şi vă va împiedeca să vă angajaţi în serviciu. „Vine dimineaţa şi este tot noapte.” „Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.” Când acest lucru va fi adevărat, veţi putea şti că „uşa s-a închis”, că toate fecioarele înţelepte au intrat, că toate au fost probate şi că toate locurile libere au fost ocupate în mod acceptabil. Toţi „robii lui Dumnezeu” speciali, fiind până la acel timp „pecetluiţi pe frunţile lor” (primind o apreciere intelectuală a planului lui Dumnezeu), cele patru vânturi vor fi dezlegate (Apoc. 7:1-3) şi vor produce marele „vârtej de vânt” al necazului în mijlocul căruia rămăşiţa clasei Ilie va fi „schimbată” şi înălţată în gloria Împărăţiei.Ce lecţie este aici pentru cei care au făcut legământ cu Domnul ca să-L servească pe El mai întâi şi mai ales, şi care neglijează lucrarea Lui, străduindu-se cu timpul, cu gândul şi cu mijloacele pentru bucuriile şi premiile trecătoare pe care le oferă lumea. Pe aceştia Domnul îi îndeamnă zicând: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. „Cel care va birui [cel care va cuceri în sine spiritul lumii], va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi”. „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” Apoc. 2:10; 3:5, 11.
CRISTOS CEL ÎNVIAT
CRISTOS CEL ÎNVIAT1 Corinteni 15:1-28Răscumpărarea şi restabilirea, doctrine îngemănate — Învierea lui Isus, atestată de multe dovezi infailibile — Ceea ce prezintă studiul de astăzi este în conflict ireconciliabil cu teologia curentă — Timpul prezenţei lui Cristos — Lucrarea Împărăţiei Mesianice prezentată pe scurt — Supunerea la orice putere contrară.„Dar acum Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.” Versetul 20W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 105-106)Studiul de astăzi ne atrage atenţia asupra marii importanţe a doctrinei Învierii, prezentând-o ca fiind îngemănată cu cealaltă mare doctrină pe care Apostolul o prezintă „întâi de toate” — „cum Hristos A MURIT PENTRU PĂCATELE NOASTRE, după Scripturi”. Doctrina Învierii este legată de această doctrină fundamentală a Răscumpărării ca de la cauză la efect.Atât de importantă este această doctrină în estimarea Apostolului inspirat, încât el declară în mod accentuat că, dacă n-ar fi adevărată, atunci n-ar exista nici o speranţă în afara vieţii prezente, propovăduirea Evangheliei ar fi zadarnică, cei care o propovăduiesc sunt martori mincinoşi, credinţa creştinilor este zadarnică şi speranţa lor este înşelătoare. Mai mult, el arată că viaţa de sacrificiu, în vederea învierii şi răsplăţilor ei, nu face decât să priveze viaţa prezentă de puţina bucurie şi de avantajul pe care ei l-ar putea avea acum, aceasta fiind tot ce-ar avea ei vreodată; iar cei care au adormit în Cristos au pierit — dacă Cristos n-ar fi înviat dintre cei morţi.Într-adevăr astfel ar fi trista noastră stare dacă n-ar exista nici o înviere din morţi. Dacă învierea, pentru care Cristos a murit ca să ne-o asigure, nu ne este garantată, pentru a fi îndeplinită la timpul cuvenit, noi suntem încă în păcatele noastre şi sub pedeapsa morţii fără nici o rază de speranţă. Mai mult, dacă n-ar fi nici o înviere, deşi Domnul nostru Isus Cristos a murit ca să ne-o asigure, atunci Dumnezeu nu-Şi îndeplineşte partea Sa de contract.În timp ce versetele 12-19 declară importanţa acestei doctrine îngemănate cu Răscumpărarea —Învierea — versetele 20-26 accentuează caracterul ei adevărat. Învierea lui Cristos, atestată de multe dovezi infailibile (versetele 5-8; Fapte 1:3), este o garanţie că aceia pe care El i-a răscumpărat cu sângele Său preţios nu numai că vor fi treziţi din morţi, ci vor avea şi posibilitatea să obţină o înviere completă la toate binecuvântările şi favorurile pierdute prin căderea adamică. Aceasta este asigurarea pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor că Răscumpărarea dată la Calvar pentru păcatele lumii întregi a fost acceptabilă, o satisfacere deplină a pretenţiilor Dreptăţii împotriva rasei, aşa încât El poate fi acum drept, şi totuşi Îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus. Fapte 17:31; Romani 3:26.Să observe creştinii în versetul 20 ce ignoră diferitele crezuri ale creştinătăţii, şi ce este în direct antagonism cu învăţăturile lor; anume, că Cristos cel înviat a fost „pârga celor adormiţi” — că Domnul nostru a fost primul care a avut experienţa învierii în sensul deplin al cuvântului, primul care a avut experienţa învierii la perfecţiune şi viaţă veşnică. Este adevărat, unii au fost treziţi temporar înaintea Lui, pentru a cădea iarăşi în moarte; de exemplu, Lazăr, fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, fiul Sunamitei etc. Dar acestea au fost numai ilustraţii parţiale ale învierii, pentru a-i asigura pe oameni de Puterea Divină de a o realiza pe deplin la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.SCRIPTURILE SUNT LOGICEMarcaţi logica acestor fapte: Dacă Cristos trebuia să fie primul înviat dintre cei morţi, nimeni n-a fost înviat ((246)) înainte de El; şi dacă, aşa cum este arătat în versetele precedente, cei care au adormit în Cristos au pierit, în afară de cazul că sunt restabiliţi la viaţă prin înviere, şi dacă cei care mor în Cristos „dorm în Isus” până la a doua Sa venire, este clar că nici unul dintre ei n-a mers în cer când a murit. Ei au fost morţi, au dormit în Isus, s-au odihnit în speranţă; şi trebuia ca ei să rămână astfel până la timpul hotărât pentru învierea lor — a doua venire a lui Cristos, când „Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14; Ioan 5:28, 29.„David nu s-a suit la ceruri.” Daniel trebuie să aştepte, şi el se va scula la partea sa de moştenire „la sfârşitul zilelor”. Avraam trebuie să aştepte timpul când va poseda Ţara Făgăduită, din care el n-a posedat nici măcar cât să-şi pună piciorul. Iov trebuie să aştepte până ce mânia acestei „zile rele” va fi trecut. Sf. Pavel, şi împreună cu el toţi cei care iubesc arătarea Domnului, trebuie să aştepte plinătatea timpului când răsplata credincioşiei lor îşi va avea timpul cuvenit. Fapte 2:34; Daniel 12:13; Fapte 7:5; Iov 14:12-15,21; 2 Timotei 4:8.Toată învăţătura acestor Scripturi este în acord perfect. Dar ea este în conflict de neîmpăcat cu teologia curentă a aşa-zisei creştinătăţi, în ale cărei teorii, logic considerate, nu are nici un loc doctrina învierii. Dacă omul merge în cer când moare, şi este bucuros „să scape de acest înveliş muritor” pe care unii îl numesc închisoare, deşi îl iubeşte, îl îngrijeşte şi stă în el cât mai mult posibil — de ce, în numele raţiunii, ar spera el să se reunească cu corpul său? Toată această poziţie este ilogică, nescripturală şi nu se susţine.Versetul 21 combate cu aceeaşi forţă teologia curentă. El spune că deoarece prin om a venit moartea, tot prin om — „Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi”, vine şi învierea din morţi. Teologia curentă spune că răscumpărarea noastră este asigurată prin sacrificiul unui Dumnezeu, nu a unui om. Dar Scripturile sunt foarte explicite în a ne arăta un echivalent exact, un substitut uman pentru capul uman al rasei noastre, a cărui răscumpărare o asigură pe aceea a posterităţii sale, pe exact acelaşi principiu pe care căderea şi condamnarea lui au atras după sine păcatul şi moartea asupra lor. 1 Timotei 2:5, 6; Ioan 1:14.ORDINEA LA ÎNVIERECa urmare a sacrificiului de Sine — a cărnii Sale, a umanităţii Sale — Domnul nostru a fost mult înălţat, chiar la natură divină. După înviere El a spus, ”Datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ”. Când Omul Isus Cristos Şi-a predat umanitatea, El Şi-a predat-o pentru totdeauna. Ca urmare, când a fost înviat dintre morţi, existenţa Sa era într-o natură nouă, pentru ca puterea abundentă a naturii divine date Lui să poată fi exercitată în recuperarea reală din păcat şi moarte a celor pe care El i-a salvat din punct de vedere legal prin propria Sa moarte. Filipeni 2:8-11; Matei 28:18; Ioan 6:51.Versetele 22, 23 arată că toţi care sunt ai lui Cristos — prin credinţă în jertfa Sa — vor primi beneficiile morţii Sale prin înviere deplină la perfecţiunea vieţii pierdute în Eden. Ordinea învierii urmând să fie, „Cristos cel dintâi rod”, care include pe Isus Capul şi Biserica Corpul Său — „Întâia înviere” (Apocalips 20:6). Apoi urmează învierea tuturor celor care sunt ai lui Cristos în timpul prezenţei Sale — greceşte parousia, prezenţă, nu venire. Timpul prezenţei Sale este toată mia de ani de domnie a Sa. În acea perioadă „toţi cei din morminte (buni şi răi, drepţi şi nedrepţi) vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii” — greceşte krisis, judecată, nu condamnare. Ioan 5:28, 29.Cei din prima clasă intră imediat în răsplata deplinei învieri — perfecţiune umană; în timp ce clasa din urmă se trezesc pentru judecată, sau încercare de viaţă veşnică. Acesta va fi privilegiul la care vor ajunge dacă devin ai lui Cristos prin supunere totală la disciplinarea şi controlul Său. Altcumva, încercarea lor se va opri la o sută de ani şi ei vor muri în moartea a doua, din care nu mai există recuperare. Isaia 65:20.Nimeni, dacă nu va fi în Cristos, nu va fi făcut viu, înviat deplin, deşi toţi vor avea experienţa trezirii din moarte, care este primul pas în procesul de înviere, şi o încercare de a-şi dovedi vrednicia sau nevrednicia pentru plinătatea învierii, care este perfecţiune reală şi viaţă veşnică. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” 1 Ioan 5:12; Ioan 3:36.LUCRAREA ÎMPĂRĂŢIEI MESIANICEVersetele 24, 25 ne asigură de biruinţa lui Cristos şi ne arată în ce va consta acea biruinţă — în supunerea completă a oricărei puteri şi autorităţi împotrivitoare, şi în punerea sub picioarele Sale a tuturor vrăjmaşilor, fie că acei vrăjmaşi vor fi: împrejurări rele, principii rele, puteri rele sau indivizi răi. El va izgoni toate împrejurările ((247)) rele prin permiterea mai întâi a marelui Timp de Strâmtorare (Daniel 12:1) şi apoi pricinuirea ca împrejurările bune să le ia locul. El va izgoni pentru totdeauna principiile rele prin inundarea lumii cu lumina şi adevărul Său şi prin reînnoirea în mod efectiv cu un spirit drept a inimilor tuturor celor care vor dori şi vor asculta. El va birui complet orice putere împotrivitoare prin exercitarea marii Sale puteri pentru răsturnarea lor completă şi definitivă. El va supune orice persoană împotrivitoare prin îndepărtarea acestora în moartea a doua, din care nu mai este revenire.„El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale.” Timpul acestei domnii este limitat la o mie de ani (Apocalips 20:6). La expirarea acelei perioade, toţi care vor fi în opoziţie cu dreptatea, ca şi Diavolul care i-a înşelat şi i-a condus, vor fi aruncaţi în iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalips 20:7-15). „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este mortea.” Aceasta nu este moartea a doua, în care au fost aruncaţi împotrivitorii lui Dumnezeu; altfel limbajul ar fi contradictoriu. Este moartea adamică, pe care Cristos a venit s-o nimicească eliberând toţi supuşii ei. Pentru a îndeplini această lucrare se va cere întreaga domnie mesianică — o mie de ani.
Timpul secerişului
Timpul secerişuluiLocalizarea cronologică a secerişului — Scopul şi marea lui importanţă — Focarul profeţiilor timpului — Pregătiri de seceriş — Semnificaţia convergenţei mărturiei profetice — Prezenţa Domnului — Răspunsuri la obiecţii raţionale — intrarea în bucuriile Domnului nostru„Secerişul este sfârşitul veacului.” Matei 13:39.CEL care studiază cu atenţie va fi observat că perioada denumită „Timpul Sfârşitului” este denumită foarte potrivit, deoarece în ea nu numai că se încheie Veacul Evanghelic, ci şi se termină, ajung la împlinire toate profeţiile legate de încheierea acestui veac. Aceeaşi clasă de cititori va fi observat de asemenea importanţa specială a ultimilor 40 de ani din cei 115 ani (1874-1914), numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul”.Această perioadă scurtă este cea mai importantă şi mai plină de evenimente din tot veacul; pentru că în decursul ei tot rodul veacului trebuie să fie adunat şi plasat la locul lui, iar câmpul, care este lumea (Mat. 13:38), trebuie curăţat, arat şi pregătit pentru un alt timp de semănat şi recoltat — Veacul Milenar. Importanţa evenimentelor din această perioadă de seceriş nu poate fi apreciată îndeajuns; şi totuşi lumea nu va fi conştientă de ea, până când agenţii ei puternici, deşi nerecunoscuţi, îşi vor fi îndeplinit lucrarea stabilită. Într-adevăr, este bine să ne amintim că acesta nu este un seceriş al întregii lumi, ci al Bisericii Creştine, şi că ea nu-i afectează pe ((122)) mahomedani, brahmani, budişti etc., ci numai Biserica adevărată a lui Cristos şi pe cei care sunt mai mult sau mai puţin asociaţi cu ea — „Creştinătatea”.În timp ce lumea de-a lungul întregii perioade va fi în totală ignoranţă de caracterul ei, dar în spaimă şi frică de rezultatul evenimentelor ei neobişnuite (Isa. 28:21), turma mică a Domnului de urmaşi consacraţi care trăiesc acum se bucură de luminare mai mare decât a avut vreodată privilegiul vreunul dintre înaintaşii lor; căci în această perioadă toate razele mărturiei profetice ajung într-un focar măreţ, luminând pentru ochiul credinţei planul lui Dumnezeu, inclusiv evenimentele lui trecute, prezente şi viitoare.De la începutul Timpului Sfârşitului (1799), Dumnezeu Îşi pregăteşte „poporul Său sfânt” consacrat, „Sfântul Locaş” al Său, pentru marile binecuvântări pe care El a intenţionat să le reverse peste ei în timpul acestor patruzeci de ani de seceriş: binecuvântări care sunt de asemenea intenţionate ca pregătire specială pentru intrarea lor cu Cristos în deplină bucurie şi comoştenire cu El, ca mireasa Sa. Exact la „timpul hotărât”, 1799, sfârşitul celor 1260 de zile, puterea Omului Păcatului, marele asupritor al Bisericii, a fost zdrobită şi stăpânirea i-a fost luată. Cu o singură atingere a mâinii Sale puternice, Dumnezeu a rupt lanţurile Sionului şi le-a spus asupriţilor să iasă. Şi a ieşit, şi iese, clasa „Sfântului Locaş”, „poporul sfânt”, slabă şi şovăitoare şi şchioapă şi aproape goală şi oarbă, din întunericul închisorii şi din murdăria şi suferinţa sclaviei papale. Sărmane suflete! Ei încercaseră să-L slujească pe Dumnezeu cu credincioşie chiar în mijlocul flăcărilor cumplite ale persecuţiei, ţinându-se de crucea lui Cristos când aproape fiecare alt adevăr fusese înlăturat, şi străduindu-se curajoşi să descătuşeze pe cei „doi martori” ai lui Dumnezeu (Vechiul şi Noul Testament), care atât de mult timp fuseseră legaţi şi care profeţiseră numai în sacii limbilor moarte. Apoc. 11:3.((123))În înţelepciunea Sa, Dumnezeu nu i-a copleşit cu marele potop de lumină acordată acum sfinţilor. Cu blândeţe El i-a condus înainte, pas cu pas, curăţindu-i mai întâi de murdăriile papale care încă erau lipite de ei. Şi pe măsură ce Dumnezeu i-a atras astfel, clasa Sfântului Locaş a urmat mai departe, recunoscând glasul Bunului Păstor în accentele adevărului care demasca vechile erori, până în anul 1846, pe care profeţia îl marchează ca data când un nucleu din „poporul sfânt”, „Sfântul Locaş”, va deveni liber de erorile papalităţii, curăţit de profanări şi gata să înlocuiască teoriile necurate ale oamenilor cu principiile curate şi frumoase ale adevărului, pe care Domnul şi apostolii întemeiaseră Biserica. Treptat ei au fost conduşi să aştepte marele punct culminant al binecuvântării când Domnul Însuşi va veni, în secerişul veacului. Studierea sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu şi dorinţa lăudabilă de a cunoaşte cele în care chiar îngerii au dorit să privească (1 Pet. 1:12), au fost foarte mult binecuvântate, deşi dorinţele lor n-au fost cu totul împlinite.Puţini credincioşi au fost astfel instruiţi în Cuvântul adevărului, umpluţi cu spiritul lui, purificaţi şi mai deplin separaţi de lume, curăţiţi de mândrie, şi prin disciplina dezamăgirii din 1844 aduşi la un mai umilit sprijin pe Dumnezeu; şi întârzierea de treizeci de ani prezisă a dezvoltat în cei sfinţi răbdare, umilinţă şi supunere iubitoare, până când la sfârşitul celor „1335 de zile” (1874, timpul secerişului) veghetorii au primit şi au fost trimişi să anunţe întregii clase a Sfântului Locaş fericitul mesaj: „Iată, Mirele!” Şi toţi din această clasă care aud, când îi recunosc importanţa, îşi ridică şi ei glasurile spunând: „Iată, Mirele!”. Şi acest mesaj al secerişului către sfinţi continuă să se răspândească şi se va răspândi până când va fi ajuns la toţi cei consacraţi şi credincioşi. Această veste nu este pentru lume acum, ci numai pentru viitoarea mireasă a lui Cristos. ((124)) Domnul nostru nu este Mirele nici unei alte clase. Cunoaşterea prezenţei Sale va ajunge la lume pe altă cale şi mai târziu. Nimeni nu este acum pregătit să primească acest adevăr, cu excepţia consacraţilor, clasei Sfântului Locaş. Pentru „oştirea” creştinilor nominali, precum şi pentru lume, ea este o absurditate; şi ei nu vor fi dispuşi să verifice dovezile prezentate în volumele din această serie.Nu numai că Domnul a pregătit astfel inimile poporului Său şi l-a condus pe căi pe care nu le cunoştea, dar pentru acest timp special de nevoie, El a dat şi ajutoare minunate pentru studiul Bibliei, cum ar fi concordanţe şi diferite şi valoroase traduceri ale Scripturilor, precum şi minunate facilităţi de tipărire, publicare şi expediere prin poştă a adevărului; şi avantajele educaţiei generale, aşa încât toţi pot citi şi studia pentru ei înşişi, şi pot verifica spre propria lor mulţumire toate doctrinele prezentate; şi aceasta în condiţii de pace, astfel încât nimeni nu-i supără sau nu-i face să se teamă să-şi exercite deplina libertate a conştiinţei când fac astfel.După o citire atentă a capitolelor anterioare ale acestui volum şi a celui precedent, cititorul atent va observa că în timp ce fiecare din profeţiile timpului realizează un scop separat şi distinct, obiectivul central al mărturiei lor unite şi armonioase a fost să marcheze, cu claritate şi precizie, prin dovadă directă sau indirectă, sau prin mărturie întăritoare, data venirii a doua a Domnului nostru şi a stabilirii Împărăţiei Sale pe pământ, şi de asemenea să marcheze diferitele etape şi mijloace ale stabilirii ei, în timpul perioadei de seceriş.Ca să ne putem da seama de forţa acestor diferite linii ale profeţiei în relaţia lor cu aceste adevăruri centrale, să le concentrăm într-un punct şi să observăm cum razele acestea ale mărturiei se combină unitar şi armonios, descoperind clar binecuvântatul fapt, nu că Domnul vine, nu că va veni curând, dar că El a venit; că El este acum prezent, un împărat ((125)) spiritual, stabilind un imperiu spiritual, în secerişul sau sfârşitul Veacului Evanghelic ce se suprapune peste Veacul Milenar care se iveşte acum. Am văzut că trebuie să vină „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” — „timpurile de înviorare” (Fapt. 3:19); am văzut de asemenea că Domnul Iehova „a rânduit o zi[Veacul Milenar] în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Fapt. 17:31); am văzut că Veacul Evanghelic este timpul de probare sau ziua de judecată a Bisericii şi că el se sfârşeşte cu un seceriş şi cu glorificarea celor care vor trăi şi vor domni cu Cristos o mie de ani — în timpul zilei de judecată a lumii, Timpurile Restabilirii; am văzut de asemenea că împărăţiile acestei lumii, sub prinţul acestei lumi, Satan, trebuie să dea locul Împărăţiei lui Dumnezeu, sub Împăratul slavei. Toate aceste evenimente mari trebuie să întârzie până la a doua venire a Domnului nostru, Împăratul, Mirele şi Secerătorul, a cărui prezenţă şi a cărui lucrare trebuie să le realizeze, aşa cum a fost prezis.Ciclurile jubileului tipic au indicat anul 1874 d. Cr. ca data întoarcerii Domnului nostru; şi totuşi data a fost ascunsă în ele atât de ingenios încât să facă imposibilă descoperirea ei până la „Timpul Sfârşitului”. Şi această mărturie a fost dublu întărită prin dovezi din două puncte de vedere — Legea şi Profeţii — cele două fiind cu totul independente una de alta şi totuşi la fel de clare şi convingătoare.Minunatul paralelism al dispensaţiilor iudaică şi evanghelică ne-a învăţat acelaşi adevăr cu aspecte suplimentare. A doua venire a Domnului nostru la sfârşitul sau în secerişul Veacului Evanghelic, având loc în toamna lui 1874, se dovedeşte a fi la un punct în timp cu exactitate paralel cu timpul primei Sale veniri, la sfârşitul Veacului Iudeu. (Vezi tabela de corespondenţă, Vol. II, pag. 246 şi 247.) ((126)) După cum fiecare aspect proeminent al Dispensaţiei Evanghelice este marcat printr-o paralelă corespunzătoare în acea dispensaţie tipică, tot aşa găsim că acest eveniment remarcabil învăţat de jubileu îşi are paralela sa corespunzătoare. Prezenţa Domnului nostru ca Mire, Secerător şi Împărat este arătată în ambele dispensaţii. Chiar şi mişcarea din partea fecioarelor care ies să-L întâmpine, dezamăgirea lor şi timpul de întârziere de treizeci de ani îşi găsesc paralela atât în timp cât şi în împrejurări. Şi paralelismul continuă până la sfârşitul deplin al secerişului acestei dispensaţii — până la răsturnarea împărăţiilor care se declară creştine, în realitate fiind „împărăţiile lumii” acesteia, şi la deplina stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ după 1914, limita Timpurilor Neamurilor. (Vezi Vol. II, cap. 4.) Acest necaz şi această răsturnare viitoare, am văzut că îşi au paralela în nimicirea Ierusalimului şi în completa răsturnare a statului naţional iudeu, 70 d. Cr. — o altă paralelă care corespunde atât în timp cât şi în împrejurări.Iarăşi, am găsit a doua venire a Domnului nostru indicată de profetul Daniel (12:1), totuşi în asemenea fel încât să fie tăinuită până când evenimentele care au fost prezise că o vor preceda vor fi avut loc şi vor fi trecut în istorie, când noi am fost conduşi să vedem că cel ascuns sub numele Mihail este într-adevăr ceea ce indică numele — reprezentantul lui Dumnezeu — „marele prinţ”. Da, Îl recunoaştem: „Căpetenia legământului”, „Dumnezeu [conducătorul] puternic”, „Părintele [dătătorul de viaţă] veşniciei” (Dan. 11:22; Isa. 9:6), care trebuie să se „scoale” cu putere şi autoritate, să realizeze marea restabilire a tuturor lucrurilor şi să ofere viaţă veşnică milioanelor de morţi şi muribunzi ai omenirii, răscumpăraţi prin sângele Său preţios. Şi după ce am urmărit cele 1335 de zile din Daniel 12 până la sfârşitul lor la aceeaşi dată, putem înţelege acum de ce îngerul care a indicat astfel data s-a referit la ea în asemenea termeni de ((127)) mare bucurie — „Ferice de cine va aşteapa [cine va fi într-o atitudine de aşteptare sau veghere] şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!” — 1874 d. Cr.* Şi în calcularea timpurilor simbolice date aici să nu se treacă cu vederea că am folosit cheia dată nouă prin felul în care a fost indicată întâia venire — o zi simbolică reprezentând un an literal. Am găsit astfel că timpul venirii a doua a Domnului nostru este clar dovedit a fi 1874 — în luna octombrie a acelui an, aşa cum este arătat în Volumul II, capitolul 6.*Anul aşa cum este socotit de evrei începe în octombrie; ca atare octombrie 1874 a fost de fapt începutul lui 1875.Dar aceasta nu este totul. Unele obstacole raţionale în calea credinţei referitoare la prezenţa lui Cristos pot totuşi apărea chiar şi în minţile celor care studiază cu atenţie, şi noi dorim să le vedem înlăturate pe toate. De exemplu, s-ar putea întreba în mod raţional: Cum se face că cronologia exactă a Bibliei indică octombrie 1872 ca începutul celei dea şaptea mie de ani sau a Mileniului, în timp ce Ciclurile Jubileelor arată că octombrie 1874 este data întoarcerii Domnului nostru şi începutul timpurilor restabilirii?Această aparentă lipsă de armonie a datei venirii a doua cu începutul celei de-a şaptea mie de ani pare să indice la prima vedere „un şurub slăbit” undeva în calculul cronologic şi a condus la o reexaminare atentă a subiectului, dar întotdeauna cu acelaşi rezultat. O gândire mai atentă însă, dovedeşte că Dumnezeu respectă exact timpul şi că acest punct nu este o excepţie în privinţa preciziei Sale matematice. Ne vom aminti că calculul cronologiei a început cu crearea lui Adam, şi că Adam şi Eva au petrecut un anumit timp înainte de intrarea păcatului. Chiar cât de mult a fost nu suntem informaţi, dar doi ani n-ar fi o apreciere neverosimilă. Înainte de crearea Evei, lui Adam i s-a permis să trăiască suficient de mult ca să-şi dea seama că-i lipsea un tovarăş de viaţă (Gen. 2:20); el se familiarizase cu toate ((128)) animalele şi le dăduse nume; se familiarizase cu diferiţii copaci şi plante din Eden. Apoi a urmat crearea Evei; şi trebuie să fi trecut ceva timp bucurându-se de ambianţa lor încântătoare, înainte de a intra năpasta păcatului.Amintindu-ne toate aceste împrejurări, nu prea ne putem imagina că au trecut mai puţin de doi ani în starea aceea fără păcat; şi intervalul dintre sfârşitul celor şase mii de ani şi începutul timpurilor Restabilirii duce la deducţia că intervalul dintre crearea lui Adam şi intrarea păcatului, în timpul căruia Împărăţia lui Dumnezeu a fost în lume, reprezentată de Adam, nu este socotit ca parte a celor şase zile ale răului. Cei şase mii de ani în care Dumnezeu a permis ca răul să domine lumea, înainte de începutul marii mii a şaptea sau sabatice, sau Timpurile Restabilirii, datează de la intrarea păcatului în lume. Şi deoarece Timpurile Restabilirii au început în octombrie 1874, acela trebuie să fie sfârşitul celor şase mii de ani de domnie a Păcatului; iar diferenţa dintre aceasta şi data arătată în cronologie de la crearea lui Adam reprezintă perioada fără păcat din Eden, care aparţine în realitate domniei dreptăţii.Pe lângă aceasta, ceea ce putea să pară la început o discrepanţă — că Domnul va fi prezent la sfârşitul lui 1874 şi totuşi Timpurile Neamurilor nu se vor termina până în 1914 — se găseşte, dimpotrivă, că este în cea mai deplină armonie cu desfăşurarea planului lui Dumnezeu pentru campania Bătăliei Zilei celei Mari şi exact aşa cum a fost prezis de către Daniel (2:44), care a declarat: „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie … . Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii”. Prin urmare, trebuie să fie chiar aşa cum am găsit: Domnul nostru trebuie să fie prezent; trebuie să-i probeze pe membrii în viaţă ai Bisericii Sale, trebuie să-i înalţe, să-i glorifice şi să Şi-i asocieze în puterea şi autoritatea care vor fi exercitate în timpul Mileniului (Apoc. 5:10; 20:6), şi trebuie să pună în ((129)) mişcare acele mijloace şi forţe care (deşi inconştiente de aceasta) vor duce la îndeplinire ordinele Sale — făcându-şi astfel partea lor în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” — subminând şi răsturnând în cele din urmă toate aşa-zisele „Naţiuni Creştine” din prezent. „Împărăţiile lumii” acesteia, chiar în timp ce vor fi zdrobite de Împărăţia lui Dumnezeu, vor fi cu totul în necunoştinţă de cauza reală a căderii lor — până când, la sfârşitul acestei „zile a mâniei”, ochii înţelegerii lor se vor deschide, aşa încât vor vedea că s-a ivit o nouă dispensaţie, şi vor învăţa că Emanuel Şi-a luat marea Sa putere şi Şi-a început domnia glorioasă şi dreaptă.În timp ce profeţiile timpului indică astfel şi sunt în armonie cu 1874 ca data prezenţei a doua a Domnului nostru, asigurându-ne de acest fapt cu precizie matematică, suntem copleşiţi de dovezi de un alt caracter; căci anumite semne speciale, prezise de Domnul, de apostoli şi de profeţi, care urmau să preceadă venirea Lui, sunt acum clar recunoscute ca împlinite în realitate. Vedem că Ilie cel făgăduit a venit într-adevăr; că învăţăturile lui au fost respinse, întocmai cum a fost prezis, şi că de aceea marele timp de necaz trebuie să urmeze. Omul Păcatului cel prezis, Anticristul, şi-a făcut de asemenea apariţia, împlinindu-şi lunga şi teribila domnie; şi exact la „timpul hotărât” (1799) i-a fost luată stăpânirea. Curăţirea Sfântului Locaş a fost de asemenea realizată cum s-a prezis, şi cu suficient timp înainte de 1874 ca să gătească „pentru Domnul un popor bine pregătit” — un popor în aşteptare evlavioasă a venirii Sale — întocmai cum înaintea primei veniri o lucrare asemănătoare a pregătit un popor care să-L primească atunci.Găsim că data 1874 este de asemenea în armonie cu profeţia lui Daniel (12:1), care fixează venirea lui „Mihail” la „timpul sfârşitului” — adică undeva între 1799 şi 1914 — ((130)) şi ca fiind cauza şi precursorul marelui timp de necaz. Când şaptezeci şi cinci de ani din această „Zi a Pregătirii” dezvoltaseră condiţiile potrivite pentru începutul marii Sale lucrări, atunci Învăţătorul a păşit pe scenă — tăcut, fără „să atragă privirile” — „în acelaşi fel” cum S-a dus. Şi cei patruzeci de ani care au rămas din această „Zi a Pregătirii”, din care şaisprezece au trecut deja, vor realiza ridicarea sau stabilirea Împărăţiei Sale în putere şi mare slavă.Concentrarea profeţiei timpului asupra secerişului şi asupra lucrurilor legate de prezenţa Domnului şi de stabilirea Împărăţiei se va imprima în minte printr-un studiu atent al diagramelor însoţitoare, una dintre ele arătând paralelele sau corespondenţele între Veacul Evanghelic şi tipul lui, Veacul Iudeu, şi cum diferitele trăsături proeminente din acest seceriş sunt marcate prin marile profeţii, în timp ce cealaltă arată concis istoria lumii aşa cum se raportează la cea a bisericilor lui Dumnezeu tipică şi adevărată (iudaică şi evanghelică), şi arată măsurile profetice legate de ele.Astfel toate razele profeţiei converg în acest „timp al sfârşitului”, al cărui punct focal este „Secerişul” — timpul prezenţei Domnului nostru şi al stabilirii îndelung promisei Sale Împărăţii. Şi când luăm în considerare marea importanţă a acestor evenimente, uimitoarele schimbări dispensaţionale pe care ele le introduc şi suma şi caracterul mărturiei profetice care le marchează, şi când vedem cât de atent am fost instruiţi în privinţa felului arătării Sale, aşa încât nici o piatră de poticnire pentru credinţa noastră să nu stea în calea recunoaşterii prezenţei Sale, inimile noastre se bucură cu bucurie negrăită. De zece ori mai multă mărturie este dată acum în privinţa faptului prezenţei Sale a doua decât le-a fost acordată primilor ucenici la întâia venire, deşi aceea a fost cu totul suficientă atunci pentru „israeliţii cu adevărat”, care aşteptau mângâierea lui Israel.((131))

((132))

((133))Timp de aproape două mii de ani, cei consacraţi, care au suferit, care au fost persecutaţi, care au fost jertfitori de sine, au aşteptat cu nerăbdare venirea Învăţătorului. Paveli credincioşi, Petri înflăcăraţi, Ioani iubitori, Ştefani devotaţi, Marii blânde şi Marte delicate şi generoase, un şir lung de mărturisitori curajoşi ai adevărului cu riscul torturii şi morţii, şi de martiri care au suferit, şi de unii taţi şi mame şi fraţi şi surori credincioşi din Israel care au umblat umiliţi cu Dumnezeu în timpuri mai puţin furtunoase, care nici nu s-au ruşinat nici nu s-au temut să-L mărturisească pe Cristos şi să poarte ocara Lui, nici să fie tovarăşii celor care erau ocărâţi pentru adevărul Său (Evr. 10:33) —- aceştia, după ce au luptat lupta bună a credinţei, şi-au depus armătura ca să aştepte răsplata făgăduită lor la arătarea Învăţătorului. 2 Tim. 4:8.Şi acum El a venit! Domnul este într-adevăr prezent! Şi a sosit timpul pentru stabilirea Împărăţiei Sale şi pentru înălţarea şi glorificarea miresei Sale credincioase. Zilele aşteptării prezenţei Sale sunt acum în trecut şi îndelung promisa fericire a celor care au fost în aşteptare este a noastră. Pentru ochiul credinţei El este acum descoperit prin candela profetică (2 Pet. 1:19); şi înainte ca secerişul să fie complet sfârşit*, credinţa şi bucuriile prezente ale credinţei vor da loc bucuriilor entuziasmante ale deplinei împliniri a speranţelor noastre, când toţi cei socotiţi vrednici vor fi fost făcuţi ca El şi-L vor vedea aşa cum este, faţă în faţă.*„Sfârşitul” secerişului va include probabil şi arderea neghinei.Cum este arătat în pilda care o ilustrează (Mat. 25:14-30), primul lucru făcut de Domnul la întoarcerea Sa este să-Şi cheme servitorii şi să Se socotească cu ei. În socotirea cu servitorii care şi-au folosit cu credincioşie talanţii, căutând să cunoască şi să facă voia Lui, pilda arată că fiecare, imediat ce este examinat, încercat, este făcut să „intre în bucuria Stăpânului său”, înainte de a primi stăpânirea promisă. ((134)) Acum noi vedem această pildă împlinindu-se şi aceasta înainte de a începe partea noastră în domnie. Chiar înainte ca vrăjmaşii să fie cuceriţi, fiecărui credincios îi este permis să obţină o vedere clară a Împărăţiei şi slavei viitoare şi a marii lucrări a zilei milenare care se iveşte; şi această vedere a marii restabiliri care trebuie să fie împlinită curând pentru întreaga omenire, prin intermediul lui Cristos şi a Bisericii Sale glorificate, este bucuria Domnului în care lor li se permite să participe.În timp ce stăm astfel, cum ar fi pe vârful muntelui Pisga, şi vedem marea perspectivă chiar înaintea noastră, inimile noastre se bucură cu o bucurie nespusă de marele plan al Domnului; şi deşi ne dăm seama că Biserica este încă în pustia umilirii ei şi că ceasul triumfului ei real n-a sosit încă pe deplin, totuşi, văzând indiciile apropierii lui rapide şi discernând deja prin credinţă prezenţa Mirelui, ne ridicăm capetele şi ne bucurăm, ştiind că răscumpărarea noastră se apropie. O, ce plinătate a binecuvântării şi ce motiv de bucurie şi de recunoştinţă conţine acest adevăr! Într-adevăr, Domnul a pus o cântare nouă în gurile noastre. Este marele imn a cărui notă iniţială a fost cântată de corul îngeresc la naşterea pruncului Isus — „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Mulţumită lui Dumnezeu, acordurile lui armonioase vor umplea curând cerul şi pământul cu melodia eternă, pe măsură ce binecuvântata lucrare a mântuirii — restabilirea — pe care El vine s-o realizeze, progresează spre gloriosul ei apogeu.
Curăţirea sfântul locaş
Curăţirea sfântul locaşCurăţirea sfântul locaş – 2300 de zile — Daniel 8:10-26Sfântul locaş adevărat — Profanarea — Baza sau temelia — Cum anume „aruncat la pământ” — Dovezi la aceasta, citate din scrieri romano-catolice — Curăţirea nu va fi realizată până la 2300 de ani după viziune — Cum şi unde a început, şi când îşi are timpul să fie terminată — „Vasele de aur”, adevărurile, trebuie să fie puse la locÎN CAPITOLELE anterioare am văzut identificarea „cornului mic” îngâmfat, deosebit, din Daniel 7:8, 11, 20-26, cu „Omul Păcatului” din 2 Tesaloniceni 2:3 şi cu „Urâciunea Pustiirii” prezisă de Domnul nostru în Matei 24:15, şi de asemenea că în Daniel 8:9, 10, 23-25 se face referire la aceeaşi putere papală. Am examinat, suficient pentru scopurile noastre de acum şi pentru spaţiul limitat, ridicarea lui, caracterul lui, înfrângerea puterii lui zdrobitoare şi totala lui nimicire finală, care este încă viitoare.Vrem acum să examinăm o altă profeţie care indică în mod clar acea anumită doctrină falsă sau eroare fundamentală care a dus la respingerea totală a acelui sistem de către Domnul nostru şi care l-a făcut în ochii Lui urâciunea pustiirii. Profeţia care va fi examinată acum arată mai departe timpul la care adevărata Biserică, clasa consacrată — Sfântul Locaş — va fi curăţată de profanările urâte introduse de papalitate.În timp ce capitolul precedent ne-a indicat anumite zile de aşteptare şi o purificare a acestei clase sau Locaş Sfânt, această profeţie indică o dată la care un nucleu ((96)) de credincioşi sfinţi se vor elibera complet de profanările, erorile etc. papale, şi la care „vasele de aur” însuşite pe nedrept, sau preţioasele adevăruri, vor începe să fie restituite acestei clase sau Locaş Sfânt.Cităm Daniel 8:10-26, după cum urmează:„S-a înălţat până la[a controla] oştirea cerurilor [întreaga Biserică], a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii [şi-a asumat onoruri şi demnităţi şi şi-a aplicat sieşi profeţii şi titluri care aparţin lui Cristos Isus, adevăratul Şef sau Prinţ sau Cap al Bisericii.], i-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sf<nt. Un timp de necaz a fost rânduit jertfei necurmate [în popor], din cauza nelegiuirii; şi cornul a aruncat adevărul la pământ, a făcut lucruri mari şi a prosperat.Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel care vorbea: «În cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea?» Şi el mi-a zis: «Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi [zile]; apoi sfântul locaş va fi curăţit».Pe când eu, Daniel, aveam viziunea aceasta şi căutam s-o pricep, iată, înaintea mea stătea cineva care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de om între malurile râului Ulai, care a strigat şi a zis: «Gabriel, fă-l să înţeleagă viziunea!» El a venit atunci lângă locul unde eram; şi, la apropierea lui, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: «Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului!» Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare, în locul în care mă aflam. Apoi mi-a zis: «Iată, îţi arăt ((97)) ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei; căci sfârşitul va fi la un timp hotărât.Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne: sunt îînseamnăş împăraţii Mediei şi Persiei. Ţapul păros însă este împărăţia Greciei şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt îînseamnăş patru împărăţii care se vor ridica din poporul acesta, dar nu cu puterea lui. La sfârşitul stăpânirii lor, când răzvrătiţii vor fi umplut măsura [compară cu Gen. 15:16], se va ridica un împărat [papalitatea] cu faţa arogantă [sau fără ruşine] şi cunoscător al enigmelor. El va fi tare [făcut puternic], dar nu prin puterea lui însuşi [papalitatea s-a întărit folosind forţa diferitelor naţiuni ale Europei]; el va face pustiiri de necrezut, va prospera, va acţiona, va distruge [corupe] pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor [evlavioşi]. Prin inteligenţa lui va face să prospere înşelăciunea în mâna lui; se va înălţa în inima lui; şi prin prosperitatea lui va strica [distruge] pe mulţi; şi se va ridica [ca Anticrist] împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit, fără mână de om. Iar viziunea [acea parte a ei] cu serile şi dimineţile, despre care ţi s-a spus [că vor fi 2300 până la curăţire], este adevărată. Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri îndepărtate”.Nu intrăm într-o explicare detaliată despre berbec, ţap, coarne etc. menţionate în versetele acestea şi în cele precedente, crezând că ele au fost deja clarificate (vezi pag. 27). Am văzut deja că Roma, care este tratată în capitolul 7 ca o fiară separată cu propriile ei coarne, iar în capitolul 2 ca fluierele şi labele picioarelor chipului, aici (capitolul 8) este tratată ca unul din coarnele „ţapului” grec, care, după ce s-a mărit spre ((98)) miazăzi şi spre răsărit, ca Roma civilă sau imperială, a suferit o schimbare, şi devenind Roma papală „S-a înălţat până la oştirea cerurilor”, adică a devenit o putere sau un imperiu eclesiastic, peste oştire sau popor. Şi aceeaşi metodă de a trata Imperiul Roman ca o ramură sau dezvoltare dintr-una din diviziunile imperiului grec este urmată în profeţia istorică din capitolul 11.Jertfa necurmată menţionată aici se presupune în general că se referă la jertfele zilnice sau arderile de tot necurmate ale evreilor la Ierusalim. Şi această desfiinţare a jertfei necurmate a fost pusă pe seama lui Antiohus Epifanes, cum s-a descris deja. Profeţia trece însă pe lângă templul sau Locaşul Sfânt tipic şi pe lângă arderile de tot tipice, şi vorbeşte despre Locaşul Sfânt sau Templul lui Dumnezeu antitipic, Biserica creştină (2 Cor. 6:16), şi despre arderea de tot antitipică, jertfa meritorie a lui Cristos o dată pentru toţi şi pentru totdeauna — o jertfă necurmată, eficace întotdeauna pentru păcatele întregii lumi.Jertfa necurmată a lui Cristos n-a fost în realitate anulată sau desfiinţată de papalitate, ci a fost pusă deoparte printr-o doctrină falsă promovată de acest sistem — care treptat, dar în cele din urmă deplin şi complet, a pus deoparte meritul jertfei lui Cristos ca jertfă necurmată şi întotdeauna eficace. Această doctrină falsă este cunoscută ca Liturghia sau Jertfa Liturghiei.Protestanţii în general înţeleg complet greşit acest aşanumit sacrament. Ei presupun că este doar o altă formă de a sărbători Cina de pe urmă a Domnului, adoptată de romano-catolici. Alţii au ideea că aceasta este un fel de rugăciune specială. Dar aceste idei sunt total greşite. Doctrina romano-catolică a liturghiei este aceasta: Moartea lui Cristos, pretind ei, a anulat păcatul adamic sau originar, dar nu este aplicabilă pentru neajunsurile, ((99)) slăbiciunile, păcatele şi omisiunile noastre zilnice; nu este o jertfă necurmată, întotdeauna meritorie pentru toate păcatele noastre, întotdeauna suficientă şi eficace să acopere ca o haină pe fiecare păcătos şi fiecare păcat, astfel încât să permită celui care se căieşte să se întoarcă la unire şi părtăşie cu Dumnezeu. Pentru astfel de păcate a fost instituită Jertfa Liturghiei: ea este socotită de papişti ca o dezvoltare ulterioară a jertfei de la Calvar. De fiecare dată când se oferă Liturghia în sacrificiu, pretind ei, ea este o nouă jertfire a lui Cristos în folosul persoanelor şi păcatelor pentru care preotul care o oferă o aplică în mintea sa.Cristosul care urmează să fie astfel sacrificat din nou, este mai întâi „creat” din pâine de grâu şi din vin de către preotul oficiant. Ele sunt pâine şi vin obişnuite până când sunt puse pe altar, unde se pretinde că anumite cuvinte de consacrare schimbă pâinea şi vinul în carnea şi sângele adevărate ale lui Cristos. Apoi ele nu mai sunt pâine şi vin, deşi au totuşi astfel de înfăţişare. Această schimbare este numită transsubstanţiere — schimbare de substanţă. Cele cinci cuvinte latine magice, care, se pretinde, efectuează schimbarea pâinii şi vinului în carne şi sânge adevărate, sunt: „Hoc est autem corpus meum”. Se pretinde că orice preot Îl poate crea astfel pe Cristos în carne, din nou, ca să fie jertfit din nou. Şi după ce astfel L-au creat pe Cristos, sună un clopoţel, iar preoţii şi poporul se pleacă, se închină şi adoră pâinea şi vinul pe care le recunosc acum ca fiind însuşi Cristos. Acestea fiind făcute, pâinea (carnea adevărată a lui Cristos, ascunsă simţurilor, spun ei) este frântă. Cristos este astfel înjunghiat sau jertfit din nou, în mod repetat, pentru păcatele speciale care se caută a fi anulate prin acest mijloc.Ducând până la capăt această teorie absurdă şi străduindu-se s-o facă să fie consecventă cu ea însăşi, conciliile romano-catolice au emis numeroase şi lungi decrete ((100)) şi explicaţii, iar teologi înţelepţi (?) au scris mii de cărţi. În acestea se învaţă că dacă se varsă un strop de „sânge” (vin), acesta trebuie păstrat cu grijă şi ars, iar cenuşa trebuie îngropată în pământ sfânt; şi la fel pâinea („trupul lui Cristos”): nici o fărâmă din ea nu trebuie pierdută. S-a avut în vedere cu grijă ca nu cumva vreo muscă să cadă în „sânge” (vin) sau vreun şoarece sau câine să ia o fărâmă din „carnea” (pâinea) frântă. Doctorul Dens, unul dintre teologii lor de frunte, explică: „Un şoarece sau un câine care mănâncă sfintele daruri nu le mănâncă drept daruri sfinte; totuşi aceasta nu dovedeşte că atunci trupul lui Cristos încetează să existe sub forma sfintelor daruri.”* Catehismul Romano-Catolic (american) declară doctrina astfel:*Dens, Tract. de Euchar., Nr. 20, pag. 314.„Întrebare: Ce este sfânta euharistie?Răspuns: Este un sacrament care conţine trupul Şi s<ngele, sufletul Şi divinitatea lui Isus Cristos sub forma şi înfăţişarea pâinii şi vinului.Întrebare: Nu este pâine şi vin ceea ce se pune întâi pe altar pentru celebrarea Liturghiei?Răspuns: Da, este tot timpul pâine şi vin până când preotul pronunţă cuvintele de consacrare în timpul Liturghiei.Întrebare: Ce se întâmplă prin aceste cuvinte?Răspuns: Pâinea este schimbată în trupul lui Isus Cristos şi vinul în s<ngele Său.Întrebare: Cum este numită această schimbare?Răspuns: Este numită transsubstanţiere, adică o schimbare a unei substanţe în alta.Întrebare: Ce este Liturghia?Răspuns: Liturghia este jertfa perpetuă [„necurmată”] a legii noi în care Cristos Domnul nostru Se oferă pe Sine prin intermediul preotului, într-un fel nesângeros, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, Tatălui Său Ceresc, aşa cum Sa oferit odată pe cruce într-un fel sângeros.((101))Întrebare: Care este deosebirea între jertfa Liturghiei şi jertfa de pe Cruce?Răspuns: Jertfa Liturghiei este în esenţă aceeaşi [acelaşi fel sau categorie de] jertfă ca aceea de pe Cruce, singura deosebire este felul de oferire.Întrebare: Ce efecte are Liturghia ca jertfă de împăcare [satisfacere]?Răspuns: Prin ea noi obţinem de la mila divină întâi Harurile remuşcării şi căinţei pentru iertarea păcatelor; şi apoi Iertare de pedepsele vremelnice meritate pentru păcate.Întrebare: Cui i se aplică roadele [beneficiile] Liturghiei?Răspuns: Roadele generale sunt aplicate Bisericii întregi, atât celor vii cât şi celor morţi; roadele speciale sunt aplicate, mai întâi, în principal, preotului care oficiază Liturghia; apoi celor pentru care o oferă în special; iar în al treilea rând celor care asistă la ea cu evlavie [adică celor care participă la Liturghie ca închinători]”.Aceeaşi autoritate spune: „Cel care jertfeşte este preot; lucrul perceptibil care este jertfit este numit victimă; locul unde este jertfit este numit altar. Acestea patru — preotul, victima, altarul şi jertfa — sunt inseparabile: fiecare dintre ele le cere pe celelalte”.Din nou, explicând ceremonia, el spune despre preot:„Atunci el pronunţă cuvintele misterioase de Consacrare, adoră, făcând o genuflexiune şi ridică Trupul Sacru şi Sângele Sacru deasupra capului său. La sunetul clopoţelului oamenii adoră în genunchi şi-şi bat pieptul în semn de pocăinţă pentru păcatele lor. Preotul roagă pe Dumnezeu să accepte îndurător jertfa”.Încheiem mărturia asupra acestui subiect printr-un scurt citat din Canoanele Conciliului din Trent*, după cum urmează:*Concil. Trid. Sess. 22. De Sacrificio Missae.Canonul 3. „Dacă cineva ar zice că Liturghia este doar un serviciu de laudă şi mulţumire, sau o simplă comemorare a ((102)) jertfei făcute pe Cruce, şi nu [în ea însăşi] o ofrandă împăciuitoare [adică o jertfă care face ea însăşi ispăşire pentru păcate], sau că ea îi foloseşte numai celui care o primeşte şi n-ar trebui să fie oferită pentru cei vii şi cei morţi, pentru păcate, pedepse, ispăşiri şi alte necesităţi, acela [care tăgăduieşte astfel puterea acestei jertfe] să fie blestemat”.Vedem astfel clar că papalitatea a pus o jertfă falsă sau fictivă în locul celei veşnice, complete şi irepetabile de la Calvar, făcută o dată pentru totdeauna. Aşa a fost că papalitatea a luat de la opera lui Cristos meritul de a fi considerată în mod corect Jertfa Necurmată, punând în locul ei o înşelătorie, făcută de propriii ei preoţi. Nu este necesar aici să dăm în detaliu motivul pentru care papalitatea neagă şi pune deoparte adevărata Jertfă Necurmată şi pune în locul ei „urâciunea”, Liturghia; căci cei mai mulţi dintre cititorii noştri ştiu că această doctrină, şi anume că preotul face în Liturghie o jertfă pentru păcate, fără de care ele nu pot fi anulate sau nu se poate scăpa de pedepsele lor, stă chiar la temelia diferitelor aranjamente ale Bisericii Romei ca să scoată bani de la oameni pentru toate extravaganţele şi luxul ei. „Iertările de păcate”, „indulgenţele” şi presupusele beneficii, favoruri, privilegii şi imunităţi, fie pentru viaţa prezentă fie pentru cea viitoare, fie pentru vii fie pentru morţi, toate sunt bazate pe această doctrină blasfematoare a Liturghiei, doctrina fundamentală a apostaziei. În virtutea puterii şi autorităţii pe care jertfa Liturghiei le-o impune preoţilor, celelalte pretenţii blasfematoare ale lor, de a avea şi a exercita diferitele prerogative care aparţin numai lui Cristos, sunt sprijinite de popor.Ca o dovadă a caracterului fundamental al acestei erori, să se observe că deşi Reforma din Germania şi Elveţia a început cu împotrivirea faţă de indulgenţe, ea a devenit curând o chestiune privitoare la transsubstanţiere — jertfa Liturghiei. Piatra unghiulară a Reformei a fost aceea că iertarea păcatelor a fost îndeplinită de Cristos singur, ca o ((103)) consecinţă a jertfei Sale la Calvar, şi nu prin indulgenţe, confesionale şi Liturghii. De fapt această chestiune a Liturghiei a stat la baza majorităţii persecuţiilor Romei. Episcopul Tilotson remarcă: „Aceasta [transsubstanţierea — Liturghia] a fost marele articol arzător în Biserica Romei; şi absurdă şi neraţională cum este, mai mulţi creştini au fost ucişi pentru că au negat-o decât poate pentru toate celelalte articole ale religiei lor”.Desigur, romaniştii pretind că Liturghia a fost instituită de Cristos şi de apostoli; dar cea mai timpurie menţionare a ei pe care am putut-o găsi a fost la Conciliul de la Constantinopol, 381 d. Cr. Însă data introducerii acestei erori profanatoare nu este menţionată în mod special în profeţie, decât că pe motivul acestei erori fundamentale papalitatea a devenit „Urâciunea Pustiirii” înainte ca ea să fie, ca atare, „aşezată” în putere, ceea ce, după cum am văzut, a fost în 539 d. Cr.Profeţia declară: „I-a smuls [lui Cristos] jertfa necurmată”, iar apoi adaugă: „şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt”. Baza sau adevărul de temelie pe care este clădită clasa cu adevărat consacrată sau clasa Locaşului Sfânt este că Domnul nostru Isus, prin sacrificiu de Sine, i-a răscumpărat pe toţi şi îi va mântui în chip desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El, fără nici un alt mijlocitor, fără preot sau episcop sau papă, şi fără nici un alt sacrificiu — toate celelalte fiind o urâciune în ochii lui Dumnezeu, învăţând prin implicaţie insuficienţa marelui sacrificiu răscumpărător al lui Cristos. Evrei 7:25; 10:14.Această doctrină a răscumpărării este baza Locaşului Sfânt sau templului sfânt — Biserica consacrată. Şi când aceasta „necurmată” a fost înlocuită, anulată sau surpată de Liturghie, atunci au urmat relele prezise de profet. Oştirea (creştinii nominali) a fost lăsată în voia erorii, condusă cu uşurinţă de sistemul fals care s-a înălţat pe sine (în persoana capului său, papa) chiar ca să fie Prinţ sau conducător peste ((104)) oştire. „Şi … a aruncat adevărul la pământ” împreună cu aceia din oştire şi din luminile strălucitoare sau din învăţătorii care au ţinut strâns de adevăr şi care au refuzat unirea cu el în mersul lui păcătos. Şi, aşa cum am văzut în capitolele precedente, el a prosperat uimitor în faptele lui.Însăşi temelia adevăratei credinţe creştine fiind astfel aruncată la o parte, este oare de mirare că marea apostazie a căzut în asemenea adâncimi ale nelegiuirii, aşa cum s-a întâmplat? O eroare a dus la alta, până când au rămas doar forme exterioare de adevăr şi evlavie; şi urâciunea pustiirii s-a aşezat în templul lui Dumnezeu, pângărind atât Locaşul Sfânt cât şi oştirea, şi înălţându-şi capul ca vicar sau reprezentant al lui Cristos.În mijlocul acestor scene de succes ale Urâciunii Pustiirii, Daniel îi aude pe sfinţi întrebând: „În cât timp se va împlini viziunea despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii, ca să dea să fie călcat în picioare sfântul locaş şi oştirea”? De când a fost aşezată urâciunea, tot timpul au fost sfinţi care au recunoscut mai mult sau mai puţin distinct caracterul şi profanările ei, şi aceştia au căutat cu nerăbdare să ştie, strigând către Dumnezeu, cât timp, o, Doamne, va fi călcat adevărul în noroi, iar eroarea, blasfemia şi urâciunile vor fi îngăduite să prospere? Cât timp Anticrist, „îmbătat de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus” şi de succesele lui fenomenale, va continua să îmbete şi să înşele neamurile? (Apoc. 17:2, 6; 14:8; 18:3.) Şi anticipând întrebarea lor, a lui Daniel şi a noastră, Dumnezeu a dat răspunsul dinainte, prin mesagerul Său. Şi deşi termenii n-au putut nici măcar să înceapă să fie înţeleşi înainte de Timpul Sfârşitului, totuşi fixarea sau limitarea timpului a dat altora, ca şi lui Daniel, asigurarea că Dumnezeu are control deplin asupra situaţiei, astfel încât nimic nu se poate întâmpla ca El să nu poată şi să nu controleze şi în cele din ((105)) urmă să nu conducă lucrurile spre bine. Acest răspuns marchează, nu începutul lucrării de curăţire, ci o perioadă când ea va fi într-o măsură terminată. El spune astfel:„Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.”În examinarea acestei perioade de timp, cel care studiază este izbit imediat de faptul că ele nu pot însemna zile literale; căci 2300 de zile literale ar fi mai puţin de opt ani, şi totuşi profeţia evident acoperă toată lunga perioadă a profanării Sfântului Locaş şi a călcării în picioare a adevărului. Iarăşi observăm că este prezis că cele 2300 de zile se vor termina cândva în perioada numită „timpul sfârşitului”; căci Gabriel a spus: „Înţelege, fiul omului, căci viziunea priveşte timpul sfârşitului”; şi din nou: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la sfârşitul mâniei; căci sfârşitul [împlinirea] va fi la un timp hotărât”.În explicaţia sa Gabriel parcurge întreaga viziune explicând în parte diferitele simboluri şi termină cu asigurarea că cele 2300 de zile sunt măsura corectă a ei în întregime.Daniel, care se gândea în mod special la Israel şi la împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu faţă de părinţi, a înţeles că tot ce auzise el nu putea avea loc în 2300 de zile literale, în special când Gabriel i-a spus: „Tu, pecetluieşte viziunea aceasta, căci este cu privire la nişte timpuri îndepărtate”. Şi deşi nu ştia cât va fi de lungă fiecare zi simbolică, el avea inima grea la gândul că atâtea rele aveau să vină asupra poporului lui Dumnezeu — deşi el n-a văzut schimbarea acelui nume de la Israelul trupesc la cel spiritual. Citim: „Eu, Daniel, am leşinat şi am fost bolnav mai multe zile”; şi: „Eram uimit de viziunea aceasta şi nimeni nu mă putea face să o înţeleg”. Şi bine a fost pentru Daniel şi pentru toţi copiii lui Dumnezeu de atunci până la Timpul Sfârşitului, ((106)) că semnificaţia înfricoşătoare a acelei viziuni a puterii şi persecuţiei papale şi a suferinţei sfinţilor, n-a fost mai clar descoperită mai înainte. Îndurătorul nostru Tată ceresc, în timp ce este dispus să-şi probeze poporul în cuptorul necazului şi persecuţiei, ca să pregătească un popor pentru nespusa şi veşnica greutate de slavă promisă, lucrează cu noi pe principiul — „ajunge zilei necazul ei”.Daniel, pe care-l interesa mai mult Israelul decât „berbecul” persan sau „ţapul” grec, ştia din profeţia lui Ieremia că cei şaptezeci de ani de captivitate în Babilon erau o pedeapsă pentru păcate asupra lui Israel, aşa că acum judeca din viziunea despre persecuţiile viitoare (în locul înălţării şi slavei aşa cum se aşteptase), că ea arăta păcatul lui Israel şi mânia lui Dumnezeu; ca atare el s-a rugat cu seriozitate pentru iertarea păcatelor lui Israel şi pentru împlinirea făgăduinţelor făcute părinţilor. Acest lucru este spus în puţine cuvinte în Daniel 9:2-19. Daniel n-a văzut sfera planului divin aşa cum o putem noi privi acum; totuşi seriozitatea şi credinţa lui în făgăduinţe au fost plăcute lui Dumnezeu, care, drept urmare, i-a descoperit ceva mai mult cu privire la această viziune — o creştere sau o elaborare suplimentară a ei, în acele aspecte legate în mod special de Israelul trupesc. Daniel presupunea că sfârşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lui Israel, în timp ce poporul ei era în Babilon, trebuia să fie astfel prelungit sau continuat pentru multe (2300) zile. Dumnezeu corectează această eroare trimiţindu-l pe Gabriel să-l informeze că robia se va sfârşi când se vor completa cei şaptezeci de ani, şi că cetatea Ierusalim şi templul vor fi reconstruite, deşi într-o perioadă plină de tulburări etc.În timp ce Daniel se ruga cu privire la viziunea celor 2300 de zile, pe care el le-a înţeles greşit că însemnau o prelungire a celor 70 de ani de captivitate în Babilon, Gabriel a fost ((107)) trimis să-i explice mai departe acea viziune greşit înţeleasă, astfel (Dan. 9:21-27):„El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: «Daniel, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul [suplimentar, care trebuie comunicat acum despre planul lui Dumnezeu] şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit. Fii atent deci la cuvântul acesta [suplimentar] şi înţelege viziunea [despre cele 2300 de zile]! Şaptezeci de săptămâni [70 x 7 = 490 de zile] au fost hotărâte [puse deoparte, fixate sau stabilite] asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim]»” etc.**Pentru examinarea acestei profeţii vezi Vol. II, cap. 3, pag. 63.Punctul de observat aici în mod special este că cele 490 de zile sunt o parte din cele 2300 zile — o parte marcată care era de un interes special pentru Daniel, ca răspuns la rugăciunea lui în legătură cu restaurarea lui Israel din Babilon. (Vezi versetele 12, 16-18.) Deoarece cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de zile au fost partea de început a celor 2300, împlinirea lor serveşte nu numai să ne arate când au început cele 2300, ci şi să arate ce fel de timp (literal sau simbolic) a fost indicat. (Vezi 1 Pet. 1:11.) Şi, mai mult de atât, împlinirea acestei profeţii a celor „şaptezeci de săptămâni” ar servi să pună o pecete pe Daniel ca profet adevărat şi pe toate profeţiile sale; şi în mod special ea ar pecetlui această „viziune” a celor 2300 de zile. Şi astfel a fost prezis că cele şaptezeci de săptămâni vor servi, printre alte lucruri, să „pecetluiască viziunea şi profetul”. [Trad. lit. nouă, 2001 — n. e.]Aşa deci, recunoscând cele şaptezeci de săptămâni simbolice sau 490 de zile ca împlinite în ani, că sunt prima parte a celor 2300 de zile şi pecetea sau semnul de aprobare a lui Dumnezeu pe toată viziunea aceasta, începem să măsurăm de acolo, să vedem unde va fi împlinită întreaga perioadă. Scăzând din 2300 cele 490 împlinite la prima ((108)) venire, avem un rest de 1810. Deci, 1810 ani (zile profetice, simbolice) trebuie să fie măsura de la încheierea celor şaptezeci de săptămâni până la timpul când clasa Sfântului Locaş va fi curăţită de diferitele profanări ale papalităţii — urâciunea pustiitoare care a profanat atât de multe secole templul lui Dumnezeu.Moartea lui Mesia, cum s-a arătat, a fost în primăvara lui 33 d. Cr.* şi acesta a fost mijlocul ultimei săptămâni din cele şaptezeci, al cărei sfârşit deplin a fost, aşadar, cu o jumătate de săptămână sau cu trei ani şi jumătate mai târziu — în toamna lui 36 d. Cr. De aceea, 1810 ani din toamna lui 36 d. Cr., adică toamna lui 1846, marchează sfârşitul viziunii celor 2300 de zile şi data când a fost timpul ca Sfântul Locaş să fie curăţit.*Vezi Vol. II, pag. 68.Această profeţie fiind împlinită, trebuie să ne aşteptăm, în cazul acesta ca şi în alte cazuri de profeţii împlinite, să găsim faptele care dovedesc împlinirea ei prezentate clar în paginile istoriei; căci, deşi istoricii sunt adesea necredincioşi în privinţa Bibliei şi în Dumnezeul Bibliei, totuşi, fără ca ei să ştie, Dumnezeu a condus lucrarea lor astfel încât ori de câte ori a fost împlinită o profeţie, faptele au intrat negreşit în istorie, şi întotdeauna pe autoritate bună şi de încredere. Aşa a fost şi în cazul acesta al curăţirii Sfântului Locaş.Găsim, pe autoritatea tuturor istoricilor moderni, că ceea ce aceştia toţi numesc o Mare Reformă şi-a avut începutul în secolul al şaisprezecelea — cu excepţia scriitorilor romano-catolici care o numesc marea răzvrătire. Şi cu această reformă poate fi datat începutul curăţirii Sfântului Locaş. Să ţinem minte că Sfântul Locaş a fost profanat prin introducerea diferitelor erori cu tendinţele lor rele corespunzătoare, că punctul culminant al acestora a fost atins prin introducerea Liturghiei, şi că în urma acestei erori a venit cea mai adâncă degradare a oştirii (maselor bisericii ((109)) nominale), culminând cu ruşinoasa vânzare de „indulgenţe” care a provocat în mare măsură mişcarea Reformei. Deşi clasa Sfântului Locaş a fost de asemenea profanată într-o măsură, adică a intrat în această eroare prin înşelare, rezultatele înspăimântătoare i-au deschis ochii asupra ei. Şi în consecinţă găsim că ideea fundamentală a Marii Reforme a fost Îndreptăţirea prin credinţă în „jertfa necurmată” a lui Cristos, care nu necesită repetare — opusă iertării care se pretindea a fi asigurată prin penitenţe şi Liturghii la altarele murdare ale lui Anticrist.Acesta a fost locul corect de începere a reformei: la temelie — îndreptăţirea [curăţirea] prin credinţă în cea „necurmată”. Observaţi însă că profeţia nu indică o curăţire a oştirii la acest timp, ci numai a clasei Sfântului Locaş. Şi nici n-a fost curăţită oştirea. Ei încă au menţinut eroarea şi o menţin până în ziua de azi; dar clasa consacrată, Sfântul Locaş, a renunţat la eroare şi a suferit pentru adevăr, mulţi dintre ei chiar până la moarte.Dar acesta a fost numai începutul procesului de curăţire; căci această clasă, trezită acum, a descoperit curând că erorile profanatoare se înmulţiseră în timp ce papalitatea se antrenase şi prosperase. Luther, spiritul conducător al reformei, nu s-a oprit cu o eroare, ci a încercat să scoată afară multe altele, şi a afişat pe uşa bisericii din Wittemberg, la 31 octombrie 1517, nouăzeci şi cinci de teze, toate acestea erau obiecţii la doctrinele papalităţii, a douăzeci şi şaptea fiind o negare a pretinsei nemuriri inerente a omului. Aceste declaraţii fiind denunţate ca erezie de către papa Leon al X-lea, Luther în răspunsul său (1520 d. Cr.) a denunţat fără menajamente doctrinele transsubstanţierii, nemuririi omului şi pretenţia papei de a fi „împărăt al lumii, rege al cerului şi Dumnezeu pe pământ” şi s-a referit la ele ca „opinii monstruoase care se gĂsesc În mormanul de gunoi al decretelor romane”.Dar, vai, lucrarea de „curăţire” începută atât de nobil şi de curajos a fost prea radicală pentru a fi populară, şi ((110)) prietenii şi admiratorii au cucerit într-o măsură pe Luter şi pe asociaţii lui, copleşindu-i cu diplomaţie, prudenţă, „linguşiri” şi promisiuni de ajutor şi succes, cu condiţia ca acel curs al lor să fie modelat după dictatele înţelepciunii acestei lumi. (Vezi Daniel 11:34, 35.) Câţiva dintre prinţii germani au devenit admiratori aprinşi ai îndrăzneţilor reformatori, care au avut atât înţelegerea cât şi curajul să atace sistemul înaintea căruia regii tremuraseră de secole. Aceşti prinţi i-au ajutat pe reformatori şi ajutorul lor li s-a părut indispensabil pentru succesul mişcării. Şi în schimbul ajutorului ei au primit de la reformatori recunoaşterea drepturilor lor regeşti (?).Ar trebui să ne amintim de asemenea că mişcarea de reformă a fost o revoltă nu numai împotriva tiraniei religioase, ci şi împotriva tiraniei politice. Şi cele două clase de reformatori au fost aduse într-o mai mare sau mai mică simpatie şi cooperare. Cu privire la această eră a Reformei profesorul Fisher* spune:*Universal History (Istoria Universală) de Fisher, pag. 402-412Despre Elveţia — „Străduinţele lui Zwingli ca reformator al bisericii au fost amestecate cu zel patriotic pentru regenerarea morală şi politică a Elveţiei”.Despre timpul lui John Calvin şi a guvernului genovez — „Revoluţia civilă a fost urmată de o revoluţie eclesiastică. Protestantismul a fost stabilit legal (1535). Calvin a devenit legiuitorul de fapt al oraşului. A fost un stat eclesiastic”.Despre Scandinavia — „În ţările Scandinave puterea monarhică a fost clădită cu ajutorul Reformei”.Despre Danemarca — „Noua doctrină [protestantă] intrase în ţară şi se răspândea. Nobilii care râvneau la posesiunile bisericii [romano-catolice] au adoptat-o”.Despre Suedia — „O mare revoluţie politică a avut loc, care a atras după sine şi o revoluţie religioasă”.((111))Despre Germania — „Ameninţările împotriva prinţilor protestanţi i-au făcut să formeze Liga de la Smalcald pentru apărare reciprocă. S-a găsit a fi impracticabil să se continue măsurile de represiune împotriva luteranilor”. „La Dieta de la Augsburg din 1555 s-a încheiat Pacea Religioasă. Fiecărui prinţ trebuia să i se permită să aleagă între religia catolică şi Confesiunea Augsburg [a reformatorilor]; şi religia prinţului trebuia să fie cea a landului peste care domnea: adică fiecare guvern trebuia să aleagă crezul pentru supuşii lui”.De fapt, împrejurările politice ale timpului, combinate cu faptul că înşişi conducătorii reformei de abia începeau să se trezească în privinţa unor erori morale şi doctrinare ale papalităţii, ne face să ne mirăm de paşii rapizi făcuţi spre ceea ce este drept, mai degrabă decât să-i condamnăm cu asprime fiindcă n-au făcut curăţirea mai completă. Dar când bisericile protestante sau unit cu statul, progresul şi reforma au ajuns în impas. Curând au fost formate crezuri care erau aproape la fel de inflexibile şi de opuse creşterii în cunoştinţă ca şi decretele Romei, deşi mai apropiate de adevăr decât ale Romei — lanţuri cu mai mare libertate de mişcare.Astfel, acelaşi fel de unire între biserică şi stat care produsese o asemenea pagubă adevărului înainte în papalitate, a fost cursa prin care adversarul a împiedicat şi a blocat „curăţirea sfântului locaş”, atât de nobil începută. Reforma şi curăţirea au încetat pentru o vreme, şi în loc să progreseze cu această curăţire, reformatorii şi-au concentrat atenţia asupra organizării lor proprii şi asupra renovării şi reîmprospătării multora din vechile dogme papale, atât de zgomotos condamnate la început. Astfel i-a momit Satan pe reformatori spre însăşi „prostituţia” (unirea bisericii cu statul) pe care o denunţaseră în Biserica Romei. Şi astfel rana de moarte ((112)) pe care o primise papalitatea a fost vindecată pentru un timp. Apoc. 13:3.Dar „curăţirea”, astfel începută şi astfel întreruptă, trebuia să pornească din nou şi să meargă mai departe; căci până la sfârşitul celor 2300 de ani Sfântul Locaş trebuia să fie curăţit. Şi aşa a fost. Revenirea la Biblie ca singura autoritate pentru credinţă, prin care a fost începută reforma, a semănat adânc seminţe care au încolţit necontenit de atunci şi au produs o reformă după alta, în ciuda faptului că reformatorii de frunte au încercat repede să împiedice întinderea reformei dincolo de măsura lor proprie, stabilind crezuri şi ziduri de credinţă dincolo de care, fără a ţine seama de învăţăturile Bibliei, nimănui nu i s-a permis să treacă, fără să-şi atragă anatema de „eretic”.Aruncând o privire de-a lungul căii Bisericii, din zilele lui Luther până acum, putem vedea că pas cu pas reforma sau curăţirea a progresat; şi totuşi aceeaşi tendinţă este observată la fiecare pas; căci fiecare grup de reformatori, imediat ce şi-au realizat micul lor punct de curăţire, s-au oprit şi s-au unit cu ceilalţi, în opoziţie cu orice reformă sau curăţire în continuare.Astfel Biserica din Anglia, îndepărtând unele dintre doctrinele şi practicile mai grosolane ale Bisericii Romei, a pretins şi încă pretinde că este singura Biserică adevărată, şi că episcopii ei au succesiune apostolică şi ca atare control suprem al moştenirii lui Dumnezeu. Această „fiică” a Romei, părăsind-o pe „mamă”, a luat braţul oferit de Anglia şi l-a făcut cap al acestei biserici pe suveranul imperiului. Totuşi, ca şi în cazul fiicei luterane, chiar şi aceasta a fost o reformă, şi în direcţia corectă — o curăţire parţială. Calvin, Knox şi alţii au descoperit că preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la evenimentele care se întâmplau fusese în mare măsură pierdută din vedere sub gunoiul papal; şi înlăturând ideea că succesul planurilor lui Dumnezeu depindea cu totul de ((113)) eforturile oamenilor imperfecţi, doctrinele lor au fost de ajutor ca să arate că Biserica nu era dependentă de braţul statului pentru a obţine succes pentru sine prin arme carnale. Aceşti oameni au făcut o lucrare mare şi valoroasă, care de atunci a produs mai multe roade bune decât par să vadă mulţi. Cu toate acestea, orbiţi de alte erori profanatoare nerecunoscute ca atare, ei au fost îndemnaţi să apere eroarea că toţi cei nealeşi pentru starea cerească au fost condamnaţi la chin veşnic. Curând doctrinele lor s-au cristalizat sub numele de Presbiterianism; şi în afară de prima enunţare a caracterului neschimbător al decretelor divine, aceştia au făcut puţin pentru a ajuta reforma sau curăţirea. Şi asemenea sectelor surori, Presbiterianismul a făcut şi el mult să blocheze şi să împiedice lucrarea de curăţire.Wesleyenii şi colaboratorii lor, apăsaţi de răceala şi formalitatea care predominau în zilele lor, s-au străduit să înlăture ceva din formalismul rece care în mod natural rezulta din unirea bisericii cu statul, şi să arate necesitatea sfinţeniei individuale prin credinţă personală în Cristos şi în unire cu El — învăţând că faptul de a fi născut sub un guvern aşa-zis creştin şi de a fi socotit din naştere membru al unei astfel de organizaţii biserică-stat, nu este creştinism. Până la acest punct a fost excelent şi o parte necesară a lucrării de „curăţire”; dar, în loc să înainteze spre perfecţiune în simplitatea bisericii timpurii, Wesley de asemenea a conchis curând că lucrarea de curăţire şi de reformă era completă, şi s-a apucat cu alţii să organizeze Metodismul şi astfel să-l îngrădească de jur-împrejur cu crezul, formulele şi standardele Metodismului, încât să împiedice de fapt progresul şi curăţirea mai departe. Unitarianismul şi Universalismul, deşi în mod asemănător cuprindeau erori, au fost de asemenea încercări de a înlătura erorile profanatoare, care poate au fost proporţional la fel de reuşite şi la fel de nereuşite ca altele.((114))Cei numiţi Baptişti reprezintă un alt efort de curăţire a Sfântului Locaş, înlăturând o altă eroare introdusă de papalitate cu privire la botez şi negând că stropirea unui copil necredincios este botezul unui credincios, sau că stropirea în vreun fel simbolizează vreo doctrină a lui Cristos. Totuşi, în afara învăţării unei forme corecte exterioare sau a unui simbol, baptiştii au făcut puţin progres, iar acum se află adesea împreună cu alţii drept contestatari şi împotrivitori la orice curăţire ulterioară.O reformă mai târzie este cunoscută sub numele de „Biserica Creştină” sau „Discipolii”. Această sectă a fost organizată în 1827 de Alexander Campbell. Reformele pe care ei le-au susţinut în mod deosebit la organizarea lor au fost simplitatea apostolică în guvernarea bisericii, numai Biblia pentru crez, egalitatea tuturor membrilor lui Cristos subordonaţi Lui în calitate de Cap al tuturor, şi în consecinţă, abrogarea titlurilor eclesiastice, ca reverend, doctor în teologie etc., ca fiind papistaşe şi contrare spiritului lui Cristos şi al creştinismului curat, care spune: „Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”. Scopul şi curăţirea în măsura în care s-a făcut, au fost bune şi au produs roade în minţi şi libertăţi unora din toate denominaţiile. Dar această denominaţie, ca şi altele, a încetat să încerce o reformă mai departe, şi spiritul reformei ei este deja mort; căci, deşi pretinde Biblia ca singurul crez, ea s-a oprit în făgaş şi se învârte acolo fără să facă progres în adevăr. Pretinzând eliberare de crezurile şi de cătuşele tradiţiei umane, ea nu foloseşte libertatea, prin urmare este de fapt legată în spirit şi în consecinţă nu creşte în har şi cunoştinţă. Deşi n-a fost legată de nici un crez scris, totuşi, prin respectul ei pentru tradiţiile şi onoarea oamenilor, precum şi prin mulţumirea de sine, ea a devenit curând fixată şi a adormit faţă de lucrarea de curăţire mai departe a Sfântului Locaş, şi chiar dă înapoi de la poziţia ei dintâi. ((115)) În timp ce am menţionat doar câţiva dintre reformatori şi dintre mişcările de reformă, nu trebuie să fim înţeleşi că respingem sau că nesocotim pe alţii. Departe de aceasta: reforma a fost generală şi toţi creştinii adevăraţi, serioşi, au avut o parte în lucrarea de curăţire. Marea dificultate stă în faptul că, păgubiţi de pregătirea dinainte şi copleşiţi de pretenţiile zgomotoase şi lăudăroase ale erorii, puţini pot vedea marea cantitate de eroare şi în consecinţă necesitatea de a merge înainte cu această curăţire. Şi marele nostru adversar, Satan, n-a neglijat să-şi folosească aceste avantaje pentru legarea sfinţilor şi pentru împiedicarea lucrării de curăţire.O altă reformă, şi în unele privinţe cea mai amănunţită dintre toate, şi-a avut începutul la puţină vreme după ultima menţionată, aşa cum s-a arătat pe scurt în capitolul precedent. Domnul William Miller din Massachusetts, legat de denominaţia baptistă, care a fost instrumentul folosit să înceapă această reformă, a adus în atenţia bisericii faptul că Biblia descoperă ceva atât despre timpul, cât şi despre ordinea planului lui Dumnezeu. El a văzut perioade consemnate de profeţi, însoţite de afirmaţia că la timpul cuvenit cei cu adevărat înţelepţi trebuie să le înţeleagă, şi el a căutat să fie din clasa descrisă. A căutat şi a găsit unele lucruri de mare interes, multă vreme pierdute din vedere sub tradiţiile Romei, printre altele că a doua venire a Domnului nostru era pentru acordarea de către Dumnezeu a binecuvântării vieţii pentru credincioşi, aşa cum prima venire a fost pentru cumpărarea lumii; de fapt, că răscumpărarea şi restabilirea sunt două părţi ale singurului plan de mântuire.Pentru o inimă onestă, serioasă, a înţelege asemenea veşti bune nu putea să însemne nimic mai puţin decât a le vesti; şi el a făcut aceasta. Descoperirea acestui adevăr a dus la respingerea anumitor erori şi de aceea el a făcut o lucrare de curăţire în toţi cei care au ajuns sub influenţa lui. De ((116)) exemplu, deoarece a doua venire a Domnului nostru trebuie să „ridice” Împărăţia şi să înalţe Biserica Sa, este evident că pretenţiile bisericilor asociate cu regatele pământeşti (care pretind fiecare în parte că sunt regatele lui Dumnezeu şi că în consecinţă sunt acum autorizate să domnească şi să stăpânească asupra lumii) trebuie să fie doar presupuneri; căci, dacă Împărăţia lui Cristos n-a fost încă „ridicată”, acestea „ridicate” acum trebuie să fi fost înălţate astfel de „prinţul lumii acesteia” (Satan) şi trebuie să lucreze în mare măsură în interesul lui, oricât de ignoranţi în privinţa acestui fapt ar putea fi conducătorii lor.O altă eroare, la a cărei îndepărtare a dus propovăduirea domnului Miller, a fost nemurirea naturală a omului. De mult existase ideea că omul este în mod natural o fiinţă nemuritoare; adică, odată ce a fost creat nu poate muri niciodată şi că moartea este numai o iluzie înşelătoare; că omul numai se pare că moare şi în realitate nu moare, ci numai îşi schimbă forma şi face un alt pas în „evoluţie”. Domnul Miller a crezut ca şi alţii în privinţa acestui subiect; totuşi adevărurile asupra cărora a atras atenţia, în mod special doctrinele venirii Domnului şi învierii morţilor, au dat în vileag în mod accentuat în primul rând această eroare primejdioasă — care neagă învierea, învăţând că nimeni nu este mort şi prin urmare a doua venire a Domnului şi o înviere a morţilor nu sunt necesare. Dar lăsăm examinarea critică a acestui subiect pentru un volum viitor al acestei lucrări, în care se va arăta că nemurirea şi viaţa veşnică sunt favoruri care se pot obţine numai prin Cristos, şi nici nu sunt promise, nici nu vor fi acordate celor răi. Bazate pe ideea nemuririi umane şi rezultând din ea, sunt doctrina papală a purgatoriului şi doctrina protestantă încă şi mai cumplită a nefericirii veşnice într-un loc de chin fără sfârşit; căci ei raţionează că dacă omul trebuie să trăiască pentru totdeauna (şi dacă este nemuritor nici chiar Dumnezeu nu-l poate nimici), el trebuie să trăiască fie în fericire veşnică, fie în nefericire veşnică. Şi deoarece, spun ei, la moarte este trimis înapoi în starea sa veşnică, marea majoritate trebuie să înceapă atunci o eternitate de chin, din ((117)) cauză că în cei câţiva ani ai vieţii actuale fie că n-au reuşit să obţină o cunoştinţă despre calea dreaptă, fie, obţinând cunoştinţa, n-au fost în stare să umble pe ea, din pricina slăbiciunilor moştenite etc.Această mare rădăcină a multor erori distrugătoare a început să fie smulsă şi înlăturată prin propovăduirea venirii a doua a lui Cristos şi a învierii care să înceapă atunci. Oamenii inteligenţi şi gânditori au început să se întrebe de ce să-i învie Domnul pe morţi dacă ei sunt fie în cer, fie în iad, şi soarta lor este pentru totdeauna fixată fără putinţă de schimbare. Apoi ei au început să se întrebe de ce morţii sunt numiţi morţi, dacă în realitate trăiesc. Apoi s-au întrebat de ce Domnul nostru şi apostolii n-au spus nimic despre faptul că morţii sunt încă vii, ci dimpotrivă, întotdeauna au indicat spre o înviere ca singura speranţă; chiar declarând că dacă nu este o înviere toţi „au pierit” (1 Cor. 15:13-18). Apoi cuvintele Domnului nostru, promiţând o trezire pentru „toţi cei din morminte”, au început să aibă un înţeles; şi treptat s-a ajuns să se vadă că morţii nu sunt vii, ci moartea înseamnă opusul vieţii. Şi cei care au căutat au găsit că Scripturile sunt în perfectă armonie cu ele însele asupra acestui subiect, dar în opoziţie directă cu tradiţiile comune de astăzi, primite de la papalitate.Rădăcina erorii fiind astfel îndepărtată, diferitele ramuri au început să se ofilească; şi curând s-a văzut că în loc ca viaţa veşnică (în nefericire) să fie pedeapsa celor răi, declaraţia Bibliei despre planul lui Dumnezeu este inversă; că viaţa veşnică este răsplata pentru dreptate, iar moartea, o tăiere de la viaţă, este pedeapsa pentru cei care păcătuiesc cu voia.Apoi s-a ajuns să se vadă ce se înţelege prin blestemul morţii care a venit peste toată rasa prin neascultarea lui Adam — că întreaga rasă a fost condamnată la stingere. Apoi, de asemenea, vălul a început să se ridice, arătând obiectivul şi valoarea morţii Răscumpărătorului nostru, ca plata pedepsei asupra rasei, ca să poată fi o înviere, o restaurare la viaţă şi la drepturile ei. O! atunci a început să ((118)) fie apreciat înţelesul răscumpărării, deoarece s-a văzut că Cel care n-a cunoscut nici un păcat a fost tratat ca cel blestemat; că, fiind de bună voie pus în locul nostru, El a fost făcut blestem pentru noi, tratat ca păcătos pentru noi, şi a murit, Cel drept pentru cei nedrepţi.Astfel, în cele din urmă, marele sistem şi marea reţea a erorii profanatoare, care au început cu înlăturarea jertfei necurmate, au fost îndepărtate; şi, Sfântul Locaş fiind eliberat sau curăţit de ea, valoarea „jertfei necurmate” a lui Isus a fost văzută în reînnoită prospeţime, frumuseţe şi putere.Când spunem că Sfântul Locaş a fost curăţit de această profanare, trebuie să ne amintim că în Scriptură o parte a Bisericii nu arareori reprezintă întreaga Biserică. O grupă, puţini, au fost eliberaţi de eroarea profanatoare; şi la aceştia puţini Dumnezeu adaugă zilnic din aceia care sunt pe deplin sub conducerea Lui şi învăţaţi de El.În calculele sale cu privire la ceea ce se va întâmpla, domnul Miller a fost departe de a fi corect — presupunând că această curăţire a Sfântului Locaş înseamnă o curăţire a pământului de rău, prin foc literal în care pământul va arde complet. Eşecul prezicerilor sale, care a urmat, a fost o încercare dureroasă pentru cei care, prin ceea ce aflaseră de la el, învăţaseră să-L aştepte pe Domnul din cer şi împlinirea rugăciunii „Vie Împărăţia Ta”. Dar, deşi dezamăgiţi de întârzierea Mirelui, ei au fost foarte mult binecuvântaţi. Experienţa lor în cercetarea Scripturii a fost valoroasă şi ei au învăţat să pună Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor. Ei se eliberaseră într-o măsură de servilismul faţă de onoarea şi respectul oamenilor din diversele denominaţii de care se desprinseseră, căci se separaseră de ele datorită ascultării de convingerile lor privitoare la subiectul venirii Domnului. Onestitatea faţă de convingeri aduce întotdeauna o oarecare binecuvântare: întocmai ca Pavel mergând spre Damasc, noi Îl întâlnim pe Domnul pe cale.În consecinţă, găsim că printre aceştia erau unii care luaseră o poziţie mai avansată în lucrarea de curăţire sau de reformă ((119)) decât oricare alţii dinaintea lor. Astfel, anul 1846 d. Cr., sfârşitul celor 2300 de zile, cum s-a arătat mai sus, a găsit un nucleu neorganizat de creştini care erau de acord nu numai cu „discipolii” în privinţa simplităţii guvernării bisericii, a înlăturării tuturor crezurilor cu excepţia Bibliei şi a desfiinţării tuturor titlurilor de către slujitorii ei, ci şi cu „baptiştii” în privinţa formei exterioare a botezului şi cu Luther în privinţa sistemului papal ca Omul Păcatului şi a bisericii degenerate ca mama prostituatelor şi urâciunilor. Aceştia, ţinându-se la distanţă de orice compromis sau afinitate cu lumea, au învăţat pietatea vitală, încrederea simplă în Dumnezeul atotputernic şi credinţă în hotărârile Sale neschimbătoare; şi, în plus, în timp ce L-au recunoscut pe Cristos ca Domn al tuturor, iar acum părtaş naturii divine, ei au fost apăraţi împotriva teoriei atât nescripturale* cât şi neraţionale că Iehova este propriul Său Fiu şi Domnul nostru Isus este propriul Său Tată; şi au început să vadă că viaţa veşnică şi nemurirea nu sunt posesiuni prezente, ci trebuie aşteptate numai ca daruri ale lui Dumnezeu prin Cristos la înviere.*Aceste subiecte sunt discutate deplin în Volumul V al Studiilor În Scripturi, şi toate scripturile referitoare la ele sunt examinate acolo pe deplin şi s-au găsit a fi în absolută armonie.Şi, ca şi cum Dumnezeu a rânduit ca după aceea să fie întotdeauna o clasă reprezentând Sfântul Său Locaş curăţit, ţinută separată de diferitele secte, chiar acel an 1846 a fost martorul organizării sectelor protestante într-un singur mare sistem, numit Alianţa Evanghelică. Această organizaţie, conştientă de noile vederi (ale Sfântului Locaş curăţit) şi-a definit în mod clar credinţa în nemurirea omului, adăugând-o ca al nouălea articol al crezului ei. Astfel ea a separat, şi de atunci a ţinut separată de alţi creştini, o grupă de copii ai lui Dumnezeu — Sfântul Locaş curăţit al Domnului — un sanctuar al adevărului. Şi la această clasă a Sfântului Locaş curăţit sau adăugat de atunci zilnic alţi copii supuşi şi credincioşi ai lui Dumnezeu, în timp ce au fost eliminaţi din ea cei care şi-au ((120)) pierdut spiritul de smerenie şi iubirea de adevăr. Menţinerea poziţiei ca Locaş Sfânt curăţit, împotriva opoziţiei organizate şi a mulţimilor, devine o probă severă de curaj şi credinţă, pe care numai puţini par să fie în stare să o îndure: majoritatea urmează cursul înaintaşilor lor şi se străduiesc să se facă respectabili în ochii lumii. Devenind numeroşi întrucâtva şi căutând mai puţin dispreţ, unii dintre aceştia au organizat un alt sistem, au formulat un crez şi au adoptat un alt nume sectar, numindu-se Adventişti. Şi fixându-se pe ideea că ceea ce învăţaseră ei era tot ce se putea învăţa, n-au mai progresat de atunci; şi împreună cu alţii care n-au reuşit să urmeze mai departe pe cărarea care străluceşte tot mai mult până la ziua deplină, mulţi dintre ei au căzut în erori ridicole.Dar, deşi mulţi dintre cei care la început au reprezentat Sfântul Locaş curăţit au ajuns astfel din nou prinşi în jugul sclaviei, totuşi cei care s-au menţinut liberi şi au continuat pentru a-L cunoaşte pe Domnul, au reprezentat Sfântul Său Locaş curăţit şi de atunci au fost recunoscuţi şi foarte mult binecuvântaţi de conducerea Sa.Dacă gunoiul şi urâciunile profanatoare au fost în întregime îndepărtate în 1846, timpul de atunci încoace trebuie să fie o perioadă pentru punerea în ordine a lucrurilor care rămân şi pentru desfăşurarea şi dezvoltarea planului glorios al lui Dumnezeu — adevăruri care trebuie să-şi reocupe locurile eliberate de erorile înlăturate.Această lucrare de deschidere a adevărului şi de examinare şi apreciere a frumuseţii lui, îşi are timpul pe drept acum şi se realizează. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a fi angajaţi împreună cu alţii în această binecuvântată lucrare de aducere a vaselor de aur ale casei Domnului (adevărurile preţioase) înapoi din captivitatea Babilonului celui Mare (simbolic) (Ezra 1:7-11; 5:14; 6:5) şi de repunere a lor în Sfântul Locaş. Şi în această mare lucrare transmitem salutări frăţeşti tuturor colaboratorilor şi membrilor Corpului Uns. Binecuvântaţi sunt acei slujitori pe care Domnul lor, când va fi venit, îi va găsi dând casei hrană la timp cuvenit.
Zilele aşteptării Împărăţiei
Zilele aşteptării Împărăţiei – — Daniel XII —Lucrarea Împărăţiei rezumată — Perioada aşteptării marcată prin marea creştere a cunoştinţei şi a călătoriei — Previziunea domnului Isaac Newton în privinţa căii ferate — Cele 1260 de zile — Râul din gura şarpelui — Cele 1290 de zile marchează răspândirea unei înţelegeri parţial corecte a viziunii — Dezamăgirea, încercarea şi consecinţele — Cele 1335 de zile — Binecuvântarea de atunci asupra credincioşilor care „aşteaptă” — Referirea Domnului la aceste zile de aşteptare în pilda celor zece fecioare„TIMPUL SFÂRŞITULUI” fiind arătat în capitolul 11, capitolul 12 indică spre Împărăţie şi spune despre aşteptarea etc. care precede stabilirea ei în „Timpul Sfârşitului”. Primele trei versete exprimă în câteva cuvinte marele rezultat al planului lui Dumnezeu.„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta. Dar în timpul acela poporul tău va fi mântuit, oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic. Cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului[soarele — Mat. 13:43] şi cei care vor îndruma pe cei mulţi spre dreptate vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci.”Dacă în capitolul 11 rezumatul a 2300 de ani din istoria lumii a fost scurt şi accentuat, şi totuşi clar, acest rezumat al domniei Milenare a lui Mesia, în trei versete, este încă ((62)) mai scurt şi mai accentuat. Şi totuşi, totul este acolo. Mihail (care înseamnă „cel asemenea lui Dumnezeu” sau unul care Îl reprezintă pe Dumnezeu) este numele aplicat aici marelui nostru Răscumpărător, care este într-adevăr marele Prinţ rânduit de Dumnezeu să Se ridice şi să elibereze poporul lui Daniel, poporul lui Dumnezeu — toţi cei care Îl iubesc pe Dumnezeu în adevăr şi sinceritate — israeliţi cu adevărat (Rom. 9:6, 25, 26; Gal. 6:16). El îi va elibera din păcat, ignoranţă, durere şi moarte, şi din toate persecuţiile şi asalturile slujitorilor orbiţi ai lui Satan, care în trecut aproape îi copleşiseră. Toţi cei găsiţi scrişi în Cartea vieţii Mielului vor fi eliberaţi pentru totdeauna de toţi inamicii: cei scrişi ca vrednici în timpul Veacurilor Iudaic şi Patriarhal, precum şi cei scrişi în timpul Veacului Evanghelic şi cei care vor fi scrişi în timpul Veacului Milenar. Deşi tot poporul lui Dumnezeu (toţi cei care atunci când sunt aduşi la o cunoştinţă de El Îl iubesc şi Îl ascultă) va fi eliberat, totuşi sunt notate cu atenţie gradele de onoare care vor fi acordate unora — biruitorilor — de asemenea şi faptul că unii din cei mari din trecut — Alexandru, Nero, Napoleon, Cezarii, papii etc. — ale căror talente, greşit folosite, au zdrobit în timp ce au orbit lumea cu strălucirea lor, vor fi văzuţi în adevăratul lor caracter şi vor fi ruşinaţi şi dezonoraţi în timpul acelui Veac Milenar. Acest scurt rezumat al domniei lui Cristos nu omite nici menţionarea marelui timp de necaz prin care aceasta va fi inaugurată — un timp de necaz cu care nu se poate compara nici o revoluţie din trecut, însăşi Revoluţia Franceză a fost mică în comparaţie cu acest necaz, un timp de necaz cum n-a mai fost de când sunt popoarele, nu, nici nu va mai fi vreodată; pentru că acest mare Prinţ, Mihail, nu numai că va cuceri întreaga lume, dar stăpânirea Lui va fi o stăpânire veşnică. Dreptatea este temelia tronului Său, şi odată ce omenirea va fi gustat ((63)) din beneficiile ei, marea majoritate nu va mai consimţi niciodată la alta, fiindcă Împărăţia Sa va fi „dorinţa tuturor popoarelor”.Aici firul acestei profeţii, după ce s-a desfăşurat până la capăt, se opreşte, şi versetele care au rămas din capitol au scopul de a oferi (nu lui Daniel şi tovarăşilor săi de serviciu din zilele lui, ci copiilor lui Dumnezeu, tovarăşilor de serviciu ai lui Daniel care trăiesc în Timpul Sfârşitului) anumite perioade, respectiv de 1260, 1290 şi 1335 de zile simbolice, prin care, la timpul cuvenit, putem fi convinşi cu privire la timpul în care trăim că este într-adevăr timpul Secerişului sau „sfârşitul” Veacului Evanghelic.Daniel, care auzise lunga relatare a conflictelor dintre împărăţiile acestei lumi şi acum în sfârşit a triumfului Împărăţiei lui Dumnezeu în mâinile lui Mihail, marele Prinţ, era nerăbdător să ştie când va elibera aceasta pe poporul Domnului. Dar i se spune (versetul 4): „Tu, însă, Daniel, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. [Atunci] Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”.Nu numai creşterea generală a cunoştinţei la care suntem martori confirmă învăţăturile din Daniel 11, că Timpul Sfârşitului a început în 1799, ci şi prezisa alergare încoace şi încolo — călătoria multă şi rapidă — le confirmă. Toate acestea aparţin de Timpul Sfârşitului. Primul vapor cu aburi a fost pus în funcţiune în 1807; prima maşină cu aburi în 1831; primul telegraf în 1844; şi totuşi astăzi mii de maşini şi vapoare uriaşe cu aburi transportă mulţimile dintr-un loc în altul, „încoace şi încolo”.Sir Isaac Newton, celebrul astronom din secolul al XVIIlea, a fost profund interesat de această afirmaţie a profetului Daniel şi şi-a declarat credinţa că, în împlinirea ei, cunoştinţa umană va creşte astfel încât oamenii vor călători probabil cu viteza de cincizeci de mile î80 kmş pe oră.((64))Voltaire, vestitul necredincios francez, a luat această afirmaţie şi a remarcat cu dispreţ:„Uitaţi-vă acum la mintea cea tare a lui Newton, marele filosof care a descoperit legea gravitaţiei: când a îmbătrânit şi a dat în mintea copiilor a început să studieze cartea numită Biblia, şi pentru a da credit absurdităţilor ei fabuloase, ar vrea să credem că cunoştinţa omenirii va creşte încă atât de mult încât în curând vom putea călători cu cincizeci de mile pe oră! Bietul ramolit!”Amândoi aceşti oameni au murit cu mult înainte ca Timpul Sfârşitului să fi adus minunata lui creştere a cunoştinţei, care împlineşte cu prisosinţă prezicerea filosofului creştin, bazată pe revelaţia divină.Nu pentru Daniel, ci pentru copiii lui Dumnezeu care trăiesc în Timpului Sfârşitului a fost conversaţia etc. relatată în versetele 5-7: „Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată, alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malului râului potopului, [traducerea Young]. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: «Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?» Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel care trăieşte veşnic, că [până va fi sfârşitul] va mai fi un timp, timpuri şi o jumătate”.Problema de interes special a fost „urâciunea pustiirii” din capitolul 11:31-33, pe care Daniel a asociat-o corect cu personajul teribil văzut în viziunile sale anterioare, consemnate în capitolele 7:8-11, 21, 24-26 şi 8:10-12, 24-26.Timpul, timpurile şi jumătatea de timp, sau trei timpuri şi jumătate sau ani (360 x 3 &»189; = 1260 de zile, timp simbolic — 1260 de ani literali) menţionaţi aici, sunt arătaţi în altă parte ca fiind perioada puterii papalităţii. Compară Daniel 7:25; 12:7 şi Apocalipsa 12:14 cu Apocalipsa 12:6; 13:5. ((65)) „Potopul” în care sau în timpul căruia s-au sfârşit aceşti 1260 de ani de putere papală — aşa cum este arătat de îngerul care stătea deasupra râului declarând limita timpurilor — a simbolizat o stare de lucruri din timpul Revoluţiei Franceze la care s-a făcut deja referire. Acesta este acelaşi „râu” menţionat în Apocalipsa 12:15, 16, unde este arătat mai deplin, ca ieşind din gura şarpelui sau balaurului, şi unde scopul lui real, din punctul de vedere al lui Satan, după cum este explicat, a fost de a înghiţi pe „femeie” (Biserica lui Dumnezeu care protestează), fiindcă cele trei timpuri şi jumătate ale ei (1260 de ani) de ascundere în pustie erau pe punctul de a se încheia şi ea venea la proeminenţă „rezemată de [braţul] preaiubitul ei”, Cuvântul lui Dumnezeu. Cânt. Cânt. 8:5.În simbol apa reprezintă în general adevărul, şi simbolul îşi păstrează semnificaţia chiar dacă se spune că ieşea din gura balaurului sau şarpelui. Gândul transmis prin acest simbol este că va ieşi adevăr prin mijloace rele şi cu intenţie rea. Şi exact aceasta găsim: puterea Revoluţiei Franceze a stat în faptul că a fost instigată de multe adevăruri aspre, cu privire la clericalism şi regalitate şi cu privire la drepturile şi libertăţile individuale ale tuturor. „Drepturile omului” au fost într-adevăr cuvântul de ordine al acelei revolte împotriva asupririi civile şi eclesiastice. Atunci au fost văzute şi exprimate adevăruri cu privire la drepturile omului care ne surprind când ne gândim la ignoranţa, superstiţia şi slugărnicia acelui timp, sub care masele stătuseră atât de multă vreme. Multe din adevărurile care au trecut atunci ca un „potop” peste Franţa, inundând-o cu sânge, sunt acum foarte general acceptate printre toate popoarele civilizate; dar ele erau prea tari şi prea brusc declarate pentru acel timp.Într-adevăr, profeţia arată clar că şarpele, Satan, n-a intenţionat ceea ce a rezultat sub providenţa lui Dumnezeu, ci contrariul. În aceasta el a calculat greşit, cum a făcut şi ((66)) cu alte ocazii. Satan nu va trimite niciodată apele adevărului ca să binecuvânteze, să împrospăteze şi să elibereze din sclavie: dimpotrivă, efortul lui a fost tot timpul să orbească şi să lege bine omenirea în ignoranţă şi superstiţie; şi acest potop brusc de ape (adevăr) a fost intenţionat să acţioneze ca un vomitiv, să ducă la respingerea hranei libertăţii care fusese deja primită de popor din Biblie, ca rezultat al Reformei, şi astfel să-i forţeze pe conducători şi pe învăţători să se împotrivească adevărului prin frica de anarhie.Scopul lui Satan în instigarea Revoluţiei Franceze a fost de a crea o alarmă în toată Europa, mai ales în clasa influentă care nu era în favoarea libertăţii, şi de a ilustra în Franţa teoria că dacă superstiţiile Romei ar fi răsturnate şi libertăţii i s-ar da stăpânire deplină, toată legea şi ordinea ar lua sfârşit cu repeziciune. Aceasta a fost o lovitură de maestru a politicii, vrednică de autorul ei şi menită, aşa cum arată profetul, să înghită pe „femeie” (Biserica reformată) şi să-i atragă pe toţi conservatorii şi iubitorii de pace — conducători şi conduşi — înapoi la unire şi armonie cu papalitatea. Eşecul uneltirii nu s-a datorat lipsei de şiretenie a proiectantului ei, ci puterii conducătoare a lui Dumnezeu, prin care El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.În cazul acesta, planul lui Dumnezeu de a proteja „femeia” (Biserica) de şiretlicurile lui Satan şi de a face ca răul plănuit să producă bine poate fi trasat clar în împlinirea exactă a prezicerii făcute cu 1700 de ani înainte, adică: „Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care balaurul îl aruncase din gură”. „Pământul” în simbol, cum a fost deja explicat, reprezintă societatea — oamenii iubitori de ordine; şi este un fapt al istoriei că râul de adevăr care s-a răspândit peste Franţa — acuzând papalitatea şi intrigile ei clericale, monarhia şi aristocraţia ei parazită, ca fiind cauzele răspunzătoare de mare parte ((67)) din ignoranţa, sărăcia şi superstiţia oamenilor — a fost înghiţit sau absorbit de oamenii din Europa în general („pământul” roman). În aşa măsură au stat astfel lucrurile, încât, deşi papalitatea şi aristocraţia regală au fost cu totul alarmate, ele au fost şi cu totul separate, prin căderea influenţei papale precum şi prin armatele lui Napoleon. Şi când „omul destinului” a fost în cele din urmă zdrobit, iar conducătorii Europei au format ceea ce s-a numit „Sfânta Alianţă”, pentru suprimarea libertăţilor poporului şi perpetuarea propriilor lor tronuri, a fost prea târziu ca să încătuşeze poporul; căci, după ce au băut râul de ape, ei nau mai vrut să se supună. A fost de asemenea prea târziu să se gândească la restabilirea papalităţii, care fusese atât de grozav umilită şi ale cărei anateme împotriva libertăţii şi a francezilor reacţionaseră astfel împotriva ei însăşi; aşa că papa nici măcar n-a fost invitat să se alăture „Sfintei Alianţe”, al cărei cap recunoscut ar fi fost înainte. Astfel „femeia”, Biserica lui Dumnezeu reformată şi în progres, a fost ajutată, cruţată de a fi biruită, iar libertatea şi adevărul au ieşit la proeminenţă înaintea oamenilor; şi de atunci înainte spiritul de libertate şi Cuvântul lui Dumnezeu i-au condus pe toţi cei care erau dornici să le urmeze, în tot mai mare lumină şi adevăr.La momentul acesta deci, a fost „râul” care a marcat atât sfârşitul puterii papale cât şi începutul „Zilei de Pregătire” a Domnului, sau „a Timpului Sfârşitului”. Pe acest râu a fost văzut profetic mesagerul Domnului stând, ca să anunţe sfârşitul timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp. Şi acest anunţ a fost făcut ca răspuns la întrebarea: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor lucruri ciudate?” „Lucrurile ciudate” sau „minunile” îîn Trad. Niţulescu — n. e.ş la care se face referire nu sunt lucrurile din capitolul 12:1-3, cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Acelea nu erau ciudate, ci aşteptate. „Lucrurile ciudate” erau necazurile, persecuţiile şi încercările poporului sfânt al lui Dumnezeu, care au ((68)) intervenit în special în timpul şi ca rezultat al supremaţiei puterii sau „cornului” deosebit, papalitatea, cu privire la care întrebase Daniel în mod special înainte (Dan. 7:19-22). Întrebarea era cât va permite Dumnezeu aceste denaturări uimitoare ale adevărului, această înşelare uimitoare a copiilor Săi şi a naţiunilor? Răspunsul dat măsoară puterea papală, dând în mod clar timpul sfârşitului ei şi adaugă: „Toate aceste lucruri [ciudate] se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot”.În versetul 5, lui Daniel i se arată câte o persoană pe fiecare parte a „râului”, întrebând împreună când se vor sfârşi lucrurile ciudate. Aceasta pare să indice că, chiar şi când puterea papală se va sfârşi, poporul se va îndoi ca înainte, dacă puterea ei de persecuţie şi zdrobire a luat sfârşit sau nu. Şi nu este de mirare când ne amintim că chiar şi după ce puterea ei a fost zdrobită, după ce „a fost dezbrăcată de puterea ei”, şi chiar în timp ce se mistuia, acest „corn”, nu mai departe decât în 1870, a rostit cuvinte mari cu privire la infailibilitatea lui. Daniel, reprezentându-i pe sfinţi, spune (Dan. 7:11): „Eu mă uitam mereu [după ce stăpânirea lui a trecut şi n-a mai avut putere să zdrobească adevărul, puterea poporului sfânt], din cauza cuvintelor pline de mândrie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când [n-a mai avut putere asupra sfinţilor şi adevărului, dar a avut un alt efect] fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars” — anarhie generală. Astfel este arătată distrugerea rămăşiţei guvernelor din vechiul Imperiu Roman, cauzată de influenţa amăgitoare a declaraţiilor bombastice neîncetate ale papalităţii, chiar şi după ce stăpânirea ei a trecut.Deoarece încheierea timpurilor puterii papale este clar fixată nu numai în acest fel, având loc în timpul Revoluţiei Franceze, dar şi prin evenimentele din capitolul 11:40-44, care marchează exact anul 1799, putem măsura cu uşurinţă înapoi 1260 de ani ca să vedem dacă puterea papală şi-a ((69)) avut începutul atunci. Dacă găsim că şi-a avut, dovada pe care o avem este atât de clară şi de tare cât poate cere credinţa. Să verificăm astfel.Calculând înapoi 1260 de ani de la 1799 ne-ar duce la 539 d. Cr., unde vom arăta că a început puterea papală. Dar sistemul papal a fost aşa un amestec de politică şi clericalism şi a avut un început atât de mic şi de treptat, precum şi un sfârşit treptat, încât o diversitate de opinii cu privire la începutul şi sfârşitul lui ar fi atât rezonabilă cât şi posibilă, până când vom obţine datele fixate de Dumnezeu pentru ridicarea şi căderea lui şi vom vedea cât de exacte sunt. Papalitatea a pretins supremaţie în afacerile bisericii şi ale statului şi s-a amestecat în politică înainte ca ea să fie recunoscută de împotrivitori; întocmai cum ea a încercat şi să exercite autoritate civilă şi şi-a declarat capul infailibil, de la perioada la care profeţia arată că puterea i-a fost zdrobită şi a început nimicirea ei. Dar papalitatea n-a fost recunoscută de poporul italian din provincia Romagna de când vraja ignoranţei şi reverenţei superstiţioase a fost ruptă în timpul Revoluţiei Franceze. Deşi din când în când, între revoluţii, papa a stat drept conducător nominal al statelor papale, a fost numai ca invadator străin, reprezentantul Austriei sau Franţei, ale căror trupe îl protejau cu rândul în funcţia sa.Acum, ştiind că cei 1260 de ani au început în 539 d. Cr., suntem ajutaţi să găsim ceea ce înainte nu s-ar fi recunoscut. Papiştii sunt mai înclinaţi să dateze începutul puterii lor, fie de la convertirea lui Constantin şi de la creştinizarea nominală a Imperiului Roman în 328 d. Cr., fie de la oferirea statelor papale bisericii de către Carol cel Mare în 800 d. Cr. Faptul rămâne însă că Constantin n-a recunoscut nicidecum puterea civilă ca drept sau posesiune a bisericii. Dimpotrivă, deşi el a favorizat creştinismul, mai degrabă biserica a fost cea care l-a făcut pe împărat cel puţin capul ei asociat, aşa încât împăratul a convocat concilii ale bisericii şi s-a amestecat în afacerile ((70)) bisericii, chiar dacă bisericii nu i s-a permis să se amestece în chestiunile civile. Data 539 d. Cr. arătată de rigla de măsurat profetică de 1260 de ani, este aproape la mijlocul drumului între această unire dintre biserică şi imperiu, în 328 d. Cr., şi recunoaşterea ei deplină, completă de către Carol cel Mare, drept cap al întregii autorităţi — distribuitorul autorităţii atât civile cât şi religioase — 800 d. Cr.Din timpul lui Constantin, episcopii Romei au deţinut o poziţie foarte proeminentă în faţa lumii, şi au început curând să pretindă o autoritate asupra tuturor celorlalţi — în biserică şi în lume — cerând ca o persoană să fie recunoscută ca autoritate sau cap în biserică, şi acela să fie episcopul Romei. Ei au pretins că atât Petru cât şi Pavel au trăit în Roma şi că Roma a fost astfel constituită ca scaunul autorităţii apostolice, şi de asemenea, datorită faptului că fusese de multă vreme sediul cezarilor şi sediul guvernului civil, deţinea un loc de autoritate în mintea oamenilor.Aceste pledoarii pentru supremaţie n-au fost însă satisfăcute imediat. Spiritul rivalităţii era larg răspândit şi alţi episcopi din alte oraşe mari pretindeau şi ei supremaţia, unii pe un temei alţii pe altul. Numai în 533 d. Cr. episcopul Romei a fost recunoscut astfel de către împăratul Iustinian I. Aceasta a fost în legătură cu o discuţie religioasă aprinsă în care împăratul a fost de partea episcopului Romei, recunoscând vrednicia de adorare a Fecioarei Maria şi disputând cu eutihienii şi nestorienii în privinţa deosebirilor şi amestecurilor de naturi în Domnul nostru Isus. Împăratul s-a temut că discuţia ar putea dezbina biserica şi astfel să dezbine imperiul pe care el dorea să-l unească mai strâns; deoarece chiar şi în acea vreme timpurie biserica nominală şi imperiul erau una şi aceeaşi — „Creştinătate”. Şi dorind să aibă ceva autoritate ca standard ca să aplaneze disputa şi să spună poporului ce să creadă şi ce să nu creadă, şi găsindu-l pe episcopul Romei deja cel mai popular dintre pretendenţii la întâietate (pontificat sau conducere), precum şi cel mai „ortodox” — cel mai în armonie cu vederile ((71)) împăratului în aceste chestiuni — Iustinian, prin documente, nu numai că a condamnat doctrinele eutihienilor şi nestorienilor, ci, adresându-se episcopului Romei drept Capul tuturor sfintelor biserici şi al tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu, l-a recunoscut astfel şi a dorit să-l ajute pe papă în reducerea la tăcere a ereziei şi în stabilirea unităţii bisericii.În legătură cu acest edict, împăratul s-a adresat astfel papei Ioan, patriarh al Romei:**„Victor Justinianus, pius, felix, inclytus, triumphator, semper Augustus, Joanni sanctissimo Archiepiscopo almae Urbis Romae et Patriarchae.Reddentes honorem apostolicae sedi, et vestrae sanctitati (quod semper nobis in voto et fuit et est), et ut decet patrem honorantes vestram beatitudinem, omnia quae ad ecclesiarum statum pertinent festinavimus ad notitiam deferre vestrae sanctitatis; quoniam semper nobis fuit magnum studium, unitatem vestrae apostolicae sedis, et statum sanctarum Dei ecclesiarum custodire, qui hactenus obtinet, et in commote permanet, nulla intercedente contrarietate Ideoque omnes sacerdotes universi Orientalis tractus et subjicere et unire sedi vestrae sanctitatis properavimus. In praesenti ergo quae commota sunt (quamvis manifesta et indubitata sint et secundum apostolicae vestrae sedis doctrinam ab omnibus semper sacertotibus firme custodita et praedicata) necessarium duximus, ut ad notitiam vestrae sanctitatis perveniant. Nec enim patimur quicquam, quod ad ecclesiarum statum pertinet, quamvis manifestum et indubitatum sit, quod movetur, ut non etiam vestrae innotescat sanctitati quae caput est omnium sanctarum ecclesiarum. Per omnia enim (ut distum est) properamus honorem et auctoritatem crescere vestrae sedis.”„Victoriosul Iustinian, piosul, norocosul, renumitul, triumfătorul, veşnic august, către Ioan, preasfântul arhiepiscop al nutritorului oraş al Romei şi patriarh. Dând onoare Scaunului Apostolic şi Sfinţiei voastre (cum întotdeauna a fost şi este dorinţa noastră) şi respectând Preafericirea voastră, cum i se cuvine unui tată, ne-am grăbit să aducem la cunoştinţa Sfinţiei voastre tot ce priveşte starea bisericilor, deoarece marea noastră dorinţă a fost întotdeauna să apărăm unitatea Scaunului vostru Apostolic şi stabilitatea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu, care încă se menţine şi rămâne nezdruncinată, ((72)) pe care nimic nu trebuie să o biruie. Şi astfel ne-am grăbit să supunem Scaunului Sfinţiei voastre şi să unim cu el pe toţi preoţii din întregul district de Răsărit. În prezent deci, am considerat necesar să ajungă la cunoştinţa Sfinţiei voastre lucrurile care sunt în agitaţie, oricât de clare şi sigure sunt, şi oricât de ferm au fost apărate şi declarate întotdeauna de către toţi preoţii potrivit cu doctrina Scaunului vostru Apostolic. Căci noi nu îngăduim să se ridice nici o întrebare cu privire la nimic în privinţa stării bisericilor, oricât de clară şi sigură ar fi, care să nu fie făcută cunoscută şi Sfinţiei voastre, care este Capul tuturor sfintelor biserici. Fiindcă în toate privinţele (cum s-a spus) suntem dornici să adăugăm la onoarea şi la autoritatea Scaunului vostru”.Scrisoarea se referă apoi la anumite vederi caracterizate drept eretice, care cauzau tulburarea, şi dă credinţa împăratului ca fiind în armonie cu cea a bisericii Romei. Ea încheie după cum urmează:**„Suscipimus autem sancta quatuor concilia: id est, trecentorum decem et octo sanctorum patrum qui in Nicaena urbe congregati sunt: et centum quinquaginta sanctorum patrum qui in hac regia urbe convenerunt: et sanctorum patrum qui in Epheso primo congregati sunt: et sanctorum patrum qui in Chalcedone convenerunt: sicut vestra apostolica sedis docet atque praedicat. Omnes ergo sacerdotes sequentes doctrinam apostolicae sedis vestrae ita credunt et praedicant.Unde properavimus hoc ad notitiam deferre vestrae sanctitatis per Hypatium et Demetrium, beatissimos episcopos, ut nec vestram sanctitatem lateat, quae et a quibusdam paucis monachis male et Judaice secundum Nestorii perfidiam denegata sunt. Petimus ergo vestrum paternum afectum; ut vestris ad nos destinatis literis, et ad sanctissimum episcopum hujus almae urbis, et patriarcham vestrum fratrem (quoniam et ipse per eosdem scripsit ad vestram sanctitatem, festinans in omnibus sedem sequi apostolicam beatitudinis vestrae), manifestum nobis faciatis, quod omnes qui praedicta recte confitentur, suscipit vestra sanctitas, et eorum qui Judaice aussi sint rectam denegare fidem, condemnat perfidiam. Plus enim ita circa vos omnium amor, et vestrae sedis crescet auctoritas; et quae ad vos est unitas sanctarum ecclesiarum inturbata servabitur, quando per vos didicerint omnes beatissimi episcopi eorum, quae ad vos relata sunt, sinceram vestrae sanctitatis doctrinam. Petimus autem vestram beautitudinem orare pro nobis, et Dei nobis adquirere providentiam.”„Acum noi recunoaştem [validitatea celor] patru concilii sacre: adică, conciliul celor 318 sfinţi părinţi care s-au adunat în oraşul ((73)) Niceea [Conciliul de la Niceea] şi al celor 140 de sfinţi părinţi care s-au adunat în acest oraş regal [Conciliul de la Constantinopol], şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat mai întâi la Efes [Conciliul de la Efes] şi al sfinţilor părinţi care s-au adunat la Calcedon [Conciliul de la Calcedon], aşa cum Scaunul vostru Apostolic învaţă şi afirmă. Toţi preoţii, prin urmare, care urmează doctrina Scaunului vostru Apostolic aşa cred şi mărturisesc şi afirmă. De aceea ne-am grăbit să aducem în atenţia Sfinţiei voastre, prin Hypatius şi Demetrius, preafericiţi episcopi, să nu rămână ascuns de Sfinţia voastră ce [doctrine] a fost negat cu răutate de câţiva călugări, după modul evreiesc, conform ereziei lui Nestorius. Aşadar noi căutăm părerea voastră părintească [rugându-vă] ca printr-o scrisoare adresată nouă şi preasfinţilor episcopi din acest oraş frumos, şi patriarhului, fratele vostru, (doarece şi el a scris Sfinţiei voastre prin aceiaşi, grăbindu-se în toate privinţele să urmeze Scaunul Apostolic al Sfinţiei voastre), să ne arătaţi că Sfinţia voastră acceptă pe toţi cei care mărturisesc cum se cuvine ceea ce este rânduit şi condamnă erezia celor care au îndrăznit, după modul evreiesc, să tăgăduiască credinţa adevărată. Căci astfel iubirea tuturor pentru voi şi autoritatea Scaunului vostru va creşte cu atât mai mult; şi unitatea sfintelor biserici, care a fost tulburată, vă va fi păstrată, deoarece prin voi vor fi învăţat toţi episcopii prea binecuvântaţi doctrina autentică a Sfinţiei voastre în privinţa acelor puncte care v-au fost aduse la cunoştinţă. Acum implorăm pe Sfinţia voastră să se roage pentru noi şi să obţină pentru noi protecţia cerului”.Papa Ioan a răspuns la cele de mai sus la data de 24 martie 534 d. Cr.**Cităm din răspunsul lui după cum urmează:„Gloriosissimo et clementissimo filio Justiniano Augusto,Johannes Episcopus Urbis Romae.Inter claras saptentiae ac mansuetudinis vestrae laudes, Christianissime principum, puriore luce tanquam aliquod sydus irradiat, quod amore fidei, quod charitatis studio edocti ecclesiasticis disiplinis, Romanae sedis reverentiam conservatis, et ei cuncta subjicitis, et ad ejus deducitis unitatem, ad cujus auctorem, hoc est apostolorum primum, Domino loquente praeceptum est, Pasce oves meas: Quam esse omnium vere ecclesiarum caput, et patrum regulae et principum statuta declarant, et pietatis vestrae reverendissimi testantur affatus. … Proinde serenitatis vestrae apices, per Hypatium atque Demetrium, sanctissimos viros, fratres et coepiscopos meos, reverentia consueta sescepimus: quorum etiam relatione comperimus, quod fidelibus populis proposuistis edictum amore fidei pro submovenda haereticorum intentione, secundum apostolicam doctrinam, fratum et coepiscoporum nostrorum interveniente consensu. Quod, quia apostolicae doctrinae convenit, nostra auctoritate confirmamus.”((74))Cu aceeaşi ocazie împăratul i-a scris patriarhului din Constantinopol. Cităm primul paragraf al acestei scrisori după cum urmează:**„Epiphanio sanctissimo et beatissimo Archiepiscopo Regiae hujus Urbis et Ecumenico Patriarchae.Cognoscere volentes tuam sanctitatem ea omnia quae ad ecclesiasticum spectant statum: necessarium duximus, hisce ad eam uti divinis compendiis, ac per ea manifesta eidem facere, quae jam moveri coepta sunt, quamquam et illa eandem cognoscere sumus persuasi. Cum itaque comperissemus quosdam alienos a sancta, catholica, et apostolica ecclesia, impiorum Nestorii et Eutychetis sequutos deceptionem, divinum antehac promulgavimus edictum (quod et tua novit sanctitas) per quod haereticorum furores reprehendimus, ita ut nullo quovis omnino modo immutaverimus, immutemus aut praetergressi simus eum, qui nunc usque, coadjuvante Deo, servatus est, ecclesiasticum statum (quemadmodum et tua novit sanctitas) sed in omnibus servato statu unitatis sanctissimarum ecclesiarum cum ipso S. S. Papa veteris Romae, ad quem similia hisce perscripsimus. Nec enim patimur ut quicquam eorum, quae ad ecclesiasticum spectant statum, non etiam ac ejusdem referatur beatitudinem: quum ea sit caput omnium sanctissimorum Dei sacertotum; vel eo maxime quod, quoties in eis locis haeretici pullularunt, et sententia et recto judicio illius venerabilis sedis coerciti sunt.”„Epifanius prea sfântul şi prea fericitul Arhiepiscop al acestui oraş regal şi Patriarh Ecumenic: Dorind ca Sfinţia voastră să cunoască toate chestiunile legate de starea bisericii, am considerat necesar să ne folosim de aceste rezumate eclesiastice, şi prin acestea să arătăm ce mişcări sunt deja începute, cu toate că suntem convinşi că şi dumneavoastră aveţi cunoştinţă de acestea. Şi deoarece am luat la cunoştinţă că unii, străini de Sfânta Biserică Catolică şi Apostolică, au urmat erezia nepioşilor Nestorius şi Eutih, am promulgat un edict eclesiastic (după cum şi Sfinţia voastră ştie) în care am criticat nebunia ereticilor. În nici un chip n-am schimbat sau nu vom schimba sau n-am trecut (cum ştie şi Sfinţia voastră) peste acea poziţie a bisericii, care prin favoarea lui Dumnezeu a fost păstrată până acum, ((75)) ci în toate privinţele a fost menţinută unitatea prea sfintelor biserici cu Suprema sa Sfinţie, Papa vechii Rome (căruia iam scris în acelaşi fel). Căci noi nu permitem ca vreuna din acele chestiuni care privesc starea bisericii să nu fie adusă la cunoştinţa Preafericirii sale, deoarece el este capul tuturor prea sfintelor biserici ale lui Dumnezeu; îndeosebi pentru acest motiv, că ori de câte ori ereticii au apărut în acele părţi, ei au fost reprimaţi [literal, tăiaţi, ca vlăstarii unui copac] prin înţelepciunea şi hotărârile drepte ale acelui Scaun venerabil”.Scrisorile din care am redat extrasele de mai sus se pot găsi în întregime, împreună cu Edictul lui Iustinian* la care s-a făcut referire, în Volumul Legii Civile. Codicis lib. I tit. i.*Un extras din acest edict spune după cum urmează:„Imp. Justinian. A. Constantinopolitis.Cum Salvatorem et Dominum omnium Jesum Christum verum Deum nostrum colamus per omnia, studemus etiam (quatenus datum est humanae menti assequi) imitari ejus condescensionem seu demissionem. Etenim cum quosdam invenerimus morbo atque insania detentos impiorum Nestorii et Eutychetis. Dei et sanctae catholicae et apostolicae ecclesiae hostium, nempe qui detrectabant sanctam gloriosam semper virginem Mariam Theotocon sive Deiparam appellare proprie et secundum veritatem: illos festinavimus quae sit recta Christianorum fides edocere. Nam hi incurabiles cum sint, celantes errorem suum passim circumeunt (sicut didicimus) et simpliciorium animos exturbant et scandalizant, ea astruentes quae sunt sanctae catholicae ecclesiae contraria. Necessarium igitur esse putavimus, tam haereticorum vaniloquia et mendacia dissipare, quam omnibus insinuare, quomodo aut sentiat sancta Dei et catholica et apostolica ecclesia, aut praedicent sanctissimi ejus sacerdotes; quos et nos sequuti, manifesta constituimus ea quae fidei nostrae sunt; non quidem innovantes fidem (quod absit) sed coarguantes eorum insaniam qui eadem cum impiis haereticis sentiunt. Quod quidem et nos in nostri imperii primordiis pridem satagentes cunctis fecimus manifestum.”Această primă recunoaştere oficială a pretenţiilor papalităţii a fost după aceea mărturisită tot mai accentuat de Focus şi de împăraţii care au urmat.Dar chiar şi după ce a fost recunoscut în calitate de conducător, împărat sacerdotal, pentru un timp acesta n-a fost un avantaj special pentru papalitate, în afară de un nume gol; căci Iustinian era departe de Roma, avându-şi ((76)) capitala la Constantinopol. Roma şi Italia în general erau sub stăpânirea altei împărăţii — ostrogoţii — care nu l-au recunoscut pe episcopul Romei ca pontif suprem; căci ei erau mai cu seamă arieni în credinţă. Prin urmare, papalitatea a fost înălţată şi avantajată numai cu numele, prin recunoaşterea împăratului, până la căderea monarhiei ostrogote când înălţarea ei a devenit un fapt real. Întradevăr, ca printr-un aranjament prestabilit, împăratul a trimis îndată (534 d. Cr.) pe Belizarius cu o armată în Italia, şi la şase ani după recunoaşterea papei de către împărat, puterea ostrogotă a fost înfrântă şi regele lor Vitiges şi floarea oştirii sale au fost duşi cu alte trofee la picioarele lui Iustinian. Aceasta a fost în 539 d. Cr., care este, aşadar, punctul în timp din care ar trebui să socotim „aşezarea Urâciunii care Pustieşte”. Atunci şi-a avut papalitatea micul ei început. Atunci „cornul” cel mic, deosebit, remarcat în profeţia lui Daniel (Dan. 7: 8, 11, 20-22, 25), tocmai începea să-şi facă loc ca să iasă din fiara romană. El începuse să se formeze sau să-şi facă rădăcini cu două secole înainte, şi la două secole după apariţia lui mică „avea o înfăţişare mai mare decât celelalte” — celelalte coarne, autorităţi sau puteri de pe teritoriul vechiului imperiu — şi ochii lui şi gura lui care rostea cuvinte pline de mândrie au început să se dezvolte; şi el a domnit peste celelalte coarne, pretinzând că are drept divin de a face astfel.Profetul spusese că trei coarne vor fi smulse sau dezrădăcinate pentru a face loc sau a pregăti calea pentru această putere sau „corn” deosebit. Şi chiar aşa aflăm: Constantin a construit Constantinopolul şi şi-a mutat capitala acolo; acest lucru, deşi favorabil dezvoltării papalităţii în scaunul cezarilor, a fost nefavorabil imperiului; şi curând s-a găsit a fi eficient să se împartă imperiul, şi de atunci Italia a fost cunoscută ca Imperiul de Apus, al cărui scaun sau capitală a fost la Ravenna. Acesta a fost unul dintre „coarne”: el a căzut în 476 d. Cr. ((77)) în mâinile herulilor, un alt corn, care s-a stabilit pe ruinele aceluia. A urmat apoi regatul ostrogot, alt „corn”, răsturnându-i pe heruli şi stabilindu-se drept conducător al Italiei, în 489 d. Cr. Şi, după cum tocmai am văzut, în timpul puterii acestui „corn” (al treilea care va fi smuls ca să facă loc cornului papal), Iustinian a recunoscut supremaţia papală; şi prin ordinele lui, prin generalul şi armata lui acesta a fost smuls. Şi după cum am văzut, smulgerea lui a fost necesară pentru avansarea papalităţii la putere, ca un amestec special de putere politică şi religioasă — un „corn” deosebit, diferit de tovarăşii săi. Întradevăr, nu pare improbabil ca papalitatea să fi fost în secret favorabilă căderii fiecăruia dintre aceste „coarne” sau puteri, sperând astfel să deschidă calea propriei sale înălţări, aşa cum a şi rezultat în final.Cu răsturnarea ostrogoţilor, împăratul roman a fost recunoscut o vreme drept conducător al Italiei şi a fost reprezentat prin exarhi; dar, deoarece aceştia îşi aveau capitala la Ravenna şi nu la Roma, şi deoarece ei ajunseseră să recunoască papalitatea în felul arătat, rezultă că din 539 d. Cr. papalitatea a fost recunoscută ca autoritatea principală în oraşul Roma; şi că de la acea dată (când a fost „aşezată”) a început să crească şi să prospere în calitate de „corn”sau putere printre celelalte „coarne” sau puteri, reprezentând puterea înainte unită a Romei. Faptul că starea Italiei şi în special a Romei, cam în acea perioadă, era în mare măsură tulburată, supusă jafului invadatorilor din nord, ca şi taxele grele puse de orice stăpân care era mai aproape la acel timp, a ajutat la ruperea loialităţii politice faţă de puterea imperială de la Constantinopol; aşa încât conducătorii bisericii, fiind tot timpul cu ei, vorbind aceeaşi limbă şi împărtăşindu-le avantajele şi pierderile, au fost uşor acceptaţi de popor ca sfătuitori, protectori şi conducători ai oraşului Roma şi ai împrejurimilor lui.((78))Fără îndoială, într-adevăr, obiectivul lui Iustinian în recunoaşterea pretenţiilor episcopului Romei la superioritate asupra altora a fost de asemenea în parte pentru a-i câştiga cooperarea în războiul pe care era pe punctul să-l ducă împotriva ostrogoţilor, pentru a recâştiga Italia ca parte a Imperiului Roman de Răsărit; pentru că influenţa papei şi a bisericii nu era nicidecum neînsemnată chiar şi atunci; şi a-i avea de partea lui în război însemna lupta pe jumătate câştigată, chiar de la început.Deşi goţii s-au răsculat împotriva imperiului şi au prădat oraşul Roma, ei nu şi-au restabilit conducerea şi singura guvernare a acestuia a fost cea a bisericii. Şi cu toate că regatul lombard a urmat curând şi şi-a stabilit conducerea peste cea mai mare parte a Italiei, chiar răsturnând conducerea Imperiului de Răsărit stabilită de Iustinian în mâinile exarhilor, totuşi să se remarce cu grijă faptul că lombarzii au recunoscut autoritatea papalităţii în Roma. Numai spre sfârşitul acestui regat, în secolul al VIII-lea, s-au făcut tentative serioase împotriva autorităţii papale, a căror relatare serveşte numai să se stabilească faptul că papii erau pe rând adevăraţii conducători ai Romei, pretinşii „succesori ai cezarilor” — „cezarii spirituali” — cu toate că ei pretindeau protecţia guvernului de la Constantinopol atât timp cât le era în avantaj să facă astfel. Când lombarzii au căutat în cele din urmă să pună stăpânire pe Roma, papa a apelat la regele francez să protejeze biserica (papalitatea) şi să-i menţină în lungul control neîntrerupt a ceea ce ei numeau „Patrimoniul Sfântului Petru”, care, pretindeau ei*, fusese acordat bisericii de Constantin.*Că acele pretenţii au fost false şi bazate pe falsificări — „Decrete falsificate” — este recunoscut acum deschis, chiar şi de către romano-catolici. Constantin n-a făcut nici un astfel de dar: papalitatea a crescut în putere şi control asupra Romei, după cum am descris aici.((79))Regii francezi, Pepin şi Carol cel Mare, şi-au adus fiecare la rândul lui armata pentru protecţia stăpânirii papalităţii şi i-au învins pe lombarzi. Acesta din urmă a fost cel care în anul 800 d. Cr. a dăruit în mod oficial papalităţii câteva state cunoscute ca „Statele Papale”, la care ne-am referit deja — în plus faţă de oraşul şi suburbiile Romei, deţinute de fapt de papalitate din 539 d. Cr. Aşadar, regatul sau „cornul” lombard n-a impiedicat, nici n-a ocupat locul cornului papal, aşa cum au presupus unii, chiar dacă uneori l-a presat.Despre acest atac al lombarzilor asupra Romei, Gibbon spune:„Un memorabil exemplu de căinţă şi pietate a fost arătat de Lutiprand, rege al lombarzilor. Înarmat la poarta Vaticanului, cuceritorul a ascultat glasul lui Grigore I, şi-a retras trupele, a renunţat la cucerirea sa, a vizitat cu respect biserica Sfântul Petru şi după ce şi-a făcut devoţiunile, şi-a oferit sabia şi pumnalul, cuirasa şi mantaua, crucea sa de argint şi coroana de aur pe mormântul apostolului”. Dar „Succesorul său, Astolfus, s-a declarat inamic atât al împăratului cât şi al papei: … Roma a fost somată să-l recunoască pe victoriosul lombard ca suveranul ei legal. … Romanii au ezitat; au implorat; s-au plâns; şi barbarii ameninţători au fost ţinuţi în frâu prin arme şi negocieri până când papii au câştigat prietenia unui aliat şi răzbunător de peste Alpi”.Papa (Ştefan al III-lea) a vizitat Franţa şi a reuşit să obţină ajutorul necesar; şi, spune Gibbon, s-a întors ca un cuceritor în fruntea unei armate franceze care era condusă de regele (Pepin) în persoană. Lombarzii, după o rezistenţă slabă, au obţinut o pace umilitoare şi au jurat să restituie posesiunile şi să respecte sanctitatea Bisericii Romane.Ca o ilustraţie a pretenţiilor papilor şi a felului de putere prin care ei pretindeau şi deţineau stăpânirea, cităm din nou din Gibbon o scrisoare a papei Ştefan al III-lea, trimisă la acea vreme regelui Franţei. Lombarzii asaltaseră din nou ((80)) Roma, la scurtă vreme după ce armata franceză se retrăsese, şi papa dorea un nou ajutor. El a scris în numele apostolului Petru spunând:„Apostolul îi asigură pe fiii săi adoptivi, regele, clerul şi nobilii Franţei, că deşi mort în trup, el este încă viu în spirit; că ei acum aud şi trebuie să se supună glasului întemeietorului şi păzitorului bisericii romane; că fecioara, îngerii, sfinţii, martirii şi toată oştirea cerului în unanimitate solicită cererea şi vor mărturisi obligaţia; că bogăţiile, victoria şi paradisul vor încorona iniţiativa lor pioasă, şi că veşnica condamnare va fi pedeapsa neglijenţei lor, dacă îngăduie ca mormântul său, templul său şi poporul său să cadă în mâinile perfizilor lombarzi”. Şi Gibbon adaugă: „A doua expediţie a lui Pepin n-a fost mai puţin rapidă şi norocoasă decât prima. Sfântul Petru a fost mulţumit; Roma era din nou salvată”.Deoarece acest început al stăpânirii papalităţii a fost obscur, şi totuşi este important să fie clar recunoscut, ni s-a părut că cere o marcare atentă, ca mai sus. Încheind dovada că 539 d. Cr. a fost data arătată profetic, cităm o mărturie întăritoare din scrierile romano-catolice, după cum urmează:„După căderea Imperiului Roman de Apus, influenţa politică a papilor în Italia a devenit de o importanţă încă şi mai mare, prin faptul că papii trebuiau să ia sub protecţia lor nefericita ţară, dar în special Roma şi împrejurimile ei, care schimba atât de des stăpânii şi era expusă în mod continuu invaziilor cuceritorilor aspri şi brutali. În timp ce urmaşii sfântului Petru se interesau cu atâta energie de bunăstarea locuitorilor Italiei, aceştia din urmă au fost neglijaţi cu totul de împăraţii romani de Răsărit care încă emiteau pretenţia de a conduce ţara. Chiar şi după ce Iustinian I a recucerit o parte a Italiei [539 d. Cr.] şi a transformat-o în provincie grecească, soarta locuitorilor n-a fost mai bună; deoarece împăraţii bizantini nu puteau decât să epuizeze prin impozite pe supuşii Exarhatului Ravenna, dar în nici un fel nu-i puteau oferi protecţia necesară.((81))În aceste împrejurări s-a întâmplat că … împăraţii … au pierdut toată puterea reală şi au rămas numai cu numele stăpâni ai guvernului, în timp ce papii, în virtutea necesităţilor de moment, au ajuns practic în posesia acelei supremaţii peste domeniul roman. … Acest rezultat spontan al străduinţei generoase a fost recunoscut în timpurile care au urmat ca o achiziţie legală [de către Pepin şi Carol cel Mare]. … Pepin, după cum spun scriitorii contemporani, «a restituit» Scaunului Apostolic teritoriul cucerit. Această donaţie sau restituire a lui Pepin a fost confirmată şi mărită de fiul său, Carol cel Mare, care în 774 d. Cr. a pus capăt stăpânirii lombarde în Italia. Pe această cale legitimă puterea Şi suveranitatea laicĂ a papilor au fost, prin providenţa divină, stabilite treptat”.Citatele de mai sus sunt din „The History of the Catholic Church” (Istoria Bisericii Catolice), de H. Brueck, doctor în teologie, Vol. I, pag. 250, 251. Deoarece aceasta este o lucrare de referinţă printre romano-catolici, folosită în colegiile şi seminariile lor şi aprobată de demnitarii papali, mărturia ei este de valoare, abordând ridicarea treptată a puterii laice a papalităţii şi timpul când începutul ei a fost favorizat de împrejurări. Ea dovedeşte că decăderea regatului ostrogot în 539 d. Cr., aşa cum este clar indicat de măsura profetică (1260 ani), este exact punctul în timp când a fost „aşezat” acest sistem pustiitor şi urât în ochii Domnului.În armonie cu aceeaşi linie de gândire şi în străduinţa de a stabili în mod clar faptul că autoritatea papală a început înainte de timpul lui Carol cel Mare, o altă lucrare catolică, „The Chair of St. Peter” (Scaunul Sfântului Petru), într-un capitol despre „Creşterea puterii laice” (pagina 173), spune: „Roma era condusă numai nominal de un patrician numit de împărat, dar în realitate, prin forţa împrejurărilor, papii au devenit domnii supremi ai oraşului”. Ca dovadă a acestei autorităţi şi conduceri, scriitorul continuă să citeze dovezi istorice privind puterea papilor şi neputinţa conducătorilor oficiali. El se referă la papa Grigore cel Mare (590 d. Cr. — ((82)) la numai cincizeci de ani după ce papalitatea a fost „aşezată”) ca o ilustrare a puterii deja posedate de papi, spunând:„Îl găsim trimiţându-l pe Leontius ca guvernator la Nepi, în Etruria, poruncind locuitorilor să-l asculte ca pe el însuşi. Iarăşi, îl numeşte pe Constantius în importantul post de guvernator al Neapolelui. Apoi scrie episcopilor despre apărarea şi aprovizionarea respectivelor lor oraşe; emite ordine comandanţilor militari. … Într-un cuvânt, el devine conducătorul şi protectorul adevărat al Italiei; aşa că este pe deplin îndreptăţit să spună: «Oricine ocupă locul meu ca păstor este foarte ocupat cu griji exterioare, astfel încât adesea devine nesigur dacă îndeplineşte funcţiile unui păstor sau ale unui prinţ laic»”.Atât de mare a fost creşterea puterii laice în intervalul scurt de cincizeci de ani de la micul său început, în 539 d. Cr. Prin urmare, putem fi siguri că cei 1260 de ani, sau trei timpuri şi jumătate de stăpânire papală, sunt bine şi clar marcaţi la ambele capete.Daniel, care auzise limita pusă asupra puterii urâciunii de a pustii Biserica şi de a zdrobi adevărul, puterea poporului Domnului, a văzut că aceasta nu va introduce încă împărăţia lui Mihail (Cristos) şi înălţarea sfinţilor la putere, ci ea numai le va acorda eliberare de asupritorul lor. Aceasta, prin urmare, nu era totuşi înţelegerea pe care el o dorea: „Eu am auzit, dar [totuşi] n-am înţeles; şi am zis: «Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri [sau ce va fi după ele]?» El a răspuns: «Du-te, Daniel [este zadarnic să încerci să înţelegi chestiunea]! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la timpul sfârşitului. … De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea care pustieşte [539 d. Cr.], vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile [ani. Atunci] Mulţi vor fi curăţiţi [separaţi], albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege [atunci]. Ferice de cine ((83)) va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile [1335]! Iar tu, du-te [pe calea ta], până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire [porţia, răsplata], la sfârşitul zilelor”.Cercetătorul atent va observa că aceste 1290 şi 1335 de zile profetice, ani literali, au acelaşi punct de plecare ca şi cei 1260 de ani ai puterii papale de a zdrobi, adică, de la timpul când a fost „aşezată” urâciunea pustiirii — 539 d. Cr. Acolo unde sunt menţionate două evenimente care se petrec în timpuri diferite, ca şi în acest caz — desfiinţarea jertfei „zilnice” (sau mai corect a jertfei necurmate), şi aşezarea urâciunii — trebuie întotdeauna să socotim de la timpul când ambele au fost adevărate. Desfiinţarea „jertfei necurmate”, vom arăta în capitolul următor, a avut loc cu câţiva ani înainte de aşezarea urâciunii în 539, şi a fost elementul important care a făcut ca ea să fie numită „urâciune”. Ar trebui să socotim, şi socotim prin urmare, „aşezarea” urâciunii de la ultimul din aceste două evenimente.Să se remarce, mai departe, că amândouă aceste măsuri sunt date ca răspuns la întrebarea lui Daniel cu privire la ce se va întâmpla cu sfinţii lui Dumnezeu după ce puterea lor (adevărul) va fi eliberată de zdrobirea papală (adică după 1799) şi înainte de aşezarea Împărăţiei lui Mesia — Mihail. Răspunsul în esenţă este că Daniel nu trebuia să spere să înţeleagă mai departe, dar că în treizeci de ani după începutul Timpului Sfârşitului (1260+30=1290) va începe în poporul sfânt o lucrare de purificare, de curăţire, de rafinare, şi în legătură cu aceasta va fi acordată celor înţelepţi din această clasă încercată, curăţită, separată o înţelegere a profeţiei; totuşi, cunoştinţa va fi astfel comunicată, încât cel lipsit de evlavie şi necurăţit n-o va primi sau crede. S-a arătat, în continuare, că înţelegerea corectă a viziunii va fi departe ((84)) de a fi completă sau deplină; de fapt va fi deficitară în unele din elementele ei principale, până după 45 de ani (1290+45=1335) sau la 75 de ani după începutul Timpului Sfârşitului, 1799 d. Cr. (1260+75=1335). Aceasta este clar indicată de textul ebraic, care arată chestiunea ca şi cum veghetorii, care deja au văzut ceva şi aşteaptă cu răbdare, ar primi dintr-odată (când „1335 de zile” vor fi trecut) o vedere deplină, clară, cu mult peste aşteptările lor. „Ferice de acela!”Socotind de la 539 d. Cr., cele 1290 de zile simbolice sau sfârşit în 1829, iar cele 1335 de zile la sfârşitul lui 1874. Cititorul să judece cu grijă cât de corect marchează aceste date înţelegerea viziunii şi a tuturor profeţiilor legate de Timpul Sfârşitului, şi a separării, curăţirii şi rafinării ca prin foc, ca să-i aducă pe copiii lui Dumnezeu la starea de inocenţă, umilinţă, încredere a minţii şi inimii, necesare pentru ca ei să poată fi gata să primească şi să aprecieze lucrarea lui Dumnezeu în felul şi la timpul lui Dumnezeu.O mişcare religioasă şi-a avut punctul culminant în 1844, ai cărei participanţi au fost atunci şi de atunci încoace cunoscuţi în general ca „adventişti” şi „milleriţi”, deoarece ei au aşteptat ca a doua venire a Domnului să aibă loc la acea dată şi deoarece conducătorul şi iniţiatorul ei a fost domnul William Miller. Mişcarea, care a început prin 1829, atrăsese înainte de 1844 (când ei au aşteptat întoarcerea Domnului) atenţia tuturor claselor de creştini, în special în Statele din est şi centrale îale SUA — n. e.ş, unde a ajuns să stârneasă mare interes. Cu mult înainte de aceasta, profesorul Bengel, în Tubingen, Germania, începuse să atragă atenţia asupra profeţiilor şi asupra Împărăţiei viitoare a lui Mesia, în timp ce renumitul misionar Wolff făcuse acelaşi lucru în Asia. Centrul lucrării a fost însă America, unde condiţiile sociale, ((85)) politice şi religioase favorizau, mai mult decât în altă parte, independenţa în studiul Bibliei, ca şi în alte chestiuni; întocmai cum mişcarea primei veniri a fost limitată la Iudeea, deşi toţi israeliţii evlavioşi de pretutindeni au auzit mai mult sau mai puţin de ea. Fapt. 2:5.Toţi ştiu câte ceva despre eşecul aşteptărilor fratelui Miller. Domnul n-a venit în 1844 şi lumea n-a fost arsă cu foc, aşa cum aşteptase el şi învăţase şi pe alţii să aştepte; şi aceasta a fost o mare dezamăgire pentru acei „sfinţi” care aşteptaseră atât de încrezători ca Cristos („Mihail”) să Se arate atunci şi să-i înalţe cu El în putere şi glorie. Dar, în ciuda dezamăgirii, mişcarea şi-a avut efectele ei intenţionate — de a trezi un interes pentru subiectul venirii Domnului şi de a arunca ocară asupra subiectului din cauza aşteptărilor greşite. Spunem efecte intenţionate deoarece, fără nici o îndoială, mâna Domnului a fost în ea. Ea nu numai că a făcut o lucrare care corespundea cu cea a mişcării primei veniri, când Sa născut Domnul nostru, când au venit înţelepţii din răsărit şi când „poporul era în aşteptarea” Lui (Mat. 2:1, 2; Luca 3:15), ci corespundea cu ea şi în timp, fiind chiar cu treizeci de ani înainte de ungerea Domnului nostru, la vârsta de treizeci de ani, la începutul lucrării Sale ca Mesia. Acea „mişcare a lui Miller”, aşa cum este denumită în batjocură, a adus şi o binecuvântare individuală „sfinţilor” care au luat parte la ea: a dus la o cercetare atentă a Scripturilor şi la încredere în Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de tradiţiile oamenilor; şi a încălzit, a hrănit şi a unit inimile copiilor lui Dumnezeu în părtăşie nesectară, căci cei interesaţi erau din toate denominaţiile, deşi în principal erau baptişti. De când s-a sfârşit acea mişcare, unii din aceştia s-au organizat şi s-au legat ca secte noi, orbindu-se astfel faţă de unele binecuvântări cuvenite în „seceriş”.((86))Deşi, după cum cititorul va fi observat, noi nu suntem de acord aproape în nici un punct cu interpretările şi deducţiile domnului Miller — văzând scopul, precum şi felul şi timpul venirii Domnului nostru într-o lumină foarte diferită — totuşi recunoaştem acea mişcare ca fiind în ordinea lui Dumnezeu şi făcând o lucrare foarte importantă în separarea, purificarea, rafinarea, şi astfel în pregătirea unui popor care să fie gata în aşteptarea Domnului. Şi nu numai că aceasta a făcut o lucrare de purificare şi de încercare în ziua ei, ci, aruncând ocară asupra studiului profeţiei şi asupra doctrinei venirii a doua a Domnului, a servit de atunci să-i încerce şi să-i probeze pe consacraţi, indiferent de vreo asociere cu vederile şi aşteptările domnului Miller. Simpla menţionare a subiectului profeţiei, a venirii Domnului şi a Împărăţiei Milenare stârneşte acum dispreţul înţelepţilor lumeşti, în special în biserica nominală. Aceasta a fost fără îndoială din providenţa Domnului şi cu un scop foarte asemănător celui al trimiterii pruncului Isus pentru o vreme la Nazaret, ca să fie „numit Nazarinean”, deşi în realitate S-a născut în onorabila cetate Betleem. Aceasta a fost în mod evident pentru ca adevărul să-i poată separa pe „israeliţii cu adevărat” de pleava din poporul ales al lui Dumnezeu. Pleava a fost îndepărtată prin declaraţia că Domnul nostru a fost nazarinean, căci ei s-au gândit: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”. Chiar aşa întreabă unii acum cu dispreţ: „Poate ieşi ceva bun din adventism?” şi resping fără a analiza mărturia Domnului, a apostolilor şi a profeţilor. Dar cei umili, cei sfinţi, cei înţelepţi în ochii lui Dumnezeu, deşi nebuni în aprecierea lumii, nu iau o asemenea atitudine.Dar „mişcarea lui Miller” a fost mai mult decât atât: ea a fost începutul înţelegerii corecte a viziunilor lui Daniel şi la timpul potrivit ca să corespundă profeţiei. Aplicarea de către domnul Miller a celor trei timpuri şi jumătate (1260 de ani) a fost practic aceeaşi cu cea pe care noi tocmai am dat-o, dar el a ((87)) făcut greşeala de a nu începe perioadele de 1290 şi 1335 în acelaşi timp. Dacă ar fi făcut aşa, ar fi fost corect. Dimpotrivă, el le-a început cu treizeci de ani mai devreme — cam la 509 în loc de 539, care a sfârşit cele 1335 de zile în 1844, în loc de 1874.* Ea a fost, cu toate acestea, începutul înţelegerii corecte a profeţiei; căci, la urma urmelor, perioada de 1260, pe care a văzut-o corect, a fost cheia; şi propovăduirea acestui adevăr (chiar dacă în combinaţie cu erori, aplicări greşite şi deducţii false) a avut efectul de a separa şi purifica pe „mulţi”, şi chiar la timpul pe care l-a prezis Domnul.*N-am putut procura scrierile domnului Miller pentru a compara interpretările lui. Doar am aflat datele la care a aplicat el cifrele profetice.Neînţelegând nici felul, nici scopul întoarcerii Domnului, ci aşteptând o arătare bruscă şi sfârşitul tuturor lucrurilor într-o zi, el a presupus că toate profeţiile timpului trebuie să se sfârşească atunci; şi scopul şi efortul lui au fost să le forţeze pe toate să se termine în acest punct final comun: de aici rezultă eşecul lui — după care Dumnezeu n-a mai luminat atunci pe nimeni, nefiind cuvenită atunci o luminare suplimentară.Domnul Miller a fost un membru serios şi stimat al Bisericii Baptiste; şi fiind un cercetător atent al Scripturilor, profeţiile au început să se deschidă înaintea lui. După ce a ajuns să se convingă deplin în privinţa corectitudinii aplicărilor sale, a început să-şi răspândească vederile printre slujitorii bisericilor, în principal baptişti la început, dar după aceea printre toate clasele şi toate denominaţiile. Pe măsură ce lucrarea s-a răspândit, el, cu mulţi colaboratori, a călătorit şi a predicat pe scară largă. Începutul acestei lucrări printre slujitorii baptişti, după cât se poate afla din memoriile sale, a fost în 1829, primul convertit care i-a predicat vederile în public fiind Fuller, Bătrân al Bisericii Baptiste din Poultney, Vermont. Într-o scrisoare scrisă cam la trei ani după aceea, domnul Miller spune:((88))„Domnul împrăştie sămânţa. Pot număra acum opt slujitori care predică această doctrină, mai mult sau mai puţin, în afară de mine. Ştiu de peste o sută de fraţi individuali care spun că mi-au adoptat vederile. Fie cum o fi: «Adevărul este puternic şi va triumfa»”.Astfel se va vedea că lucrarea separatoare a „mişcării lui Miller” şi-a avut începutul la timpul prezis — la sfârşitul celor 1290 de zile, în 1829.Acum, ce putem spune despre aşteptarea serioasă până se va ajunge la 1335 de zile? Cine a aşteptat în acest fel?Unii dintre copiii lui Dumnezeu, „sfinţi”, scriitorul fiind din numărul lor, deşi n-au fost asociaţi cu „mişcarea lui Miller”, nici cu denominaţia organizată ulterior, care se autodenumeşte „Biserica celei de-a doua veniri”, au căutat şi „au aşteptat cu seriozitate” Împărăţia lui Mihail; şi mărturisim bucuroşi despre „fericirea” dezvăluirilor minunat de clare ale planului Tatălui nostru în toamna lui 1874 şi de atunci încoace — sfârşitul celor 1335 de zile.Cuvintele nu reuşesc să exprime această fericire! Numai cei care au fost învioraţi în spirit cu acest vin nou al Împărăţiei ar putea s-o aprecieze, dacă am putea s-o descriem. Prin urmare, este ceva ce trebuie simţit, mai degrabă decât spus. La sfârşitul celor 1335 de zile profetice, simbolice, şi de atunci încoace, au ajuns să fie cunoscute vederile preţioase despre prezenţa Domnului şi faptul că noi trăim chiar acum în timpul „secerişului” acestui Veac Evanghelic şi în timpul stabilirii Împărăţiei lui Mihail (a lui Cristos).O, fericirea acestui timp favorizat! O, armonia, frumuseţea, măreţia planului divin aşa cum acesta a început să se dezvăluie când s-a „ajuns” la cele 1335 de zile! Această serie de Studii În Scripturi este publicată tocmai pentru a exprima, cât stă în puterile noastre, această „fericire” şi dezvăluire mai deplină a planului divin cuvenit să fie înţeles de toţi „sfinţii” care trăiesc acum. Nimeni în afară de „sfinţi” ((89)) nu-l va înţelege. Este acordat ca o favoare. „Nici unul din cei răi nu va înţelege”; şi aceia dintre „sfinţi” care au tovărăşie cu cei lumeşti, care în mod neînţelept stau în adunările celor răi şi se aşează pe scaunul celor batjocoritori nu vor înţelege şi nu vor fi în stare să simtă această fericire cuvenită acum numai celor „sfinţi”, cu adevărat „înţelepţi”, care îşi găsesc plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la ea [o studiază]. Ps. 1:1, 2.Acest mesaj cu privire la Împărăţia lui Mihail, deschizându-se treptat de la 1829 încoace, este reprezentat simbolic în Cartea Apocalipsei (cap. 10:2, 8-10) ca o „cărticică”, pe care „înţelepţii” din „poporul sfânt”, reprezentaţi prin Ioan, sunt instruiţi s-o mănânce. Şi experienţa lui Ioan, aşa cum este exprimată în versetul 10, este experienţa tuturor celor care primesc aceste adevăruri. Ele aduc o minunată dulceaţă: O, fericirea! Dar efectele ulterioare sunt întotdeauna mai mult sau mai puţin un amestec de amărăciune a persecuţiei cu dulceaţă. Şi efectul asupra celor care îndură cu răbdare până la sfârşit este să cureţe, să purifice, să rafineze, şi astfel să pregătească mireasa lui Cristos pentru nuntă şi înălţare, cuvenite spre încheierea Zilei Pregătirii.În privinţa acestei dezamăgiri, pe care am arătat-o că a fost totuşi o binecuvântare şi un început al interpretării corecte a viziunii, profetul Habacuc este făcut să scrie un cuvânt de încurajare, spunând (capitolul 2:2, 3): „Scrie viziunea şi graveaz-o pe table [hărţi], ca să se poată citi uşor [de către cel care doreşte]! … dacă întârzie, aşteapt-o [„Ferice de cine va aştepta … până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!”], căci va veni şi se va împlini negreşit”. Aparenta întârziere sau amânare n-a fost de fapt aşa, ci o greşeală parţială din partea domnului Miller, cunoscută dinainte şi permisă de Domnul pentru încercarea „poporului sfânt”.Ca o dovadă a consacrării, a studiului biblic şi a credinţei generate de această mişcare, cităm dintr-o scrisoare scrisă ((90)) de domnul Miller după dezamăgirea din 1844 celor care fuseseră dezamăgiţi odată cu el, după cum urmează:„Mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna pentru voi, când auzim, cum deja am auzit, că dezamăgirea recentă a voastră şi a noastră a produs în voi, şi sperăm că şi în noi, o adâncă umilinţă şi o verificare atentă a inimilor noastre. Şi deşi suntem umiliţi, şi într-o măsură îndureraţi, de batjocurile unei generaţii rele şi stricate, nu suntem nici înspăimântaţi nici descurajaţi. Cu toţii puteţi, când sunteţi întrebaţi despre motivele speranţei voastre, să vă deschideţi Bibliile şi cu blândeţe şi frică să arătaţi celui care vă întreabă de ce speraţi în glorioasa arătare a marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Isus Cristos. Nu trebuie în nici un caz să-l trimiteţi pe cel care întreabă la slujitorul bisericii voastre, pentru motivul credinţei voastre. Crezul vostru este Scriptura … filosofia voastră este înţelepciunea care vine de sus de la Dumnezeu; legătura unirii voastre este iubirea şi părtăşia sfinţilor; învăţătorul vostru este Spiritul sfânt şi profesorul vostru este Domnul Isus Cristos. … Vă îndemn, prin toată iubirea şi părtăşia sfinţilor, să ţineţi cu tărie la această speranţă. Ea este garantată de fiecare promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu. Ea vă este asigurată prin două lucruri neschimbătoare — sfatul şi jurământul lui Dumnezeu, în care este cu neputinţă ca El să mintă. Ea este ratificată şi sigilată prin moartea, sângele, învierea şi viaţa lui Isus Cristos. … Nu vă temeţi niciodată, fraţilor; Dumnezeu v-a spus ce să ziceţi. Faceţi aşa cum vă cere şi El va avea grijă de consecinţe. Dumnezeu spune: «De aceea spune-le: Se apropie zilele şi toate viziunile se vor împlini» [vezi Ezechiel 12:22, 23]. … Pentru mine este aproape o demonstraţie că mâna lui Dumnezeu este în acest lucru. Multe mii de oameni au fost făcuţi să studieze Scripturile prin predicarea din acel timp. … Înţelepciunea lui Dumnezeu a marcat în mare măsură cărarea noastră, pe care El a plănuit-o pentru un bine pe care îl va îndeplini la timpul şi în felul Său”.Una dintre pildele Domnului nostru a fost dată în mod expres ca să ilustreze această perioadă de aşteptare, de la ((91)) dezamăgirea din 1844 până la realizările de la sfârşitul celor „1335 de zile”. Ne referim la —Pilda celor zece fecioare— Matei 25:1-12 —Această pildă începe cu „atunci”, indicând astfel că ea n-a fost aplicabilă imediat, în ziua Domnului, ci cândva în viitor. „Atunci împărăţia cerurilor [în starea ei embrionară — reprezentată de unii sau de toţi din poporul sfânt, candidaţi la moştenire în Împărăţie] se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite.”Cifrele nu sunt semnificative; nici proporţiile. Pilda învaţă despre o mişcare printre moştenitorii Împărăţiei în aşteptarea întâlnirii Mirelui — o mişcare în care se vor manifesta două clase, numite aici „înţelepte” şi „nechibzuite”. Cuvântul „fecioară” înseamnă curat; aşa că cele prezentate în pildă, atât cele înţelepte cât şi cele nechibzuite, reprezintă „oameni sfinţi”. De fapt, nici un iubitor al Mirelui care doreşte să-L întâlnească nu poate fi iubitor al păcatului, chiar dacă mulţi dintre ei sunt „nechibzuiţi”.Mişcarea indicată de Domnul nostru în această pildă corespunde exact cu cea începută prin „mişcarea lui Miller” şi care este încă în progres. Aceea, deşi începută de un baptist, a fost o mişcare neconfesională, la care s-au alăturat cei mai evlavioşi şi mai credincioşi din toate denominaţiile. Relatările din acele timpuri, despre înflăcărarea zelului lor etc. ne umplu inimile de admiraţie pentru bărbaţii şi femeile care au avut onestitatea să-şi pună în practică convingerile, chiar dacă noi nu suntem de acord cu acele convingeri. Sau vărsat banii ca apa pentru tipărirea de pliante şi articole în diferite limbi şi pentru trimiterea mesajului în lumea întreagă. Se spune că în bisericile tuturor denominaţiilor se răspândise un spirit de înviorare, şi că în unele adunări, unde toţi erau sub influenţa acestei învăţături, cei care aveau bani de prisos îi puneau grămadă pe o masă în faţa ((92)) amvonului, unde erau la dispoziţia tuturor celor care aveau nevoie; şi se spune că sinceritatea şi zelul credincioşilor de atunci erau aşa încât banii consacraţi astfel Domnului nu trebuia să fie păziţi, căci cei care nu aveau nevoie nu se atingeau de ei.Se arată că toate fecioarele din pildă aveau candelele curăţate şi acestea le dădeau lumină. Aceste candele reprezintă Scripturile („Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”); şi o asemenea curăţire generală a candelelor — cercetare a Scripturilor — de către toate clasele de creştini, probabil că n-a avut loc niciodată înainte. Untdelemnul reprezintă spiritul adevărului. Era deci evident în candelele tuturor, dar nu toţi aveau spiritul adevărului în ei înşişi — în „vase”.Dezamăgirea din 1844 este consemnată pe scurt în pildă prin afirmaţia că „Mirele întârzia” — adică celor care aşteptau li s-a părut că întârzie. Şi confuzia şi întunericul prin care au trecut toţi, şi multele vederi false şi iluzorii în care au intrat unii dintre cei care au fost dezamăgiţi atunci, sunt arătate în pildă prin declaraţia: „Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit”. Da, şi în întunericul şi somnul lor multe dintre ele au visat lucruri ciudate, neraţionale.Dar pilda arată o a doua mişcare, similară şi totuşi diferită, printre aceleaşi fecioare. Este vorba despre aceeaşi clasă generală, dar nu în mod necesar aceiaşi indivizi. După cum prima mişcare a fost rezultatul luminii asupra profeţiei cu privire la timpul venirii a doua a lui Mesia ca Mire al Bisericii, tot aşa a fost şi a doua mişcare. Dar sunt câteva diferenţe. În prima, candelele tuturor fecioarelor au ars la fel şi ceata care aştepta pe Mire a fost amestecată; pe când în a doua mişcare, deşi toate se vor trezi, numai acelea vor fi conduse afară care au spiritul adevărului în inimi, precum şi o cunoştinţă a Bibliei — o candelă curăţată. Pentru prima mişcare a fost prezisă dezamăgirea, şi aşteptarea celor 1335 ((93)) de zile a fost necesară; dar a doua n-a fost o dezamăgire şi n-a mai fost necesară o aşteptare; pentru că împlinirea a venit exact la încheierea celor 1335 de zile profetice — în octombrie 1874. Faptul prezenţei Domnului nostru, aşa cum este învăţat de profeţiile de mai înainte, a început să fie recunoscut chiar după încheierea celor 1335 de ani, perioada „aşteptării”. Când a ieşit strigătul (care sună încă) „Iată, Mirele!” — nu iată, vine* Mirele, ci iată, El a venit şi noi trăim acum „în prezenţa [parousia] Fiului Omului”, a fost foarte devreme în dimineaţa veacului nou, dar în ceea ce priveşte somnul adânc al fecioarelor a fost ceasul de la „miezul nopţii”. Şi aşa este caracterul mişcării actuale, de la acea dată: o vestire a prezenţei Domnului şi a lucrării Împărăţiei acum în progres. Scriitorul şi colaboratorii au vestit faptul prezenţei Domnului, demonstrându-l din profeţie, şi pe diagrame sau table, ca cele folosite în această carte, până în toamna lui 1878 când s-au făcut aranjamente pentru începerea publicaţiei noastre actuale „Turnul de Veghere al Sionului şi Vestitorul prezenţei lui Cristos”. Prin binecuvântarea Domnului, milioanele de exemplare ale acestei publicaţii au dus pretutindeni veştile că timpul s-a împlinit şi că Împărăţia lui Cristos este chiar acum în stabilire, în timp ce împărăţiile şi sistemele oamenilor se fărâmiţează spre deplina lor distrugere.*Cele mai vechi manuscrise greceşti (Sinaitic şi Vatican) omit vine, şi spun: „Iată, Mirele!”Pilda ne avertizează că deşi întreaga clasă a fecioarelor îşi curăţă candelele, nu toate pot vedea. Numai cei care au untdelemn în vasele lor (în ei înşişi — cei pe deplin consacraţi) pot obţine lumină din candelele lor şi pot aprecia faptele. Ceilalţi (toţi cei curaţi, fecioarele) vor obţine untdelemnul şi lumina cândva şi vor fi mult binecuvântaţi de ea; dar numai cei umpluţi cu untdelemn, spiritul ((94)) adevărului, vor avea lumina la timp şi vor obţine marea binecuvântare. Numai aceştia intră cu Mirele la nuntă. Untdelemnul, sau spiritul consacrării şi lumina care-l însoţeşte nu pot fi transmise de la o fecioară la alta. Fiecare pentru sine trebuie să fie umplut de spirit; fiecare trebuie să obţină propria lui rezervă din acest untdelemn (Adevărul şi spiritul lui de consacrare şi sfinţenie); şi costul este considerabil în direcţia lepădării de sine, a denaturării şi încercării de foc. Experienţa din marele timp de necaz va fi piaţa în care fecioarele nechibzuite îşi vor cumpăra untdelemnul lor. Dar atunci va fi prea târziu pentru a intra la nuntă, ca membre ale Miresei, soţia Mielului. Scripturile indică însă că, în calitate de vase pentru „mai puţină cinste”, aceştia, care se căiesc de nechibzuinţa lor, nu vor fi nimiciţi, ci, fiind pregătiţi astfel pentru folosul Stăpânului, Îl vor sluji totuşi în templul Său.Revenind la cuvintele îngerului către Daniel — citim în versetul 13: „Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire [porţie, răsplată], la [după] sfârşitul zilelor [1335]” — în timpul secerişului care va începe atunci.În expresia „Du-te, până va veni sfârşitul”, „sfârşitul” trebuie considerat ca având o semnificaţie foarte diferită de „Timpul Sfârşitului”. „Secerişul este sfârşitul veacului”; şi secerişul, cum s-a arătat deja, este perioada de 40 de ani din toamna lui 1874 d. Cr., terminarea celor „1335 de zile”, până în toamna lui 1914 d. Cr. Şi Daniel îşi va primi partea, răsplata sau sorţul său în Împărăţia lui Mihail (Cristos), împreună cu toţi sfinţii profeţi, precum şi cu sfinţii Veacului Evanghelic, la sfârşitul acestei perioade de „seceriş”; sfinţii îVeacului Evanghelic — n. e.ş fiind primii în ordine, precum şi în onoare, în acea Împărăţie (Evr. 11:40). Vezi Studii În Scripturi, Volumul I, pagina 288.
Timpul sfârşitului” sau „Ziua pregătirii Sale”
Timpul sfârşitului” sau „Ziua pregătirii Sale”Timpul sfârşitului — Începutul lui, 1799 d. Cr. — Sfârşitul lui, 1914 d. Cr. — Ce trebuie să se pregătească şi cu ce scop — Istoria lumii trasată profetic prin conducătorii ei principali — De la 405 Î. Cr. până în această zi a pregătirii — Începutul timpului sfârşitului marcat precis, dar fără nume sau date„TIMPUL sfârşitului”, o perioadă de o sută şi cincisprezece (115) ani, de la 1799 d. Cr. până la 1914 d. Cr., este marcat în mod deosebit în Scripturi. „Ziua pregătirii Sale” este un alt nume dat aceleiaşi perioade, pentru că creşterea generală a cunoştinţei din această perioadă, având ca rezultat descoperiri, invenţii etc., pregăteşte calea Mileniului de favoare care vine, pregătind mijloacele mecanice care vor economisi forţa de muncă şi care vor da lumii în general timp şi comodităţi, care sub domnia de dreptate a lui Cristos vor fi o binecuvântare pentru toţi şi un ajutor pentru umplerea pământului de cunoştinţa Domnului. Aceasta este o zi sau o perioadă de pregătire şi în alt sens, fiindcă prin creşterea cunoştinţei în rândul maselor, dându-le tuturor un gust al libertăţii şi al luxului înainte ca domnia lui Cristos să fie stabilită ca să reglementeze în mod corect lumea, aceste binecuvântări vor deveni treptat mijloace ale puterii de clasă şi vor avea ca rezultat ridicarea maselor şi răsturnarea trusturilor corporative etc., cu care vor cădea şi toate stăpânirile actuale ale pământului, civile şi eclesiastice. Şi astfel prezentul este o zi de pregătire (printr-o asemenea ((24)) răsturnare) pentru stabilirea stăpânirii universale a Împărăţiei lui Dumnezeu cerute de atâta timp în rugăciune.Ultimii patruzeci de ani ai Timpului Sfârşitului sunt numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul” Veacului Evanghelic, aşa cum citim: „seceriŞul este sf<rŞitul veacului” (Mat. 13:39). Asupra caracterului prezis şi a evenimentelor generale din această perioadă vom atrage în curând atenţia în mod deosebit, rezervând însă aspectele speciale ale secerişului pentru un capitol următor.Deşi informaţia care indică data acestei perioade este dată în profeţia lui Daniel, noi ştim că el n-a înţeles nimic cu privire la ea, după cum a spus: „am auzit dar n-am înţeles” (Dan. 12:8). Ca răspuns la întrebările sale nerăbdătoare i sa spus că acele cuvinte erau închise şi pecetluite până la Timpul Sfârşitului. Rezultă, prin urmare, că nimeni n-a putut înţelege profeţia înainte de 1799; şi înainte de a părăsi acest subiect vom arăta că profeţia indică faptul că ea nu va începe să fie înţeleasă înainte de 1829, nici nu va ajunge la o dezvăluire clară până în 1875.Capitolul 11 al profeţiei lui Daniel este dedicat evenimentelor remarcabile care duc la această perioadă, Timpul Sfârşitului, în timp ce capitolul 12 continuă de atunci până la Sfârşit sau Seceriş. Cei care studiază profeţia vor observa felul deosebit în care este prezentată data începutului Timpului Sfârşitului — un fel remarcabil atât pentru exactitate în fixarea datei, cât şi pentru tăinuirea ei până la timpul stabilit pentru ca ea să fie înţeleasă. Şi după ce acest punct al timpului este astfel în mod deosebit marcat în capitolul 11, fără ca vreun nume sau vreo dată să fie menţionate, capitolul 12 dă trei perioade de timp, 1260, 1290 şi 1335 de zile profetice, care confirmă şi stabilesc lecţia capitolului 11, că începutul Timpului Sfârşitului a fost în anul 1799.Şi, deşi capitolul 11 menţionează în treacăt câteva dintre cele mai proeminente personaje şi evenimente ale istoriei, după cum vom arăta, totuşi mărturia lui este încă pecetluită ((25)) pentru foarte mulţi dintre cei care studiază profeţia, din cauză că subiectul central al profeţiei, de care multe depind, a avut deja o împlinire aparentă. Acest mod de a acoperi sau a ascunde o profeţie până la timpul cuvenit ca să fie descoperită nu este nicidecum neobişnuit. Şi unii dintre cei care au studiat profeţia în trecut au fost atât de încrezători că acest subiect central se împlinise deja, încât în Bibliile englezeşti, versiunea comună, referinţa marginală spune — „împlinită de la 171 până la 168 î. Cr.” Textul (Dan. 11: 31) spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată[literal neîntreruptă] şi vor aşeza [sau stabili] urâciunea care pustieşte [sau urâciunea pustiitoare]”.Se pretinde că această profeţie a fost împlinită prin Antiohus Epifanes, un rege sirian, când a intrat forţat în Ierusalim şi a oprit sacrificiile pentru Dumnezeu în Templu, şi a pus în templu idolul lui Jupiter Olimpianul.Această împlinire aparentă a profeţiei este suficientă pentru a-l satisface pe cercetătorul obişnuit, mulţumit să creadă ce i se spune; şi aceasta îl face să-şi piardă interesul pentru profeţie, ca una împlinită în trecutul îndepărtat şi fără vreun interes special pentru el. Dar cel care va studia cu seriozitate va observa că a fost prezis (versetul 14) că jefuitorii poporului lui Daniel vor încerca într-adevăr să împlinească viziunea (sau o vor împlini aparent), dar nu vor reuşi; şi, mai departe, că Timpul Sfârşitului a fost un timp stabilit (versetul 35); şi că nu se putea da o interpretare deplină şi corectă până atunci. Ca atare, unii ca aceştia nu vor aştepta interpretări corecte din trecut. Şi cel care studiază cu grijă nu va trece cu vederea nici faptul că Domnul nostru a atras atenţia chiar asupra acestei profeţii cu două sute de ani după pretinsa ei împlinire şi ne-a spus să aşteptăm împlinirea ei în viitor, zicând: „Veţi vedea [în viitor] «urâciunea pustiirii … aşezată în locul sfânt»” (Mat. 24:3, 15). Domnul nostru chiar a adăugat o atenţionare, că trebuie să ((26)) luăm aminte şi să nu greşim în privinţa adevăratei urâciuni, spunând: „Cine citeşte să înţeleagă”.Avem încredere că dovezile prezentate în volumul precedent au clarificat faptul că marele sistem papal este urâciunea pustiitoare care de secole a jefuit atât lumea cât şi Biserica în numele împărăţiei lui Cristos. Într-adevăr, ea stă de mult în „locul sfânt” — în templul lui Dumnezeu, Biserica creştină. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a vedea tot mai clar caracteristicile ei oribile, ca să putem fugi de toate erorile ei. Mulţumim lui Dumnezeu că zilele ei sunt numărate şi că Sfântul Locaş curăţat (Dan. 8:14) va fi în curând înălţat şi umplut de slava lui Dumnezeu.Cu această introducere continuăm să examinăm Daniel 11 în ordine succesivă.Versetul 2 începe cu imperiul medo-persan, al patrulea şi ultimul împărat fiind Darius al III-lea Codomanus.Puternicul împărat din versetul 3 este Alexandru cel Mare al Greciei, despre care citim cu interes următorul fragment din istoria lui Willard. El spune:„Alexandru cel Mare, după ce a invadat Iudeea, a trimis la Ierusalim un mandat pentru a se furniza armatei sale provizii şi trupe. Jaddus, marele preot de atunci, i-a răspuns că el jurase supunere faţă de împăratul Persiei şi nu-i putea abandona cauza cât timp trăia. De îndată ce asediul Tirului a fost încheiat, Alexandru a înaintat spre Ierusalim ca să se răzbune pentru acest refuz. Înştiinţat de scopul lui şi cu totul incapabil să se lupte cu el, în strâmtorarea sa marele preot a strigat spre cer după protecţie. Fiind îndrumat printro viziune de noapte, el a deschis larg porţile cetăţii şi a presărat calea cu flori. Îmbrăcându-se în splendidele veşminte ale preoţiei levitice, a ieşit să-l întâmpine pe cuceritor, urmat de toţi preoţii îmbrăcaţi în alb. Alexandru l-a întâlnit, i s-a plecat şi i s-a închinat. Fiind întrebat de prietenul său uimit pentru ce el, pe care alţii l-au adorat, lar adora pe marele preot, el a răspuns: «Nu-l ador pe el, ci ((27)) pe Dumnezeul al cărui slujitor este. L-am cunoscut imediat ce i-am văzut veşmântul, că este acelaşi pe care l-am văzut într-o viziune în Macedonia când făceam planuri pentru cucerirea Persiei; şi el m-a asigurat atunci că Dumnezeul lui va merge înaintea mea şi-mi va da izbândă». Apoi Alexandru i-a îmbrăţişat pe preoţi, mergând în mijlocul lor şi intrând astfel în Ierusalim, unde, în modul cel mai solemn, a oferit sacrificii în templu. Atunci marele preot i-a arătat profeţia lui Daniel şi a interpretat-o în sensul că prezicea că puterea persană va fi răsturnată de el”.Cu toate că Alexandru a cucerit lumea în scurta perioadă de treisprezece ani, împărăţia n-a continuat după moartea sa ca o singură naţiune în familia sa, ci a fost împărţită de către cei patru generali ai săi şi fărâmiţată în bucăţi, după cum se afirmă în versetul 4.Remarcaţi aici asemănarea acestei profeţii cu cea din Daniel 8:3-9, 20-25. Aici este arătat că dintr-una din diviziunile imperiului lui Alexandru (compară versetele 8, 9 şi 21) va ieşi un „corn mic” sau o putere care va deveni extrem de mare. Aceasta se referă în mod evident la Roma, care s-a ridicat în influenţă pe ruinele Greciei. Din starea de supus neînsemnat, ai cărui ambasadori se grăbeau să recunoască supremaţia greacă şi să devină parte din imperiu la picioarele lui Alexandru cel Mare, Roma s-a ridicat treptat la supremaţie.Istoria spusă în puţine cuvinte în Daniel 8:9, 10 este relatată cu mai multe detalii în capitolul 11:5-19. În această relatare detaliată, Egiptul este menţionat ca împăratul de la miazăzi; în vreme ce grecii şi după aceea romanii, succesorii lor la putere sau noul corn ieşit din Grecia, sunt numiţi împăratul de la miazănoapte. Împletită între aceştia, legată când de unul când de altul, este istoria poporului lui Dumnezeu — poporul lui Daniel — în a cărui binecuvântare finală, aşa cum a fost promisă de Dumnezeu, Daniel s-a încrezut. Este anevoios şi inutil a urmări această istorie în ((28)) multele ei detalii ale conflictelor dintre generalii lui Alexandru şi succesorii lor, până la versetul 17, care se referă la Cleopatra, împărăteasa Egiptului. Şi deoarece până aici toate sunt stabilite, nu este nevoie să mergem mai departe în trecut.Cei care pretind că versetul 31 se aplică la Antiohus Epifanes continuă să aplice profeţia din versetul 18 la micile încăierări şi lupte dintre Seleucus, Filopater, Antiohus Epifanes şi Ptolemeus Filomater până la sfârşitul capitolului — aşa cum evreii erau în mod evident obişnuiţi s-o aplice. Evreii, continuând această interpretare în capitolul 12, aveau temeiuri puternice să aştepte eliberarea grabnică prin Mesia; astfel citim că pe timpul naşterii Domnului nostru „tot poporul era în aşteptarea” Lui, şi prin El a eliberării lor de sub jugul roman. Însă de la versetul 18 încolo, noi care vedem adevărata „urâciune”, avem o părere diferită de a lor şi înţelegem că profeţia numai atinge personajele proeminente până la papalitate; şi apoi referindu-se în treacăt la ea şi identificând-o, trece mai departe până la sfârşitul puterii ei de a persecuta şi marchează acea dată printr-o relatare detaliată a unuia dintre cele mai remarcabile personaje ale istoriei — Napoleon Bonaparte.Dar se poate pune întrebarea, de ce această schimbare a metodei amănunţite din versetele anterioare, de a se atinge numai aspectele proeminente ale istoriei? Răspundem că aceasta a fost o parte din metoda lui Dumnezeu de a pecetlui şi a închide profeţia. În plus, totul în profeţie a fost aranjat astfel încât să nu poticnească pe Israel la prima venire. Dacă amănuntele şi detaliile a douăzeci de secole ar fi fost expuse cum este acea profeţie din versetele 3-17 ale acestui capitol, ele ar fi fost lungi, obositoare şi în afara înţelegerii, şi ar fi dat evreilor şi bisericii creştine timpurii o idee despre lungimea timpului înainte de venirea Împărăţiei lui Dumnezeu; şi nu acesta a fost scopul lui Dumnezeu.Continuând deci, înţelegem că versetele 17-19 se aplică la timpurile şi la întâmplările în care au figurat Marc ((29)) Antoniu şi Cleopatra, când Antoniu a căzut şi Egiptul („împăratul de la miazăzi”) a fost înghiţit de imperiul roman. Versetul 20 îl aplicăm la Cezar August, care a fost vestit pentru colectarea sistematică de impozite mari de la toate naţiunile tributare, şi ale cărui perceperi de impozite în Iudea şi în toată lumea civilizată de atunci sunt amintite în Scriptură în legătură cu naşterea Domnului nostru (Luca 2:1). Declaraţia, „În timpul acela a ieşit o poruncă de la Cezar August: să se facă recensământ în toată lumea”, corespunde exact cu descrierea — „în locul său se va ridica unul care va face să treacă un colector de taxe prin podoaba împărăţiei” îTrad. lit. nouă — n. e.ş. Această parte din urmă a descrierii se potriveşte şi ea cu exactitate, pentru că perioada domniei lui Cezar August este consemnată în istorie ca epoca cea mai slăvită a marelui Imperiu Roman şi este numită „vârsta de aur a Romei”.O altă traducere a versetului 20 spune: „În locul lui se va ridica unul care va face ca perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al împărăţiei”. Aceasta ar părea să se aplice în mod special la Palestina şi ar face ca ea să se potrivească exact cu relatarea din Luca. Dar ambele aplicări sunt corecte: A fost timpul glorios al Imperiului Roman, şi perceptorilor de impozite li s-a cerut să treacă prin ţinutul Palestinei — ţinutul glorios al împărăţiei. Mai mult, să se remarce că Cezar August a fost cel dintâi conducător care a instituit în lume o impozitare sistematizată.Citim mai departe despre acest conducător proeminent — „dar în câteva zile va fi zdrobit şi anume nu prin mânie, nici prin război”. Despre Cezar August este consemnat că a murit de moarte liniştită, în timp ce predecesorul său şi cei şapte succesori ai săi la puterea imperială au murit de moarte violentă. Moartea sa a survenit la câţiva ani după ce atinsese culmea puterii şi făcuse „ca perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al împărăţiei”.Versetul 21 îl descrie în mod potrivit pe Tiberiu Cezar, succesorul lui August: „În locul lui se va ridica un om ((30)) dispreţuit, căruia nu-i vor da cinstea împărăţiei; dar el se va ridica într-un timp de linişte şi va obţine împărăţia prin intrigi”. Să remarcăm aici cum relatarea istorică despre Tiberiu este în acord cu cea de mai sus făcută de profet.White spune: „Tiberiu avea cincizeci şi şase de ani când a urcat pe tron, declarând mare lipsă de dorinţă de a-şi asuma grijile importante ale acestuia. … Toate restricţiile fiind acum înlăturate, tiranul a dat frâu liber patimilor sale crude şi senzuale”.Willard spune: „La început s-a prefăcut şi părea că domneşte cu moderaţie; dar masca a căzut curând. … Senatul, căruia el i-a transferat toate drepturile politice ale poporului, devenise degradat şi astfel îi aproba slugarnic faptele şi oferea tămâia linguşirii neîncetate omului care le umplea străzile cu sânge. Sub administraţia acestuia, cel mai degradat dintre oameni, Domnul nostru Isus Cristos a fost răstignit în Iudeea”.Aceste imagini se potrivesc exact cu descrierea profetului şi sunt confirmate în continuare de versetul următor — 22: „Oştile [toţi împotrivitorii] se vor revărsa ca un râu [potop] înaintea lui, dar vor fi zdrobite, împreună cu căpetenia legământului”. Această ultimă afirmaţie pare să se refere negreşit la Domnul nostru Isus, care, aşa cum s-a remarcat mai sus de către istoric, a fost răstignit sub administraţia lui Tiberiu de către reprezentantul său, Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, şi de soldaţii romani.„După ce se vor uni cu el [Senatul recunoscându-l ca împărat], el va lucra cu viclenie; va porni şi va deveni puternic cu puţină lume. [Tiberiu a organizat garda pretoriană, la început de 10.000, apoi dublată. Acest mic număr de oameni, ca gardă de corp a împăratului, era în permanenţă la Roma şi sub controlul său. Prin ea, el a terorizat poporul şi Senatul, a abolit alegerile populare, adunările etc.] În timp de pace va intra în locurile cele mai roditoare ale ţinutului, va face ce nu făcuseră nici părinţii ((31)) lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi planuri împotriva cetăţuilor, dar aceasta pentru un timp.” Versetele 23, 24.Politica lui August şi a succesorilor lui a fost să păstreze în mod paşnic stăpânirea domeniilor câştigate înainte, mai degrabă decât să caute noi anexări prin cucerire; şi pentru a-şi asigura această stăpânire, politica lor a fost să împartă prada prin numirea de guvernatori locali, cu demnitate şi autoritate, al căror mandat a fost făcut să depindă de păstrarea ordinii în provinciile lor, de loialitatea lor faţă de cezari şi de colectarea neîntârziată a impozitelor. Ei n-au mai continuat ca la început politica de jefuire şi prădare a lumii numai ca să ducă prăzile ca trofee la Roma. Prin această politică diplomată, astfel „urzind planuri”, Roma conducea acum lumea mai deplin şi cu mai mare prestigiu decât atunci când armatele sale mergeau încoace şi încolo.Trebuie recunoscut că în timp ce profeţia a detaliat relatarea, şi în cazul lui August şi Tiberiu aproape că a individualizat-o, totuşi acesta a fost doar un mijloc pentru un scop. Scopul care trebuia atins era să marcheze timpul transferării stăpânirii universale de la Grecia la Roma, de la cei patru generali ai lui Alexandru cel Mare, reprezentând patru diviziuni ale acelui imperiu (cele „patru coarne” ale „ţapului” grec, menţionate în Daniel 8:8) către Imperiul Roman, care în acea vreme şi mai înainte era o parte din Grecia. Cei patru generali care i-au urmat lui Alexandru cel Mare sunt la fel de clar marcaţi în istorie ca şi în profeţie*. Istoricul** spune:*În Daniel 8:8 şi 11:4, 5 se face în mod distinct referire la diviziunea între aceştia patru.**Universal History (Istoria Universală) de Willard, pagina 100.„Imperiul [grec] era acum divizat în patru părţi şi fiecăruia dintre generalii care formau alianţa i-a fost încredinţată câte o parte. Ptolemeu şi-a asumat puterea regală în Egipt; ((32)) Seleucus în Siria şi în Asia de Sus, Lisimah în Tracia şi în Asia Mică până la Taurus, iar Casandru şi-a luat ca parte Macedonia”.În această divizare Italia aparţinea de administraţia lui Casandru, care era diviziunea nordică, numită „împăratul de la miazănoapte”, în timp ce Egiptul era diviziunea sudică sau „împăratul de la miazăzi”. Treptat influenţa romană a predominat şi bucată cu bucată teritoriile deţinute iniţial de Seleucus, Lisimah şi Casandru au fost aduse în supunere Romei, care era parte a diviziunii nordice, şi a rămas numai Egiptul, diviziunea sudică. Acest împărat de la miazăzi, Egiptul, a devenit supus puterii diviziunii nordice, cum s-a amintit mai sus, în zilele Cleopatrei, ale lui Antoniu şi August Cezar, în parte prin voia tatălui Cleopatrei, care, murind în timp ce copiii erau mici, a lăsat împărăţia sub protecţia Senatului roman, şi în parte datorită înfrângerii lui Marc Antoniu. Pentru o vreme, într-adevăr, „împăratul de la miazăzi”, Egiptul, a fost cam la fel de puternic ca şi „împăratul de la miazănoapte”, Roma. Istoricii ne spun că „era cea mai mare naţiune comercială existentă atunci”, că avea „33.000 de cetăţi” şi că venitul lui anual „se ridica la 14.800 talanţi de argint”, cam 20.000.000 de dolari.Recunoscând sensul şi scopul profeţiei, nu trebuie să ne aşteptăm la relatări detaliate, personale despre monarhii acestor împărăţii, dar prin „împăratul de la miazănoapte” trebuie să înţelegem reprezentantul Imperiului Roman, iar prin „împăratul de la miazăzi” un reprezentat al împărăţiei Egiptului. Cu această explicaţie continuăm cu profeţia.Versetul 25: „Apoi [Roma] va porni cu puterea şi curajul lui, împotriva împăratului de la miazăzi [Egiptul], cu o armată mare. Şi împăratul de la miazăzi va porni la război cu o armată şi mai mare şi foarte puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi [cu înşelăciune] planuri rele împotriva lui”.((33))Din anul 30 î. Cr., când Cezar August a făcut Egiptul o provincie romană, n-a avut loc nici o ostilitate între cele două ţări până când împărăteasa Zenobia, o urmaşă a Cleopatrei, cam pe la anul 269 d. Cr., a pretins şi a exercitat control asupra lui. Domnia ei a fost scurtă; Aurelian, împăratul roman, învingând-o în anul 272 d. Cr. Istoricul spune: „Siria, Egiptul şi Asia Mică au recunoscut stăpânirea Zenobiei, regina Palmirei. Dar ea a trebuit să facă faţă forţei superioare a imperiului şi iscusinţei militare a celui mai de seamă comandant al vremii. Totuşi Aurelian scrie despre ea: «Poporul roman vorbeşte cu dispreţ despre războiul pe care îl duc împotriva unei femei. Ei nu cunosc nici caracterul, nici faima Zenobiei. Este imposibil să descrii pregătirile ei de război şi curajul ei disperat»”. Firmus, aliatul Zenobiei în Egipt, a fost repede învins şi ucis, iar Aurelian s-a întors la Roma acoperit de onoare şi cu mare bogăţie, aşa cum este descris în versetul 28 — „Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra [diferite fapte vitejeşti] şi se va întoarce în ţara lui”.Ca dovadă a bogăţiilor acumulate de el, să remarcăm un fragment din relatarea lui Gibbon, despre marşul lui triumfal pe străzile Romei. El spune:„Bogăţia Asiei, armele şi drapelurile popoarelor cucerite, platoşa şi garderoba magnifică a reginei siriene, erau dispuse în simetrie exactă sau în dezordine artistică. … Frumoasa figură a Zenobiei era restrânsă în lanţuri de aur; un sclav susţinea lanţul de aur care îi încercuia gâtul şi ea aproape leşina sub greutatea de nesuportat a bijuteriilor. Ea mergea pe jos înaintea carului magnific în care odată spera să intre pe porţile Romei”.Cât despre afirmaţia profetului, că la întoarcere inima lui va fi împotriva legământului sfânt (creştinismului), Mosheim spune:((34))„Aurelian, deşi dedat excesiv la idolatrie şi având o puternică aversiune faţă de creştini, totuşi timp de patru ani n-a luat nici o măsură pentru a le face rău. Dar în cel de-al cincilea an al domniei sale, fie din propria sa superstiţie, fie îndemnat de superstiţia altora, el s-a pregătit să-i persecute: şi dacă ar fi trăit, atât de crudă şi feroce îi era firea şi atât de mult a fost influenţat de preoţii şi admiratorii zeilor, încât persecuţia lui ar fi fost mai crudă decât oricare din cele anterioare. Dar înainte ca noile sale edicte să ajungă în toate provinciile, a fost asasinat; şi de aceea numai puţini creştini au suferit sub el pentru evlavia lor.”**History of Christianity (Istoria Creştinismului), Vol. II, pag. 101.Acest spirit de persecuţie împotriva creştinismului s-a manifestat după întoarcerea sa din expediţia de cucerire, aşa cum este arătat în profeţie. Aurelian a fost un adorator al soarelui şi a atribuit Soarelui victoria sa asupra Zenobiei; şi imediat după bătălie s-a îndreptat spre magnificul templu dedicat Soarelui să recunoască favoarea. Întrucât creştinii socoteau Soarele nedemn de închinare, se presupune că refuzul lor de a participa la această adorare a Soarelui a provocat împotrivirea sa neaşteptată şi violentă.Versetul 26: „Aceia care vor mânca bucate alese de la masa lui îl vor zdrobi; armatele lui se vor împrăştia şi morţii vor cădea în mare număr”. Aurelian a fost asasinat de propriii săi generali, armata lui a avut izbândă, deşi mulţi au fost ucişi.Versetul 27 nu se aplică la Roma şi la Egipt, ci la doi împăraţi sau două puteri din Imperiul Roman — puterea imperială stingându-se treptat, iar puterea clericală ajungând încet la viaţă şi la ambiţie. Fiecare căuta să-l folosească pe celălalt pentru propriile sale scopuri egoiste, deşi negau astfel de intenţii. Este scris: „Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor reuşi [atunci], căci sfârşitul nu va veni decât la timpul hotărât”.((35))Sau, pentru a exprima gândul mai clar, o anumită perioadă, de 1260 de ani, fusese stabilită de Dumnezeu ca durata puterii de persecuţie a papalităţii; de aceea, uniunea sau alianţa dintre cler şi puterea civilă nu putea „reuşi” atunci, deoarece cei 1260 de ani socotiţi de la acea dată ar fi adus „sfârşitul” prea curând; de aceea, ea trebuia să fie amânată sau reţinută, şi îngăduită să vină treptat prin decăderea imperiului în Italia. Vedem în paginile istoriei eclesiastice intrigile episcopilor creştini pentru putere în Imperiul Roman; şi evident împăraţii au dezbătut mult dacă nu era în avantajul lor să recunoască noua religie. Se pare că Constantin a pus doar în practică, la un timp mai potrivit, ceea ce alţii gândiseră mai mult sau mai puţin. Însă chiar şi Constantin a fost împiedicat de atitudinea poporului să realizeze dintr-o dată şi pe cât de repede se dorea o unire a forţelor bisericii şi statului.Privim versetele 29 şi 30 ca o paranteză, pusă aici pentru a ascunde înţelesul pentru o vreme, prin întreruperea ordinii relatării, şi credem că se aplică la o ciocnire atunci încă departe în viitor, între reprezentanţii Imperiului Roman şi ai Egiptului. Nici un conflict ulterior între aceştia nu avea să se petreacă cu excepţia unuia, şi acesta avea să fie chiar la „timpul stabilit” — timpul sfârşitului, 1799. Pentru acest motiv vom lăsa examinarea acestor versete până când vom analiza acea ultimă bătălie dintre ei, cum este detaliată în versetele 40-45.Versetul 31 este legat de ideea din versetul 27, şi noi recunoaştem că se referă la cea mai plină de succes dintre cele două puteri ale Imperiului Roman — papalitatea. După ce am urmărit istoria prin conducători individuali remarcabili până la Aurelian şi după ce ni s-au prezentat cele două conduceri opuse — civilă şi eclesiastică — care sau ridicat la scurt timp după aceea, sunt indicate predominanţa papalităţii, caracterul şi lucrarea ei, aşa cum se raportează la adevărul şi la Biserica lui Dumnezeu — fiind reprezentată ca un împărat sau ca o putere, neţinând seama de diferiţii ei papi sau capi care se ((36)) schimbau. Ştim că în rivalitatea dintre conducătorii civili şi religioşi papalitatea a fost victorioasă; şi profeţia spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni [sau „cei puternici ai lui se vor ridica” — traducerea Young] şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aŞeza urâciunea care pustieşte”.În interpretarea noastră aceasta înseamnă că, deşi nici biserica nici puterea civilă n-au reuşit să se înghită una pe alta, cum părea odată posibil, totuşi „cei puternici” s-au ridicat, care au profanat principiile fundamentale atât ale guvernului civil cât şi ale religiei adevărate. „Sfântul locaş, cetăţuia”, limitele sacre ale autorităţii civile pe care Dumnezeu o dăduse pentru un timp neamurilor, împărăţiilor acestei lumi, au fost subminate de către aceia din Biserică ce au însetat după dominaţie actuală, şi care au căutat prin orice mijloc să obţină putere civilă pentru a ajuta la propăşirea uneltirilor lor eclesiastice; şi sanctuarul lui Dumnezeu (locaşul Său sfânt — Biserica) a fost pângărit şi degradat de eforturile susţinute ale acestor „puternici” de a obţine putere la conducătorii civili şi număr şi influenţă la popor. Aceasta a fost papalitatea în embrion, uneltind să se ridice la putere ca un imperiu sacerdotal.Nu ne putem mira că aceşti „puternici”, încrezuţi, nesocotind planul lui Dumnezeu, care prevede pentru prezentul nostru supunere faţă de „autorităţile care sunt” (care sunt rânduite de Dumnezeu pentru încercarea noastră actuală şi pentru pregătirea în vederea înălţării viitoare la putere, glorie şi stăpânire a lumii), şi hotărând să domnească, dacă este posibil, înainte de timpul lui Dumnezeu, au fost atât de mult în dezacord cu planul lui Dumnezeu, încât au pierdut însăşi esenţa şi miezul adevărului, şi au reţinut numai forma, aparenţa exterioară. Un pas foarte hotărâtor al apostaziei a fost acela de a „face să înceteze jertfa necurmată”. Pe acesta, apogeul degenerării doctrinare, reprezentat în doctrinele papale ale Transsubstanţierii şi ((37)) Jertfei Liturghiei, doar îl amintim aici, lăsându-l pentru o examinare mai completă într-un capitol următor în legătură cu altă profeţie. De la introducerea acestei erori fatale şi blasfematoare, Dumnezeu numeşte sistemul o urâciune; şi înălţarea lui ulterioară la putere este numită aici „aşezarea urâciunii care pustieşte”. Cât de bine şi-a câştigat papalitatea acest nume şi cât de vătămătoare a fost influenţa ei otrăvitoare este bine atestat de istoria „veacurilor întunecate”, despre care am dat o mică idee în volumul anterior.Versetul 32: „Va ademeni prin linguşiri pe cei care rup legământul”. Aceia din biserică ce n-au trăit la înălţimea legământului lor cu Domnul au căzut pradă uşoară linguşirilor, onorurilor, titlurilor etc. puse în faţa lor de ierarhia papală când aceasta a început să aibă influenţă. Dar, deşi mulţi au cedat în faţa erorilor, nu toţi au făcuto, căci citim: „Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi”. Astfel este arătată o divizare a Bisericii în două clase distincte, diferenţiate în Daniel 8:11-14 ca locaşul sfânt şi oştirea: o clasă, coruptă de onorurile măgulitoare ale lumii, şi-a încălcat legământul cu Dumnezeu, în timp ce cealaltă clasă a fost de fapt întărită de persecuţiile la care a expus-o loialitatea faţă de Dumnezeu. În clasa din urmă au fost unii care au înţeles situaţia şi i-au învăţat pe credincioşi că aşa a fost scris în Scripturi, că Anticristul sau Omul Păcatului se va dezvolta dintr-o mare lepădare de credinţă în Biserică.Numărul şi puterea erau în mâinile celor care au părăsit legământul, care s-au unit cu imperiul; şi cei credincioşi, puţini, au fost persecutaţi — vânaţi, întemniţaţi, schingiuiţi, torturaţi şi omorâţi în sute de forme revoltătoare, aşa cum atestă clar paginile istoriei şi cum a fost prezis aici prin profet, care a spus: „Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile” (aici se întrerupe cu o altă paranteză din versetul 34 şi cu o parte din 35), ((38)) „până la timpul sfârşitului; căci sfârşitul nu va fi decât la timpul hotărât [în viitor]”. Lungimea timpului în care această persecuţie trebuia să continue nu este declarată aici, decât că aceasta se va încheia aşa cum a fost hotărât, la Timpul Sfârşitului. Din alte Scripturi aflăm că aceasta a fost o perioadă de 1260 de ani, care s-a sfârşit cu 1799 d. Cr., o dată remarcată în mod deosebit de Daniel şi de Revelator, precum şi în istorie.Versetele 34, 35: „Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin”. Întreaga perioadă a puterii persecutorului (a papalităţii), 1260 de ani, nu se va sfârşi până în 1799; dar înainte de sfârşitul ei Dumnezeu a acordat puţin ajutor prin mişcarea Reformei, care, deşi la început mai degrabă a intensificat persecuţia, mai apoi a dat oarecare mângâiere şi protecţie celor care cădeau din cauza credincioşiei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Reforma a împiedicat zdrobirea completă a adevărului din lume. Dar, vai! Odată cu puţinul ajutor au venit iarăşi „linguşitorii”. De îndată ce persecuţia a început să slăbească, adversarul a recurs la aceeaşi stratagemă prin care reuşise înainte să corupă şi să degradeze biserica, pentru ca acum să biruiască mişcările de reformă. Regii şi prinţii au început să dea onoruri şi titluri protestanţilor şi să se unească cu protestantismul; iar aceasta a dus la rezultate deosebit de rele şi la devierea de la legământ, după cum citim: „Dar mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi dintre cei înţelepţi [lideri, reformatori, învăţători, care au fost în stare să informeze pe mulţi în privinţa erorilor papalităţii] vor cădea, ca [puţinii credinicioşi] să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi”.Urmărind mai departe profeţia, găsim că în vreme ce versetele precedente descriu cu precizie personajele principale în mod proeminent legate de transferul stăpânirii la Grecia şi apoi la Roma, iar apoi cu viclenie, treptat, pe furiş, la papalitate ca o putere care a crescut din Roma civilă, tot aşa, când se ajunge la punctul foarte important de a ((39)) remarca unde a fost sfărâmată* dominaţia papală, nu este decât rezonabil să ne aşteptăm să fie evidenţiat Napoleon, personajul principal asociat cu această schimbare; şi acest lucru, de asemenea, nu printr-o descriere a înfăţişării sale personale, ci printr-o descriere a caracteristicilor sale specifice, întocmai cum au fost indicaţi August şi Tiberiu Cezar. Găsim într-adevăr astfel de descriere; şi cariera lui Napoleon Bonaparte corespunde exact cu acea descriere. Versetele 31-35 descriu papalitatea, erorile şi urâciunile ei, Reforma şi „puţinul ajutor” din partea ei, deşi un eşec parţial din pricina linguşirilor; şi aceste versete ne duc până la „timpul sfârşitului” şi ne arată că, în ciuda puţinului ajutor acordat, unii vor cădea prin persecuţie până la Timpul Sfârşitului. Şi aşa s-a şi întâmplat: în toate ţările supuse papalităţii — Spania, Franţa etc. — persecuţia prin groaznica Inchiziţie a continuat până când a fost efectiv zdrobită de Napoleon.*Este potrivit să spunem că dominaţia papală s-a terminat la începutul secolului actual; căci după Revoluţia Franceză autoritatea Romei peste conducători şi peste împărăţii (şi chiar peste propriul ei teritoriu în Italia) a fost numai cu numele, nu reală. Să ne amintim de asemenea că până atunci Franţa a fost, dintre toate naţiunile, cea mai credincioasă şi mai supusă autorităţii papale. Regii, prinţii, nobilii şi poporul ei au fost cei care s-au supus cel mai prompt la poruncile papei — au organizat cruciade, au mers la război etc., în ascultare de porunca papei, şi au fost atât de loiali încât să nu permită nici unui protestant să trăiască pe solul ei după masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Prin urmare, nici o altă naţiune nu putea să-i dea papalităţii o lovitură atât de uluitoare şi distructivă ca naţiunea franceză.Urmează apoi versetele care îl descriu pe Napoleon, instrumentul folosit de Providenţă ca să zdrobească puterea papalităţii şi să înceapă chinuirea ei, care se va sfârşi în nimicire completă, pentru a fi realizată mai târziu, aşa cum este scris: „Pe care Domnul Isus îl va … desfiinţa cu strălucirea prezenţei Sale”. 2 Tes. 2:8.((40))Cariera publică a lui Napoleon Bonaparte, care a fost recunoscut chiar în timpul său ca „omul destinului”, este atât de clar zugrăvită de afirmaţia profetică încât fixează în mod categoric data „timpului hotărât”. Această metodă de a fixa o dată este corectă. Şi dacă vom arăta că evenimentele menţionate aici în profeţie sunt în acord cu cariera lui Napoleon în istorie, putem determina data la fel de sigur cum am putut determina începutul domniei lui August Cezar, sau a lui Tiberiu, sau a Cleopatrei — descrise în versetele 17, 20 şi 21. Cariera lui Napoleon, în lumina profeţiei, a marcat anul 1799 d. Cr. ca încheierea celor 1260 de ani ai puterii papale şi începutul perioadei numite „Timpul Sfârşitului”. Descrierea profetică continuă astfel:Versetul 36: „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va prospera până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini”. Napoleon nu era împărat, dar termenul împărat este unul general pentru a indica un conducător puternic. El a făcut poate „ce a voit”, cât de mult a putut face vreun om care a trăit vreodată; el s-a remarcat prin voinţa şi hotărârea sa care au învins dificultăţi aproape de neînvins. Pentru a obţine înţelesul potrivit al versetului de mai sus, trebuie să ne amintim că cuvântul „dumnezeu” înseamnă puternic şi că este des folosit în Scriptură cu referire la regi şi la conducători, ca şi în acest verset: „dumnezeul dumnezeilor”*. Aici cuvântul „dumnezei” se referă la conducători, împăraţi şi prinţi, iar expresia „dumnezeul dumnezeilor” sau conducătorul conducătorilor se referă la papa. Cei mai mulţi oameni au recunoscut vreun superior religios, dar Napoleon n-a recunoscut nici unul. El a avut propria sa voinţă, propriul său plan, care era să se înalţe deasupra oricărui alt conducător. Chiar şi „dumnezeului dumnezeilor” (adică, conducătorului conducătorilor — papa) i s-a adresat într-un fel uimitor, ((41)) ordonându-i supunere ca servitor al său într-un fel care a zguduit atât superstiţiile lumii la acea vreme, cât şi demnitatea ierarhiei papale. Şi după cum este declarat aici, el a prosperat până când şi-a îndeplinit misiunea de biciuire a papalităţii şi de zdrobire a influenţei sale asupra minţii oamenilor. Ca dovadă la aceasta, istoria** spune:*Vezi Studii În Scripturi, Vol. II, paginile 274 şi 275.**Campaigns of Napoleon (Campaniile lui Napoleon), paginile 89, 95, 96.„În timp ce prinţii laici care încheiaseră tratate cu francezii au rămas fideli acestora în bună credinţă şi au plătit contribuţiile stipulate, suveranul pontif s-a făcut vinovat de cele mai nechibzuite încălcări ale angajamentelor sale. Înconjurat de preoţi care erau singurii lui sfătuitori, papa a recurs la vechile sale practici de viclenie şi de înşelăciuni pioase; şi s-au făcut mari eforturi de a aţâţa minţile poporului împotriva francezilor. … Preoţii au pretins că cerul intervenise şi s-a afirmat clar că se făcuseră felurite miracole în diferite biserici pentru susţinerea sfintei credinţe catolice, a supremaţiei papale, arătând nemulţumirea cerului faţă de conduita francezilor. Bonaparte, înţelegând că infatuarea curţii de la Roma era aşa încât toate eforturile sale pentru pace vor fi zadarnice, a luat imediat măsuri ca să-i vină «Sfinţiei Sale» minţile la cap.El a ordonat generalului Victor să invadeze teritoriile papale, care a împrăştiat armata papei ca «pleava înaintea vântului» şi care a răspândit o panică generală printre statele eclesiastice. … «Sfinţia Sa», aflând că Sfântul Petru nu i-a acordat nici un sprijin în această împrejurare critică … a trimis de urgenţă plenipotenţiari la Bonaparte să-l implore pentru pace. Pacea a fost obţinută, dar în condiţii destul de umilitoare. Pe lângă conformarea la tratatul provizoriu încheiat anterior şi încălcat de papa, el a fost obligat să cedeze o parte din teritoriul său şi să plătească o sumă de bani care s-a ridicat la aproape treizeci de milioane de livre franceze [cam şase milioane de dolari] ca ispăşire pentru ultima neînţelegere”.((42))Aceasta, adăugată la prima evaluare, făcea în total peste zece milioane de dolari, pe care papa i-a plătit Franţei în aur şi argint, pe lângă alte lucruri de preţ — statui, picturi etc. Un scriitor romano-catolic declară că „îndeplinirea acestor condiţii l-a dus pe papă în pragul ruinei”. Acest tratat a fost încheiat la 19 februarie 1797.Se poate crede că această scurtă şi reuşită răsturnare a puterii papale ar fi suficientă ca să dovedească lumii că pretenţiile ei la dreptul divin de a conduce pe regi etc. au fost numai presupuneri; dar dacă nu, în mod sigur lovitura finală a fost adăugată în anul următor, când generalul francez Berthier a intrat în Roma, a organizat acolo o republică la 15 februarie 1798, şi cinci zile mai târziu l-a dus pe papa prizonier în Franţa unde a murit în anul următor. De atunci până în prezent, dominaţia papală asupra regatelor pământului a fost numai o umbră a ceea ce era odată. De atunci abia mai menţionează presupusul ei drept de a numi şi a demite pe regi. De fapt, papa care a urmat, în 1800, cu titlul de Pius al VII-lea, „a dat un comunicat în care a declarat că toţi trebuie să asculte de guvernele stabilite, aceasta fiind doctrina evangheliei”, ceea ce, desigur, îl încludea şi pe el.Versetul 37: „Nu va ţine seama nici de Dumnezeul [conducătorul] părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; nu va ţine seama de nici un dumnezeu [conducător], căci se va slăvi pe sine mai presus de toţi”.Nu numai că Napoleon n-a respectat pe dumnezeul părinţilor săi, papalitatea, dar el n-a privit favorabil pe nici una dintre sectele protestante, reprezentate aici ca femei*. De fapt, nu la stăpânit nimic altceva decât propria sa ambiţie.*După cum singura Biserică adevărată este numită simbolic Mireasa lui Cristos, şi după cum Biserica Romei în alianţa ei necredincioasă cu imperiul pământesc este numită desfrânată, tot aşa sectele protestante sunt numite „femei”.Versetul 38: „În schimb [în locul tuturor acestor dumnezei], va cinsti pe dumnezeul fortăreţelor [puterea militară]; acestui ((43)) dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri plăcute”.Alţi războinici mari dădeau vreun fel de cinste unor puteri supranaturale pentru victoriile obţinute. Alexandru cel Mare a vizitat templele păgâne şi aşa a sărbătorit victoriile; aşa au făcut şi Cezarii; şi mai târziu, sub papalitate, obiceiul ambelor părţi dintr-un război era să apeleze la Dumnezeu, la sfinţi, la Fecioara şi la papi pentru binecuvântări şi victorie, şi cel puţin să pretindă că acceptau victoria ca dată de Dumnezeu. Dar Napoleon n-a făcut nimic de felul acesta: el şi-a atribuit succesul sieşi şi propriului său geniu. Armatele erau sprijinul său; în oamenii viteji, în manevre rapide şi în generali abili şi-a pus el încrederea şi acestora le-a adresat cererile sale. Forma jurământului său faţă de „Consiliul de bătrâni” francez, când a preluat comanda armatelor Franţei la întoarcerea sa din Egipt, arată că încrederea i-a fost în el însuşi şi în armatele sale. N-a jurat nici pe Dumnezeu, nici pe Biblie, nici pe papă, nici pe Franţa, ci a spus: „Jur! Jur în numele meu şi în numele vitejilor mei camarazi!” În timp ce îşi servea propria sa ambiţie, el pretindea că serveşte poporul; şi comorile Romei şi ale altor oraşe şi ţări pe care le-a jefuit au fost predate poporului Franţei din care el şi soldaţii săi făceau parte.Versetul 39: „Cu ajutorul acestui dumnezeu străin [nou] va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi ţara ca răsplată”.Napoleon şi-a pus prietenii şi generalii de încredere în poziţii de putere în toate naţiunile cucerite ale Europei. Aceste funcţii au fost darurile lui, dar erau menţinute cu condiţia loialităţii faţă de el. Ele erau „ca răsplată”, şi totuşi preţul loialităţii lor faţă de el. Despre aceasta istoria* spune:*Universal History (Istoria Universală) de Willard, pagina 452.((44))„Ideile ambiţioase ale lui Napoleon au devenit şi mai evidente. Cu un an înainte, Olanda se constituise în regat peste care a fost pus rege fratele său, Ludovic Bonaparte. Neapole i-a fost dat acum lui Joséph Bonaparte, fratele mai mare, care a fost învestit şi cu titlul de rege al celor două Sicilii. Câteva provincii au fost constituite ducate sau mari feude ale imperiului şi date rudelor şi favoriţilor împăratului. Sora sa, Paulina, a fost făcută prinţesă de Guastalla; cumnatul său, Murat, mare duce de Berg şi Clèves, în timp ce Eugène Beauharnais, fiul împărătesei Joséphine dintr-o căsătorie anterioară, a fost trimis vicerege în Italia. Patrusprezece provincii din sudul şi vestul Germaniei au format Confederaţia Rinului. Ele au fost despărţite de corpul germanic şi l-au recunoscut pe Napoleon drept cap al lor, sub titlul de Protector. … Elveţia a fost şi ea adusă sub dominaţia Franţei, Napoleon declarându-se «Mediatorul» ei”.Politica lui Napoleon l-a dus şi la instituirea diferitelor ordine distinse şi onorifice în rândul ofiţerilor şi soldaţilor, cum ar fi, de exemplu, „Legiunea de Onoare”, „Ordinul Coroana de Fier” etc., etc.După ce dă astfel baze pentru stabilirea identităţii acestui personaj (Napoleon), ale cărui fapte marchează începutul „Timpului Sfârşitului”, profeţia continuă să arate care anume eveniment din acel timp trebuie înţeles că marchează clar data exactă a începutului „Timpului Sfârşitului”. Acest eveniment este arătat a fi invadarea Egiptului de către Napoleon, care s-a întins pe o perioadă de un an şi aproape cinci luni. S-a îmbarcat în mai 1798, şi întorcându-se a debarcat în Franţa la 9 octombrie 1799. Această campanie este descrisă expresiv în câteva cuvinte în versetele 40-44.Versetul 40: „Şi la timpul sfârşitului [fixat], împăratul de la miazăzi [Egipt] se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte [Anglia] se va năpusti ca o furtună peste el, cu ((45)) care şi cu călăreţi [mamelucii egipteni etc.] şi cu multe corăbii; [Forţele engleze erau alcătuite dintr-o flotă condusă de amiralul Nelson.] [Napoleon] va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa şi va trece prin ele [victorios]”.Istoria ne informează că armata egipteană condusă de Murat Bey „a fost respinsă după o bătălie foarte înverşunată; … succesul francezilor a răspândit groaza până departe în Asia şi Africa; şi triburile înconjurătoare s-au supus cuceritorului. … Dar soarta îi pregătea o lovitură teribilă. Flota sa, alcătuită din treisprezece vase de linie [vase de război], în afară de fregate, a fost găsită în Golful Abukir de către Nelson, amiralul englez, care o urmărea de multă vreme, şi a fost atacată în seara de 1 august 1798, cu un grad de forţă şi energie [„ca o vijelie”] care n-a fost întrecută niciodată în lupta pe mare”.Versetele 41-43: „Va intra şi în ţara cea minunată [Palestina] şi mulţi vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi căpetenia fiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui [Napoleon a mers de-a lungul coastei şi n-a intrat în aceste ţinuturi, ci a trecut pe lângă ele]. Îşi va întinde mâna peste felurite ţări; şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Şi el se va face stăpân peste vistieriile de aur şi de argint şi peste toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopenii îi vor urma paşii”.Versetele 44-45: „Îşi va întinde corturile palatului său [corturile sale somptuoase] între mare şi muntele frumuseţii sfinte”. Această afirmaţie s-ar putea referi la unul din cei doi munţi — muntele Tabor sau muntele Sinai — ambii ar putea fi numiţi glorioşi şi sfinţi. Pe muntele Tabor, glorios şi sfânt, fiind locul schimbării la faţă a Domnului nostru şi numit de către Petru „muntele sfânt”, au fost ridicate corturile lui Napoleon, una dintre cele mai importante bătălii ale sale dându-se aici. Muntele Sinai, sfânt şi glorios, fiind locul unde a fost ratificat Legământul Legii între Dumnezeu ((46)) şi Israel, a fost vizitat de Napoleon şi de „corpul său ştiinţific” şi garda sa aleasă.„Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor tulbura şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să extermine şi să distrugă pe mulţi [naţiuni]. … Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va fi în ajutor”.În timp ce era în Egipt, lui Napoleon i-au ajuns veştile despre o nouă alianţă împotriva Franţei şi el a pornit imediat spre Franţa. În legătură cu aceasta istoria* spune: „Veştile din Europa l-au făcut acum să abandoneze Egiptul; şi, lăsându-şi armata sub Kleber, s-a întors în Franţa în secret şi de urgenţă. … O inversare a soartei avusese loc în afacerile franceze, o a doua coaliţie se formase împotriva Franţei, alcătuită din Anglia, Rusia, Neapole, Poarta Otomană şi Austria”. Comparaţi aceste cuvinte ale istoriei cu cele ale profeţiei: „Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor tulbura şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să extermine şi să distrugă pe mulţi [naţiuni]”. Marea mânie a lui Napoleon şi încercarea lui de a nimici toate naţiunilor Europei sunt prea bine cunoscute pentru a mai necesita să fie repetate aici. Aproape că a reuşit în planurile sale ambiţioase; dar, aşa cum a fost prezis prin profet, după câţiva ani acest om, foarte renumit în vremea sa, a murit în exil, părăsit de toţi.*Universal History (Istoria Universală) de Willard, pag. 446După cum versetul 40 declară că această invazie a Egiptului va fi la „Timpul Sfârşitului” sau (cum redă versiunea Douay) „la timpul prestabilit”, tot aşa declară şi versetele 29 şi 30, care se referă la acelaşi eveniment şi care au fost prezentate mai înainte ca o paranteză. Ne vom aminti că am găsit că versetele 25-28 se referă la o invazie anterioară a Egiptului; şi în versetele 29 şi 30 se sugerează că următoarea mare invazie a Egiptului va fi la „timpul hotărât”, adică la „Timpul Sfârşitului”, aşa cum este descris în versetele 40-45.((47))„La timpul hotărât, va porni din nou împotriva împăratului de la miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte”, ca la invaziile anterioare. Invadarea Egiptului de către Napoleon nu s-a sfârşit nici ca aceea din zilele Cleopatrei, nici ca aceea din zilele descendentei sale, împărăteasa Zenobia. Napoleon, deşi victorios ca general în Egipt, n-a obţinut aşa victorii ca predecesorii săi; iar motivul este descris în versetul următor — „căci nişte corăbii din Chitim [„ale romanilor” — Douay] vor înainta împotriva lui”. Flota engleză l-a hărţuit pe Napoleon şi i-a împiedicat cucerirea. Deoarece atât Anglia cât şi Franţa făcuseră parte din vechiul Imperiu Roman şi deoarece Franţa era în război cu rămăşiţa acelui imperiu, străduindu-se s-o cucerească, vedem că este potrivit ca acestea să fie numite corăbii romane. „Şi, mânios împotriva legământului sfânt, el [Napoleon] va lucra, se va reîntoarce şi îşi va îndrepta atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt.”La întoarcerea din Egipt, Napoleon şi-a abandonat politica anterioară de opoziţie violentă faţă de papalitate, şi a semnat un Concordat sau o înţelegere cu papa, prin care a fost restabilită religia romano-catolică în Franţa. Aceasta a fost o acţiune împotriva adevărului; dar el părea să vadă că prin această politică putea reuşi cel mai bine să răstoarne Republica şi să se instaleze la putere ca împărat. Şi într-adevăr a „reuşit”. Dar această politică n-a durat mult după ce a obţinut puterea imperială: curând a început iarăşi să lucreze împotriva acelui sistem numit „Omul Păcatului”, aşa cum descrie profeţia în următoarele cuvinte: „Şi … el [Napoleon] … se va reîntoarce [se va schimba în această privinţă] şi îşi va îndrepta atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt”; adică a început să plănuiască şi să acţioneze împotriva bisericii apostate a Romei. A reuşit şi în aceasta.Astfel Daniel 11 trasează în esenţă istoria lumii, prin personajele ei cele mai remarcabile, de la împărăţia Persiei până la răsturnarea stăpânirii papale. Deşi acoperă lunga ((48)) perioadă de 2400 de ani, ea îşi realizează scopul de a marca în mod clar chiar anul de început al Timpului Sfârşitului — 1799. Cu acel an s-a încheiat limita celor 1260 ani ai puterii asupritoare a papalităţii şi a început Timpul Sfârşitului. Şi să nu se treacă cu vederea că acest an a fost şi ultimul an al mileniului papalităţii, sau al domniei de 1000 de ani care a început, aşa cum a fost arătat în volumul anterior, cu anul 800. Dar 1799 a fost numai începutul perioadei cunoscute ca „Timpul Sfârşitului”, în limitele căreia orice rămăşiţă a acestui sistem va dispărea.Remarcaţi cum în puţinele cuvinte din versetele 34 şi 35 sunt descrise declinul Reformei şi cauza acestuia. Iubirea de lume şi dorinţa de a fi în putere, influenţă şi comoditate au fost capcanele care mai întâi au sedus biserica şi au dat naştere papalităţii; aceleaşi dorinţe şi străduinţe au întrerupt Reforma. La început Luther şi tovarăşii lui au denunţat cu îndrăzneală, printre alte erori ale papalităţii, unirea bisericii cu statul; dar atunci când, după câţiva ani de rezistenţă curajoasă la puternica opoziţie, Reforma a început să aibă ceva influenţă datorită numărului, când regii şi prinţii au început să-i măgulească pe reformatori şi când înaintea lor s-au deschis căi de avansare socială şi politică, relele unirii dintre biserică şi stat, pe care ei odată le văzuseră în papalitate şi cărora li se împotriviseră, au fost pierdute din vedere. Bisericile reformate din Germania, Elveţia etc. au călcat chiar pe urmele Romei şi au fost gata să se unească şi să favorizeze orice partid politic, sau prinţ sau guvern doritor să le admită şi să le recunoască. Astfel, unii dintre cei care au înţeles au căzut, şi din conducători ai reformei au devenit conducători în ispită. Astfel mişcarea reformei, bine începută, a fost în mare măsură oprită.Dar toate acestea n-au putut stânjeni planul lui Dumnezeu. Prin înţelepciunea Lui, acesta a fost condus pentru bine. Aceasta a servit, aşa cum făcuse eroarea ((49)) papalităţii, să încerce mai departe pe adevăraţii sfinţi, să dovedească dacă erau într-adevăr urmaşi ai oamenilor sau ai lui Dumnezeu. A servit acestui scop tot timpul, de atunci până acum — „să-i încerce, să-i curăţească şi să-i albească”.Dacă suntem corecţi în plasarea începutului Timpului Sfârşitului în 1799, trebuie să ne aşteptăm ca atunci să înceteze în mare măsură căderea în eroarea unirii bisericii cu statul, cu toate că ar putea cere mulţi ani pentru deplina recuperare din acea capcană a diavolului. Uitându-ne înapoi, aflăm că faptele corespund exact cu aceasta. De la acea dată au avut loc despărţiri între imperii şi biserici, dar nu uniri noi. Într-adevăr, această dată marchează o nouă reformă pe o bază mai solidă. Influenţa papalităţii asupra regatelor Europei fusese înainte atât de mare încât naţiunile se temeau de blestemele ei ca de o nenorocire nimicitoare şi doreau binecuvântările ei pentru prosperitate naţională. Când protestanţii s-au despărţit de papalitate, ei au fost acceptaţi de lume doar ca un înlocuitor al papalităţii mai puţin corupt; şi favoarea lor, sfatul sau aprobarea lor au fost adeseori căutate în mod foarte asemănător. Dar când Napoleon a nesocotit cu îndrăzneală atât binecuvântările cât şi blestemele papalităţii, şi totuşi a prosperat nemaipomenit, cursul lui nu numai că a slăbit mult influenţa papală asupra guvernelor civile, dar a slăbit şi influenţa diferitelor sisteme protestante în chestiuni civile şi politice — influenţă care devenise foarte puternică în două secole şi jumătate.Noua reformă care datează din vremea lui Napoleon n-a fost mai puţin profundă decât reforma produsă de Luther şi de asociaţii săi, chiar dacă n-a fost o mişcare religioasă şi în nici un fel n-a fost însufleţită de un zel religios; nici participanţii la ea n-au fost conştienţi de faptul că îndeplineau o lucrare trasată pentru ei în profeţie cu secole în urmă. Napoleon şi colaboratorii săi erau oameni fără ((50)) Dumnezeu, însufleţiţi de propriile lor ambiţii egoiste după putere; dar Dumnezeu, necunoscut lor, le-a condus calea şi a făcut-o să îndeplinească propriile Sale scopuri, ceea ce de fapt a şi făcut. Dacă reforma pe care mai întâi Dumnezeu a început-o în Biserică ar fi continuat, dacă reformatorii şi urmaşii lor ar fi continuat credincioşi Adevărului, marile Sale scopuri ar fi putut să fie împlinite prin mijlocirea lor onorată. Dar când ei au cedat măgulirilor lumii, Dumnezeu a arătat că avea alte căi şi mijloace pentru aŞi împlini scopurile.Lucrarea lui Napoleon împreună cu Revoluţia Franceză au rupt vraja superstiţiei religioase, au umilit mândria domnilor religioşi înălţaţi de ei înşişi, au trezit lumea la o mai deplină înţelegere a puterilor şi prerogativelor condiţiei de om şi au zdrobit stăpânirea papală, căreia Reforma religioasă îi dăduse mai înainte o lovitură de moarte, dar pe care cursul ei de după aceea o vindecase (Apoc. 13:3). Era care s-a încheiat cu 1799 d. Cr., marcată de campania egipteană a lui Napoleon, a pecetluit şi definit limita stăpânirii papale asupra naţiunilor. Atunci, timpul stabilit (1260 de ani de putere) fiind expirat, a început judecata prezisă împotriva acelui sistem, care trebuie în cele din urmă să fie „prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna”. Dan. 7:26.Această dată marchează clar şi începutul unei noi ere de libertate a gândirii şi de înţelegere a drepturilor şi privilegiilor individuale, şi ea s-a distins deja prin paşii ei rapizi de progres spre deplina înfăptuire a lucrării trasate pentru acest Timp al Sfârşitului. Ca o singură ilustraţie, remarcaţi creşterea şi lucrarea diferitelor societăţi biblice — „blestematele societăţi biblice”, cum le numeşte Roma, cu toate că acum nu le mai poate opri. Şi cartea sfântă pe care ea odată o ţinea închisă în lanţuri, era ţinută acoperită în limbi moarte şi interzicea supuşilor ei înşelaţi s-o citească, este acum răspândită cu milioanele în fiecare naţiune şi ((51)) limbă. Societatea de Biblii Britanică şi Străină a fost înfiinţată în 1803, Societatea de Biblii din New York în 1804; Societatea de Biblii Berlineză-Prusacă în 1805; Societatea de Biblii din Filadelfia în 1808; Societatea de Biblii Americană în 1817. Întinderea lucrării făcute de aceste societăţi de-a lungul acestui secol este minunată. Milioane de Biblii sunt publicate în fiecare an şi sunt vândute la preţuri mici, şi multe mii sunt distribuite săracilor. Este greu de estimat larga influenţă a acestei opere. Deşi fără îndoială se pierde mult, rezultatul în general este de a rupe lanţurile sclaviei şi superstiţiei, politice şi eclesiastice. Învăţătura ei tăcută — şi anume că papii, preoţii şi laicii, precum şi regii, generalii, cerşetorii trebuie cu toţii să dea socoteală unui singur Domn — este cel mai mare dintre toţi nivelatorii şi egalizatorii.Deşi mişcarea de reformă religioasă din toată Europa a zdruncinat grav influenţa papalităţii, totuşi bisericile reformate au imitat atât de îndeaproape politica ei de diplomaţie, de afiliere la imperiile pământeşti, şi pretenţiile de autoritate clericală asupra poporului (că „clerul” constituie o stăpânire specială şi stabilită divin în lume), încât primul efect al acelei reforme a ajuns să fie foarte modificat şi a lăsat poporul şi pe conducătorii civili în mare măsură sub teamă superstiţioasă şi subordonare faţă de orice lucru numit autoritate bisericească. Reforma a împărţit între câteva secte mult din veneraţia superstiţioasă şi nesănătoasă concentrată înainte doar asupra papalităţii. Dar reforma politică desfăşurată de-a lungul secolului al nouăsprezecelea, datând mai ales din 1799, „timpul sfârşitului”, deşi foarte deosebită de prima, este cu toate acestea o reformă. Revoluţia şi independenţa coloniilor americane — stabilirea încununată de succes a unei Republici prospere, a unei guvernări de către popor şi pentru popor, fără amestecul regalităţii sau al preoţimii — a pus o nouă lecţie în faţa ((52)) oamenilor care acum se trezeau, şi care de atâtea veacuri dormiseră în ignoranţă de drepturile date lor de Dumnezeu, presupunând că Dumnezeu orânduise biserica pentru conducerea supremă a pământului şi că ei erau obligaţi să se supună acelor regi şi împăraţi aprobaţi de biserică, indiferent cât de nedrepte le erau cerinţele, pentru că ea îi declarase a fi rânduiţi de Dumnezeu, prin ea însăşi.Pentru un popor îndelung călcat în picioare şi stăpânit de preoţi, America a devenit o sursă de uimire. Într-adevăr ea era „libertatea care lumina lumea”. În cele din urmă, asuprit de preoţime, de extravaganţă regală etc., la care s-au adăugat recolte slabe repetate care au sărăcit şi aproape au înfometat poporul Franţei, acesta s-a ridicat în disperare şi a săvârşit acea cumplită revoluţie care a ţinut patrusprezece ani, de la 1789 la 1804.Îngrozitoare cum au fost acele scene de anarhie şi violenţă, ele au fost doar rodul legitim, efectul reacţiei trezirii unui popor îndelung oprimat la o înţelegere a ruşinii şi degradării sale. A fost secerarea unei furtuni de către puterile civile şi religioase, care în numele lui Dumnezeu şi al adevărului orbiseră şi legaseră, pentru propria lor mărire, oameni pentru care a murit Cristos.Desigur că o asemenea reacţie dintr-o astfel de cauză ar fi spre necredinţă. Franţa a devenit deodată cu totul necredincioasă sub influenţa lui Voltaire şi a asociaţilor săi, care au inundat ţara cu scrierile lor, aruncând dispreţ şi ridicol asupra creştinismului, sau mai degrabă asupra bisericii apostate a Romei, care era singurul creştinism pe care-l cunoştea poporul francez. Ei i-au arătat falsităţile, absurdităţile, ipocriziile, imoralităţile, cruzimile şi toate răutăţile, până când poporul francez a devenit tot atât de aprins în zelul de a extermina catolicismul şi orice religie, pe cât de zelos fusese înainte să le susţină. Şi nefericita, înşelata Franţă, timp de o mie de ani complet sub influenţa papalităţii, presupunând că Cristosul adevărat şi nu Anticristul ((53)) îi fusese stăpânul vrednic de dispreţ, a strigat în cuvintele lui Voltaire: „Jos mizerabilii!”; şi eforturile lor de a-l da jos pe mizerabilul Anticrist au dus la toate ororile Revoluţiei Franceze — o uimitoare ilustraţie a justiţiei retributive, când este văzută în comparaţie cu înfiorătoarele masacre din ziua Sfântului Bartolomeu şi cu situaţiile asemănătoare aţâţate şi privite cu bucurie de către papalitate.Franţa necredincioasă s-a ridicat dintr-o dată cu puterea ei, a distrus Bastilia, şi-a emis declaraţia drepturilor omului, i-a executat pe rege şi pe regină şi a declarat război împotriva tuturor regilor şi simpatie cu revoluţionarii de pretutindeni. Între timp conducătorii lumii, cu răsuflarea tăiată ca nu cumva molima revoluţionară să izbucnească printre supuşii lor şi temători de anarhie mondială, au organizat alianţe pentru protecţia lor reciprocă împotriva supuşilor lor, care într-adevăr de-abia erau ţinuţi în frâu. Francezii au renunţat la creştinism şi au confiscat toate marile domenii şi venituri ale Bisericii Romano-Catolice, precum şi domeniile regelui şi ale nobilimii. Pe străzile Parisului curgea iarăşi sânge, dar era sângele preoţilor, al nobililor şi al susţinătorilor lor, în loc de cel al protestanţilor. Numărul celor executaţi este estimat la 1.022.000. Aceştia au pierit prin sute de procese inventate cu acea ocazie. În timpul vânătorii şi uciderii, preoţilor li se reproşa amintindu-li-se procedeele asemănătoare ale papiştilor faţă de protestanţi, şi propria lor doctrină — că „scopul scuză mijloacele”. Revoluţionarii au pretins că scopul urmărit era libertatea umană, politică şi religioasă; şi că moartea celor care se opuneau acesteia era necesară, ca singurul mijloc sigur.Ca toate lucrurile de acest fel, Revoluţia Franceză a fost un mare rău şi a cauzat multă suferinţă pentru milioane de oameni; totuşi, ca şi alte câteva revoluţii, aceasta a fost o corectare parţială a unui mare rău; şi ca altele, a fost condusă de Dumnezeu spre bine, pentru creşterea cunoştinţei şi pentru înaintarea planurilor Sale, aşa cum se arată în profeţie. ((54)) Introducem aici observaţia că Revoluţia Franceză este arătată proeminent în cartea Apocalipsei, care arată clar că necazul de la sfârşit asupra tuturor naţiunilor „Creştinătăţii” a fost ilustrat în acea domnie a terorii. Acea molimă a Necredinţei şi Anarhismului care s-a răspândit din Franţa în lumea întreagă a fost hrănită şi îngrăşată pe doctrinele şi practicile false, nescripturale ale „Creştinătăţii”, reprezentată nu numai de papalitate, dar şi de „ortodoxie” în general. Creştinătatea nominală n-a vindecat această boală şi nu are putere să-i evite mai departe izbucnirea, prezisă în Scripturi a fi cel mai mare necaz cunoscut vreodată pe pământ.Influenţa necredincioşilor francezi a fost dusă în Europa de armatele lui Napoleon şi a subminat mult puterea atât a regilor cât şi a preoţilor. Dar tratarea aspră a papalităţii de către Napoleon, care a servit drept cap şi reprezentant al Franţei necredincioase, a pus capac la toate şi a ajutat mai mult decât orice la zdrobirea cătuşelor veneraţiei superstiţioase, prin care clasa „clerului” ţinuse de atâta timp „poporul de rând” subjugat. Dar când cutezătorul Napoleon nu numai că a sfidat anatemele papei Pius al VI-lea, ci şi a pus pedepse asupra lui pentru încălcarea ordinelor sale (ale lui Napoleon), şi în cele din urmă l-a obligat să retrocedeze Franţei teritoriile papale acordate cu o mie de ani în urmă de către Carol cel Mare (al cărui succesor Napoleon pretindea că este), aceasta a deschis ochii atât ai poporului cât şi ai monarhilor Europei în privinţa falsităţii pretenţiei papalităţii la autoritate. Marea revoluţionare a opiniei publice din acel timp, în privinţa autorităţii papale, poate fi văzută în faptul că Napoleon, asumându-şi titlul şi proclamându-se Împărat Roman ca succesor al lui Carol cel Mare*, n-a mers la Roma ca să-l încoroneze papa, cum au făcut Carol cel Mare şi alţii, ci i-a ordonat papei să vină în Franţa să fie de faţă la încoronarea ((55)) sa. Şi chiar şi atunci, conducătorul de succes, care nu o dată jefuise, sărăcise şi umilise papalitatea, n-a consimţit să fie încoronat de papa şi astfel să accepte demnitatea imperială cu vreo recunoaştere a autorităţii papale, ci doar să fie papa de faţă (Pius al VII-lea), să aprobe şi să recunoască ceremonia, şi să binecuvânteze coroana pe care Napoleon a luat-o atunci de pe altar şi şi-a pus-o singur pe cap. Istoricul spune: „A pus apoi diadema pe capul împărătesei sale, ca şi cum ar arăta că autoritatea sa era vlăstarul acţiunilor sale” — rezultatul propriilor sale succese civile şi militare. De atunci papei nu i sa mai cerut niciodată să acorde coroana Imperiului Roman. Un scriitor** romano-catolic spune despre această încoronare:*Marile războaie europene ale lui Napoleon au fost numai încercările sale de a reuni acel imperiu aşa cum a existat sub Carol cel Mare.**Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pagina 433„Acţionând diferit de Carol cel Mare şi de alţi monarhi, care s-au dus la Roma în situaţii asemănătoare, el [Napoleon] a insistat în aroganţa sa ca sfântul părinte să vină la Paris să-l încoroneze. Papa a simţit o extremă repulsie să se îndepărteze astfel de vechiul obicei. De fapt l-a considerat dăunător pentru înalta sa funcţie”.Privitor la umilirea îngrămădită peste papalitate de către Napoleon, istoria*** spune:***Campaigns of Napoleon (Campaniile lui Napoleon), pag. 89, 90.„A fost încheiat un armistiţiu [23 iunie 1796] cu papa [Pius al VI-lea], ale cărui condiţii au fost destul de umilitoare pentru capul bisericii, cândva cel mai puternic suveran din Europa. Pontiful, care odată călca pe gâtul regilor, instala şi destituia suverani, dispunea de state şi de împărăţii, şi, ca înaltul mare preot şi locţiitorul Celui Atotputernic pe pământ, şi-a stabilit o autoritate ca domn suprem şi a domnit peste capetele altor suverani, a fost silit să bea chiar până la drojdie paharul umilinţei. Dacă înghiţitura a fost amară, a fost o înghiţitură pe care înaintaşii săi o dăduseră cu dărnicie altora. A fost obligat să-şi deschidă porturile vaselor franceze şi să excludă pavilioanele înavale — n. e.ş tuturor naţiunilor aflate în război ((56)) cu acea Republică; să permită armatei franceze să continue în posesia legaţiilor din Bologna şi Ferrara; să predea citadela Ancona; să dea francezilor o sută de picturi, busturi, vaze sau statui care să fie alese de către comisionari trimişi de la Paris la Roma; de asemenea cinci sute de manuscrise (vechi şi valoroase) care să fie alese în acelaşi fel; şi ca să pună capac la toate, sfinţia sa a trebuit să plătească Republicii 21.000.000 de livre franceze, din care majoritatea trebuia să fie în monedă sau în lingouri de aur şi de argint.”Pentru neîndeplinirea promptă a acestor penalităţi, amenda în bani a fost ridicată la 50.000.000 de livre şi a trebuit ca anumite teritorii papale să fie cedate Franţei; şi în cele din urmă papa a fost făcut prizonier şi dus în Franţa, unde a murit.Chiar şi Pius al VII-lea, care fusese restabilit la onoruri pontificale şi care în 1804 a fost de faţă la încoronarea lui Napoleon, a fost după aceea lipsit de orice fărâmă de putere laică printr-un decret al lui Napoleon (1808-1809); iar monumentele şi comorile de artă ale Romei au fost luate sub protecţie franceză. Cuvintele folosite de Napoleon au fost: „Teritoriile donate de către ilustrul nostru predecesor Carol cel Mare către Sfântul Scaun … Urbino, Ancona, Macerata, să fie unite pentru totdeauna cu Regatul Italiei”.Importanţa acestui lucru este arătată de către un scriitor romano-catolic* astfel:*Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), paginile 439, 440„La aceasta s-a adăugat faptul ca papa să continue să fie episcopul Romei, exercitându-şi funcţiile spirituale cum făcuseră şi predecesorii săi în veacurile timpurii, până la domnia lui Carol cel Mare. În anul următor, îmboldit de succesele armatelor sale, împăratul a hotărât ca papa să fie privat de suveranitatea sa acum numai cu numele — o simplă umbră de putere laică, ce-i mai rămăsese în capitala sa şi în districtele înconjurătoare. [Papalitatea le deţinuse pe acestea ani de-a rândul înainte de darul lui Carol cel Mare — de la ((57)) 539 d. Cr.]. În consecinţă el a emis un nou decret din palatul cezarilor austrieci, ca Roma să fie un Oraş Imperial Liber; ca administraţia ei civilă să fie condusă de un consiliu numit atunci de împărat, ca monumentele şi comorile ei de artă să fie luate sub protecţie franceză; şi ca papa, deoarece încetase să domnească, să aibă stabilit un venit pentru sfinţia sa”.După aceasta, Pius al VII-lea a emis o bulă de excomunicare împotriva lui Napoleon şi acesta a fost luat prizonier în Franţa, unde în cele din urmă a semnat Concordatul de la Fontainebleau, datat 25 ianuarie 1813, în care a pus în mâinile lui Napoleon numirea de episcopi şi arhiepiscopi, şi efectiv şi-a anulat propria sa autoritate de a interzice asemenea numiri. Astfel el a dat de fapt lui Napoleon autoritatea unui papă, ceea ce Napoleon îşi dorise de mult.Nici romano-catolicilor nu le-a scăpat din vedere importanţa evenimentelor care au inaugurat secolul actual. Ei nu numai că admit pierderile şi înjosirile impuse, cum sa citat mai sus, dar şi pretind că domnia milenară a papalităţii (mia de ani de la timpul darului lui Carol cel Mare către papalitate a statelor menţionate mai înainte — 800 d. Cr.) s-a încheiat cu luarea domeniilor sale de către Napoleon, de atunci nemaiavând niciodată decât un schelet de putere. Pretenţia papalităţii este că ea, ca Împărăţia lui Cristos, a îndeplinit domnia prezisă peste neamuri, menţionată în Apocalipsa 20:1-4, şi că actuala perioadă de necaz asupra acestui sistem este „puţina vreme” în care Satan este dezlegat, menţionată în versetele 7 şi 9. Numai cei care văd în papalitate contrafacerea de către Satan a adevăratului Cristos, şi care recunosc adevărata Biserică şi adevărata domnie, pot aprecia pe deplin aceasta.Am citat probabil îndeajuns spre a convinge pe cititor că perioada Revoluţiei Franceze şi a puterii lui Napoleon a fost o perioadă foarte însemnată în istoria papalităţii, şi că influenţa papală zdrobită atunci n-a mai fost niciodată ((58)) recâştigată. Deşi câteodată s-au acordat unele favoruri, ele au fost numai pentru puţin timp şi au fost urmate de noi înjosiri, până când în 1870 toată autoritatea laică a papilor a încetat din nou — credem că pentru a nu mai fi însufleţită niciodată. Amintiţi-vă, de asemenea, că soldaţii lui Napoleon au fost cei care au deschis cu forţa inchiziţiile şi au pus capăt torturilor şi execuţiilor pentru convingeri religioase.Efectul zdrobirii parţiale a clericalismului şi a superstiţiei, deşi a condus la o necredinţă mai deschisă, a dus de asemenea, prin astfel de răsturnare a reverenţei superstiţioase faţă de oameni, la o gândire mai inteligentă din partea poporului consacrat al lui Dumnezeu — dintre care mulţi de abia îndrăzneau înainte să gândească sau să studieze Scripturile pentru ei înşişi. Astfel, această revoluţie a fost favorabilă pentru dezvoltarea adevărului şi a adevăratului creştinism, prin stimularea studiului biblic. De fapt ea a dus mai departe lucrarea bună începută în Reforma din timpul lui Luther, care fusese oprită de ignoranţa şi servilismul maselor şi de iubirea de putere, demnitate, autoritate şi comoditate din partea „clerului”.Am arătat astfel că în anul 1799 a început perioada denumită Timpul Sfârşitului, că în acest timp papalitatea trebuie să fie mistuită treptat; şi că Napoleon a retras nu numai darurile teritoriale ale lui Carol cel Mare (la o mie de ani după ce fuseseră făcute), ci după aceea şi jurisdicţia civilă a papalităţii în oraşul Roma, care a fost recunoscută nominal de la promulgarea decretului lui Iustinian, în 533 d. Cr., dar în realitate de la răsturnarea monarhiei ostrogote, în 539 d. Cr. — chiar cu 1260 de ani înainte de 1799. Aceasta a fost limita exactă a timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp a puterii sale, aşa cum este precizat în mod repetat în profeţie. Şi cu toate că într-o oarecare măsură a fost pretinsă din nou de atunci încoace, papalitatea este astăzi fără urmă de autoritate pământească sau civilă, aceasta fiind în întregime „mistuită”. Omul Păcatului, lipsit de putere civilă, ((59)) încă îşi dă aere şi se laudă; dar fără putere civilă îl aşteaptă distrugerea totală în viitorul apropiat, din partea maselor înfuriate (agentul neştiutor al lui Dumnezeu), cum este clar arătat în Apocalipsa.Acest Timp al Sfârşitului sau ziua pregătirii lui Iehova, care începe în 1799 d. Cr. şi se încheie în 1914 d. Cr., deşi caracterizat printr-o mare creştere a cunoştinţei mai presus de toate veacurile trecute, va culmina în cel mai mare timp de necaz pe care l-a cunoscut lumea vreodată; dar, cu toate acestea, el pregăteşte şi duce la acel timp binecuvântat promis de atâta vreme, când adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, sub controlul adevăratului Cristos, va stabili pe deplin o ordine de guvernare chiar opusă celei a lui Anticrist. Deoarece această perioadă pregăteşte şi duce la Împărăţie, ea duce şi la marele conflict dintre vechea şi noua ordine de lucruri prin care va fi introdusă aceasta din urmă. Şi deşi vechea ordine de lucruri trebuie să treacă şi cea nouă trebuie să-i ia locul, schimbarea va avea împotrivire violentă din partea celor avantajaţi de ordinea actuală. Rezultatul va fi revoluţia în întreaga lume, care va duce la distrugerea finală şi completă a vechii ordini şi la introducerea şi stabilirea celei noi.Toate descoperirile, invenţiile şi avantajele care fac ziua noastră superioară oricărei alte zile, nu sunt decât tot atâtea elemente care lucrează împreună în această zi de pregătire pentru Veacul Milenar care intră, când reforma adevărată şi sănătoasă şi progresul real şi rapid în toate direcţiile vor fi pe ordinea de zi, către toţi şi pentru toţi.((60))Vie Împărăţia TaDin necaz scoalăFiica Sionului, din necaz scoală,Căci vrăjmaşii tăi mai mult nu te apasă;Steaua bucuriei peste munţi în zori străluceŞi noaptea tristeţii tale s-a terminat.Tari fost-au vrăjmaşii, dar braţul ce-i supuse,Mai tare a fost, şi oştile le-a risipit;Ca pleava-n vânt fugit-au sub biciul ce le-a urmărit,Zadarnice le-au fost carele şi caii de război.Fiica Sionului, puterea ce te-a mântuitSă fie preamărită în harfe şi timpane;Strigă, căci distrus este vrăjmaşul care te-a robit,Asupritorul este biruit şi Sionul are eliberare.
„Vie Împărăţia Ta”
„Vie Împărăţia Ta”Importanţa Împărăţiei — Clasele de oameni interesaţi în ea — Clasele care i s-au opus şi de ce i s-au opus — Apropierea Împărăţiei — Gloria ei cerească — Stabilirea ei actualăEVENIMENTUL cel mai important din istoria Pământului este stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu printre oameni, în mâinile Domnului nostru Isus şi ale comoştenitorilor Săi aleşi, biruitorii din Biserica Evanghelică. Acest mare eveniment, spre care, aşa cum este arătat în volumele anterioare ale Studiilor În Scripturi, indică toate făgăduinţele şi tipurile lui Dumnezeu, vedem acum nu numai că este aproape, ci este chiar asupra noastră. Nici unul dintre cei treji faţă de aceste fapte şi care le înţeleg cum trebuie, sau chiar numai în parte, şi ale căror inimi sunt în deplin acord cu măreţul plan al veacurilor al lui Dumnezeu, şi care văd că leacul universal al lui Dumnezeu pentru păcatul, suferinţa şi moartea creaţiei care geme va fi aplicat de această Împărăţie, nu poate simţi altceva decât un interes captivant în privinţa faptului, timpului şi felului stabilirii ei.Toţi cei care se încred fără rezerve în împlinirea rugăciunii pe care Însuşi Domnul nostru ne-a învăţat s-o spunem — „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” — trebuie să simtă cel mai viu interes pentru împlinirea cererii lor, dacă ei s-au rugat din inimă — în spirit şi în adevăr.Putem vedea că însăşi lumea, de-ar putea numai să-şi dea seama de adevăratul caracter al acestei Împărăţii, ar saluta-o imediat, aşa cum va face în cele din urmă, ca mult ((20)) căutata binecuvântare care va aduce cu ea preţioasele favoruri ale vârstei de aur Milenare, atât de mult dorită.Dar numai o clasă generală ar putea fi împotriva acestei domnii a dreptăţii. Această clasă îi cuprinde pe toţi cei cărora nu le place regula de aur a iubirii, şi care, în loc să-i iubească pe alţii ca pe ei înşişi, sunt doritori să-i vadă pe alţii zdrobiţi, asupriţi şi privaţi de drepturile, răsplăţile şi comodităţile rezonabile de pe urma muncii lor, pentru ca ei să poată trăi într-un lux excesiv, „în desfătări” (Iac. 5:1-9), în mai mult decât ar putea dori inima şi ar putea cere raţiunea. Aceştia se ţin de aranjamentul actual al societăţii cu o încleştare de moarte şi instinctiv par să se teamă de Împărăţia făgăduită a lui Mesia. Şi în cazul acestora, dorinţa naşte gândul că ea nu va veni niciodată. Aşa cum a spus David: „Gândul lor lăuntric este că veşnice le vor fi casele[familiile], că locuinţele lor vor dăinui din generaţie în generaţie, ei, care numesc cu numele lor pământurile lor [diferite]. … Această cale a lor este nebunia lor; totuşi cei ce vin după ei îşi găsesc plăcere în cuvintele lor”. Ps. 49:11, 13.Necrezând sau ignorând mărturia repetată a profeţilor cu privire la această Împărăţie — pentru că ea a fost întotdeauna tema tuturor acestora, spusă prin „gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21) — mulţi par să se teamă de Împărăţie şi să simtă instinctiv adevărul că, dacă Dumnezeu ar stabili Împărăţia Sa, ea ar domni în dreptate; şi dacă s-ar face dreptate, mulţi dintre conducătorii pământului ar schimba locurile cu supuşii lor, sau poate ar fi întemniţaţi; şi mulţi dintre cei mari, semeţi, mândri de avutul lor şi linguşiţi, ar fi despuiaţi de gloria, onoarea şi averea necinstit obţinute, şi ar fi văzuţi în adevărata lor lumină, ca josnici. Aceştia se tem, chiar dacă nu cred mărturia că „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mat. 10:26). Şi alături de aceştia josnici — administratori nedrepţi ai bogăţiei şi puterii, care nu sunt „înţelepţi” în folosirea finală a acestora, ((21)) cum a fost cel lăudat în pildă pentru prudenţa sa (Luca 16:19) — stă o clasă încă şi mai mare, fără de care ei ar cădea. Această clasă mare, care poate că în prezent nu are mai mult decât partea ei rezonabilă de onoare, funcţie, bogăţie şi confort, are speranţa, cât ar fi ea de slabă, că întro zi vor putea să se lăfăie în lux, ca patroni invidiaţi ai „oamenilor de rând”. Josnici sunt aceştia: robii vanităţii egoiste şi jucării ale soartei capricioase. Şi între aceştia — vai! este adevărat — sunt unii care poartă numele lui Cristos, prietenul săracului, şi care cu buzele cer numai pâinea zilnică şi se roagă cu solemnă derâdere „Vie Împărăţia Ta”, în timp ce în fiecare privire, faptă şi procedură cu semenii lor arată cât de mult iubesc stăpânirea actuală nedreaptă, şi cum, bucurându-se în nedreptate, n-ar fi bucuroşi să vină Împărăţia lui Cristos.Ciudat este — în contrast vădit cu atitudinea multora dintre copiii declaraţi ai lui Dumnezeu — că nu rareori găsim unii „socialişti” şi alţii — care resping „bisericismul” şi odată cu el prea adesea Biblia şi orice credinţă într-o religie revelată, dar care în realitate înţeleg unele dintre principiile fundamentale ale dreptăţii — recunoscând fraternitatea comună a omului etc., după cum foarte frumos arată unele din scrierile lor. Ei par să aştepte şi să lupte pentru egalitatea socială şi pentru condiţiile în mod general favorabile, promise în mod repetat în Scriptură ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Cristos printre oameni, când voia lui Dumnezeu se va face pe pământ. Şi totuşi, bieţii socialişti, s-ar părea că adesea pledoaria lor pentru procedee liberale şi egalitate este în mare măsură rodul sărăciei lor şi al lipsei recunoscute de confort şi avantaje medii, mai degrabă decât rezultatul principiului; căci, numai să moştenească sau să dobândească vreunul dintre ei o mare bogăţie, şi aproape sigur îşi va abandona teoriile socialiste.Cu multă prudenţă ar trebui să umble acei sfinţi care se roagă „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta . . . pe pământ”, ca ((22)) nu cumva rugăciunile lor să fie numai batjocuri de slujire formală, la care inimile şi vieţile lor nu consimt. „Te voi judeca din cuvintele tale” reprezintă una dintre cele mai pătrunzătoare şi mai severe mustrări pe care Judecătorul o va pronunţa împotriva unora care s-au declarat că sunt servitorii Lui şi că tânjesc după Împărăţia Sa de iubire şi de dreptate. Toţi care se roagă pentru domnia viitoare a dreptăţii şi cred în ea, să-şi conformeze chiar acum acţiunile şi vorbele după preceptele ei drepte, atât cât le stă în putinţă.Cei care au înţeles forţa lecţiilor din volumele anterioare vor vedea că Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi una de splendoare pământească exterioară, vizibilă, ci de putere şi glorie divină. Această Împărăţie a venit deja în autoritate executivă, deşi ea n-a cucerit şi n-a înlocuit încă împărăţiile acestei lumii, contractul puterii lor nefiind expirat încă. Prin urmare, ea n-a intrat încă în deplin control al stăpânirii pământeşti. Totuşi, stabilirea ei este în desfăşurare, aşa cum este indicat prin semnele timpurilor, precum şi prin profeţiile analizate în volumul anterior şi prin altele examinate în acest volum.Capitolele următoare vor prezenta profeţii care marchează diferitele etape ale pregătirii bisericii nominale şi a lumii pentru Împărăţie, şi vor atrage atenţia asupra unora din cele mai importante schimbări prezise să aibă loc în timpul stabilirii ei — nimic mai important decât acestea nu poate fi, sau de un interes mai profund pentru acei sfinţi în viaţă care tânjesc după promisa comoştenire în această Împărăţie, şi care caută să fie angajaţi în cooperare cu Învăţătorul, Secerătorul Principal şi Împăratul, în lucrarea cuvenită acum şi în desfăşurare.
OMUL PĂCATULUI - ANTICRIST
OMUL PĂCATULUI - ANTICRIST,,Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării.” 2 Tes. 2:3.AVÂND în vedere aceste cuvinte clare ale apostolului Pavel, care arată că un personaj pe care el îl numeşte „Omul Păcatului” trebuie să preceadă venirea Zilei Domnului, care, după cum am dovedit, a început deja să mijească, este important să privim în jur ca să vedem dacă un asemenea personaj n-a apărut deja. Căci, dacă un astfel de presonaj cum este cel descris cu atâta grijă de către Pavel şi de către ceilalţi apostoli n-a venit încă, atunci cuvintele de mai sus trebuie înţelese ca o respingere de către Pavel a tuturor celorlalte mărturii privitoare la prezenţa Domnului şi la stabilirea Împărăţiei Sale acum. Iar această respingere trebuie să stea ca un argument la care nu se poate da un răspuns până când acest Om al Păcatului va fi recunoscut, corespunzând descrierii profetice în toate amănuntele.Este clar declarat nu numai că acest Om al Păcatului trebuie mai întâi să se ridice, ci şi că el trebuie să se dezvolte ((B268)) şi să prospere înainte de a veni Ziua Domnului. Înainte de ziua lui Cristos, prosperitatea şi influenţa acestei puteri vor fi ajuns la culme şi vor fi în declin; şi prin strălucirea prezenţei Domnului, la a doua venire a Sa, acest Om al Păcatului va fi cu desăvârşire distrus. Noi trebuie să observăm aceste împrejurări prezise, pentru a vedea dacă această prevenire către Biserica din zilele lui Pavel este aplicabilă şi în zilele noastre. Acum, după optsprezece secole, se pretinde din nou că ziua lui Cristos a venit; şi se naşte întrebarea importantă: Din ceea ce le-a spus Pavel tesalonicenilor pentru a le corecta eroarea, stă acum ceva ca obiecţie la această pretenţie?Din îndemnurile apostolului către Biserică, să vegheze la întoarcerea Domnului, luând aminte la cuvântul sigur al profeţiei, şi din grija Sa de a le arăta semnele prezenţei lui Cristos, caracterul lucrării Sale în timpul acela etc., este evident că El a dorit la fel de mult ca Biserica să poată recunoaşte prezenţa Lui atunci când Domnul va veni, cum a dorit şi ca ei să nu fie amăgiţi de eroarea că El venise deja înainte de timpul prezenţei Sale. O cădere în această eroare din urmă, la începutul acestui veac, i-a expus pe cei care au îmbrăţişat-o înşelărilor principiului Anticrist, care lucra chiar şi atunci; în timp ce nerecunoaşterea Zilei Domnului şi a prezenţei Sale în ziua când îşi are timpul îi expune pe cei care nu-L recunosc la înşelările continui şi la doctrinele false ale lui Anticrist, şi îi orbeşte faţă de marile adevăruri şi faţă de privilegiile speciale din această zi. De aici vine îngrijorarea apostolului pentru Biserica de la ambele extremităţi ale veacului şi prevenirea lui: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel”. De aceea a şi făcut descrierea exactă a Omului Păcatului, pentru ca el să poată fi recunoscut la timpul său.În timp ce creştinii de la sfârşitul veacului sunt înclinaţi să uite până şi făgăduinţa întoarcerii Domnului, iar când şi-o ((B269)) amintesc sunt înclinaţi să se gândească la ea numai cu groază şi presimţiri de teamă, Biserica timpurie o aştepta cu nerăbdare şi cu anticipare voioasă, ca fiind realizarea tuturor speranţelor ei, răsplata întregii sale credincioşii şi sfârşitul tuturor necazurilor ei. Prin urmare, credincioşii din ziua aceea erau gata să asculte cu sârguinţă orice învăţătură care pretindea că Ziua Domnului era ori foarte aproape, ori prezentă; şi, prin urmare, erau în pericolul de a fi înşelaţi în această privinţă dacă nu studiau cu atenţie învăţăturile apostolilor asupra acestui subiect.Biserica din Tesalonic, influenţată de învăţăturile greşite ale unora, în sensul că Domnul ar fi venit din nou şi că ei trăiau în zilele Lui, evident presupunea că această idee era în armonie cu învăţăturile lui Pavel din prima sa epistolă către ei, unde el a spus (1 Tes. 5:1-5) că Ziua Domnului va veni pe furiş, în linişte şi pe neobservate, ca un hoţ noaptea, şi că, deşi alţii vor fi în ea fără să ştie, sfinţii vor fi în lumină în privinţa ei. Aflând despre serioasa eroare în care căzuseră, de a presupune că ziua prezenţei Domnului sosise deja, Pavel le-a scris o a doua epistolă, a cărei idee centrală era aceea de a corecta această eroare. El spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi[enestemi] venit întâi trebuie să vină lepădarea de credinţă [apostazia], şi trebuie să fie descoperit Omul Păcatului, Fiul Pierzării, Împotrivitorul, care se înalţă mai presus de toate, numindu-se «dumnezeu» [conducător puternic] sau care primeşte omagiu — aşa încât să se aşeze în Templul lui Dumnezeu, prezentându-se deschis că este un dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum ((B270)) vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce stă în cale, pentru ca El [Cristos] să poată fi descoperit la timpul Său [cuvenit]. Dar nesupunerea [faţă de Cristos] lucrează deja, însă numai ca un lucru secret, până când cel ce împiedică va fi îndepărtat din cale; şi atunci va fi descoperit cel nesupus, pe care Domnul îl va ucide cu spiritul gurii Sale şi-l va nimici prin strălucirea prezenţei [parousiei] Sale”. Pavel a putut scrie astfel în mod sigur despre dezvoltarea Omului Păcatului înainte de Ziua Domnului, fiindcă a studiat profeţia lui Daniel, la care şi Domnul nostru a făcut referire (Mat. 24:15), şi probabil fiindcă lui Pavel însuşi în „viziunile şi descoperirile” sale i se arătase marele dezastru pe care acest personaj îl va produce în Biserică.Ar trebui remarcat faptul că Pavel n-a folosit argumente ca acelea pe care unii sunt dispuşi să le folosească astăzi contra pretenţiei că ziua Domnului a început. El n-a zis, o tesaloniceni necugetaţi, nu ştiţi că atunci când vine Cristos ochii voştri Îl vor vedea şi urechile voastre vor auzi înfricoşătorul sunet al trâmbiţei lui Dumnezeu? Şi că veţi avea şi altă dovadă pentru aceasta, în răsturnarea pietrelor de mormânt şi în învierea sfinţilor? Nu este oare evident că dacă o asemenea critică ar fi fost potrivită, Pavel s-ar fi grăbit să se folosească de un argument atât de simplu şi atât de uşor de înţeles? Şi mai mult, faptul că el n-a folosit acest argument nu este oare o dovadăcă un asemenea argument nu este şi nu poate fi întemeiat pe adevăr?Prin faptul că, în efortul său energic de a le corecta eroarea, Pavel le-a oferit doar această singură obiecţie la pretenţia lor, el evident a susţinut ideile lor generale despre Ziua Domnului ca fiind corecte — că ea ar putea fi începută în timp ce mulţi ar fi în necunoştinţă de ea, că ar putea veni fără demonstraţie exterioară care s-o marcheze. Dar singurul motiv al obiecţiei lui era că mai întâi trebuia ((B271)) să vină o lepădare de credinţă, şi, ca urmare a acestei lepădări, să vină dezvoltarea Omului Păcatului — care, orice ar fi el (fie că este un singur individ, fie un mare sistem Anticrist pe care el astfel îl personifică) — trebuia să se ridice, să prospere şi să-şi înceapă declinul — înainte de ziua prezenţei Domnului. Astfel, deci, dacă această singură obiecţie făcută de Pavel nu mai este în cale — dacă putem vedea clar că există în realitate un personaj a cărui istorie corespunde în fiecare amănunt descrierii profetice a Omului Păcatului, de la începutul existenţei lui până în prezent — atunci obiecţia lui Pavel, care a fost bine primită în timpul său, şi a fost singura lui obiecţie, nu mai este o obiecţie valabilă împotriva pretenţiei actuale că noi trăim în Ziua Domnului, în ziua prezenţei Domnului. Şi mai mult, dacă Omul Păcatului poate fi repede văzut, dacă ridicarea, dezvoltarea şi declinul lui sunt văzute clar, atunci acest fapt devine o altă dovadă care confirmă învăţăturile capitolelor precedente, care arată că noi suntem acum în Ziua Domnului.Descrierea profetică a Omului PăcatuluiCel care studiază profeţia va găsi că Omul Păcatului este în mod clar marcat de-a lungul scrierilor sfinte, nu numai făcând o descriere clară a caracterului său, ci şi arătând timpurile şi locurile începutului, prosperităţii şi declinului său.Acest personaj este foarte convingător descris chiar şi prin numele atribuite lui de către scriitorii inspiraţi. Pavel îl numeşte: „Acel Nelegiuit”, „Omul Păcatului”, „Taina Fărădelegii”, „Anticristul” şi „Fiul pierzării”; profetul Daniel îl numeşte „urâciunea care pustieşte” (Dan. 11:31; 12:11); şi Domnul nostru Se referă la acelaşi personaj prin „urâciunea pustiirii despre care a vorbit profetul Daniel” (Mat. 24:15), şi iarăşi, printr-o „fiară” (Apoc. 13:1-8). Acelaşi personaj a fost ((B272)) prefigurat de asemenea printr-un corn mic, sau o putere, ieşit dintr-o fiară înspăimântătoare pe care Daniel a văzut-o în viziunea sa profetică, corn care avea ochi şi o gură care vorbea lucruri mari, şi care a prosperat şi a făcut război sfinţilor şi i-a biruit (Dan. 7:8, 21). Ioan de asemenea l-a văzut şi a prevenit Biserica împotriva acestui personaj, zicând: „Aţi auzit că vine Antihrist”. El i-a sfătuit apoi cum să scape de influenţa lui (1 Ioan 2:18-27). Cartea Apocalipsei, la fel, este în mare măsură o profeţie simbolică detaliată referitoare la acelaşi Anticrist — deşi acum ne uităm doar în treacăt la aceasta, lăsând examinarea ei mai amănunţită pentru un volum următor.Aceste diferite denumiri şi scurte descrieri indică un personaj josnic, subtil, făţarnic, înşelător, tiranic şi crud, care s-a dezvoltat în mijlocul Bisericii creştine; la început strecurându-se înăuntru şi în sus foarte treptat, apoi urcând rapid la putere şi influenţă până când a ajuns tocmai în culmea puterii, bogăţiei şi gloriei pământeşti — între timp exercitându-şi influenţa împotriva adevărului şi împotriva sfinţilor şi pentru propria lui mărire, pretinzând până la urmă sfinţenie, autoritate şi putere specială de la Dumnezeu.În acest capitol ne propunem să arătăm că acest Om al Păcatului este un sistem şi nu un singur individ, aşa cum mulţi par să presupună; că, după cum Cristosul se compune din adevăratul Domn şi adevărata Biserică, la fel şi Anticristul este un sistem fals, care se compune dintr-un domn fals şi dintr-o biserică apostată, căruia i s-a îngăduit pentru un timp să denatureze adevărul, să practice înşelăciunea şi să falsifice autoritatea şi domnia viitoare a adevăratului Domn şi a Bisericii Sale, şi să îmbete naţiunile cu pretenţii şi presupuneri false.Sperăm să dovedim, spre mulţumirea fiecărui cititor conştiincios, că această mare apostazie sau lepădare de credinţă menţionată de Pavel a venit, şi că acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, s-a aşezat „în templul lui Dumnezeu” ((B273)) (templul adevărat, nu cel tipic), a împlinit toate prezicerile apostolilor şi ale profeţilor referitoare la caracterul său, la lucrarea sa etc., a fost descoperit, iar acum, de la 1799 d. Cr., el este nimicit de spiritul gurii Domnului (adevărul) şi va fi cu desăvârşire nimicit în timpul acestei zile a mâniei şi a descoperirii Domnului în flacăra de foc a răsplătirii, care deja începe.Fără a avea vreo dorinţă să tratăm cu uşurinţă părerile altora, socotim totuşi necesar să indicăm cititorului câteva dintre absurdităţile legate de opinia generală despre Anticrist, pentru ca astfel demnitatea şi caracterul raţional al adevărului asupra acestui subiect să poată fi corect apreciate, în contrast cu pretenţia îngustă că tot ce prezic Scripturile cu privire la acest personaj va fi împlinit de vreun anume om literal. Se pretinde că acest om va fermeca într-atât lumea întreagă, încât în doar câţiva ani el îşi va câştiga omagiul şi închinarea tuturor oamenilor, cărora li se va impune aşa de uşor, încât să presupună că acest om este Dumnezeu şi să-L venereze ca pe Atotputernicul Iehova, într-un templu evreiesc rezidit. Toate acestea trebuie făcute cu viteza fulgerului — în trei ani şi jumătate, spun ei, interpretând greşit timpul simbolic întocmai cum interprezează greşit şi pe „omul” simbolic.Poveştile fantastice şi cele mai absurde închipuiri ale copilăriei nu egalează vederile extreme ale unora din copiii iubiţi ai lui Dumnezeu care se împiedică printr-o interpretare literală a limbajului lui Pavel, şi prin aceasta se orbesc pe ei înşişi şi orbesc şi pe alţii faţă de multe adevăruri preţioase, pe care, din pricina erorii în acest subiect, nu sunt pregătiţi să le vadă într-o lumină lipsită de prejudecăţi. Oricât de mult am simpatiza cu ei, „credinţa lor oarbă” ne smulge un zâmbet atunci când ei înşiră cu seriozitate diferitele simboluri ale Apocalipsei, pe care nu le înţeleg, aplicându-le greşit în mod literal la omul lor extraordinar. Ei pretind că în acest veac, cel mai sceptic pe care l-a cunoscut lumea vreodată, în scurtul interval de trei ani şi jumătate, el va avea toată lumea la picioarele sale, ((B274)) venerându-l ca Dumnezeu, pe când Cezarii, Alexandru, Napoleon, Mohamed şi alţii au navigat pe mări însângerate şi au petrecut de multe ori câte trei ani şi jumătate fără să fi împlinit nici a mia parte din ceea ce se pretinde că va face acest om.Şi totuşi aceşti cuceritori au avut în ajutor toate avantajele ignoranţei şi superstiţiei dense, în timp ce astăzi noi trăim în condiţiile cele mai neprielnice pentru o asemenea dezvoltare a amăgirii şi înşelătoriei: într-un timp când orice lucru ascuns este expus ca niciodată înainte; într-un timp când înşelătoria de felul celei pretinse este prea absurdă şi ridicolă ca să fie luată în considerare. De fapt, tendinţa zilelor noastre este spre o lipsă de respect faţă de oameni, nu contează cât de buni, de talentaţi şi de capabili ar fi ei, sau ce funcţii de încredere şi de autoritate ar ocupa. În aşa măsură este adevărat acest lucru, ca niciodată înainte, încât este de o mie de ori mai posibil ca întreaga lume să nege că există vreun Dumnezeu, decât să se închine vreodată unei fiinţe umane asemenea lor ca fiind Dumnezeul cel Atotputernic.Un mare obstacol pentru mulţi, când consideră acest subiect, este ideea îngustă nutrită în general despre semnificaţia cuvântului dumnezeu. Ei nu observă că grecescul theos (dumnezeu) nu se aplică fără excepţie la Iehova. Acest cuvânt înseamnă un puternic, un conducător, şi mai cu seamă un conducător religios sau preoţesc. În Noul Testament cuvântul theos este rareori folosit, afară de cazul când se referă la Iehova, pentru că apostolii în cuvântările lor au vorbit foarte rar şi puţin despre sistemele false ale religiei, şi ca atare rar au menţionat pe conducătorii sau dumnezeii lor sacri; totuşi în textele următoare cuvântul dumnezeu (theos) este folosit cu referire la alţii decât la fiinţa supremă, Iehova — şi anume în: Ioan 10:34, 35; Faptele 7:40, 43; 17:23; 1 Corinteni 8:5.Recunoscând larga semnificaţie a cuvântului grecesc theos, se va vedea imediat că declaraţia apostolului privitoare la Anticrist — că se va aşeza în templul lui Dumnezeu dându-se drept un dumnezeu — nu înseamnă neapărat că Anticrist ((B275)) va încerca să se înalţe deasupra lui Iehova, nici chiar că va încerca să ia locul lui Iehova. Implică pur şi simplu că acesta se va manifesta ca un conducător religios, pretinzând şi exercitând autoritate peste toţi ceilalţi conducători religioşi, chiar până la a se înălţa în Biserică, care este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, şi acolo pretinzând şi exercitând autoritate de stăpân, ca şeful sau conducătorul ei autorizat. În greceşte, cuvântul theos peste tot unde este folosit în vreo propoziţie în care sensul ar fi neclar, este precedat de articol atunci când se referă la Iehova, ca şi cum am spune în englezeşte (ca şi în româneşte — n. e.) Dumnezeul. În textele de mai sus, care se referă la alţi dumnezei, şi în acest text (2 Tes. 2:4), care se referă la Anticrist, nu există nici o astfel de accentuare.Dacă acest lucru este văzut clar, o mare piatră de poticnire este înlăturată, iar mintea este pregătită să caute lucrurile corecte ca împliniri ale acestei preziceri: nu un Anticrist care pretinde că este Iehova şi care cere să fie adorat ca atare, ci unul care pretinde a fi principalul, supremul învăţător religios în Biserică, unul care încearcă astfel să uzurpe autoritatea lui Cristos, Capul, Domnul şi Învăţătorul stabilit divin.Destul de ciudat, de asemenea, este că acei care împărtăşesc această vedere literală despre Omul Păcatului sunt în general cei care cred în venirea premilenară a Domnului, care caută şi aşteaptă ca Domnul să vină „de acum în orice moment”. De ce nu pot toţi vedea ce vrea să spună apostolul când declară hotărât că Ziua Domnului (Ziua prezenţei Sale) nu poate veni şi nu trebuie aşteptată până după ce va fi fost descoperit Omul Păcatului? Au trebuit mai bine de patruzeci de ani pentru a se construi fostul templu evreiesc şi s-ar cere desigur cel puţin zece până la douăzeci de ani pentru a se construi noul templu în Ierusalim, de o splendoare mai mare decât a celui precedent, în care ei aşteaptă ca un Om literal al Păcatului să fie instalat şi adorat ca Dumnezeu. De ce atunci, cei care cred astfel Îl aşteaptă pe Domnul să vină de acum în orice moment?((B276))O asemenea vedere nu este în armonie cu raţiunea şi nici cu profeţia apostolului. Logica cere ori să renunţe la aşteptarea Domnului în orice moment, ori să renunţe la aşteptarea unui viitor Om al Păcatului; pentru că Ziua prezenţei Domnului nu poate veni înainte de a fi avut loc lepădarea de credinţă (apostazia) şi înainte ca din acea apostazie să se fi dezvoltat şi să se fi descoperit Omul Păcatului.Dar când obţinem o opinie corectă despre cuvintele apostolului, împreună cu idei corecte despre felul venirii Domnului, atunci nu găsim astfel de nepotriviri şi de contradicţii, ci o armonie şi o potrivire convingătoare. Şi o asemenea opinie prezentăm noi acum. Cititorul trebuie să-i verifice caracterul scriptural.Diferitele titluri aplicate acestui sistem sunt evident simbolice. Ele nu se referă ca nume la un singur individ, ci ca descrieri ale caracterului se referă la o combinaţie religioasă şi civilă coruptă, dezvoltată în biserica creştină nominală, care, prin opoziţia ei subtilă faţă de Cristos, Capul, şi faţă de Biserica Sa adevărată, corpul Său, îşi dobândeşte bine numele de Anticrist. Un asemenea sistem putea îndeplini toate prezicerile făcute cu privire la Anticrist, sau la Omul Păcatului, dar o persoană nu putea. Pe lângă aceasta, este evident că acest sistem Anticrist nu este unul dintre sistemele păgâne ale religiei, ca mahomedanismul sau brahmanismul, pentru că Biserica Creştină n-a fost niciodată sub stăpânirea unui asemenea sistem şi nici unul dintre aceste sisteme nu-şi are originea în Biserica Creştină. Ele sunt acum şi au fost întotdeauna independente de Biserica Creştină.Sistemul care corespunde pe deplin cu descrierea dată prin inspiraţie trebuie să fie un sistem care se declară creştin şi trebuie să conţină o largă majoritate dintre cei care pretind că sunt creştini. Şi trebuie să fie un sistem care să-şi fi avut începutul ca apostazie, sau lepădare de credinţa creştină adevărată — o apostazie care, de asemenea, a fost secretă şi pe ascuns, până când împrejurările i-au favorizat preluarea puterii. ((B277)) Începutul ei pe ascuns a fost în zilele apostolilor — prin dorinţa unor învăţători de a fi cei mai mari.Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi un personaj care să corespundă perfect tuturor cerinţelor; unul despre care vom vedea că, atât istoricii laici cât şi propriii lui slujitori înşelaţi, dau o mărturie care se potriveşte exact cu descrierile profetice ale lui Anticrist. Dar când afirmăm că singurul sistem a cărui istorie corespunde acestor profeţii este papalitatea, nimeni să nu înţeleagă greşit că noi vrem să spunem că fiecare romano-catolic este un om al păcatului; şi nici că preoţii sau chiar papii Bisericii Romei sunt sau au fost Anticristul. Nici un om nu este „Anticristul” sau „Omul Păcatului” descris în profeţie. Papii, episcopii şi alţii sunt cel mult doar părţi sau membri ai sistemului Anticrist, întocmai cum toţi Preoţii Împărăteşti sunt doar membri ai adevăratului Cristos, sub Isus, capul lor, şi în acelaşi fel în care aceştia în starea lor prezentă sunt împreună Ilie cel antitipic, cu toate că nici unul din ei nu este Ilie sau Cristosul prezis. Să remarcăm mai departe că Biserica Romei, doar ca sistem eclesiastic, nu este „Omul Păcatului” şi nu este niciodată prezentată în nici o ilustraţie ca un om. Dimpotrivă, simbolul folosit pentru o biserică separată de domnul şi capul ei este întotdeauna o femeie. Biserica adevărată este simbolizată printr-o „fecioară curată”, în timp ce biserica apostată, care s-a depărtat de la puritatea şi credincioşia ei iniţială faţă de Domnul, este numită simbolic „prostituată”. După cum adevărata Biserică „fecioară” continuă să fie aşa până la sfârşitul veacului, când ea se va uni cu Domnul ei şi va lua numele Lui — Cristos — tot aşa biserica apostată n-a fost Anticristul sau Omul Păcatului până când s-a unit cu domnul şi capul ei, papa, pretinsul locţiitor al lui Cristos, şi a devenit un imperiu religios, incorect numit creştinătate — ceea ce înseamnă Împărăţia lui Cristos.Numele acestei împărăţii false este Papalitate; şi ea a fost zidită pe un adevăr aplicat greşit — pe adevărul că ((B278)) Biserica este chemată să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi să domnească pe pământ. Dar timpul pentru a domni nu sosise încă: Veacul Evanghelic n-a fost hotărât pentru acel scop, ci pentru alegerea, dezvoltarea, disciplinarea, umilirea şi jertfirea Bisericii, mergând pe urmele Domnului ei, aşteptând şi îndurând cu răbdare până la timpul stabilit pentru făgăduita înălţare şi domnie glorioasă — Veacul Milenar.Domnul a prevăzut că creştinismul nominal se va răspândi în lume şi că, devenind popular, acesta va fi îmbrăţişat de către mulţi care vor aprecia forma, fără să intre în spiritul instituirii lui. El a prevăzut că pe măsură ce mulţi ca aceştia se vor identifica cu Biserica, spiritul lumesc, spirit care este opus spiritului de lepădare de sine şi de jertfire de sine, va intra în Biserică odată cu ei; că egoismul şi dorinţa de a fi mare şi de a domni, intrând astfel în Biserică, nu vor trebui să aştepte mult până vor putea apuca un prilej favorabil; şi că astfel biserica va căuta să domine lumea înainte de vreme — sau, mai degrabă, că elementul lumesc care va intra în Biserică îşi va face simţită influenţa, şi în numele adevăratei Biserici va pune mâna pe puterea civilă a pământului pe care Dumnezeu o predase neamurilor şi care nu poate trece pe deplin în mâinile Bisericii adevărate până la încheierea Timpurilor Neamurilor, anul 1914 d. Cr.Şi astfel s-a întâmplat în realitate: biserica nominală a început să se depărteze de credinţă pe măsură ce creştea în număr sub învăţătura şi exemplul oamenilor ambiţioşi, ale căror idei au devenit tot mai favorabile pentru influenţa şi puterea lumească pe care numărul mare şi bogăţia le aduceau cu ele. Treptat spiritul Bisericii a devenit lumesc şi erau râvnite lucrurile din lume. Sugestia ambiţiei a fost: „Numai de-ar fi ca marele Imperiu Roman, cu toată puterea şi influenţa lui, cu armatele şi bogăţiile lui, de-ar ((B279)) fi să sprijine Biserica, cât de onorabil şi nobil ar fi atunci să fii creştin! Cât de repede ar înceta atunci persecuţiile păgâne! Atunci ar fi în puterea noastră nu numai să-i impresionăm profund, dar şi să-i obligăm să adere la Biserică, la cruce şi la numele lui Cristos. Evident că intenţia lui Dumnezeu nu este ca Biserica să fie pentru totdeauna supusă lumii şi persecutată de ea; cuvintele apostolului «nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?», precum şi făgăduinţele Domnului nostru că vom domni împreună cu El şi multele profeţii care se referă la domnia Bisericii arată clar că acesta este planul lui Dumnezeu. Este adevărat, apostolul a scris că Domnul va veni mai întâi şi va înălţa Biserica, şi a îndemnat ca noi să-L «aşteptăm» pe Domnul; dar au trecut câteva secole acum şi nu vedem nici un semn al venirii Domnului. Trebuie să înţelegem că apostolii au fost întrucâtva în eroare. Nouă ni se pare clar că putem şi că trebuie să folosim toate mijloacele pentru a câştiga stăpânire peste guvernele civile şi să cucerim lumea pentru Domnul. Trebuie, de asemenea, ca Biserica să aibă un cap — unul care să reprezinte pe Domnul absent şi să reprezinte Biserica în faţa lumii — unul care va primi omagiul lumii, va exercita autoritatea lui Cristos şi va conduce lumea cu toiag de fier, aşa cum a prezis profetul David”. Astfel, treptat, printr-un proces de gândire lent care a durat secole, adevărata speranţă a Bisericii la înălţare ca să conducă şi să binecuvânteze lumea — adică a doua venire a Domnului — a fost pierdută din vedere şi o nouă speranţă i-a luat locul: speranţa succesului fără Domnul, sub supremaţia şi conducerea unui şir de papi. Şi astfel, prin înţelegere secretă, intrigă şi schimb de favoruri cu lumea, speranţa Bisericii a devenit o speranţă falsă, o cursă înşelătoare prin care Satan a condus dintr-un rău într-altul şi dintr-o eroare într-alta, atât în doctrină cât şi în practică.((B280))Punctul de la care apostazia s-a dezvoltat în „Omul Păcatului” a fost atunci când ierarhia papală s-a înălţat sub conducerea unui şir de papi, şi când a pretins şi a încercat să conducă pământul în numele lui Cristos şi pretinzând că este Împărăţia Lui Milenară. Aceasta a fost o pretenţie falsă, frauduloasă, indiferent cât de serios credeau în ea unii dintre susţinătorii ei. A fost o împărăţie frauduloasă, contrafăcută, indiferent cât de sinceri au fost unii dintre organizatorii şi susţinătorii ei. A fost împărăţia lui Anticrist, indiferent cât de mult au pretins şi au crezut ei că era adevărata glorie şi împărăţie şi putere a lui Cristos pe pământ. Este o greşeală a presupune că a fi conştiincios înseamnă întotdeauna a fi drept. Nu încape îndoială că orice sistem de eroare are tot atâţia susţinători conştiincios înşelaţi pe cât are şi ipocriţi, sau mai mulţi. Conştiinciozitatea este onestitate morală şi nu depinde de cunoştinţă. Păgânii, dezinformaţi, se închină conştiincios la idoli şi le aduc jertfe; Saul, dezinformat, persecuta conştiincios pe sfinţi; la fel, mulţi papişti, dezinformaţi, conştiincios au forţat profeţiile, au persecutat pe adevăraţii sfinţi şi au organizat marele sistem al lui Anticrist. Timp de sute de ani papalitatea nu numai că a înşelat pe împăraţii pământului cu privire la puterea şi la pretinsa ei autoritate divină şi a domnit peste ei, dar şi s-a aşezat în Biserică, Templul lui Dumnezeu, unde numai Cristos trebuie recunoscut ca şi Cap şi Învăţător, pretinzând că este singurul învăţător şi legiuitor; şi aici ea a înşelat pe toţi, cu excepţia unui mic număr, prin succesul său fenomenal şi prin pretenţiile sale lăudăroase. „Tot pământul se mira” (Cornilescu — n. e.) — erau surprinşi, înşelaţi, tulburaţi — „toţi locuitorii pământului al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului”, şi mulţi dintre cei ale căror nume sunt scrise ca sfinţi ai lui Dumnezeu au fost serios dezorientaţi. Iar această înşelare este cu atât mai puternică, din pricină că aceste scopuri ambiţioase s-au format foarte treptat şi s-au realizat încă şi mai treptat. Ea s-a ((B281)) întins peste secole, şi, ca ambiţie, lucra deja în secret în zilele lui Pavel. A fost un proces de adăugare puţin câte puţin a unei erori la altă eroare — la declaraţiile ambiţioase ale unui om adăugându-se ale altuia, apoi ale altuia şi ale altuia tot mai departe în curgerea timpului. Astfel, în mod subtil, Satan a semănat şi a udat seminţele erorii şi a dezvoltat sistemul cel mai mare şi cel mai influent pe care l-a cunoscut lumea vreodată — Anticrist.Numele „Anticrist” are o dublă semnificaţie. Prima semnificaţie este împotriva (adică în opoziţie) lui Cristos; a doua semnificaţie este în locul s-ar aplica la orice duşman care se împotriveşte lui Cristos. În acest sens Saul (care mai târziu a fost numit Pavel) şi fiecare evreu, fiecare mahomedan, toţi împăraţii păgâni şi tot poporul roman au fost anticrişti — potrivnici ai lui Cristos (Fapt. 9:4). Dar nu în acest sens al cuvântului folosesc Scripturile numele de Anticrist. Ele trec peste toţi aceşti duşmani şi aplică termenul Anticrist în sensul dat mai sus, acum în sensul lui secundar, şi anume — împotriva, în sensul de denaturare, contrafacere, luare a locului adevăratului Cristos. Astfel Ioan observă: „Şi după cum aţi auzit că vine Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18, 19). [Textul grecesc face deosebire între Anticristul special şi numeroşii anticrişti mai mici.] Iar observaţiile următoare ale lui Ioan arată că el nu se referă la toţi împotrivitorii lui Cristos şi ai Bisericii, ci la o anumită clasă care, deşi mărturisesc că sunt Corpul lui Cristos, Biserica, au părăsit principiile fundamentale ale adevărului şi, prin urmare, nu numai că au denaturat adevărul, ci au luat, în ochii lumii, locul şi numele adevăratei Biserici — ca atare fiind în realitate o contrafacere a sfinţilor adevăraţi. Ioan spune despre aceştia: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”; ei nu ne reprezintă, chiar dacă se pot înşela pe ei înşişi şi pot înşela lumea în acest subiect.((B282))În aceeaşi epistolă Ioan declară că aceia pe care el îi menţionează ca fiind mulţi anticrişti au spiritul Anticristului.Aici este deci ceea ce trebuie să aşteptăm şi ceea ce şi găsim în papalitate: nu o împotrivire la numele lui Cristos, ci un duşman sau împotrivitor al lui Cristos prin aceea că Îi poartă numele pe nedrept, Îi falsifică Împărăţia şi autoritatea şi Îi denaturează caracterul, planurile şi doctrinele înaintea lumii — un vrăjmaş şi un împotrivitor foarte primejdios într-adevăr — cu mult mai rău decât un duşman făţiş. Şi acest lucru este adevărat, să nu se uite, chiar dacă unii dintre cei legaţi de acest sistem sunt în mod conştiincios rătăciţi — „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire”.Cu aceste sugestii privind identitatea şi caracteristicile Omului Păcatului, şi când, unde şi în ce împrejurări să-l căutăm, vom trece la examinarea unora dintre mărturiile istorice care dovedesc, şi noi credem că fără nici o îndoială rezonabilă, că fiecare prezicere cu privire la Anticrist s-a împlinit în sistemul papal, într-un fel şi într-o măsură în care, ţinând seama de lumina acestei zile, toţi trebuie să admită că nu s-ar mai putea repeta niciodată. Spaţiul ne obligă aici să ne limităm doar la o schiţare a masei mari a mărturiei istorice. Ne-am limitat la istoricii de acurateţe recunoscută, în multe cazuri mergând la scriitorii romano-catolici pentru mărturia lor sau în ceea ce au admis.Împrejurările care au dat naştere omului păcatuluiO mare lepĂdare de credinŢĂ. Mai întâi întrebăm: consemnează istoria o îndeplinire a profeţiei lui Pavel cu privire la o mare depărtare de la simplitatea şi puritatea originară a doctrinelor şi a vieţii Bisericii Creştine, şi cu privire la lucrarea secretă a unei influenţe nedrepte şi ambiţioase în Biserică, înainte de dezvoltarea papalităţii, Omul Păcatului — adică înainte de recunoaşterea unui papă în calitate de cap al Bisericii?((B283))Da, foarte clar: Ierarhia papală n-a venit în existenţă decât la câteva secole după ce Domnul şi apostolii au întemeiat Biserica. Iar despre intervalul acesta citim:**Fisher’s Universal History (Istoria Universală de Fisher), pag. 193.„Deoarece biserica creştea în număr şi în bogăţie, au fost construite edificii costisitoare pentru închinare; slujbele religioase au devenit mai elaborate; au fost incluse sculpturi şi picturi ca să pună la dispoziţie ajutoare pentru închinare. Moaştele sfinţilor şi martirilor au fost preţuite ca posesiuni sacre; ceremoniile religioase s-au înmulţit, iar biserica sub împăraţii creştini [în secolul al IV-lea], cu armata ei de preoţi şi cu ceremoniile ei impunătoare, a preluat mult din maiestatea şi splendoarea vizibilă a sistemului păgân pe care-l înlocuise.”Un alt istoric spune:** „În acelaşi timp cu stabilirea [creştinismului ca religie a imperiului, în secolul al IV-lea] a progresat o mare şi generală corupere care începuse cu două secole înainte. Superstiţia şi ignoranţa au investit pe clerici cu o putere pe care ei o exercitau pentru propria lor mărire”.** White’s Universal History (Istoria Universală de White), pag. 156.Rapin observă că „În secolul al cincilea creştinismul a fost devalorizat printr-un mare număr de invenţii omeneşti; simplitatea conducerii şi disciplinei sale a fost redusă la un sistem de putere clericală, iar închinarea lui a fost contaminată cu ceremonii împrumutate de la păgâni”.Mosheim, în „History of Christianity” („Istoria Creştinismului”) urmăreşte depărtarea Bisercii de la simplitatea şi puritatea sa originară, pas cu pas, până la degradarea ei adâncă ce a culminat în dezvoltarea „Omului Păcatului”. Nu reiese dacă el a recunoscut sau nu pe Anticrist, dar el a descris în chip magistral lucrările „Tainei Fărădelegii” în Biserică, până la începutul secolului al IV-lea — când lucrarea i-a fost întreruptă subit prin moarte. Spaţiul nu ne permite aici să dăm ((B284)) citate din lucrarea sa excelentă şi voluminoasă, dar recomandăm lucrarea întreagă ca fiind foarte instructivă în privinţa tratării acestui subiect.Cităm din „Old Roman World” („Lumea romană veche”) a lui Lord, o descriere scurtă şi incisivă a istoriei Bisericii din primele patru secole, care arată clar şi concis declinul ei treptat şi rapida ei degenerare după ce piedica la care se referă apostolul a fost înlăturată. El spune:„În secolul întâi nu mulţi înţelepţi şi nobili au fost chemaţi; n-au ajuns la noi nume mari; nici filosofi, nici oameni de stat, nici nobili, nici generali, nici guvernatori, nici judecători, nici magistraţi. În secolul întâi creştinii nu erau suficient de importanţi încât să fie în general persecutaţi de guvern. Ei n-au reţinut nici măcar atenţia publică. Nimeni n-a scris împotriva lor, nici chiar filosofii greci. Nu citim despre proteste sau justificări din partea creştinilor. N-aveau în rândurile lor oameni mari, fie prin învăţătură, sau talent, sau bogăţie, sau poziţie socială. Nimic din istorie nu este mai sterp decât analele Bisericii din primul secol, în ceea ce priveşte numele mari. Totuşi în acest secol convertiţii s-au înmulţit în fiecare cetate, iar tradiţiile arată martirajul celor care erau mai proeminenţi, cuprinzând aproape pe toţi apostolii.În secolul al doilea nu găsim nume mai mari decât ale lui Polycarp, Ignatius, Iustin Martirul, Clement, Melito şi Apollonius, episcopi liniştiţi sau martiri îndrăzneţi, care vorbeau turmelor în odăi de sus şi care nu deţineau nici un rang lumesc, renumiţi numai prin sfinţenia sau simplitatea caracterului, şi menţionaţi numai pentru suferinţele şi credinţa lor. Citim despre martiri, dintre care unii au scris tratate valoroase şi apologii, dar printre ei nu găsim oameni de rang. Din punctul de vedere al modei sau al puterii era o ruşine să fii creştin. Literatura creştină timpurie este în principal apologetică; iar caracterul doctrinar este simplu şi practic. Existau controverse în Biserică, o viaţă religioasă intensă, activităţi mari, virtuţi mari, dar nu conflicte exterioare, nu istorie laică. Ei nu asaltaseră încă guvernul sau marile instituţii sociale ale imperiului. Era ((B285)) un corp mic de oameni curaţi şi nevinovaţi, care nu aspirau la controlul societăţii. Dar atrăseseră atenţia guvernului şi erau de o importanţă suficientă pentru a fi persecutaţi. Erau priviţi ca nişte fanatici care căutau să distrugă respectul faţă de instituţiile existente.[Organizată pentru putere]În acest secol forma de organizare a Bisericii s-a făcut în linişte. Exista o asociere organizată între membrii ei; episcopii deveniseră influenţi, nu în societate, ci printre creştini; au fost stabilite dioceze şi parohii; era deosebire între episcopii de la oraşe şi cei din provincie; delegaţii bisericilor se adunau să dezbată puncte de credinţă sau să suprime ereziile care se năşteau; s-a dezvoltat sistemul diocezelor şi a început centralizarea clericală; diaconii au început să fie socotiţi printre înaltul cler; s-au făurit armele de excomunicare; s-au întreprins eforturi misionare; s-au creat sărbătorile bisericii; gnosticismul a fost îmbrăţişat de multe minţi avansate; şcoli de catehism predau credinţa în mod sistematic; formulele de botez şi sacramentele au ajuns de o mare importanţă, iar monahismul a devenit popular. Biserica punea viitoare.Secolul al treilea a văzut Biserica mai puternică în calitatea ei de instituţie. În marile oraşe ale imperiului se adunau sinoade regulate; sistemul arhiepiscopal era copt; canoanele Bisericii erau clar stabilite; şcoli înalte de teologie atrăgeau minţile cercetătoare; doctrinele erau sistematizate [adică definite, limitate şi formulate în crezuri şi confesiuni de credinţă]. Creştinismul se răspândise în aşa măsură încât era nevoie ori să fie persecutat, ori legalizat; mari episcopi cârmuiau biserica în creştere; mari doctori [în teologie] făceau speculaţii asupra problemelor [de filosofie şi de ştiinţă pe nedrept numită astfel] care frământaseră şcolile greceşti; edificiile bisericilor au fost mărite şi s-au instituit ospeţe în onoarea martirilor. Biserica înainta rapid spre o poziţie ce se impunea forţat atenţiei omenirii.((B286))Abia în secolul al patrulea — când persecuţia imperială a încetat, când Constantin [împăratul roman] s-a convertit; când Biserica s-a aliat cu statul; când credinţa timpurie a fost ea însăşi coruptă; când superstiţia şi filosofia deşartă au pătruns în rândurile credincioşilor; când episcopii au devenit curteni; când bisericile au devenit bogate şi splendide; când sinoadele au fost aduse sub influenţa politică; când monahii [călugării] au stabilit un principiu de virtute fals; când politica şi dogmatica au mers mână în mână, iar împăraţii au impus decretele conciliilor [bisericeşti] — numai atunci oamenii de rang au intrat în Biserică. Când creştinismul a devenit religia curţii şi a claselor distinse, el a fost folosit să sprijine tocmai relele contra cărora protestase la început. Biserica a fost nu numai impregnată de erorile filosofiei păgâne, ci ea a adoptat multe din ceremoniile cultului răsăritean, care erau atât minuţioase cât şi somptuoase. Bisericile deveniră, în veacul al IV-lea, tot atât de impunătoare ca şi vechile temple ale idolatriei. Sărbătorile au ajuns să fie dese şi impunătoare. Poporul ţinea la ele fiindcă îi ofereau distracţie şi încetarea muncii. Venerarea martirilor a condus la introducerea icoanelor — o viitoare sursă de idolatrie populară. Creştinismul a fost împodobit cu blazonul ceremoniilor pompoase. Veneraţia pentru sfinţi era aproape de zeificarea lor, şi superstiţia a înălţat pe mama Domnului nostru la gradul de obiect al venerării absolute. Mesele de comuniune au devenit altare impunătoare, tipice pentru sacrificiile evreieşti, iar moaştele martirilor au fost păstrate ca talismane sacre. Viaţa monahală s-a copt şi ea într-un mare sistem de penitenţă şi rituri ispăşitoare. Armate de călugări s-au retras în locuri sumbre şi izolate şi s-au abandonat psalmodierilor, posturilor şi autoispăşirii. Ei formau un grup de oameni deprimant şi fanatic, neglijând scopurile practice ale vieţii.Clerul, ambiţios şi lumesc, căuta rang şi distincţie. Ei se înghesuiau chiar la curţile prinţilor şi aspirau la onoruri pământeşti. Nu mai erau susţinuţi din contribuţiile benevole ale credincioşilor, ci din venituri acordate de stăpânire, sau din proprietatea moştenită de la vechile temple [păgâne]. Mari ((B287)) moşteniri erau lăsate Bisericii de către cei bogaţi, iar acestea erau controlate de cler. Aceste moşteniri au devenit sursă de bogăţie inepuizabilă. Pe măsură ce bogăţia creştea şi era încredinţată preoţilor, aceştia deveneau indiferenţi faţă de nevoile poporului — nemaifiind întreţinuţi de el. Au devenit leneşi, aroganţi şi independenţi. Poporul a fost exclus de la conducerea Bisericii. Episcopul a devenit un mare personaj care îşi controla şi numea clerul. Biserica s-a aliat cu statul, iar dogmele religioase au fost impuse cu spada magistratului.A fost stabilită o ierarhie impozantă, cu diferite grade, care au culminat cu episcopul RomeiÎmpăratul decidea punctele de credinţă, iar clerul era scutit de sarcinile statului. Când clerul a exercitat o putere atât de mare şi a ajuns atât de bogat, a avut loc o mare concurenţă pentru posturile preoţeşti; iar oamenii au fost ridicaţi la demnităţi arhiepiscopale [episcopale] nu pentru evlavia sau talentele lor, ci datorită trecerii pe care o aveau la cei mari. Misiunea Bisericii a fost pierdută din vedere printr-o alianţă degradantă cu statul. Creştinismul era un spectacol public, un ritualism, un braţ al statului, o filosofie goală, o superstiţie, o formulă.”Astfel marea lepădare de credinţă, prezisă de apostolul Pavel, este un fapt al istoriei stabilit. Toţi istoricii mărturisesc în privinţa acestui lucru, chiar şi cei care aprobă preluarea puterii şi elogiază pe principalii actori din acest aranjament. Regretăm că spaţiul ne limitează citatele la câteva din expresiile cele mai clare. Lepădarea, întinzându-se pe o perioadă de secole, a fost atât de treptată încât a fost mult mai puţin perceptibilă pentru cei ce trăiau atunci în mijlocul ei decât pentru noi care o vedem astăzi în ansamblul ei; şi a fost cu atât mai înşelătoare cu cât fiecare pas de organizare şi fiecare înaintare spre influenţă şi autoritate în Biserică şi asupra lumii erau făcute în numele lui Cristos, şi în mod declarat pentru a-L slăvi şi a-I îndeplini planurile consemnate în Scripturi. Aşa s-a dezvoltat marele Anticrist — cel mai periculos, cel mai ((B288)) subtil şi cel mai stăruitor împotrivitor al adevăratului creştinism, şi cel mai hain persecutor al adevăraţilor sfinţi.Piedica ÎnlăturatăApostolul Pavel a prezis că acest principiu nelegiuit va lucra un timp în ascuns, deoarece un anumit lucru care i se împotrivea îi stătea în cale, până când, piedica fiind înlăturată, putea să aibă cale liberă şi să progreseze rapid spre dezvoltarea Anticristului. El zice: „Trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte” (2 Tes. 2:7). Ce are de arătat istoria în împlinirea acestei preziceri? Ea arată că ceea ce a oprit dezvoltarea grabnică a Anticristului a fost faptul că locul la care aspira el era deja ocupat de altul. Imperiul roman nu numai cucerise lumea şi-i dăduse politica şi legile, ci, recunoscând că superstiţiile religioase erau cele mai puternice lanţuri prin care să fie ţinut şi controlat un popor, el adoptase un plan care îşi avea originea în Babilon în timpul măreţiei lui ca şi conducător al lumii. Acel plan era ca împăratul să fie considerat îndrumătorul şi conducătorul atât în afacerile religioase cât şi în cele civile. În sprijinul acesteia, s-a pretins că împăratul era un semizeu, cumva descendent din zeităţile lor păgâne. În această calitate el era venerat şi statuile sale erau adorate, şi ca atare a fost numit Pontifex Maximus — adică, Preotul cel mai de seamă sau Cel Mai Mare Conducător Religios. Şi acesta este chiar titlul pretins şi dat pontifilor sau papilor ierarhiei romane de când acest Anticrist a obţinut „puterea, scaunul de domnie şi marea autoritate” a fostului conducător al Romei. Apoc. 13:2.Dar vechea Romă păgână şi Babilonul au avut doar un simplu schelet de putere sacerdotală în comparaţie cu maşinăria complexă şi elaborată şi cu născocirile de doctrină şi practică ale Romei papale, succesorul triumfător al planului lor, care acum, după secole de viclenie şi abilitate, îşi are puterea atât de înrădăcinată încât chiar şi astăzi, când puterea lui este pe dinafară sfărâmată şi este lipsit de ((B289)) stăpânirea civilă, conduce lumea şi stăpâneşte împărăţiile în secret, în ascuns, mult mai amănunţit decât au condus vreodată împăraţii romani pe regii subordonaţi lor.Spre cinstea lor fie spus că nici unul dintre împăraţii romani n-a exercitat, ca Pontifex Maximus sau Conducător Religios Principal, tirania exercitată de unii dintre succesorii lor pe tronul papal. Asupra acestui punct Gibbon spune:* „Trebuie admis că numărul protestanţilor executaţi într-o singură provincie şi sub o singură domnie a depăşit cu mult pe cel al martirilor timpurii în decursul a trei secole şi sub [întreg] Imperiul Roman”. După obiceiul timpului lor, ei favorizau zeii cei mai populari, dar oriunde mergeau armatele lor, zeii şi cultul popoarelor cucerite erau în general respectate. Acest lucru a fost ilustrat în Palestina, în care, deşi sub stăpânire romană, libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă au fost în general respectate de către Pontifex Maximus imperial, care, în calitate de conducător religios îşi arăta astfel clemenţa faţă de popor şi armonia sa cu toţi zeii populari.*Vol. II, pag. 85.Aşadar, vedem că ceea ce a împiedicat dezvoltarea timpurie a Anticristului a fost faptul că scaunul râvnit al supremaţiei spirituale era ocupat de reprezentanţii celui mai puternic imperiu pe care-l cunoscuse lumea până atunci; şi să fi încercat vreunii o manifestare făţişă a ambiţiei în această direcţie, i-ar fi expus mâniei stăpânilor lumii. Ca atare, această ambiţie nelegiuită a lucrat mai întâi în taină, nerecunoscând vreo intenţie de a câştiga puterea sau autoritatea, până când s-a ivit un prilej favorabil — după ce biserica nominală a devenit mare şi influentă, iar puterea imperială a fost zdrobită prin neînţelegeri politice şi a început să decadă.Puterea Romei slăbea cu repeziciune şi puterea şi unitatea ei erau împărţite între cei şase pretendenţi la onorurile ((B290)) imperiale, când Constantin a devenit împărat. Este rezonabil a presupune că el a îmbrăţişat atunci creştinismul, cel puţin în parte, cu scopul de a-şi întări şi unifica imperiul. Asupra acestei chestiuni istoria spune:„Este o chestiune de discutat dacă Constantin l-a îmbrăţişat [creştinismul] din convingere faţă de adevărul lui sau din motive politice. Sigur este că această religie, deşi primind din partea puterii romane numai stigmatizare tacită sau persecuţie activă, se răspândise în popor, astfel încât Constantin adoptând-o s-a întărit în afecţiunea soldaţilor. … Cursul pe care l-a urmat împăratul în faptul că s-a declarat creştin a indicat ambiţie lumească, şi nu spiritul lui Cristos, care zice: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Constantin a făcut creştinismul religia imperiului, şi de atunci înainte găsim influenţa lui mânjită cu lucruri pământeşti. . . . Nici un episcop anume nu era privit ca şi cap al întregii Biserici, dar în realitate împăratul era astfel. În această calitate el a convocat conciliul de la Niceea, luând partea lui Atanasie în controversa acestuia cu Arius. Conciliul a fost de acord cu împăratul.**Willard’s Universal History, pag. 163.Oricare ar fi fost avantajele rezultate din achiziţia unui prozelit imperial, el se distingea între multele mii de supuşi ai săi care îmbrăţişaseră doctrinele creştinismului mai degrabă prin splendoarea purpurei decât prin superioritatea înţelepciunii sau a virtuţii. . . . Acelaşi an al domniei lui în care a convocat conciliul de la Niceea a fost murdărit prin execuţia fiului său mai mare. Recunoştinţa bisericii a preamărit virtuţile şi a scuzat greşelile unui protector generos care a aşezat creştinismul pe tronul lumii romane”.****Gibbon, Vol. II, pag. 269.Astfel deci, sub domnia lui Constantin opoziţia imperiului faţă de creştinism a dat loc favorii, iar Pontifex Maximus imperial a devenit protectorul pretinsei, dar de fapt apostatei Biserici a lui Cristos; şi, luând-o de mână, a ajutat-o să ((B291)) ajungă la un loc de popularitate şi splendoare din care mai târziu, deoarece puterea imperială slăbea, a fost în stare să-şi pună propriii ei reprezentanţi pe tronul religios al lumii, ca Principali Conducători Religioşi — Pontifex Maximus.Dar este o greşeală a presupune, aşa cum fac mulţi, că Biserica era în acea vreme curată (fecioară), ridicată deodată la o demnitate şi la o putere care a devenit capcană pentru ea. Tocmai contrariul este adevărat. După cum s-a spus deja, avusese loc o mare depărtare de la puritatea, simplitatea şi libertatea iniţială, la partide ambiţioase legate prin crezuri, ale căror erori şi ceremonii, semănând cu cele ale filosofiilor păgâne, împodobite cu câteva adevăruri şi impuse şi ţintuite cu doctrina chinului veşnic, atrăseseră în biserică o mare hoardă al cărei număr şi influenţă au devenit valoroase pentru Constantin şi au fost respectate şi folosite în consecinţă. Nici un astfel de om lumesc nu s-a gândit vreodată în mod serios să îmbrăţişeze cauza „turmei mici”, umile, asemenea lui Cristos — Biserica într-adevăr consacrată, ale căror nume sunt scrise în cer. Popularitatea printre soldaţii săi, menţionată de istorici, se deosebeşte mult de popularitatea printre adevăraţii soldaţi ai crucii.Ca dovadă la aceasta, să cităm aici din istorie privitor la starea societăţii religioase sub Diocleţian, predecesorul lui Constantin, care, către sfârşitul domniei sale, crezând că creştinii încercaseră să-i distrugă viaţa, a devenit amarnic împotriva lor şi i-a persecutat, poruncind distrugerea Bibliilor, exilarea episcopilor şi în cele din urmă decretând moartea celor care se împotriveau acestor hotărâri. Gibbon spune* despre această epocă:*Vol. II, pag. 53, 57„Diocleţian şi asociaţii săi confereau adesea funcţiile cele mai importante persoanelor care-şi mărturiseau aversiunea faţă de cultul zeilor, dar care dădeau dovadă de aptitudini adecvate pentru slujirea statului. Episcopii deţineau un rang de cinste în provinciile lor şi erau trataţi cu distincţie ((B292)) şi respect, nu numai de popor, ci chiar şi de magistraţi. Aproape în fiecare oraş se constata că vechile biserici erau neîncăpătoare pentru numărul crescând al prozeliţilor, iar în locul lor erau ridicate clădiri mult mai impunătoare şi mai spaţioase pentru închinarea publică a credincioşilor. Corupţia moravurilor şi a principiilor, atât de convingător deplânsă de Eusebiu, poate fi considerată nu numai ca o consecinţă, ci şi ca o dovadă a libertăţii de care se bucurau şi de care abuzau creştinii sub domnia lui Diocleţian. Prosperitatea slăbise puterea disciplinei. Înşelăciunea, invidia şi răutatea stăpâneau în fiecare adunare. Prozeliţii râvneau la funcţiile episcopale care din zi în zi deveneau un obiect tot mai vrednic de ambiţia lor. Episcopii, care luptau unii contra altora pentru întâietate eclesiastică, prin conduita lor păreau să pretindă o putere lumească şi tiranică în biserică; iar credinţa vie care deosebea încă pe creştini de păgâni se arăta mult mai puţin în viaţa lor decât în controversatele lor scrieri.Povestea lui Pavel din Samosata, care ocupa scaunul de metropolitan [episcopal] în Antiohia în timpul când Răsăritul era în mâinile lui Odenatus şi ale Zenobiei, poate servi spre a ilustra starea şi caracterul acelor vremuri [270 d. Cr.]. Pavel considera slujirea bisericii ca o profesie foarte avantajoasă. Jurisdicţia sa eclesiastică era coruptă şi lacomă; el storcea adesea contribuţii de la cei mai avuţi dintre credincioşi, şi întorcea spre folosul personal o parte considerabilă din veniturile publice. [Criticii pretind, spune Gibbon, că Pavel ocupa funcţia de Ducenarius sau procurator imperial, cu un salariu anual de 200 sesterţi — 77.000 dolari]. Prin mândria şi luxul lui, religia creştină a fost făcută respingătoare în ochii neamurilor. Sala de conciliu şi tronul său, splendoarea cu care apărea în public, mulţimea rugătoare care-i solicita atenţia, mulţimea scrisorilor şi petiţiilor ale căror răspunsuri le dicta, şi graba continuă a afacerilor în care era implicat, erau situaţii mult mai potrivite cu starea unui magistrat civil decât cu umilinţa unui episcop din vremea timpurie. Când îşi moraliza poporul de la amvon, Pavel afişa stilul metaforic şi gesturile teatrale ale sofiştilor ((B293)) asiatici, în timp ce catedrala răsuna de cele mai extravagante aclamaţii spre lauda elocvenţei sale divine. Faţă de cei care se împotriveau puterii sale sau refuzau să-i linguşească vanitatea, prelatul din Antiohia era arogant, rigid şi neînduplecat, dar relaxa disciplina şi împărţea cu dărnicie clerului dependent de el comorile bisericii”.Astfel, sub domnia lui Constantin orice piedică a fost în cele din urmă înlăturată, şi, după cum vom afla, organizarea papalităţii — biserica nominală sub conducerea episcopului Romei ca papă — s-a efectuat în grabă.Dezvoltarea rapidă a lui AnticristDezvoltarea rapidă a ierarhiei papale după ascensiunea lui Constantin este o trăsătură remarcabilă a istoriei acesteia. „Prinţul acestei lumi” şi-a ţinut făgăduinţa de a da putere şi stăpânire ca răsplată pentru închinarea şi supunerea faţă de el (Mat. 4:8, 9). Prin Edictul din Milano, Constantin a dat securitate legală pentru posesiunile Bisericii, şi creştinii şi-au redobândit pământurile pierdute înainte. Un al doilea edict, din 321 d. Cr., a acordat libertatea de a lăsa Bisericii proprietăţi prin testament, în timp ce Constantin însuşi a dat un exemplu de liberalitate şi a împărţit cu dărnicie bogăţii clerului creştin, fără reţinere. Acest exemplu dat de împărat a fost urmat de mii de supuşi ai săi, ale căror daruri făcute în timpul vieţii şi moşteniri lăsate în ceasul morţii se scurgeau în vistieria bisericească. White spune:**White’s Universal History, pag. 155„Biserica Romei a început de timpuriu să-şi asume autoritate asupra altora [asupra bisericilor din alte oraşe şi ţări], atât prin numărul şi bogăţia convertiţilor ei, cât şi prin poziţia sa în cetatea capitală. Multe împrejurări au contribuit la creşterea influenţei episcopului ei, cu toate că uzurparea şi ambiţia lui au fost o vreme energic respinse. Transferarea scaunului puterii [de către Constantin, din Roma la Constantinopol, în 334 d. Cr.] a mărit puterea bisericii apusene prin faptul că a conferit magistratura principală episcopului. La aceasta trebuie ((B294)) adăugată aprobarea dată de Graţian şi Valentinian obiceiului de a face apel la Roma şi pelerinajele frecvente la mormintele sfântului Petru, sfântului Pavel şi ale altor martiri.”După moartea lui Constantin, diferitele întâmplări fericite din Imperiul Roman par să fi contribuit la propăşirea bisericii apostate şi la dezvoltarea lui Anticrist, căci nu fusese efectuată încă o unire sub un cap sau papă, privit ca reprezentantul sau locţiitorul lui Cristos. Împăraţii care i-au urmat lui Constantin, până la Theodosius, au continuat să se considere capii bisericii, în care se concentra autoritatea divină. Cu toate că nici unul din cei 1800 de episcopi ai imperiului nu era încă pregătit să pretindă recunoaşterea ca şi cap sau papă, câţiva erau cu ochii pe acest premiu, iar împăraţilor li s-a arătat superficialitatea pretenţiilor lor la titlul de Pontifex-Maximus, prin argumentul că deoarece ei se închinau la sfinţii morţi, datorau un respect asemănător şi faţă de reprezentanţii lor vii — episcopii. Totuşi, în edictele lor, împăraţii se refereau în mod repetat la imperiu ca la o ierarhie divină şi la ei înşişi ca la nişte personaje divine.**Vezi Gibbon, Vol. II, pag. 108.Puterea şi stăpânirea episcopului Romei a venit repede: la cincizeci de ani de la stabilirea legală a creştinismului, bogăţia şi demnitatea lui, ca episcop al capitalei şi oraşului principal al lumii, erau foarte mari. Ammianus, un istoric contemporan, descriindu-i bogăţia şi ostentaţia zice: „El i-a întrecut pe regi în strălucire şi măreţie; se plimba în cele mai impunătoare trăsuri, era înveşmântat în cele mai fine straie şi se distingea prin luxul şi mândria lui”. Mutarea scaunului imperial la Constantinopol, expunerea cetăţii Romei la invazia barbarilor din nord, schimbările neîntrerupte de generali şi de guvernatori ai imperiului aflat în cădere rapidă l-au lăsat pe episcopul bisericii ((B295)) Romei oficialitatea cea mai stabilă şi cea mai onorată acolo; şi prestigiul lui în creştere treptată a sporit atât prin mutarea splendorilor rivale ale curţii imperiale la Constantinopol, cât şi prin reverenţa ataşată însuşi numelui Romei printre toate popoarele lumii.Spre a ilustra acestea, observăm că în 455 d. Cr., când cetatea Roma a fost invadată şi prădată de vandali şi peste tot în jur era suferinţă şi pustiire, Leon, episcopul Romei, a profitat de ocazie ca să le vâre în cap tuturor, atât barbarilor cât şi romanilor, pretenţia sa la putere spirituală. Faţă de barbarii necivilizaţi şi superstiţioşi, deja viu impresionaţi de ceea ce vedeau în jurul lor din măreţia şi bogăţia Romei, Leon, îmbrăcat în hainele sale pontificale, a exclamat: „Băgaţi de seamă! Eu sunt succesorul sfântului Petru căruia Dumnezeu i-a încredinţat cheile împărăţiei cerurilor, şi porţile iadului nu pot birui biserica Lui; eu sunt reprezentantul viu al puterii divine pe pământ; sunt Cezar, un Cezar creştin, conducând în dragoste, căruia toţi creştinii îi datorează supunere; eu ţin în mâinile mele blestemele iadului şi binecuvântările cerului; eu îi absolv pe toţi supuşii de ascultarea faţă de regi; eu dau şi iau, prin drept divin, toate tronurile şi principatele creştinătăţii. Fiţi atenţi cum pângăriţi patrimoniul dat mie de către regele vostru nevăzut; da, plecaţi-vă capetele înaintea mea şi rugaţi-vă ca mânia lui Dumnezeu să poată fi evitată”.Episcopul Romei a profitat în mod eficient de veneraţia locului şi a numelui, curând pretinzând superioritate asupra tuturor celorlalţi episcopi, guvernatori şi conducători. Curând el a pretins nu numai stăpânirea eclesiastică a lumii, ci şi stăpânirea civilă: că dreptul de a încorona şi a deposeda de coroană, de a face şi de a degrada pe vreunul şi pe toţi conducătorii vechiului Imperiu Roman era dreptul şi moştenirea bisericii Romei, pe care, s-a pretins, Dumnezeu o investise astfel cu stăpânirea pământului. Aceste pretenţii ((B296)) au fost ridicate în mod repetat şi au fost respinse în mod repetat de către episcopii împotrivitori, aşa încât ar fi imposibil a se stabili un an anume ca dată a începutului ei. Cât despre sine, papalitatea pretinde că a fost organizată în zilele apostolilor şi că Petru a fost primul papă; dar acest fapt nu numai că este nedovedit, ci este cu hotărâre contrazis de întreaga istorie, care arată că deşi fărădelegea ambiţiei a lucrat secret un timp îndelungat, ea a fost împiedicată să se dezvolte în Anticrist şi să ridice asemenea pretenţii deschise, până când Imperiul Roman a început să se descompună.De atunci încolo avem de-a face cu Anticristul, a cărui treptată dezvoltare şi organizare din ambiţia care a lucrat în ascuns, sunt un preludiu potrivit al teribilului caracter manifestat după ce a fost înşfăcată puterea râvnită — de la 539 d. Cr. până la 1799 d. Cr., adică 1260 de ani. Din această perioadă, primii 300 de ani marchează ridicarea acestei puteri laice; ultimii 300 de ani marchează declinul ei sub influenţa Reformei şi a civilizaţiei, iar perioada intermediară, de şapte secole, cuprinde timpul gloriei papalităţii şi „veacurile întunecate” ale lumii, pline de înşelăciuni şi de amăgiri în numele lui Cristos şi al adevăratei religii.Un scriitor romano-catolic confirmă întru totul constatările noastre asupra acestui subiect, şi noi prezentăm cuvintele sale cu toată spoiala lor, ca mărturie întăritoare. Dând, cu entuziasm fierbinte, o descriere a ridicării papalităţii la putere lumească, descriind-o ca pe o plantă de origine cerească şi prin urmare cu o creştere rapidă şi cu mare înălţare în lume, el spune:„Ascensiunea puterii laice a papilor prezintă minţii unul din fenomenele cele mai extraordinare pe care analele rasei umane le oferă spre uimirea şi admiraţia noastră. Printr-o combinaţie neobişnuită de împrejurări coincidente, a crescut în tăcere şi constant o nouă putere şi o nouă stăpânire, pe ruinele acelui Imperiu Roman care îşi întinsese stăpânirea, sau se făcuse ((B297)) respectat de aproape toate naţiunile, popoarele şi rasele care au trăit în perioada puterii şi a gloriei sale; iar acea putere nouă, de origine umilă, a prins rădăcină mai adâncă şi curând a exercitat o autoritate mai largă decât imperiul ale cărui ruine uriaşe ea le-a văzut sfărâmate în bucăţi şi prefăcându-se în praf. Chiar în Roma puterea succesorului lui Petru a crescut alături de cea a împăratului şi sub umbra ei protectoare; şi astfel a fost influenţa crescândă a papilor, încât maiestatea supremului Pontif promitea să întunece în scurtă vreme strălucirea purpurei.Mutarea de către Constantin a sediului imperiului din Apus în Răsărit, de pe malurile istorice ale Tibrului pe frumoasele ţărmuri ale Bosforului, a pus temelie largă unei suveranităţi care în realitate a început de la acea importantă schimbare. Practic, aproape din ziua aceea, Roma, care fusese martora naşterii, tinereţii, strălucirii şi decăderii puternicului neam prin care numele ei fusese dus împreună cu vulturii ei până în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute atunci, a fost treptat abandonată de moştenitorii renumelui ei; şi poporul ei, părăsit de împăraţi şi pradă uşoară pustiirilor barbare cărora nu mai avea curajul să li se împotrivească, a văzut în episcopul Romei păzitorul, protectorul, părintele lui. An de an autoritatea laică a papilor creştea în formă şi se întărea în putere, fără violenţă, fără vărsare de sânge, fără înşelăciune, prin forţa împrejurărilor copleşitoare, modelate, ca şi cum ar fi fost evident, de mâna lui Dumnezeu.”În timp ce romano-catolicii înfăţişează astfel ascensiunea papalităţii pe ruinele Romei păgâne ca un triumf al creştinismului, cei care cunosc adevăratul spirit al creştinismului caută în zadar să vadă vreo urmă din acest spirit în prostituarea Bisericii şi în alianţa ei nesfântă cu lumea. Adevăraţii creştini nu pot să vadă în avantajele date de ignoranţă, superstiţie, calamităţi şi diversele împrejurări ale timpurilor de care a profitat biserica Romei, nici o dovadă a intervenţiei divine în favoarea ei. Ei nu pot nici descoperi, în ((B298)) înălţarea bisericii Romei la putere şi la glorie pământească, vreo adeverire a făgăduinţei Domnului faţă de Biserica adevărată, de a o înălţa la timpul cuvenit — după ce Anticristul va fi venit şi se va fi dus, pentru că înălţarea Bisericii adevărate nu va fi la un tron pătat de sânge şi mânjit de crime, aşa cum a fost tronul papalităţii chiar de la începutul ei; nici adevăratul Cristos nu va avea vreodată nevoie să cheme pe împăraţii pământului să-I stabilească sau să-I apere puterea. Semnele care deosebesc falsa împărăţie de adevărata Împărăţie a lui Cristos sunt uşor de recunoscut de către cei familiarizaţi, prin Scripturi, cu adevăratul Cristos şi cu corpul Său, adevărata Biserică, cu principiile pe care trebuie să fie stabilită Împărăţia Sa şi cu obiectivul pentru care aceasta trebuie să fie stabilită.Dar nimeni să nu presupună că Biserica adevărată a lui Cristos, chiar şi în acele vremuri corupte, a fost fie stinsă, fie pierdută din vedere. „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” în fiecare vârstă şi în orice condiţii. Ca grâu le-a fost permis să crească în mijlocul unui câmp năpădit de neghină; ca aur au fost în cuptor, fiind încercaţi şi purificaţi şi „învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Este adevărat, calea mulţimii, care s-au numit ei înşişi creştini, ocupă locul cel mai proeminent în paginile istoriei; dar fără îndoială că un mic număr de credincioşi, prin toate persecuţiile şi în mijlocul tuturor vicleniilor amăgitoare ale Tainei Fărădelegii, au umblat vrednici de chemarea lor de sus, au fost aşezaţi să se odihnească şi înregistraţi de către Dumnezeu ca moştenitori ai coroanei care nu se veştejeşte, păstrată pentru ei în cer.Astfel, în paginile istoriei este clar arătat că acest Om al Păcatului, Anticrist, s-a născut la Roma; şi că, deşi la început a avut împotrivire, el s-a ridicat treptat la putere, sau, aşa cum este exprimat în profeţia lui Daniel, ca „un corn mic”, a ieşit din capul acelei vechi fiare romane, acea fiară „grozav de înspăimântătoare” căreia Daniel nu i-a putut găsi nici un nume şi care avea o asemenea putere de a răni şi de a nimici. ((B299)) Şi, mergând mai departe, vom găsi că istoria lui Anticrist corespunde exact nu numai cu profeţia lui Daniel, ci şi cu toate profeţiile consemnate cu privire la el.Caracterul lui Anticrist În istorieDupă ce am găsit locul lui Anticrist, mergem mai departe să comparăm caracterul papalităţii cu profeţiile consemnate, care descriu caracterul şi faptele lui Anticrist sau ale Omului Păcatului.Unii ar putea întreba dacă este corect să trecem peste împăraţii Romei (care au pretins a fi conducători religioşi supremi), fără a numi sistemul lor Anticrist, şi să aplicăm acest titlu complet şi în întregime sistemului papal organizat. Răspundem că în mod cert este corect, şi trimitem din nou pe cititor la definiţia dată deja lui Anticrist, aşa cum este folosită în Scripturi, adică în locul, în loc de, adică, a fi un imperiu spiritual: el trebuie să pretindă a conduce împărăţiile pământului prin această autoritate spirituală; el trebuie să fie nu numai un împotrivitor, ci şi o falsificare, denaturând şi pretinzând că este Împărăţia lui Cristos şi exercitând ceea ce la timpul potrivit al lui Dumnezeu va fi autoritatea adevăratului Cristos, Biserica glorificată şi completă sub singurul Cap şi Domn adevărat — adevăratul Pontifex Maximus.Papalitatea nu numai că pretinde a fi Împărăţia glorificată a lui Cristos făgăduită de Domnul, de apostoli şi de profeţi, ci ea îşi aplică sieşi şi capilor săi succesivi (papii, care, după cum pretinde ea, iau locul lui Cristos, ca Pontif, Şef sau Împărat al acestei împărăţii) toate acele pasaje din profeţiile care descriu gloria Milenară a lui Cristos. Şi „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (prin teoriile lor false, dezvoltate încet în decursul veacurilor prin ambiţia păcătoasă după mărire), papii au aranjat piesă cu piesă titlurile tuturor celor asociaţi în ierarhie, îmbrăcămintea lor strălucitoare, ceremoniile lor ((B300)) impunătoare, catedralele lor grandioase cu slujbe solemne, copleşitoare, pe o scară care să corespundă cât mai mult posibil cu pretenţiile lor — ambianţă strălucitoare, îmbrăcăminte şi ceremonii potrivite, cât puteau de bine, cu splendorile şi cu măreţia prezentată de profeţi.De exemplu, citim în Psalmul 2:12: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă”. Aceasta nu este o poruncă să sărutăm literal, ci să ne supunem de bună voie şi cu bucurie Domnului nostru, şi se aplică la ora actuală, când, în pregătirea marii şi adevăratei domnii Milenare a adevăratului Cristos, împăraţii sau mai-marii pământului, din punct de vedere politic, social, financiar şi eclesiastic, sunt încercaţi dacă sunt sau nu dispuşi să se aplece în faţa reglementărilor drepte care îşi au acum timpul să intre în acţiune. Cei ce se împotrivesc dreptăţii se împotrivesc sceptrului acestui Împărat al slavei, şi toţi aceştia vor fi răsturnaţi în marele timp de strâmtorare care introduce domnia Milenară a noului Împărat: toţi cei care nu-I vreau domnia vor fi ucişi (Luca 19:27). „Vrăjmaşii lui vor linge ţărâna” — vor fi învinşi.Aplicând greşit această profeţie la împărăţia sa falsă, capul reprezentativ al lui Anticrist, papa, în zilele înfloritoare ale prosperităţii sale, a făcut pe regi şi pe împăraţi să se închine înaintea lui, ca înaintea lui Cristos, şi să-i sărute degetul mare de la picior — aplicând aceasta ca o împlinire a acestei profeţii.Asemenea pretenţii sunt în mod foarte general trecute uşor cu vederea de către cei care studiază profeţia şi de către scriitori, deşi ei găsesc şi în mod special remarcă imoralităţile; dar în aceasta ei greşesc mult, deoarece nedreptăţile au fost destul de abundente în fiecare veac şi n-ar necesita asemenea descrieri profetice speciale, cum sunt date despre Anticrist. Chiar dacă s-ar fi dovedit că cei aflaţi în legătură cu sistemul papal au fost adevărate modele de moralitate, totuşi el ar fi ((B301)) identic cu personajul indicat în Scripturi ca marele Anticrist — falsificarea care şi-a atribuit titlurile, privilegiile, puterile şi reverenţa aparţinând Unsului Domnului. Ca falsificare, el a denaturat şi planul lui Dumnezeu cu privire la alegerea unei „turme mici” sau a unei Biserici în timpul prezent; şi a pus cu totul la o parte adevărata speranţă a Bisericii şi pregătirile Domnului pentru binecuvântarea lumii în timpul domniei Milenare a lui Cristos — pe care Anticrist o prezintă ca împlinită în propria sa domnie.Efectele rele ale unei asemenea pervertiri şi denaturări a planului lui Dumnezeu cu greu pot fi evaluate. Ele au fost sursa directă din care au izvorât toate doctrinele stricate introduse una după alta pentru a sprijini pretenţiile şi a mări demnitatea Anticristului. Cu toate că Reforma, cu trei secole în urmă, a introdus o eră de studiere a Bibliei şi de libertate a gândirii, şi a dus la respingerea multor rele şi erori, totuşi falsificarea a fost pe o scară atât de elaborată, atât de completă în toate părţile şi aranjamentele ei, şi a amăgit atât de complet întreaga lume, încât, chiar după ce Luther şi mulţi alţii au recunoscut papalitatea ca rezultatul marii lepădări de credinţă — Anticristul din profeţie — ei, în timp ce au denunţat-o ca sistem, au ţinut cu tărie la teoria falsă care a condus la erorile ei specifice de doctrină şi practică. Până în ziua de azi, marea majoritate a protestanţilor din toate confesiunile sprijină teoria lui Anticrist, că Împărăţia lui Cristos a fost stabilită. Unii s-au străduit să facă aşa cum a făcut papalitatea — să-şi organizeze biserica sub conducerea unei persoane ca şi cap — în timp ce alţii pun în locul acestui cap un conciliu sau sinod; dar toţi sunt sub înşelarea impusă de interpretarea falsă şi amăgitoare a doctrinelor Scripturii, începută de Anticrist — că domnia Împărăţiei lui Cristos este acum şi nu într-un timp viitor, şi tăgăduind veacul viitor, cum face Anticrist, ei, ca şi acel sistem, sunt nepăsători în privinţa deplinei dezvoltări a ((B302)) sfinţeniei printre credincioşi şi sunt mai degrabă zeloşi pentru realizarea acum a lucrării veacului viitor (convertirea lumii) — aşa de mult încât adesea sunt dispuşi să denatureze planul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi să inventeze teorii pentru a speria lumea şi a o duce la o pretenţie de evlavie; şi sunt dispuşi de asemenea să recurgă la metode îndoielnice şi lumeşti pentru a le creşte atracţia, pentru a face diferitele lor sisteme cu atât mai ademenitoare pentru cei neconvertiţi, pe care ei, ca Anticrist, sunt dispuşi să-i numere în rândurile lor din mândrie şi ca să facă impresie bună.Aceştia cu greu pot să vadă că papalitatea este Anticristul. Cum ar putea, atâta timp cât credinţa este otrăvită, iar judecata este încă în mare măsură orbită de însăşi esenţa erorii lui Anticrist. Trebuie să fie văzute mărimea, grandoarea şi necesitatea Împărăţiei Milenare a lui Cristos şi a operei ei de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, înainte de a putea fi apreciată măsura falsificării lui Anticrist, sau de a putea fi evaluate corect pagubele acestuia pentru adevăr şi influenţa lui pustiitoare şi profanatoare în biserica nominală sau în templul lui Dumnezeu.Nimeni nu trebuie să fie surprins de caracterul complet al acestei falsificări, dacă ne gândim că ea este opera lui Satan şi că a fost copiată după tipurile şi ilustraţiile gloriei viitoare prezentată în Scripturi. Văzând că venise timpul pentru alegerea Bisericii şi că adevărurile sădite de Domnul nostru şi de apostoli câştigaseră repede avans faţă de toate religiile păgâne, căutând pe cei blânzi oriunde mergeau, marele adversar a încercat să distrugă puritatea Bisericii şi să întoarcă pe alte căi şi pe căi false ceea ce nu putea opri. Astfel triumful lui Anticrist, precum şi puterea lui actuală, a fost în realitate succesul lui Satan. Dar vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu; căci în timp ce succesul lui Anticrist părea să prevestească înfrângerea planului lui Dumnezeu, în((B303))BISERICA LUI DUMNEZEU,PREOŢIMEA ÎMPĂRĂTEASCĂ———-TIPUL ADEVĂRATAaron şi urmaşii săi — preot principal sau mare preot, cap, reprezentant şi purtător de cuvânt.——–Preoţii subordonaţi, a căror demnitate oficială, drepturişi privilegii în serviciu sunt primite prin Aaron, al cărui corpei îl reprezintă, au fost tipuri ale Bisericii lui Cristos.REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUIIsus Cristos, Domnul, Capul şi reprezentantul nostru;Marele Preot al mărturisirii sau rânduielii noastre.——–Biserica glorificată, Corpul lui Cristos, părtaşi ai gloriei,maiestăţii şi funcţiei Sale de conducător, ale căror funcţii vor diferi,după cum stea de stea se deosebeşte în slavă.FALSIFICAREAPapii, fiecare la rândul lui, mare preot al ierarhiei papale;domnul, capul şi purtătorul ei de cuvânt.——–Biserica Romei, constând din episcopi şi prelaţi, careau parte de demnităţile ierarhiei, deşi diferen-ţiindu-se în gradede onoare — cardinali, episcopi etc.Supuse ierarhiei sunt ajutoarele, după cum urmează:TIPUL ADEVĂRATLeviţii care făceau servicii legate de Tabernacolul tipic— învăţarea etc., etc. Un ordin inferior de preoţicărora nu le era permis să intre sau să priveascăîn Sfânta Sfintelor (tipică pentru natura spirituală).——–Întregul Israel era învăţat şi îndrumat de ierarhia descrisămai sus. În Moise, care a fost un tip al Cristosului complet,ei au avut profet, preot şi rege, tip al autorităţii Milenare alui Cristos (Fapt. 3:22).REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUIFaza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu prin care Bisericaglorificată va avea contact mai direct cu lumea, învăţând-o,guvernând-o etc., şi care de asemenea va avea comuniunea ceamai strânsă cu Biserica spirituală în glorie.——–Lumea va fi învăţată, îndrumată, condusă şi ajutată de Împărăţia luiDumnezeu, descrisă mai sus, şi de reprezentanţii ei pământeşticare vor avea toată puterea şi va trebui să li se dea ascultare;toţi cei care vor asculta nu vor fi „nimiciţi” (Fapt. 3:23).FALSIFICAREAPreoţii subordonaţi papalităţii, care nu sunt părţi sau membri aibisericii sau ierarhiei, ci sunt numiţi „fraţi” şi „surori”.Dintre ei sunt învăţătorii, infirmierele etc., în contact directatât cu poporul cât şi cu ierarhia.——–Papalitatea pretinde supunerea lumii la conducerea şi laînvăţăturile ei — ca fiind Împărăţia lui Dumnezeu. Preoţimea derând este agentul ei. Când era în putere încerca să-şiimpună legile şi să-i „nimicească” pe cei ce nu se supuneau.((B304))realitate el conlucra, deşi fără să ştie, la asigurarea succesului planului Său, căci adevăraţii consacraţi încercaţi, iar credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu atât de amănunţit probată, ca prin îngăduirea acestei mari falsificări.Tabela însoţitoare va servi să arate cât de completă a fost falsificarea organizării viitoare a Împărăţiei lui Cristos în papalitate şi cum ea a fost luată din preoţia evreiască tipică.Mosheim, explicând ridicarea sistemului ierarhic în Biserică, arată foarte clar această falsificare, în cuvintele următoare, din Volumul 1, pagina 337:„Câtă vreme rămânea cea mai mică probabilitate ca Ierusalimul să-şi ridice iarăşi cândva capul din ţărână, învăţătorii creştini şi bătrânii nu şi-au luat nici un titlu sau distincţie, cel puţin nici unul din cei mai modeşti şi mai umiliţi; dar când soarta acestei cetăţi a fost pecetluită de către Hadrian [135 d. Cr.] şi când evreii nu mai puteau nutri nici cea mai vagă speranţă de a vedea vechiul lor guvernământ restabilit, aceiaşi pastori şi slujitori au conceput dorinţa ca turma lor să creadă că ei au urmat la drepturile preoţimii iudaice. În consecinţă episcopii s-au preocupat să dea ca învăţătură ideea că ei au fost înzestraţi cu un caracter asemănător cu cel al Marelui Preot al evreilor, şi prin urmare posedau toate drepturile care fuseseră recunoscute ca aparţinând Pontifului Evreu. Funcţiile preoţilor evrei obişnuiţi au fost, în acelaşi mod, declarate ca revenindu-le presbiterilor din Biserica Creştină, dar sub o formă mai desăvârşită; şi în cele din urmă diaconii au fost aşezaţi pe aceeaşi treaptă cu leviţii, sau slujitori inferiori.”CAPUL ŞI GURA LUI ANTICRISTMarile sale cuvinte pline de mândriePapa (fiecare papă la rândul său) este capul bisericii false, care este corpul său, întocmai cum Cristos Isus este ((B305)) capul Bisericii adevărate, care este corpul Său. Deoarece capul este reprezentantul corpului şi gura lui vorbeşte pentru corp, aflăm acest aspect al lui Anticrist, după cum trebuie să ne aşteptăm, menţionat în mod proeminent de Scripturi. În Daniel 7:8, 11, 25 şi în Apocalipsa 13:5, 6, gura lui Anticrist ne este arătată în mod special ca o caracteristică principală. Daniel spune că acest corn „avea nişte ochi ca ochii de om” — simbolul inteligenţei şi al unei politici clarvăzătoare. Acest „corn” trebuia să fie deosebit de toate celelalte puteri; trebuia să fie mai înţelept, mai iscusit decât celelalte imperii care au încercat să guverneze lumea; puterea lui trebuia să fie puterea gurii sale (ceea ce rostea), îndrumată de ochii săi (cunoştinţa), mai degrabă decât cea a forţei fizice. Şi nimeni cunoscând istoria papalităţii nu poate tăgădui că imaginile folosite pentru a ilustra puterea şi metodele ei sunt remarcabil de bune.„I s-a dat o gură care rostea lucruri mari şi hule … Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în cer.” „El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt.” Apoc. 13:5, 6; Dan. 7:8, 25.Nu trebuie să uităm că acestea sunt expresii figurative care descriu caracterul şi pretenţiile „fiarei” simbolice (guvernământ) şi ale „cornului” (putere) care iese din vechea fiară sau vechiul Imperiu Roman. În unele privinţe papalitatea a fost un guvernământ nou („fiară”), deosebit de vechiul Imperiu Roman; iar în alte privinţe ea a fost un corn sau o putere printre altele ieşite din acest imperiu, care pentru un timp a deţinut control superior asupra celorlalte coarne sau puteri. Ea este prezentată în simbol din ambele puncte de vedere, aşa încât să fie cât mai complet localizată şi indicată.Marile cuvinte arogante, sau hule, ale lui Anticrist, acoperă întreaga perioadă a îndelungatei sale cariere. Cuvântului „hulă” în zilele noastre i se atribuie de obicei numai un sens ((B306)) vulgar, ca şi cum ar fi legat numai de cele mai vulgare forme de blestem şi de blasfemie. Însă cuvântul „hulă”, în adevăratul lui sens, se aplică la orice ofensă „Hulă înseamnă a atribui lui Dumnezeu ceea ce este contrar naturii Sale şi nu-I aparţine — şi a tăgădui ceea ce-I aparţine”. (Vezi dicţionarul Webster neabreviatla cuvintele blasfemie şi blasfemator.) Şi ca dovadă că acesta este sensul în care este folosit cuvântul „hulă” în Scripturi, observaţi modul în care l-au folosit Domnul nostru şi fariseii: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci pe Tine Însuţi Dumnezeu”. Isus le-a răspuns: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?” Ioan 10:33, 36; vezi şi Marcu 14:61-64.Având înaintea noastră definiţia potrivită a cuvântului „hulă”, cât de evident trebuie să fie chiar şi pentru cele mai simple minţi că marile cuvinte arogante şi pretenţiile lăudăroase ale papalităţii au fost, toate, hule. Stabilirea unei împărăţii false a lui Dumnezeu a fost o calomnie la adresa guvernământului lui Dumnezeu, o hulă grosolană şi o denaturare a caracterului, a planului şi a cuvântului Său. Caracterul lui Dumnezeu, adică „numele” Său, a fost hulit în miile de edicte monstruoase, de bule şi decrete scoase în numele Său de către lungul şir al celor care au pretins că-L reprezintă pe Fiul Său ca locţiitori; şi cortul lui Dumnezeu, adevărata Biserică, a fost hulit prin sistemul fals care a pretins că-i ţine locul — care a pretins că credincioşii lui erau adevăratul şi singurul cort sau Biserică a lui Dumnezeu. Dar să lăsăm istoria să ne spună despre aceste mari cuvinte arogante, despre aceste pretenţii hulitoare pe care papii succesivi le-au rostit şi aprobat în calitate de capi ai lui Anticrist.Într-o lucrare intitulată „Papa, vicarul lui Cristos, capul Bisericii”, scrisă de celebrul romano-catolic, Monseniorul ((B307)) Capel, se găseşte o listă cuprinzând nu mai puţin de şaizeci şi două de titluri hulitoare aplicate papei; şi, să se noteze, acestea nu sunt doar nişte titluri moarte din trecut, căci ele au fost puse în ordine de unul dintre cei mai de frunte scriitori ai papalităţii care sunt în viaţă. Cităm din listă după cum urmează:„Cel mai divin dintre toţi capii”„Sfântul Părinte al părinţilor”„Pontif suprem peste toţi prelaţii”„Supraveghetorul religiei creştine”„Păstorul suprem — păstorul păstorilor”„Cristos prin ungere”„Avraam prin patriarhat”„Melhisedec după rânduial㔄Moise în autoritate”„Samuel în funcţia de judecător”„Mare preot, episcop suprem”„Prinţul episcopilor”„Moştenitor al apostolilor; Petru în putere”„Purtătorul cheii Împărăţiei cerurilor”„Pontif numit cu deplinătatea puterii”„Vicarul lui Cristos”„Preot suveran”„Capul tuturor sfintelor biserici”„Şeful bisericii universale”„Episcop al episcopilor, adică Suveran Pontif”„Conducătorul casei Domnului”„Domn apostolic şi părinte al părinţilor”„Păstor şi învăţător principal”„Medicul sufletelor”„Stâncă pe care porţile îngâmfate ale iadului n-o biruie”„Papă infailibil”„Capul tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu”.Pe lângă lunga listă de titluri din care cele de sus sunt exemple, autorul dă citatele următoare dintr-o scrisoare pe ((B308)) care Sf. Bernard, abate de Clairvaux, i-a scris-o papei Eugenius al III-lea, în 1150 d. Cr.:„Cine eşti tu? Marele preot, supremul episcop. Tu eşti prinţul episcopilor, tu eşti moştenitorul apostolilor. Tu eşti Abel în întâietate, Noe în guvernare, Avraam în rang patriarhal, Melhisedec în rânduială, Aaron în demnitate, Moise în autoritate, Samuel în funcţia de judecător, Petru în putere, Cristos În ungere. Tu eşti cel căruia îi sunt date cheile cerului, cel căruia îi sunt încredinţate oile. Sunt într-adevăr şi alţi portari ai cerului şi alţi păstori ai turmelor; dar tu eşti cu atât mai glorios cu cât ai şi moştenit, în altă manieră, aceste două nume înaintea tuturor celorlalţi. . . . Puterea altora este limitată prin hotare clare; a ta se întinde chiar şi asupra acelora care au primit autoritate peste alţii. Nu poţi tu, atunci când survine un motiv just, să închizi cerurile împotriva unui episcop, să-l destitui din funcţia sa episcopală şi să-l predai Satanei? Astfel privilegiul tău este neschimbător, atât în privinţa cheilor date ţie, cât şi în privinţa oilor încredinţate în grija ta.”Toate aceste titluri linguşitoare, hulitoare, le-au fost aplicate pontifilor romani şi au fost primite de ei cu mulţumire de sine şi cu o evidentă satisfacţie, ca aparaţinându-le pe drept.De la papa Bonifaciu al VIII-lea avem următorul decret, care încă mai există în legea comună: „Declarăm, spunem, definim, pronunţăm că este necesar pentru mântuire ca fiecare fiinţă umană să fie supusă pontifului roman”. Papa Grigorie al VII-lea, care în anul 1063 a poruncit ca papa să fie numit părinte al părinţilor, extrage ceea ce urmează din Geneza 1:16 pentru a sprijini pretenţiile papale: „Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători pe întinsul cerului; luminătorul cel mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul cel mic, ca să stăpânească noaptea; amândoi sunt mari, dar unul este mai mare. Pe „întinderea cerului”, care este biserica universală, «Dumnezeu a făcut doi mari luminători», adică a instituit două demnităţi, care sunt autoritatea pontificală şi puterea regală, dar cea care conduce ziua, adică cea spirituală, este mai mare; dar cea care conduce lucrurile trupeşti este mai mică; deoarece, aşa cum ((B309)) soarele se deosebeşte de lună, tot aşa şi papii se deosebesc de împăraţi”. Şi alţi papi au adoptat această interpretare, care a făcut mult pentru a întări ideea de supremaţie papală.Sfântul Antoniu, arhiepiscopul Florenţei, după ce citează Psalmul 8:4-8, „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” etc. şi aplicându-l la Cristos, îl transferă la papa prin cuvintele următoare: „Şi fiindcă El ne-a părăsit, nemaifiind prezent în trup, a lăsat pe vicarul [înlocuitorul] Său pe pământ, adică pe suveranul pontif, care se numeşte papa, ceea ce înseamnă părintele părinţilor; aşa că aceste cuvinte pot fi în mod potrivit spuse despre papa. Deoarece papa, după cum a spus Hostiensis, este mai mare decât un om dar mai mic decât un înger, pentru că el este muritor; cu toate acestea, el este mai mare în autoritate şi în putere. Pentru că un înger nu poate consacra corpul şi sângele lui Cristos, nici absolvi sau lega, putere pe care papa o posedă în cel mai înalt grad; un înger nici nu poate rândui sau acorda indulgenţe. El este încoronat cu glorie şi onoare: gloria laudei, pentru că el este numit nu numai fericit, ci preafericit. Cine s-ar îndoi să-l numească fericit, pe cel pe care chiar vârful unei asemenea demnităţi mari l-a înălţat? El este încoronat cu onoarea veneraţiei, aşa încât credincioşii pot să-i sărute picioarele. O veneraţie mai mare nu poate exista. „Închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui” (Ps. 99:5). El este încoronat cu mărirea autorităţii, pentru că îi poate judeca pe toţi, dar nu poate fi judecat de nimeni — decât dacă se dovedeşte că s-a abătut de la credinţă [credinţa lui Anticrist, fireşte]. Astfel el este încoronat cu o triplă coroană de aur şi este pus „peste toate lucrările mâinilor sale”, pentru a dispune de toţi subordonaţii. El deschide cerul, trimite pe vinovaţi în iad, confirmă imperiile, reglementează întregul cler”.Conciliul de la Lateran în prima lui sesiune i-a dat papei numele de „Prinţul Universului”, în a doua sesiune l-a numit „Preot şi Rege care trebuie să fie adorat de toţi oamenii şi care este foarte asemănător lui Dumnezeu”, iar în a cincea sesiune a atribuit lui Leon al X-lea profeţiile despre glorioasa domnie a lui Cristos, în aceste cuvinte: „Nu plânge, fiica ((B310)) Sionului, căci iată Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David; iată, Dumnezeu ţi-a ridicat un mântuitor”.Din „Dicţionarul eclesiastic” al lui Ferraris, autoritate etalon romano-catolică, cităm următoarea prezentare condensată despre puterea papală, aşa cum este dată la cuvântul „papa”, art. 2:„Papa este de o asemenea demnitate şi înălţime, încât el nu este doar om, ci, ca şi cum ar fi Dumnezeu şi vicarul [reprezentantul] lui Dumnezeu. . . . Astfel papa este încoronat cu triplă coroană, ca rege al cerului, al pământului şi al iadului. Ba mai mult, excelenţa şi puterea papei sunt nu numai în privinţa lucrurilor cerului, pământului şi infernului, ci el este şi mai presus de îngeri şi este superior acestora; astfel încât dacă ar fi cu putinţă ca îngerii să se abată de la credinţă sau să nutrească sentimente potrivnice acesteia, ei ar putea fi judecaţi şi excomunicaţi de papa. . . . El are atât de mare demnitate şi putere încât ocupă unul şi acelaşi tribunal cu Cristos; astfel încât tot ceea ce face el pare a ieşi din gura lui Dumnezeu. . . . Papa este ca Dumnezeu pe pământ, singurul prinţ al credincioşilor lui Cristos, cel mai mare împărat al tuturor împăraţilor, având deplinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat guvernarea împărăţiei pământeşti şi cereşti”. El adaugă mai departe: „Papa are o atât de mare putere şi autoritate, încât poate modifica, declara sau interpreta legea divină”. „Papa poate uneori contracara legea divină prin limitare, explicare etc.”Astfel, Anticrist nu numai că s-a străduit să stabilească Biserica în putere înainte de timpul Domnului, dar a fost şi destul de cutezător ca să încerce să „contracareze” şi să „modifice” legile divine pentru a se potrivi cu propriile sale planuri. Cât de clar a împlinit el astfel profeţia care cu peste o mie de ani înainte a declarat, el „se va gândi să schimbe timpurile şi legea”. Dan. 7:25.Într-o bulă sau edict, Sixtus al V-lea declară:„Autoritatea dată sfântului Petru şi succesorilor săi, prin nemăsurata putere a Împăratului veşnic, depăşeşte toate puterile împăraţilor şi prinţilor pământeşti. Ea dă sentinţă necontrolabilă asupra tuturor. Şi dacă află că vreunii dintre ((B311)) ei se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu, se răzbună pe ei mai aspru, dându-i jos de pe tronurile lor, oricât de puternici ar fi ei, şi coborându-i până în părţile cele mai de jos ale pământului, ca slujitori ai râvnitorului Lucifer”.O bulă a papei Pius al V-lea, intitulată „Osândirea şi excomunicarea Elisabetei, regina Angliei, şi a aderenţilor ei — cu adăugarea altor pedepse”, spune după cum urmează:„Cel care domneşte în înălţimi, căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a încredinţat o biserică sfântă, catolică şi apostolică (în afara căreia nu există mântuire) unuia singur pe pământ, lui Petru, Prinţul apostolilor, şi succesorului lui Petru, episcopul Romei, pentru a fi guvernată în plinătatea puterii. Pe el singur l-a făcut prinţ peste toate popoarele şi împărăţiile, să smulgă, să distrugă, să risipească şi să nimicească, să zidească şi să sădească”.Sfântul Bernard afirmă că „nimeni afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer, nici pe pământ”.Papa Nicolae I spune că „împăratul Constantin i-a conferit papei numele Dumnezeu, care, de aceea, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.Papa Inocenţiu al III-lea spune: „Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”; iar legea canonică, în comentariu, îl numeşte pe papa — „Domnul Dumnezeul nostru”.Inocenţiu şi Iacobaţiu afirmă că „papa poate face aproape tot ce poate face Dumnezeu”, în timp ce Decius respinge cuvântul „aproape”, ca nefiind necesar. Iacobaţiu şi Durand susţin că „nimeni să nu îndrăznească să i se adreseze lui, mai mult decât lui Dumnezeu — Doamne, ce faci?” Iar Antonius a scris:„Lui [papei] îi aparţine să rânduiască lucrurile care ţin de binele public şi să le înlăture pe acelea care împiedică acest scop, ca vicii, abuzuri care înstrăinează pe om de Dumnezeu. . . . Şi aceasta în conformitate cu Ieremia 1:10 [aici iarăşi atribuind lui Anticrist o profeţie care aparţine domniei Milenare a lui Cristos]: „Iată, astăzi te-am rânduit peste popoare şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să distrugi”, adică, în ceea ce priveşte viciile; iar în ceea ce priveşte virtuţile, „să ((B312)) zideşti şi să sădeşti”. . . . Cât despre puterea papei asupra celor din iad, care sunt simbolizaţi prin peştii mării (Ps. 8) — pentru că, după cum peştii sunt continuu agitaţi de valurile mării, tot aşa cei din purgatoriu sunt continuu apăsaţi de suferinţele pedepsei — Dumnezeu a supus papei şi peştii mării, adică pe cei din purgatoriu, ca să-i uşureze prin indulgenţe.„Păgânii sunt supuşi papei, care conduce în lume în locul lui Cristos. Dar Cristos are deplină putere peste fiecare creatură. Papa este vicarul lui Cristos şi nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de el, după cum nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de Dumnezeu. . . . Papa poate pedepsi popoarele păgâne şi barbare. . . . Şi chiar dacă păgânii nu pot fi pedepsiţi cu pedeapsa spirituală a excomunicării şi cu alte asemenea, ei pot fi totuşi pedepsiţi de biserică cu pedepse băneşti, iar de către prinţi şi cu pedepse trupeşti. . . . Biserica poate pedepsi, indirect, pe evrei cu pedepse spirituale, excomunicând prinţii creştini cărora evreii le sunt supuşi, dacă ei neglijează să-i pedepsească cu pedeapsă naturală atunci când fac ceva împotriva creştinilor. . . . Dacă convertirea unora ar fi dorită, ei pot fi obligaţi prin teroare şi lovituri, nu ca să primească de fapt credinţa, ci să nu pună nici o piedică credinţei printr-o voinţă încăpăţânată. Pentru convertirea necredincioşilor, trebuie imitată judecata lui Dumnezeu”.Aici este o ilustraţie a modului în care eroarea în doctrină produce nedreptate. Oamenii pot fi repede conduşi spre orice formă de cruzime şi de asuprire, dacă mai întâi se pot convinge pe ei înşişi că prin exercitarea unor astfel de nelegiuiri ei sunt cu atât mai asemenea lui Dumnezeu — imitatori ai lui Dumnezeu. Este de mirare că oamenii sunt atât de buni şi de cumpătaţi cum îi găsim, cu toate ideile şi doctrinele îngrozitoare, false, privitoare la planul lui Dumnezeu pentru omenire, cu care Satan i-a orbit şi i-a amăgit prin fântâna papală a erorii, conducându-i pe o cale care se potriveşte cu natura lor decăzută. În continuare acelaşi scriitor adaugă:((B313))„Puterea papei este exercitată asupra ereticilor şi schismaticilor, indicaţi şi prin boi, pentru că ei se împotrivesc adevărului cu cornul mândriei. Dumnezeu i-a supus şi pe aceştia sub picioarele papei spre a fi pedepsiţi împătrit, şi anume cu excomunicarea, concedierea, privarea de bunuri materiale şi persecuţia militară. Dar trebuie luaţi ca eretici numai când refuză să-şi îndrepte învăţăturile lor dăunătoare şi sunt pregătiţi să le apere cu încăpăţânare. . . . Papa poate alege sau numi pe împărat. Împăratul este slujitorul [servul] papei în sensul că el este slujitorul lui Dumnezeu, al cărui loc este ocupat de papa, căci Dumnezeu a delegat pe împărat ca slujitor al papei. . . . Cred că se poate afirma ca adevăr faptul că papa, vicarul lui Cristos, are jurisdicţie universală asupra lucrurilor spirituale şi naturale din lumea întreagă, în locul Dumnezeului celui viu.”Următoarele declaraţii ale papilor, spicuite din „Acts and Monuments” („Fapte şi Monumente”) a lui Fox de către H. G. Guinness, un scriitor englez de seamă, merită un loc de frunte; şi putem fi de acord din inimă cu comentariul acestui scriitor asupra sistemului a cărui gură rosteşte asemenea declaraţii, când zice: „Dacă «oricine se înalţă va fi smerit», ce degradare poate corespunde unei asemenea înălţări de sine?”„De aceea, văzând că o asemenea putere i-a fost dată lui Petru, iar prin Petru mie, ca succesor al său, cine este acela din lumea întreagă care să nu se supună decretelor mele, care am atâta putere în cer, în iad, pe pământ, asupra celor vii şi a celor morţi. . . . Plinătatea puterii mele este atât de mare, prin jurisdicţia cheii ce mi s-a dat, încât în timp ce toţi îmi sunt supuşi — da, chiar şi împăraţii trebuie să-mi supună mie actele lor executive — numai eu nu sunt supus nici unei creaturi, nu, nici chiar mie însumi; astfel maiestatea mea papală rămâne pururea întreagă, superioară tuturor oamenilor, de care toţi trebuie să asculte şi pe care s-o urmeze, pe care nimeni nu trebuie s-o judece sau s-o acuze de nici o crimă, nimeni n-o destituie, afară de mine însumi. Nimeni nu mă poate excomunica, da, chiar dacă am legături cu excomunicaţii, căci nici un canon nu mă leagă; nimeni nu trebuie să mă mintă, căci acela care mă minte este un eretic şi o persoană excomunicată. ((B314)) Astfel deci, se arată că măreţia preoţiei a început cu Melhisedec, i-a fost dat un caracter solemn în Aaron, a fost perfecţionată în Cristos, reprezentată în Petru, înălţată în jurisdicţie universală şi manifestată în papa. Astfel că prin această întâietate a preoţiei mele, toate lucrurile fiindu-mi supuse, pare să se dovedească bine în mine ceea ce s-a zis despre Cristos: «Toate le-ai supus sub picioarele Lui».Şi, de asemenea, trebuie presupus că episcopul acestei biserici este întotdeauna bun şi sfânt. Da, chiar dacă ar cădea în omucidere sau adulter, ar putea păcătui, totuşi nu poate fi acuzat, ci mai degrabă scuzat prin crimele lui Samson, prin furturile evreilor etc. Tot pământul este dioceza mea şi eu sunt supraveghetorul tuturor oamenilor, având autoritatea Împăratului tuturor împăraţilor asupra supuşilor. Eu sunt totul în toţi şi mai presus de toţi, aşa încât Dumnezeu Însuşi şi cu mine, vicarul lui Dumnezeu, avem un singur consistoriu, eu sunt în stare să fac aproape tot ce poate face Dumnezeu. În toate lucrurile pe care le doresc, voinţa mea trebuie să fie luată ca raţiune, pentru că eu sunt capabil prin lege să dau dispense mai presus de lege, iar din rău să fac dreptate, corectând legile şi schimbându-le. Prin urmare, dacă se spune că lucrurile pe care le fac nu sunt făcute de om, ci de Dumnezeu — Ce mĂ puteŢi face decÂt Dumnezeu? Iarăşi, dacă prelaţii bisericii sunt numiţi şi socotiţi de Constantin drept Dumnezei, atunci eu, fiind deasupra tuturor prelaţilor, tuturor dumnezeilor. De aceea, nu-i de mirare dacă stă în puterea mea să schimb timpul şi timpurile, să schimb şi să desfiinţez legi, să dispun de toate lucrurile, chiar aşa, de principiile lui Cristos; căci, unde Cristos îi porunceşte lui Petru să-şi bage sabia în teacă şi-i îndeamnă pe ucenicii Săi să nu facă uz de nici o forţă exterioară pentru a se răzbuna, oare nu scriu eu, papa Nicolae, episcopilor din Franţa îndemnându-i să-şi scoată săbiile adevărate? … Şi, în timp ce Cristos a fost El Însuşi prezent la nunta din Cana Galileii, oare nu interzic eu, papa Martin, în distincţia mea, clerului spiritual să fie prezent la ospeţe de nuntă şi de asemenea să se căsătorească? Mai mult, unde Cristos porunceşte să împrumutăm fără speranţă de câştig, oare nu dau eu, papa Martin, dezlegare de această poruncă? Ce să mai spun despre ucideri, făcând să nu fie crimă sau omucidere a-i ucide pe cei excomunicaţi? La fel, împotriva legii ((B315)) naturii, ceva împotriva apostolilor şi de asemenea împotriva scrierilor apostolilor, eu pot da şi dau dezlegare; căci acolo unde ei în scrierile lor poruncesc ca un preot să fie destituit pentru păcatul desfrânării, eu, prin autoritatea lui Silvestru, modific rigoarea acelei constituţii, considerând că azi minţile şi trupurile oamenilor sunt mai slabe decât erau atunci. . . . Dacă doriţi să ascultaţi pe scurt numărul întreg al acestor cazuri care aparţin pe drept de dezlegarea mea papală, care se ridică la numărul de cinci zeci şi unu de puncte, în care nici un om nu se poate amesteca afară de mine singur, le voi expune. [Aici urmează lista.]După ce am declarat îndeajuns cât de mare este puterea mea pe pământ, în cer şi în purgatoriu, şi care este plinătatea ei de a lega, a dezlega, a porunci, a permite, a alege, a confirma, a dispensa, a face şi a desface etc., acum voi vorbi puţin despre bogăţiile mele şi despre marile mele proprietăţi, pentru ca fiecare om să poată vedea bogăţia şi belşugul meu în toate — rente, dijme, tributuri; mătăsurile mele, mitrele de purpură, coroanele, aurul, argintul, perlele şi mărgăritarele, pământurile şi domeniile mele. Căci mie îmi aparţin mai întâi cetatea imperială Roma, palatul Lateran; regatul Siciliei este în proprietatea mea. Apula şi Capua sunt ale mele. De asemenea regatele Angliei şi Irlandei, nu-mi sunt, sau n-ar trebui oare să-mi fie tributare? La acestea adaug de asemenea, pe lângă alte provincii şi ţări, atât în Occident cât şi în Orient, de la miazănoapte la miazăzi, aceste domenii cu numele [aici urmează o listă lungă]. Ce să spun aici despre veniturile mele zilnice, despre pârga roadelor, anate, mantii papale, indulgenţe, bule, spovedanii, favoruri şi rescripte, testamente, dispense, privilegii, alegeri, venituri bisericeşti, case religioase şi altele asemenea, care se ridică la o sumă nu mică de bani? . . . din care se poate presupune în parte ce avantaj intră în vistieria mea. . . . Dar ce să mai zic despre Germania, unde toată lumea este dioceza mea, după cum spun canoniştii mei şi toţi oamenii trebuie să creadă. De aceea, după cum am început, tot aşa şi închei, poruncind, declarând şi spunând, ca necesitate pentru mântuire, se cere ca fiecare creatură umană să-mi fie supusă.”În zilele noastre mulţi presupun că aceste lăudăroşenii ale papalităţii aparţin doar trecutului îndepărtat şi că în timpurile din urmă s-a produs o mare schimbare în acest ((B316)) sistem; dar puţină reflecţie şi observaţie dovedesc că aceste sentimente ale papalităţii sunt încă neschimbate. Ar trebui să ne gândim, de asemenea, că pretenţia constantă a papalităţii este că doctrinele ei sunt neschimbătoare, că decretele papilor şi ale conciliilor sunt infailibile şi că aceste decrete, răsuflând blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi persecuţii împotriva sfinţilor Săi, sunt încă ţinute ca sacre de către Biserica Romano-Catolică de astăzi. Schimbarea survenită în papalitate este doar pierderea puterii produsă de deşteptarea adusă de Reformă. Voinţa încă există, dar puterea de a face este micşorată prin înmulţirea cunoştinţei şi a libertăţii, în care Biblia a fost principalul factor. Anticrist este treptat „făcut fără putere” de către adevăratul Cristos — prin „suflarea gurii Sale” — Cuvântul Său. În curând strălucirea prezenţei lui Emanuel va nimici cu desăvârşire glorioasa falsificare şi va elibera complet lumea de lanţurile pretenţiilor şi erorilor ei înşelătoare.Spre a ilustra pretenţiile din ultimul timp, observaţi faptul că actualul papă, când s-a urcat pe tronul papal, şi-a luat titlul de Leon al XIII-lea, şi puţin după aceea se iscălea „Leo de tribus Iuda”, adică „Leul din seminţia lui Iuda” — unul din titlurile adevăratului Cap. În pretenţii arogante el desigur nu este în urma celor care au ocupat aceeaşi funcţie în timpul veacurilor întunecate.Ceea ce urmează, numită Adoraţia, este încă o parte din ceremonia legată de instalarea unui nou papă. Noul papă, înveşmântat în alb, împodobit cu multe nestemate strălucitoare şi purtând pantofi roşii cu cruci mari de aur ca şi catarame, este condus la altar unde îngenunchează. Atunci — „papa se ridică şi, purtându-şi mitra, este luat pe sus de către cardinali şi aşezat pe tronul-altar ca să stea acolo. Unul dintre episcopi îngenunchează şi începe imnul «Te Deum» [Te lăudăm, o Dumnezeule]. În acest timp cardinalii sărută picioarele, mâinile şi obrazul papei”. O monedă reprezentând această ceremonie, turnată în monetăria papei, poartă inscripţia „Pe cel pe care ei îl creează, îl adoră”.((B317))Cardinalul Manning, reprezentantul principal al papalităţii în Anglia, susţine şi atrage atenţia publicului asupra clauzei următoare din credinţa catolică:„Declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm ca necesar pentru mântuire, ca orice fiinţă umană să fie supusă Pontifului roman”. Iar într-o cuvântare publicată, el îl prezintă pe papa care a zis: „Pretind că sunt Judecătorul Suprem şi Îndrumătorul conştiinţelor oamenilor; al ţăranului care lucrează pământul, al prinţului care şade pe tron, al familiei care trăieşte în umbra izolării şi al corpului de legiuitori care fac legi pentru împărăţii. Eu sunt singurul, ultimul şi Supremul Judecător a ceea ce este corect şi incorect”.Desigur, observând exemplele moderne de „cuvântări deşarte, pline de mândrie” ale papalităţii, n-ar trebui să trecem cu vederea importantul decret al Conciliului Ecumenic ţinut la Roma în 1870 d. Cr., care declara infailibilitatea papei. Este adevărat, s-a pretins din când în când în trecut de către papi încrezuţi că sunt infailibili; iar episcopii şi prinţii dornici să le linguşească orgoliul i-au declarat virtual astfel, în declaraţia „Tu eşti un alt dumnezeu pe pământ ”; dar a rămas ca un conciliu papal din acest luminat secol al XIX-lea să informeze lumea, calm şi deliberat, cât este de mare acest „dumnezeu pe pământ” — că el este aproape la fel de perfect ca celălalt Dumnezeu, din cer; că el, ca şi celălalt, nu poate greşi; că în cuvintele sale ex catedra,Votul conciliului a fost făcut la 13 iulie 1870 d. Cr., iar în 18 decretul a fost promulgat formal, cu ceremonie, la marea Catedrală Sf. Petru din Roma. Următoarea descriere a acestui eveniment, făcută de dr. J. Cummings din Londra, va fi citită cu interes. El zice:„Papa avea un tron mare, ridicat în faţa ferestrei de răsărit a bisericii Sf. Petru, şi se înveşmântase într-o desăvârşită revărsare de pietre preţioase şi se înconjurase de cardinali, de patriarhi şi de episcopi în veşminte strălucitoare, pentru o scenă spectaculoasă, magnifică. Alesese ora timpurie a ((B318))A sosit timpuldimineţii şi fereastra dinspre răsărit — pentru ca soarele care răsărea să-şi arunce din plin razele strălucitoare asupra splendorii sale, şi prin aceasta, diamantele, rubinele şi smaraldele aşa să le refracte şi să le reflecte încât să pară că nu este un om, ci ceea ce-l proclama decretul, unul care avea toată slava lui Dumnezeu. . . . Papa se postase diminieaţa devreme la fereastra dinspre răsărit . . . dar soarele a refuzat . . . să strălucească. Zorile posomorâte au devenit tot mai întunecate. Slava orbitoare n-a putut fi produsă. Ochii îmbătrâniţi ai pretinsului Dumnezeu nu puteau vedea să citească la lumina zilei şi a trebuit să trimită după lumânări. Lumina lumânării i-a forţat nervii vederii prea mult şi a predat citirea unui cardinal. Cardinalul a început să citească în mijlocul unei întunecimi mereu crescânde, dar abia citise câteva rânduri când aşa o strălucire orbitoare de foc aprins şi aşa un bubuit a izbucnit din cerul negru ca smoala, cum nu mai fusese niciodată la Roma. Pe toţi i-a apucat groaza. Citirea a încetat. Un cardinal a sărit de pe scaun tremurând şi a exclamat: «Este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte, tunetele de la Sinai»”.Printre pretenţiile blasfematoare ale lui Anticrist trebuie amintite câteva dintre doctrinele lui, îndeosebi doctrina Liturghiei, despre care vom vorbi într-un volum următor. Trecând peste adorarea sfinţilor şi a Mariei, notăm câteva erori încă şi mai regretabile.Infailibilitatea Bisericii a fost una din primele erori, şi ea a pregătit calea pentru altele. Aceasta a fost pretinsă înainte ca funcţia papei să fi fost recunoscută. A fost o greşeală foarte gravă, şi ea a închis calea spre corectarea erorilor când acestea au fost după aceea descoperite. A pus decretele conciliilor bisericii în afara oricărei contraziceri sau examinări, fie prin raţiune, fie prin Scriptură, şi a făcut din ignoranţa, slăbiciunile şi concepţiile greşite omeneşti standarde de credinţă, în locul Cuvântului lui Dumnezeu — Biblia; căci, odată ce s-a recunoscut că glasul conciliului bisericii era infailibil fiecare conciliu se simţea obligat să nu ia nici o decizie contrară ((B319)) conciliilor precedente; iar cei care făceau altfel erau pasibili de a fi respinşi. Astfel că o eroare odată afirmată nu putea fi negată, nici chiar nu se putea renunţa la ea, iar Biblia şi raţiunea au trebuit să fie interpretate şi contorsionate ca să se potrivească cu decretele infailibile ale oamenilor failibili. Nu este de mirare că s-a constatat că era nevoie de un teolog foarte priceput ca să interpreteze Scripturile aşa încât să le facă să fie în acord cu aşa-zisele decrete infailibile. Nu este de mirare nici că, pentru eficacitate, Anticrist —A proscris Biblia. Istoria papalităţii arată clar că, în timp ce pretindea că respectă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, a ţinut-o pe ultimul plan, iar cuvintele lui Dumnezeu, ca nepotrivit să fie citit, şi primejdios pentru popor, pentru ca propriul său cuvânt infailibil să poată avea control deplin. Ea ştia prea bine că Biblia era primejdioasă pentru puterea sa şi o permanentă denunţare a pretenţiilor sale blasfematoare.În zilele puterii papale, faptul de a poseda sau a citi Biblia de către popor era tratat ca o infracţiune. Arta tiparului şi reînsufleţirea generală a învăţării care a rezultat din ea, în jurul secolului al XVI-lea, au asigurat învierea Bibliei din mormântul limbilor moarte, în care Anticrist o ţinuse de multă vreme ascunsă, interzicând traducerea ei sub ameninţarea cu pedepse aspre. Şi când spiritul de trezire al independenţei a început s-o răspândească printre popor în limbile vorbite, arderea Bibliilor nu era un lucru neobişnuit; şi lungi şi răsunătoare au fost blestemele neîndurătoare ieşite de la Vatican împotriva păcătoşilor obraznici care au îndrăznit să traducă, să publice sau să citească Cuvântul lui Dumnezeu.Când Wycliffe şi-a publicat traducerea, papa Grigorie a trimis o bulă Universităţii din Oxford, condamnând pe traducător ca fiind „căzut într-un fel de răutate detestabilă”. Traducerea lui Tyndale a fost de asemenea condamnată; iar când Luther şi-a publicat traducerea în germană, papa Leon al X-lea a emis o bulă împotriva lui. ((B320)) Cu toate acestea, lucrarea mergea înainte pe scară largă şi constant: Biblia trebuia să aibă o înviere deplină şi era hărăzită să-şi reverse lumina asupra oamenilor din orice neam şi de orice limbă. Biserica Romei a ajuns cu timpul să înţeleagă aceasta şi a hotărât ca atare să permită traducerea Scripturilor în limbile moderne, de către traducători catolici, însoţită de adnotări catolice. Acestea însă nu trebuiau date poporului, decât acolo unde era pericolul de a primi traduceri protestante. Traducerea Rhemish declară acest lucru.Cele ce urmează arată caracterul unora dintre notele la traducerea Rhemish — care însă în anii din urmă a fost înlocuită cu traducerea Douay, foarte asemănătoare, dar cu note mai puţin tăioase. O notă la Matei 3 spune: „Ereticii pot fi pedepsiţi şi reprimaţi; şi pot şi trebuie, prin autoritate publică, fie spirituală fie laică, să fie pedepsiţi sau executaţi”. O notă la Galateni 1:8 spune: „Catolicii n-ar trebui să cruţe pe propriii lor părinţi, dacă aceştia sunt eretici”. La Evrei 5:7 nota spune: „Traducătorii Bibliei protestante ar trebui mutaţi în adâncurile iadului”. Iar la Apocalipsa 17:6 comentariul zice: „Dar sângele protestanţilor nu este numit sângele sfinţilor, cu nimic mai mult decât sângele hoţilor, al ucigaşilor şi al altor răufăcători, pentru vărsarea căruia, din ordinul justiţiei, nici o obşte nu va răspunde”.Cele ce urmează sunt câteva din restricţiile care s-au impus când s-a constatat că citirea Bibliei nu putea fi cu totul împiedicată. A patra regulă din Index Expurga to ris spune:„Dacă cineva va avea îndrăzneala să citească sau să posede Biblia fără permisiune scrisă, acela nu va primi iertare de păcate până ce nu va preda această Biblie trebnicului. Librarii care vor vinde vreunei persoane, sau în alt mod vor dispune de Biblii în limba populară, fără a avea o asemenea permisiune, vor pierde costul cărţilor . . . şi vor fi supuşi de către episcop şi la alte asemenea pedepse pe care acesta le va socoti potrivite, după gravitatea păcatului”.((B321))Conciliul din Trent, în sesiunea din 1546 d. Cr., a spus:„Pentru a ţine în frâu minţile nemulţumite, conciliul decretează ca în materie de credinţă şi de morală, şi de orice priveşte menţinerea doctrinei creştine, nimeni să nu aibă îndrăzneala, încrezându-se în propria sa judecată, să interpreteze Scripturile sacre după cum le înţelege el, contrar celor ce au fost susţinute şi încă se mai susţin de către sfânta biserică mamă, care are dreptul să judece asupra sensului adevărat.”Cităm din bula lui Pius al VII-lea, trimisă Primatului Poloniei la 29 iunie 1816 împotriva Societăţilor Biblice:„Am fost cu adevărat şocaţi de acest şiretlic foarte abil prin care înseşi temeliile religiei sunt subminate; şi dată fiind marea importanţă a acestei chestiuni, după ce am discutat în conciliu cu venerabilii noştri fraţi, cardinali ai sfintei Biserici Romane, am deliberat cu grijă şi atenţie extremă asupra măsurilor potrivite care trebuie adoptate de către autoritatea noastră pontificală, pentru a remedia şi a desfiinţa pe cât este cu putinţă această molimă . . . De bunăvoie aţi arătat deja o arzătoare dorinţă de a depista şi a răsturna intrigile necuviincioase ale acestor inovatori; totuşi, în conformitate cu funcţia noastră, vă îndemnăm iarăşi şi iarăşi ca tot ceea ce puteţi realiza prin putere, da prin sfat sau îndeplini prin autoritate, să executaţi zilnic cu maximă seriozitate . . . Biblia tipărită de eretici trebuie pusă în rândul altor cărţi interzise, potrivit regulilor Indexului.”Acelaşi papă, în anul 1819, a emis o bulă împotriva folosirii Scripturilor în şcolile din Irlanda. Cităm din ea următoarele:„La urechile sfintei congregaţii a ajuns informaţia că aproape în toate părţile Irlandei au fost înfiinţate Şcoli Biblice, susţinute din fondurile heterodocşilor, în care persoanele fără experienţă de ambele sexe sunt împresurate cu otrava fatală a doctrinelor depravate. . . . Trebuie făcut orice efort posibil pentru a ţine la distanţă tineretul de aceste şcoli distructive. . . . Trudiţi cu toată puterea voastră pentru a feri tineretul ortodox de coruperea prin ele — un obiectiv care se va putea realiza cu uşurinţă, nădăjduiesc, prin înfiinţarea de şcoli catolice în toată dioceza voastră.”((B322))Avem aici o recunoaştere sinceră a scopului real al înfiinţării de şcoli parohiale catolice în Marea Britanie şi în America de Nord, adică pentru a-şi proteja domeniul. Anticrist n-are nici un alt scop în a oferi educaţie poporului de rând. Ignoranţa şi superstiţia sunt bastioanele papalităţii; şi secolele ei de putere, inclusiv ceea ce este cunoscut ca „veacurile întunecate”, dovedesc acest lucru. Educaţia clerului sub „restricţii” n-a fost neglijată; dar că nu s-a depus nici o străduinţă pentru educaţia poporului o dovedeşte puternic ignoranţa densă din toate vechile ţări catolice. Şcolile şi Biblia au fost dintotdeauna duşmanii insuportabili ai lui Anticrist şi n-au fost tolerate decât atunci când au devenit necesităţi — asupra cărora trebuie să fie aruncată o lumină falsă pentru păstrarea existenţei lui Anticrist.Cităm dintr-o bulă a lui Leon al XII-lea, emisă în 1825 d. Cr. către clerul romano-catolic din Irlanda:„Nu este un secret pentru voi, venerabili fraţi, că o anumită societate, vulgar numită Societatea Biblică, se întinde cu insolenţă în lumea întreagă. După ce a dispreţuit tradiţiile sfinţilor părinţi, şi în opoziţie cu decretul bine cunoscut al Conciliului din Trent, această societate şi-a adunat toate forţele şi-şi îndreaptă toate mijloacele spre un singur scop: spre traducerea, sau mai degrabă spre pervertirea Bibliei în limbile autohtone ale tuturor neamurilor.”Chiar răposatul papă Pius al IX-lea şi-a exprimat îngrijorarea inimii în faţa triumfului pretutindeni al marelui duşman al lui Anticrist — Biblia. El a zis: „Blestemate fie aceste societăţi viclene şi înşelătoare, numite Societăţi Biblice, care vâră cu forţa Biblia în mâinile tineretului lipsit de experienţă.”Este adevărat, s-a decretat la Conciliul Plenar Romano-Catolic din Baltimore, din 1886, că în şcolile catolice din Statele Unite va fi îngăduită o Biblie aprobată. Aceasta însă nu înseamnă nici o schimbare în sentimentul adevărat al lui Anticrist; este numai o altă lovitură a politicii sale ((B323)) prevăzătoare, din respect faţă de spiritul de libertate din această ţară, care nu poate suferi asemenea restricţii. Ei ştiau bine, totuşi, că libertatea era dorită şi nu Biblia; iar ancheta descoperă că acum, după doi ani, Biblia nu se găseşte în şcolile catolice de pe aici.Doctrina nemuririi naturale, inerente a omului (că o existenţă umană odată începută nu poate înceta niciodată) a fost o altă eroare rodnică, împrumutată din filosofia greacă. Şi fiind admisă, a dus fireşte la concluzia că dacă existenţa trebuie să continue veşnic, atunci expresiile Bibliei cu privire la nimicirea în final a păcătoşilor cu voia, moartea a doua etc., trebuie interpretate în aşa fel încât să însemne contrariul a ceea ce spun, adică viaţă veşnică într-o anumită stare. Apoi a fost uşor să se decreteze că pentru cei răi trebuie să fie o viaţă de suferinţă; şi chinurile au fost adesea zugrăvite pe pereţii bisericilor precum şi prin cuvintele preoţilor şi călugărilor zeloşi. Această eroare s-a imprimat cu atât mai uşor asupra convertiţilor cu cât filosofii greci (atunci conducătorii lumii în materie de ştiinţă, religie şi filosofie — ale căror idei, după cum arată Iosefus, începuseră chiar să atingă iudaismul) susţinuseră şi învăţaseră de mult timp o pedeapsă în moarte pentru cei răi. Spre cinstea lor totuşi, să se remarce că ei n-au coborât niciodată până la blasfemiile oribile împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu, propovăduite lumii de către Anticrist. Apoi, trebuia să se fixeze un loc pentru acest chin şi să-l numească iad, şi să caute pasaje din Scripturi referitoare la şeol, hades şi gheena care descriu adevărata plată a păcatului — întâia şi a doua moarte — şi să le aplice cu îndemânare pe acestea şi pildele Domnului nostru şi simbolurile Apocalipsei, în aşa fel încât să se înşele pe ei înşişi şi să înşele lumea întreagă în privinţa acestui subiect, şi, mai întristător, să calomnieze şi să aducă hulă la adresa caracterului şi planului lui Dumnezeu, atotînţeleptul şi îndurătorul nostru Tată Ceresc.((B324))A fost introdus Purgatoriul, ca să aline şi să facă suportabilă această teribilă doză de doctrină, şi în plus să dea lui Anticrist o autoritate mai fermă asupra poporului. El pretindea că deţine cheile cerului şi ale iadului şi că are puterea să atenueze durerile din purgatoriu: nu numai pedeapsa adamică şi slăbiciunile moştenite prin ea, ci şi pedepsele pentru păcatele voite, intenţionate. Se poate uşor imagina ce mecanism de putere a dat aceasta asupra unui popor ignorant — în special când împăraţii şi oamenii importanţi ai pământului au recunoscut şi s-au închinat înaintea amăgitorului.Au urmat liturghiile pentru morţi; bogaţii şi săracii, deopotrivă, au socotit de datoria lor să plătească, şi încă generos, pentru a le avea. Eficacitatea liturghiilor pentru atenuarea suferinţelor din purgatoriu se pretinde a fi atotputernică __ aşa încât nici Iehova, nici Cristos nu se puteau amesteca. Acestea au devenit un izvor de venituri mari pentru Anticrist, căci preoţii nu întârziau să reamintească muribunzilor, dacă aceştia erau bogaţi, că era potrivit a lăsa moşteniri generoase pentru propriile lor liturghii — ca nu cumva moştenitorii lor să neglijeze chestiunea. Şi într-adevăr, în cursul acestui an au apărut în ziarele romano-catolice preveniri de felul acesta, îndemnând să se cheltuiască mai puţini bani pentru florile de la înmormântare, ca să se poată cheltui mai mulţi pentru liturghiile pentru morţi.S-au introdus indulgenţele, cu câtva timp înainte de „cruciade”; ştim că indulgenţele au fost oferite ca un dar pentru a asigura voluntari în aceste „cruciade” sau „războaie sfinte”. Prin edict papal, oricine voia să se angajeze în aceste războaie sfinte urma nu numai să fie iertat de păcatele trecute, dar şi merita să-i fie plătite păcatele viitoare şi astfel să fie asigurat împotriva anumitor suferinţe din purgatoriu. Romano-catolicii ne spun că aceste indulgenţe nu sunt intenţionate a fi nişte permise să se comită păcate, ci sunt răsplăţi pentru merit care compensează sau anulează un anumit număr de zile sau ani de chin în purgatoriu; astfel încât dacă păcatele unui om îl făceau pasibil de o mie de ani de suferinţă, iar el şi-a asigurat, o dată sau în ((B325)) momente diferite, indulgenţe pentru o mie de ani, fie prin bani, fie prin servicii făcute papalităţii, sau prin ispăşirile făcute, el va fi eliberat; dacă ar avea în creditul său indulgenţe de nouă sute de ani, el ar avea de îndurat o sută de ani de suferinţă; şi dacă s-ar socoti că indulgenţele depăşesc cu mult pedepsele lui, el ar fi probabil considerat un sfânt, cu influenţă specială în cer, către care să se facă rugăciuni şi care să fie adorat. Din această clasă Ludovic Cruciatul, rege al Franţei, ar fi un exemplu. El a fost canonizat, iar acum este adorat şi se fac rugăciuni către el sub numele de Sfântul Ludovic.Este într-adevăr o diferenţă între această vedere asupra indulgenţelor şi o autorizaţie de a comite păcate; şi totuşi ea este foarte mică; deoarece papalitatea a fixat pentru diferite păcate obişnuite un anumit volum de suferinţă, şi nu numai păcatele din trecut puteau fi astfel compensate şi anulate, dar cei care aveau motiv să creadă că ar putea comite anumite păcate în viitor îşi puteau asigura dinainte merit pentru a le anula. Pe lângă aceasta, unele indulgenţe, numite „indulgenţe plenare” [complete, întregi], se înţelege desigur că acoperă toate păcatele, trecute şi viitoare.Această practică chiar şi astăzi pare puţin verosimilă. Catolicii au anumite rugăciuni a căror repetare constituie o bază de indulgenţă pentru o perioadă limitată; şi multe rugăciuni adunate, pretind ei, îi va proteja de mânie multă vreme. Astfel, celor care zic „Ave, sfântă regină” li se acordă patruzeci de zile de indulgenţă, în timp ce pentru cei care zic „Litania binecuvântatei Fecioare” au o indulgenţă de două sute de zile; iar pentru cei care zic „Binecuvântată fie sfânta, neprihănita şi preacurata zămislire a Fecioarei Maria” se acordă o sută de ani de indulgenţă etc., etc. Se poate uşor imagina la ce corupţie a dus această doctrină blasfematoare în „veacurile mai întunecate”, când indulgenţele erau oferite nestingherit pe bani şi pentru servicii făcute în persecutarea necredincioşilor şi a ereticilor.Pentru crimele comise în general de către cei bogaţi, care puteau plăti cu dărnicie, erau fixate pedepse enorme, în timp ((B326)) ce încălcările cele mai josnice ale dreptăţii, mai obişnuite la clasele mai sărace, erau cu uşurinţă scuzate. Astfel, căsătoria cu un verişor primar costa 5.000 de dolari, în timp ce uciderea soţiei sau a unui părinte costa numai 20 de dolari. Spanheim spune: „Instituţia Indulgenţei a fost pentru Biserica Romano-Catolică monetăria care fabrica bani, minele de aur pentru nepoţii depravaţi şi pentru copiii nelegitimi ai papilor, forţa războaielor papale, mijlocul de lichidare a datoriilor şi fântâna nesecată de lux pentru papi”.Pentru a reglementa acest trafic a fost stabilită o scară gradată de pedepse pentru diferite păcate — atâtea zile sau ani în purgatoriu pentru fiecare, şi de asemenea a fost aranjată o scară de preţuri corespunzătoare, aşa încât cei care obţineau indulgenţă pentru o crimă sau un furt, o pruncucidere sau un adulter sau un jurământ fals, sau alte păcate, să poată fi taxaţi cu tarife diferite. Prin acest mijloc pedepsele erau anulate şi chinurile din purgatoriu erau îmblânzite sau sfârşite, după plăcerea agenţilor lui Anticrist. Nu ne putem mira că poporul a ajuns repede să înţeleagă că atâta păcat se plătea cu atâţia bani.În aşa măsură a crescut nelegiuirea prin aceste indulgenţe, încât indignarea claselor mai bune ale societăţii a fost îmboldită la revoltă împotriva Bisericii. Ochii oamenilor au început să se deschidă şi au văzut clerul, de la cei mai înalţi demnitari ai bisericii până la categoriile cele mai joase ale persoanelor oficiale, afundat în nedreptate.După cum cel mai întunecos ceas precede furtuna, tot aşa cel mai întunecos ceas, din punct de vedere moral, al domniei întunecoase a lui Anticrist a fost chiar înainte de începerea marii mişcări a Reformei. Atunci traficul deschis şi ruşinos cu indulgenţe a produs scârbă şi l-a făcut pe Luther şi pe alţi papişti zeloşi să pună sub semnul întrebării şi să examineze întregul sistem, atât în aspectul lui moral, cât şi mai târziu în aspectul lui doctrinar. În cele din urmă Luther a atins ideea adevărată — că papalitatea era într-adevăr Anticristul. Şi după ce a descoperit acest lucru, el a scos în evidenţă fără ((B327)) teamă unele din simbolurile Apocalipsei şi a arătat aplicarea şi împlinirea lor parţială în ierarhia papală.Cu privire la aceasta cităm cele ce urmează, de sub pana binecunoscutului cleric Lyman Abbott. El spune:„Printre alte condiţii pentru care indulgenţele erau acordate altădată mai mult decât acum a fost contribuţia în bani pentru biserică. Acest trafic şi-a atins apogeul la începutul secolului al XVI-lea, sub Leon al X-lea, care a pus în circulaţie indulgenţe pentru toţi cei care urmau să contribuie la ridicarea catedralei Sfântul Petru din Roma. Principalul său agent pentru vânzarea indulgenţelor în Germania a fost John Tetzel. Viciile notorii ale lui Tetzel n-au împiedicat alegerea lui ca purtătorul acestor iertări către alte suflete mai curate, şi nici o extravaganţă nu i se părea prea mare, ca să aducă bani în cuferele sale. El a declarat că crucea roşie, care-l însoţea peste tot unde mergea, avea o eficacitate tot atât de mare ca şi crucea lui Cristos — că nu exista păcat atât de mare încât el să nu-l poată ierta. «Indulgenţele mântuiesc nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi. Chiar în momentul când banii zăngăne pe fundul cufărului, sufletul scapă din purgatoriu şi zboară liber spre cer.» Astfel erau unele din declaraţiile sale blasfematoare. A fost stabilită o scară de preţuri fixe. «Poligamia costă şase ducaţi; sacrilegiul şi mărturia mincinoasă nouă; omorul opt; vrăjitoria doi.» Acest trafic deschis şi neruşinat a fost cel care, mai mult ca orice, a dus la Reformă. Indulgenţele au continuat să fie acordate nu numai pentru fapte de cult, ci şi pentru contribuţii în bani în folosul bisericii; dar vânzarea publică şi deschisă a indulgenţelor este acum în cea mai mare parte îndepărtată din Biserica Romei”.Un alt scriitor citează mai departe limbajul lui Tetzel, astfel:„Apropiaţi-vă şi vă voi da scrisori corect pecetluite, prin care chiar şi păcatele pe care veţi dori să le comiteţi în viitor vă vor fi toate iertate. Nu există păcat atât de mare pe care indulgenţa să nu-l poată ierta. Plătiţi, plătiţi numai cu dărnicie şi veţi fi iertaţi. Voi preoţi, voi nobili, voi negustori, voi soţii, voi fete, voi tineri, ascultaţi la părinţii şi prietenii voştri plecaţi, care strigă către voi din abisul fără fund: «Îndurăm chinuri groaznice, o ((B328)) mică milostenie ne-ar scăpa. Voi o puteţi face. Oare n-o veţi face?» Cu zece groşi vă puteţi elibera părintele din purgatoriu. Domnul Dumnezeul nostru nu mai are de-a face cu noi ca Dumnezeu — El a dat toată puterea papei”.Ceea ce urmează ne-a fost transmis ca model de formular folosit de Tetzel — completat cu numele cumpărătorului, păcatele sale etc.:„Domnul nostru Isus Cristos să aibă milă de tine . . . şi să te ierte prin meritul preasfintelor Sale suferinţe. În virtutea puterii apostolice încredinţate mie, eu te iert de toate . . . excesele, păcatele şi crimele pe care le-ai fi putut comite, oricât de mari şi enorme ar fi ele, şi de orice fel. . . . Te scutesc de durerile pe care ar fi trebuit să le înduri în purgatoriu. . . . Te restabilesc la nevinovăţia şi curăţenia botezului tău, aşa încât, în clipa morţii, porţile locului de chin să fie închise în faţa ta, iar porţile paradisului să-ţi fie deschise. Şi dacă vei trăi încă mult timp, acest har să continue neschimbat până la timpul sfârşitului tău. În numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Fratele John Tetzel, comisar, a semnat aceasta cu propria sa mână. …….. .”În privinţa prezentului imediat nu ne putem pronunţa, dar ştim că doar acum câţiva ani continuau să se vândă indulgenţe tipărite cu preţurile fixate, la mese în unele dintre marile biserici romano-catolice din Mexic şi Cuba.„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” — „Va nimici pe sfinţii Celui Prea înalt”Oare împărăţia papală falsă a deţinut şi a exercitat putere asupra adevăraţilor copii consacraţi ai lui Dumnezeu şi i-a biruit — „i-a asuprit”, printr-o lungă perioadă de opresiune sau zdrobire, după cum dă de înţeles textul ebraic? Răspundem, da; orice mijloc ce s-a putut imagina a fost folosit pentru a zdrobi însuşi spiritul adevăratului creştinism (Ioan 8:36; Gal. 5:1; 2 Cor. 3:17) şi a-l înlocui cu spiritul, doctrinele şi formele lui Anticrist. La început a ((B329)) fost nu atât un atac deschis împotriva credincioşilor, cât o asuprire lentă, persistentă, zdrobitoare, având de-a face mai ales cu învăţătorii împotrivitori şi epuizând răbdarea şi credinţa multora. Această tulburare şi nimicire persistentă este bine ilustrată prin instituirea spovedaniei, în care Anticrist nu numai că lua cunoştinţă de orice critică şi orice cuvânt de obiecţie împotriva acestui sistem, rostite la audierea celui care se spovedea, dar sub ameninţarea cu pedepse viitoare îl obliga să mărturisească şi să se căiască de orice gânduri sau fapte potrivnice. Şi acest lucru a fost curând atât de susţinut de puterea civilă încât a rosti vreun protest împotriva bisericii putea fi interpretat ca trădare împotriva puterii civile, care era susţinută de autoritatea papală.În avântul iniţial al înălţării papale, oamenii în general erau cu numele membri ai bisericii, sau altfel erau păgâni; şi se aştepta de la toţi cei care mărturiseau pe Cristos să se conformeze obiceiurilor şi reglementărilor ierarhiei care se autoînălţa treptat. Eroarea, întotdeauna mai populară decât adevărul, când a fost înălţată la influenţă şi putere, a vânat, a exilat şi a făcut ca adevărul, precum şi toţi cei care-l susţineau să aibă o proastă reputaţie. Acesta a fost timpul când, după cum este ilustrat în Apocalipsa, adevărata Biserică (femeia) a fugit în pustie — în singurătate (Apoc. 12:6) — exilată din pricina credincioşiei sale faţă de adevăr şi faţă de adevăratul Domn şi Cap al Bisericii. În acest timp, când apostaţii erau înălţaţi ca prinţi, sfinţii adevăraţi, umili, trăiau experienţa a ceea ce Domnul îi avertizase, şi toţi cei care vor trăi evlavios (în prezent) să se aştepte la persecuţii. Soacra era împotriva nurorii, tatăl împotriva fiului, fratele împotriva fratelui, iar duşmanii omului adesea erau într-adevăr cei din casa lui. S-ar putea concepe ceva mai potrivit pentru a-i epuiza sau nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt, decât un astfel de mod în care s-a persistat timp de secole?((B330))Pentru a ne putea face o idee despre caracterul feroce şi necruţător al acestei persecuţii trebuie să mergem iarăşi la paginile istoriei.Persecuţiile creştinilor sub Roma păgână nu sunt vrednice să fie comparate cu cele de sub Roma papală, fiind mai rare, mai restrânse ca proporţii şi mult mai puţin aspre. Se declară, pe autoritatea creştinilor timpurii, că majoritatea magistraţilor romani care exercitau în provincii autoritatea împăratului sau a senatului, şi în a căror mâini se afla puterea vieţii şi a morţii, se purtau ca nişte oameni cu maniere rafinate şi cu educaţie liberală, care respectau regulile justiţiei. Adesea ei refuzau odioasa sarcină a persecuţiei, respingeau cu dispreţ acuzaţiile împotriva creştinilor (cum au încercat să facă Pilat şi Irod în cazul Domnului nostru — Luca 23:14-16, 20, 22; Mat. 27:24), sau sugerau creştinilor acuzaţi vreun mijloc legal de scăpare. Când era posibil îşi foloseau puterea pentru uşurarea creştinilor mult mai adesea decât pentru asuprirea lor; iar tribunalele păgâne erau adesea refugiul lor cel mai sigur împotriva acuzatorilor lor evrei.* Cruda persecuţie sub groaznicul tiran Nero, care a ars pe unii creştini pentru a îndepărta de la el suspiciunile publice, formează una din paginile cele mai întunecate ale istoriei Romei păgâne, dar victimele lui au fost comparativ puţine. În general victimele persecuţiilor păgâne n-au fost comunităţi, ci persoane importante. Chiar şi aceste persecuţii împotriva reprezentanţilor de frunte nu erau atât de mult o hotărâre de împotrivire fixă şi persistentă din partea guvernului, cât rezultatul unei vociferări populare de necontrolat, stârnită de superstiţie, care stăpânitorilor le părea că trebuia să fie satisfăcută în interesul păcii şi ordinii. Câteva exemple grăitoare în acest sens se găsesc în cariera apostolului Pavel,*Gibbon, Vol. II, pag. 31-33((B331))precum şi a altor apostoli. Vezi Fapt. 19:35-41; 25:24-27; 26:2, 3, 28. Chiar şi persecuţiile mai generale de sub împăraţii romani au durat doar perioade scurte, cu excepţia celei de sub Diocleţian, care a continuat cu asprime variată timp de zece ani. Între aceste persecuţii au fost adesea lungi perioade de pace şi linişte. Sub împăraţi, deşi foarte hărţuită, creştinătatea n-a fost nimicită, ci, după cum am văzut, a prosperat mult.Cât de diferite au fost persecuţiile papalităţii, care a pus mâna nu numai pe împotrivitorii proeminenţi, ci pe toţi, şi ale cărei persecuţii au durat nu câteva luni, ci neîncetat! Ceea ce sub împăraţii păgâni fusese doar o furie sau o nebunie trecătoare, sub papi s-a redus la un sistem obişnuit, animat de fanatism religios şi de ambiţie intrigantă — şi inspirat de un zel, o energie şi o cruzime satanică, fără egal în analele istoriei. Biserica apostată a pus deoparte sabia spiritului, şi înşfăcând braţul imperiului şi-a îndreptat armele trupeşti cu o furie neînduplecată împotriva fiecărui împotrivitor mai slab care stătea în calea ambiţiei ei, în timp ce a curtat, a linguşit şi a amăgit pe cei în autoritate până când le-a câştigat încrederea şi le-a uzurpat locul şi puterea.Atât păgânismul cât şi erezia au devenit atunci subiecte de persecuţie — în special cea din urmă. Aşa-zisul cler creştin, spune Edgar, „a aplicat greşit legile teocraţiei iudaice şi deciziile din analele iudaice în scopul necreştinesc şi josnic de a deştepta demonul persecuţiei împotriva rămăşiţelor în descompunere ale superstiţiei [păgâne] greacă şi romană. . . . Ei au dizolvat vechea structură a politeismului şi i-au transferat veniturile în folosul bisericii, statului şi armatei. . . . Păgânismul a fost scos afară de pe teritoriul roman. . . . Constrângerea în general a luat locul convingerii şi teroarea locul evangheliei. Te ruşinezi citind despre Symmachus şi Libanius, doi oratori păgâni, care pledau pentru raţiune şi convingere în propagarea religiei, în timp ce un Theodosius ((B332)) şi un Ambrosius, un împărat creştin şi un episcop creştin, îndeamnă la violenţă şi constrângere”.După ajungerea lui Constantin la suveranitatea Romei, el a fost înclinat să tolereze toate religiile, după cum se arată prin celebrul edict din Milano, care acorda libertate religioasă fiecărui individ din Imperiul Roman. O asemenea măsură trebuia să fi fost aclamată cu bucurie de biserica creştină, care tânjise atât de mult după libertate sub persecuţiile anterioare; dar nu s-a întâmplat aşa. Adevăratul spirit al creştinismului se depărtase, iar acum ambiţia bisericii era să se înalţe cât mai repede posibil, zdrobind orice scânteie de libertate şi supunându-şi toate lucrurile. Drept care, Gibbon spune:* „Slujbaşii lui bisericeşti [ai lui Constantin] au reuşit curând să reducă obiectivitatea magistratului şi să trezească zelul prozelitului . . . şi din clipa când a adunat trei sute de episcopi între zidurile palatului său, el a stins speranţa de pace şi de toleranţă”. Împăratul a fost convins acolo să declare că cei care se împotriveau judecăţii acestui corp clerical în chestiuni de credinţă să se pregătească de exil imediat. Iar hotărârile lor au fost declarate ca fiind de autoritate divină. Acest spirit de intoleranţă s-a copt curând în amare şi neîndurătoare persecuţii. Constantin a promulgat două legi penale împotriva ereziei, iar exemplul lui a fost urmat de împăraţii care i-au urmat: Valentinian, Graţian, Theodosius, Arcadius şi Honorius. Theodosius a publicat cincisprezece, Arcadius douăsprezece şi Honorius nu mai puţin de optsprezece legi de felul acesta. Acestea sunt consemnate în Codicele Theodosian şi în cel Justinian, spre ruşinea autorilor lor preoţeşti şi imperiali.*Vol. II, pag. 236Ceea ce-i plăcea lui Anticrist să numească erezie (din care mult era adevăr şi dreptate, străduindu-se să menţină ((B333)) teren) era clasat ca ceva mai rău decât necredinţa, şi ambele au avut împotrivire din partea regilor, împăraţilor şi teologilor, şi ambele au fost persecutate de Inchiziţie, dar în special erezia. Când, pe la începutul secolului al XIII-lea, s-a produs o renaştere a învăţăturii şi când oamenii au început să se trezească din somnul şi din visurile neplăcute ale „veacurilor întunecate”, cei din a căror minte nu fusese în întregime stârpit adevărul au fost stimulaţi şi stindardul adevărului a fost ridicat împotriva erorilor mai mari ale lui Anticrist. Atunci spiritul prigonitor al lui Anticrist a fost stârnit la acţiune furioasă pentru a zdrobi împotrivirea.Regii şi prinţii care tremurau pentru siguranţa coroanelor lor, dacă îşi atrăgeau în vreo măsură nemulţumirea papei, şi ale căror domenii puteau fi puse sub o interdicţie de temut dacă ei sau poporul lor refuza să dea ascultare absolută poruncilor papei, erau puşi să jure că vor extermina erezia şi erau preveniţi să-şi cureţe provinciile de perversitatea eretică, sub pedeapsa de a li se smulge cu forţa domeniile; iar nobilii care neglijau să sprijine lucrarea de persecutare îşi pierdeau proprietăţile. De aceea regii şi prinţii nu întârziau în eforturile lor de a se supune mandatelor papalităţii, iar baronii şi slujitorii acestora erau în slujba lor, ca să ajute în lucrarea de nimicire.Chiar înainte de această deşteptare, deja în anul 630 d. Cr., Conciliul din Toledo a obligat pe regele Spaniei, la urcarea sa pe tron, să jure că nu va tolera nici un supus eretic pe domeniile spaniole; şi s-a declarat că suveranul care va călca asemenea jurământ va „fi blestemat în ochii veşnicului Dumnezeu şi va deveni combustibil pentru focul veşnic”. Dar teribila însemnătate a unor asemenea pretenţii s-a înţeles mult mai bine când a început deşteptarea şi când Anticrist a atins culmea puterii sale.((B334))Conciliul din Oxford, în 1160, a dat un grup de valdenzi, care emigraseră din Gasconia în Anglia, pe mâna puterii laice pentru a fi pedepsiţi. În consecinţă, regele Henric al II-lea a poruncit ca aceştia, bărbaţi şi femei, să fie biciuiţi în public, însemnaţi pe obraz cu fierul roşu şi alungaţi din oraş pe jumătate goi în toiul iernii; şi nimănui nu i-a fost îngăduit să le arate milă sau să le acorde nici cea mai mică favoare.Împăratul Frederic al Germaniei, în 1224 d. Cr., a condamnat pe ereticii de orice categorie să fie arşi de vii, să li se confişte proprietatea, iar urmaşii lor, dacă nu deveneau persecutori, să fie dezonoraţi. Ludovic, regele Franţei, a publicat în 1228 d. Cr. legi pentru stârpirea ereziei şi a impus executarea lor. El a obligat pe Raymond, conte de Toulouse, să întreprindă nimicirea ereziei de pe domeniul său, fără să cruţe pe prieten sau pe vasal.De la cele mai timpurii uzurpări de putere care treptat s-au dezvoltat în sistemul papal, s-a opus rezistenţă; dar au opus rezistenţă numai un număr mic de credincioşi, a căror influenţă făcea puţină impresie asupra valului copleşitor al deşertăciunii lumeşti ce s-a năpustit asupra bisericii. Treptat, pe măsură ce au observat eroarea, unii s-au retras în linişte din marea apostazie, pentru a se închina lui Dumnezeu după cum le dicta conştiinţa, chiar cu riscul persecuţiei. Însemnaţi printre aceştia au fost unii numiţi mai târziu valdenzii, albigenzii, wycliffiţii şi hughenoţii. Aceştia, cu toate că erau cunoscuţi sub mai multe nume, au avut, după cât putem noi judeca, o origine şi o credinţă comună. „Valdenzianismul”, zice Rainerous (3. 4), faimosul inchizitor din secolul al XIII-lea, „este cea mai veche erezie; ea exista, după unii, de pe timpul lui Silvestru [papa], iar după alţii din zilele apostolilor”. Silvestru era papă când Constantin era împărat şi când acesta a recunoscut creştinismul; şi astfel vedem că de la început adevărul n-a fost fără aderenţi, care, deşi umili şi ((B335)) nepopulari, s-au împotrivit cu hotărâre papalităţii şi doctrinelor papale ale purgatoriului, închinării la icoane, invocării sfinţilor, adorării Fecioarei Maria, rugăciunilor pentru morţi, transsubstanţierii, celibatului clerului, indulgenţelor, liturghiei etc., şi au dezaprobat pelerinajele, sărbătorile, arderea de tămâie, înmormântarea sacră, folosirea apei sfinţite, veşmintele preoţeşti, monahismul etc., şi au susţinut că trebuie primită învăţătura Sfintelor Scripturi, în opoziţie cu tradiţiile şi pretenţiile Bisericii Romei. Ei îl priveau pe papa drept capul tuturor erorilor şi pretindeau că iertarea păcatelor se obţine numai prin meritele Domnului nostru Isus.Credinţa şi faptele acestor oameni au fost un sprijin pentru reformă şi un protest împotriva erorii cu mult timp înainte de zilele lui Luther; iar ei şi alţi împotrivitori ai catolicismului au fost vânaţi, urâţi şi persecutaţi cu furie nemiloasă de către emisarii papali. Valdenzii şi albigenzii au fost cele mai numeroase grupuri de protestanţi împotriva papalităţii; şi când a sosit deşteptarea literară din secolul al XIII-lea, mai cu seamă de la ei a strălucit adevărul, chiar dacă Wycliffe, Huss, Luther şi alţii l-au reflectat şi l-au intensificat în exprimare. Şi învăţăturile lor, susţinute prin simplitate şi moralitate, au strălucit mai intens în contrast cu mândria pompoasă şi cu imoralităţile flagrante ale papalităţii pe atunci înălţate.S-a întâmplat atunci că papii, conciliile, teologii, regii, cruciaţii şi inchizitorii şi-au unit puterile diavoleşti pentru a extermina orice împotrivitor şi a stinge şi cele mai slabe raze ale luminii care apărea. Papa Inocenţiu al III-lea a trimis mai întâi misionari în districtele unde doctrinele albigenzilor câştigaseră teren, pentru a propovădui catolicismul, a face minuni etc.; dar aflând că aceste metode erau inutile, el a declarat o cruciadă împotriva lor şi a oferit tuturor celor ce se vor angaja în ea iertarea ((B336)) tuturor păcatelor şi un paşaport imediat spre cer, fără să treacă prin purgatoriu. Plini de credinţă în puterea papei de a le acorda răsplăţile făgăduite, cinci sute de mii de oameni — francezi, germani şi italieni — s-au adunat în jurul steagului crucii pentru apărarea catolicismului şi stingerea „ereziei”. Apoi au urmat o serie de bătălii şi de asedii întinzându-se pe o perioadă de douăzeci de ani. Cetatea Beziers a fost asaltată şi luată în 1209, iar cetăţenii, fără a ţine seama de vârstă sau sex, au pierit de sabie în număr de 60.000, după cum raportează câţiva istorici. Sângele celor care s-au refugiat în biserici şi care au fost ucişi acolo de către sfinţii cruciaţi uda altarele şi curgea pe străzi.Lavaur a fost asediat în 1211. Guvernatorul a fost atârnat într-o spânzurătoare, iar soţia lui aruncată într-o fântână şi zdrobită cu pietre. Cetăţenii au fost ucişi fără deosebire, 400 fiind arşi de vii. Înfloritorul ţinut al Languedocului a fost devastat, cetăţile arse, iar locuitorii trecuţi prin foc şi sabie. Se estimează că o sută de mii de albigenzi au căzut într-o singură zi; trupurile lor au fost puse grămadă şi arse.Toată această dezlănţuire de sânge şi ticăloşie a fost făcută în numele religiei; în mod pretins pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru onoarea bisericii, dar în realitate pentru a susţine pe Anticrist, care şedea în templul lui Dumnezeu [biserica], arătându-se că este un dumnezeu — unul puternic — capabil să cucerească şi să-şi distrugă duşmanii. Clerul a mulţumit lui Dumnezeu pentru lucrarea de distrugere, şi a fost compus şi cântat un imn de laudă lui Dumnezeu pentru glorioasa victorie de la Lavaur. Groaznicul măcel de la Beziers a fost considerat ca o „vizibilă judecată a cerului” împotriva ereziei albigenzianismului. Cruciaţii au participat la înalta liturghie de dimineaţă şi au continuat toată ziua să pustiască ţinutul Languedocului şi să-i asasineze locuitorii.((B337))Să ne amintim însă că aceste cruciade deschise împotriva albigenzilor şi valdenzilor au fost întreprinse numai din cauză că aşa-zisa „erezie” câştigase o influenţă puternică asupra unor mari părţi din aceste comunităţi. Ar fi o mare greşeală să se presupună că cruciadele au fost singurele persecuţii; zdrobirea tăcută, neîntreruptă a indivizilor, în total numărându-se cu miile, peste tot în vastul domeniu al papalităţii, mergea constant înainte — nimicindu-i pe sfinţii Celui Prea Înalt.Carol al V-lea, împărat al Germaniei şi rege al Spaniei şi al Ţărilor de Jos, a persecutat pe prietenii Reformei din toate întinsele sale domenii. Sprijinit de Dieta din Worms, el a exilat pe Luther, pe urmaşii săi şi scrierile sale, şi a condamnat pe toţi cei care-l ajutau pe Luther sau îi citeau cărţile, la confiscarea proprietăţii, la izgonirea din imperiu şi la pedeapsa pentru înaltă trădare. În Ţările de Jos oamenii care-l urmau pe Luther trebuia să fie decapitaţi iar femeile îngropate de vii, sau dacă erau încăpăţânate, să fie încredinţate flăcărilor. Deşi această lege generală a fost suspendată, lucrarea morţii sub toate formele ei odioase a continuat. Ducele de Alva se mândrea cu executarea a 18.000 de protestanţi în şase săptămâni. Paolo evaluează la 50.000 numărul celor executaţi în Ţările de Jos din pricina credinţei lor, iar Grotius ne dă lista de 100.000 a martirilor belgieni. Cu ultima sa suflare, Carol l-a îndemnat pe fiul său, Filip al II-lea, să completeze lucrarea de persecutare şi de exterminare a ereziei începută de el — sfat pe care Filip n-a întârziat să-l urmeze. El a stimulat cu furie spiritul persecuţiei, dând pe protestanţi flăcărilor, fără deosebire sau milă.Francisc şi Henric, regi ai Franţei, au urmat exemplul lui Carol şi al lui Filip în zelul lor pentru catolicism şi pentru exterminarea ereziei. Masacrele de la Merindol, Orange şi Paris sunt ilustraţii convingătoare ale zelului lor pentru ((B338)) cauza lui Anticrist. Masacrul de la Merindol, plănuit de regele Franţei şi aprobat de parlamentul francez, a fost încredinţat spre executare preşedintelui Oppeda. Preşedintele a fost însărcinat să masacreze populaţia, să ardă oraşele şi să dărâme castelele valdenzilor, dintre care mulţi locuiau în partea aceea. Istoricii romano-catolici admit că în acord cu această însărcinare au fost masacraţi mii de oameni, cuprinzând bărbaţi, femei şi copii, douăzeci şi patru de oraşe au fost ruinate, iar ţara a fost lăsată pustie şi devastată. Bărbaţi, femei şi copii au fugit în păduri şi în munţi pentru a scăpa, şi au fost urmăriţi şi trecuţi prin ascuţişul săbiei. Mulţi dintre cei care au rămas în oraşe au avut aceeaşi soartă, sau una şi mai rea. Cinci sute de femei au fost aruncate într-un hambar căruia i s-a dat foc, şi când vreuna sărea pe fereastră era întâmpinată de vârfurile suliţelor. Femeile erau violate iar copiii ucişi sub privirile părinţilor, care erau neputincioşi în a-i proteja. Unele au fost aruncate în prăpăstii, iar altele au fost târâte goale pe străzi.Masacrul de la Orange, din 1562 d. Cr., a avut un caracter asemănător celui din Merindol şi este descris cu precizie de istoricii catolici. Oastea italiană trimisă de papa Pius al IV-lea avea ordin să ucidă bărbaţi, femei şi copii; şi ordinul a fost executat cu înspăimântătoare cruzime. Ereticii fără apărare au fost ucişi cu sabia, împinşi de pe stânci, aruncaţi în ascuţişuri de cosoare şi pumnale, spânzuraţi, fripţi la foc mic şi expuşi ruşinii şi torturii de toate felurile.Masacrul de la Paris, din ziua Sfântului Bartolomeu, 24 august 1572, a fost tot atât de crud, dar a depăşit în întindere masacrele de la Merindol şi Orange. Şi acesta a fost descris amănunţit de către scriitorii catolici, dintre care unul, Thuanus, îl înfierează drept „o cruzime feroce, fără pereche în toată antichitatea”. La 23 august, la miezul nopţii sunetul clopotului de alarmă a dat semnalul ((B339)) pentru distrugere şi groaznicele scene de la Merindol şi Orange au început să se repete împotriva nesuferiţilor hughenoţi. Carnavalul morţii a durat şapte zile; cetatea era inundată de sânge uman; curtea a fost umplută de cei ucişi la care regele şi regina se uitau cu extremă satisfacţie. Corpul amiralului Coligny a fost târât pe străzi, iar fluviul Sena a fost acoperit de cadavre plutitoare. Relatările despre numărul celor ucişi variază între 5.000 şi 10.000. Lucrarea de nimicire n-a fost limitată numai la Paris, ci s-a extins foarte mult în toată naţiunea franceză. Cu o zi înainte, mesageri speciali au fost trimişi să ducă în toate părţile ordinul pentru masacrarea generală a hughenoţilor. Aceleaşi scene s-au desfăşurat prin urmare în aproape toate provinciile, şi estimările numărului celor ucişi variază între 25.000 şi 70.000.Anticrist găsea o extremă satisfacţie în aceste groaznice scene de măcel. Papa şi curtea lui jubilau la victoria catolicismului asupra valdenzianismului la Merindol, iar ticălosul Oppeda a fost numit „apărătorul credinţei şi eroul creştinismului”. Regele Franţei a mers la liturghie şi a adus lui Dumnezeu mulţumiri solemne pentru victoria asupra hughenoţilor la Paris şi pentru masacrarea lor. Acest măcel, aprobat de regele Franţei, de parlament şi de supuşii romano-catolici, a avut loc probabil la instigarea directă a papei şi a ierarhiei papale. Faptul că a fost foarte aprobat, cel puţin, este evident din aceea că la curtea papală ştirea a fost primită cu mare bucurie. Papa Grigorie al XIII-lea a mers în mare procesiune la biserica Sfântul Ludovic să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru această victorie însemnată. El a proclamat numaidecât un jubileu şi a trimis un nunţiu la curtea franceză, care în numele papei a lăudat „faptele vitejeşti atât de îndelungat plănuite şi atât de fericit executate pentru binele religiei”. Regele a bătut o medalie în amintirea masacrului, purtând ((B340)) inscripţia: „Pietas Excitavit Justitiam” — Evlavia Provoacă Dreptate.Medalii comemorative ale evenimentului au fost de asemenea bătute în monetăria papală din ordinul papei. Una dintre acestea este acum expusă în Memorial Hall din Filadelfia, Pennsylvania. Faţa ei prezintă o figură în relief a papei şi inscripţia prescurtată: „Gregorius XIII, Pontifex Maximus Anno 1”, primul an al pontificatului său, adică 1572 d. Cr. Pe reversul acestei medalii se află reprezentarea unui înger nimicitor ţinând în mâna stângă o cruce, iar în mâna dreaptă o sabie, înaintea căruia este reprezentat un grup de hughenoţi, bărbaţi, femei şi copii, căzuţi la pământ şi fugind, ale căror feţe şi figuri exprimă groază şi disperare. Sub aceasta se găsesc cuvintele: „Ugonottorum Strages 1572”, ceea ce înseamnă „Măcelul hughenoţilor, 1572”.Un tablou al masacrului Sfântului Bartolomeu a fost expus la Vatican. El avea în partea de sus un sul, pe care erau scrise în limba latină cuvintele care înseamnă: „Pontiful aprobă soarta lui Coligny”. Coligny era un conducător important al hughenoţilor şi unul din primii care au căzut. După ce a fost ucis, capul i-a fost tăiat şi a fost trimis reginei (care a pus să fie îmbălsămat şi trimis la Roma ca trofeu), în timp ce corpul i-a fost târât de către populaţie pe străzile Parisului. La scurtă vreme regele a fost apucat de fiori de remuşcare din care nu şi-a mai revenit niciodată. Este consemnat că el i-a spus medicului său de încredere: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar în minte şi trup sunt zgâlţâit ca de febră. Mi se pare în tot momentul, fie că sunt treaz fie că dorm, că vin la mine trupuri mutilate, cu feţe oribile şi acoperite de sânge”. A murit în grea agonie, acoperit de sudoare cu sânge.În 1641 Anticrist a proclamat un „război al religiei” în Irlanda şi a făcut apel la populaţie să masacreze pe protestanţi ((B341)) prin toate mijloacele care le stăteau în putere. Oamenii amăgiţi au ascultat porunca drept vocea lui Dumnezeu şi n-au întârziat să execute această însărcinare. Sângele protestanţilor a curs nestingherit în toată Irlanda, casele au fost prefăcute în cenuşă, oraşele şi satele au fost aproape nimicite. Unii au fost siliţi să-şi ucidă propriile rude, iar apoi să se sinucidă — ultimele cuvinte care le-au ajuns la urechi fiind asigurările preoţilor că agonia lor de moarte nu era decât începutul chinului veşnic. Mii de oameni au murit de frig şi de foame, în timp ce se străduiau să emigreze în alte ţări. În Cavan, drumul pe o lungime de aproape 20 kilometri era mânjit de urmele însângerate ale fugarilor răniţi; şaizeci de copii au fost abandonaţi în timpul fugii, de către părinţi vânaţi cu sălbăticie, şi a fost declarat că oricine le va da în vreun fel ajutor acestor micuţi să fie îngropat alături de ei. Şaptesprezece adulţi au fost îngropaţi de vii la Fermaugh şi şaptezeci şi doi la Kilkenny. Numai în provincia Ulster peste 154.000 de protestanţi au fost fie masacraţi, fie expulzaţi din Irlanda.O’Niel, arhiepiscopul Irlandei, a numit acest lucru „un război pios şi legal”, iar papa (Urban al VIII-lea) a emis o bulă, datată cu luna mai 1643, acordând „deplină şi absolută iertare de toate păcatele” celor care luaseră parte la „ducerea la îndeplinire cu vitejie a ceea ce zăcea în ei, să stârpească şi să smulgă din rădăcini fermentul contagios al molimei eretice”.Inchiziţia sau „Oficiul Sfânt”Lui Dominic, spiritul conducător al acestei cruciade, i se atribuie cinstea de a fi născocit infernala Inchiziţie, deşi Benedict, care este zelos în a-i atribui Sfântului Dominic cinstea de a fi primul Inchizitor General, nu este sigur dacă ideea i-a venit mai întâi Papei Inocenţiu sau Sfântului Dominic. Ea a fost instituită de către Papa Inocenţiu al III-lea, la 1204 d. Cr.((B342))Sfântul Dominic era un monstru lipsit de orice sentiment de compasiune, care se pare că-şi găsea principala desfătare în scene de tortură şi de suferinţă. În timpul cruciadei împotriva albigenzilor, cu un crucifix în mână el a condus şi a încurajat pe sfinţii războinici la fapte de omor şi de nimicire. Inchiziţia sau Oficiul Sfânt este astăzi un tribunal în Biserica Romano-Catolică pentru descoperirea, reprimarea şi pedepsirea ereziei şi a altor insulte împotriva Bisericii Romei*. Dar în zilele lui Dominic, ea nu avea tribunal legal, nici instrumentele de tortură nu erau aduse la perfecţiunea demonstrată în zilele de mai târziu. Cu toate acestea, Dominic, fără asemenea maşinării, a găsit din abundenţă mijloace de tortură, ca: dislocarea încheieturilor, smulgerea nervilor, sfâşierea membrelor victimelor şi arderea pe rug a celor ale căror convingeri rămâneau neclintite prin folosirea altor proceduri şi care nu voiau să renunţe la credinţa şi libertăţile lor.*The Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pag. 589Cu împuternicirea din partea papei Inocenţiu, de a pedepsi cu confiscare, cu exil şi cu moarte pe ereticii care nu primeau evanghelia sa, Dominic a îndemnat magistratura civilă şi populaţia să masacreze pe ereticii valdenzi; şi o singură dată el a încredinţat flăcărilor o sută optzeci de albigenzi. Pentru o asemenea credincioşie în slujba lui Anticrist, el a fost canonizat ca sfânt şi astăzi romano-catolicii i se închină şi se roagă la el. Breviarul roman (ca un fel de carte de rugăciuni), referindu-se la Sf. Dominic, laudă „meritele şi învăţăturile lui care au luminat biserica, iscusinţa şi virtutea lui care au înfrânt pe ereticii din Tolossan, şi numeroasele lui minuni care au mers chiar până la a învia morţii”. Misalul roman (care cuprinde serviciul legat de distribuirea cinei Domnului) îi elogiază meritele şi se roagă pentru ajutor vremelnic prin mijlocirea lui. Astfel susţine şi cinsteşte încă Anticrist pe eroii săi credincioşi.((B343))Ar fi cu neputinţă a se reda în câteva cuvinte o concepţie adecvată despre ororile Inchiziţiei sau despre frica îngrozitoare pe care ea o inspira printre oameni. Cei ale căror laude la adresa lui Anticrist nu erau auzite, sau cei care îndrăzneau să-i critice metodele, erau suspectaţi de erezie şi astfel de persoane, fără prevenire sau corectare, erau pasibile de întemniţare într-o carceră subterană pe durată nelimitată, până la un timp convenabil pentru judecată — adeseori atât acuzatorul cât şi acuzaţia nefiindu-le cunoscute. Procesele acestor judecăţi se ţineau în secret şi adesea se folosea tortura pentru a stoarce mărturisiri. Torturile aplicate erau aproape prea înspăimântătoare pentru a fi crezute în acest secol şi în această ţară a libertăţii, totuşi realitatea lor este confirmată de dovezi pe care nici chiar istoricii catolici nu le pot tăgădui; iar zadarnicele lor încercări de a-şi cere iertare pentru ele nu fac decât să le confirme dovada. Instrumente de tortură, relicve ale Inchiziţiei, există şi acum, ceea ce ar face orice tăgăduire fără valoare. „Oficiul Sfânt” angaja chiar şi medici pentru a supraveghea desfăşurarea torturii şi a o întrerupe când moartea părea să-l uşureze pe cel suferind; iar victimei i se îngăduia să se refacă parţial, pentru ca apoi să i se poată aplica tortura a doua şi chiar a treia oară. Aceste schingiuiri nu erau întotdeauna impuse ca pedeapsă pentru păcatul ereziei: ele aveau în general scopul de a forţa pe învinuit să facă mărturisiri, să retracteze sau să implice pe alţii, după cum era cazul.Chiar în secolul prezent, după ce Inchiziţia şi-a pierdut multe din ororile ei, ea era încă groaznică. Istoricul războaielor lui Napoleon, descriind cucerirea oraşului Toledo de către armata acestuia, menţionează incidental deschiderea închisorii Inchiziţiei şi spune:„Părea că se deschid morminte şi chipuri palide ca fantomele ieşeau din carcerele subterane care răspândeau un miros de mormânt. Bărbi stufoase atârnând în jos pe piepturi şi unghii crescute ca ghiarele de păsări desfigurau scheletele, care ((B344)) trăgeau în piept cu trudă aerul proaspăt, pentru prima oară după un lung şir de ani. Mulţi dintre ei deveniseră schilozi, cu capul aplecat înainte, cu braţele şi mâinile spânzurând rigide şi neajutorate. Fuseseră închişi în gropi atât de scunde încât nu se puteau ridica în picioare, şi cu toate îngrijirile doctorilor [armatei] mulţi dintre ei au murit în aceeaşi zi. În ziua următoare generalul Lasalle însoţit de mai mulţi ofiţeri din statul-major a inspectat minuţios locul. Numărul instrumentelor de tortură i-a cutremurat de groază chiar şi pe oamenii deprinşi cu grozăviile câmpului de luptă.Într-un colţ retras, într-o boltă subterană învecinată cu sala pentru interogatorii individuale, se găsea o statuie din lemn făcută cu mâna de călugări, reprezentând-o pe Fecioara Maria. Capul îi era înconjurat de o aureolă, iar în mâna dreaptă ţinea un steag. Ceva suspect i-a izbit pe toţi chiar de la prima privire, că, în ciuda rochiei de mătase care cobora de la umeri pe ambele părţi în falduri largi, statuia era îmbrăcată cu un fel de cuirasă. La o cercetare mai atentă s-a văzut că partea dinainte a corpului era cu totul acoperită de cuie foarte subţiri şi de lame mici şi înguste de cuţit, ambele cu vârfurile îndreptate spre privitor. Braţele şi mâinile erau îmbinate, iar mecanismul de după peretele despărţitor punea figura în mişcare. Unul din servitorii Inchiziţiei a fost silit din ordinul generalului să pună maşina, cum o numea el, în mişcare. Când figura şi-a întins braţele, ca şi cum ar strânge cu dragoste pe cineva la piept, i s-a pus în braţe raniţa bine umplută a unui grenadier polonez, pentru a ţine locul unei victime vii. Statuia a strâns-o în braţe din ce în ce mai tare, iar când servitorul, conform ordinelor, a făcut ca figura să-şi desfacă braţele şi să se întoarcă la poziţia de mai înainte, raniţa era străpunsă până la o adâncime de doi sau trei ţoli, şi a rămas atârnată în vârfurile cuielor şi a lamelor de cuţit.”„Instrumente de tortură” de diferite feluri au fost născocite şi folosite ca mijloace de tortură. Una din metodele cele mai simple este explicată astfel: victimei, dezbrăcată de toate hainele, i se legau mâinile la spate cu o funie tare, cu care, prin acţionarea unui scripete, era ridicată de pe picioare, de ((B345)) care erau atârnate greutăţi. Victima era lăsată de mai multe ori să cadă şi era ridicată cu o smucitură, care-i dizloca încheieturile braţelor şi picioarelor, în timp ce funia cu care era suspendată îi pătrundea până la os în carnea tremurândă.O aducere aminte a unor astfel de atrocităţi comise în numele lui Cristos a ajuns recent în atenţia publică. Fiind în lipsă de spaţiu, imprimeria unei Societăţi Biblice din Roma a închiriat o încăpere mare aproape de Vatican. În plafon le-a atras atenţia un inel mare şi ciudat, şi cercetarea a dezvăluit faptul că încăperea în care acum ei se ocupă cu tipărirea Bibliei — „sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Anticrist a fost deja făcut „neputincios” a mai asupri şi nimici pe sfinţi, a fost chiar încăperea folosită de Inchiziţie odinioară ca şi cameră de tortură; veriga scripetelui fiind probabil folosită pentru a tortura multe, sărmane victime având căluşul în gură.Cei învinuiţi de erezie erau uneori condamnaţi la ceea ce se numea un „act de credinţă”. Autoritatea bisericească transfera pe condamnat autorităţii civile, în timp ce clerul, sub pretextul milei, implora magistratura să arate compătimire pentru condamnat, şi, ţinând sus crucea, stăruia pe lângă victimă să retracteze şi să-şi salveze viaţa prezentă şi viitoare. Magistraţii îşi cunoşteau bine rolul şi nu arătau milă decât pentru cei care retractau; în acest fel câştigând binecuvântările şi titlurile de „apărător al credinţei” şi „nimicitor al ereticilor”. „Ereticul” condamnat, îmbrăcat într-o haină galbenă împestriţată cu desene de câini, şerpi, flăcări şi diavoli, era condus la locul de execuţie, era legat pe rug şi încredinţat flăcărilor.Torquemada, un alt faimos Inchizitor General, a dat o ilustraţie marcantă a spiritului lui Anticrist. Scriitorii romano-catolici admit că el a făcut ca 10.220 de oameni, bărbaţi şi femei, să fie arşi de vii. Llorente, care a fost secretarul general al Inchiziţiei timp de trei ani şi a avut acces la toate dovezile documentare, arată în Rapoartele sale (4 volume) publicate în 1817, că de la 1481 până la 1808 ((B346)) numai din ordinul acestui „Oficiu Sfânt” nu mai puţin de 31.912 persoane au fost arse de vii şi aproape 300.000 torturate şi condamnate să ispăşească pedepse. Fiecare ţară catolică din Europa, din Asia şi din America îşi avea propria Inchiziţie.Nu putem urmări aici persecutarea de către Anticrist a orice era asemănător reformei, libertăţii de conştiinţă sau libertăţii politice. Este suficient să spunem că aceste persecuţii se întindeau peste tot unde papalitatea avea sprijin — în Germania, Olanda, Polonia, Italia, Anglia, Irlanda, Scoţia, Franţa, Spania, Portugalia, Abisinia, India, Cuba, Mexic şi în câteva state din America de Sud. Spaţiul nu ne permite să înşirăm cazuri particulare, care ar servi să arate că mulţi dintre martiri au fost cu adevărat sfinţi şi eroi, care în cele mai oribile suferinţe au avut har suficient şi adesea, în timp ce mureau încetul cu încetul, au fost în stare să cânte imnuri de laudă şi de mulţumire adevăratului Cap al adevăratei Biserici şi, asemenea Lui, să se roage pentru inamicii lor, care, după cum prezisese El, îi persecutau din pricina Lui.**Pentru cei care doresc o relatare mai largă despre aceste timpuri şi scene cumplite recomandăm: Macaulay’s History of England (Istoria Angliei, de Macaulay), Motley’s Dutch Republic (Republica Olandeză, de Motley), D’Aubigne’s History of the Reformation (Istoria Reformei, de D’Aubigne), White’s Eighteen Christian Centuries (Optsprezece secole de creştinism, de White), Elliot on Romanism (Elliot despre romano-catolicism) şi Fox’s Book of Martyrs (Cartea martirilor, de Fox).Din aceleaşi motive nu vom prezenta individual toate torturile îngrozitoare, revoltătoare, chinuitoare pentru suflet, aplicate unora dintre giuvaierele Domnului din pricina credincioşiei faţă de convingerilor lor. Se estimează, de către cei care se pare că au făcut cercetări amănunţite asupra acestei chestiuni, că papalitatea, în decursul celor 1300 de ani trecuţi, a pricinuit, direct sau indirect, moartea a cincizeci de milioane de oameni. Şi se poate spune cu siguranţă că ingeniozitatea omenească şi cea satanică au fost solicitate la maximum pentru a inventa torturi noi şi groaznice, pentru ((B347)) împotrivitorii atât politici cât şi religioşi ai lui Anticrist; aceştia din urmă — ereticii — fiind urmăriţi cu o furie înzecită. Pe lângă formele obişnuite de persecuţie şi ucidere, cum ar fi tragerea pe roată, arderea, înecarea, înjunghierea, înfometarea şi tragerea cu arcul şi împuşcarea, inimile diavoleşti se gândeau cum ar putea fi afectate cele mai delicate şi mai sensibile părţi ale trupului, susceptibile de durerea cea mai chinuitoare; era turnat în urechi plumb topit; era smulsă limba şi era turnat plumb în gură; erau aranjate roţi care aveau ataşate lame de cuţit în aşa fel încât victimele să poată fi tăiate în bucăţi încet; se aplicau ghiare şi cleşti înroşite în foc pe părţile sensibile ale trupului; erau scoşi ochii; erau smulse unghiile cu fierul înroşit; se făceau găuri în călcâie şi victima era legată prin ele; unii erau siliţi să se arunce de pe înălţimi în ţepuşe lungi fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet. Unora li se umplea gura cu praf de puşcă, care, fiind aprins, făcea să le explodeze capul în bucăţi; alţii erau sfărâmaţi cu ciocanul pe nicovală în bucăţi; alţii erau umflaţi cu foiul până crăpau; alţii erau sufocaţi cu părţi sfârtecate din propriile lor trupuri; alţii cu urină, excremente etc., etc.Unele din aceste atrocităţi diavoleşti ar fi aproape cu neputinţă de crezut dacă n-ar fi bine adeverite. Ele servesc spre a arăta până la ce depravare îngrozitoare poate coborî inima omului şi cât de orbi faţă de dreptate şi faţă de orice instinct bun pot deveni oamenii sub influenţa religiei false, contrafăcute. Spiritul lui Anticrist a degradat şi a corupt lumea, după cum Spiritul adevăratului Cristos şi puterea şi influenţa adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu ar fi ridicat şi înnobilat inimile şi faptele oamenilor — şi după cum o vor şi face în cursul Mileniului. Acest lucru este ilustrat într-o mică măsură prin progresul civilizaţiei şi creşterea justiţiei şi milei de când puterea lui Anticrist a început să fie în declin şi Cuvântul lui Dumnezeu a început să fie auzit şi luat în seamă, chiar şi puţin.((B348))Într-adevăr, nici un plan pe care l-am putea concepe nu putea fi mai bine calculat pentru a înşela şi asupri omenirea. Se trăgea folos din orice dispoziţie depravată şi din orice slăbiciune a oamenilor decăzuţi; orice patimă josnică era stimulată şi folosită, iar satisfacerea acelor patimi era răsplătită. Vicioşii erau astfel momiţi şi înrolaţi ca devotaţii lui, în timp ce aceia cu o aplecare mai nobilă erau angrenaţi prin alte mijloace — printr-o manifestare exterioară şi ipocrită de cucernicie, tăgăduire de sine şi caritate arătate în instituţiile lui monahale, dar care serveau numai să conducă pe mulţi ca aceştia departe de căile virtuţii. Cei imorali şi uşuratici îşi găseau amplă satisfacţie în parada şi spectacolul lui, în pompa şi ceremoniile lui; cei întreprinzători şi curajoşi în misiunile şi cruciadele lui, cei risipitori în indulgenţele lui, iar bigoţii cruzi în acţiunile lui de oprimare a împotrivitorilor.Cu groază şi mirare ne întrebăm: de ce au îngăduit regii şi prinţii, împăraţii şi poporul în general asemenea atrocităţi? De ce nu s-au ridicat mai demult şi nu l-au doborât pe Anticrist? Răspunsul se află în Scripturi (Apoc. 18:3): neamurile au fost îmbătate (ameţite), ele şi-au pierdut simţurile, bând vinul amestecat (doctrină falsă şi adevărată, amestecate) dat lor de biserica apostată. Ele au fost înşelate de pretenţiile papalităţii. Şi, ca să spunem adevărul, ele nu s-au trezit decât în parte din stupoarea lor; căci, deşi ambasadorii regilor, căzând înaintea papei, nu i se mai adresează ca altădată zicându-i „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi nu-l mai consideră ca un „Dumnezeu care are putere peste toate lucrurile din cer şi de pe pământ”, totuşi ei sunt încă departe de a înţelege adevărul — că papalitatea a fost şi este falsificarea lui Satan a adevăratei Împărăţii.În timp ce regii şi ostaşii s-au săturat de această lucrare inumană, nu tot aşa a fost cu sfânta (?) ierarhie; şi găsim că Conciliul General din Sienna declara în 1423 că răspândirea ereziei în diferite părţi ale lumii se datora neglijenţei ((B349)) inchizitorilor — spre ofensarea lui Dumnezeu, spre lezarea catolicismului şi spre pieirea sufletelor. Prinţii erau preveniţi, prin mila lui Dumnezeu, să extermine erezia dacă voiau să scape de răzbunarea divină; şi erau acordate indulgenţe plenare tuturor celor care se angajau în lucrarea de distrugere sau furnizau arme pentru acest scop. Aceste hotărâri erau anunţate în fiecare sabat în biserici. În nici un caz nu sunt puţini teologii şi istoricii romano-catolici care şi-au mânuit condeiul în slujba acestei cauze nesfinte, de a justifica, recomanda şi lăuda prigonirea ereziei. Bellarmine, de pildă, declară că apostolii „s-au abţinut de a chema braţul laic, numai pentru că în zilele lor nu erau prinţi creştini”. Doctorul Dens, un vestit teolog romano-catolic, a publicat în 1758 o lucrare de teologie care este considerată astăzi de către papişti o autoritate standard, îndeosebi în colegiile lor, unde este preţuit ca Blackstone în dreptul civil englez. Această lucrare răsuflă de la un capăt la altul spiritul persecuţiei. Ea condamnă pe conducătorii ereziei la confiscarea bunurilor, la exil, la închisoare şi la pedeapsa cu moartea şi privarea de înmormântare creştinească.Unul din blestemele autorizate publicat în Pontificalul Roman, pentru a fi folosit împotriva protestanţilor, spune după cum urmează:„Dumnezeu Atotputernicul şi toţi sfinţii Lui să-i blesteme cu blestemul cu care sunt blestemaţi diavolul şi îngerii lui. Să fie nimiciţi din ţara celor vii. Moartea cea mai abjectă să vină peste ei şi să coboare de vii în adânc. Sămânţa să le fie nimicită de pe pământ — să piară de foame şi de sete, de goliciune şi de toată nenorocirea. Să aibă toată mizeria, toată molima şi tot chinul. Să fie blestemat tot ce au. Să fie blestemaţi întotdeauna şi peste tot. Prin cuvinte şi fără cuvinte să fie blestemaţi. Înăuntru şi în afară să fie blestemaţi. Din creştetul capului până în tălpile picioarelor să fie blestemaţi. Ochii să le orbească şi urechile să le asurzească, gura să le amuţească şi limba să li se desfacă de fălci, mâinile să nu-i mai servească, picioarele să nu mai ((B350)) umble. Blestemate să le fie toate membrele trupului. Blestemaţi să fie când stau în picioare sau sunt culcaţi, de acum înainte şi în veci; şi astfel să li se stingă lumânarea înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Înmormântarea să le fie cu câinii şi măgarii. Lupi flămânzi să le devoreze cadavrele. Diavolul şi îngerii lui să le fie tovarăşi în veci! Amin, Amin; aşa să fie, aşa să fie!”Acesta este spiritul papalităţii; şi toţi cei care au spiritul adevăratului Cristos ar trebui să recunoască repede o contrafacere atât de josnică.Deoarece erorile de doctrină stau la însăşi temelia tuturor acestor erori de comportament, nu încape nici o îndoială că dacă împrejurările ar fi din nou favorabile, doctrinele fiind neschimbate, spiritul lor rău şi roadele lor rele ar apărea din nou repede, în fapte asemănătoare de nedreptate, asuprire, superstiţie, ignoranţă şi persecuţie; şi s-ar recurge la toate mijloacele imaginabile pentru restaurarea, susţinerea şi extinderea falsei Împărăţii a lui Dumnezeu. Ca dovadă la aceasta să cităm câteva incidente care din întâmplare au ajuns recent în atenţia noastră, după cum urmează:În ziua de 7 august 1887, la Ahuehuetitlan, Guererro, Mexic, un misionar protestant indigen, cu numele Abraham Gomez, şi două ajutoare ale sale au fost omorâţi cu sânge rece de către indigeni, la instigarea unui preot romano-catolic, părintele Vergara, care, după cum s-a relatat, atunci când a celebrat liturghia cu o zi înainte, i-a îndemnat pe oamenii săi să „facă un exemplu din slujitorul Satanei” care venise printre ei; adăugând că puteau „să-l omoare” în deplină siguranţă, contând pe protecţia şefului poliţiei precum şi a preotului. Cuvântul preotului a fost lege pentru poporul ignorant şi pentru autorităţile civile. Corpul mutilat al bietului misionar, împuşcat şi ciopârţit, a fost târât pe străzi, supus la tot felul de josnicii, un avertisment pentru alţii. Nici o îndreptare nu s-a putut obţine pentru aceasta.Când ziarul „Independent” din New-York a atras atenţia asupra acestui masacru sângeros, „Freeman”, un influent ((B351)) ziar romano-catolic din New York a dat următoarea replică:„Ei [misionarii protestanţi] văd oameni cinstiţi că îngenunchiază la auzul lui Angelus, în onoarea Bunei Vestiri şi a Întrupării. Biblia, spun ei, va şterge în curând asemenea «superstiţie». O lumină arde în faţa unei icoane a Mamei lui Dumnezeu. «Aha!», strigă misionarul, «îi vom învăţa curând pe ignoranţi să sfărâme acest simbol!», şi aşa mai departe. Dacă uciderea câtorva misionari de acest fel i-ar ţine acasă pe cei ca ei, am fi aproape înclinaţi — noi papiştii suntem aşa de răi! — să spunem: «Să continue dansul, bucuria să fie nelimitată»”.Un slujitor al bisericii cu numele C. G. Moule povesteşte o istorie dureroasă care a făcut înconjurul presei, despre persecuţia din Madeira, a lui Robert Kelley şi a convertiţilor care au rezultat din eforturile lui, care, împreună cu copiii lor, cam o mie de persoane în total, au suferit exilul ca pedeapsă pentru că au primit o fărâmă de adevăr.În aşa-zisa „Prusie protestantă”, pastorul Thummel a fost arestat pentru „că a insultat Biserica Romano-Catolică”. El a publicat o broşură în care a criticat papalitatea şi în care una din observaţiile sale „insultătoare” era în sensul că papalitatea este o apostazie „clădită pe superstiţie şi idolatrie”.Recent a existat o dispută între Prusia şi Spania asupra insulelor Caroline, şi papa a făcut să fie ales el însuşi ca arbitru sau judecător pentru a rezolva disputa. (Mare parte din aceasta ne aminteşte de puterea şi de politica sa de odinioară ca arbitru sau judecător suprem al naţiunilor.) Papa a hotărât în favoarea Spaniei. Spania a trimis imediat un vas de război cu cincizeci de soldaţi şi şase preoţi; iar la sosirea lor un misionar american, domnul Doane, a fost luat prizonier şi împiedicat să aibă orice legături cu convertiţii săi, fără alt motiv decât acela că a refuzat să-şi predea preoţilor lucrarea de misiune şi bunurile; şi pentru că insulele aparţinând acum Spaniei, iar Spania aparţinând papei, nici o altă religie nu putea fi tolerată decât cea a papei.((B352))Un domn, fost romano-catolic, prieten al autorului, spunea că nu de mult călătorind în America de Sud a fost atacat cu pietre şi obligat să fugă pentru a-şi salva viaţa fiindcă nu voise să-şi ridice pălăria şi nici să îngenuncheze împreună cu mulţimea când treceau pe străzi preoţii catolici purtând crucifixul şi anafura. Şi un caz asemănător, în care pentru o ofensă de acelaşi fel trei americani au fost loviţi de preoţi, îmbulziţi de popor şi arestaţi de poliţie în oraşul Madrid din Spania, este fără îndoială încă proaspăt în mintea multora care citesc cotidianele.The Converted Catholic citează următoarele din Watchman, ziar romano-catolic ce apare la Saint Louis:„Protestantismul! L-am târî şi l-am tăia în bucăţi. L-am trage în ţeapă şi l-am agăţa să fie cuiburi de ciori. L-am sfâşia cu cleştele şi l-am arde cu fierul roşu! L-am umple cu plumb topit şi l-am scufunda în focul iadului la 100 de stânjeni adâncime.”În lumina trecutului, având un astfel de spirit, este cu totul posibil ca editorul lui Watchman, dacă ar avea puterea, şi-ar extinde curând ameninţările de la „protestant-ism” la persoanele protestanţilor.Recent la Barcelona, în Spania, un mare număr de Biblii au fost arse din ordinul guvernului — fireşte la instigarea Bisericii Romei. Cele ce urmează, traduse din Catholic Banner, organul papalităţii acolo, arată că ei au aprobat şi apreciat acţiunea. Ziarul spunea:„Mulţumim lui Dumnezeu că în sfârşit ne-am întors la vremurile când cei care răspândeau doctrine eretice erau pedepsiţi cu pedepse exemplare. Restabilirea Sfântului tribunal al Inchiziţiei trebuie să aibă loc în curând. Stăpânirea lui va fi mai glorioasă şi mai rodnică în rezultate decât în trecut. Inima noastră catolică se revarsă de credinţă şi entuziasm; şi imensa bucurie pe care o trăim acum când începem să culegem roadele campaniei noastre actuale întrece orice închipuire. Ce zi de bucurie va fi pentru noi când vom vedea pe anticlericali zvârcolindu-se în flăcările Inchiziţiei!”((B353))Pentru a încuraja o altă cruciadă, acelaşi ziar spune:„Credem că este drept să publicăm numele acelor oameni sfinţi sub mâna cărora au suferit atâţia păcătoşi, pentru ca bunii catolici să poată venera memoria lor:Prin TorquemadaBărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10.220Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6.840Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97.371Prin Diego DezaBărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.592Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 829Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32.952Prin Cardinalul Jiminez de CisnerosBărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.564Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.232Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .48.059Prin Adrian de FlorenciaBărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.620Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 560Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .21.835—-Numărul total al bărbaţilor şi femeilorarşi de vii sub ministeriatul celor 45 desfinţi Inchizitori Generali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35.534Numărul total al celor arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . 18.637Numărul total al celor osândiţi la alte pedepse . . . . . . . . . . .293.533Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .347.704”Mileniul papalDupă cum adevărata Împărăţie a adevăratului Cristos trebuie să dureze o mie de ani, tot aşa şi falsificarea papală priveşte în urmă la perioada celei mai mari prosperităţi a ei, care a început la 800 d. Cr. şi s-a încheiat în zorii acestui secol, ca fiind împlinirea domniei milenare prezisă în Apocalipsa 20. Iar perioada de atunci încoace, când papalitatea şi-a pierdut treptat toată puterea pământească, ((B354)) a suferit numeroase umilinţe din partea naţiunilor care înainte o susţinuseră şi a fost în mare măsură deposedată de teritorii, venituri şi libertăţi de multă vreme pretinse şi deţinute, catolicii o consideră ca acel „puţin timp” din Apocalipsa 20:3, 7, 8 în care Satan trebuie să fie dezlegat, la încheierea Mileniului.Iar datele care marchează începutul şi sfârşitul mileniului papal de ignoranţă, superstiţie şi înşelăciune sunt clar arătate în istorie. Un scriitor romano-catolic* se referă astfel la începutul acestui imperiu religios: „Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Apusului de către papa Leon în 800 d. Cr. a fost în realitate începutul Sfântului Imperiu Roman”.***Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru).**„Sfântul Imperiu Roman” a fost titlul marii instituţii politice din Evul Mediu. El a început cu Carol cel Mare. Fisher’s Universal History (Istoria Universală, de Fisher) pag. 262, îl descrie astfel: „În teorie acesta a fost unirea lumii-stat cu lumea-biserică — o comunitate indivizibilă sub Împărat şi Papă, capii ei, laic şi spiritual, numiţi din cer [?]”. Şi deoarece papii, ca locţiitori ai lui Cristos, ungeau pe împăraţi, rezultă că ei erau adevăraţii ei capi.Cu toate că papalitatea ca sistem religios a fost organizată cu mult timp înainte şi a fost chiar „înălţată” la putere pământească în 539 d. Cr., totuşi Carol cel Mare a fost primul care de fapt a acordat şi a recunoscut formal stăpânirea pământească a papei. După cum Carol cel Mare a fost primul împărat peste „Sfântul Imperiu Roman”, anul 800 d. Cr., tot astfel, Francisc al II-lea a fost ultimul, şi el şi-a predat de bună voie titlul în 1806 d. Cr.*** După cum înainte de 800 d. Cr. papalitatea se ridica, sprijinită de „fiara” romană (poporul) şi de „coarnele”***Prin bătălia de la Marengo, 1800, şi prin cea de la Austerlitz, 1805, Germania a fost de două ori la picioarele lui Napoleon. Principalul rezultat al acestei din urmă înfrângeri a fost stabilirea Confederaţiei Rinului, sub protectoratul conducătorului francez. Acest eveniment a pus capăt vechiului Imperiu German sau [sfântul] Imperiu Roman, după o durată de o mie de ani” — White’s Universal History (Istoria Universală de White) pag. 508.((B355))(puterile) sale, tot aşa, de la 1800 încoace ea a fost izgonită din autoritatea pământească asupra regilor şi popoarelor şi a fost sfâşiată şi jefuită de către cei care altădată i-au dat sprijin (Apoc. 17:16, 17). Astăzi, cu toate că mai primeşte încă onoruri şi mai are încă o mare influenţă asupra conştiinţei oamenilor, papalitatea deplânge pierderea a tot ce seamănă cu stăpânirea vremelnică.Cel care studiază atent va observa patru perioade mai mult sau mai puţin distinct marcate în dezvoltarea şi înălţarea lui Anticrist, şi acelaşi număr marcând distinct căderea lui.Cele patru date în dezvoltarea lui sunt:1. Începutul a fost în zilele lui Pavel, pe la anul 50 d. Cr, un început al lucrării tainice a ambiţiei nelegiuite.2. Papalitatea, „Omul păcatului”, a fost organizată ca ierarhie; adică biserica a ajuns la o stare organizată, iar papii au ajuns să fie recunoscuţi ca şi Cap, reprezentând pe Cristos, domnind în biserică şi peste popoare, treptat, cam de la 300 d. Cr. până la 494.**Papalitatea a luptat multă vreme pentru stăpânire, ca şi cap al bisericii, şi treptat a obţinut recunoaştere şi stăpânire; şi faptul că această stăpânire a fost în general recunoscută încă din 494 d. Cr., este clar arătat de scriitorul catolic al lucrării „The Chair of St. Peter” („Scaunul Sfântului Petru”), pag. 128. După ce dă în detaliu recunoaşterea episcopului roman ca pontif suprem de către diferitele concilii, diferiţii episcopi, împăraţi etc., scriitorul rezumă astfel:„Aceste cuvinte au fost scrise încă în 494 d. Cr. . . . În linii mari deci, este clar din dovada autentică anterioară că episcopia scaunului Sfântului Petru [episcopia Romei] se dezvoltase ea însăşi în secolul al V-lea până acolo încât papa era privit în mod general ca centrul unităţii creştine — Conducătorul Suprem şi Învăţătorul bisericii lui Dumnezeu, Prinţul episcopilor, Ultimul Arbitru de apel în cauzele eclesiastice din toate părţile lumii şi Judecătorul şi Moderatorul Conciliilor generale, pe care le prezida prin legaţii săi.”3. Timpul când papii au început să exercite autoritate şi putere civilă, după cum va fi arătat mai încolo, anul 539 d. Cr. (Vol. III, cap. 3).((B356))4. Timpul de înălţare, 800 d. Cr., când, după cum am arătat deja, s-a format „Sfântul Imperiu Roman” şi când papa, încoronând pe Carol cel Mare împărat, a fost recunoscut el însuşi ca Rege al regilor, Împărat al împăraţilor, „un alt Dumnezeu pe pământ”.Cele patru perioade ale decăderii influenţei papale sunt după cum urmează:1. Perioada Reformei, despre care se poate spune că a început în jurul anului 1400, prin scrierile lui Wycliffe — urmat de Huss, Luther şi alţii.2. Perioada succesului lui Napoleon, degradarea papilor şi renunţarea în final la titlul de „împărat al Sfântului Imperiu Roman”, de către Francisc al II-lea, între1800 şi 1806 d. Cr.3. Respingerea definitivă a papei ca şi conducător al Romei şi al aşa-numitelor state papale ale Italiei, de către supuşii papei şi de către regele Italiei, anul 1870 d. Cr., prin care Anticrist a rămas fără chiar cea mai mică autoritate laică.4. Stingerea finală a acestei ierarhii false, aproape de sfârşitul „Zilei mâniei” şi a judecăţii deja începute — care se va încheia, după cum am arătat în „Timpurile neamurilor”, cu anul 1914 d. Cr.Mai încape îndoială?Am urmărit ridicarea lui Anticrist dintr-o apostazie sau „lepădare de credinţă” în Biserica creştină; am auzit pretenţiile lui blasfematoare de a fi Împărăţia lui Cristos şi că papa este vicarul lui Cristos — „un alt Dumnezeu, pe pământ”; am auzit cuvintele lui arogante de hulă, atribuindu-şi titluri şi puteri care aparţin adevăratului Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor; am văzut cât de înfiorător a împlinit prezicerea, „va nimici pe cei sfinţi”; am văzut că adevărul, strivit şi deformat, ar fi fost complet îngropat sub eroare, ((B357)) superstiţie şi intrigi clericale, dacă Domnul n-ar fi intervenit la momentul potrivit, ridicând reformatori, ajutând astfel pe sfinţii Săi, cum este scris: „Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin!” Dan. 11:33, 34.În faţa tuturor acestor mărturii, mai încape îndoială că profeţii şi apostolii au fost inspiraţi să scrie în privinţa papalităţii, descriind amănunţit caracteristicile ei importante? Socotim că în nici o minte lipsită de prejudecăţi nu trebuie să fie vreo îndoială că papalitatea este Anticristul, Omul Păcatului, şi că nici un om singur n-ar putea împlini prezicerile. Succesul fără egal al papalităţii ca şi falsificare a lui Cristos, înşelând lumea întreagă, a împlinit pe larg prezicerea Învăţătorului nostru, când, după ce S-a referit la respingerea Sa, a zis: „Dacă va veni un altul [lăudăros] în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”. Ioan 5:43.Mulţi vor observa, fără îndoială cu surprindere, că în tratarea acestui subiect am omis în general referirile la ticăloşiile şi imoralităţile grosolane ale papilor şi ale altor oficiali, şi la faptele de „eficienţă” întunecate, practicate de iezuiţi şi de alte ordine secrete, care fac tot felul de munci de detectiv pentru papalitate. Am omis aceste lucruri intenţionat, nu pentru că ele sunt neadevărate, deoarece chiar scriitorii romano-catolici recunosc multe din ele, ci pentru că linia noastră de argumentare nu cere aceste dovezi. Am arătat că ierarhia papală (chiar dacă ar fi compusă din oamenii cei mai morali şi cei mai integri — ceea ce nu este cazul, după cum mărturiseşte întreaga istorie) este „Omul Păcatului”, Anticristul, falsificarea şi denaturarea Împărăţiei Milenare a lui Cristos, aranjată cu dibăcie pentru a amăgi.Cuvintele lui Macaulay, istoricul englez, servesc pentru a arăta că unii, fără să aibă lumină profetică specială, pot vedea ((B358)) uimitorul sistem al papalităţii — falsificarea celui mai uimitor dintre toate sistemele, Împărăţia lui Dumnezeu încă viitoare.El spune: „Este cu neputinţă a tăgădui că organizarea politică a bisericii romane este însăşi capodopera înţelepciunii omeneşti [noi am spune satanice]. Într-adevăr, nimic n-ar fi putut susţine asemenea doctrine împotriva unor astfel de atacuri decât o astfel de organizare. Experienţa a 1200 de ani plini de evenimente, ingeniozitatea şi grija răbdătoare a patruzeci de generaţii de oameni de stat au adus această organizare la o astfel de perfecţiune, încât printre născocirile iscusinţei politice ea ocupă cel mai înalt loc”.Sfârşitul definitiv al lui AnticristAm urmărit papalitatea până în prezent, până în Ziua Domnului — timpul prezenţei lui Emanuel. Acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, şi-a făcut lucrarea-i teribilă, a fost lovit cu sabia Spiritului — Cuvântul lui Dumnezeu. Suflarea gurii lui Cristos l-a făcut neputincios în a persecuta în mod deschis şi general pe sfinţi, indiferent cât de puternică este această dorinţă; iar acum întrebăm: ce urmează? Ce spune apostolul cu privire la sfârşitul lui Anticrist?În 2 Tesaloniceni 2:8-12 [N. T. grec-englez, traducerea interlineară, A. Marshall — n. e.] apostolul Pavel declară despre Anticrist: „Pe care Domnul Isus îl va nimici cu spiritul gurii Sale şi-l va anihila cu strălucirea prezenţei Sale”. Lumina adevărului trebuie să pătrundă fiecare subiect. Expunând cele bune şi cele rele, aceasta va duce la marea luptă între aceste principii şi între exponenţii umani ai fiecăruia — cauzând marele timp de strâmtorare şi de mânie. În această luptă neadevărul şi răul vor cădea, iar dreptul şi adevărul vor triumfa. Printre alte rele care acum vor fi definitiv şi complet nimicite este şi Anticristul, de care sunt legate, mai mult sau mai puţin direct, aproape toate relele, de teorie şi practică. Şi această strălucire, această lumină solară a prezenţei Domnului este cea care va produce ((B359)) „ziua strâmtorării”, din cauza căreia şi în care Anticristul cu toate celelalte sisteme rele vor fi nimiciţi. „A cărui prezenţă este cu [însoţită de sau în timpul unei] o energică activitate a lui Satan [energie şi acţiune satanică] cu toată puterea şi cu semne, cu amăgiri mincinoase şi cu orice înşelare nelegiuită pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea de adevăr, ca să poată fi feriţi. Din acest motiv Dumnezeu le va trimite o putere înşelătoare, ca să poată crede eroarea: aşa încât toţi cei care nu cred adevărul, ci îşi găsesc plăcere în nelegiuire, să poată fi judecaţi” nevrednici de a moşteni Împărăţia Milenară ca împreună moştenitori cu Cristos.Înţelegem că aceste cuvinte implică faptul că în timpul prezenţei Domnului (timpul prezent — de la 1874) prin sistemul Anticrist (unul din principalele mijloace ale lui Satan pentru înşelarea şi stăpânirea lumii), precum şi prin toate celelalte mijloace ale sale, diavolul va opune cea mai disperată rezistenţă noii ordini de lucruri care este pe punctul de a fi stabilită. El se va folosi de orice mică împrejurare, de toate slăbiciunile moştenite şi de egoismul familiei umane pentru a le înrola inimile, mâinile şi condeiele în această luptă finală împotriva libertăţii şi a elucidării complete a adevărului. Vor fi stârnite prejudecăţi acolo unde n-ar exista nici una dacă adevărul ar fi văzut clar; şi va fi evocat un zel pasionat şi se vor forma uniuni partizane care vor amăgi şi rătăci pe mulţi. Iar aceasta va fi aşa nu pentru că Dumnezeu n-a clarificat adevărul destul pentru a îndruma pe toţi cei deplin consacraţi, ci pentru că cei care vor fi înşelaţi n-au fost destul de serioşi în căutarea şi folosirea adevărului dat ca „hrană la timp”. Şi astfel se va dovedi că clasa indusă în eroare n-a primit adevărul din iubire pentru el, ci numai prin datină, ca formalitate sau de frică. Asigurarea apostolului pare să fie că în această luptă de moarte a lui Anticrist, în ciuda faptului că el va părea să câştige o putere crescută în lume prin noi stratageme, înşelăciuni şi combinaţii, totuşi adevăratul Domn al pământului, Împăratul ((B360)) împăraţilor, în timpul prezenţei Sale, va birui; şi în final, în decursul marelui timp de strâmtorare, El va anihila complet pe Anticrist şi-i va distruge pentru totdeauna puterea şi înşelăciunile.Cât despre forma exactă în care trebuie aşteptată această luptă finală, putem face numai sugestii, bazate în mare măsură pe tablourile simbolice ale acesteia, date în Apocalipsa. Anticipăm formarea treptată în lume a două mari partide — de care sfinţii biruitori, credincioşi, vor sta separaţi. Aceste două partide mari vor fi formate pe de o parte din socialişti, liberi cugetători, necredincioşi, nemulţumiţi, şi din iubitori ai libertăţii adevărate, ai căror ochi încep să se deschidă asupra faptelor cazului aşa cum ele se leagă de proasta guvernare şi despotismul atât politic cât şi religios; de cealaltă parte se vor alinia treptat împotrivitorii libertăţii şi egalităţii umane: împăraţi, regi, aristocraţi; şi în strânsă simpatie cu aceştia va fi contrafacerea Împărăţiei lui Cristos, Anticristul, susţinând şi fiind susţinut de despoţii civili ai pământului. Ne aşteptăm de asemenea ca politica lui Anticrist să fie întrucâtva modificată şi îndulcită pentru a încerca să-şi recâştige simpatia şi cooperarea practică (nu unirea adevărată) a extremiştilor din toate confesiunile protestante, care şi acum suspină după o unire nominală unele cu altele şi cu Roma — uitând că singura unire adevărată este cea produsă şi perpetuată de adevăr şi nu de crezuri, convenţii şi legi. Improbabilă cum le poate părea unora această cooperare între protestanţi şi catolici, vedem semnele sigure ale apropierii ei rapide. Ea este grăbită de activităţile secrete ale papalităţii printre aderenţii ei, prin care acei politicieni care sunt dispuşi să coopereze cu ea sunt ajutaţi să ajungă în poziţii importante în afacerile guvernamentale.Se pot aştepta în curând legi prin care libertatea personală să fie încetul cu încetul restrânsă sub pretextul necesităţii şi ((B361)) binelui public, până când, paşii succesivi fiind făcuţi, va fi necesar în cele din urmă să se formuleze ceva „lege simplă a religiei”; şi astfel biserica şi statul vor putea fi într-o măsură unite pentru a guverna Statele Unite ale Americii. Aceste legi, cât se poate de simple, pentru a conveni tuturor vederilor religioase aşa-zise „ortodoxe” (adică populare), vor fi calculate pentru a reprima şi a preveni o creştere mai departe în har şi în cunoştinţa care acum este „hrană la timp”. Pretextul va fi probabil prevenirea socialismului, necredinţei şi izbucnirilor politice ale claselor inferioare şi ale celor independente.Este evident că într-un viitor apropiat, ca parte a necazului, şi chiar înainte ca partea severă a marelui necaz din această „zi a mâniei” să se dezlănţuie asupra lumii şi să ruineze întreaga structură socială a pământului (ca pregătire pentru cea nouă şi mai bună, promisă a fi sub adevăratul Cristos), va fi un ceas sever de probă şi de încercare a Bisericii cu adevărat consacrată, în mare măsură cum a fost în zilele triumfului papalităţii, numai că acum metodele de persecuţie vor fi mai rafinate şi se vor potrivi mai bine cu metodele mai civilizate din timpul nostru; ţepuşele, cleştii şi roţile de tortură vor avea mai mult forma sarcasmului, a denunţărilor, a restrângerii libertăţilor şi a boicotului social, financiar şi politic. Dar în privinţa acestora şi a noilor combinaţii pe care Anticristul le va forma în această luptă finală împotriva stabilirii adevăratei Împărăţii Milenare, vom vorbi mai pe larg în altă parte.În încheierea acestui capitol dorim încă o dată să fixăm în mintea cititorilor faptul că papalitatea este Anticristul, nu din cauza devierii sale morale, ci pentru că este falsificarea adevăratului Cristos şi a adevăratei Împărăţii. Din cauza neînţelegerii acestui fapt, mulţi protestanţi vor fi înşelaţi ca să coopereze cu papalitatea, în opoziţie cu adevăratul Împărat al Slavei.((B362))Credincios până la moarte——–„Sunt eu dar al crucii ostaşUrmător Mielului?Fricos să merg în al Lui pas,Purtând dispreţul Lui?Să ajung eu în paradis,Mergând, călcând pe flori?Când alţii-n foc luptau cuprinşiDe sânge şi fiori?N-am eu vrăjmaşi de alungat?Sau valuri mari de-nfrânt?În vifor şi furtuni de luptatCu lumea şi-al ei gând?Trebuie să lupt de vreau să-nving.Doamne, dă-mi putere.Să lupt, să rabd tot liniştit,Sprijinit pe Cuvânt.Toţi sfinţii tăi vor triumfaChiar dacă vor muri.Ei văd triumful de pe-acumŞi-n credinţă-l trăiesc.Când ziua Ta va răsări,Cu sfinţii strălucind,Biruinţa va răsuna,Slava a Ta fiind.”
Întâi va veni Ilie
Întâi va veni IlieCum se raportează această importantă profeţie la a Doua Venire — O împlinire parţială şi tipică în Ioan Botezătorul — Împlinirea reală — Viziunea de pe muntele sfânt — Corespondenţe remarcabile între Ilie, tipul, şi Ilie Cel antitipic — A sosit timpul — Perspectiva — Elisei, succesorul lui Ilie„Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva[altfel], la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.” Mal. 4:5, 6.ÎN timp ce examinăm dovezile că a sosit timpul stabilirii Împărăţiei lui Mesia pe pământ, nu trebuie să trecem cu vederea această profeţie, care arată că mai întâi trebuie să vină Ilie.Textul nostru are o exprimare ciudată. Ideea pare să fie că lucrarea lui Ilie va fi să întoarcă (adică, să convertească) părinţii la o stare smerită, de copil; şi după ce-i va face ascultători ca nişte copilaşi, să le întoarcă inimile de la eroare, de la păcat şi necredincioşie, şi să-i aducă iarăşi în armonie cu „părinţii” lor — nume dat de evrei patriarhilor şi profeţilor lor credincioşi.Profeţia lui Maleahi, ultimul mesaj trimis de Iehova Israelului, pare să-i fi impresionat adânc — în special ultimele două capitole, care se referă în mod deosebit la venirea lui Mesia şi la încercările speciale pe care ziua prezenţei Domnului le va aduce cu ea. (Vezi Mal. 3:1-3, 13-18; 4:1-6.) Înţelegând din aceasta că încercarea va fi deosebită, ei au primit mângâiere din ultimele versete citate mai sus, care promit că Ilie profetul, care odinioară convertise naţiunea ((B250)) întreagă de la închinare lui Baal înapoi la închinare lui Dumnezeu, va veni iarăşi ca să-i pregătească înainte de acest timp aspru de încercare pe care-l va aduce venirea lui Mesia.Această profeţie nu s-a împlinit la prima venire a Domnului nostru — nici partea legată de Mesia, nici cea care se referă la Ilie. Profeţia se referă în mod evident la a doua venire, la venirea „Solului legământului” în glorie şi putere, precum şi la încercarea şi strâmtorarea mare a Zilei Domnului din timpul acela. Cu toate acestea, prezentarea lui Cristos la Israelul tipic şi marea strâmtorare care a venit peste ei ca naţiune atunci când L-au respins, a fost, aşa cum Dumnezeu prevăzuse şi intenţionase, o altă umbră care ilustrează în multe amănunte lucrurile prezentate în această profeţie. Ioan Botezătorul, în spiritul lui Ilie, a făcut pentru Israel o lucrare asemănătoare cu cea a lui Ilie făgăduit, însă fără succes, şi ca rezultat a venit necazul (un blestem) asupra acelui popor. Adevăratul Ilie la care se referă profetul urma să facă o mare lucrare pentru tot „pământul”, să pregătească toată omenirea pentru a doua venire; şi pentru un timp nici el nu va avea succes, şi ca rezultat marele timp de strâmtorare (blestemul) va lovi întregul pământ.Venirea lui Ilie menţionată de profet este „înainte ” de această „mare şi înfricoşătoare zi a lui Iehova”.* Şi deoarece, aşa cum tocmai am arătat, Ziua cea mare a lui Iehova, începută în 1874 d. Cr., va continua timp de patruzeci de ani şi se va sfârşi cu expirarea Timpurilor Neamurilor, prin răsturnarea completă a stăpânirii lumeşti şi satanice a pământului şi prin învestirea deplină a lui Emanuel — Cristos Isus şi sfinţii Săi — cu toată puterea şi stăpânirea, este important pentru noi să arătăm aici că Ilie a venit. El n-a reuşit să întoarcă inimile oamenilor la asemănarea copiilor şi la înţelepciunea [adevărată a] celor ((B251)) drepţi; şi de aceea va veni marele timp de strâmtorare, aşa cum a prevăzut şi prezis Dumnezeu. În strâmtorare, Dumnezeu va învăţa omenirea prin experienţe aspre şi amare lecţiile pe care trebuie să le înveţe amănunţit, ca să-i pregătească să accepte cu recunoştinţă pe Cristosul — Solul Noului Legământ al lui Iehova — cu toate aranjamentele, legile drepte etc. ale acelui legământ.*Vezi Vol. I, cap. 15După cum tocmai am văzut, la prima venire multe din făgăduinţele şi planurile lui Dumnezeu s-au împlinit pe o scară limitată cu o naţiune, Israelul, ca o ilustraţie a marilor, grandioaselor realităţi care trebuie să se împlinească la a doua venire a lui Cristos. Şi după cum minunile, vindecările etc. au reprezentat lucrările mai mari din Veacul Milenar, iar intrarea Domnului nostru călare pe un măgar ca Împărat a reprezentat preluarea de către El a puterii, maiestăţii şi onoarei mai mari la a doua venire a Sa ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, tot aşa, „Omul Hristos Isus” şi mica Lui ceată de ucenici au reprezentat pe Domnul Slavei mult înălţat, asociat cu sfinţii, mireasa şi comoştenitorii Săi, la a doua venire a Sa. Şi astfel, conducerea lui, încercând a converti pe Israel şi a-l pregăti să primească pe Mesia, au reprezentat pe adevăratul Ilie (adevărata Biserică creştină), a cărui lucrare a fost să încerce să convertească omenirea înainte de venirea lui Mesia pentru lume — Domnul spiritual al slavei şi Împăratul împăraţilor. Ioan Botezătorul, în spiritul şi puterea lui Ilie, n-a reuşit să reformeze pe Israel şi, ca urmare (Mat. 17:12), Israel a respins pe Isus în trup şi şi-a atras asupră-şi o mare „zi de răzbunare”, strâmtorare şi mânie (Luca 21:22). În mod asemănător, însă pe scară mai largă, Ilie cel adevărat şi mai mare n-a reuşit să convertească lumea şi s-o pregătească pentru a-L primi pe Împăratul Slavei, iar acum, drept urmare, trebuie să vină asupra lumii ziua cea mare a mâniei, ((B252)) ca să topească, să înmoaie, să smerească şi să pregătească pe toţi să strige din adâncul inimii: Osana! Binecuvântat este Cel care vine în numele lui Iehova!Vedem astfel că Biserica în trup (Cristosul în trup, Cap şi corp) este Ilie sau premergătorul Bisericii în slavă, Unsul lui Iehova. Nu biserica nominală, ci Biserica consacrată cu adevărat, care dincolo de mormânt va fi marele Eliberator Uns — aceştia îl constituie pe Ilie. Misiunea lor este să mustre eroarea şi păcatul şi să arate spre Împărăţia viitoare a slavei. Domnul nostru Isus, apostolii şi toţi credincioşii în Cristos Isus de atunci încoace fac parte din acest mare Ilie antitipic, profet sau învăţător — aceeaşi clasă (Cap şi corp) care în curând va forma pe Împăratul Slavei. Lucrarea în care se află angajată acum Biserica este numai pregătitoare pentru lucrarea ei viitoare, în ceea ce priveşte reformarea lumii. În funcţia ei împărătească, Biserica va îndeplini pentru lume ceea ce ea nu reuşeşte să facă în calitate de Ilie ca învăţător.Să nu fim greşit înţeleşi; până aici am arătat că planul lui Dumnezeu nu merge până la convertirea lumii în Veacul Evanghelic. El n-a intenţionat să facă aceasta, ci a intenţionat numai alegerea şi încercarea Bisericii acum, iar binecuvântarea lumii prin Biserică, prin Cristosul, într-un veac ce urmează acestuia. Nu contrazicem aceasta când spunem că Ilie (Cristos în trup) a încercat să convertească lumea şi n-a reuşit, cu excepţia înfăptuirii unor reforme parţiale; căci deşi Dumnezeu a ştiut şi a prezis că misiunea noastră pentru lume va fi în mare măsură o nereuşită, cu excepţia selecţiei unei turme mici alese, totuşi, ştiind că acest efort va reacţiona favorabil asupra noastră, însărcinarea Lui pentru noi prin Domnul nostru a fost să încercăm să convertim lumea, când a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură”. Văzând că El a prezis nereuşita noastră actuală, dar şi succesul nostru viitor, când ((B253)) ne va glorifica şi ne va înzestra cu putere divină, ne putem bucura chiar în timp ce vedem insuccesul relativ al celor optsprezece secole trecute, dându-ne seama că truda clasei adevăratului Ilie n-a fost zadarnică, ci a servit scopului divin de a dezvolta Biserica adevărată în timp ce dădea mărturie înaintea lumii — care va aduce foloase la timpul cuvenit.Ioan Botezătorul n-a fost în realitate Ilie întors pe pământ şi nici Biserica nu este; dar, după cum a fost adevărat despre Ioan că el a făcut o lucrare a lui Ilie pentru Israel (Luca 1:17) ca să-i pregătească, şi L-a prezentat pe Domnul în trup, la fel este adevărat şi despre Biserică — ea face pentru lume lucrarea prezisă a lui Ilie, în „spiritul şi puterea lui Ilie”, şi vesteşte a doua venire a Domnului nostru aproape în aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit Ioan la întâia venire: „În mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea”. Ioan 1:26, 27.Nu toţi au putut primi mărturia lui Ioan şi nici nu şi-au dat seama că el era înaintemergătorul Împăratului în trup. Dacă ar fi primit-o, ar fi fost pregătiţi prin ea să primească pe Isus ca Mesia al lor. Pentru toţi aceia dintre ei care au putut accepta şi au acceptat mesajul lui Ioan şi L-au primit pe Cristos, pentru aceia Ioan a făcut lucrarea lui Ilie. Aşa cum le-a spus Domnul despre Ioan (Mat. 11:14): „Dacă vreţi să primiţi, el este Ilie, care trebuia să vină”, deşi Ioan şi lucrarea lui n-au îndeplinit toată prezicerea cu privire la Ilie, aşa cum nici Domnul nostru în trup n-a îndeplinit tot ceea ce era prezis despre Mesia. Pentru toţi cei care L-au putut primi El a fost Unsul lui Iehova, chiar înainte de a-Şi fi sfârşit lucrarea de jertfire sau înainte de a fi fost glorificat, sau de a fi venit iarăşi în exerciţiul marii funcţii de Mesia sau de Eliberator. La întâia venire Ioan a fost, într-o anumită măsură, într-adevăr încheierea tipului început în persoana şi lucrarea lui Ilie; iar lucrarea lui Ioan la întâia venire a preumbrit lucrarea finală a Bisericii la a doua venire. Aceştia, ((B254)) picioarele lui Cristos în trup — picioarele lui Ilie — vestesc Împărăţia (Isa. 52:7). Acelora care „pot acestora care „pot primi” noi le-am arătat pe antitipicul Ilie prezis. Unii, probabil, nu „vor primi”, ci vor fi în căutarea unui om care să îndeplinească prezicerile lui Maleahi şi nu vor cunoaşte „timpul cercetării lor” până când marea zi a strâmtorării va arde ca un cuptor.Se va vedea atunci că insuccesul lui Ilie (Cristosul în trup) de a converti şi restabili lumea a fost un rezultat prevăzut, tot aşa cum a fost şi insuccesul lui Ioan de a converti Israelul. Totuşi, aceeaşi clasă Ilie, însă glorificată şi înzestrată cu putere, va fi cea care în Veacul Milenar va binecuvânta şi va învăţa lumea, şi va restabili toate lucrurile după cum a fost făgăduit prin gura tuturor sfinţilor profeţi (Fapt. 3:19-21); tipul Ilie încetează odată cu calea noastră pământească numai ca nume şi ca asemănare. În armonie cu aceasta avem cuvintele Domnului nostru, date ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi care au întrebat: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” Răspunsul Domnului nostru nu încearcă să le dea o explicaţie deplină a faptului că Ilie era un tip, iar Ioan era continuarea acestui tip şi totodată o împlinire neclară a lui etc. — lucruri pe care ucenicii nu erau atunci pregătiţi să le înţeleagă şi care de altfel nici nu-şi aveau timpul să fie înţelese atunci; şi de aceea, arătând insuccesul lui Ioan ca împlinire parţială a profeţiei, Domnul nostru adaugă: „Într-adevăr, Ilie va veni* şi va restabili toate lucrurile” (Mat. 17:11). Evident El se gândea la propria Sa lucrare glorioasă din veacul viitor, în asociere cu „trupul” Său glorificat care va fi fost ales şi probat în Veacul Evanghelic. El privea dincolo de văl în Veacul Milenar şi vedea clasa Ilie răpită în carele de foc, în putere şi mare slavă — înălţare spirituală.*Manuscrisele cele mai vechi omit întâi((B255))Ilustraţia folosită când se referă numai la Biserică, separată de Domnul şi Capul ei, este o femeie. Separată şi distinctă de Domnul ei, Mirele, este o fecioară logodită. Dar în cazul de faţă ilustraţia folosită este un bărbat, Ilie, fiindcă lucrarea prefigurată nu este lucrarea Bisericii separată de Domnul ei, ci lucrarea ambilor. Domnul nostru a fost Capul şi Înaintemergătorul Bisericii în trup (Ilie), întocmai cum El este Capul Bisericii biruitoare — Cristosul. Sunt numeroase alte exemple în care este folosită ilustraţia unui bărbat pentru a simboliza lucrarea comună a lui Cristos Isus şi a corpului Său, Biserica; de exemplu, Aaron şi toţi succesorii săi în slujba de Mare Preot au reprezentat pe Domnul, iar preoţii subordonaţi pe membrii corpului Său; Melhisedec în mod asemănător a reprezentat corpul întreg în glorie; la fel a fost şi cu Moise, David şi Solomon. Ca atare, folosirea lui Ilie ca ilustraţie pentru a reprezenta o lucrare unită a lui Cristos şi a Bisericii este în armonie cu uzanţa scripturală.În legătură cu clasa reprezentată de Ilie, ce puternic semnificativă a fost „viziunea” pe care Domnul le-a arătat-o celor trei ucenici pe muntele schimbării la faţă (Mat. 17:1-9). Apostolul Petru spune că a fost o viziune a Împărăţiei viitoare (2 Pet. 1:16-18). Domnul nostru schimbat a apărut strălucitor înaintea ochilor lor, în timp ce figura lui Moise a reprezentat Dispensaţia Mozaică sau a Legii, iar figura lui Ilie a reprezentat Dispensaţia Evanghelică sau Creştină. Ambele dispensaţii privesc spre, arată şi vorbesc despre jertfa şi suferinţele lui Cristos şi despre gloria care urmează.Înainte de a părăsi acest subiect, vom arăta unele aspecte şi întâmplări din viaţa profetului Ilie, tipul, comparându-le cu istoria Bisericii, antitipicul Ilie, care desigur că vor uimi pe toţi cei care nu le-au observat mai înainte. Pentru ca această comparaţie să poată fi uşor văzută, le aşezăm pe acestea în coloane paralele.((B256))ILIE——-Ilie a fost persecutat pentru credincioşia sa faţă de adevăr şi dreptate.——-Principalul său persecutor a fost Izabela, regina cea rea a lui Israel, care este menţionată cu numele, ca fiind tipul duşmanului sfinţilor. Apoc. 2:20.——-Puterea persecutoare a Izabelei a fost exercitată prin soţul ei, împăratul Ahab.——-Ilie a fugit de Izabela şi de Ahab în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, unde a fost hrănit în mod miraculos. 1 Împ. 17:5-9.——-Ilie a petrecut în pustie „trei ani şi şase luni” şi în timpul acela n-a plouat deloc, iar în ţară a fost o mare foamete. Iac. 5:17; 1 Împ. 17:7; 18:2.——-După cei trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, când Ilie s-a întors din pustie, erorile preoţilor Izabelei au fost scoase la iveală, adevăratul Dumnezeu a fost onorat şi au urmat ploi abundente. 1 Împ. 18:41-45.——-La început împăratul şi poporul s-au bucurat, iar Ilie şi Dumnezeul său au fost onoraţi; dar spiritul Izabelei era neschimbat. Ea căuta încă să ia viaţa lui Ilie, iar el a fost din nou silit să fugă în pustie. 1 Împ. 18:40, 45, 46; 19:1-4.——-Calea lui Ilie s-a terminat prin luarea lui de pe pământ.BISERICA——-Biserica a fost persecutată pentru credincioşia ei faţă de adevăr şi dreptate.——-Principalul persecutor a fost Biserica apostată a Romei, care pretinde că este „împărăteasă” şi conducătoare peste Israelul spiritual. Apoc. 18:7.——-Puterea persecutoare a papalităţii a fost exercitată prin Imperiul Roman, cu care a fost unită.——-Biserica adevărată a fugit în pustia simbolică — sau în starea de izolare — în locul ei, pregătit de Dumnezeu, unde a fost susţinută. Apoc. 12:6, 16.——-Biserica a petrecut trei ani şi jumătate simbolici (o zi pentru un an — 1260 de ani literali) în starea de pustie, în timpul cărora a fost o foamete spirituală din cauza lipsei adevărului — a apei vii. Compară cu Apoc.12:6; 11:3; Amos 8:11.——-La sfârşitul celor 1260 de ani (în 1799 d. Cr.) puterea adevărului şi a martorilor lui s-a manifestat; şi de atunci adevărul s-a revărsat în proporţie de milioane de Biblii pe an, înviorând lumea şi producând roade.——-Biblia a adus asemenea binecuvântări, încât imperiile pământului recunosc mâna Domnului; dar principiile papalităţii — Izabela — în aşa-zisele secte protestante îi obligă iarăşi pe sfinţi să fugă în starea de pustie.——-Sfinţii vor fi schimbaţi de la stările pământeşti la cele cereşti.((B257))Acestea sunt coincidenţe izbitoare, şi ele nu sunt întâmplătoare. Iar faptul că Ilie urma să vină înainte de ziua cea mare şi că acum am găsit în Biserică antitipul lui Ilie la care s-a referit profetul Maleahi şi pe care mai departe l-a simbolizat Ioan Botezătorul, ar trebui socotit ca o altă dovadă că a sosit timpul — că Marea Zi a Domnului a venit. Dar, în afară de aceasta, există sugestii în acest tip, susţinute de alte scripturi, intenţionate să călăuzească şi să pregătească pe sfinţi ca să-şi facă bine partea lor de lucrare, precum şi să-i întărească şi să-i susţină în ziua furtunoasă care se află chiar asupra noastră.N-avem deloc dorinţa să înfăţişăm un tablou întunecat, am prefera mai degrabă să ne gândim şi să arătăm gloria care va urma după marea zi a mâniei şi bucuriile Zilei Milenare care acum intră, decât necazurile şi descurajările viitorului mai apropiat, care preced răsăritul deplin al soarelui. Dar este necesar ca sfinţii să fie cel puţin într-o măsură avertizaţi în legătură cu evenimentele iminente, pentru ca atunci când acestea se vor întâmpla, ei să nu se alarmeze sau să se descurajeze, ci, fiind înarmaţi din timp, să poată şti cum să le întâmpine; şi, de asemenea, ca ei să poată aprecia mai deplin binecuvântările prezentului, astfel încât să lucreze cu sârguinţă „cât timp este ziuă, căci vine noaptea [un timp mult mai întunecat în comparaţie cu cel prezent numit ziuă] când nimeni nu mai poate să lucreze”.Scurta perioadă prezentă, înainte ca norii grei de furtună să se ivească asupra lumii, este timpul cel mai favorabil pentru lucrarea clasei Ilie, şi ea corespunde zilelor încununate de succes atât ale lui Ilie cât şi ale lui Ioan. Este un timp favorabil pentru creşterea personală în har şi cunoştinţă, şi de asemenea pentru răspândirea adevărului — cel mai favorabil timp cunoscut vreodată. Cum s-ar fi bucurat căutătorii timpurii ai adevărului, de exemplu bereenii, dacă ar fi avut ajutoarele de studiu pe care le avem noi astăzi, cum sunt: Biblii cu trimiteri, complete şi tipărite, concordanţe, istorii, enciclopedii, dicţionare şi alte preţioase lucrări de referinţă, la preţuri accesibile ((B258)) tuturor şi care pot fi consultate gratuit de către toţi în bibliotecile publice, chiar şi ale oraşelor de mărime mijlocie; şi pe lângă toate acestea, lumina crescândă a aurorei Zilei Milenare şi posibilitatea pe care o au toate clasele sociale de a citi şi gândi inteligent pentru ele însele. Cu astfel de ajutoare putem învăţa într-o singură zi mai mult din Cuvântul şi planul lui Dumnezeu decât puteau învăţa într-un an cei din vremuri mai puţin favorizate. N-a fost vreodată un timp atât de prielnic pentru efortul creştin, ori atât de încurajator pentru zelul şi activitatea creştină, ca acest timp al mesajului glorios al secerişului din timpul prezenţei Domnului şi al veştilor de bucurie ale Împărăţiei care se apropie.Dacă am vrea să călătorim din loc în loc pentru a ne întâlni cu alţi credincioşi, putem călători într-o săptămână cât Pavel într-o lună sau mai mult, şi cu mult mai mare confort. Dacă vrem să vorbim în public, o putem face fără ca nimeni să ne supere sau să ne sperie; şi trăim într-un timp când masele populare ştiu să citească şi să scrie, ceea ce în vremurile trecute puteau numai foarte puţini, şi când Evanghelia tipărită este ieftină, convenabilă şi adesea mai eficientă decât predicile orale. Inima binevoitoare poate face astfel cu mult mai mult acum decât au putut face Acuila şi Priscila în felul lor şi la timpul lor cu acelaşi efort. Putem predica prietenilor şi străinilor de peste tot din lume atât prin pagina tipărită cât şi prin cea scrisă de mână, cu ajutorul minunatului sistem poştal din zilele noastre şi aproape fără cheltuieli.Dar apostolul, referindu-se la Biserica nominală din zilele din urmă, afirmă că „va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă” (2 Tim. 4:3). În timp ce acest lucru este adevărat acum, în acelaşi sens în care a fost adevărat timp de secole, aceasta trebuie să aibă o împlinire mai convingătoare şi mai clară în viitor. Este adevărat acum că Biserica nominală nu va suferi predicatorii care ignoră crezurile lor şi „vestesc Cuvântul”, „tot planul lui Dumnezeu”; ci, pentru că le „gâdilă urechile”, ei iubesc speculaţiile omeneşti asupra evoluţiei şi filosofiile pe nedrept numite astfel, mai degrabă decât Cuvântul ((B259)) lui Dumnezeu. Totuşi, pentru că n-o pot împiedica, ei suportă doctrina sănătoasă într-o oarecare măsură — într-o măsură mult mai mare decât ar fi suportat Roma în zilele ei de triumf.Chiar înaintea cuvintelor pe care le-am citat aici, apostolul se referă direct la timpurile periculoase din zilele din urmă ale acestui veac (2 Tim. 3:1-13), scoţând în relief caracteristicile lui de îngâmfare, iubire de plăceri şi dispreţuire a binelui, cu formalismul, zgârcenia, mândria şi nerecunoştinţa lui; şi el declară că (în Biserică) oamenii răi şi conducătorii care duc în rătăcire (de la adevăr) vor merge din rău în mai rău, înşelând pe alţii şi fiind ei înşişi înşelaţi de sofismele lor. Şi deoarece apostolul se gândea şi scria în mod special despre zilele din urmă, şi nu despre Evul Mediu, suntem cu certitudine îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva timpul este la mică depărtare în faţa noastră, în aceste „zile din urmă”, când învăţătura sănătoasă nu va mai fi suferită sau permisă în nici o măsură.Deşi este adevărat acum, într-o mare măsură, că nimănui nu-i este permis să cumpere sau să vândă [să facă negoţ cu adevărul] în pieţele sau sinagogile obişnuite, cu excepţia celor care au semnul fiarei sau numărul numelui ei (Apoc. 13:17), totuşi cei pe deplin consacraţi au învăţat că magnificele temple moderne, numite biserici, nu sunt mai necesare acum pentru predicarea evangheliei decât erau în timpul apostolilor, şi că marile orgi şi coruri pregătite nu sunt accesorii necesare pentru a atrage atenţia oamenilor; căci acum, ca şi în zilele timpurii, oamenii de rând ascultă cu plăcere Evanghelia la colţuri de străzi, în pieţe publice, primită prin poştă şi din pagina tipărită. Întrebarea este: oare această declaraţie a Revelatorului n-ar putea însemna totuşi mai mult decât ceea ce se întâmplă în prezent? Şi, la fel cu declaraţia lui Pavel, oare n-ar putea implica faptul că va veni vremea, în zilele din urmă, când învăţătura sănătoasă nu va mai fi suferită deloc? Oare experienţa noastră în această privinţă nu corespunde oarecum cu experienţa lui ((B260)) Ioan Botezătorul (tipul), care a fost închis în temniţă? Cu alte cuvinte, ce putem aştepta între timpul relativ favorabil de acum — cu toate că nu este lipsit de dificultăţi — şi timpul binecuvântat viitor, de dreptate nestânjenită? Va continua el să fie tot atât de favorabil pentru lucrarea în vie ca cel din prezent — sau, va fi mai favorabil sau mai puţin favorabil? Să remarcăm ce indică aceste tipuri; pentru că, de vreme ce Domnul ne-a îndreptat atenţia asupra lor, orice am găsi în viaţa şi experienţa lui Ilie şi a lui Ioan, care pare să se potrivească bine cu experienţele Bisericii şi cu mărturia privitoare la mersul ei pământesc viitor, suntem îndreptăţiţi să recunoaştem ca fiind tipic.Ilie a fost despărţit de scenele pământeşti printr-un car de foc, reprezentând gloria spirituală şi înălţarea care-i aşteaptă la sfârşitul alergării lor pământeşti pe membrii Bisericii care sunt în viaţă şi rămân până în zilele din urmă. Dar trebuie să ne amintim, de asemenea, că el a fost luat într-un vârtej de vânt sau furtună, iar furtuna este simbolul strâmtorării, după cum carul de foc este o ilustraţie a biruinţei şi a scăpării glorioase din acea strâmtorare.Experienţele finale ale lui Ioan Botezătorul sunt încă şi mai clar marcate prin aspectul strâmtorării. Deşi oamenii nu l-au ascultat (Mat. 17:12), ei l-au recunoscut pentru scurtă vreme ca slujitor şi profet al lui Dumnezeu (Ioan 5:35); dar când a vestit prezenţa lui Mesia, influenţa lui a început curând să scadă, aşa cum a mărturisit el că se va întâmpla, vorbind despre Cristos: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”. Aşa trebuie să fie şi la sfârşitul acestui veac: lucrarea clasei Ioan (clasa Ilie) se încheie prin vestirea că Împărăţia cerului este sosită şi că Împăratul este prezent. Acest lucru se face acum; iar cuvintele exacte ale mărturiei lui Ioan se aplică în acest timp al venirii a doua a Domnului cu aceeaşi forţă: „În mijlocul vostru stă [este prezent] Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi”, „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria [de ((B261)) treierat] şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” — marele timp de strâmtorare. Ioan 1:26; Mat. 3:12.După cum Ioan a scăzut — lucrarea sa specială fiind împlinită când şi-a dat mesajul — tot aşa Biserica în trup trebuie să scadă când ultimul ei mesaj este dat, până când cel din urmă membru îşi va fi depus viaţa sa consacrată şi va fi trecut dincolo de văl, în „slavă”, ca de atunci încolo să fie un membru al Cristosului glorios, domnind. După cum Ioan a spus că Isus trebuie să crească, tot aşa acum, când Împărăţia adevărată este pe punctul de a fi stabilită, putem spune cu încredere că Împăratul este prezent şi că Împărăţia Lui trebuie să crească până când va umple pământul. Iar vestirea lucrării „secerişului” de către Ioan — adunarea grâului şi strâmtorarea care a venit peste pleavă — îşi găseşte de asemenea paralela în timpul prezent.Libertatea lui Ioan a fost restrânsă la puţin timp după darea mesajului său, care anunţa pe Cel prezent şi lucrarea care-I stătea în faţă; iar el a fost aruncat în temniţă din cauză că l-a mustrat pe împărat pentru căsătoria lui nepotrivită cu o femeie (Mat. 14:4). Şi deşi copiii credincioşi ai lui Dumnezeu au arătat adesea că unirea Bisericii cu puterea civilă este nepotrivită, fiind numită în Scripturi curvie (Apoc. 17:5) şi deşi lumea s-a retras în mare parte din biserici, unirea încă există, şi Scripturile par să arate că în timpul de strâmtorare care se apropie, bisericile nominale, pretinse fecioare ale lui Cristos, vor fi de partea regilor pământului şi unite cu aceştia; iar Biserica adevărată, asemenea tipului ei, Ioan Botezătorul, va fi nepopulară şi restrânsă de la libertate, din pricina credincioşiei în împotrivirea la eroare şi în condamnarea ei.În cazul lui Ioan, ca şi în cel al lui Ilie, cea care a persecutat a fost o femeie — împăratul acţionând ca agentul şi instrumentul ei; în cazul Bisericii adevărate, ceea ce este simbolizat aici s-a întâmplat în trecut şi fără îndoială aşa va ((B262)) fi şi în viitor — biserica nominală este reprezentată printr-o femeie, iar puterea civilă printr-un împărat. Profeţia evidenţiază nu numai o unire între aceştia, mai strânsă decât cea care există acum, dar oricare observator atent poate vedea că pârghia principală prin care aristocraţia regală conduce masele este superstiţia că Dumnezeu i-a numit pe aceşti „oameni mari”, deşi adesea slabi şi vicioşi, ca să stăpânească peste ele, şi că a se răzvrăti împotriva tiraniei şi nedreptăţii şi a cere dreptate, libertate şi drepturi egale înseamnă a se împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Astfel tendinţa guvernelor şi a bisericilor este spre o unire deschisă sau secretă, pentru binele lor reciproc în furtuna care vine.Nu numai atât, dar lupta viitoare între aristocraţia şi masele din fiecare ţară civilizată va fi atât de neobişnuită, atât de diferită de orice experienţă de până acum, încât oamenii moderaţi, conservatori, cu înclinaţii religioase, temându-se de naufragiul total al societăţii în haos şi anarhie, vor prefera în mod natural monarhia, opresiunea şi robia, oricărei alte forme, care, după părerea lor, în mod sigur ar fi mai rea. Ca atare, aceştia se vor asocia cu biserica şi cu imperiul, cu bogăţia şi cu aristocraţia, în efortul lor general de a reprima şi a preîntâmpina acest conflict de nestăpânit — „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”.În cele din urmă, probabil că singurele excepţii de la această cale, printre iubitorii păcii şi religiei adevărate, vor fi cei cărora Împăratul împăraţilor va binevoi să le descopere planurile Sale prin Cuvântul Său (Ioan 16:13) şi care au o deplină încredere în înţelepciunea şi iubirea Sa, precum şi în puterea Sa de a face ca toate să lucreze potrivit făgăduinţelor Sale. Numai aceştia, printre oamenii conservatori, iubitori de ordine, care văd rolul pe care trebuie să-l joace revoluţia socială viitoare în planul lui Dumnezeu, prin înlăturarea sistemelor decadente a căror vreme a trecut şi prin pregătirea lumii, printr-un mare proces de nivelare, pentru domnia ((B263)) milenară de dreptate, vor fi capabili să înţeleagă situaţia şi să acţioneze în consecinţă. Dar aceştia vor fi greşit înţeleşi, iar străduinţele lor de a arăta adevărata stare de lucruri şi adevăratul şi singurul remediu vor fi probabil împiedicate de către cei care nu văd marele rezultat şi care, nefiind dispuşi să-şi supună propria voinţă, propriile idei şi planuri, nu sunt capabili să vadă planurile lui Dumnezeu. Când se va socoti că sunt necesare măsuri de represiune, de restrângere şi de constrângere, astfel de măsuri vor include probabil nu numai organizaţiile muncitoreşti şi publicaţiile care susţin cererile lor legitime şi nelegitime, ci şi acelea care arată planul lui Dumnezeu şi cauza adevărată a marelui necaz asupra popoarelor şi singurul lui remediu. Da, probabil timpul nu este departe, când vor putea fi exercitate măsuri represive împotriva tuturor eforturilor sfinţilor de a răspândi vestea bună a Împărăţiei care vine, toate sub pretextul că interesele generale şi binele public cer asemenea măsuri.În acest mod se vor împlini prezicerile Psalmului 2, şi poate la sfârşit cu mai multă amărăciune decât se poate acum imagina, deşi în parte s-au împlinit deja cu Capul corpului. Fapt. 4:25-29.Aceeaşi necesitate pentru restrângerea libertăţii în chestiuni politice şi sociale se va pretinde probabil a se aplica la fel şi la libertatea de exprimare în chestiuni religioase, care de fapt stă la baza oricărei libertăţi. N-ar fi surprinzător dacă într-o bună zi, un „guvern tare”, o monarhie, va înlocui într-o zi Marea Republică de acum (a Americii de Nord — n. e.); şi este cu totul posibil săfie socotit eficient şi să fie promulgat un standard comun de credinţă religioasă; a învăţa ceva în afara acestuia să fie tratat şi pedepsit ca o ofensă politică. O atare persecuţie, la sfârşitul sau în secerişul acestui veac, ar da nu numai o altă paralelă la secerişul Veacului Iudeu (Fapt. 4:10-13; 23-30; 5:29-41; 11:19), ci şi o mai largă şi mai adâncă semnificaţie cuvintelor apostolilor Pavel şi Ioan (2 Tim. 4:3; Apoc. 13:17) şi ilustraţiilor tipice de ((B264)) la sfârşitul căii pământeşti a Bisericii adevărate, aşa cum sunt reprezentate prin plecarea lui Ilie într-un vârtej de vânt şi prin întemniţarea şi decapitarea lui Ioan Botezătorul.Două lecţii folositoare putem scoate din aceasta, fie că evenimentele viitoare vor dovedi că am interpretat corect mărturia profetică fie că nu; şi acestea sunt următoarele: Prima, noi ar trebui să fim aşa de pregătiţi, aşa de înarmaţi şi aşa de perfect echipaţi cu invincibilul adevăr, încât persecuţiile să nu facă altceva decât să ne îndemne spre mai mare zel, şi nu să ne facă, din cauza surprinderii sau fricii, să coborâm steagul nostru, sau să capitulăm când regii pământului se vor ridica şi împreună cu conducătorii religioşi ai poporului se vor aduna împotriva noastră şi împotriva adevărurilor pentru care Dumnezeu ne-a dat privilegiul să mărturisim, ca slujitorii şi ambasadorii Săi (1 Ioan 3:1). A doua: astfel de consideraţii privind viitorul, comparate cu privilegiile din prezent, ar trebui să servească spre a stimula pe fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu ca să se folosească cu sârguinţă de marile ocazii şi privilegii prezente ale secerişului, amintindu-şi că „cine seceră primeşte plată”, la fel ca şi cel care a sădit şi a udat, şi că acum în mod special este un timp de strângere a roadelor pentru viaţă veşnică. Perioada scurtă de linişte din timpul prezent favorabil, cu libertăţile şi avantajele ei mai mari în toate modurile, este divin aranjată pentru pecetluirea pe frunte (intelectuală, cu adevărul) a adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu. Apoc. 7:3.„«Între-timpul», care-i scurt,Haideţi să-l privim mai multÎn lumina lui cea vie,Minunată, aurie.”Învăţătorul a spus: „Cât este ziuă, trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”. „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică.”Aşadar, în timpul potrivit de acum, vedem că profetul Ilie a venit, aşa cum a fost prezis, înainte de marea şi importanta ((B265)) zi a Domnului. Iar noi îi auzim ultima mărturie, ca şi pe aceea a lui Ioan, zicând: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”; — care Îşi are lopata în mână şi Îşi va curăţa cu desăvârşire aria de treierat: El Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava [ca pleavă, nu ca oameni] o va arde într-un foc nestins în marele timp de strâmtorare — blestemul, care trebuie cu necesitate să vină pentru a pregăti calea marelui Împărat al împăraţilor. El trebuie să crească, dar Ilie trebuie să scadă şi în final va fi cu totul oprit. Nu numai că acum auzim această mărturie din partea unora din clasa Ilie, dar nu peste mult timp fiecare din clasa Ilie va fi găsit vestind acest mesaj şi angajat în lucrarea lui Ilie. Numai aceştia care sunt astfel credincioşi vor fi din Ilie cel glorificat şi li se va permite să participe la opera de restabilire a tuturor lucrurilor, care, în decursul Mileniului, va fi un mare succes. În numele Ilie se află o semnificaţie adâncă. Înseamnă Dumnezeul [puternicul] lui Iehova. Este astfel un nume potrivit pentru Unsul lui Iehova, a cărui grandioasă lucrare va fi să restaureze toate lucrurile despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la începutul lumii.Încheind acest subiect, observăm pe scurt faptul că la sfârşitul căii sale profetul Ilie l-a chemat pe Elisei, care, după ce a adus jertfă, a părăsit totul şi a urmat împreună cu Ilie, şi a devenit succesorul lui ca profet când Ilie a fost luat într-un vârtej de vânt — primind mantaua lui de autoritate şi o mare măsură din spiritul şi puterea lui (1 Împ. 19:16; 2 Împ. 2:9-16). Şi deoarece Ilie reprezintă Corpul lui Cristos în carne — Biserica biruitoare, o companie, un număr — nu este decât raţional să deducem că şi Elisei reprezintă o clasă; o clasă care va ajunge în strânsă solidaritate cu clasa Ilie şi va urma împreună cu ea conducerea Domnului; şi totuşi o clasă care nu va aştepta să fie glorificată. Aceştia vor fi separaţi de clasa Ilie prin „vârtejul de vânt” al necazului, dar vor păstra totuşi un interes şi vor primi o binecuvântare. După plecarea lui Ilie, Elisei a devenit îndrăzneţ şi puternic, ((B266)) aşa încât teologii din zilele acelea („fiii profeţilor”) au zis: Spiritul lui Ilie este acum peste Elisei!Numele Elisei înseamnă eliberator puternic, iar cariera de profet a lui Elisei a fost cea a unei lucrări de restabilire. Aceasta fără îndoială a preumbrit o lucrare făcută de o clasă ai cărei membri vor fi în viitor agenţi activi printre oameni pentru continuarea lucrării de restabilire în puterea Bisericii atunci glorificată. Printre alte lucrări minunate, Elisei a vindecat apele, aşa încât de atunci încolo să nu mai existe moarte sau pământ sterp, a înmulţit untdelemnul văduvei sărmane ca să-şi poată plăti datoriile, a ridicat la viaţă pe fiul Sunamitei, iar când a fost foamete în ţară şi s-a descoperit că ciorba teologilor („fiii profeţilor”) era otrăvită, aşa încât nimeni nu putea să mănânce din ea, Elisei a vindecat-o şi a făcut-o bună de mâncat. A făcut ca pâinea care era suficientă doar pentru puţini să prisosească chiar şi pentru un număr mare. A vindecat lepra lui Naaman. De asemenea a fost agentul lui Dumnezeu pentru ungerea lui Iehu, prin care, după Cuvântul Domnului dat prin Ilie, familia regală a lui Ahab, inclusiv Izabela, a fost în întregime nimicită, şi de asemenea toţi preoţii ei. 2 Împ. 2:19-22; 4:1-7; 18:44; 5:1-14; 9:1-37; 10:28.Nu este greu a se urmări în aceste fapte ale lui Elisei o asemănare strânsă cu însăşi lucrarea restabilirii care poate fi aşteptată curând, atunci când apele adevărului nu vor mai fi sălcii de eroare, fiind vindecate chiar la izvor printr-o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu; când cei săraci vor fi ajutaţi să-şi asigure untdelemnul bucuriei în locul unui spirit întristat; când cei morţi vor fi restabiliţi; când în mijlocul foametei hrana (adevărul) va fi făcută sănătoasă şi abundentă; şi când puterile şi sistemele reprezentate prin Ahab şi Izabela, şi toţi cei care se unesc cu ele împotriva Domnului, vor fi cu desăvârşire şi definitiv răsturnaţi.
Marele jubileu al Pământului
Marele jubileu al pământului„Căci adevărat vă spun, cât timp nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de literă din Lege, până nu se vor împlini toate.” Mat. 5:18.Numai când recunoaştem caracterul tipic al procedeelor lui Dumnezeu cu Israelul putem aprecia corect minunata istorie a acestui popor, sau putem înţelege de ce istoria lor, cu prioritate faţă de a tuturor celorlalte popoare, este atât de specific consemnată de către profeţi şi de către scriitorii Noului Testament. Prin ei, după cum ne arată scriitorii Noului Testament, Dumnezeu a dat ilustraţii remarcabile ale planurilor Sale, nu numai pentru Biserică, ci şi pentru lume. Serviciul lor din Cortul Întâlnirii, atât de minuţios prescris în Legea dată divin, cu animalele jertfite şi cu toate rânduielile lui deosebite, cu sărbătorile şi zilele lor sfinte, Sabatele şi toate ceremoniile lor, ca tipuri, indicau înainte spre antitipurile mai mari, mai înalte şi mai măreţe decât acele umbre. Şi apostolul Pavel ne asigură că aceste antitipuri vor fi încărcate de binecuvântări pentru omenire, când zice că Legea a preumbrit „bunurile viitoare” (Evr. 10:1; 8:5; Col. 2:17), în timp ce Domnul nostru, în expresia de mai sus, ne asigură că toate bunurile preumbrite se vor împlini cu siguranţă.Totuşi, examinând tipurile, trebuie să evităm cu grijă greşeala multor oameni bine intenţionaţi, care, atunci când încep să ((B174)) vadă că în Scripturi se află tipuri semnificative, merg până la extrema de a trata fiecare personaj biblic şi fiecare întâmplare ca fiind tipice, fiind astfel induşi în eroare din simplă curiozitate şi inventivitate. Noi nu construim pe un teren atât de nesigur când examinăm ceremoniile Legii evreieşti, care au fost date în mod special ca tipuri şi despre care apostolii declară că au fost astfel. Nu ne putem nici permite să lăsăm aceste tipuri să treacă fără o considerare cuvenită şi fără un studiu atent al învăţăturilor pe care ele ni le dau, după cum nu ne putem permite nici să petrecem timp speculând şi construindu-ne credinţa pe simple presupuneri.Când Domnul nostru a spus că nici măcar o iotă sau o părticică din Lege nu va trece fără să se împlinească, El S-a referit nu numai la împlinirea obligaţiilor legământului ei pentru toţi care erau sub acest Legământ al Legii, punând capăt în întregime stăpânirii Legii asupra lor, prin satisfacerea cu propria Sa viaţă a cerinţelor ei împotriva lor, ci El a vrut să spună mai mult decât atât: a vrut să spună mai departe că toate binecuvântările exprimate tipic în ea se vor împlini în mod sigur la o scară antitipică. În toate ceremoniile evreieşti, Dumnezeu n-a rânduit nici un singur tip care să se dovedească fără însemnătate, sau care să treacă neîmplinit; şi respectarea tuturor acestor tipuri a fost menţinută până când cel puţin a început împlinirea lor. Toate tipurile trebuiau repetate continuu până când apărea antitipul lor; căci ţinerea unui tip nu este împlinirea lui. Se ajunge la împlinirea tipului atunci când acesta încetează, fiind înlocuit de realitate, de antitip.Astfel, de exemplu, junghierea mielului pascal a fost împlinită prin moartea lui Cristos, „Mielul lui Dumnezeu”, şi atunci a început binecuvântarea specială a întâilor-născuţi antitipici, credincioşii din Veacul Evanghelic. Binecuvântarea preumbrită în acel tip nu este încă complet împlinită, cu toate că împlinirea a început odată cu moartea lui Cristos, Mielul nostru de Paşti. În acelaşi mod, fiecare ceremonie prescrisă în Lege se dovedeşte a fi plină de semnificaţie tipică. Şi modul specific cu care a fost ((B175)) impusă respectarea fiecărui detaliu al tipurilor de-a lungul Veacului Iudeu accentuează cuvintele Domnului nostru citate mai sus — că fiecare detaliu mărunt, fiecare iotă şi părticică trebuie să se împlinească tot aşa de amănunţit cum a fost şi impusă cu grijă în ceremoniile Legii.În acest capitol ne propunem să examinăm acea trăsătură tipică a Legii Mozaice cunoscută ca Jubileul, şi să arătăm că acesta a fost dat cu intenţia să preumbrească marea Restabilire, recuperarea omenirii din cădere, care trebuie să se împlinească în Veacul Milenar; că el, prin caracterul lui, a fost o ilustraţie a Restabilirii viitoare, şi că, prin modul calculării lui, ne dă reglementări ale timpului care, atunci când sunt înţelese şi aplicate, indică clar timpul începerii antitipului, „Restabilirea tuturor lucrurilor”. Fapt. 3:19-21.Deoarece Jubileul a fost o parte din Lege şi deoarece repetarea lui nu-l împlineşte, şi deoarece Domnul nostru a declarat că tipul nu putea trece fără să se împlinească, şi mai mult, deoarece ştim că nici o astfel de restabilire a tuturor lucrurilor ca şi cea prezisă „de toţi sfinţii proroci din vechime” şi prefigurată în acest tip n-a avut loc încă, ştim că el trebuie să se împlinească în viitor.Anul Jubileu al lui IsraelAnul Jubileului era un Sabat de odihnă şi refacere, atât pentru popor cât şi pentru ţara pe care Dumnezeu le-a dat-o. Acesta era Sabatul principal dintr-o serie de Sabate sau repausuri*. Ei aveau o zi de Sabat în fiecare a şaptea zi; iar o dată pe an aceste zile de Sabat tipice atingeau un punct culminant — adică, un ciclu de şapte Sabate, formând astfel o perioadă de patruzeci şi nouă de zile (7 x 7 = 49), era urmat de o zi Jubileu, a cincizecea zi (Lev. 23:15, 16), cunoscută printre evrei ca Cincizecimea. Era o zi de bucurie şi de recunoştinţă.*Cuvântul „Sabat” înseamnă odihnă.((B176))Anul Sabat era fiecare al şaptelea an. În acest an pământul era lăsat să se odihnească şi nu trebuia să fie semănată nici o cultură. Punctul culminant al acestor ani Sabat (de odihnă) era atins în acelaşi fel ca şi Cincizecimea sau Sabatul din a cincizecea zi. Şapte ani de Sabat, cuprinzând o perioadă de şapte ori câte şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49), formau un ciclu de ani de Sabat, iar anul următor, Anul al Cincizecilea, era Anul Jubileului.Să examinăm relatarea despre el şi să-i remarcăm caracterul potrivit ca ilustraţie a marelui mileniu de restabilire.Când Israel a intrat în Canaan, ţara a fost împărţită între ei prin tragere la sorţi, după seminţiile şi familiile lor. După aceea bunurile lor personale puteau fi sporite prin succes, sau micşorate prin adversităţi, după caz. Dacă un om se îngloda în datorii, el putea fi obligat să-şi vândă o parte din proprietate sau chiar toată proprietatea şi să meargă cu familia în robie. Dar Dumnezeu a făcut o prevedere generoasă pentru nenorociţi: El a aranjat ca astfel de împrejurări adverse să nu continue la nesfârşit, ci ca toate socotelile lor — credite şi datorii — să fie socotite numai până la Anul Jubileu, când toţi trebuiau eliberaţi de vechile poveri etc., ca s-o ia de la început pentru următorul termen de cincizeci de ani*.*Un aranjament cumva asemănător sub Legea Falimentului s-a găsit a fi folositor în zilele noastre şi în ţara noastră (Statele Unite ale Americii, în 1889 — n.e.), susţinând acest principiu enunţat. Nu înseamnă că o anulare a datoriilor la fiecare cincizeci de ani şi forma evreiască ar servi mai bine decât metodele de azi, fiindcă în cazul lor, timpul, împrejurările etc. n-au fost în mod special pentru ei, pentru avantajul lor, pentru împrejurările lor etc., ci au fost în mod special ilustraţii şi lecţii profetice cu privire la planul lui Dumnezeu în desfăşurarea lui viitoare.Astfel, fiecare al cincizecilea an, numărând de la intrarea lor în Canaan, a fost pentru Israel un an Jubileu, un timp de bucurie şi de restituţie, în care familiile dezmembrate erau reunite şi gospodăriile pierdute erau restituite. Nu este de ((B177)) mirare că a fost numit Jubileu. Dacă o proprietate fusese vândută pentru datorie, acea proprietate trebuia să fie considerată numai ca cedată până la anul Jubileu; iar preţul ei, dacă era vândută, depindea de cât de aproape sau de departe era Jubileul următor.Relatarea acestei datini se găseşte în Leviticul 25. Versetele 10-16 spun astfel: „Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi un jubileu; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare dintre voi să se întoarcă în familia lui. . . . Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau cumpăraţi ceva de la aproapele vostru, nici unul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău, socotind numărul de ani de la anul Jubileu şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-i scazi preţul”.Acest aranjament pregătit de Dumnezeu prin conducătorul lor şi mijlocitorul tipic Moise, cu toate că în sine era un avantaj binecuvântat, a preumbrit o binecuvântare încă şi mai mare pe care Dumnezeu o avea în vedere — eliberarea întregii omeniri de datoria păcatului şi de robia şi servitutea lui, prin Cristos Domnul nostru, marele Mijlocitor şi Eliberator, pe care Moise L-a simbolizat (Deut. 18:15). Astfel, în tipuri, Moise a scris despre Cristos şi despre binecuvântările care vor veni prin El (Ioan 5:46; 1:45) — despre Marea Restabilire şi Jubileu care va veni pentru toată omenirea, care geme acum în robia stricăciunii şi în sclavia Păcatului.Dacă umbra a adus fericire şi bucurie poporului tipic, esenţa, adevărata restabilire, va pricinui o bucurie nemărginită şi va fi într-adevăr un mare Jubileu pentru tot poporul — toată lumea, incluzând Israelul, fiind simbolizată prin acest popor, întocmai cum preoţimea lor a reprezentat Biserica, „preoţimea împărătească”. Chiar dacă n-am fi informaţi în mod clar, ce ar fi mai raţional decât să ((B178)) presupunem că aceeaşi iubire nemărginită care s-a îngrijit de bunăstarea vremelnică a lui Israel, „un popor încăpăţânat”, va face cu atât mai mult pregătiri pentru bunăstarea durabilă a întregii lumi, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult încât a răscumpărat-o pe când era încă păcătoasă? Şi aici este bine să observăm ceea ce mai târziu va fi arătat mai deplin, că în timp ce într-o privinţă israeliţii au fost un tip al credincioşilor din Veacul Evanghelic, în altă privinţă ei au reprezentat pe toţi care, în orice veac, vor crede în Dumnezeu şi-I vor accepta conducerea. Şi în această calitate îi privim noi acum. Legământul lor, pecetluit cu sângele taurilor şi ţapilor, a fost un tip al Noului Legământ, pecetluit cu sângele preţios al lui Cristos, sub care se va face ispăşirea lumii în veacul viitor. Ziua ispăşirii şi jertfele ei pentru păcat, deşi în tip erau pentru poporul evreu şi numai pentru păcatele lor, au simbolizat „jertfele mai bune” şi ispăşirea reală pentru „păcatele lumii întregi”. Dar să observăm că Jubileul nu s-a aplicat la preoţimea lui Israel (tip al Bisericii evanghelice), ci numai la ceilalţi; căci preoţimii nu i s-a dat nici o proprietate şi, prin urmare, nu puteau nici să piardă, nici să li se restituie vreuna. Jubileul a fost pentru tot poporul, în afară de seminţia preoţească, şi, prin urmare, nu simbolizează acele binecuvântări pe care le va primi Biserica, „Preoţimea Împărătească”, ci binecuvântările restabilirii — binecuvântări pământeşti — care vor veni la timpul cuvenit pentru toţi cei care vor deveni credincioşi în Dumnezeu şi-L vor urma.Învăţătura din acest tip este în perfectă armonie cu ceea ce am învăţat din examinarea Planului Divin al Veacurilor. Ea indică negreşit spre „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Moise a fost unul dintre proroci; şi aici el ne vorbeşte în mod deosebit despre restabilirea viitoare la starea şi libertatea dintâi a omului, ((B179)) de multă vreme pierdute, vândute sub păcat. Prin eşecul primilor noştri părinţi totul a fost pierdut; toate drepturile au fost pierdute şi toţi au devenit robi ai tiranului Păcat şi au fost incapabili să se elibereze singuri. Cercul familiei a fost în mod jalnic rupt prin robia stricăciunii — moartea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru timpul de eliberare făgăduit! Jubileul a sosit, şi curând prizonierilor Morţii şi robilor Păcatului li se va înapoia starea lor dintâi, umanitatea desăvârşită şi prima lor moştenire, pământul — darul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, mijlocitorul şi ratificatorul Noului Legământ.În timp ce în Anul Jubileu tipic multe libertăţi şi binecuvântări restituite erau imediat luate în primire, totuşi probabil că se cerea cea mai mare parte din an pentru a pune în ordine lucrurile şi pentru ca fiecare să fie reinstalat deplin în toate libertăţile, drepturile şi posesiunile sale precedente. Tot aşa este şi cu antitipul, Veacul Milenar al Restabilirii. El se va deschide cu reforme radicale, cu recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi posesiunilor de multă vreme pierdute din vedere; dar lucrarea de restituire completă (celor ascultători) a tot ce a fost pierdut la început va cere întregul veac al restabilirii — o mie de ani.Este sigur că nici un antitip al Jubileului care să corespundă cu aspectele acestui tip n-a avut loc încă; şi în virtutea afirmaţiei Domnului nostru, suntem tot atât de siguri că tipul n-ar putea trece neîmplinit: „Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de literă din Lege” (Luca 16:17). Dar aparent acest aspect al Legii a trecut. De fapt tipul, care a fost respectat cu regularitate tot al cincizecilea an atâta vreme cât israeliţii au fost în ţara lor, n-a fost respectat începând de la captivitatea lor în Babilon. Aparent deci, acest aspect al Legii „a trecut” fără nici măcar să înceapă a se împlini. Ce vom răspunde în faţa acestei aparente contraziceri a ((B180)) afirmaţiei Domnului? Dar este oare într-adevăr aşa? Sau poate fi găsit vreun antitip al Jubileului începând acolo unde a încetat ultima respectare a Jubileului tipic? Răspundem, da; un antitip clar definit şi-a avut începutul chiar la acel punct şi la o scară mai largă şi mai mare, cum sunt întotdeauna antitipurile. Vedem, prin împlinire reală, că ciclurile, precum şi Anii Jubileu în care ele au culminat, au fost incluse în tip; şi că aceeaşi metodă prin care a fost indicat Jubileul tipic (prin înmulţire) trebuia să fie respectată şi la calcularea timpului pentru antitip — Marele Jubileu al Pământului. Când a fost ţinut şi când a trecut ultimul Jubileu tipic, a început numărătoarea marelui ciclu a cărui încheiere va introduce Jubileul antitipic sau Veacul Restabilirii.Am făcut deja referire la metoda de calculare a Sabatelor — că înmulţirea Sabatului sau a zilei a şaptea cu şapte (7 x 7 = 49) a indicat Cincizecimea, Ziua Jubileu care urma; iar înmulţirea anului al şaptelea cu şapte (7 x 7 = 49) forma ciclul care indica şi ducea la anul al cincizecilea sau Anul Jubileu. Şi dacă am aplica acelaşi sistem, ne-ar arăta că pentru a ajunge la marele antitip pe care-l căutăm trebuie, în acelaşi fel, să ridicăm la pătrat Jubileul — adică să înmulţim anul al cincizecilea cu cincizeci. Cu alte cuvinte, ciclul antitipic ar trebui calculat, prin metoda înmulţirii învăţată aici, înmulţind Jubileul tipic sau al cincizecilea an Sabat cu cincizeci, întocmai cum pentru a ajunge la el am înmulţit al şaptelea an Sabat cu şapte. Lev. 25:2-13.Urmând această metodă de calcul indicată divin, în faţa noastră se deschid rezultate minunate, care ne asigură că avem cheia corectă şi că o folosim aşa cum a fost intenţionat de Acela care a făcut această casetă de comori. De cincizeci de ori câte cincizeci de ani dau lunga perioadă de două mii cinci sute de ani (50 x 50 = 2500), ca fiind lungimea acelui mare ciclu, al cărui început este socotit a fi când s-a sfârşit ultimul Jubileu tipic şi care trebuie să culmineze în marele ((B181)) Jubileu antitipic. Ştim că un astfel de ciclu trebuie să-şi fi început numărătoarea când a încetat tipul; căci, dacă nici o iotă sau o frântură de literă din Lege n-ar putea trece fără să-şi înceapă cel puţin împlinirea, atunci tipul Jubileului, care a fost cu mult mai mult decât o iotă sau o frântură, a fost într-adevăr un aspect mare şi important al Legii, n-ar fi fost îngăduit să treacă înainte de a fi timpul potrivit să înceapă antitipul lui. Că antitipul Jubileului n-a început în nici un sens când israeliţii au încetat să-l mai ţină, este evident; prin urmare putem fi siguri că atunci a început numărătoarea unui ciclu mare. Atunci a început ciclul nou, lung, chiar dacă Israelul şi toată lumea este în necunoştinţă atât de faptul că se numără un ciclu mare, cât şi de marele Jubileu antitipic prin care acest ciclu se va încheia. Nu trebuie să aşteptăm ca marele Jubileu al Jubileelor să înceapă după acest ciclu, ci ca antitip să ia locul celui de-al cincizecilea Jubileu sau al ultimului Jubileu din ciclu. Un antitip nu urmează niciodată tipului său, ci îi ia locul la aceeaşi dată. Prin urmare, anul al două mii cinci sutelea, care ar fi al cincizecilea mare Jubileu, trebuie să fie antitipul, Jubileul real al Restabilirii. Dar în loc să fie un an, ca şi în tip, el va fi mai mare; va fi începutul marelui Jubileu de o mie de ani — Mileniul. Întocmai aşa a fost şi cu împlinirea fiecărui tip în care timpul era o caracteristică. Astfel revărsarea Spiritului sfânt al Cincizecimii a venit în ziua tipică a Cincizecimii — sau în ziua a cincizecea. Cristos, jertfa noastră Pascală, a murit în aceeaşi noapte în care era stabilit să fie înjunghiat mielul tipic — o zi mai devreme sau o zi mai târziu n-ar fi corespuns. Tot aşa şi aici, nici anul de după, nici cel de dinaintea anului al două mii cinci sutelea, sau încheierea ciclului tipic, n-ar corespunde; ci chiar în acel an, începând cu octombrie 1874, trebuie să fi început antitipul timpurilor Restabilirii.Ţinerea tipului nu putea înceta până când începea numărătoarea marelui ciclu (50 x 50). Punctul important pe ((B182)) care trebuie să-l stabilim este prin urmare data exactă când Israel a ţinut ultimul jubileu tipic. Având această dată clar stabilită, va fi o chestiune foarte simplă să socotim marele ciclu de 50 x 50 sau de 2500 de ani, şi astfel să stabilim exact data începerii Marelui Jubileu al Pământului — „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor”.Noi însă trebuie să căutăm numai începuturile acestei uluitoare lucrări de restabilire a tuturor lucrurilor. Primele câteva zile ale Anului Jubileu tipic vedeau comparativ puţine împliniri; şi la fel, în primii câţiva ani ai aurorei marelui Jubileu Milenar trebuie să ne aşteptăm să vedem doar puţine împliniri. Prima lucrare din Anul Jubileu tipic era fireşte căutarea drepturilor şi bunurilor avute înainte şi constatarea lipsurilor prezente. Urmărind paralela acesteia, ar trebui să ne aşteptăm să vedem în antitip tocmai ceea ce vedem că se petrece acum peste tot în jurul nostru; pentru că, după cum se va arăta îndată, noi am intrat deja în marea perioadă a Jubileului antitipic şi suntem în ea din octombrie 1874 d. Cr. Ce vedem în jurul nostru? Vedem din partea oamenilor o investigare a moştenirii lor originare dată de Dumnezeu, a lipsurilor, a drepturilor lor etc. prezente, mulţi din ignoranţă şi egoism pretinzând ce au alţii; şi din partea celor care au proprietate încercarea de a o menţine cât de mult posibil — cauzând dispute, controverse, greve şi închideri de fabrici, cu mai multă sau mai puţină dreptate şi nedreptate de ambele părţi, care în final vor trebui să fie lăsate pentru a fi hotărâte de Cristos, după cum disputele din Lege erau rezolvate de Moise, iar după moartea lui de către cei care şedeau pe scaunul lui Moise (Mat. 23:2). Având fixate aceste concluzii şi aşteptări, să căutăm data pe care în mod evident Dumnezeu a ascuns-o pentru noi în acest tip, „ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu”, potrivit acum să fie înţelese.Nu avem nici o relatare biblică directă despre respectarea Jubileelor tipice de către Israel, care să arate ultimul Jubileu respectat. Fixăm data pentru ultimul Jubileu chiar înaintea ((B183)) captivităţii babiloniene şi a celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, din două motive: mai întâi, ea nu putea fi la acest capăt al pustiirii, fiindcă atunci, desigur, tipul a încetat („a trecut”); căci ţara fiind pustiită şaptezeci de ani şi poporul fiind dus în robie într-o ţară străină, un Jubileu trebuie să-şi fi avut timpul cândva la mijlocul celor şaptezeci de ani şi trebuie să fi trecut fără să fie ţinut. Este suficientă o privire pentru a arăta că poruncile şi prevederile referitoare la Anul Jubileu nu puteau fi respectate în timp ce ei ca naţiune erau în captivitate şi ţara era pustiită. De aceea noi spunem că tipul a trecut fie atunci, fie înainte de această întrerupere; nu putea fi la acest capăt al ei. Şi indiferent când a încetat respectarea tipului, atunci trebuia să fi început numărătoarea ciclului marelui antitip. O singură astfel de nerespectare a tipului ar arăta că tipul a încetat şi că ciclul care duce la antitip a început. În afară de aceasta, de la captivitatea babiloniană Israelul n-a avut niciodată stăpânire deplină a ţării; ei şi ţara lor de atunci încoace au fost întotdeauna supuşi stăpânirii neamurilor.În al doilea rând, în toate captivităţile anterioare acesteia, Dumnezeu evident i-a eliberat de vrăjmaşi la timp pentru a se întoarce în ţara lor ca să sărbătorească Anul Jubileu şi astfel să-l perpetueze ca tip până la vremea potrivită ca marele ciclu (50 x 50) să-şi înceapă numărătoarea; deoarece captivităţile lor precedente, chiar dacă au fost frecvente, se pare că n-au durat niciodată mai mult de patruzeci de ani, permiţându-le astfel, potrivit aranjamentului Jubileului, să se elibereze şi fiecare om să-şi primească înapoi moştenirea în fiecare An Jubileu. În plus, când vom arăta, în curând, că marele ciclu socotit de la începutul celor şaptezeci de ani de pustiire sub Babilon trebuie să se termine în anul 1875 d. Cr., va fi evident pentru toţi că el nu putea să înceapă la o dată mai timpurie, înainte de acea captivitate în Babilon; căci dacă-l plasăm chiar şi cu un jubileu mai devreme, aceasta ar aşeza sfârşitul ciclului cu cincizeci de ani mai ((B184)) devreme de 1875 d. Cr., adică în 1825 d. Cr., şi cu siguranţă nici un veac Jubiliar de restabilire n-a început în acel an.Convinşi astfel că ultimul Jubileu tipic, de la care se calculează marele ciclu (50 x 50), n-a fost mai devreme şi nu putea fi după captivitatea în Babilon, şi ca atare anul care a precedat imediat acea captivitate a fost ultimul An Jubileu tipic, şi că la încheierea lui a început numărătoarea marelui ciclu silenţios, trecem acum la stabilirea timpului exact al acelui ultim Jubileu tipic astfel:Sistemul anilor Sabat identificându-se cu ţara lor, Canaanul, şi cu moştenirea lor în ea, primul ciclu de patruzeci şi nouă de ani care ne duce la primul Jubileu ar trebui să-şi înceapă numărătoarea de la timpul intrării lor în Canaan. Această concluzie raţională este confirmată de cuvintele Domnului: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat[să respecte sistemul Sabatului] al Domnului. Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via şi să strângi roadele. Dar anul al şaptelea [de la intrarea în ţară] să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pământ”. Astfel deci, ciclul de şapte ori şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49) şi-a început numărătoarea imediat, iar al cincizecilea an după intrarea în Canaan a fost primul Jubileu tipic*.*Unii au sugerat că deoarece s-au pierdut şase ani în război înainte de a se fi terminat împărţirea ţării, ciclurile Jubileelor nu şi-au început numărătoarea decât atunci. Dar nu este aşa, ei au intrat în ţară după ce au trecut Iordanul, şi porunca zice, „când veţi întra în ţară”, şi nu când veţi fi împărţit ţara. Ţara a fost împărţită bucată cu bucată în decursul celor şase ani, însă ei n-au intrat în posesia întregii ţări în cursul acelor ani şi nici un timp indefinit după aceea — până când duşmanii au fost alungaţi, ceea ce în unele cazuri nu s-a întâmplat niciodată. (Vezi Iosua 18:2, 3; 17:12, 13; 23:4, 7, 13, 15.) De aceea, dacă ei ar fi aşteptat să ajungă în stăpânire deplină înainte de a începe socotirea ciclurilor, atunci ele n-ar fi început niciodată.((B185))Referindu-ne la tabela Cronologiei, vedem că s-au scurs 969 de ani de la intrarea în Canaan şi până la cei şaptezeci de ani de pustiire.Până la împărţirea ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 aniPerioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .450 aniPerioada împăraţilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 aniTotal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 969 aniPutem şti câte Jubilee au ţinut până la acel timp împărţind 969 ani la 50. Cincizeci intră de 19 ori în 969, arătând că numărul de Jubilee şi restul de 19 ani arată că al nouăsprezecelea, care a fost ultimul dintre Jubileele tipice, a avut loc exact cu 19 ani înaintea începerii celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării, timp în care ei au fost în captivitate în Babilon, şi la nouă sute cincizeci de ani după intrarea în Canaan.Atunci, prin urmare, exact cu nouăsprezece ani înaintea celor „şaptezeci de ani de pustiire” a ţării lor, la încheierea ultimului Jubileu — al nouăsprezecelea — a început numărătoarea marelui ciclu de 2500 de ani (50 x 50 = 2500) — şi devine o problemă foarte simplă a se calcula când s-au sfârşit cei 2500 de ani şi, în consecinţă, când a început cel de-al două mii cinci sutelea an, începutul marelui Jubileu antitipic. Astfel:De la ultimul sau al nouăsprezecelea Jubileupână la începerea pustiirii ţării . . . . . . . . . . . . . . . 19 aniPerioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 aniDe la restaurarea lui Israel prin Cirus pânăla data cunoscută ca anul erei noastre(anul Domnului nostru). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .536 aniPrin urmare, de la ultimul lor jubileu până la anul 1 d. Cr. . 625 aniNumărul de ani de la anul 1 d. Cr., necesaripentru a completa ciclul de 2500 de ani . . . . . . . . . . . 1875 aniDe la ultimul jubileu ţinut — Total . . . . . . . . . . . . .2500 ani((B186))Tabelă cronologicăvezi pagina 184______Tipul jubileului se datează de la intrarea în Canaan:Până la împărţireaţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 aniPerioada judecătorilor . . . . . . . . .450 aniPerioada împăraţilor . . . . . . . . . .513 aniPână la pustiire . . . . . . . . . . . .969 ani19 jubilee . . . . . . . . . . . . . . =950 aniRămân . . . . . . . . . . . . . . . . . .19 aniDe la ultimul jubileu pânăla pustiire . . . . . . . . . . . . . . .19 aniPerioada pustiirii şi acaptivităţii tuturorîn Babilon . . . . . . . . . . . . . . . 70 aniDe la restabilirea în ţaralor prin Cirus până laanul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . 536 aniDe la anul 1 d. Cr. pânăla 1875 (timp iudaic,începutul luioctombrie 1874) . . . . . . . . . . . .1874 aniTotal . . . . . . . . . . . . . . . . .2499 ani_______Astfel, anul care a început în octombrie 1874 a fost anul al 2500-lea, dar deoarece antitipul este mai mare decât tipul — este 1000 de ani în loc de un an — anul 1875 (care a început în octombrie 1874), în loc să fie un an Jubileu, a fost primul an din cei 1000 de ani de Jubileu.Ciclurile şi jubileele tipice,NOUĂSPREZECE,au continuat până a sosit timpul să înceapă numărătoareaMARELUI CICLUJUBILEUL CA TIP ÎN LEGE19 x 50 = 950 aniUnde a încetat ciclul tipic, a începutmarele ciclu să-şi numere în tăcerecei de cincizeci ori cincizeci de ani, până la marele antitip,JUBILEUL PĂMÂNTULUI — TIMPURILE RESTABILIRII TUTUROR LUCRURILORUN CICLU MARECULMINÂND ÎNmarele antitip — jubileul pământului50 x 50 = 2500 aniJUBILEU((B187))Astfel aflăm că al 2500-lea an a început cu începutul anului 1875 d. Cr., care, conform timpului civil evreiesc, după care este făcut calculul acesta (Lev. 25:9), a început cam în octombrie 1874. Aşa deci, dacă marele Jubileu n-ar fi decât un an, ca şi tipul lui, atunci ar fi început în octombrie 1874 d. Cr., la sfârşitul celor 2499 ani, şi s-ar fi terminat în octombrie 1875 d. Cr. Însă acesta nu este tipul, ci realitatea: n-a fost un An Jubileu, ci Mia de Ani antitipică de Restabilire a tuturor lucrurilor, care a început în octombrie 1874 d. Cr.Astfel vedem nu numai că Jubileul lui Israel a prefigurat clar şi convingător marile „Timpuri ale Restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”, ci şi că modul calculării lui arată tot atât de clar data începerii Marelui Jubileu al Pământului. Dacă nu acceptăm aceste concluzii, nu vedem altă alternativă decât că tipul a trecut fără a se împlini, în ciuda celor mai clare asigurări ale Domnului nostru că n-ar putea trece — că ar fi mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să treacă o singură iotă sau frântură de literă din Lege fără să-şi atingă împlinirea (Mat. 5:18). Noi acceptăm faptele astfel indicate divin, oricât de uluitoare ar fi concluziile pe care în mod raţional trebuie să le tragem din ele.Dar care sunt concluziile raţionale din aceste învăţături ale Bibliei? Să vedem ce trebuie să rezulte din punctul de vedere al raţiunii, şi apoi să vedem dacă alte scripturi îndreptăţesc sau contrazic aceste concluzii. Mai întâi, deducem că atunci când trebuie să înceapă „Timpurile Restabilirii”, Marele Restaurator de asemnea trebuie să fie prezent. Aceasta ar fi o deducţie foarte raţională, însă ea înseamnă mult mai mult decât o deducţie atunci când este sprijinită pe cuvintele clare, inspirate ale apostolului, că „timpurile [stabilite] de înviorare să poată veni prin ((B188)) prezenţa* Domnului [Iehova], şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.*Cuvântul redat aici prezenţă nu este parousia, ci prosopon; şi apo prosopon redat prin prezenţă nu înseamnă ca rezultat al prezenţei, ci mai degrabă de la faţa. Ideea este obişnuită pentru noi şi era mult mai obişnuită în ţările orientale cu mult timp în urmă. A arăta faţa era un semn de favoare, pe când a întoarce spatele era un semn de dizgraţie. Astfel, despre Domnul nostru la prima Sa venire s-a scris: era ca „unul de la care îţi întorceai faţa”, adică ne era ruşine şi nu voiam să-L recunoaştem. Tot astfel, Iehova „nu poate să vadă păcatul” şi Şi-a întors faţa de la păcătoşi. Acum însă, deoarece răscumpărarea a fost dată, Iehova aşteaptă până la timpul hotărât, ca să fie îndurător. Atunci El nu va mai neglija pe oameni şi nu-i va mai trata ca păcătoşi, întorcându-Şi faţa de la ei, ci le va trimite înviorare de la faţa Sa, favoarea Sa, şi le va trimite pe Isus, agentul Său în restabilirea tuturor lucrurilor. Aceeaşi idee este dată şi în cântările noastre: „Împăcarea, a Ta faţă ne-o arate” şi „Arată-ne faţa Ta şi totul e luminos”.Chiar şi numai în virtutea acestei declaraţii inspirate avem o dovadă clară a faptului că venirea a doua a Domnului nostru şi-a avut timpul cuvenit atunci când trebuiau să înceapă Timpurile Restabilirii, adică în octombrie 1874 d. Cr., după cum este marcat prin aranjamentul Jubileului. Pare evident, într-adevăr, că Jubileul, ca şi toate celelalte lucruri din acea dispensaţie, a fost aranjat „pentru învăţătura noastră [instruirea noastră], peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Un lucru pare clar — dacă ele nu sunt spre beneficiul nostru, atunci ele au fost până acum aproape inutile; deoarece Scripturile ne informează că evreii n-au ţinut niciodată pe deplin şi corect tipul, nici chiar în decursul primelor nouăsprezece Jubilee (Lev. 26:35). Fără îndoială că au găsit aproape cu neputinţă să-şi înfrâneze iubirea de avuţie. Acest tip, ca şi toate profeţiile şi tipurile, a fost aranjat fără îndoială pentru a arunca lumină pe cărarea celor drepţi atunci când şi unde era nevoie — pentru a călăuzi „picioarele” corpului lui Cristos.((B189))Amintiţi-vă acum ce a fost arătat în capitolul precedent cu privire la felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru, ca să nu vă poticniţi din pricina ideilor greşite asupra acestui punct. Amintiţi-vă că aşa „cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la prezenţa [greceşte parousia] Fiului Omului. Căci, aşa cum era în zilele dinainte de potop . . . n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:37-39 — N. T. grec-englez, Wilson — n. e.). Amintiţi-vă de asemenea ce am înţeles deja din învăţătura inspirată — că numai cei care vor veghea cu credincioşie la cuvântul sigur al profeţiei, iubind şi aşteptând arătarea Lui, vor fi în stare să discearnă prezenţa Lui, până când El o va manifesta pentru lume „într-o flacără de foc, aducând răzbunare” — în marele timp de strâmtorare. Deci, faptul că prezenţa Sa nu este cunoscută şi în mod general recunoscută de lume, sau nici chiar printre creştini, nu este o dovadă împotriva acestui adevăr. Lumea nu crede în profeţie, şi fireşte nu poate vedea nimic în lumina ei. Iar creştinii căldicei (şi aceştia sunt marea majoritate), nu dau nici o atenţie „cuvântului sigur al prorociei”; şi mulţi care pretind că veghează citesc profeţiile prin ochelarii coloraţi ai vechilor şi mult nutritelor erori, şi cu ochii jalnic stânjeniţi de prejudecăţi. Toţi aceştia ar trebui să meargă la Marele Medic după „alifia pentru ochi” a umilinţei (Apoc. 3:18) şi să înlăture pentru totdeauna ochelarii coloraţi ai tradiţiilor oamenilor şi toate teoriile lor proprii şi ale altora, care nu se vor armoniza cu fiecare mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu.Dar nici ignoranţa şi necredinţa lumii, nici indiferenţa şi prejudecata căldicică a marii majorităţi a creştinilor declaraţi nu se vor dovedi pietre de poticnire pentru aleşii lui Dumnezeu — pentru cei care în credinţă simplă, de copil, acceptă mărturia Cuvântului Său binecuvântat. Unii ca aceştia nu se pot poticni; şi nici nu este posibil ca ei să fie înşelaţi. Prin credinţa lor şi prin conducerea lui ((B190)) Dumnezeu ei vor birui totul. Nu vă temeţi, pietre preţioase, alese de Însuşi Domnul: ridicaţi-vă capetele şi bucuraţi-vă, ştiind că eliberarea, înălţarea şi slava voastră se apropie. Luca 21:28; 12:32.O altă aşteptare raţională, dacă Timpurile Restabilirii au început într-adevăr în octombrie 1874 d. Cr. şi dacă a doua prezenţă a Domnului nostru şi-a avut timpul cuvenit, ar fi ca aceia care veghează să vadă unele indicii care se pot distinge cu privire la ceea ce Scripturile arată a fi prima lucrare a prezenţei Sale, adică secerişul roadelor din Veacul Evanghelic, adunarea aleşilor Săi (în asociere mentală şi în comuniune spirituală) şi cel puţin câţiva paşi pregătitori în direcţia stabilirii Împărăţiei lui Cristos. La unele dintre aceste dovezi am făcut deja aluzie pe scurt; dar există atât de mult de observat la acest punct, încât trebuie să lăsăm analizarea lui pentru un capitol următor. Secerişul Bisericii este într-adevăr peste noi; grâul este în curs de despărţire de neghină şi afacerile din lume prind formă cu repeziciune, pregătindu-se pentru stabilirea permanentă a Împărăţiei Răscumpărătorului. Semnele prezise, în felul şi ordinea exactă a prezicerii lor, sunt clar manifestate celor care veghează; dar acum le lăsăm pe acestea, pentru că mai întâi dorim să scoatem la lumină alte mărturii profetice. Ajunge să spunem aici că secera din „secerişul” acestui veac, ca şi din „secerişul” iudaic, este adevărul; iar „mesagerii” care folosesc acum secera sunt ucenicii sau urmaşii Domnului, cu toate că mulţi dintre ei acum, ca şi atunci, nu-şi dau seama decât vag de mărimea lucrării în care ei sunt angajaţi.Dovezi profetice întăritoareDeşi dovada anterioară este puternică şi clară aşa cum este redată, prezentăm acum mărturia profetică doveditoare ((B191)) că am început la punctul corect numărătoarea Marelui Ciclu (50 x 50). Tatăl nostru ceresc cunoştea frica şi cutremurul cu care credinţa noastră se va prinde de aceste făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, şi ca atare El a dublat frânghia deja puternică a dovezii, dată în Lege, prin încă o mărturie dată prin profet. Iar scumpul nostru Răscumpărător şi Domn care ne pune în mână această frânghie şi a cărui prezenţă ne este indicată prin această mărturie, venind spre noi în zorii timpurii ai Zilei Milenare pare să spună, cum i-a spus odinioară lui Petru (Mat. 14:25-32): „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Află că Eu sunt o fiinţă spirituală, nu mai sunt vizibil pentru vederea umană. Eu astfel Mă descopăr ochilor înţelegerii tale prin candela Cuvântului, încât, fiindcă în zilele ce vor urma Eu voi umbla pe marea furtunoasă a strâmtorării lumii cum n-a mai fost înainte, să nu-ţi fie teamă, ci să „îndrăzneşti”. Aminteşte-ţi că Eu sunt, nu te teme.Confirmarea profetică într-adevăr minunată pe care vom începe s-o examinăm acum, a rămas ascunsă în propria ei simplitate până când aprecierea şi aplicarea tipului Jubileului, cum s-a arătat mai sus, i-a dat semnificaţie.Cei şaptezeci de ani, despre care se vorbeşte de obicei că sunt cei şaptezeci de ani de robie în Babilon, sunt numiţi în Scriptură „şaptezeci de ani de pustiire a ţării”. Dumnezeu a prezis această pustiire prin profetul Ieremia, astfel: „Toată ţara aceasta va fi un deşert . . . şi popoarele acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani” (Ier. 25:11). „Dar iată ce zice Domnul: «Când vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, voi veni la voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta»” (Ier. 29:10). Îndeplinirea acestei profeţii este relatată în 2 Cronici 36:17-21; şi motivul pentru care au fost tocmai şaptezeci de ani şi pentru care ţara a fost cu totul pustiită este expus astfel: „Şi a făcut să ((B192)) se suie împotriva lor împăratul caldeenilor [Nebucadneţar, împăratul Babilonului], şi . . . pe cei ce au scăpat de sabie i-a dus în Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, până la stăpânirea împărăţiei Persiei, ca să fie împlinit cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, până ce ţara s-a bucurat de sabatele ei şi devastată, până la împlinirea celor şaptezeci de ani”.Vedem din aceasta că Israel n-a respectat cum se cuvine anii sabatici, dintre care Jubileele erau cei principali. Pentru un popor atât de zgârcit a fost desigur o probă de ascultare severă faţă de Împăratul ceresc, să i se poruncească să lase pământul să se odihnească, să restituie vechilor proprietari pământul dobândit şi stăpânit ani de zile şi să redea libertatea robilor — în special când ascultarea era numai poruncită şi nu impusă cu sila în mod sumar. Dumnezeu îi prevenise prin Moise că, dacă vor fi neascultători de legile faţă de care ei ca naţiune se angajaseră, El îi va pedepsi pentru aceasta. În acelaşi capitol în care le spune despre şapte timpuri de pedeapsă sub stăpânirea neamurilor, le mai spune şi că, dacă vor neglija anii Sabat, El îi va pedepsi pentru aceasta prin pustiirea ţării lor. (Şi, de fapt, cei şaptezeci de ani de pustiire au fost totodată şi începutul celor şapte Timpuri ale Neamurilor, după cum s-a arătat deja.) Ameninţarea Domnului spune astfel: „Ţara voastră va fi pustiită şi cetăţile voastre vor fi o ruină. Atunci ţara se va bucura de sabatele ei, tot timpul cât va fi pustiită şi cât veţi fi în ţara vrăjmaşilor voştri . . . va avea odihna pe care n-o avusese în sabatele voastre, când o locuiaţi”. Lev. 26:34, 35, 43.Dumnezeu a îngăduit un timp ascultarea lor şovăielnică şi parţială, dar în cele din urmă i-a îndepărtat cu totul din ţară, lăsând-o pustie, fără locuitori, şi dându-i numărul complet al anilor ei de Jubileu — nu numai pentru cei ţinuţi imperfect, ci şi pentru întregul număr al celor viitori care, potrivit ((B193)) aranjamentului Său, vor trece până când va sosi timpul Jubileului antitipic, Veacul Restabilirii sau Veacul Milenar.Deoarece este dovedit astfel că numărul întreg al Jubileelor tipice stabilite să preceadă antitipul este de şaptezeci, ni se dă în acest fel un alt mijloc de a calcula când este timpul să înceapă antitipul. Calcularea numărului întreg al Jubileelor din această afirmaţie profetică este simplă şi uşoară; şi, după cum trebuie să ne aşteptăm, rezultatele ei sunt exact în armonie cu acelea pe care le-am obţinut deja prin metoda de calculare dată prin Lege.Numărul întreg fiind şaptezeci, iar nouăsprezece din ele fiind respectate fără tragere de inimă de către Israel înainte de pustiire, rezultă că restul de cincizeci şi unu (70 – 19 = 51) marchează perioada de la ultimul Jubileu pe care Israel l-a ţinut defectuos, şi până la marele antitip. Dar remarcaţi aici o diferenţă în modul de a socoti. În calculul făcut după Lege, am socotit ciclurile de patruzeci şi nouă de ani cu anul al cincizecilea sau Anul Jubileu adăugat, atât pe cele viitoare cât şi pe cele trecute; căci Legea arată lucrurile aşa cum ar fi fost dacă Israel le-ar fi împlinit cum se cuvine. Dar profeţia relatează lucrurile întocmai cum aveau să se petreacă în realitate. Să nu uităm că noi examinăm acum declaraţia profetică, şi prin urmare trebuie să calculăm aceste cicluri aşa cum au avut loc — cicluri de câte patruzeci şi nouă de ani, fără Jubilee; pentru că de la al nouăsprezecelea Jubileu, Israel n-a mai ţinut nici unul. Primele nouăsprezece cicluri au avut Ani Jubileu, dar cele cincizeci şi unu după aceea n-au avut deloc; prin urmare trebuie să calculăm cincizeci şi unu de cicluri a câte patruzeci şi nouă de ani fiecare, sau 2499 de ani (49 x 51 = 2499), de la ultimul Jubileu tipic ţinut de Israel până la antitip. Acest calcul, deşi cu totul deosebit de celălalt, se sfârşeşte exact aşa cum este arătat prin metoda de calcul bazată pe Lege, examinată anterior, în octombrie 1874 d. Cr.((B194))Spre folosul unora, să exprimăm această din urmă dovadă sub o altă formă, astfel: Numărul întreg al ciclurilor Jubileelor pe care Dumnezeu le-a rânduit a fost de şaptezeci, aşa cum este arătat prin afirmaţiile clare referitoare la motivul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor. Numărul acesta trebuia să cuprindă ciclurile pe care Israel le ţinuse în mod nesatisfăcător, care, după cum am văzut, au fost nouăsprezece, precum şi toate ciclurile următoare, până la antitip. Vom calcula acum toate acestea de la începutul lor, la intrarea în Canaan, şi vom vedea unde se sfârşesc.19 cicluri împreună cu Jubileele lor (50 de ani fiecare) . . . 950 ani51 cicluri fără Jubilee (49 de ani fiecare) . . . . . . . . . 2499 ani70 de cicluri cuprind deci o perioadă de . . . . . . . . . . .3449 aniAceastă perioadă de 3449 ani, socotită de la intrarea în Canaan, se sfârşeşte ca şi cea precedentă, în octombrie 1874 d. Cr., astfel:De la intrarea în Canaan până la împărţirea ţării . . . . . . . .6 aniPerioada judecătorilor până la împăratul Saul . . . . . . . . .450 aniPerioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 aniPerioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 aniDe la restaurare până la anul naşterii Domnului . . . . . . . .536 aniNumărul total de ani înainte de data cunoscutăca anul naşterii Domnului . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1575 aniNumărul de ani de la anul naşterii Domnuluipentru a completa perioada de mai sus, de 3449 ani,este 1874 ani întregi, care s-ar sfârşi (după timpuliudaic) în octombrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1874 ani.Perioada celor 70 de cicluri, aşa cum s-a arătatmai sus, de la începerea sistemului Jubileelor,la intrarea în Canaan, până la începerea antitipului,Marele Jubileu sau Timpurile Restabilirii, în __________octombrie 1874 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3449 ani.Dacă aceste date sunt acceptate a fi prin aranjament divin, concluzia logică este uşor de tras. Iar dacă n-au fost aranjate divin, atunci de unde vin ele? Noi nu le-am pus în((B195))La 950 de ani de Ţinere a jubileelor adunăm 2499 ani = 3449 ani;Perioada întreagă de la începutul acestui sistem al jubileului tipic până la antitip — Marele Jubileu al Pământului, Timpurile Restabilirii Tuturor Lucrurilor — octombrie 1874 d. Cr.19 x 50 = 950 aniNUMĂRUL TOTAL AL CICLURILOR JUBILEELOR — ŞAPTEZECIJUBILEUL VĂZUT PROFETICIer. 25:9-12 Şi 2 Cron. 36:21Ciclurile cu jubileeleŢinute, dar necorespunzător,NOUĂSPREZECETabelă cronologicăvezi pagina 194De la intrarea în Canaan:Până la împărţireaţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 aniPerioada judecătorilor . . . . . . . . .450 aniPerioada împăraţilor . . . . . . . . . .513 aniPână la pustiire . . . . . . . . . . . .969 ani19 jubilee . . . . . . . . . . . . . . =950 aniRămân . . . . . . . . . . . . . . . . . .19 aniAstfel ultimul lor jubileu a fost ţinut cu 19 ani înainte de pustiire——–Perioada de la ultimul jubileuÎnainte de „pustiire”, cums-a spus mai sus . . . . . . . . . . . . 19 aniAni de pustiire . . . . . . . . . . . . .70 aniDe la restabilireaprin Cirus până laanul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . 536 aniDe la anul 1 d. Cr.până la 10 octombrie1874 (sfârşitul anului— timp iudaic) . . . . . . . . . . . .1874 aniTotal . . . . . . . . . . . . . . . . .2499 ani________51 cicluri (fără jubilee) aşa cum au avut loc în realitate şi cum sunt menţionate în profeţii, de câte 49 ani fiecare = 2499 ani. Sau, totalul anilor de la intrarea în Canaan până în octombrie 1874 = 3449 ani.Perioada de 19 cicluri cu jubilee (950 ani) şi 51 cicluri singure (2499 ani) = 3449 ani.Cicluri de 7 x 7 = 49 ani fiecare, dupăpustiirea ţării,când n-au mai fost încercatealte jubilee, CINCIZECI ŞI UNU51 x 49 = 2499 anioctombrie 1874 d. Cr. data începerii Marelui Jubileu al Pământului((B196))Cuvântul inspirat: noi doar le-am găsit acolo în toată simplitatea şi frumuseţea lor, şi, ca orice altă hrană preţioasă şi bogată din depozit, pe care Domnul nostru ne-o serveşte acum potrivit făgăduinţei Sale (Luca 12:37), aceasta este o „hrană tare”, nutritivă — destinată în mod special, nu „copiilor în Hristos”, ci celor mai dezvoltaţi, „ale căror simţuri s-au deprins” (Evr. 5:14) să deosebească şi să aprecieze această hrană acum „la timpul potrivit”. Dacă nu sunt prin aranjament divin şi n-au fost intenţionate pentru învăţătura noastră, atunci cum şi de ce sunt dovezi duble, potrivindu-se şi confirmându-se atât de perfect una pe alta? Pentru a vă convinge de aranjamentul lor divin, remarcaţi că în nici un alt loc sau mod aceşti 70 de ani de Sabate în pustiire nu pot fi făcuţi să se armonizeze cu ciclul Marelui Jubileu (50 x 50). Încercaţi. Verificaţi. Presupuneţi fie o greşeală, fie o schimbare a unuia din cele nouăsprezece Jubilee ţinute de Israel: presupuneţi că s-au scurs optsprezece (cu unul mai puţin) sau douăzeci (cu unul mai mult) înainte ca cei şaptezeci de ani de pustiire să fi început. Calculaţi şi veţi vedea că aceste două linii ale mărturiei, care se unesc atât de perfect în dovada că 1875 (începând din octombrie 1874 d. Cr.) este data începerii Timpurilor Restabilirii, şi prin urmare data de la care putem şti că cerurile nu-L mai reţin pe Domnul nostru, marele Restaurator, nu pot fi unite în altă parte, fără a le forţa pe acestea, cronologia şi alte profeţii care sunt încă de examinat.Dacă aceste profeţii ale timpului învaţă ceva, aceasta este că Marele Jubileu, Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, a început şi că suntem deja în zorii Veacului Milenar, precum şi în „secerişul” Veacului Evanghelic — veacuri care se suprapun unul peste celălalt timp de patruzeci de ani — „ziua mâniei”. Noi suntem deja de paisprezece ani (în 1889 — n. e.) în această zi a mâniei care durează patruzeci de ani; şi pregătirile pentru luptă progresează cu repeziciune. Cei douăzeci şi şase de ani care vor urma, la avântul prezent, vor fi întru totul suficienţi pentru împlinirea a „tot ce este scris”. ((B197)) Nici un cititor să nu tragă în grabă concluzia că nu există nici o dovadă de Restabilire în jurul nostru, nici că Soarele Dreptăţii nu aureşte turnurile de strajă ale Sionului şi nu luminează lumea. Dimpotrivă, să reflecteze că noi suntem deja în ziua când lucrurile ascunse se descoperă şi să-şi aducă aminte că prima lucrare a Restabilirii este propriu-zis o sfărâmare a vechii structuri aflată în descompunere, care stă în locul pe care trebuie să-l ocupe cea nouă. Să ne amintim că primul lucru, chiar şi al celui mai blând medic, este adesea să deschidă rănile, să cureţe şi să taie conform necesităţilor pacientului, pentru a face o lucrare amănunţită de vindecare. Este de prisos să spunem că un astfel de serviciu produce dureri şi este arareori apreciat de către pacient la timpul acela; şi la fel este şi cu lucrarea marelui Medic, Restauratorul, Dătătorul de viaţă: El răneşte ca să vindece, iar necazul şi cernerea în Biserică şi în lume nu sunt decât incizările şi curăţările necesare, şi o parte foarte importantă a lucrării de Restabilire.În tip, Trâmbiţa Jubileului trebuia să sune când începea Anul Jubileu, pentru a vesti libertatea în toată ţara, tuturor locuitorilor ei (Lev. 25:10). Antitipul este introdus prin sunarea celei „de-a Şaptea Trâmbiţe” (simbolice), „Trâmbiţa lui Dumnezeu”, „cea din urmă Trâmbiţă”. Ea este într-adevăr trâmbiţa cea mare; ea anunţă libertatea fiecărui captiv; şi în timp ce la început ea înseamnă predarea multor pretenţii şi privilegii expirate şi un timp general de desfiinţare şi răsturnare a datinilor, obiceiurilor etc., deplina ei semnificaţie, când este corect apreciată, este „o veste bună de mare bucurie pentru tot poporul”.În agitaţia de la început, fiecare din cei care aud Trâmbiţa Jubiliară a noii dispensaţii este puternic izbit de cel puţin unul din diversele ei aspecte şi nu ia seama la celelalte. Unul vede că se cuvin reforme guvernamentale, desfiinţarea armatelor permanente şi a taxei lor apăsătoare, şi le cere pe ((B198)) acestea. Altul cere desfiinţarea titlurilor aristocratice şi recunoaşterea fiecărui om după calităţile sale umane. Alţii cer desfiinţarea moşierimii şi cer ca proprietatea pământului să fie ca la început, după necesitate, capacitate şi bunăvoinţa de a-l folosi. Alţii cer reformă prin abstinenţă de la alcool, iar prin legi prohibitive şi alte legi, prin Societăţi de Lege şi Ordine, caută să pună în lanţuri acest mare rău şi încep să restrângă pe oamenii care, din iubire de bani, ar prinde în cursă, ar înrobi şi ar distruge pe semenii lor, şi care, fixându-şi colţii în slăbiciunile lor, s-ar îngrăşa şi ar huzuri pe seama sângelui lor. Unii formează Societăţi Umaniste şi Împotriva Cruzimii, pentru a împiedica pe cei care pot dăuna celor slabi şi dependenţi. Alţii formează societăţi pentru stârpirea viciului şi a literaturii imorale. Alţii formează Societăţi Împotriva Falsificării, pentru a examina falsificarea alimentelor şi a expune, a urmări în justiţie şi pedepsi pe cei care din iubire de câştig mai mare falsifică alimentele şi le fac chiar vătămătoare sănătăţii. Se adoptă legi pentru protecţia vieţii şi sănătăţii poporului. Minerii trebuie să aibă aer curat, oricât ar costa; trebuie să aibă două uşi de evacuare în caz de incendiu. Muncitorii, fără putere să se ajute singuri sau să-şi aleagă locul de muncă, sunt protejaţi prin legile publice. Ei nu mai pot fi plătiţi după bunul plac al patronului şi în produse, ci legea cere acum ca plata să se facă cel puţin la cincisprezece zile şi în numerar. Ei nu mai pot fi înghesuiţi în clădiri unde în caz de incendiu ar fi expuşi fie la moarte prin ardere, fie la schilodire pentru toată viaţa, trebuind să sară; căci „uşile de evacuare” sunt obligatorii, şi pentru orice moarte sau rănire datorată neglijenţei din partea patronului, acesta este făcut responsabil şi poate fi pedepsit fie cu amenzi, fie cu despăgubiri sau închisoare. Corporaţiile bogate, acelea care au în proprietate linii de cale ferată sau navale, sunt constrânse să se îngrijească de viaţa şi interesele oamenilor, a celor săraci ca şi a celor bogaţi.((B199))Aceste reforme sunt rezultatul deşteptării poporului prin Trâmbiţa Jubileului, a cunoştinţei şi libertăţii, şi nu se atribuie doar bunăvoinţei din partea clasei mai favorizate. Căci, chiar dacă toţi cei din clasa favorizată sau bogată care sunt binevoitori, şi cei care iubesc dreptatea, pot să se bucure şi se bucură de aceste începuturi de reformă, alţii, şi aceştia sunt majoritatea, regretabil, cedează numai din necesitate. Este adevărat, asemenea legi şi aranjamente nu sunt încă desăvârşite, nici nu sunt universale; dar începuturile pe care le observăm ne bucură inimile şi sunt dovezi pentru ceea ce se poate aştepta în privinţa ridicării celor umili şi mici şi a înjosirii celor mândri, când reglementările Jubileului vor fi pe deplin în acţiune. Toate aceste lucruri sunt părţi din agitaţia reformei care introduce Marele Jubileu al Pământului; şi deşi s-a cerut mult şi treptat s-a cedat mult, totuşi regii, împăraţii şi reginele — politici, sociali, eclesiastici şi financiari — nu se vor supune marelui proces de nivelare al acestui Jubileu sau veac de Restabilire fără o luptă mare şi severă, aşa cum Scripturile ne arată că este chiar înaintea noastră, şi care, cu toate că este severă, este inevitabilă şi va produce binele final.Spiritul de „libertate în toată ţara” este într-adevăr dus uneori până la o limită iraţională de către cei ignoranţi şi nechibzuiţi; dar toate acestea sunt totuşi parte din marea agitaţie inevitabilă a Jubileului, determinată de ignoranţa şi asuprirea din trecut. Nimeni în afară de „mica turmă” a Domnului nu este pe deplin şi corect informat în privinţa marii sfere a Restabilirii. Aceştia văd schimbările minore, îndreptarea afacerilor mai mici ale oamenilor, dar ei văd şi ceea ce nu poate fi văzut din nici un alt punct de vedere decât din cel al Cuvântului lui Dumnezeu — că marele tiran, Păcatul, va fi despuiat de puterea lui, că marea închisoare a Morţii va fi deschisă şi fiecărui prizonier i se va oferi eliberarea, semnată cu sângele preţios al Mielului lui ((B200)) Dumnezeu care ridică păcatul lumii, marele Răscumpărător şi Restaurator. Veşti bune într-adevăr vor fi acestea pentru tot poporul, nu numai pentru cei vii, ci şi pentru toţi cei care sunt în morminte. Înainte de sfârşitul acestui mare Jubileu, fiecare fiinţă umană se va putea elibera pe deplin — se va putea întoarce la starea de la început a omului, „foarte bună”, primind înapoi prin Cristos tot ceea ce s-a pierdut prin Adam
Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru
Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostruArmonia felului venirii a doua a Domnului nostru cu alte trăsături ale Planului divin — Cum şi când îl va vedea Biserica — Cum şi când va fi descoperită slava Domnului astfel ca toată carnea împreună s-o vadă — Afirmaţii aparent contradictorii sunt în armonie — El vine „ca un hoţ” — Nu cu manifestări exterioare — şi totuşi „cu un strigăt” — Cu „glasuri” — şi „cu sunetul marii trâmbiţe” — „El se va descoperi în flacără de foc aducând răzbunare” — şi totuşi „El va veni în acelaşi fel” cum a plecat — Importanţa timpului profetic în această privinţă — Armonia indiciilor prezenteCeea ce tocmai am văzut cu privire la încheierea grabnică a Timpurilor Neamurilor şi la asigurarea că împlinirea speranţei Bisericii trebuie să aibă loc înainte de încheierea acestora, nu face decât să le aţâţe dorinţa celor care aşteaptă acum mângâierea lui Israel. Aceştia vor fi înfometaţi după orice informaţie dată de Tatăl nostru prin profeţi, privind „secerişul”, sfârşitul sau perioada de încheiere a acestui veac — separarea grâului de neghină printre membrii în viaţă ai bisericii nominale şi timpul schimbării celor biruitori, pentru a fi împreună cu Domnul şi Capul lor şi asemenea Lui.Dar pentru a putea aprecia natura raţională a învăţăturii profetice cu privire la aceste subiecte profund interesante, este absolut necesar să avem vederi clare atât asupra scopului celei de-a doua veniri a Domnului nostru cât şi asupra felului în care El Se va descoperi. Avem încredere că toţi cititorii noştri actuali s-au convins prin citirea Volumului I că scopul venirii Sale este să împace cu Dumnezeu pe „cine vrea” din lume, printr-un proces de conducere, învăţare şi disciplinare ((B104)) numit judecare şi binecuvântare. Cunoaşterea felului venirii şi arătării Domnului este, prin urmare, de primă importanţă, înainte de a continua în studiul nostru despre timpul secerişului etc. Cititorul trebuie să aibă clar în minte scopul întoarcerii Domnului nostru în timp ce studiază felul întoarcerii, şi pe amândouă acestea când studiază timpul. Acest lucru este necesar pentru a contracara vederile greşite care preocupă deja mintea multora, vederi bazate pe idei false atât despre scopul, cât şi despre felul venirii Domnului nostru.Să înţelegem şi să reţinem cât se poate de bine faptul deja demonstrat, că planul lui Dumnezeu este un tot armonios, care se îndeplineşte prin Cristos; şi că lucrarea celei de-a doua veniri este legată de lucrarea celei dintâi ca efectul de cauză: şi anume că marea lucrare de Restabilire la a doua venire urmează lucrării de Răscumpărare îndeplinită la întâia venire ca o secvenţă logică potrivit planului divin. De aceea, întoarcerea Domnului este aurora speranţei pentru lume, timpul acordării favorurilor asigurate prin răscumpărare — Veacul Evanghelic fiind doar o paranteză care a intervenit, în decursul căruia se alege mireasa lui Cristos, pentru a fi asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire pe care El vine s-o înfăptuiască.Şi deoarece Biserica lui Cristos, care a fost în curs de dezvoltare de-a lungul Veacului Evanghelic, trebuie să fie asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire din Veacul Milenar, prima lucrare a lui Cristos la a doua venire a Sa trebuie să fie adunarea Bisericii Sale alese, la care se face referire prin profet (Ps. 50:5) când zice: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Acest timp de adunare sau de „seceriş” este în perioada de suprapunere a celor două veacuri. După cum se va arăta, aceasta este o perioadă de patruzeci de ani, care încheie Veacul Evanghelic şi în acelaşi timp introduce Veacul Milenar. (Vezi Vol. I, pag. 219-221; 234-237 şi reprezentarea ((B105)) grafică a Planului Veacurilor.) Această perioadă de seceriş realizează în biserica nominală evanghelică nu numai separarea grâului de neghină şi adunarea şi glorificarea clasei grâului, ci ea trebuie să realizeze şi arderea (nimicirea) neghinei (ca neghină sau imitaţie a grâului — nu ca indivizi; focul nimicirii este simbolic, la fel ca neghina), şi adunarea şi nimicirea roadelor corupte ale „viei pământului” (ambiţie omenească, lăcomie şi egoism) care au crescut şi s-au copt timp de secole în împărăţiile acestei lumi şi în diferitele organizaţii omeneşti, civile şi sociale.Deşi când am tratat scopul întoarcerii Domnului nostru am arătat că va fi o venire personală, în analizarea celor două expresii ale Domnului nostru aparent contradictorii: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfîrşitul veacului” (aionos, veacului) şi „Mă duc să vă pregătesc un loc . . . voi veni din nou şi vă voi lua la Mine” (Mat. 28:20; Ioan 14:2, 3). Exemplul următor va servi ca o ilustraţie a armoniei acestor două promisiuni: Un om i-a spus prietenului său când erau pe punctul de a se despărţi: „Nu uita că voi fi cu tine tot timpul călătoriei tale!” Cum? Desigur nu în persoană, pentru că ei au luat trenul să meargă în direcţii opuse spre puncte îndepărtate. Ideea era că în iubire, în gând şi în grijă unul faţă de altul ei nu vor fi despărţiţi. Într-un sens similar dar mai deplin, Domnul a fost întotdeauna cu Biserica Sa, puterea Sa divină făcându-L în stare să-i supravegheze, să-i îndrume şi să-i ajute, de la primul până la ultimul. Acum însă noi examinăm, nu prezenţa Domnului nostru cu noi în acest sens figurativ, ci modul celei de-a doua prezenţe şi arătări personale, „când va veni în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.Scripturile învaţă că Cristos vine din nou pentru a domni; că El trebuie să domnească până va pune pe toţi vrăjmaşii ((B106)) sub picioarele Sale — pe toţi împotrivitorii, toate lucrurile care sunt în calea marii restabiliri pe care El vine s-o înfăptuiască — ultimul care trebuie nimicit fiind moartea (1 Cor. 15:25, 26); şi că El va domni o mie de ani. Prin urmare, aşa cum şi trebuie să ne aşteptăm, noi găsim în profeţii un spaţiu mult mai mare acordat celei de-a doua veniri şi miei ei de ani de domnie triumfală şi de înfrângere a răului, decât celor treizeci şi patru de ani ai primei veniri pentru răscumpărare. Şi aşa cum am aflat că profeţia atinge diferitele puncte importante ale celor treizeci şi patru de ani, de la Betleem şi Nazaret la vinul amestecat cu fiere, la împărţirea hainelor, la cruce, la mormânt şi la înviere, la fel aflăm că profeţia atinge diferite puncte ale miei de ani de prezenţă a doua, în mod deosebit începutul şi sfârşitul lor.A doua prezenţă a Domnului nostru va cuprinde o perioadă de timp mult mai lungă decât prima. Misiunea primei Sale veniri s-a sfârşit în mai puţin de treizeci şi patru de ani, în timp ce se vor cere o mie de ani pentru a realiza lucrarea stabilită pentru cea de-a doua prezenţă a Sa. Şi astfel se poate vedea dintr-o privire că deşi lucrarea primei veniri n-a fost mai puţin importantă decât a celei de-a doua veniri — da, deşi a fost atât de importantă încât lucrarea celei de-a doua veniri n-ar fi fost niciodată posibilă fără ea — totuşi ea n-a fost atât de variată, şi ca atare a cerut mai puţină descriere decât lucrarea celei de-a doua veniri.Când analizăm cea de-a doua venire nu trebuie să ne aşteptăm, mai mult decât la prima venire, ca toate profeţiile să marcheze un anumit moment deosebit de bogat în evenimente al sosirii Domnului nostru şi să atragă atenţia tuturor oamenilor asupra faptului prezenţei Sale. Nu aceasta este metoda obişnuită a lui Dumnezeu; nu acesta a fost cazul nici la prima venire. Prima venire a lui Mesia n-a fost marcată de nici o demonstraţie neaşteptată sau surprinzătoare, în afara ordinii obişnuite a lucrurilor, ci a ((B107)) fost manifestată şi dovedită prin împlinirea treptată a profeţiei, arătând observatorilor atenţi că evenimentele care trebuiau aşteptate se împlineau la timp. Aşa va fi şi la a doua venire. Este mai puţin important ca noi să descoperim momentul precis al sosirii Sale decât să discernem faptul prezenţei Sale când El va fi sosit, întocmai cum la întâia venire a fost important să poată fi recunoscută prezenţa Sa, şi cu cât mai repede cu atât mai bine, dar mult mai puţin important să se ştie data exactă a naşterii Sale. Când se vorbeşte despre a doua venire, prea mulţi se gândesc la faptul venirii şi la momentul sosirii, în timp ce aceasta ar trebui socotită ca o perioadă de prezenţă, cum a fost şi prima venire. Momentul precis în care va începe această prezenţă va părea atunci mai puţin important, iar obiectivul şi lucrarea Sa din perioada prezenţei va căpăta consideraţia mai mare.De asemenea nu trebuie să uităm că Domnul nostru nu mai este fiinţă umană; că El, ca fiinţă umană S-a dat ca răscumpărare pentru oameni, devenind om chiar pentru acest scop (1 Tim. 2:6; Evr. 10:4, 5; 1 Cor.15:21, 22). El este acum mult înălţat la natura divină. De aceea Pavel a zis: „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). El a fost înviat ca fiinţă spirituală dătătoare de viaţă (1 Cor. 15:45), şi nu ca om, din pământ, făcut din ţărână. El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană; căci nu trebuie să uităm ceea ce am învăţat (Volumul I, cap. 10) — că naturile sunt separate şi distincte. Deoarece El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană, nu trebuie să-L aşteptăm să vină iarăşi ca fiinţă umană, ca la prima venire. A doua venire a Sa trebuie să fie într-un mod diferit, precum şi pentru un scop diferit.Remarcând faptul că schimbarea Domnului nostru de la natura umană la natura divină la învierea Sa a fost o schimbare încă şi mai mare decât aceea care se petrecuse cam cu treizeci şi patru de ani înainte, când El a lăsat gloria ((B108)) fiinţei spirituale şi „S-a făcut trup”, putem, cu mare folos, examina foarte amănunţit fiecare acţiune a Sa în timpul celor patruzeci de zile după înviere, înainte de a fi mers „la Tatăl”; fiindcă Isus cel înviat din aceste patruzeci de zile este cel care trebuie să vină iarăşi, şi nu omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră, în moarte. Acela care a fost omorât fiinţă de carne a fost şi însufleţit[făcut viu] fiinţă spirituală la învierea Sa. 1 Pet. 3:18.**În acest pasaj cuvintele „în” şi „prin” [trad. rom. „în” şi „în” — n. e.] au fost adăugate de traducători în mod arbitrar şi induc în eroare. Textul grecesc spune simplu: „omorât trup, înviat spirit”. Domnul nostru a fost omorât ca fiinţă de carne sau umană, dar a fost înviat dintre morţi fiinţă spirituală. Şi fiindcă Biserica va fi „schimbată” pentru a fi asemenea lui Cristos, este evident că schimbarea pe care a suferit-o Capul a fost de acelaşi fel cu cea despre care se spune că este rezervată biruitorilor, care vor fi schimbaţi de la natura umană la natura spirituală şi făcuţi asemenea Lui — „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ca atare, descrierea următoare a schimbării sfinţilor este aplicabilă şi la Domnul, adică: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.La a doua venire a Sa, El nu vine pentru a Se supune autorităţilor existente, pentru a plăti bir Cezarului şi pentru a suferi umilire, nedreptate şi violenţă, ci vine pentru a domni, exercitând toată puterea în cer şi pe pământ. El nu vine în corpul umilirii Sale, un corp uman pe care l-a luat pentru suferinţa morţii, inferior corpului Său glorios avut înainte (Evr. 2:9), ci vine în corpul Său spiritual glorios, care este reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui (Evr. 1:3); căci, datorită ascultării Sale chiar până la moarte, El este acum mult înălţat la natura şi asemănarea divină, şi I S-a dat un nume care este mai presus de orice nume — cu excepţia doar a numelui Tatălui (Filip. 2:9; 1 Cor. 15:27). Apostolul arată că „încă nu s-a arătat” înţelegerii noastre umane cum este El ((B109)) acum; ca atare nu ştim cum vom fi când vom fi făcuţi asemenea Lui, dar noi (Biserica) ne putem bucura în asigurarea că într-o zi vom fi cu El şi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2) — nu cum a fost la prima Sa venire în umilinţă, când Şi-a lăsat gloria avută înainte şi pentru noi a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să ne îmbogăţim.Dacă ne gândim la înţelepciunea şi prudenţa metodelor Domnului nostru de a-Şi manifesta faţă de ucenici prezenţa atât după înviere cât şi înainte, aceasta ne poate ajuta să nu uităm că aceeaşi înţelepciune va fi manifestată şi în metodele Sale de a Se descoperi la a doua venire a Sa, atât faţă de Biserică, precum şi faţă de lume — metode nu neapărat similare, dar în fiecare caz bine potrivite obiectivului Său, care nu este niciodată de a alarma şi agita oamenii, ci de a convinge judecata lor rece, calmă, despre marile adevăruri care trebuie să fie imprimate asupra lor. Întâia venire a Domnului nostru n-a fost un eveniment uimitor, mişcător sau alarmant. Cât de liniştit şi de discret a venit! Astfel încât numai celor care aveau credinţă şi umilinţă li s-a permis să recunoască în pruncul de naştere umilă, în Omul durerilor, în prietenul celor umili şi săraci şi în final în Cel răstignit, pe Mesia Cel de multă vreme aşteptat.Manifestarea prezenţei Sale după înviere era prin natura lucrurilor un fapt mai uimitor, mai ales dacă se ia în considerare natura Sa schimbată. Dar învierea Sa, împreună cu natura Sa schimbată, trebuiau să fie dovedite pe deplin, nu întregii lumi la timpul acela, ci martorilor aleşi care vor da generaţiilor viitoare o mărturie credibilă despre acel fapt. Dacă toată lumea ar fi fost atunci informată despre acel fapt, mărturia ajunsă până în zilele noastre ar fi fost probabil mult mai puţin vrednică de crezare, fiind atât de colorată şi deformată de ideile oamenilor şi amestecată cu tradiţiile lor, încât adevărul ar fi putut apărea aproape sau cu totul de ((B110)) necrezut. Dar Dumnezeu a încredinţat-o numai martorilor aleşi, credincioşi şi vrednici; şi observând relatarea, fiecare să remarce cât de perfect a fost îndeplinit obiectivul şi cât de clară, hotărâtă şi convingătoare a fost dovada oferită lor cu privire la învierea şi la schimbarea lui Cristos. Observaţi de asemenea grija cu care El i-a protejat ca să nu-i alarmeze sau ca să nu-i agite nejustificat în timp ce dovedea şi accentua aceste mari adevăruri. Şi să fim siguri că aceeaşi înţelepciune, prudenţă şi iscusinţă vor fi desfăşurate şi în metodele Sale pentru a face cunoscut faptul prezenţei Sale glorioase la a doua venire a Sa. Judecata rece, calmă, va fi convinsă în fiecare caz, deşi lumea în general va trebui să fie adusă printr-o disciplinare aspră în atitudinea potrivită de a primi mărturia, pe când cei ale căror inimi sunt drepte vor avea binecuvântata înţelegere mai curând. Nu toate dovezile despre învierea şi schimbarea Sa la natura spirituală le-au fost date ucenicilor Săi deodată, ci pe măsură ce ei au fost în stare să le suporte şi într-un mod calculat a face cea mai profundă impresie.În decursul celor trei ani şi jumătate de slujire a Domnului nostru, ucenicii Săi sacrificaseră prieteni, reputaţie, afaceri etc. pentru a-şi dedica timpul şi energia vestind prezenţa lui Mesia şi stabilirea împărăţiei Sale. Dar ei, inevitabil, aveau idei imature în ceea ce priveşte modul şi timpul înălţării Învăţătorului lor şi în ceea ce priveşte făgăduita lor înălţare împreună cu El. Nici nu era necesară atunci o deplină cunoştinţă; era întru totul suficient ca ei să facă fiecare pas cu credincioşie pe măsură ce acesta devenea cuvenit; de aceea Învăţătorul le-a dat învăţătura puţin câte puţin, pe măsură ce ei au fost în stare să o primească. Şi aproape de sfârşitul misiunii Sale El a zis: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni . . . duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Ioan 16:12, 13; 14:26.((B111))Cine poate spune marea lor dezamăgire, chiar dacă, pe cât a fost posibil, fuseseră înarmaţi împotriva ei, când au văzut că El a fost luat brusc de la ei şi răstignit în mod ruşinos ca un răufăcător — El, a cărui împărăţie şi slavă o aşteptaseră şi o vestiseră, şi care numai cu cinci zile înainte de răstignire li se păruse atât de aproape de realizare (Ioan 12:1, 12-19). Deşi ştiau că El era învinuit fără temei şi răstignit pe nedrept, aceasta nu schimba cu nimic faptul că speranţele lor naţionale îndelung nutrite într-un împărat evreu, care să restaureze naţiunea lor la influenţă şi putere, împreună cu speranţele, ambiţiile şi iluziile lor personale în privinţa unor funcţii importante şi a unor onoruri înalte în împărăţie, erau toate spulberate brusc prin această întorsătură nefavorabilă pe care o luaseră lucrurile prin răstignirea împăratului lor.Învăţătorul ştia bine cât de părăsiţi, dezorientaţi şi nedumeriţi se vor simţi ei; căci aşa a scris profetul: „Voi bate păstorul şi oile vor fi risipite” (Zah. 13:7; Marcu 14:27). Şi în decursul celor patruzeci de zile între înviere şi înălţare, principala Sa preocupare a fost prin urmare să-i adune din nou şi să le restabilească credinţa că El era Mesia Cel atât de mult aşteptat, dovedindu-le faptul învierii Sale, şi că de la învierea Sa, chiar dacă Şi-a păstrat aceeaşi individualitate, El nu mai era fiinţă umană, ci o fiinţă spirituală înălţată, având „toată autoritatea . . . în cer şi pe pământ”. Mat. 28:18.El le-a dat vestea învierii Sale treptat — mai întâi prin femei (Maria Magdalena, Ioana, Maria mama lui Iacov, Salome şi altele împreună cu ele — Marcu 16:1; Luca 24:1, 10), care veniseră dis-de-dimineaţă la mormânt pentru a-I unge trupul cu miresme. În timp ce ele se întrebau pe cine să ia ca să rostogolească piatra de la uşa mormântului, iată, a fost un cutremur de pământ, şi când au ajuns au găsit piatra dată la o parte şi un înger al Domnului stătea ((B112)) pe ea, care li s-a adresat zicând: „Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus Cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, aşa cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul! Şi duceţi-vă repede şi spuneţi ucenicilor Lui că El a înviat dintre cei morţi! Şi iată, El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”. Mat. 28:5-7.Se pare că Maria Magdalena s-a separat de celelalte femei şi a alergat să spună lui Petru şi lui Ioan (Ioan 20:1, 2), pe când celelalte s-au dus să le spună celorlalţi ucenici, şi că după ce ea le-a părăsit, Isus li s-a arătat celorlalte femei pe drum zicând: „Bucuraţi-vă” (Mat. 28:9, 10). Iar ele au venit şi I-au cuprins picioarele şi I S-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea [casa lor]! Acolo Mă vor vedea”. Şi ele au alergat cu frică şi bucurie ca să le spună celorlalţi ucenici. În sentimentele lor amestecate, de surpriză, nedumerire, bucurie şi teamă, şi în tulburarea lor generală, de abia ştiau cum să-şi povestească ciudata şi minunata experienţă. Când Maria i-a întâlnit pe Petru şi pe Ioan le-a zis cu tristeţe: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20:2). Celelalte femei au povestit cum la mormânt au avut o viziune cu îngeri care au spus că El era viu (Luca 24:22, 23) şi apoi cum mai târziu L-au întâlnit pe Domnul în cale. Mat. 28:8, 10.Majoritatea ucenicilor evident au primit istorisirea lor numai ca fiind o excitaţie superstiţioasă, dar Petru şi Ioan au spus: Noi mergem să vedem noi înşine; şi Maria s-a întors cu ei la mormânt. Tot ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost că trupul dispăruse, că giulgiul era cu grijă împăturit şi pus alături, şi că piatra era dată la o parte de la uşă. Aşa că s-au întors nedumeriţi, dar Maria a rămas acolo plângând. Pe când plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt, şi a văzut doi îngeri ((B113)) care au grăit: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Şi întorcându-se L-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu L-a recunoscut. El a întrebat: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi?” Iar ea, presupunând că este grădinarul, a răspuns: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau”. Atunci, cu vechiul Lui glas familiar, pe care ea l-a recunoscut numaidecât, Domnul a zis: „Maria!”Aceasta a fost de ajuns să-i stabilească credinţa în declaraţia îngerului, că El înviase, care până atunci păruse ca un vis sau ca un basm, şi în bucuria ei a exclamat: „Învăţătorule!”. Primul ei impuls a fost să-L îmbrăţişeze şi să zăbovească în prezenţa Lui. Dar Isus a informat-o cu blândeţe că acum ea avea de împlinit o misiune foarte importantă, să ateste faptul învierii Sale şi să se grăbească să ducă mesajul şi să stabilească credinţa celorlalţi ucenici, care erau încă în nedumerire şi nesiguranţă, zicând: „Nu Mă atinge [greceşte haptomai, îmbrăţişa, nu zăbovi acum pentru alte manifestări ale iubirii tale], căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu [voi mai sta puţin timp cu voi încă], ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). El le trimisese vorbă şi prin celelalte femei că Se va întâlni cu ei în Galileea.Apoi El a ajuns din urmă pe doi dintre ucenicii trişti şi dezorientaţi care mergeau de la Ierusalim la Emaus, şi i-a întrebat despre pricina tristeţii şi deznădejdii lor (Luca 24:13-35). Iar unul dintre ei a răspuns: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea? «Ce?» le-a zis El. Şi ei i-au răspuns: «Ce s-a întâmplat cu Isus Nazarineanul, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui ((B114)) Dumnezeu şi înaintea întregului popor, cum preoţii cei mai de seamă şi mai-marii noştri L-au dat să fie pedepsit cu moartea şi L-au răstignit. Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat lucrurile acestea. [Aici probabil şi-au adus aminte de Ioan 2:19, 21, 22.] Ba încă, nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu I-au găsit trupul şi au venit, spunând că au avut şi o viziune de îngeri, care ziceau că El este viu. Unii dintre cei care erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut»”.Nu este de mirare că erau dezorientaţi; ce ciudat părea totul! Ce ciudate şi emoţionante fuseseră evenimentele ultimelor câteva zile!Atunci străinul le-a ţinut o predică mişcătoare din profeţii, arătându-le că tocmai lucrurile care îi descurajaseră atât de mult erau lucrurile pe care profeţii le preziseseră cu privire la adevăratul Mesia: că pentru a putea conduce, binecuvânta şi ridica pe Israel şi întreaga lume, El trebuia mai întâi să-i răscumpere cu propria Sa viaţă din blestemul morţii, care venise peste toţi prin Adam, şi că după aceea, înălţat la viaţă şi la glorie de către Iehova, Învăţătorul lor va împlini tot ce fusese scris prin profeţi cu privire la gloria şi onoarea Sa viitoare, tot atât de sigur cum împlinise acele profeţii care I-au prezis suferinţele, umilirea şi moartea. Minunat predicator! Şi minunată predică a fost aceea! Ea a stârnit noi idei şi a deschis noi aşteptări şi speranţe. Apropiindu-se de sat, L-au constrâns să mai rămână cu ei, fiindcă era spre seară şi ziua era pe sfârşite. El a intrat să mai stea cu ei; şi stând la masă cu ei a luat pâine, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, iar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.((B115))Până în momentul acela nu L-au recunoscut, deşi merseseră, vorbiseră şi stătuseră la masă împreună. El a fost recunoscut de ei nu după faţa Sa, ci după gestul simplu de binecuvântare şi frângere a pâinii în modul familiar de odinioară, întărindu-le astfel credinţa în ceea ce deja auziseră — că El înviase şi că-i va vedea iarăşi.Atunci cei doi ucenici uimiţi şi fericiţi s-au sculat în acelaşi ceas şi s-au întors la Ierusalim, spunându-şi unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” Ajunşi la Ierusalim i-au găsit pe ceilalţi bucurându-se de asemenea şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon”. Şi au povestit ce s-a întâmplat pe drum şi cum L-au recunoscut prin frângerea pâinii. Probabil că în acea seară erau aproape toţi acolo, uitând de casă, de treburi şi de toate celelalte lucruri — Maria Magdalena cu lacrimi de bucurie zicând: Eu l-am recunoscut în clipa când mi-a spus numele — până atunci nu puteam crede asigurarea îngerului că a înviat; iar celelalte femei povestind minunata lor experienţă de dimineaţă şi cum Îl întâlniseră pe drum. Apoi Simon avea să-şi spună şi el povestea; iar acum, iată, mai erau doi martori din Emaus. Ce zi plină de evenimente! Nu-i de mirare că după aceea au dorit să se întâlnească în ziua întâi a fiecărei săptămâni, ca să vorbească despre acele lucruri şi să-şi amintească toate împrejurările legate de acest extraordinar eveniment al învierii Domnului, şi să le „ardă” inima tot mereu.În timp ce mica societate emoţionată şi fericită era adunată astfel şi îşi relatau unul altuia cele câteva experienţe ale lor, Însuşi Domnul Isus a stat deodată în mijlocul lor (Luca 24:36-49) şi le-a zis: „Pace vouă!” De unde venise? Toate aceste adunări erau ţinute în ascuns, cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan 20:19, 26), dar acum era o apariţie bruscă, fără vreo apropiere vizibilă. Şi ((B116)) ei au fost înspăimântaţi crezând că văd un duh. Atunci El i-a liniştit, le-a spus să-şi calmeze temerile şi le-a arătat mâinile şi picioarele zicând: „Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. Şi în timp ce ei, de bucurie, tot nu credeau şi se mirau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?”, şi I-au dat o bucată de peşte fript, iar El a luat şi a mâncat în faţa lor. Atunci le-a deschis înţelegerea, profeţi că aceste lucruri se întâmplaseră exact cum fuseseră prezise. Dar Toma nu era de faţă (Ioan 20:24); şi când ceilalţi ucenici i-au spus că văzuseră pe Domnul, el n-a vrut să creadă şi a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune . . . mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!”Au trecut opt zile fără nici o altă manifestare şi au avut timp să se gândească liniştiţi şi să vorbească împreună despre experienţele din acea zi minunată, când, ucenicii fiind iarăşi adunaţi ca înainte, Isus a stat în mijlocul lor, întocmai ca în prima seară, zicând: „Pace vouă!” (Ioan 20:26). De data aceasta Toma era de faţă şi Domnul i s-a adresat zicând: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. El a arătat astfel că ştia fără să I se spună ce zisese Toma, şi a dat acea dovadă a învierii Sale, despre care Toma spusese că-l va satisface; şi Toma cu bucurie a răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”După acestea trebuie să fi trecut destul de mult timp până să aibă loc o nouă manifestare a prezenţei Domnului, iar ucenicii care erau galileeni au început să se gândească la casă şi la viitor; şi aducându-şi aminte de mesajul Domnului trimis prin femei, că El va merge înaintea lor în Galileea, au mers într-acolo. Probabil că Domnul i-a întâlnit în drum, pe un munte, după cum relatează Matei. Erau ((B117)) nedumeriţi; nu mai simţeau faţă de El aceeaşi familiaritate pe care o aveau altădată; de la răstignirea Sa părea atât de mult schimbat faţă de cum era înainte — apărea şi dispărea în timpuri şi locuri atât de ciudate; nu mai semăna cu „Omul Isus Hristos”; aşa că Matei spune că „ei I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”. După ce le-a spus câteva cuvinte Domnul „S-a făcut nevăzut” dinaintea lor şi i-a lăsat întrebându-se ce se va mai întâmpla. După întoarcerea lor în Galileea, un timp nu s-a mai întâmplat nimic neobişnuit şi n-a fost nici un alt indiciu al prezenţei Domnului. Fără îndoială că ei se întâlneau împreună şi vorbeau despre situaţie, şi se întrebau de ce nu li se arăta mai des.În această aşteptare zilele şi săptămânile păreau lungi. Renunţaseră cu mult timp în urmă la ocupaţiile obişnuite ale vieţii, pentru a-L urma pe Domnul din loc în loc, învăţând de la El şi predicând altora, „Împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Mat. 10:5-7). Nu doreau acum să se întoarcă la vechile lor ocupaţii; şi totuşi, cum să procedeze cu lucrarea Domnului? Înţelegeau situaţia destul de clar ca să ştie că nu mai puteau propovădui ca înainte, că Împărăţia lui Dumnezeu era aproape, deoarece tot poporul ştia că Învăţătorul şi Împăratul lor fusese răstignit, şi nimeni în afară de ei nu ştia despre învierea Lui. În timp ce toţi cei unsprezece erau dezorientaţi şi neliniştiţi, aşteptând ceva, fără să ştie ce anume, Petru a zis: Nu putem totuşi să stăm nefăcând nimic, mă voi întoarce la vechea mea meserie de pescar; şase din ceilalţi au zis: şi noi la fel, mergem cu tine (Ioan 21:3). Şi probabil că şi restul s-au întors la vechile lor îndeletniciri.Cine s-ar putea îndoi că Domnul era prezent fără a fi văzut de multe ori în timp ce ei discutau împreună, conducând şi îndrumând cursul împrejurărilor etc. spre cel mai mare bine al lor? Dacă ar fi avut un mare succes şi ar fi ajuns să fie ((B118)) absorbiţi de interesul în afaceri, curând ar fi devenit nepotriviţi pentru serviciul mai înalt; dar dacă n-ar fi avut nici un succes, ar fi părut ca şi cum i-ar forţa; astfel că Domnul a adoptat un plan care le-a dat o învăţătură aşa cum El adesea le dă ucenicilor Săi, anume, că El poate controla, dacă vrea, succesul sau eşecul eforturilor lor, în orice direcţie.Vechea firmă de pescari s-a reorganizat: au adunat bărcile, mrejele etc. şi au ieşit în larg pentru prima lor pescuire. Dar au trudit toată noaptea şi n-au prins nici un peşte, şi au început să se simtă descurajaţi. Dimineaţa un străin de pe ţărm i-a întrebat dacă au avut succes. Slab succes! N-am prins nimic, au răspuns ei. Mai încercaţi o dată, a zis străinul. Aruncaţi acum mrejele de cealaltă parte a corăbiei. Degeaba, străine, am încercat de ambele părţi toată noaptea, şi dacă ar fi peşte de o parte, ar fi şi de cealaltă. Totuşi, vom încerca încă o dată ca să vezi. Au făcut aşa şi au avut o captură imensă. Ce ciudat! au zis unii; dar sprintenul şi impresionabilul Ioan a prins imediat ideea corectă şi a zis: Fraţilor, numai Domnul putea face asta! Nu vă aduceţi aminte de hrănirea mulţimilor etc.? Acela de pe ţărm trebuie să fie Domnul, şi acesta este încă un mod ales de El să ni se arate. Nu vă amintiţi că exact aşa a fost şi la început când ne-a chemat? Şi atunci trudiserăm toată noaptea fără să prindem nimic, până când El ni S-a adresat zicând: „Aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire” (Luca 5:4-11). Da, desigur, acela este Domnul, cu toate că de la învierea Sa nu-L putem recunoaşte după înfăţişare. El Se arată acum sub diferite forme; dar de fiecare dată noi ştim că este El, după o împrejurare deosebită cum este aceasta, care ne aminteşte o întâmplare însemnată din cunoştinţa noastră trecută cu El.Şi când au tras la mal au aflat că Isus avea şi pâine şi peşte, şi au învăţat o lecţie, că sub îndrumarea Sa, sub grija Sa şi în serviciul Său nu vor fi lăsaţi să moară de ((B119)) foame (Luca 12:29, 30). Nu L-au întrebat dacă este Domnul, deoarece, în această împrejurare, ca şi în altele, ochii înţelegerii lor fiind deschişi, L-au recunoscut, nu după înfăţişarea fizică, ci după minunea făcută. Atunci au urmat instrucţiunile acelui ceas încântător, reasigurându-l pe Petru de acceptarea lui continuă în ciuda lepădării sale de Domnul, pentru care s-a căit şi a plâns. El a aflat acum din nou despre iubirea Învăţătorului său şi despre privilegiul său continuu de a paşte oile şi mieii. Parcă Îl auzim pe Domnul zicând: Nu trebuie, Petre, să te întorci la pescuit: te-am chemat cândva să fii pescar de oameni, şi ştiind că inima ta a rămas loială şi zeloasă, îţi reînnoiesc însărcinarea de pescar de oameni.Apoi, mâncând „împreună cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, «pe care», le-a zis El, «aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt»” (Fapt. 1:5). Aşa că au venit la Ierusalim după cum le spusese El, şi acolo, după patruzeci de zile de la înviere, S-a întâlnit şi a vorbit cu ei pentru ultima oară. De data aceasta şi-au adunat curajul ca să-L întrebe despre Împărăţia pe care le-o făgăduise, zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Această idee despre Împărăţie era ideea care predomina în mintea fiecărui evreu. Ei înţelegeau că Israel urma să fie în fruntea popoarelor sub Mesia, şi nu ştiau nimic despre lungile Timpuri ale Neamurilor şi nu vedeau încă faptul că binecuvântarea principală fusese luată de la Israelul după trup (Mat. 21:43; Rom. 11:7) şi că ei înşişi urmau să fie membri ai noului Israel (spiritual), preoţimea împărătească şi neamul sfânt, prin care, în calitate de corp al lui Cristos, vor veni binecuvântările asupra lumii. Ei nu înţelegeau încă nimic din aceste lucruri. Şi cum ar fi putut înţelege? Nu primiseră încă ((B120)) Spiritul sfânt al adoptării ca fii, ci erau încă sub condamnare; căci, deşi sacrificiul de răscumpărare fusese făcut de Răscumpătorul, acesta nu fusese prezentat încă formal pentru noi în Sfânta Sfintelor, chiar în cer (Ioan 7:39). Prin urmare, Domnul nostru n-a încercat să dea nici un răspuns explicativ la întrebarea lor, ci doar a zis: „Nu este treaba voastră [acum] să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere*, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”. Fapt. 1:7, 8.*Această putere făgăduită de a cunoaşte şi a înţelege timpurile şi perioadele, ca şi toate lucrurile care ţin de o mărturie cuvenită, se aplică la Biserica întreagă, de la cel dintâi până la cel din urmă; şi sub îndrumarea şi puterea Spiritului sfânt, este dată hrană la timp potrivit în legătură cu fiecare trăsătură a planului, pentru ca noi să putem fi martorii Lui, chiar până la sfârşitul veacului. Compară cu Ioan 16:12, 13.Apoi Domnul, care mergea cu ei, când au ajuns la muntele Măslinilor Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, a fost despărţit de ei şi S-a înălţat, şi un nor L-a ascuns din ochii lor (Luca 24:48-52; Fapt. 1:6-15). Acum începeau să vadă ceva mai mult din planul lui Dumnezeu. Domnul care coborâse din cer S-a întors la Tatăl, după cum le spusese înainte de moartea Sa — S-a dus să le pregătească un loc şi va veni iarăşi şi-i va primi — a plecat departe ca să primească împărăţia făgăduită şi să Se întoarcă (Luca 19:12); iar între timp ei urmau să fie martorii Săi pe întregul pământ, pentru a chema şi pregăti un popor care să-L primească atunci când va veni să fie preamărit în sfinţii Săi şi să domnească în calitate de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Ei au văzut noua lor misiune, de a vesti fiecărei creaturi un împărat care vine ((B121)) din cer „cu toată autoritatea în cer şi pe pământ”, care era o lucrare mult mai importantă decât aceea din anii precedenţi, când au vestit pe „Omul Hristos Isus” şi când L-au urmat pe Cel care era „dispreţuit şi părăsit de oameni”. Domnul lor înviat era într-adevăr schimbat, nu numai la înfăţişarea personală — arătându-Se uneori într-un fel şi într-un loc, iar alteori în alt fel şi în alt loc, manifestându-Şi „toată puterea” — ci era schimbat şi în starea sau natura Sa. Nu li se mai adresa iudeilor şi nici nu li se mai arăta; căci de la înviere nimeni nu L-a văzut în nici un sens, în afară de prietenii şi urmaşii Săi. Cuvintele Sale, „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, au fost astfel dovedite.Astfel a fost stabilită credinţa apostolilor şi a Bisericii timpurii în faptul învierii Domnului. Îndoielile lor s-au risipit şi inimile lor se bucurau; s-au întors la Ierusalim şi au stăruit în rugăciuni şi cereri şi în studiul Scripturilor, aşteptând înfierea făgăduită de Tatăl şi înzestrarea lor cu înţelegere spirituală şi cu daruri speciale de puteri miraculoase, ca să-i facă în stare să convingă pe adevăraţii israeliţi şi să întemeieze Biserica Evanghelică, în ziua Cincizecimii. Fapt. 1:14; 2:1.Deşi Domnul nostru la a doua venire a Sa nu-Şi va manifesta prezenţa în modul în care Şi-a manifestat-o în decursul celor patruzeci de zile după înviere, totuşi avem asigurarea Sa că „fraţii nu vor fi în întuneric”. Nu, şi mai mult, noi vom avea un ajutor pe care ei nu-l puteau avea şi nu l-au avut în decursul celor patruzeci de zile, adică „puterea de sus”, ca să ne călăuzească în înţelegerea fiecărui adevăr cuvenit a fi înţeles, şi, întocmai cum a fost făgăduit, să ne arate lucrurile viitoare. De aceea, la vremea potrivită vom avea înţelegerea deplină a modului, timpului şi împrejurărilor care însoţesc arătarea Sa, care, dacă sunt urmărite şi observate cu atenţie, nu vor fi mai ((B122)) puţin convingătoare decât dovezile învierii Domnului nostru date Bisericii timpurii, chiar dacă sunt de un fel diferit.Că Domnul nostru la a doua venire a Sa ar putea să-Şi ia formă umană şi să Se arate astfel oamenilor, cum li S-a arătat ucenicilor după înviere, nu poate fi nici o îndoială; nu numai fiindcă El S-a arătat în formă umană în decursul celor patruzeci de zile, ci fiindcă fiinţele spirituale şi-au manifestat în trecut puterea de a se arăta ca oameni în carne şi sub diferite forme. Însă o asemenea manifestare n-ar fi în armonie cu sensul general al planului lui Dumnezeu şi nici cu indicaţiile scripturale date cu privire la modul arătărilor Sale, după cum vom vedea. În schimb, este planul Domnului ca împărăţia Sa spirituală să comunice, să opereze şi să-şi manifeste prezenţa şi puterea prin mijloace umane, pământeşti. Întocmai cum prinţul acestei lumi, Satan, deşi nevăzut de oameni, exercită o mare influenţă în lume prin cei care-i sunt supuşi şi sunt stăpâniţi şi controlaţi de spiritul lui, tot aşa, noul Prinţ al Păcii, Domnul, va lucra şi-Şi va manifesta prezenţa şi puterea în principal prin fiinţe umane, supuse Lui, stăpânite şi conduse de spiritul Lui.A vedea cu ochii naturali şi a auzi cu urechile naturale nu este tot ce înseamnă a vedea şi a auzi. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” astfel, şi totuşi copiii lui Dumnezeu L-au văzut, L-au cunoscut şi au avut comuniune cu El (Ioan 1:18; 5:37; 14:7). Noi auzim chemarea lui Dumnezeu, „chemarea” noastră „de sus”, auzim glasul Păstorului nostru şi privim întruna la Isus şi vedem premiul, coroana vieţii pe care El o promite — nu cu vederea naturală şi cu auzul natural, ci cu înţelegerea noastră. Mult mai de preţ este vederea pe care o avem prin ochii înţelegerii şi credinţei noastre despre Domnul nostru glorificat ca Împăratul slavei, spiritual, mult înălţat, Răscumpărătorul şi Împăratul nostru, decât vederea oferită ochiului natural înainte de Cincizecime.((B123))Era o necesitate ca Domnul să Se arate ucenicilor Săi în modul cum li S-a arătat după înviere, necesitate care nu va exista la a doua venire a Sa. Obiectivul Său va fi atunci mai bine servit pe altă cale. De fapt, a apărea aşa la a doua venire ar fi spre dauna scopului care trebuie atunci împlinit. Obiectivul arătării Sale ucenicilor după înviere a fost să-i convingă că Acela care fusese mort este viu pentru totdeauna, pentru ca ei să poată merge ca martori ai faptului învierii Sale (Luca 24:48) şi pentru ca mărturia lor să poată fi o temelie sigurăpentru credinţa generaţiilor următoare. Deoarece nimeni nu poate veni în mod acceptabil la Dumnezeu, să primească Spiritul sfânt al înfierii, fără credinţă în Cristos, era necesar nu numai pentru ucenicii de atunci, ci pentru toţi de atunci încoace, ca dovezile despre învierea şi schimbarea Sa să fie astfel încât oamenii fireşti să le poată înţelege şi aprecia. După ce au devenit părtaşi ai Spiritului sfânt şi au înţeles lucrurile spirituale (vezi 1 Cor. 2:12-16), ei ar fi putut crede pe îngeri la mormânt, că El înviase din starea morţii, chiar dacă ar fi văzut trupul de carne al Omului Isus Cristos zăcând încă în mormânt; dar înainte nu puteau — corpul trebuia să lipsească pentru a le face posibilă credinţa în învierea Lui. După ce Spiritul sfânt îi făcea în stare să discearnă lucrurile spirituale, ei puteau crede mărturia profeţilor că Isus trebuia să moară, că va fi înviat dintre cei morţi şi că va fi mult înălţat ca Împărat al slavei, fără a trebui să Se arate ca om şi să-Şi ia diferite corpuri omeneşti ca îmbrăcăminte, aşa încât să-L poată pipăi şi vedea înălţându-Se la cer. Dar toate acestea erau necesare pentru ei şi pentru toţi oamenii naturali. Crezând, noi venim la Dumnezeu prin El şi primim iertarea păcatelor şi Spiritul înfierii, pentru a înţelege lucrurile spirituale.Chiar în timp ce înlătura obstacolele naturale ale credinţei, luând formă de om etc., Domnul nostru i-a convins pe ucenici ((B124)) şi i-a făcut martori pentru alţii, nu prin văzul şi pipăitul lor natural, ci făcând deducţii împreună cu ei din Scripturi: „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să predice, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri»” (Luca 24:45-48). Petru de asemenea declară în mod clar acest obiectiv, zicând: „Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a fost dat să Se arate, de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat dintre cei morţi. Isus ne-a poruncit să predicăm poporului că El [Isus cel înviat] a fost rânduit de Dumnezeu, Judecător al celor vii şi al celor morţi”. Fapt. 10:40-42. Diaglott.Pentru Domnul nostru, după învierea Sa, era numai o chestiune de eficacitate în ce mod să Se arate ucenicilor, care să-I realizeze mai bine scopul, să-I facă cunoscută învierea şi schimbarea Sa de natură. Dacă s-ar fi arătat ca o flacără de foc, cum i s-a arătat îngerul lui Moise în rugul aprins (Exod. 3:2), ar fi putut într-adevăr discuta cu ei, însă dovada dată astfel ar fi fost departe de a fi atât de convingătoare cum a fost metoda pe care a adoptat-o, atât pentru apostoli cât şi pentru lume în general, căreia aceştia i-au pus mărturie.Dacă S-ar fi arătat în gloria formei spirituale, cum s-a arătat îngerul lui Daniel (Dan. 10:5-8), gloria ar fi fost mai mare decât ar fi putut suporta martorii. Probabil că ei ar fi fost aşa de alarmaţi încât să nu poată primi instrucţiuni de la El. Nici unuia în afară de Pavel nu i S-a arătat Domnul în acest fel; iar Pavel a fost atât de copleşit de strălucirea gloriei Lui, care o întrecea pe cea a soarelui la amiază, încât a căzut la pământ şi a fost orbit de ea.((B125))În examinarea metodei de manifestare adoptate de Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile, am văzut că El Şi-a „îngăduit” să Se facă vizibil numai de câteva ori chiar şi pentru martorii aleşi, şi atunci doar pentru scurt timp. Dacă întregul timp cât a fost văzut de ei ar fi fost adunat într-o singură zi în loc să fie la intervale pe parcursul celor patruzeci de zile, probabil ar fi totalizat mai puţin de douăsprezece ore, sau a optzecea parte din întregul timp. Acest lucru fiind adevărat, este evident că El a fost prezent cu ei nevăzut cam şaptezeci şi nouă din cele optzeci de zecimi din acea perioadă de patruzeci de zile. Şi chiar când li S-a arătat, înfăţişările (cu excepţia uneia singure, repetată pentru Toma), n-au fost într-o formă identică aceleia pe care ei o cunoscuseră atât de intim timp de trei ani şi pe care o văzuseră doar cu trei zile înainte. Nu se sugerează nici o singură dată că ei L-au cunoscut după trăsăturile familiare ale feţei Sale, nici chiar că a fost recunoscut după aceeaşi înfăţişare ca şi în alte apariţii.Maria a presupus că este „grădinarul”. Pentru cei doi care mergeau spre Emaus a fost „un străin”. A fost un străin şi pentru pescarii de pe marea Galileii şi pentru cei unsprezece din odaia de sus. De fiecare dată a fost recunoscut după acţiunile Sale, după vorbele Sale, sau după intonaţia familiară a glasului Său.Când Toma a spus că numai dovada care se adresa văzului şi pipăitului său natural ar fi acceptabilă pentru el, Domnul, deşi i-a satisfăcut acea cerere, l-a mustrat blând, zicând: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20:27-29). Dovada mai puternică a fost aceea care nu se adresa vederii naturale, şi mai binecuvântaţi sunt cei pregătiţi să primească adevărul prin orice dovadă ar binevoi Dumnezeu să-l concretizeze.((B126))El le-a arătat astfel nu numai că acum avea puterea să apară în diferite moduri şi forme, ci şi că nici unul dintre acele trupuri pe care le-au văzut nu era trupul Său spiritual, glorios, deşi faptele învierii şi prezenţei Sale le-au fost astfel arătate. Diferitele forme, şi lungile intervale fără vreo manifestare exterioară a prezenţei Sale invizibile, au evidenţiat faptul că deşi Domnul şi Învăţătorul lor era viu şi nu Se înălţase încă la Tatăl, El era acum o fiinţă spirituală, într-adevăr invizibilă pentru vederea omenească, dar având capacitatea de a-Şi manifesta prezenţa şi puterea în diferite moduri, după cum voia*.*Evenimentul relatat în Luca 4:30 nu trebuie privit ca un caz asemănător cu apariţiile şi dispariţiile Sale după înviere. Aceasta n-a fost o dispariţie în sensul de a Se face nevăzut pentru popor. A fost numai o mişcare rapidă, promptă, prin care a zădărnicit intenţiile ucigaşe ale duşmanilor Săi. Înainte ca ei să-şi execute planurile criminale, El S-a întors şi, trecând prin mijlocul lor, nici unul n-a avut curajul sau puterea să-L atace, fiindcă ceasul Său nu venise încă.Crearea corpului şi a veşmintelor în care li S-a arătat, chiar în odaia unde erau adunaţi, a fost o dovadă indiscutabilă că Cristos nu mai era o fiinţă umană, chiar dacă i-a asigurat pe ucenicii Săi că trupul pe care l-au văzut şi pe care Toma l-a pipăit era un trup adevărat, de carne şi oase, şi nu o simplă vedenie sau apariţie**. Ca ((B127)) fiinţă umană nu putea veni în odaie fără să deschidă uşa, însă ca fiinţă spirituală putea, şi atunci la moment Şi-a creat şi Şi-a luat un astfel de trup de carne şi astfel de veşminte cum a văzut potrivit pentru scopul intenţionat.**Nimeni să nu se grăbească să presupună că aici urmăm spiritismul, swedenborgianismul sau vreun alt ism. Noi urmăm pur şi simplu şi legăm logic relatarea apostolică. Vedem clar, şi într-un capitol următor vom examina marea diferenţă între învăţătura Bibliei şi acea falsificare a ei promulgată de către Satan sub numele de spiritism. Ne limităm aici să arătăm că spiritismul pretinde a face comunicare între oamenii morţi şi cei vii, în timp ce Biblia condamnă acest lucru (Isa. 8:19) şi ne învaţă că acele comunicaţii care erau adevărate au avut loc numai prin fiinţe spirituale, cum ar fi îngerii, sau prin Domnul nostru; însă nu prin Domnul nostru în timp ce era „Omul Cristos Isus”, nici în timp ce era mort, ci după schimbarea învierii Sale, când El a devenit un „duh dătător de viaţă” sau o fiinţă spirituală însufleţitoare.Nici un moment nu putem admite sugestia oferită de unii, că Domnul nostru a deschis uşile fără să fie observat, căci relatarea este limpede şi clară, că El a venit şi a stat în mijlocul lor în timp ce uşile erau închise — probabil barate şi zăvorâte cu foarte multă grijă „de frica iudeilor”. Ioan 20:19, 26.Lecţia că El Îşi schimbase natura a fost încă şi mai accentuată prin modul plecării din mijlocul lor: „El S-a făcut nevăzut dinaintea lor”. Corpul uman de carne şi oase etc., cu hainele de pe El, care a apărut deodată în timp ce uşile erau închise, n-a ieşit pe uşă, ci pur şi simplu a dispărut ori s-a dezintegrat în aceleaşi elemente din care El îl crease cu câteva clipe înainte. S-a făcut nevăzut din ochii lor şi n-a mai fost văzut de ei când carnea, oasele şi hainele în care Se arătase au fost dezintegrate, deşi nu ne îndoim că El era încă cu ei — prezent invizibil; şi tot aşa a fost cu ei şi o mare parte din timpul celor patruzeci de zile.În împrejurări speciale, pentru învăţătură specială, Dumnezeu a dăruit putere asemănătoare şi altor fiinţe spirituale, îngerilor, făcându-i capabili să apară ca oameni în trupuri de carne şi oase, care au mâncat şi au vorbit cu cei pe care-i informau, întocmai cum a făcut Domnul nostru. Vezi Gen. 18; Jud. 6:11-22; 13:3-20 şi comentariile asupra acestora în Vol. I, pag. 178-180.Puterea manifestată de Domnul nostru şi de îngerii la care ne-am referit, de a crea şi a dezintegra hainele în care apăreau, a fost şi ea supraomenească, la fel cu cea folosită în crearea şi dezintegrarea corpurilor omeneşti pe care le luau; iar corpurile nu erau corpurile lor spirituale glorioase, după cum nu erau nici hainele pe care le purtau. Ne vom aminti ((B128)) că haina fără cusături şi alte veşminte pe care le-a purtat Răscumpărătorul înainte de răstignirea Sa fuseseră împărţite între soldaţii romani, şi că giulgiul fusese lăsat împăturit şi pus deoparte în mormânt (Ioan 19:23, 24; 20:5-7), aşa că îmbrăcămintea în care a apărut în împrejurările menţionate trebuie să fi fost creată în mod special, şi probabil a fost cea mai potrivită fiecărei împrejurări. De exemplu, când S-a arătat Mariei ca grădinar a fost probabil în astfel de îmbrăcăminte cum ar purta un grădinar.Că trupurile în care a apărut Domnul erau trupuri umane reale şi nu simple iluzii, El le-a dat de înţeles în mod clar ucenicilor când a mâncat în faţa lor şi i-a invitat să-L pipăie şi să vadă că trupul era într-adevăr carne şi oase, zicând: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? . . . Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”.Unii creştini trag concluzii absurde din această exprimare a Domnului nostru în privinţa adevărului că El a luat un corp de carne şi oase. Ei privesc corpul pe care l-a luat ca fiind corpul Său spiritual şi declară că un corp spiritual este carne şi oase, şi este întocmai ca şi cel omenesc, cu singura deosebire că prin vinele lui curge în loc de sânge ceva ce nu se poate defini, pe care ei îl numesc spirit. Ei par să nesocotească declaraţia Domnului nostru, că acesta nu era un corp spiritual — că o fiinţă spirituală nu are carne şi oase. Oare uită ei şi declaraţia lui Ioan, că „nu s-a arătat încă” ce este un corp spiritual şi că noi nu vom şti până când vom fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui şi-L vom vedea, nu cum a fost, ci „cum este”? (1 Ioan 3:2). Oare uită ei şi afirmaţia categorică a apostolului Pavel, că „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” — şi asigurarea lui mai departe că prin urmare toţi moştenitorii împreună cu Cristos trebuie să „fie schimbaţi”? 1 Cor. 15:50, 51.((B129))Mulţi creştini au ideea că gloriosul corp spiritual al Domnului nostru este chiar acelaşi corp care a fost răstignit şi pus în mormântul lui Iosif; ei aşteaptă ca atunci când vor vedea pe Domnul în slavă să-L identifice după rănile făcute la Calvar. Aceasta este o mare greşeală, pe care o analiză foarte mică o va descoperi: Mai întâi, ea ar dovedi că trupul Său înviat nu este glorios sau perfect, ci cu urme de răni şi desfigurat. Apoi, ar dovedi că noi ştim ce este un corp spiritual, în ciuda afirmaţiei contrare a apostolului. În al treilea rând, ar dovedi că preţul răscumpărării noastre a fost luat înapoi, pentru că Isus a spus: „trupul Meu . . . îl voi da pentru viaţa lumii”. Carnea Sa, viaţa Sa ca om, umanitatea Sa a fost cea sacrificată pentru răscumpărarea noastră. Iar când a fost ridicat din nou la viaţă prin puterea Tatălui, n-a fost înviat la o existenţă umană, deoarece aceea a fost sacrificată ca preţul cumpărării noastre. Şi dacă acel preţ ar fi fost luat înapoi, noi am fi încă sub condamnarea morţii şi fără speranţă.N-avem motive să presupunem că trupul spiritual al Domnului nostru după învierea Sa este un trup omenesc, după cum n-avem motive nici să presupunem că trupul Său spiritual de dinaintea primei Sale veniri a fost omenesc, sau că alte fiinţe spirituale au trupuri omeneşti, căci un spirit n-are nici carne nici oase, iar apostolul Petru spune că Domnul nostru a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”.Trupul uman al Domnului nostru a fost însă luat din mormânt în mod supranatural, deoarece dacă ar fi rămas acolo ar fi fost o piedică de neînvins pentru credinţa ucenicilor care nu erau încă instruiţi în lucrurile spirituale — „căci Duhul Sfânt încă nu era” (Ioan 7:39). Nu ştim ce s-a făcut cu el, decât că nu s-a descompus sau n-a putrezit (Fapt. 2:27, 31). Că a fost dezintegrat în gaze sau că se păstrează încă undeva ca un mare memorial al iubirii lui Dumnezeu, al ascultării lui Cristos şi al răscumpărării noastre, nimeni nu ştie — şi ((B130)) astfel de cunoştinţă nici nu este necesară. Suntem asiguraţi că Dumnezeu a ascuns în mod miraculos trupul lui Moise (Deut. 34:6; Iuda 9); şi mai ştim că, tot ca un memorial, Dumnezeu a ferit de putrezire în mod miraculos mana din vasul de aur care a fost aşezat în chivot sub Capacul Ispăşirii din Cortul Întâlnirii, şi că aceasta era un simbol al cărnii Domnului nostru, pâinea din cer (Exod. 16:20, 33; Evr. 9:4; Ioan 6:51-58). Prin urmare, nu vom fi surprinşi dacă în Împărăţie Dumnezeu va arăta lumii trupul de carne, răstignit pentru toţi, ca să dea preţul de răscumpărare pentru ei — nefiind permis să se descompună, dar păstrat ca o mărturie eternă a iubirii infinite şi a supunerii desăvârşite. Este cel puţin posibil ca Ioan 19:37 şi Zaharia 12:10 să aibă asemenea împlinire. Cei care au strigat „Răstigneşte-L!” vor putea, ca martori, identifica însuşi trupul străpuns de suliţă şi sfâşiat de cuie şi de spini.A considera trupul glorios al Domnului nostru ca un trup de carne, n-ar explica câtuşi de puţin apariţiile Sale deosebite şi neaşteptate în decursul celor patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Cum putea să apară şi apoi să dispară atât de subit? Cum se face că în cele patruzeci de zile a fost aproape tot timpul nevăzut? Şi de ce înfăţişarea Sa era de fiecare dată atât de schimbată încât n-a fost recunoscut ca fiind acelaşi cu Cel văzut în alte împrejurări anterioare, sau cu Cel atât de binecunoscut şi iubit de toţi dinaintea răstignirii Sale, doar cu câteva zile înainte?N-ar fi de-ajuns să spunem că acestea au fost miracole, deoarece atunci ar trebui să se spună utilitatea sau necesitatea miracolelor. Dacă trupul Său după înviere ar fi fost carne şi oase, şi acelaşi trup care a fost răstignit, cu toate trăsăturile şi cicatricile, de ce ar fi făcut El minuni care nu numai că nu stabileau acel fapt, ci era posibil, după cum vedem, să înveţe contrariul? — că El nu mai era o fiinţă umană — carne şi oase — ci o fiinţă spirituală care putea să meargă şi să vină ca vântul, astfel că nimeni nu ((B131)) putea spune de unde venea sau unde mergea, dar care, pentru a-i instrui, Se arăta ca om în felurite trupuri de carne şi oase pe care le crea şi le dezintegra după cum cereau împrejurările.Înainte de răstignirea Sa, Domnul nostru fusese în relaţii familiare cu ucenicii, însă după înviere, cu toate că nu-i iubea mai puţin, purtarea Lui faţă de ei era mai rezervată. Aceasta a fost fără îndoială pentru a le imprima mai puternic demnitatea şi onoarea marii Sale înălţări, şi a le inspira respectul cuvenit persoanei şi autorităţii Sale. Deşi lui Isus ca om nu I-a lipsit niciodată acea demnitate a comportamentului care cere respect, totuşi, după schimbarea Sa la natura divină era necesară şi potrivită o rezervă mai mare. O asemenea rezervă a fost totdeauna menţinută de Iehova faţă de creaturile Sale, şi ea este potrivită în situaţia dată. Această rezervă a marcat toate întrevederile Domnului nostru cu ucenicii după învierea Sa. Acestea erau foarte scurte, tocmai cum spusese: „Nu voi mai vorbi mult cu voi”. Ioan 14:30.Celor care cred că Tatăl nostru ceresc este spirit şi nu om, nu le va fi greu să înţeleagă că Domnul nostru Isus, care acum este înălţat la natura divină şi care este nu numai o asemănare morală a lui Dumnezeu, ci de fapt este „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui”, nu mai este om, ci fiinţă spirituală pe care nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea fără un miracol. Este tot atât de imposibil pentru oameni să vadă gloria dezvăluită a Domnului Isus, după cum este imposibil şi să-L vadă pe Iehova. Să ne gândim un moment cum numai o reflexie a gloriei spirituale a afectat pe Moise şi pe Israel la Sinai (Evr. 12:21; Exod. 19; 20:19-21; 33:20-23; 34:29-35). „Priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare, încât Moise a zis: «Sunt nespus de îngrozit şi tremur»”. Şi deşi Moise a fost întărit supranatural ca să privească gloria Domnului, aşa încât patruzeci de zile şi partuzeci de nopţi, singur cu Dumnezeu, umbrit de gloria Sa ((B132)) şi fără mâncare şi băutură, el a primit şi a scris legea divină (Exod. 34:28), totuşi când a cerut să-L vadă pe Iehova faţă în faţă i s-a spus: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod. 33:20). Prin urmare, tot ce a văzut Moise a fost o apariţie care reprezenta pe Dumnezeu, şi nimic mai mult n-a fost posibil. Aceasta este în armonie şi cu cuvintele apostolului: „Nimeni nemuritor, nevăzut, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea [vreodată]” (1 Tim. 6:15, 16). Dar este clar declarat că fiinţele spirituale pot vedea şi văd pe Dumnezeu, care este El Însuşi o fiinţă spirituală. Matei 18:10.Dacă Domnul nostru este tot „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5, 6) — dacă, fiind dat la moarte în trup El a înviat din nou în trup, şi nu, cum spune apostolul, un spirit dătător de viaţă — atunci în loc să fie înălţat mai presus de îngeri şi de orice nume care se poate numi sub ceruri şi pe pământ, El este încă om. Şi dacă El Şi-a păstrat forma de rob, pe care a luat-o cu scopul de a suferi moartea pentru fiecare om, şi este şi acum cu puţin mai prejos decât îngerii, atunci El nu-L poate vedea pe Dumnezeu niciodată. Cât de iraţională este această vedere când este examinată cu totul în lumina mărturiei apostolice! Gândiţi-vă de asemenea că dacă trupul Domnului nostru, care a fost străpuns şi rănit de cuie, de suliţă şi de cununa de spini, şi care a fost marcat de suferinţe, este trupul Său spiritual glorios, şi dacă cicatricile şi trăsăturile omeneşti desfigurate sunt părţi integrante ale Domnului înălţat, atunci El este departe de a fi frumos, chiar dacă trebuie să iubim rănile îndurate pentru noi. Şi dacă El poartă astfel un trup imperfect, cu urme de răni, desfigurat, şi dacă noi vom fi asemenea Lui, n-ar implica aceasta că apostolii şi sfinţii care au fost răstigniţi, decapitaţi, omorâţi cu pietre, arşi, tăiaţi în bucăţi şi sfâşiaţi de fiare, precum şi cei care au suferit accidente, la fel, fiecare dintre ei îşi va purta cusururile şi semnele rănilor lui? Şi cu ((B133)) acest mod de a vedea, n-ar prezenta cerul cel mai îngrozitor spectacol — pentru toată veşnicia? Dar nu acesta este cazul şi nimeni n-ar putea susţine multă vreme o vedere atât de neraţională şi nescripturală. Fiinţele spirituale sunt fiinţe desăvârşite în fiecare amănunt, şi astfel apostolul aminteşte Bisericii, care este moştenitoarea gloriei şi onoarei spirituale sau cereşti, că deşi semănată [în moarte] în slăbiciune [cu semne şi răni etc.] ea [fiinţa] este înviată în putere; deşi semănată în necinste [brăzdaţi de griji şi necaz etc.] înviază în slavă; deşi semănat trup firesc [literal, „trup animal”] înviază trup spiritual; şi că, după cum am purtat chipul tatălui pământesc, vom purta chipul Domnului ceresc (1 Cor. 15:42-51). Domnul nostru Isus a luat şi a purtat pentru noi şi chipul celui pământesc pentru un timp, ca să ne poată răscumpăra. Dar prin învierea Sa, El a devenit Domnul ceresc (Rom. 14:9), iar noi, dacă suntem credincioşi, vom purta curând chipul Domnului ceresc (trupuri spirituale), după cum acum mai purtăm încă chipul domnului pământesc, Adam (trupuri umane).Să ne amintim cazul lui Pavel — pentru ca el să poată fi unul dintre apostoli trebuia să fie un martor — trebuia să vadă pe Domnul după învierea Sa. El n-a fost unul dintre cei care au văzut manifestările învierii şi prezenţei Sale în decursul celor patruzeci de zile, de aceea i-a fost acordată o întrezărire specială a Domnului. Însă el L-a văzut, nu cum L-au văzut ceilalţi — nu acoperit de vălul trupului şi veşmintelor de diferite forme. Şi cea mai fugară privire la persoana glorioasă a Domnului nostru fără văl, l-a făcut să cadă la pământ orbit de o glorie a cărei „strălucire o întrecea pe cea a soarelui în miezul zilei”; şi pentru a fi vindecat măcar în parte de această orbire a fost necesară o minune (Fapt. 9:17, 18). Nu L-a văzut Pavel pe Domnul aşa cum este — o fiinţă spirituală? Şi n-a apărut Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile aşa cum a fost, adică aşa cum fusese înainte, pentru scopurile şi motivele speciale deja arătate? Nu avem nici un motiv să ne îndoim de ((B134)) aceasta. Dar Domnul a avut un scop în faptul că lui Pavel i S-a arătat în acest fel, întocmai cum faptul că celorlalţi li s-a arătat altfel a avut şi a servit unui alt scop. Pavel arată acest scop, zicând: „După ei toţi ca unuia născut Înainte de vreme mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8, după nota de subsol la trad. reviz. — n. e.). După cum învierea Domnului nostru a fost naşterea Sa din moarte, la deplina perfecţiune a fiinţei spirituale (Col. 1:18; Rom. 8:29), tot aşa învierea Bisericii, Corpul lui Cristos, este arătată aici şi în alte locuri ca o naştere. La naşterea sau învierea noastră ca fiinţe spirituale, vom vedea pe Domnul aşa cum este, întocmai cum L-a văzut Pavel; dar noi, fiind schimbaţi sau născuţi atunci fiinţe spirituale, nu vom fi doborâţi la pământ, nici orbiţi la vederea persoanei glorioase a Domnului nostru. Cuvintele lui Pavel vreau să spună că el L-a văzut aşa cum Îl vom vedea noi — „aşa cum este”; el L-a văzut aşa cum Îl va vedea întregul Corp al lui Cristos, însă el L-a văzut Înainte de vreme, înainte de a fi născut dintre morţi şi prin urmare înainte de a fi capabil să suporte — totuşi „aşa cum” fiecare născut în acest fel Îl va vedea la timpul cuvenit.Moise, coborând de pe munte pentru a comunica Israelului Legământul Legii, a fost un tip al mai Marelui Legiuitor şi Mijlocitor al Noului Legământ, care la a doua venire Se va prezenta ca să conducă şi să binecuvânteze lumea. Prin urmare, Moise a simbolizat Biserica întreagă, al cărei Cap este Domnul nostru. Faţa lui Moise a fost făcută să strălucească, aşa încât poporul n-a putut să-l privească, şi după aceea a trebuit să poarte un văl, ca tip al gloriei spirituale a lui Cristos, o ilustraţie a punctului pe care-l examinăm acum. Cristos are gloria şi strălucirea adevărată, imaginea exactă a persoanei Tatălui, iar noi vom fi asemenea Lui, şi nimeni nu poate privi această glorie; de aceea, oricare va fi manifestarea Legiuitorului faţă de lume când gloria Domnului se va descoperi, gloria persoanelor spirituale nu va putea fi văzută. Ele vor vorbi prin văl — sub acoperire. Aceasta, şi încă mai mult, a fost semnificaţia vălului lui Mosie. Exod. 34:30-33.((B135))Acordând subiectului un studiu atent, ajungem tot mai mult să recunoaştem înţelepciunea divină arătată în maniera de a le descoperi apostolilor învierea Domnului nostru, pentru ca ei să fie pe deplin satisfăcuţi şi martori vrednici de încredere, şi pentru ca cei umiliţi din lume să poată primi mărturia lor şi să creadă că Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru din morţi — ca ei să-L poată recunoaşte ca pe Acela care a fost mort, dar care acum este viu în vecii vecilor, şi crezând să poată veni la Dumnezeu prin El. Şi privindu-L sub călăuzirea Spiritului sfânt al adevărului, minţile noastre se lărgesc şi nu-L mai vedem pe omul Cristos Isus, ci pe Domnul slavei şi al puterii, părtaş al naturii divine. Şi astfel Îl cunoaştem pe El, pentru a cărui venire şi împărăţie s-a rugat şi a aşteptat Biserica atât de serios. Şi nimeni, recunoscând cum se cuvine marea Sa înălţare, nu poate aştepta la a doua venire a Sa pe omul Cristos Isus în trupul de carne pregătit pentru jertfă şi rănit şi dat la moarte ca răscumpărarea noastră. Nici nu trebuie să ne aşteptăm ca la a doua venire, El să „Se arate” sau să Se manifeste lumii în diferite forme de carne şi oase — ceea ce a fost necesar pentru acei martori aşa cum vom vedea, foarte diferit.Din cele ce am văzut cu privire la fiinţele spirituale şi la manifestările lor în timpurile trecute, este evident că dacă Domnul nostru ar fi să Se manifeste la a doua venire a Sa, fie deschizând ochii oamenilor ca să-I privească gloria, cum a făcut cu Pavel şi cu Daniel, fie luând trup omenesc, ar fi în dauna planului descoperit în Cuvântul Său. Efectul arătării Sale în glorie lumii, ochii lor fiind în mod miraculos pregătiţi ca să-L poată vedea, ar fi aproape să-i paralizeze prin vederea aceea copleşitoare, în timp ce a apărea ca om, ar însemna a coborî standardul demnităţii şi a da naturii şi formei divine o apreciere mai joasă decât cea adevărată. Cum nici una din aceste metode n-ar părea să fie necesară ((B136)) sau recomandabilă acum, nu putem presupune că va fi adoptată vreuna din ele.Dimpotrivă, ar trebui să aşteptăm ca Cristosul să fie manifestat în trupul omenirii în acelaşi mod în care atunci când Domnul a „devenit trup” şi a locuit printre oameni, Dumnezeu S-a manifestat în trupul Său. Natura umană, când este perfectă şi în armonie cu Dumnezeu, este o asemănare a lui Dumnezeu în trup; ca atare, Adam cel iniţial perfect a fost o asemănare a lui Dumnezeu, iar omul perfect Cristos Isus de asemenea; aşa încât El a putut să-i spună ucenicului Filip, care a cerut să-L vadă pe Tatăl: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — a văzut asemănarea lui Dumnezeu în trup, „Dumnezeu manifestat în trup”.La fel şi omenirea în general, pe măsură ce membrii ei vor reveni treptat la chipul de multă vreme pierdut al lui Dumnezeu, ei vor fi chipuri şi asemănări trupeşti ale Tatălui şi ale Cristosului. Chiar la începutul Mileniului, după cum am văzut, vor exista modele de umanitate perfectă în faţa lumii (vezi Vol. I, pag. 287-293): Avraam, Isaac, Iacov şi sfinţii profeţi, deja încercaţi şi aprobaţi, vor fi „prinţi” printre oameni, exponenţii şi reprezentanţii împărăţiei spirituale, nevăzute. Cristos va fi manifestat în aceştia — în trupul lor — aşa cum Tatăl a fost manifestat în trupul Lui. Şi când „cine va vrea” va ajunge la perfecţiune şi va veni în deplină armonie cu voinţa lui Cristos, fiecare din aceştia va fi un chip al lui Dumnezeu şi al lui Cristos, şi în fiecare din aceştia va fi manifestat Cristos.Pentru că a fost creat în chipul moral al lui Dumnezeu, omul perfect, consacrat pe deplin, va fi capabil să aprecieze perfect Spiritul sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu; iar Biserica glorificată îl va conduce. Fără îndoială, de asemenea, că viziunile şi descoperirile directe, precum şi comunicările generale între Împărăţia spirituală şi reprezentanţii şi exponenţii ei pământeşti vor fi mult mai libere şi mai generale decât au fost vreodată înainte comunicările similare — vor fi mai mult conform ordinii comuniunilor din Eden, ((B137)) înainte ca păcatul să fi adus condamnare şi separare de favoarea şi comuniunea lui Dumnezeu.Nimic deci, nici raţional nici scriptural, nu cere ca Domnul să Se arate la a doua venire a Sa în diferite trupuri de carne şi oase. Că o asemenea procedură nu este esenţială este evident din succesul împărăţiei lui Satan care lucrează prin fiinţe umane ca agenţi. Cei care se împărtăşesc din spiritul răului şi al erorii îl reprezintă cel mai deplin pe marele prinţ nevăzut. El este vizibil astfel în trupul lor cu toate că el însuşi este o fiinţă spirituală, invizibilă pentru oameni.Membrii Cristosului „schimbaţi”, făcuţi părtaşi ai naturii divine, vor fi fiinţe spirituale, după cum şi Satan este o fiinţă spirituală, şi deopotrivă invizibili pentru oameni. Activitatea lor va fi similară ca manieră, deşi direct opusă în caracter şi rezultate; agenţii lor onoraţi, nu legaţi şi înrobiţi prin ignoranţă şi slăbiciune cum sunt cei mai mulţi dintre slujitorii lui Satan, ci făcuţi desăvârşiţi şi „cu adevărat liberi”, vor lucra inteligent şi armonios, de bună voie şi din iubire; iar funcţiile lor vor fi răsplăţi ale dreptăţii.Prezenţa Domnului nostru va fi manifestată lumii prin demonstraţii de „putere şi slavă mare”, nu însă neapărat pentru vederea naturală, ci pentru ochii înţelegerii lor, când se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe care le va face noul Conducător. Prezenţa şi autoritatea Sa dreaptă vor fi recunoscute atât prin pedepsele, cât şi prin binecuvântările care vor curge către omenire de la domnia Sa.Multă vreme s-a crezut în general că strâmtorarea şi necazul vin asupra celor răi ca pedepse pentru facerea răului. Aceasta părând a fi o lege naturală şi potrivită, oamenii în general au acceptat-o, crezând că aşa trebuie să fie, chiar dacă nu este aşa; totuşi faptele aspre ale experienţei sunt în acord cu Biblia, că în trecut cei evlavioşi au suferit cel mai adesea necazuri şi persecuţii (2 Tim. 3:12). Dar în „ziua strâmtorării”, perioada celor patruzeci de ani care introduc ((B138)) domnia lui Mesia, această ordine va începe să se inverseze. În ziua aceea puterile rele vor fi răsturnate, iar dreptatea, stabilită printr-un proces treptat, va îndeplini grabnic o răsplătire corespunzătoare a răufăcătorilor şi binecuvântări celor care vor face bine. „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul; . . . Dar slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”, în „ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2:9, 10, 6, 5). Şi fiindcă acum există aşa de mult rău, răsplătirea va fi foarte severă la început; formând un „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Aşadar, în răzbunare, în strâmtorare şi în mânia asupra popoarelor, Domnul va descoperi lumii faptul schimbării de dispensaţii şi de conducători. Şi astfel, „când se împlinesc judecăţile Tale (Domnului) pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isa. 26:5-11). Ei vor învăţa că sub noua ordine de lucruri cei care vor face binele vor fi înălţaţi, iar cei care vor face răul vor fi restrânşi şi pedepsiţi. Pentru o mărturie profetică clară cu privire la această Împărăţie şi la operarea ei în favoarea celor umiliţi, corecţi, săraci, nevoiaşi şi asupriţi, şi cu privire la răsturnarea de către ea a monopolurilor şi a oricărui sistem de nedreptate şi de asuprire, precum şi cu privire la egalizarea generală a afacerilor omeneşti, citiţi cu atenţie Psalmul 72:1-19; 37:1-14.Împăratul nostru Se va descoperi astfel în mod treptat: unii Îl vor recunoaşte pe noul Conducător mai devreme decât alţii, dar în cele din urmă „orice ochi Îl va vedea” [horao — discerne] (Apoc. 1:7). Dar „El vine cu norii”; şi în timp ce norii strâmtorării sunt grei şi întunecaţi, când munţii (împărăţiile acestei lumi) se cutremură şi cad, iar pământul (societatea organizată) se clatină, se dezintegrează, se topeşte, unii vor începe să înţeleagă că ceea ce vestim noi acum a sosit deja — că ziua cea mare a lui Iehova a sosit; că ziua prezisă a ((B139)) strâmtorării şi a mâniei asupra naţiunilor acum începe, şi că Unsul lui Iehova Îşi ia marea Sa putere şi Îşi începe lucrarea de a face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17). Iar „El trebuie să împărăţească până” va fi pus jos toate autorităţile şi toate legile de pe pământ care sunt contrare celor care stăpânesc în cer.Pe măsură ce strâmtorarea va creşte, oamenii vor căuta, dar în zadar, un adăpost în „vizuini” şi peşteri, în marile stânci şi fortăreţe ale societăţii (francmasoneria, Odd Fellowship, uniuni sindicale, bresle, trusturi şi toate societăţile laice şi eclesiastice) şi în munţii (guvernele) pământului, zicând: „Cădeţi peste noi* [acoperiţi-ne, protejaţi-ne] şi ascundeţi-ne de Faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui”. Apoc. 6:15-17.*Cuvântul grecesc epi, folosit aici, este în general tradus pe, dar are şi semnificaţia peste şi împrejur, şi aşa este tradus de multe ori în versiunea comună. Ideea este aceea de protejare, nu de distrugere. Vederea comună asupra acestui pasaj, conform căreia el învaţă că oamenii răi vor avea destulă credinţă să se roage ca munţii literali să cadă, este absurdă. Adevărata împlinire începe deja: cei mari, cei bogaţi, şi nu mai puţin cei săraci, caută acum la munţi, la stânci şi la peşteri adăpost de furtuna întunecată a necazului pe care toţi o văd adunându-se.Idolatria banului care a înnebunit toată lumea şi care va avea un rol atât de proeminent în strâmtorare, pricinuind nelinişte nu numai pentru acumularea lui, ci şi pentru păstrarea lui, trebuie să fie complet nimicită, după cum se arată în Isaia 2:8-21; Ezec. 7:17-19.Ziua cea mare a strâmtorării va fi recunoscută şi toţi vor căuta protecţie de furtuna ei, deşi puţini vor recunoaşte judecăţile Domnului atunci răspândite peste tot în lume ca rezultat al prezenţei Sale, al stabilirii autorităţii Sale şi al aplicării legilor Sale. În cele din urmă însă toţi vor recunoaşte ((B140)) [„vedea”] pe Împăratul slavei; şi toţi cei care vor iubi atunci dreptatea se vor bucura să-L asculte şi să se conformeze pe deplin cerinţelor Sale drepte.Acesta va fi un timp de răsplătire pentru toţi cei care prin înşelăciune sau prin forţă, uneori în numele legii şi sub aprobarea ei, au acaparat pe nedrept drepturile sau proprietăţile altora. Răsplătirea, după cum am văzut, va veni de la Domnul prin ridicarea maselor populare. În strâmtorarea lor, nevrând să se despartă de un dolar sau de un pogon de pământ, sau de un drept asumat sau de o demnitate de care se bucuraseră de multă vreme şi care nu le fusese contestată, dar văzând răsplătirea apropiindu-se, mulţi vor căuta acoperirea organizaţiilor până atunci puternice — civile, sociale şi religioase — să le promoveze şi să le apere interesele, simţind că singuri ar cădea. Dar acestea nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului. Conflictul şi răsplătirea care se apropie vor face ca toate familiile pământului să bocească; pentru că va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele — nu, şi nici nu va mai fi vreodată. Ele vor boci din „pricina Lui”, din pricina judecăţilor Lui care vor produce marea strâmtorare într-un mod natural; pentru că Domnul Se ridică să clatine îngrozitor pământul şi să-i nimicească stricăciunile (Isa. 2:21). Atât de cuprinzătoare vor fi judecăţile şi necazul, încât nimeni nu va scăpa. În cele din urmă tot ochiul va discerne schimbarea şi va recunoaşte că Domnul domneşte. Strâmtorarea ar putea fi mult diminuată dacă oamenii ar putea să vadă şi să acţioneze prompt după principiile echităţii, ignorând şi renunţând la toate privilegiile nedrepte din trecut, chiar dacă ele ar fi legalizate; dar egoismul nu va permite aceasta, până când strâmtorarea va izbucni şi va răsturna pe cei mândri, va umili pe cei puternici şi va înălţa pe cei umiliţi.Dar marea masă a omenirii nu va ajunge să înţeleagă adevărata stare de lucruri până când ziua cea mare de strâmtorare va fi aproape de sfârşit — până când împărăţiile ((B141)) neamurilor vor fi prefăcute în pulbere şi îndepărtate cu totul, nemaigăsindu-se loc pentru ele (în 1915 d. Cr., cum am arătat în capitolul precedent) — până când Babilonul cel mare va fi complet răsturnat şi influenţa lui asupra lumii va fi zdrobită. Atunci ei vor vedea că marea strâmtorare prin care vor fi trecut a fost ceea ce este numit simbolic „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14); că în măsura în care ei au susţinut eroarea şi răul, în aceeaşi măsură au luptat împotriva legii şi forţelor noului imperiu şi a noului Conducător al pământului; şi că în măsura în care limba, pana, mâinile, influenţa şi mijloacele lor au fost folosite ca să sprijine dreptatea şi adevărul asupra oricărui subiect, în aceeaşi măsură ei au luptat de partea Domnului.Unii vor învăţa semnificaţia strâmtorării mai repede decât alţii, pentru că vor fi mai ascultători. Şi pe parcursul întregii strâmtorări vor fi în lume aceia care vor pune mărturie pentru cauza ei, declarând că prezenţa Domnului şi stabilirea Împărăţiei Sale, care este în opoziţie cu puterile întunericului, este adevărata cauză a strâmtorării, clătinării şi răsturnării societăţii, arătând că toţi cei care se opun adevărului şi dreptăţii sunt vrăjmaşii împărăţiei celei noi, şi că, dacă nu se vor preda fără întârziere, vor trebui curând să sufere o ruşinoasă înfrângere. Totuşi masele nu vor ţine seama de sfatul înţelept, după cum au făcut întotdeauna, până când vor fi cu totul umilite sub conducerea de fier a noii împărăţii, numai la sfârşit dându-şi seama de nechibzuinţa căii lor.Adevăratul învăţător şi purtător de lumină (Mat. 5:14), Biserica adevărată, corpul lui Cristos, nu va fi lăsată în întunecime ca să înveţe despre prezenţa Domnului ei prin manifestările mâniei şi puterii Sale, aşa cum va învăţa lumea. Pentru iluminarea ei s-a făcut pregătire specială. Prin cuvântul sigur al profeţiei, care străluceşte ca o lumină într-un loc întunecos, ea este clar şi precis informată chiar ce ((B142)) trebuie să aştepte (2 Pet. 1:19). Prin cuvântul profetic ea va fi nu numai protejată de descurajare şi făcută în stare să învingă atacurile, cursele şi pietrele de poticnire, atât de multe în „ziua cea rea”, şi astfel să stea aprobată de Dumnezeu, ci ea va deveni şi purtătorul de lumină şi învăţătorul lumii. Biserica este astfel făcută în stare să arate lumii cauza strâmtorării, să vestească prezenţa noului Conducător, să declare metodele, planul şi obiectivul noii dispensaţii, şi să instruiască lumea în privinţa celui mai înţelept curs de urmat în vederea acestor lucruri. Şi chiar dacă oamenii nu vor da atenţie instrucţiunilor până când lecţia supunerii le va fi fost impusă prin necaz, totuşi acestea îi vor ajuta mult la învăţarea acestei lecţii. La această misiune a „picioarelor”, sau a celor din urmă membri ai Bisericii, care vor vesti pe munţi (împărăţii) domnia lui Cristos începută, se referă Isaia 52:7.Scripturi care par a se contraziceSunt în Scriptură unele declaraţii referitoare la modul întoarcerii şi arătării Domnului, care, înainte de a fi examinate critic, par a fi în contradicţie unele cu altele. Şi fără îndoială că ele au servit timp de secole scopului divin de a ascunde adevărul până la timpul când va fi cuvenit să fie înţeles; şi chiar şi atunci să fie ascuns de toţi, cu excepţia clasei speciale a celor consacraţi cărora acesta le-a fost intenţionat.De exemplu, Domnul nostru a zis: „Iată, Eu vin ca un hoţ” şi „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului [în zilele prezenţei Sale]: mâncau, beau, se însurau, se măritau”, „şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul”. „Şi fiind întrebat de farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, Isus a răspuns şi le-a zis: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia»” [nota marginală la traducerea engleză, „cu manifestare exterioară”]. Apoc. 16:15; Luca 17:26, 27, 20; Mat. 24:38, 39.((B143))Aceste scripturi declară şi ilustrează clar modul venirii Domnului. Ele arată că El va fi prezent nevăzut, făcând o lucrare de care lumea va fi pentru un timp cu totul în necunoştinţă. Sosirea Lui prin urmare trebuie să fie într-un mod liniştit, neobservată şi cu totul neştiută de lume, întocmai cum ar veni „un hoţ”, fără zgomot sau altă demonstraţie care să atragă atenţia. După cum în zilele lui Noe lumea îşi vedea de afaceri ca de obicei, fără să fie câtuşi de puţin tulburată şi fără nici chiar cea mai slabă credinţă în propovăduirea lui Noe cu privire la potopul viitor, tot aşa, în prima parte a Zilei Domnului, lumea neavând nici o credinţă în vestea prezenţei Sale şi a strâmtorării iminente, va continua ca de obicei, nedând nici o atenţie unei astfel de propovăduiri până când, în marele potop al strâmtorării, lumea veche — vechea ordine de lucruri — se va prăbuşi, va trece, ca pregătire pentru stabilirea deplină a noii ordini, Împărăţia lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor — „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele [prezenţei] Fiului Omului”.Pe de altă parte, găsim scripturi care la prima vedere par a fi în contradicţie directă cu acestea, ca de exemplu: „Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer”. Domnul Isus se va descoperi „din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. „Toate popoarele [lumea] . . . vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu mare slavă.” „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea.” 1 Tes. 4:16; 2 Tes. 1:7, 8; Mat. 24:30; Apoc. 1:7.Ca şi căutători ai adevărului, nu va fi destul să spunem în legătură cu aceste pasaje că majoritatea lor par să favorizeze vederea care suntem noi înclinaţi s-o preferăm, indiferent ((B144)) care ar fi ea, şi apoi să le nesocotim pe celelalte. Până când nu avem o vedere asupra subiectului în care fiecare declaraţie a Bibliei să-şi găsească o reprezentare rezonabilă, nu trebuie să ne simţim siguri că avem adevărul cu privire la subiect. O singură declaraţie a lui Dumnezeu este tot atât de adevărată şi este o temelie tot atât de fermă pentru credinţă ca şi o sută. Şi ar fi mai înţelept să căutăm o înţelegere armonioasă decât să ajungem la o concluzie sau să adoptăm o teorie bazată pe o interpretare unilaterală, şi astfel să ne înşelăm pe noi înşine şi pe alţii.Creştinii în general nu fac nici un efort să pună în armonie aceste declaraţii, şi de aceea ideile lor sunt unilaterale şi incorecte. Cea din urmă grupă de declaraţii este tot atât de clară ca şi prima, şi se pare că învaţă tocmai contrariul unui mod de venire şi de prezenţă a Domnului liniştită, neobservată, ca un hoţ. Pe lângă aceste declaraţii, ni se arată alte două feluri ale venirii Sale, şi anume: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni În acelaŞi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”, şi, „Căci, aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Fapt. 1:11; Mat. 24:27). Pentru a ajunge la o concluzie corectă trebuie să le acordăm şi acestora greutatea cuvenită.În examinarea subiectului ar trebui să observăm că în timp ce Domnul nostru a afirmat ca un fapt hotărât că Împărăţia Sa se va stabili fără manifestare exterioară şi că venirea Sa, prezenţa Sa, va fi ca un hoţ, cerând veghere concentrată, atentă, pentru a o înţelege şi discerne, toate textele de mai sus, citate în general ca dovezi ale unei manifestări exterioare, vizibile, sunt într-un limbaj profund figurativ, cu excepţia celui care spune că El va veni în acelaşi fel cum S-a dus. Interpretarea declaraţiilor simbolice trebuie totdeauna să se adapteze declaraţiilor mai clare, mai literale, de îndată ce le este recunoscut caracterul simbolic. Ori de câte ori o interpretare literală ar încălca raţiunea şi ar pune ((B145)) pasajul în contradicţie directă cu declaraţiile clare ale Scripturii, un asemenea pasaj ar trebui considerat figurativ, iar interpretarea lui ca simbol ar trebui căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale, şi cu caracterul şi obiectivul general al planului descoperit. În acest caz, recunoscând şi interpretând astfel simbolurile, frumoasa armonie a tuturor declaraţiilor este vădită. Să le examinăm acum şi să vedem cât de perfect sunt ele în acord cu pasajele care nu sunt simbolice.„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va coborî din cer” (1 Tes. 4:16). Glasul şi trâmbiţa menţionate aici corespund în toate privinţele cu aceleaşi ilustraţii folosite în Apocalipsa 11:15-19 — „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: «Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor». . . . Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi” etc. Aceleaşi evenimente sunt menţionate şi în profeţia lui Daniel: „În timpul acela se va scula [va prelua controlul] marele prinţ Mihail [Cristos] . . . acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele. . . . Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi”. Iar Pavel, la menţiunea sa despre glas şi trâmbiţă, adaugă declaraţia: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. În 2 Timotei 4:1 el spune mai departe că Cristos va judeca viii şi morţii, în acest timp al arătării şi al împărăţiei Sale; iar începutul acestei judecăţi a popoarelor în viaţă este peste tot descris ca cel mai mare timp de strâmtorare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Dan.12:1.Astfel Pavel, Ioan şi Daniel se referă în mod evident la acelaşi timp, timpul arătării Domnului nostru şi al stabilirii împărăţiei Sale în mijlocul unui mare timp de strâmtorare, precum şi la evenimentele care îl precedă şi-l introduc.((B146))Fiecare scriitor arată acelaşi rezultat ca urmare a ridicării lui Mihail, glasurile şi trâmbiţa, adică strâmtorarea şi mânia asupra popoarelor şi învierea morţilor. Să observăm apoi ilustraţia folosită:„Cu un strigăt.” Cuvântul grecesc tradus aici prin „strigăt” este keleusma şi înseamnă un strigăt de încurajare. Un strigăt implică un mesaj public, destinat pentru urechile, nu a celor puţini, ci a unei mulţimi amestecate. El este intenţionat în general fie să alarmeze şi să îngrozească, fie să ajute şi să încurajeze. Sau poate avea un efect asupra unei clase, iar efectul contrar asupra alteia, după împrejurări şi condiţii.Aspectul afacerilor din lume în ultimii cincisprezece ani corespunde în mod izbitor cu acest simbol, prin izbucniri de încurajare mondială ca toţi oamenii să se trezească la sentimentul drepturilor şi privilegiilor lor ca oameni, şi să ia seama la relaţiile lor reciproce, la principiile pe care ele sunt bazate şi la scopurile pe care trebuie să le îndeplinească. Unde pe faţa pământului este naţiunea civilizată care n-a auzit strigătul şi care nu este influenţată de el! Întreaga lume civilizată a studiat în ultimii câţiva ani economia politică, drepturile civile şi libertăţile sociale ca niciodată înainte în analele istoriei; iar oamenii se încurajează unii pe alţii şi sunt încurajaţi ca niciodată înainte, să cerceteze aceste subiecte chiar până la temelie. Strigătul de încurajare început prin creşterea cunoştinţei printre oameni a făcut deja ocolul pământului, şi sub influenţa lui oamenii se unesc între ei, încurajaţi şi ajutaţi de oameni inteligenţi şi înzestraţi, să lupte şi să se străduiască pentru drepturi şi libertăţi atât reale cât şi închipuite; şi pe măsură ce organizaţiile lor cresc şi se înmulţesc, strigătul devine tot mai tare şi mai prelung, şi în final va rezulta, aşa cum a fost prezis, marele timp de strâmtorare şi de tumult al popoarelor înfuriate. Acest rezultat este descris în mod grăitor de către profet — „Un ((B147)) vuiet se aude pe munţi [împărăţii], ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta”. Isa. 13:4.„Glasul arhanghelului” este un alt simbol remarcabil, de o importanţă asemănătoare. Numele „arhanghel” înseamnă sol principal; şi Însuşi Domnul nostru uns este Solul principal al lui Iehova — „Solul Legământului” (Mal. 3:1). Daniel se referă la acelaşi personaj, numindu-l Mihail, care înseamnă Cel asemenea lui Dumnezeu — un nume potrivit pentru Cel care este „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui” şi reprezentantul puterii şi autorităţii Sale. Glasul Arhanghelului reprezintă autoritatea şi comanda lui Cristos. Acest simbol reprezintă deci pe Cristos preluând controlul, sau începându-Şi domnia şi dând poruncile, ordinele Sale oficiale, anunţând schimbarea dispensaţiei prin intrarea în vigoare a legilor împărăţiei Sale.Aceeaşi idee este exprimată în alt mod de către Daniel, când zice că în timpul acela „se va scula” Mihail, marele prinţ. A se scula înseamnă a-şi asuma autoritatea, a da ordine. Vezi „se va scula” în Isaia 2:19, 21. O altă ilustraţie a acestui simbol este dată prin David, care spune profetic despre Cristos: „Glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte”. Timpul de mare strâmtorare se va precipita şi pământul (societatea organizată) se va topi sau se va dezintegra sub schimbarea de administraţie care va intra în vigoare când va răsuna glasul poruncii noului Împărat. La porunca Sa, sistemele erorii, civile, sociale şi religioase, trebuie să cadă, oricât de vechi sau de ferm înrădăcinate şi fortificate ar putea fi ele. Sabia care iese din gura Lui va pricinui prăpădul: Adevărul asupra fiecărui subiect şi sub toate aspectele lui diverse va judeca pe oameni, şi sub puterea şi domnia Lui va produce răsturnarea răului şi a erorii în miile lor de forme.„Trâmbiţa lui Dumnezeu”. Mulţi, fără să se gândească, par să nutrească ideea că această trâmbiţă va fi un sunet literal ((B148)) în aer. Dar se va vedea că aceasta este o aşteptare neraţională, când se va observa că Pavel se referă aici la ceea ce Revelatorul numeşte „a şaptea trâmbiţă”, „cea din urmă trâmbiţă” dintr-o serie de trâmbiţe simbolice (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:52). Dovada că aceste referinţe sunt la aceeaşi trâmbiţă se găseşte în relatarea evenimentelor legate de fiecare din ele. Pavel menţionează învierea şi stabilirea Împărăţiei Domnului, ca fiind legate de „trâmbiţa lui Dumnezeu”, iar Revelatorul menţionează aceleaşi evenimente cu o exactitate şi mai mare. Faptul că „a şaptea” sau „cea din urmă” trâmbiţă este în mod potrivit numită „trâmbiţa lui Dumnezeu” este de asemenea evident când ne amintim că evenimentele menţionate sub cele şase trâmbiţe precedente din Apocalipsa se referă la acţiunile oamenilor, în timp ce a şaptea se referă în mod special la lucrarea Domnului şi cuprinde „ziua Domnului”. Fiindcă cele şase trâmbiţe precedente au fost simbolice — şi acest lucru este admis în general de către comentatorii şi cercetătorii care au vreo pretenţie că interpretează Apocalipsa — ar însemna o încălcare a raţiunii şi a bunului simţ a se aştepta ca a şaptea, ultima din serie, să fie un sunet literal, auzibil în aer. Şi nu numai atât, dar nu ar fi în armonie nici cu metodele generale ale Domnului, nici cu acele declaraţii ale Scripturii care arată modul secret al venirii Sale; căci un hoţ nu sună niciodată din trâmbiţă ca să-şi anunţe sosirea.Toate cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sunt simbolice şi reprezintă şapte mari perioade de timp şi evenimentele lor. Lăsăm examinarea acestora pentru un volum următor. Este suficient să spunem aici că noi ne aflăm astăzi chiar în mijlocul evenimentelor care marchează sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe. Glasurile puternice, înmulţirea cunoştinţei, popoarele înfuriate etc., luate în legătură cu profeţiile timpului, stabilesc aceasta ca un fapt. Multe evenimente trebuie încă să mai aibă loc înainte ca această a şaptea sau ultimă trâmbiţă să înceteze a mai suna; ca de exemplu, ((B149)) răsplătirea sfinţilor şi a profeţilor, învierea tuturor morţilor etc. De fapt ea acoperă întreaga perioadă a domniei milenare a lui Cristos, după cum se arată prin evenimentele care trebuie să aibă loc sub ea. Apoc. 10:7; 11:15,18.Aflăm astfel că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” curs de îndeplinire. Să observăm cu grijă, de asemenea, faptul că fiecare din cele trei profeţii la care tocmai ne-am referit (Dan. 12:1; Apoc. 11:15; 1 Tes. 4:16) declară prezenţa Domnului în timpul când au loc evenimentele amintite. Ele au fost prezise chiar cu scopul de a indica felul în care prezenţa Sa nevăzută va fi manifestată acelora care au credinţă în cuvântul profeţiei. Pavel spune: „Însuşi Domnul Se va coborî cu [literal în sau în timpul] un strigăt”, glas, trâmbiţă etc.; Ioan spune că împărăţiile acestei lumi devin ale Lui în timpul acestor evenimente; iar Daniel spune: „În timpul acela se va scula [va fi prezent] marele prinţ Mihail [Cristos]” şi Îşi va lua marea Sa putere. Dacă, prin urmare, putem recunoaşte strigătul, glasurile şi sunetul trâmbiţei celei mari, trebuie să le acceptăm ca indicii nu ale faptului că Domnul va veni curând, ci mai degrabă ale faptului că El a venit şi acum este prezent şi că lucrarea secerişului de adunare a grâului şi de ardere a neghinei este deja în curs de desfăşurare. Vom vedea curând că acest lucru este cu prisosinţă dovedit prin profeţiile timpului. Totuşi prezenţa şi lucrarea Sa pot fi discernute nu prin vederea naturală, ci numai prin ochiul credinţei, prin cuvântul sigur al profeţiei.Chiar aici n-ar trebui trecut cu vederea un alt fapt, şi anume, că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” şi „trâmbiţa lui Dumnezeu”, toate, după cum am explicat mai sus, sunt mijloace pentru împlinirea lucrării secerişului Veacului Evanghelic. Dacă, prin urmare, vedem că nu numai sensul acestor simboluri, ci şi rezultatele prezise au loc în realitate, atunci avem dovezi în plus, atât că am interpretat corect simbolurile, cât şi că acum suntem în această perioadă ((B150)) numită „seceriş”, în care Veacul Evanghelic şi Veacul Milenar se suprapun — unul încheindu-se, iar altul începând. Mulţi nu vor avea nevoie de nici un ajutor pentru a constata că acum se desfăşoară o lucrare de separare între adevăraţii consacraţi şi creştinii doar cu numele. Mulţi pot vedea focul simbolic deja în lucrare, pot discerne „strigătul” poporului, porunca noului Împărat Emanuel şi evenimentele numite „a şaptea trâmbiţă”, şi „norii” — supunându-Şi toate lucrurile.Am atras deja atenţia (Vol. I, pag. 237) asupra faptului că recunoaşterea lucrării secerişului în procesul ei actual este dovada prezenţei Domnului, deoarece El a spus că va fi secerătorul principal şi conducătorul întregii lucrări, şi că aceasta va fi prima Sa lucrare — „Şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur iar în mână o seceră ascuţită . . . Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”. „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor: «Culegeţi . . . »” etc. (Apoc. 14:14, 16; Mat. 13:30). Lucrarea secerişului va cere patruzeci de ani pentru a fi împlinită cu totul, sfârşindu-se în 1914 d. Cr. Diferitele ei trăsături vor fi împlinite treptat, dar toate zilele ei sunt „zilele Fiului Omului” — zilele prezenţei şi ale puterii Domnului nostru — recunoscute la sfârşit de către toţi, dar la început numai de către clasa specificată de apostol — „voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric”.„Într-o flacără de foc.” Următoarea din aceste declaraţii simbolice poate fi repede înţeleasă, dacă se va ţine minte sensul simbolurilor, foc etc., deja explicate (Vol. I, pag. 317). Ea spune: „La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. 2 Tes. 1:8.((B151))Exprimat literal, înţelegem că aceasta înseamnă că în ziua Lui (Veacul Milenar) prezenţa Domnului nostru va fi descoperită sau manifestată lumii din poziţia Sa de control spiritual („cer”), prin mânia şi pedeapsa care vor veni atunci asupra răului şi răufăcătorilor. Va fi o mânie mistuitoare, aşa cum este arătată prin simbolul foc, şi nu va lăsa nici rădăcină, nici ramură din sistemele rele, din eroare şi din asuprire, sau din cei care păcătuiesc voit; şi toţi cei mândri şi toţi răufăcătorii vor fi arşi ca miriştea în această Zi Milenară. La începutul ei — în această perioadă de „seceriş” — acest foc va arde foarte furios, mistuind mândria şi răul, care acum au o creştere atât de rodnică. Fericiţi cei care îşi vor preda mândria şi răul spre a fi distruse, pentru ca ei înşişi să nu fie deopotrivă nimiciţi (în „moartea a doua”), după cum unii împotrivitori vor fi evident nimiciţi în decursul Veacului Milenar. Despre acest timp citim: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. Mal. 4:1.„Îngerii puterii”, mesagerii sau agenţii puterii Lui sunt diferiţi şi se poate în mod potrivit înţelege că se aplică şi includ toate diferitele mijloace, însufleţite şi neînsufleţite, care vor fi folosite de Domnul nostru pentru a răsturna sistemele rele din prezent şi pentru a pedepsi pe răufăcători.În timp ce mânia sau răzbunarea Domnului se va arăta astfel într-o flacără de foc, prin strâmtorare mistuitoare, cum nu s-a mai cunoscut niciodată înainte — atât de generală şi de larg răspândită şi atât de distructivă pentru rău — dreptatea şi cei drepţi vor începe să fie favorizaţi. Şi pe măsură ce aceste procedee vor deveni tot mai evidente, oamenii vor începe să tragă concluzia că o putere nouă a preluat controlul afacerilor umane; şi astfel prezenţa Domnului nostru ca Împărat al Împăraţilor va fi descoperită ((B152)) lumii. El Se va descoperi „într-o flacără de foc, aducând răzbunare [atât] peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu [care de fapt nu cunosc pe Dumnezeu, dar care nici nu ascultă de lumina conştiinţei, pe care cu toţii o au într-o anumită măsură], [cât] şi peste cei care [deşi cunosc pe Dumnezeu, totuşi] nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”.Sub pedepsele şi sub lumina crescândă şi ocaziile favorabile din ziua Milenară, toţi vor fi aduşi la o atât de clară cunoştinţă a adevărului şi la calea dreptăţii, încât nu vor avea scuza ignoranţei sau a incapacităţii de a se supune adevărului; iar cei care în mod persistent vor continua ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii vor fi pedepsiţi cu nimicire veşnică (o nimicire din care nu va mai fi înviere) de la prezenţa Domnului şi de la slava puterii Lui.„Cu putere Şi cu mare slavă.” Această declaraţie este în sensul că lumea va vedea pe Fiul Omului venind, înainte ca Împărăţia Lui să fie pe deplin stabilită sau ca moştenitorii împreună cu El să fie toţi adunaţi şi înălţaţi cu El. Şi văzând venirea Lui, toate seminţiile pământului se vor boci — „vor vedea pe Fiul Omului venind . . . cu putere şi cu mare slavă”.Lumea vede deja norii strâmtorării îngrămădindu-se şi întunecându-se; ea îşi dă seama că o putere căreia nu-i poate face faţă este acum în acţiune în afacerile oamenilor; viitorul apropiat, din perspectiva prezentă, este întunecat şi prevestitor de rele pentru toţi cei care au suficientă inteligenţă să remarce orientarea evenimentelor. Oamenii cugetători observă stăruinţa cu care problemele de corectitudine şi incorectitudine, dreptate şi nedreptate le sunt impuse atenţiei, cerând o expresie a principiilor individuale ale lor. Mulţi recunosc slava şi puterea noului Conducător al pământului, însă din cauză că în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei nu-L recunosc pe Împăratul Însuşi. Oamenii văd norii şi prin urmare Îl văd venind în ((B153)) nori cu putere şi mare slavă [slava puterii şi dreptăţii], dar ei nu-L recunosc. Până când norii nu vor fi aruncat grindină şi cărbuni de foc (Ps. 18:12, 13) pentru a doborî mândria oamenilor, egoismul şi prejudecăţile, şi a le nimici, până atunci norii nu vor dispărea şi nu vor descoperi întreaga maiestate şi glorie a prezenţei lui Cristos. Dacă oamenii ar lua în considerare şi ar asculta glasul Domnului, care conduce acum cursul dreptăţii şi avertizează cu privire la răsplătirea iminentă, marele dezastru din viitorul apropiat ar putea fi evitat; „Dumnezeu vorbeşte însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. . . . Atunci [prin bubuitul tunetului din „ziua strâmtorării”], El deschide urechile oamenilor şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie”.„Iată, El vine cu norii” şi la timpul cuvenit „orice ochi Îl va vedea [discerne]”, Îi va recunoaşte prezenţa, puterea şi autoritatea; şi toţi vor trebui, fie că vor vrea fie că nu, să I se supună, până la dezlegarea lui Satan pentru puţină vreme, la încheierea Mileniului, când, după o deplină experienţă, le va fi încercată deplin dispoziţia de supunere sau nesupunere, iar cei nesupuşi vor fi nimiciţi — în a doua moarte, numită simbolic iazul de foc. Apoc. 21:8.Astfel văzute, toate aceste explicaţii simbolice ale modului venirii Domnului nostru sunt în perfect acord cu afirmaţiile clare care declară că prezenţa Sa va fi secretă pentru un timp, cunoscută numai de cei veghetori.În acelaşi felCare este atunci învăţătura din declaraţia îngerului la plecarea Domnului nostru — Fapte 1:11 — „Acest Isus care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”?O examinare atentă a acestui text va arăta armonia lui cu cele spuse mai sus. Mulţi par să creadă că pasajul spune, ((B154)) cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, aşa, în acelaşi fel, Îl veţi vedea venind iarăşi. Aceştia să-l citească tot mereu, până când vor observa faptul că el nu spune că aceia care L-au văzut plecând Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că felul venirii Lui va fi ca felul plecării Lui. Cum a fost deci felul plecării Lui? A fost cu mare splendoare şi cu mare demonstraţie? A fost cu sunet de trâmbiţă, cu glasuri şi cu un strigăt mare străbătând aerul, iar persoana Domnului strălucind în slavă şi strălucire supranaturală? Dacă era aşa, atunci ar trebui să aşteptăm venirea Lui din nou „în acelaşi fel”. Pe de altă parte, n-a fost cât se poate de liniştită şi de secretă, potrivită scopului Său de a avea martori pe deplin convinşi de acest fapt? Nimeni nu L-a văzut sau n-a ştiut despre acel fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Declaraţia Sa (Ioan 14:19), „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, n-a fost încă dovedită ca neîntemeiată; căci în afară de fraţi nimeni nu I-a văzut nici măcar arătările după înviere şi nimeni altcineva n-a fost martor la înălţarea Sa. Şi în acelaşi fel cum a plecat (liniştit, secret, în ceea ce priveşte lumea, şi neştiut de alţii în afară de ucenicii Săi), tot aşa, ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, tot aşa, când vine iarăşi, vine pentru ca bucuria să le fie deplină, după cum a spus: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine”. „Vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.” Luca 24:50, 51; Ioan 14:3; 16:22.Îngerul de asemenea se pare că a accentuat în mod special faptul că venirea din nou va fi venirea „aceluiaşi Isus” — acelaşi care a lăsat slava pe care o avea cu Tatăl înainte de a fi lumea şi a devenit om — S-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim; acelaşi Isus care a murit pe Calvar; acelaşi Isus care a înviat a treia zi ca spirit dătător de viaţă; acelaşi ((B155)) Isus care Şi-a manifestat schimbarea în timpul celor patruzeci de zile — acelaŞi Isus înălţat acum la cer. Da, acelaşi Isus care a făcut două schimbări de natură — prima de la spirituală la umană, iar apoi de la umană la divină. Aceste schimbări de natură nu I-au distrus individualitatea. Identitatea Sa s-a păstrat, după cum ne asigură îngerul, fie că filosofia acestui fapt este înţeleasă sau nu; şi chiar dacă noi nu-L vom mai cunoaşte după trup (ca om), ci trebuie să ne amintim de înălţarea Sa, că El este acum de natură divină, spirituală, şi trebuie să-I aşteptăm venirea în armonie cu schimbarea şi înălţarea Sa, totuşi ne putem aminti că El este acelaşi Isus iubitor şi că în această privinţă nu este schimbat. „Acelaşi Isus” care, deşi prezent în cele patruzeci de zile după înviere, a fost văzut numai de către ucenici, şi de către ei numai foarte scurt, este Cel care la a doua prezenţă a Sa va fi tot aşa de invizibil pentru lume cum a fost în cele patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Trebuie să ne amintim că El nu vine pentru a Se oferi ca jertfă şi ca atare nu mai are nevoie de un corp uman pregătit pentru sacrificiu (Evr. 10:5). Toate acestea au trecut acum; El nu mai moare, ci acum vine să conducă, să binecuvânteze şi să ridice omenirea răscumpărată.Domnul nostru ne dă o foarte frumoasă ilustraţie a felului în care se va descoperi prezenţa Sa, când zice: „Căci aşa cum iese lumina strălucitoare de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:27). Faptul că cele mai multe traduceri ale acestui verset sunt greşite, folosind cuvântul fulger acolo unde semnificaţia este aceea de lumina soarelui, este evident, pentru că sclipirile fulgerului nu ies de la răsărit şi nu strălucesc până la apus. Adesea ele ies şi din alte puncte cardinale, şi rareori, de cumva se întâmplă, scapără clar de la un capăt al cerului la altul. Ilustraţia Domnului, şi singura care se potriveşte cuvintelor Sale, este strălucirea soarelui, care iese invariabil ((B156)) de la răsărit şi luminează chiar până la apus. Cuvântul grecesc astrape, folosit aici, se vede astfel că este incorect redat în acest text, precum şi în relatarea aceloraşi cuvinte de către Luca (17:24). Un alt exemplu de folosire a cuvântului astrape de către Domnul nostru se găseşte în Luca 11:36, unde se aplică la strălucirea unei lămpi, şi în versiunea comună este redat prin „strălucire”. Ideile greşite despre felul venirii şi descoperirii Domnului nostru, fixate puternic în mintea traducătorilor, i-au dus la această greşeală de a traduce cuvântul astrape prin „fulger”. Ei au presupus că El se va descoperi deodată, asemenea unei sclipiri de fulger, şi nu treptat ca lumina răsăritului de soare. Dar ce frumoasă este imaginea răsăritului de soare pentru a ilustra ivirea treptată a adevărului şi a binecuvântării în ziua prezenţei Sale. Domnul îi asociază pe biruitori cu Sine Însuşi în această imagine, zicând: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Iar profetul, folosind aceeaşi imagine, spune: „Va răsări Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile lui”. Ivirea zorilor este treptată, dar în cele din urmă strălucirea întreagă, clară, va izgoni cu totul întunericul răului, al ignoranţei, al superstiţiei şi al păcatului.O traducere imperfectă a cuvântului parousia a ajutat de asemenea la ascunderea sensului acestui pasaj. În traducerea Emphatic Diaglott şi în cea a profesorului Young este redat prin prezenţă; în a lui Rotherham prin sosire, în timp ce în versiunea comună este redat venire. Şi deşi versiunea revizuită păstrează această redare eronată — venire — totuşi în redarea marginală [la traducerea engleză — n. e.] recunoaşte că definiţia adevărată a cuvântului grecesc este „prezenţă”. Cuvântul grecesc parousia înseamnă fără excepţie prezenţă personală, ca fiind venit, fiind sosit; şi nu trebuie niciodată să fie înţeles că înseamnă a fi pe cale, aşa cum este folosit în general cuvântul englezesc venire. Textul pe care-l examinăm învaţă prin urmare că după cum lumina soarelui ((B157)) se iveşte treptat, tot aşa treptat va fi manifestată sau descoperită şi prezenţa Fiului Omului.Domnul nostru a legat de această ilustraţie cuvinte de prevenire pentru a ne pune în gardă împotriva anumitor erori care vor fi promovate cam la vremea venirii Sale a doua, calculate să ducă Biserica în rătăcire. „Iată, v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi. Căci, aşa cum iese fulgerul [soarele] de la răsărit şi se arată [treptat] până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului”. Astfel Domnul nostru ne pune în gardă împotriva a două erori care cresc rapid în zilele noastre. Una este că Domnul nostru va veni în trup în pustia sau deşertul Palestinei; şi crezând astfel, mulţi au mers acolo, aşteptând să-L vadă pe Isus în trup, cu urmele rănilor ca şi atunci când a fost răstignit. Aşteptându-L aşa cum a fost, şi nu „aşa cum este”, ei greşesc grav şi se orbesc pe ei înşişi faţă de adevăr, cum au făcut evreii la întâia venire. Aceste aşteptări false conduc această clasă spre a interpreta literal declaraţia profetului (Zah. 14:4), „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor” etc.* Orbiţi de aşteptări false, ei nu văd că „picioarele” din acest pasaj sunt figurative, la fel ca şi în Ps. 91:12; Isa. 52:7; Ps. 8:6; 110:1; Efes. 6:15; Deuter. 33:3 şi în multe alte pasaje. Dacă ar şti ce să aştepte, ei ar şti să nu meargă la Ierusalim să-L caute pe omul Cristos Isus, căci Regele Cel mult înălţat vine ca lumina soarelui, făcându-Şi simţită prezenţa şi influenţa în lumea întreagă. De aceea, „să nu vă duceţi acolo”.„Deci, dacă vă vor zice: . . . «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi!” Spiritismul, întotdeauna gata să înşele prin falsuri şi întotdeauna gata să folosească adevăruri înaintate ca o haină de lumină (2 Cor. 11:13, 14), n-a ezitat să pretindă*Lăsăm examinarea acestei profeţii pentru o altă ocazie.((B158))că noi suntem în perioada unei schimbări de dispensaţie, în aurora unui veac glorios. Printre alte asemenea lucruri, unii dintre ei învaţă chiar că Cristos este prezent, şi, nu ne îndoim, curând vor oferi şedinţe în care vor pretinde că-L arată în cămăruţe interioare. Dacă eroarea se va prezenta sub această formă, sau sub oricare alta, să ne amintim cuvintele Domnului nostru şi să respingem toate aceste pretenţii ca fiind false, ştiind că nu aşa Îşi va descoperi prezenţa, ci „ca lumina soarelui”, ivindu-se treptat — „Soarele dreptăţii va răsări, şi vindecarea va fi sub aripile Lui”.Parousia Domnului nostru în secerişLimba greacă este o limbă foarte exactă: un fapt care-i sporeşte mult valoarea prin aceea că dă expresie exactă adevărului. Astfel, de exemplu, cuvântul a veni, din Bibliile noastre englezeşti comune, este folosit pentru a traduce treizeci şi două de cuvinte greceşti, fiecare din ele având o uşoară nuanţă de diferenţă. Exemple: ephistemi înseamnă a surprinde, ca în Luca 21:34 — „să vină peste voi [să vă surprindă] fără veste”; sunerchomai înseamnă a se strânge sau a veni împreună, ca în 1 Corinteni 11:18 — „vă strângeţi ca adunare”; proserchomai înseamnă a se apropia sau „să ne apropiem deci cu deplină încredere”; heko înseamnă a sosi sau a fi venit, sau venit, ca şi cum acţiunea venirii este împlinită, ca în Ioan 2:4 — „nu Mi-a venit încă ceasul”; enistemi înseamnă a fi prezent şi aşa este tradus, cu excepţia a două locuri unde ar trebui tradus aşa: 2 Timotei 3:1 — „vor fi” — prezente — „timpuri grele”; şi 2 Tesaloniceni 2:2 — „că ziua Domnului ar fi venit chiar”– ar fi prezentă [în româneşte este redat corect — n. e.]. Parousia, de asemenea, înseamnă prezenţă şi n-ar trebui niciodată tradus venire, ca în Biblia comună engleză, unde este redat de două ori cum se cuvine, prezenţă (2 Cor. 10:10; Filip. 2:12). „Emphatic Diaglott”, o traducere foarte valoroasă a Noului Testament, redă parousia cum trebuie, Prezenţă, aproape în toate locurile unde apare cuvântul.((B159))Ceea ce dorim să studiem acum este folosirea în Noul Testament a celor două cuvinte greceşti, heko şi parousia, şi îndeosebi a celui de-al doilea, fiindcă o apreciere corectă a semnificaţiei lor aruncă lumină asupra felului întoarcerii Domnului nostru, prin pasajele în care ele apar, în vreme ce traducerea comună, dar eronată, întunecă tocmai punctul pe care ar trebui să-l lumineze.**Cuvântul parousia apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament grecesc şi numai de două ori este tradus corect, prezenţă, în versiunea comună engleză (şi română — n. e.) (2 Cor. 10:10; Fil. 2:12). Celelalte locuri în care este incorect tradus prin venire sunt următoarele: Mat. 24:3, 27, 37, 39; 1 Cor. 15:23; 16:17; 2 Cor. 7:6, 7; Filip. 1:26; 1 Tes. 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tes. 2:1, 8, 9; Iac. 5:7, 8; 2 Pet. 1:16; 3:4, 12; 1 Ioan 2:28.Având în minte ideea corectă cu privire la sensul cuvântului parousia — nu aceea de venire, ca fiind pe cale, ci aceea de prezenţă, în care este folosit cuvântul. Şi din acestea vom învăţa că prezenţă nu împlică neapărat vedere, ci că se aplică deopotrivă şi la lucruri prezente dar nevăzute. Astfel, de exemplu, îngerii, fiinţe spirituale, pot fi prezenţi cu noi, totuşi nevăzuţi, întocmai cum Domnul nostru a fost prezent în lume şi adesea cu ucenicii în cele patruzeci de zile după învierea Sa, fără să fie văzut de lume, sau de ucenicii Săi, cu excepţia celor câteva ocazii scurte la care deja ne-am referit. Zilele acelea au fost zilele parousiei (prezenţei) Sale, întocmai cum fuseseră şi cei treizeci şi trei de ani şi jumătate de dinainte.În convorbirea care a precedat întrebarea din Matei 24:3, Domnul nostru prevestise nimicirea templului şi lepădarea Israelului după trup până la o vreme când Îl vor recunoaşte cu bucurie ca Mesia al lor şi când vor zice: „Binecuvântat este Cel care vine . . .”. El le spusese ucenicilor Săi că Se va duce şi va veni iarăşi şi-i va lua la Sine. El a numit ziua lor „secerişul” sau sfârşitul acelui veac, şi le-a spus despre un „seceriş” viitor, la vremea ((B160)) venirii Sale a doua (Mat. 9:37, 38; 13:39, 40). Fără îndoială, amintindu-şi că puţini L-au recunoscut ca Cristosul la întâia venire, ei doreau să ştie cum ar putea fi recunoscut în mod sigur la a doua venire — aşteptând probabil ca a doua venire a Sa să aibă loc în zilele lor. De aceea ei L-au întrebat: „Care va fi semnul [indiciul] parousiei [prezenţei] Tale şi al sfârşitului veacului?”Din cauza predispoziţiei lor de a amesteca evenimentele de la încheiereaVeacului Iudeu, sau secerişul, în care se aflau deja, cu „secerişul” atunci încă viitor, sau sfârşitul Dispensaţiei Evanghelice, Domnul nostru le-a făcut o relatare foarte amănunţită a evenimentelor care trebuiau să intervină, indicând trecerea unei perioade deoarece nici chiar El nu ştia atunci cât va fi de lungă. Marcu 13:32.Răspunsul Domnului nostru din Matei 24, versetele 1-14, acoperă întregul Veac Evanghelic; iar cuvintele Sale din versetele 15-22 au o dublă aplicare — literală, la încheierea Veacului Iudeu, şi figurativă, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, pentru care Veacul Iudeu a fost o umbră. Versetele 23-26 conţin cuvinte de avertizare împotriva cristoşilor mincinoşi, iar în versetul 27 ajunge la întrebarea privitoare la parousia Sa şi declară [tradus corect]: „Căci cum lumina strălucitoare [lumina soarelui] vine de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Lumina soarelui se arată imediat, dar fără zgomot; şi este discernută mai întâi de cei ce sunt treji primii.Lăsând alte aspecte intermediare din cuvântarea Domnului nostru pentru a fi examinate la locul lor cuvenit, remarcăm a doua referire la întrebarea privitoare la parousia Sa, în versetele 37 şi 39. El zice: „Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Observăm că nu se face comparaţia între venirea lui Noe şi venirea ((B161)) Domnului nostru, nici între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Nu se face deloc referire la venirea lui Noe şi nu se face referire nici la venirea Domnului nostru; căci, după cum s-a spus deja, parousia nu înseamnă venire, ci prezenţă. Comparaţia este deci între timpul prezenţei lui Noe printre oameni „înainte de potop” şi timpul prezenţei lui Cristos în lume, la a doua venire a Sa, înainte de foc — de necazul extrem din Ziua Domnului cu care se încheie acest veac.Şi deşi oamenii erau răi în zilele lui Noe, înainte de potop, şi vor fi răi şi în timpul prezenţei Domnului nostru, înainte să vină peste ei focul arzător al necazului, totuşi nu acesta este punctul de comparaţie sau de asemănare la care Se referă Domnul nostru; pentru că răutatea a prisosit în fiecare veac. Punctul de comparaţie este clar declarat şi este văzut cu uşurinţă dacă citim critic: Oamenii, cu excepţia membrilor familiei lui Noe, erau ignoranţi în privinţa furtunii care venea şi neîncrezători în privinţa mărturiei lui Noe şi a familiei lui, şi de aceea ei „n-au ştiut nimic”; şi acesta este punctul de comparaţie. Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului. Nimeni nu va crede în afară de cei din familia lui Dumnezeu: ceilalţi „nu vor şti nimic”, până când societatea, aşa cum este organizată acum, va începe să se topească de căldura mare a timpului de necaz care este acum iminent. Acest lucru este ilustrat prin cuvintele: „Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau [Luca 17:28 adaugă „sădeau şi zideau”], până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Prin urmare, în timpul prezenţei Fiului Omului lumea va continua, mâncând, bând, sădind, clădind şi căsătorindu-se — lucruri menţionate nu pentru că sunt păcătoase, ci pentru că arată ignoranţa oamenilor în privinţa prezenţei Domnului şi a strâmtorării care va predomina în lume. Acesta este deci răspunsul Domnului ((B162)) nostru la întrebarea ucenicilor: Care va fi semnul [indiciul] prezenţei [parousiei] Tale şi al sfârşitului, sau al secerişului, veacului? În esenţă El spune: Nu va fi nici un semn pentru masele lumeşti; ele nu vor şti despre prezenţa Mea şi despre noile schimbări dispensaţionale. Numai cei puţini vor şti, şi ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu (într-un fel care nu este explicat aici) înainte de a exista vreun semn (indiciu) pe care cei lumeşti să-l poată discerne.Relatarea aceleiaşi cuvântări de către Luca (Luca 17:26-29), deşi nu este în aceleaşi cuvinte, este în perfect acord. Luca nu foloseşte cuvântul parousia, însă el exprimă exact aceeaşi idee zicând: „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului” — în zilele prezenţei Sale. Nu înainte de zilele Sale, nici după zilele Sale, ci în (în timpul) zilele Sale, lumea va continua, mâncând, bând, căsătorindu-se, cumpărând şi vânzând, sădind şi clădind. Aceste scripturi deci, învaţă clar că Domnul nostru va fi prezent la sfârşitul acestui veac, cu totul necunoscut lumii şi nevăzut de ea.Cu toate că nu va mai fi niciodată un potop ca să nimicească pământul (Gen. 9:11), este scris că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei lui Dumnezeu (Ţef. 3:8) — nu pământul literal, fizic, ci ordinea de lucruri în afară de Noe şi familia sa, iar în cel din urmă prin arderea tuturor în afară de familia lui Dumnezeu în focul simbolic — în marea strâmtorare din Ziua Domnului. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi socotiţi vrednici să scape de toate aceste lucruri care vin pe pământ (Luca 21:36); nu în mod necesar prin faptul că vor fi luaţi de pe pământ, ci posibil prin faptul că vor fi făcuţi inatacabili de foc, ca în ilustraţia tipică a celor trei evrei care umblau în mijlocul cuptorului încălzit de şapte ori mai tare, ale căror haine nu aveau nici miros de foc, pentru că unul ca Fiul lui Dumnezeu era prezent cu ei. Dan. 3:19-25.((B163))Acum vom examina scripturi care învaţă că mulţi din Biserică vor fi pentru un timp în ignoranţă în legătură cu prezenţa Domnului, cu „secerişul” şi cu sfârşitul acestui veac, în timp ce El este de fapt prezent şi lucrarea secerişului progresează.Ultimele versete din Matei 24, de la versetul 42 înainte, sunt foarte semnificative. În versetul 37 Domnul nostru arătase că lumea nu va şti de parousia Fiului Omului, iar acum El îi previne pe ucenicii Săi declaraţi că dacă nu veghează vor fi în mod asemănător în întuneric cu privire la parousia Sa. El zice: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce ceas vine [erchomai — soseşte] Domnul vostru”. Dacă oamenii ar aştepta un hoţ la un anumit timp, ei ar sta treji ca să nu fie luaţi prin surprindere; tot aşa şi voi, să fiţi totdeauna treji, totdeauna gata şi totdeauna veghind pentru prima dovadă a parousiei Mele. Ca răspuns la întrebarea voastră, „Când se vor întâmpla aceste lucruri?”, Eu vă spun doar să vegheaţi şi să fiţi gata, şi când voi sosi, când voi fi prezent, voi comunica faptul acesta tuturor celor veghetori şi credincioşi, şi numai ei vor avea dreptul să ştie. Toţi ceilalţi vor fi şi trebuie să fie în întunericul de afară şi vor trebui să înveţe cu lumea şi ca ea — prin strâmtorare.„Care este deci [sau atunci, în seceriş]” robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus* Stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela, pe care Stăpânul său, la venirea lui [erchomai] — toate averile sale” — întregul depozit mare al preţiosului adevăr va fi deschis pentru astfel de robi credincioşi, pentru a înarma, a aproviziona, a hrăni întreaga casă a credinţei.*Manuscrisele Sinaitic şi Vatican redau „îl va face”.Dar dacă inima robului nu este dreaptă, el va zice: Stăpânul meu întârzie [n-a sosit], şi va începe să bată [să se opună şi să contrazică] pe tovarăşii săi [pe cei care se deosebesc de el, pe cei care, prin urmare, spun contrariul ((B164)) — Domnul meu nu întârzie, ci a venit, este prezent]. Un asemenea rob se poate pune să mănânce şi să bea cu beţivii [să se îmbete cu spiritul lumii], dar Stăpânul acelui rob va veni [greceşte heko — va fi sosit] într-o zi în care nu se aşteaptă şi într-un ceas pe care nu-l ştie şi-l va tăia [de la privilegiul de a fi unul din robii care să dea casei hrană la timp potrivit], şi-i va da partea împreună cu făţarnicii. [Chiar dacă nu va fi un făţarnic, ci un rob adevărat, el trebuie, fiindcă a fost necredincios şi supraîncărcat, să-şi aibă partea cu făţarnicii în dezorientarea şi strâmtorarea care vine asupra Babilonului.] „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”Cele menţionate mai sus, examinate cu grijă, ne învaţă clar că la sfârşitul acestui veac va fi o clasă care va nega că Domnul este prezent (nu va nega că El va veni odată, ci că a venit), şi care va lovi sau se va opune cu asprime acelor tovarăşi care trebuie, prin urmare, să înveţe contrariul — că Domnul a venit. Care este robul credincios, adevărat, şi care este cel în eroare, este clar declarat de către Domnul nostru. Cel credincios pe care îl găseşte dând „hrana” de sezon, va fi înălţat şi i se va da administrare mai deplină peste depozitul adevărului, cu abilitate crescută de a-l prezenta casei, pe când cel necredincios va fi treptat separat şi atras într-o tot mai mare armonie cu cei pretinşi sau făţarnici. Şi să observăm faptul că cel necredincios este tăiat sau separat la timpul pe care nu-l ştie — în timpul secerişului — în timp ce Domnul lui este într-adevăr prezent neştiut de el, căutându-Şi şi adunându-Şi mărgăritarele. Mat. 13:30; Ps. 50:5; Mal. 3:17; Mat. 24:31.Specificăm aici numai pentru a arăta că în răspunsul la întrebarea ucenicilor despre semnele şi dovezile prezenţei Sale a doua, Domnul nostru a arătat că nici lumea, nici robii necredincioşi nu vor fi conştienţi de ea, până când focul intens al necazului va fi cel puţin început. Iar cei ((B165)) credincioşi, evident, Îl vor vedea prezent numai prin ochiul credinţei — prin Scripturile scrise mai înainte pentru învăţătura lor, ca să fie înţelese când sunt cuvenite. Adevărurile prezente asupra fiecărui subiect sunt părţi din „averile Sale” şi din comorile noi şi vechi pe care Domnul nostru le-a păstrat pentru noi şi pe care ni le dă acum cu generozitate. Mat. 24:45-47.În timp ce astfel, prin indiciile prezise, Domnul a făcut o amplă pregătire pentru ca Biserica să fie în stare să-I recunoască prezenţa când aceasta va fi cuvenită, deşi ei nu trebuiau să-L vadă cu ochii naturali, El de asemenea ne-a prevenit împotriva înşelărilor care se vor ridica — înşelări care vor părea atât de plauzibile încât să amăgească, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Dar acest lucru nu este cu putinţă, deoarece toţi cei aleşi dau atenţie serioasă prevenirii şi se familiarizează sârguincios cu indiciile prezise ale prezenţei Sale, şi veghează la împlinirea lor. Cei care sunt altfel înclinaţi nu sunt din clasa celor aleşi. Numai biruitorii vor domni împreună cu Domnul. Aceste înşelări, după cum se va arăta într-un capitol următor, există deja şi amăgesc pe mulţi. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, cei aleşi sunt preveniţi şi înarmaţi din timp şi nu vor fi nici amăgiţi, nici descurajaţi. Deşi în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei Îi recunosc prezenţa şi se bucură că eliberarea lor se apropie. Dacă va zice cineva: Iată, Cristosul este aici sau acolo [într-un loc anumit] să nu-l credeţi. Şi dacă vă vor zice, iată, este în pustie, să nu vă duceţi; iată, este în odăiţe ascunse, să nu credeţi; căci, aşa cum este lumina strălucitoare a soarelui, care răsare treptat pe pământ şi-l umple, aşa va fi şi prezenţa Lui (Mat. 24:23, 26, 27). Ea va fi manifestată cum a fost prezis, prin lumina aurorei adevărului — adevăr asupra fiecărui subiect, cum o vedem acum dezvăluindu-se atât de rapid şi de glorios. Încă câţiva ani, şi Soarele dreptăţii va fi răsărit complet cu ((B166)) vindecare în razele sale pentru a binecuvânta şi ridica lumea doborâtă de moarte.Având în vedere dovezile prezentate în acest capitol, în cele precedente şi în cele următoare, nu ezităm să anunţăm vestea îmbucurătoare pentru inimă, că secerişul Veacului Evanghelic este asupra noastră şi că Învăţătorul este iarăşi prezent ca Secerător Principal — nu în trup de carne, ca în secerişul iudaic, ci în putere şi mare slavă, ca Cristosul divin „foarte sus înălţat”, al cărui corp glorios este acum „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”, cu toate că persoana Sa glorioasă este cu gingăşie ascunsă de vederea umană. El inaugurează domnia Sa de dreptate; secera adevărului face despărţirea; El adună în unitate de inimă şi minte primele roade coapte ale Israelului spiritual şi curând acest „trup” ales, complet, va guverna şi binecuvânta lumea.Acest anunţ este făcut aici, pentru ca în continuare cititorul să poată avea o idee mai clară despre ceea ce profeţiile timpului indică în modul cel mai deosebit, când se va arăta că secerişul şi toate evenimentele care-l însoţesc îşi au acum timpul cuvenit din punct de vedere cronologic şi că ele se întâmplă aşa cum au fost prezise.Astfel văzute, aceste profeţii ale timpului, şi toată această particularitate a învăţăturii cu privire la felul şi la împrejurările care însoţesc arătarea Domnului, n-au fost date ca să alarmeze lumea, nici să satisfacă o curiozitate deşartă, nici să trezească o biserică nominală adormită, ci ele au fost date pentru ca acei care nu dorm şi nu sunt din lume, ci care sunt treji, consacraţi şi credincioşi, şi studiază serios planul Tatălui lor, să poată fi informaţi despre semnificaţia evenimentelor care se petrec, şi să nu fie în întuneric în privinţa unui subiect şi a unor evenimente care nu se pot discerne cu certitudine pe nici o altă cale — secerişul, prezenţa marelui Secerător, treierarea şi cernerea grâului adevărat, legarea în snopi şi arderea neghinei în timpul de strâmtorare etc.((B167))Batjocorirea prezisăApostolul Petru descrie cum unii dintre robii necredincioşi şi făţarnici vor batjocori în timpul prezenţei Domnului, întocmai cum au batjocorit şi în zilele lui Noe (2 Pet. 3:3, 4, 10, 12). Să remarcăm că apostolul a scris Bisericii şi că batjocoritorii despre care vorbeşte sunt în biserica nominală şi declară că sunt interesaţi în lucrarea şi planul Domnului, şi prin urmare cred că El va veni cândva. Batjocorirea descrisă este tocmai asupra subiectului remarcat aici, şi este aşa cum auzim şi vom auzi din partea creştinilor declaraţi ori de câte ori este prezentat subiectul prezenţei şi lucrării secerişului etc. Creştinii în general, înainte de a examina subiectul, au astfel de idei că focul, trâmbiţele, glasurile etc. se vor manifesta literal şi că vor vedea pe Domnul coborând prin aer, cu un corp de carne strălucitor, încât atunci când vor auzi despre prezenţa Sa invizibilă, fără a-şi face timp să investigheze un subiect în legătură cu care se simt atât de siguri, fiind ocupaţi cu planuri lumeşti şi fiind îmbătaţi de spiritul lumii, vor respinge repede subiectul ca nefiind vrednic de investigare.La această clasă de creştini pretinşi se referă apostolul, zicând: „În zilele din urmă [în anii de încheiere a Veacului Evanghelic — în „seceriş”], vor veni batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele [planurile, teoriile etc.] lor şi zicând: «Unde este făgăduinţa prezenţei [parousiei] Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei»”. Când se face referire la declaraţia Domnului nostru (Mat. 24:37-39; Luca 17:26), că în zilele Lui, în zilele prezenţei Lui, lucrurile într-adevăr vor continua ca înainte, şi că, precum în zilele lui Noe, oamenii vor mânca, vor bea, se vor căsători, vor sădi şi vor clădi; şi că, după cum s-a întâmplat atunci, lumea nu va şti nimic despre prezenţa Sa şi nu va desluşi semnele schimbărilor rapide şi ((B168)) mari care se petrec, ei sunt prea ocupaţi ca să analizeze cu grijă mărturia şi continuă numai să batjocorească.Vai! zice Petru, ei uită marea schimbare care a avut loc în zilele lui Noe; iar apoi, prin simbolul focului, el descrie copleşitorul potop de strâmtorare care va surprinde în curând lumea întreagă, răsturnând cu totul întreaga conducere civilă şi eclesiastică [cerurile] şi topind întreaga structură socială [pământul] — producând anarhie şi haos social, până când vor fi pe deplin stabilite atât cerurile noi [puterile conducătoare — Împărăţia lui Dumnezeu], cât şi un pământ nou [societatea organizată pe o bază nouă şi mai bună, de iubire, egalitate şi dreptate]. Apostolul ne aminteşte apoi (vers. 8) că această Zi a prezenţei Domnului, în care Biserica a sperat şi pe care a aşteptat-o de multă vreme, este o zi de o mie de ani — Mileniul domniei lui Cristos.În versetul 10 el ne asigură că „Ziua Domnului va sosi [greceşte heko] ca un hoţ noaptea”* [pe neobservate, în linişte; ea va fi prezentă în timp ce unii vor batjocori şi vor bate pe robii confraţi care spun adevărul]. Apoi apostolul îi îndeamnă pe sfinţi să se despartă de lume, ca să nu fie înghiţiţi de politică, de câştig de bani etc., ci să iubească lucrurile de sus. El zice: Văzând că în planul lui Dumnezeu condiţiile pământeşti de acum sunt numai temporare şi în curând vor da loc ordinii mai bune, ce fel de oameni ar trebui să fim noi, în ceea ce priveşte purtarea sfântă şi evlavia? — „aşteptând prezenţa [parousia] Zilei lui Dumnezeu?” — veghind la dovezile (semnele) care demonstrează că ea a venit.*Manuscrisele vechi omit aici cuvântul „noaptea”.Şi, mulţumim lui Dumnezeu, pregătirile Sale sunt atât de bogate încât toţi cei evlavioşi, care aşteaptă ziua aceea, vor avea cunoştinţă de ea înainte ca focul mâniei să izbucnească pe deplin. Prin Pavel El ne asigură că nici unul din copiii luminii nu va fi lăsat în întuneric, pentru ca ziua aceea să-i ia ((B169)) prin surprindere (1 Tes. 5:4). De aceea, cu toate că suntem deja în ziua prezenţei Domnului şi la începutul marelui foc al strâmtorării, vedem că este chiar aşa cum ne este arătat în simbol (Apoc. 7:1, 2) — furtuna este ţinută în frâu până când robii credincioşi ai lui Dumnezeu sunt „pecetluiţi pe frunţile lor”, adică, până când acestora li se dă o apreciere intelectuală a timpului, prezenţei etc., care nu numai că-i va mângâia şi-i va apăra, ci va fi şi un semn, o pecete sau o dovadă a stării lor de fii, aşa cum a indicat Domnul nostru când a făcut promisiunea că Spiritul sfânt le va arăta credincioşilor „lucrurile viitoare”. Ioan 16:13.Unii iau literal declaraţia lui Petru, că „cerurile vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi”, precum şi descrierea aceloraşi evenimente de către Revelator, printr-un simbol foarte asemănător: „Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele pe care o faci sul”. Totuşi, ar părea că o singură privire în sus la miliardele de nestemate ale nopţii care strălucesc prin spaţiul de milioane de mile, care n-au nimic între ele ce să poată fi făcut sul sau să ia foc, ar trebui să fie un argument suficient ca să-i convingă pe aceştia într-o clipă că au greşit presupunând că aceste declaraţii sunt literale — ar trebui să-i convingă că aşteptarea unei împliniri literale este de o absurditate extremă.Astfel deci, Dumnezeu a ascuns de lume sub ilustraţiile trâmbiţelor, glasurilor, focului etc. informaţia (care nu urma să fie cunoscută de cei lumeşti, ci numai de „turma mică” a sfinţilor consacraţi) privitoare la seceriş, la prezenţa Domnului, la Împărăţia Sa spirituală etc.; şi totuşi, El le-a aranjat în aşa fel încât la timpul cuvenit ele să vorbească clar şi accentuat clasei căreia îi erau destinate informaţiile. Ca şi la prima venire, tot aşa i se poate spune unei clase similar consacrate acum, în timpul celei de-a doua veniri — „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară, toate lucrurile sunt înfăţişate în ((B170)) pilde” — în ilustraţii şi cuvinte tainice — pentru ca, chiar având Biblia în faţa lor, alţii în afară de cei consacraţi să nu vadă şi să nu înţeleagă cu adevărat. Marcu 4:11, 12.Lumea nu este în necunoştinţă de evenimentele şi împrejurările fără precedent din zilele noastre şi de faptul că sunt tot mai vrednice de remarcat cu fiecare an ce trece; dar nevăzând marele rezultat, acestea nu fac decât să le umple mintea de presimţiri întunecate. Aşa cum a fost prezis, ei se tem în aşteptarea lucrurilor care vin pe pământ; pentru că deja puterile cerurilor (puterile conducătoare prezente) sunt clătinate.Legând lanţul profeticÎn capitolul precedent am prezentat dovezi care arată că „timpurile neamurilor” sau contractul lor de stăpânire expiră complet în anul 1914 d. Cr., şi că atunci ele vor fi răsturnate* şi Împărăţia lui Cristos va fi pe deplin stabilită. Că Domnul trebuie să fie prezent, să-Şi stabilească Împărăţia şi să-Şi exercite marea Sa putere aşa încât să sfărâme popoarele ca pe vasul unui olar, este deci un lucru clar fixat; căci „în zilele acestor împăraţi” — înainte de răsturnarea lor — adică înainte de 1914 d. Cr. — Dumnezeul cerului Îşi va ridica Împărăţia. Şi ea le va sfărâma şi le va nimici pe toate acestea (Dan. 2:44). Şi în armonie cu aceasta, vedem peste tot în jurul nostru dovezi ale începutului lovirii, clătinării şi răsturnării puterilor actuale, pregătitoare pentru stabilirea Împărăţiei „care nu se poate clătina” — a guvernământului cel tare.*Cât se va cere pentru realizarea acestei răsturnări nu suntem informaţi, dar avem motive să credem că perioada va fi „scurtă”.Capitolul următor va prezenta dovezi biblice că anul 1874 d. Cr. a fost data exactă a începutului „Timpurilor Restabilirii” şi, prin urmare, a întoarcerii Domnului nostru. De la acea dată El Îşi dovedeşte făgăduinţa faţă de cei care sunt în atitudine de veghere — „Ferice de robii aceia, pe care ((B171)) stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească” (Luca 12:37). Chiar aşa, El ne-a deschis Scripturile, arătându-ne adevărul cu privire la natura Sa glorioasă din prezent, cu privire la scopul, felul şi timpul venirii Sale, şi cu privire la caracterul manifestărilor Sale pentru casa credinţei şi pentru lume. El ne-a atras atenţia asupra profeţiilor care stabilesc clar locul în curgerea timpului şi ne-a arătat ordinea lucrărilor din planul Său în acest timp de seceriş. Ne-a arătat, mai întâi de toate, că este un seceriş al sfinţilor, un timp pentru maturizarea lor deplină şi pentru separarea lor de neghină; şi apoi, că este un timp pentru lume să secere recolta ei de furtună — pentru recoltarea viei pământului şi pentru călcarea roadelor ei în teascul mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Ne-a arătat că amândouă aceste recoltări (Apoc. 14:1-4, 18-20) se vor completa într-o perioadă de patruzeci de ani, terminându-se cu anul 1915 d. Cr.Dar în timp ce cititorul este astfel informat despre ceea ce va fi dovedit în capitolele următoare, el nu trebuie să se aştepte să i se indice pasaje din Scriptură în care aceste subiecte şi aceste date să fie clar scrise. Dimpotrivă, el trebuie să-şi aducă aminte că Domnul a ascuns toate aceste lucruri, într-un asemenea mod încât să nu poată fi înţelese sau apreciate până când le va fi sosit timpul, şi atunci numai de către copiii Săi serioşi, credincioşi, care preţuiesc adevărul mai mult decât nestematele şi care sunt dispuşi să-l caute cum caută un om argintul. Adevărul, ca şi argintul, trebuie nu numai extras, ci şi rafinat, separat de impurităţi, înainte ca valoarea lui să poată fi apreciată. Lucrurile expuse aici pe scurt vor fi dovedite punct cu punct; şi în timp ce mulţi pot prefera să ia o afirmaţie fără a se obosi să o verifice cu Scripturile, nu acesta va fi cazul cu adevăratul căutător al adevărului. El trebuie, pe cât posibil, să-şi însuşească fiecare punct, fiecare argument şi fiecare dovadă, direct din Cuvântul ((B172)) lui Dumnezeu, urmărind toate conexiunile şi astfel convingându-se de exactitatea celor prezentate.Chiar dacă Domnul dă „hrana la timp pentru casă” iar slujitorii o aduc, totuşi fiecare, pentru a fi întărit prin ea, trebuie să mănânce pentru sine.———-
Timpurile neamurilor
Timpurile neamurilorCe sunt timpurile neamurilor? — Începutul lor; lungimea lor; sfârşitul lor în 1914 d. Cr. — Evenimente care le însoţesc — Evenimente care le urmează — Timp literal şi timp simbolic — Un tip remarcabil — Indicii prezente — Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să răstoarne stăpânirea neamurilor — Prin urmare este organizată înainte ca aceasta să se sfârşească — Înainte de 1914 d. Cr. — De ce i se împotrivesc împărăţiile neamurilor — Cum şi de ce în final toţi o vor accepta cu bucurie — „Va veni dorinţa tuturor neamurilor”[Deoarece subiectul examinat în acest capitol este foarte strâns legat de cel din Volumul I capitolul 13, cititorul va fi mult ajutat printr-o trecere în revistă a acelui capitol înainte de a-l începe pe acesta.]„Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.Expresia „Timpurile Neamurilor” a fost aplicată de Domnul nostru intervalului din istoria lumii cuprins între înlăturarea Împărăţiei tipice a lui Dumnezeu, Împărăţia lui Israel (Ezec. 21:25-27), şi introducerea şi stabilirea antitipului ei, adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, când Cristos vine „în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.În acest interval stăpânirea pământului urma să fie exercitată de guvernele neamurilor; iar Israelul trupesc şi Israelul spiritual au fost şi trebuie să fie supuse acestor puteri până când timpul acestora expiră. Cu toate că Dumnezeu nici nu aprobă nici nu laudă aceste guverne, El le recunoaşte stăpânirea. Cu alte cuvinte, El a îngăduit cu scopuri înţelepte stăpânirea lor pentru un timp hotărât.Stăpânirea pământului a fost dată la început lui Adam, să-l supună, să-l stăpânească şi să-l conducă în dreptate ((B74)) (Gen. 1:28). Adam n-a reuşit, iar stăpânirea pierdută prin păcat a fost luată de la el. Apoi le-a fost îngăduit îngerilor să aibă controlul. Dar în loc să ridice rasa decăzută, unii dintre ei „nu şi-au păstrat starea de la început”, ci au păcătuit. După potop, Dumnezeu i-a spus lui Avraam scopul Său de a aduce prin urmaşii lui ajutorul necesar pentru rasa păcătoasă pe cale spre moarte, ridicând dintre ei un mare eliberator, conducător şi învăţător, zicând: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”.Aceasta a fost cea mai timpurie aluzie la o stăpânire universală naţională asupra pământului. Iar această aluzie, venită din partea lui Dumnezeu, presupunea o calificare specială, o superioritate deosebită a acestui conducător mai presus de toţi ceilalţi, şi că va fi spre avantajul întregii omeniri să se supună unui asemenea conducător. Că această făgăduinţă făcută lui Avraam a umplut inimile şi minţile urmaşilor lui, Israelul, şi că rudele lor, moabiţii şi edomiţii, o cunoşteau bine, nu poate exista nici o îndoială. Că o asemenea speranţă naţională avea să devină cunoscută şi altor popoare este posibil; şi dacă era cunoscută, nu ne putem îndoi că mândria avea să conceapă în ei dorinţa de a fi naţiunea principală şi de a avea stăpânirea universală, socotindu-se a fi în toate modurile la fel de capabili şi de potriviţi să conducă şi să înveţe, şi astfel să binecuvânteze popoarele, ca şi oricare din urmaşii lui Avraam.Speranţa lui Israel de a ajunge la stăpânire universală, nu prin alegerea neamurilor de a ajunge astfel, ci prin alegerea şi puterea lui Dumnezeu arătată în favoarea lor, pare să se fi extins şi la alte popoare. În orice caz, aflăm că aceşti împăraţi şi popoare păgâne au acceptat stăpânirile lor ca favoruri de la dumnezeii cărora li se închinau. Şi aceeaşi idee mai are încă priză atât la orice conducător şi prinţ mărunt, cât şi la regii şi împăraţii mai puternici. Nu contează cât sunt de slabi mintal sau fizic, şi nu contează cât sunt de vicioşi şi nepotriviţi să se conducă pe ei înşişi sau pe alţii, ei sunt stăpâniţi aproape până la gradul nebuniei de ideea că Dumnezeu i-a ales în mod special ((B75)) pe ei şi familiile lor ca să stăpânească peste tot pământul şi să-l „binecuvÂnteze”(?). Acestei teorii, acceptate de masele poporului, i se face publicitate pe medalii, monezi şi documente de stat prin cuvintele: „Regele _______ prin graţia lui Dumnezeu”.Astfel, în timp ce Israelul aştepta şi spera în stăpânirea făgăduită a pământului, şi adesea ei presupuneau că aceasta era pe punctul de a se realiza, mai ales sub împăraţii David şi Solomon, dorinţa după imperiul universal a ajuns să fie generală printre celelalte popoare. Iar când Dumnezeu era pe punctul de a lua coroana de la Israel, până va veni adevărata sămânţă a făgăduinţei ca să preia stăpânirea, El a hotărât să lase împărăţiile neamurilor să preia controlul şi să încerce experimentul conducerii lumii, pentru ca astfel lumea să poată învăţa şi ea că eforturile de a se autoguverna sunt zadarnice în timp ce este în starea prezentă păcătoasă. După cum odinioară El dăduse îngerilor stăpânirea pierdută de Adam, pentru a demonstra incapacitatea lor de a conduce şi a binecuvânta lumea, tot aşa, acum El a predat acea stăpânire neamurilor, lăsându-le să încerce diferitele lor metode, fără ajutorul Său. Dumnezeu îngăduie aceste diferite experimente, ca fiind tot atâtea lecţii valoroase şi necesare, să ocupe intervalul de timp până când Unsul Domnului, care are dreptul, va veni, va lua stăpânirea şi va îndeplini toate scopurile Sale îndurătoare.După cum Israelul după trup a fost un tip al Israelului spiritual, al Bisericii Evanghelice, care de asemenea este numită în sensul acesta mai înalt „o preoţie împărătească, un neam sfânt” (1 Pet. 2:9), şi care la timpul cuvenit va guverna şi binecuvânta toate popoarele, tot aşa, în anumite privinţe împărăţia lor a fost un tip al Împărăţiei lui Cristos. Prin urmare, când a sosit timpul ca Dumnezeu să predea stăpânirea pământului conducerii neamurilor, a fost potrivit ca El să ia mai întâi coroana tipică de la Israel şi împărăţia tipică să nu mai fie recunoscută. El a făcut aceasta, spunând că ei se dovediseră nepotriviţi pentru înălţare la stăpânirea ((B76)) universală, devenind corupţi, înfumuraţi şi idolatri, pe măsură ce au ajuns la distincţie naţională. Aceasta s-a întâmplat în zilele împăratului Zedechia; şi decretul divin a fost exprimat prin cuvintele profetului: „Aşa zice Iehova Domnul: «Să i se scoată diadema, şi să i se ia coroana! Aceasta nu va mai fi cum a fost; înalţă pe cel umilit şi umileşte pe cel înălţat. O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna, şi nu va mai sta, până ce nu va veni acela al căruia este dreptul şi acestuia o voi da»”. Ezec. 21:24-27 (Sf. Scriptură, 1874 — n.e.).Această răsturnare a coroanei sau a stăpânirii a fost îndeplinită. Întâi a fost predată Babilonului, apoi Medo-Persiei, apoi Greciei şi în sfârşit Romei. După cum este consemnat în paginile istoriei, am găsit caracterul acestor imperii a fi în perfect acord cu descrierile profetice, aşa cum sunt înfăţişate în chipul cel mare din viziunea lui Nebucadneţar şi în viziunea lui Daniel cu cele patru fiare. Această stare de răsturnare a stăpânirii lui Israel urma să continue până când Cristos, moştenitorul de drept al tronului lui Israel şi al întregului pământ, Care l-a cumpărat cu sângele Său preţios, va veni şi va prelua controlul. După cum am văzut, al cincilea imperiu universal al pământului, Împărăţia lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor, va fi a Lui. Dar spre deosebire de cele patru stăpâniri anterioare care au fost permise pentru un timp hotărât, şi prin urmare recunoscute, chiar dacă nu aprobator, aceasta va fi aprobată şi stabilită de Dumnezeu, ca reprezentanta Lui pe pământ. Ea va fi Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia Unsului lui Iehova. Ea va fi stabilită treptat, în decursul unui timp de mare strâmtorare prin care se va încheia Veacul Evanghelic şi în care stăpânirile prezente vor fi total mistuite, sfârşindu-se în mijlocul unei mari confuzii.În acest capitol prezentăm dovada Bibliei că sfârşitul complet al Timpurilor Neamurilor, adică sfârşitul complet al contractului lor de stăpânire va fi atins în anul 1914 d. Cr., ((B77)) şi că acea dată va vedea descompunerea conducerii oamenilor imperfecţi. Şi să se observe că dacă se va arăta că faptul acesta este ferm stabilit de Scripturi, el va dovedi:În primul rând, că la acea dată Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să ne rugăm, zicând, „Vie împărăţia Ta”, va începe să preia controlul, şi că apoi în scurt timp va fi „ridicată” sau ferm stabilită pe pământ, pe ruinele instituţiilor prezente.În al doilea rând, va dovedi că Acela care are dreptul să ia stăpânirea va fi atunci prezent ca noul Conducător al pământului; şi nu numai atât, dar va dovedi şi că El va fi prezent o perioadă considerabilă înainte de data aceea, deoarece răsturnarea acestor guverne ale neamurilor este în mod direct cauzată de faptul că El le zdrobeşte în bucăţi ca pe vasele unui olar (Ps. 2:9; Apoc. 2:27) şi stabileşte în locul lor guvernul Său drept.În al treilea rând, va dovedi că, cu câtva timp înainte de sfârşitul acestei răsturnări, ultimul membru al Bisericii lui Cristos recunoscute din punct de vedere divin, „preoţimea împărătească”, „trupul lui Cristos”, va fi glorificat împreună cu Capul; deoarece fiecare membru trebuie să domnească împreună cu Cristos, fiind moştenitor al Împărăţiei împreună cu El, şi ea nu poate fi deplin „ridicată” fără toţi membrii.În al patrulea rând, va dovedi că de atunci înainte Ierusalimul nu va mai fi călcat în picioare de neamuri, ci se va ridica din ţărâna dizgraţiei divine la cinste; fiindcă „Timpurile Neamurilor” vor fi împlinite sau complete.În al cincilea rând, va dovedi că până la acea dată, sau mai înainte, împietrirea lui Israel va începe să fie îndepărtată, deoarece „împietrirea” lor „în parte” urma să ţină numai „până va intra plinătatea neamurilor” (Rom. 11:25), sau, cu alte cuvinte, până când numărul deplin dintre neamuri, care vor fi membri ai corpului sau miresei lui Cristos, va fi în întregime ales.((B78))În al şaselea rând, va dovedi că marele „timp de necaz . . . cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii” îşi va atinge punctul culminant într-o domnie mondială a anarhiei; iar apoi oamenii vor învăţa să fie liniştiţi şi să ştie că Iehova este Dumnezeu şi că El va fi înălţat pe pământ ( Ps. 46:10). Starea de lucruri despre care se vorbeşte în limbaj simbolic, ca valurile mării mugind, pământul topindu-se, munţii prăbuşindu-se şi cerurile arzând, va trece atunci, iar „cerurile noi şi pământul nou” cu binecuvântările lor paşnice vor începe să fie recunoscute de omenirea răvăşită de necaz. Dar Unsul Domnului şi autoritatea Lui legitimă şi dreaptă vor fi mai întâi recunoscute de o clasă de copii ai lui Dumnezeu în timp ce vor trece prin marele necaz — clasa reprezentată pe planul veacurilor prin literele m şi t trup, şi în cele din urmă de către omenire în general.În al şaptelea rând, va dovedi că Împărăţia lui Dumnezeu, organizată în putere, va fi înainte de acea dată pe pământ şi atunci va lovi şi sfărâma chipul neamurilor (Dan. 2:34) — şi va mistui cu desăvârşire puterea acestor regi. Puterea şi stăpânirea ei vor fi stabilite imediat ce aceasta prin diferitele ei influenţe şi mijloace va zdrobi şi spulbera „puterile care sunt” — civile şi eclesiastice — fierul şi lutul.Începutul Timpurilor Neamurilor, la 606 î. Cr.Cuvintele Domnului nostru, „până se vor împlini timpurile* neamurilor”, implică ideea că aceste timpuri trebuiau să aibă o limită stabilită precis; pentru că nu s-ar putea spune despre o perioadă nelimitată şi nedefinită că ea se va împlini. Astfel, deci, domnia neamurilor a avut un început, va dura un timp stabilit şi se va sfârşi la timpul hotărât.*Cuvântul grecesc kairos, tradus aici prin „timpuri”, înseamnă un timp fixat. Acelaşi cuvânt este tradus „timpuri” şi în textele următoare: Marcu 1:15; 1 Tim. 6:15; Apoc. 12:14; Fapt. 3:19; 17:26. Cuvântul „soroace” sau „perioade” din Fapt. 1:7 este din acest cuvânt grecesc.((B79))Începutul acestor Timpuri ale Neamurilor este clar indicat de Scripturi. Deci, dacă ele ne dau şi lungimea perioadei stabilite, sau a contractului de stăpânire a neamurilor, atunci putem şti cu precizie chiar când se va termina ea. Biblia ne dă această perioadă stabilită, care trebuia să se împlinească, dar ea a fost dată în aşa fel încât n-a putut fi înţeleasă nici când a fost scrisă, nici înainte ca scurgerea timpului şi evenimentele istoriei să-şi fi revărsat lumina asupra ei; dar chiar şi atunci numai de către cei care vegheau şi care nu erau supraîncărcaţi cu grijile acestei lumi.Dovada Bibliei este clară şi tare, că „Timpurile Neamurilor” sunt o perioadă de 2520 de ani, de la anul 606 î. Cr. până la 1914 d. Cr. inclusiv. Această arendare a stăpânirii universale dată guvernelor neamurilor, cum am văzut deja, a început cu Nebucadneţar — nu când a început domnia lui, ci când s-a sfârşit împărăţia tipică a Domnului şi când stăpânirea întregii lumi a fost lăsată în mâinile neamurilor. Data începerii Timpurilor Neamurilor este deci clar marcată, fiind timpul când coroana împărăţiei tipice a lui Dumnezeu a fost luată de la Zedechia, ultimul lor împărat.Potrivit cuvintelor profetului (Ezec. 21:25-27), coroana a fost luată de la Zedechia, iar Ierusalimul a fost asediat de armata lui Nebucadneţar şi transformat în ruine, şi aşa a rămas timp de şaptezeci de ani — până la restaurare în anul întâi al lui Cirus (2 Cron. 36:21-23). Deşi Ierusalimul a fost atunci rezidit şi prizonierii s-au întors, Israelul n-a mai avut niciodată împărat de atunci şi până în ziua de astăzi. Cu toate că au fost restabiliţi în ţara lor şi la libertăţile lor personale de către Cirus, ei, ca naţiune, au fost supuşi succesiv perşilor, grecilor şi romanilor. La timpul primei veniri a Domnului nostru ei se aflau sub jugul Romei, Pilat şi Irod fiind reprezentanţii Cezarului.Având aceste fapte înaintea noastră, găsim repede data începutului Timpurilor de stăpânire a Neamurilor, căci ((B80)) primul an al domniei lui Cirus este o dată foarte clar fixată — atât istoriile religioase cât şi cele laice fiind în clară unanimitate de acord cu Sistemul lui Ptolomeu, care-l plasează în anul 536 î. Cr. Şi dacă anul 536 î. Cr. a fost anul în care s-au sfârşit cei şaptezeci de ani de pustiire a Ierusalimului şi în care a început revenirea evreilor, rezultă că împărăţia lor a fost răsturnată doar cu şaptezeci de ani înainte de 536, adică 536 plus 70, sau în anul 606 î. Cr. Aceasta ne dă data începutului Timpurilor Neamurilor — 606 î. Cr.Recunoscând că puterea a fost arendată de către Dumnezeu acestor guverne lumeşti sau ale neamurilor, ştim nu numai că ele vor eşua şi vor fi răsturnate şi urmate de Împărăţia lui Cristos când „timpurile” lor vor expira, ci şi că Dumnezeu nu va lua stăpânirea de la ele, ca s-o dea Unsului Său, înainte de expirarea contractului lor de arendă — „până se vor împlini timpurile neamurilor”. Prin urmare, tocmai aici suntem feriţi de ideea falsă în care papalitatea a indus lumea — că Împărăţia lui Dumnezeu a fost aşezată se pretinde, imperiul roman a fost convertit la creştinism (la papalitate) şi a ajuns în lume atât imperiu pământesc, cât şi spiritual. Vedem din această profeţie privitoare la Timpurile Neamurilor că această pretenţie ridicată de Biserica Romei, şi mai mult sau mai puţin susţinută de protestanţi, este falsă. Vedem că naţiunile pe care atât papalitatea cât şi protestantismul le numesc naţiuni creştine şi ale căror stăpâniri ei le numesc creştinătate (adică, „împărăţia lui Cristos”), nu sunt creştine. Ele sunt „împărăţiile acestei lumi”, şi până când „timpurile” lor nu se împlinesc, Împărăţia lui Cristos nu poate prelua controlul, chiar dacă ea se va organiza şi se va pregăti să-l preia în puţinii ani care vor încheia „Timpurile Neamurilor”, în timp ce aceste împărăţii se vor cutremura, se vor dezintegra şi vor cădea în anarhie.În decursul Veacului Evanghelic Împărăţia lui Cristos a existat numai în stadiul ei incipient, în umilirea ei, fără ((B81)) puterea sau privilegiul de a domni — fără coroană, având numai sceptrul făgăduinţei: nerecunoscută de lume şi supusă „stăpânirilor care sunt” — împărăţiilor neamurilor. Iar moştenitorii împărăţiei cereşti trebuie să continue astfel până la timpul stabilit pentru ei să domnească împreună cu Cristos. În decursul timpului de strâmtorare, care încheie acest veac, ei vor fi înălţaţi la putere, însă „domnia” lor de dreptate asupra lumii nu poate avea loc înainte de 1915 d. Cr. — când vor fi expirat „Timpurile Neamurilor”. Prin urmare, este de datoria Bisericii să aştepte cu răbdare timpul stabilit pentru triumful şi domnia ei glorioasă; să stea separată de împărăţiile acestei lumi, ca înstrăinaţi, peregrini şi străini; şi, ca moştenitori ai Împărăţiei viitoare, să-şi lase toate speranţele şi ambiţiile să se centreze în ea. Creştinii ar trebui să recunoască adevăratul caracter al acestor împărăţii, şi, în timp ce stau separaţi de ele, să le dea respectul şi ascultarea cuvenite, pentru că Dumnezeu le-a îngăduit să conducă. După cum învaţă Pavel: „Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el; căci nu este autoritate decât de la Dumnezeu”. Rom. 13:1.Până atunci nici Israelul trupesc nu poate intra în moştenirea sa de multă vreme făgăduită, cu toate că înainte se vor face paşi pregătitori; pentru că Dumnezeu nu va stabili pe deplin nici faza pământească, nici faza spirituală a Împărăţiei Sale, până când va expira acest contract de arendă pentru neamuri.Coroana (stăpânirea) a fost îndepărtată de la poporul lui Dumnezeu (atât de la sămânţa spirituală cât şi de la cea trupească) până când se vor sfârşi Timpurile Neamurilor — la prezenţa glorioasă a lui Mesia, care va fi nu numai „Împăratul iudeilor”, ci şi „Împărat peste tot pământul” în ziua aceea. Unii s-ar putea gândi că această îndepărtare a coroanei de la Israel a fost o încălcare a făgăduinţei, „Sceptrul nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo” (Gen. 49:10). Să observăm ((B82)) însă o deosebire între coroană şi sceptru; căci, deşi coroana a fost luată în zilele lui Zedechia, sceptrul, după cum vom vedea, nu s-a depărtat decât cu 639 de ani mai târziu — când Domnul nostru Isus, din seminţia lui Iuda şi din sămânţa lui David după trup, fiind aprobat de Dumnezeu, a devenit moştenitorul legitim şi unic al sceptrului de multă vreme făgăduit al pământului.Făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam, reînnoită lui Isaac şi lui Iacov, a fost că dintre urmaşii lor va veni marele eliberator care nu numai că va binecuvânta şi înălţa familia lor în lume, ci „va binecuvânta toate familiile pământului”. O vreme se părea că Moise, marele dătător al Legii şi eliberator, era cel făgăduit; dar el a spus în mod profetic poporului: „Domnul Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine”, arătând astfel că el nu era decât un tip al Celui care avea să vină; şi Moise a murit. Apoi această făgăduinţă, „Sceptrul nu se va depărta din Iuda”, a limitat aşteptarea la acea seminţie. Şi toate celelalte seminţii s-au ţinut întrucâtva de Iuda, în măsura în care aveau credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, aşteptând o binecuvântare în legătură cu Iuda, la timpul cuvenit.Când s-a ridicat împăratul David din seminţia făgăduită, victoriile lui au dus la mari speranţe într-o împărăţie întinsă, a cărei influenţă va creşte, va cuprinde lumea şi va supune Legii toate popoarele. Iar când renumita înţelepciune şi măreţie a lui Solomon a atins apogeul, cu siguranţă se părea că aproape au pus mâna pe coroana stăpânirii universale. Făgăduinţa Domnului făcută lui David, că din rodul coapselor lui va ridica unul care va şedea de-a pururi pe tronul Său, a limitat făgăduinţa de la seminţia lui Iuda la o singură familie, iar acea familie era deja pe tronul lui Israel. Şi când a fost înălţat marele Templu al lui Solomon, şi sutele lui de cântăreţi şi de preoţi constituiau un spectacol impunător, când faima lui Solomon pentru înţelepciunea şi bogăţiile sale era răspândită în lumea largă, când împăraţii îi trimiteau ((B83)) daruri şi-i doreau favorurile şi când împărăteasa din Seba a venit cu daruri ca să-l vadă pe acest împărat, cel mai renumit şi cel mai minunat pe care-l cunoscuse lumea până atunci, nu este de mirare că pieptul iudeilor s-a umflat de speranţă şi de mândrie, deoarece momentul de mult aşteptat al înălţării seminţei lui Avraam şi al binecuvântării tuturor popoarelor prin ei părea chiar venit.Amară le-a fost însă dezamăgirea când, după moartea lui Solomon, împărăţia a fost sfâşiată şi în cele din urmă complet răsturnată, iar poporul care se aşteptase să conducă şi să binecuvânteze toate popoarele, în calitatea sa de popor sfânt al lui Dumnezeu, a fost dus captiv în Babilon. „Pe malurile râurilor Babilonului, acolo am stat jos şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.” Ps. 137.Însă, deşi coroana a fost îndepărtată, adică, deşi puterea de a se guverna, chiar şi pe ei înşişi, le-a fost luată, dreptul de a conduce (sceptrul), dat la început prin făgăduinţa lui Dumnezeu, n-a fost îndepărtat. Cu toate că domnia universală a fost dată lui Nebucadneţar şi succesorilor săi, aşa cum este ilustrat prin chipul cel mare şi prin cele patru fiare mari, totuşi aceasta trebuia să dureze numai o perioadă limitată. Făgăduinţa făcută iniţial lui Israel trebuia să fie împlinită — coroana a fost îndepărtată, dar sceptrul a rămas până a venit Şilo. Acest lucru a fost indicat chiar în hotărârea împotriva lui Zedechia: Jos coroana — o voi răsturna, până ce va veni acela al căruia este dreptul şi acestuia o voi da.În timp ce legământul făcut cu Avraam făgăduia guvernarea şi binecuvântarea lumii prin sămânţa lui, Legământul Legii, făcut cu Israel, copiii lui Avraam, limita şi restrângea acel Legământ Avraamic, astfel că numai cei care se supuneau deplin şi desăvârşit Legii puteau pretinde sau aveau vreun drept să spere la o parte în domnia şi binecuvântarea făgăduită în Legământul Avraamic. Observarea acestui fapt a dus la formarea sectei fariseilor care pretindeau că împlinesc fără greşeală fiecare amănunt ((B84)) al Legii, şi se „încredeau în ei înşişi că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”, numindu-i „vameşi şi păcătoşi”, iar pe ei înşişi se numeau „copiii lui Avraam”, moştenitori ai stăpânirii făgăduite care trebuia să binecuvânteze lumea.Învăţătura clară, puternică a Domnului nostru Isus era în parte îndreptată împotriva erorilor fariseilor, care presupuneau că îndeplinirea minuţioasă a unora dintre ceremoniile exterioare ale Legii era o deplină conformare cu litera şi spiritul acesteia. Domnul nostru învăţa ceea ce acum toţi creştinii ştiu, că Legea, când este văzută în plinătatea ei, este atât de maiestuos perfectă, iar omul atât de decăzut şi de imperfect, şi atât de asaltat de ispite din afară şi de slăbiciuni din interior, încât nici unul dintre ei nu putea ţine Legea perfect, nici nu puteau pretinde binecuvântarea avraamică. Criticile la adresa fariseismului aduse de către Domnul nostru nu trebuie deci înţelese ca obiecţii la străduinţa lor de a ţine fără greşeală Legea; şi El nici nu i-a învinuit pentru că n-au reuşit să ţină pe deplin Legea, lucru pe care nici un om imperfect nu-l poate face. Dar El i-a învinuit pentru făţărnicie, pentru că se înşelau pe ei înşişi şi înşelau pe alţii cu o pretinsă perfecţiune şi sfinţenie, ceea ce ei şi alţii puteau vedea că era numai o curăţire pe dinafară, pe când inimile lor erau tot necurate şi neconsacrate. Îi critica pentru că aveau doar o simplă formă de evlavie şi un serviciu doar cu buzele, pe când inimile lor erau departe de Dumnezeu. Aşadar, după cum declară Domnul nostru şi Pavel, nici unul din ei nu ţinea de fapt sau nu putea ţine perfect Legea (Ioan 7:19; Rom. 3:20), cu toate că ei ar fi putut să se apropie mai mult de o respectare desăvârşită a cerinţelor ei decât au făcut-o.Domnul nostru nu numai a declarat în cuvinte că toată semnificaţia Legii este, „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta . . . şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ci El a şi ilustrat aceasta prin predarea Sa deplină voinţei şi planului lui Dumnezeu, evitând orice plan şi orice ambiţie personală, ((B85)) precum şi orice umblare după interese personale — o înfăptuire cât se poate de zeloasă a voii lui Dumnezeu cu toată inima, mintea, sufletul şi puterea Sa, şi iubind pe aproapele Său ca pe Sine însuşi — şi toate acestea chiar până la moarte.Împlinind astfel condiţiile Legii — prin ascultare de ea în mod perfect, cum nici unul din familia umană imperfectă nu putea s-o facă — Domnul nostru Isus a devenit moştenitorul tuturor binecuvântărilor făgăduite în Legământul Legii făcut cu Israel pe muntele Sinai; şi astfel El de asemenea S-a dovedit a fi sămÂnţa lui Avraam căreia I se aplica acum întreaga făgăduinţă avraamică. Domnul nostru Şi-a asigurat astfel sceptrul (dreptul sau autoritatea făgăduită a stăpânirii pământului), sceptru care de secole fusese făgăduit că cineva din seminţia lui Iuda şi din familia lui David îl va merita şi Lui îi va fi dat. Marele premiu, la care Israel nădăjduia, pentru care se străduia şi pe care-l dorea de secole, a fost în final câştigat de Leul (puternicul) din seminţia lui Iuda. Şilo, marele Făcător de pace, venise: Cel care nu numai că a făcut pace între Dumnezeu şi oameni prin sângele crucii Sale, când a răscumpărat omenirea din condamnarea morţii pe drept venită asupra ei, dar care, de asemenea, când Îşi va lua marea Sa putere şi va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, va răsturna tot ce este greşit, rău şi păcătos, şi va stabili pacea pe baza sigură a sfinţeniei. El este Prinţul Păcii.Când sceptrul (dreptul) prin legământ a trecut la Domnul nostru Isus, acel Legământ al Legii s-a sfârşit; căci cum putea Dumnezeu să continue a oferi altora, pe orice condiţii, premiul care fusese deja câştigat de Şilo? Prin urmare, după cum declară apostolul: „Hristos este sfârşitul legii [legământului]”, „pironind-o pe cruce”. Col. 2:14.Astfel „Prinţul Păcii” a asigurat pentru supuşii Săi atât iertarea păcatelor cât şi restabilirea, şi a stabilit o împărăţie veşnică pe baza dreptăţii, aşa cum pe nici o altă cale nu s-ar fi putut face. Astfel s-a împlinit prezicerea: „Sceptrul nu se ((B86)) va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire [legiuitorul] dintre picioarele [coapsele] lui, până [Celui puternic, fiinţei spirituale mult înălţate, Domnului slavei], din seminţia lui Iuda”, care deţine acum acest sceptru (sau drept la autoritate) ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.Chiar după cei şaptezeci de ani de robie în Babilon, când unii s-au întors şi au zidit din nou Templul şi zidurile cetăţii, lucrul acesta l-au făcut cei care aveau respect faţă de făgăduinţa lui Dumnezeu şi care aşteptau „mângâierea lui Israel”. Aceştia s-au adunat în jurul seminţiei lui Iuda, amintindu-şi de făgăduinţa lui Dumnezeu că Legiuitorul, Eliberatorul, marele Şilo sau făcător de pace, trebuia să vină din această seminţie. Dar vai, când a venit Cel paşnic, Cel care a făcut pace şi împăcare pentru fărădelege prin sângele crucii Sale, ei L-au dispreţuit şi L-au respins, aşteptând nu un Mare Preot, ci un mare general.Şilo, primind la învierea Sa sceptrul şi „toată puterea”, datorită ascultării Sale până la moarte, va binecuvânta într-adevăr pe Israel mai întâi — însă nu Israelul trupesc, căci nu toţi sunt israeliţi adevăraţi câţi sunt numiţi astfel după trup (Rom. 9:6). Şilo, moştenitorul, caută şi găseşte copii ai lui Avraam după spirit — cei care împărtăşesc dispoziţia de credinţă şi ascultare a lui Avraam, atât dintre urmaşii lui naturali, cât şi dintre neamuri — ca să fie un popor pentru numele Lui (Fapt. 15:14). Şi „după aceea” [după ce se îndeplineşte adunarea Bisericii Sale alese — în secerişul sau sfârşitul Veacului Evanghelic, la încheierea Timpurilor Neamurilor] El Îşi va întoarce din nou favoarea şi va zidi din nou ruinele Israelului, şi în cele din urmă ale tuturor familiilor pământului, pe o bază mai bună decât ar fi putut concepe vreodată inima omului. Cel care deţine acum sceptrul — „al căruia este dreptul” să conducă — la expirarea Timpurilor Neamurilor va primi ((B87)) şi coroana; „Şi de El vor asculta popoarele” (Gen. 49:10). Sceptrul sau dreptul la „toată puterea în cer şi pe pământ” I-a fost dat la învierea Sa, dar El aşteaptă timpul stabilit de către Tatăl — limita Timpurilor Neamurilor — înainte de a-Şi lua marea Sa putere şi a-Şi începe glorioasa domnie. Vezi Apoc. 11:17, 18.Să ţinem minte data deja găsită pentru începutul acestor Timpuri ale Neamurilor — adică anul 606 î. Cr. — în timp ce vom merge mai departe ca să examinăm mărturia care dovedeşte că durata lor este de 2520 ani, sfârşindu-se în 1914 d. Cr.Să nu ne aşteptăm să găsim această informaţie declarată tocmai aşa. Dacă ar fi fost aşa declarată, ar fi fost cunoscută înainte de a fi timpul cuvenit. Ea a fost dată într-o astfel de formă încât să fie ascunsă până la „timpul sfârşitului”. Dan. 12:4, 10.Cuvintele Domnului nostru, „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”, sugerează nu numai o perioadă limitată şi determinată a stăpânirii neamurilor, dar sugerează şi ideea că deşi atât Israelul spiritual cât şi cel trupesc au fost supuse acestor puteri ale neamurilor, totuşi aceste „timpuri” sunt oarecum legate de cetatea pământească, Ierusalimul, şi de casa trupească a lui Israel, şi sunt măsurate asupra lor. Se naşte întrebarea: Se poate ca Dumnezeu să fi prezis ceva în privinţa istoriei lui Israel, care să ne dea măsura exactă a acestor „timpuri” la care se referă Domnul nostru? Chiar aşa este.Întorcându-ne la Leviticul, găsim consemnate binecuvântări şi blesteme cu caracter pământesc şi temporar. Dacă Israel asculta cu credincioşie de Dumnezeu, el era binecuvântat mai presus de celelalte neamuri; dacă nu, veneau peste ei anumite rele. Concluzia este formulată astfel: „Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu . . . dar dacă nu Mă ascultaţi ((B88)) şi nu împliniţi toate aceste porunci . . . Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi fi bătuţi şi veţi fugi dinaintea vrăjmaşilor voştri; cei ce vă urăsc văvor subjuga”. „Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, [mai departe] pentru păcatele voastre.” Lev. 26:17, 18, 24, 28.Această ameninţare cu pedeapsa „de şapte ori” [în engleză „seven times”, care se traduce prin „de şapte ori”, sau literal „şapte timpuri” — n. e.], este menţionată de trei ori. Diferitele pedepse specificate înainte de expresia „de şapte ori” se referă la cele câteva robii sub asirieni, moabiţi, madianiţi, filisteni etc., etc., în decursul cărora grija lui Dumnezeu a continuat faţă de ei. Felul Lui de a proceda cu ei a fost „învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă . . . puţin aici, puţin acolo”; totuşi El a continuat să-i păstreze, iar când ei se căiau şi strigau către El, îi auzea şi le răspundea şi-i elibera de vrăjmaşi (Jud. 3:9, 15). Dar aceste pedepse neavând efect, El a aplicat-o pe aceea cu care-i ameninţase de şapte ori: coroana a fost permanent îndepărtată, iar Israel, ca şi lumea întreagă, a fost supus puterilor animalice şapte timpuri. Astfel li s-a întâmplat potrivit avertizării lui Dumnezeu: „Dacă cu toate acestea [pedepsele de mai înainte] nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult”.Ordinea de idei în care este adusă ameninţarea cu „de şapte ori” (mai mult, în continuare, suplimentar) arată că ele cuprind o pedeapsă finală şi decisivă asupra acestui popor, după ce pedepsele celelalte nu reuşiseră în repetate rânduri să-i reformeze permanent. Pedeapsa cu aceste „de şapte ori” va avea efectul intenţionat, de a-i umili cu totul în faţa Domnului şi astfel a-i pregăti să primească binecuvântările Sale. Aceste de şapte ori se referă, prin urmare, la lungimea timpului în care neamurile aveau să-i cârmuiască. Şi fără îndoială că Domnul nostru S-a referit la această perioadă „de şapte ori” când vorbea despre „timpurile neamurilor”.Timpul când robiile şi pedepsele mai mici au dat locul acestei mari pedepse naţionale finale „de şapte ori” a fost, după cum am arătat deja, când ultimul lor împărat, Zedechia, ((B89)) a fost îndepărtat — de când a urmat o lungă perioadă de pedeapsă — aceste „de şapte ori” (sau „şapte timpuri” — n. e.) prezise sau două mii cinci sute douăzeci de ani.În Biblie un „timp” este folosit cu sensul de un an, fie că anul este literal, fie că este simbolic; dar la vremea rostirii unei profeţii nu se putea şti dacă timpul la care se făcea referire era literal sau simbolic. Profeţii au căutat cu sârguinţă, dar în zadar, să afle ce timp sau ce fel de timp (literal sau simbolic) voia să arate Spiritul (1 Pet.1:11). Un an simbolic, aşa cum este folosit în profeţii, se calculează pe baza anului lunar — douăsprezece luni a câte treizeci de zile fiecare, sau trei sute şaizeci de zile — fiecare zi reprezentând un an. Prin urmare, „un timp” sau un an, dacă este simbolic, înseamnă trei sute şaizeci (360) de zile simbolice, iar „şapte timpuri” reprezintă două mii cinci sute douăzeci (7 x 360 = 2520) de zile simbolice sau de ani literali.Întrebarea care se naşte aici este: Oare aceste „şapte timpuri” au fost literale sau simbolice? S-au referit ele la şapte ani sau la două mii cinci sute douăzeci de ani? Răspundem că acestea au fost timpuri simbolice, două mii cinci sute douăzeci de ani. Ele nu pot fi înţelese ca şapte ani literali, deoarece Israelul a avut multe robii de durată mai mare — de exemplu, ei au slujit împăratului Mesopotamiei opt ani (Jud. 3:8), împăratului Moabului optsprezece ani (Jud. 3:14), împăratului Iabin douăzeci de ani (Jud. 4:2, 3), filistenilor o perioadă de patruzeci de ani şi alta de optsprezece ani (Jud. 10:7, 8; 13:1), pe lângă cei şaptezeci de ani ai lor în Babilon. Toate aceste perioade fiind mult mai lungi decât „şapte timpuri” sau şapte ani literali, totuşi aceste „şapte timpuri” fiind menţionate ca pedeapsa din urmă, cea mai mare şi cea finală, faptul acesta dovedeşte că înseamnă timp simbolic, nu literal, deşi cuvântul ebraic tradus în Leviticul 26:18, 21, 24, 28 prin „şapte timpuri” („de şapte ori” Daniel 4:16, 23, 25, 32 („şapte timpuri” în limba română — n. e.), cu deosebirea că în Daniel este adăugat cuvântul iddan, pe ((B90)) când în Leviticul este lăsat să se înţeleagă. Şi este ciudat, de asemenea, că el se repetă de patru ori în fiecare caz. În cazul lui Nebucadneţar au fost ani literali, dar, după cum vom vedea, atât Nebucadneţar cât şi cele „şapte timpuri” ale lui au fost tipuri.Cele „şapte timpuri” de degradare a lui Nebucadneţar (Dan. 4:16, 23-26) s-au dovedit a fi şapte ani literali, când s-au împlinit aşa într-adevăr; şi tot aşa, umilirea lui Israel şi a lumii sub „puterile care sunt” s-a dovedit a fi şapte timpuri simbolice — două mii cinci sute douăzeci de ani literali. Din această perioadă lipsesc acum numai douăzeci şi şase de ani până să fie împlinită, şi peste tot sunt la lucru mijloace care indică terminarea stăpânirii neamurilor şi introducerea dreptăţii veşnice şi a tuturor binecuvântărilor Noului Legământ pentru Israel şi pentru întreaga creaţie gemândă.Sfârşitul celor şapte timpuri ale lui IsraelAceastă perioadă lungă („şapte timpuri” sau două mii cinci sute douăzeci de ani) de pedeapsă a lui Israel este perioada domniei Neamurilor — „Timpurile Neamurilor”. Deoarece, aşa cum am arătat deja, „Timpurile Neamurilor” au început în anul 606 î. Cr. şi trebuiau să dureze două mii cinci sute douăzeci de ani, ele se vor sfârşi în 1914 d. Cr. (2520-606=1914). Atunci se vor împlini binecuvântările descrise în ultima parte a aceluiaşi capitol (Lev. 26:44, 45). Dumnezeu Îşi va aduce aminte şi va împlini faţă de Israel legământul făcut cu părinţii lor. Rom. 11:25-27.Pentru unii acest lucru poate fi arătat mai clar în modul următor:Cele „şapte timpuri” de pedeapsă a lui Israel = Ele au început atunci când contractul de arendare a puterii a fost dat neamurilor, care a fost, după cum am arătat, în anul 606 î. Cr. Prin urmare, în anul 1 d. Cr. trecuseră din perioada lor, iar restul ar indica data2520 ani.606 ani1914 d. Cr.((B91))Ca dovadă că în profeţiile simbolice Biblia utilizează o zi pentru un an cităm următoarele exemple împlinite în acest fel: (a) Iscoadele au rătăcit patruzeci de zile în căutarea Canaanului, simbolizând cei patruzeci de ani de rătăcire a lui Israel prin pustie (Num. 14:33, 34). (b) pentru Israel, El l-a pus pe profet s-o simbolizeze zicând: „Ţi-am rânduit câte o zi pentru fiecare an” (Ezec. 4:1-8). (c) În acea profeţie remarcabilă, şi deja împlinită, din Daniel 9:24-27, examinată în capitolul precedent, în care este arătat timpul până la ungerea Domnului nostru şi de asemenea cei şapte ani următori de favoare pentru Israel, în mijlocul cărora Mesia a fost „stârpit”, este folosit timpul simbolic: fiecare zi din aceste şaptezeci de săptămîni simbolice reprezenta un an, şi aşa s-au împlinit. (d) La fel, în Daniel 7:25 şi 12:7, perioada triumfului papalităţii este dată ca fiind trei timpuri şi jumătate, şi noi ştim (şi vom arăta în acest volum) că aceasta s-a împlinit în o mie două sute şaizeci de ani (360 x 3,5 ani = 1260). Aceeaşi perioadă este menţionată şi în cartea Apocalipsei: în capitolul 12:14 este numită trei timpuri şi jumătate (360 x 3,5 ani = 1260); în capitolul 13:5 este numită patruzeci şi două de luni (30 x 42 = 1260), iar în capitolul 12:6 este numită o mie două sute şaizeci de zile. Împlinirea acestor profeţii va fi examinată în mod deosebit mai târziu. Pentru moment este suficient să observăm că folosirea de către Spirit a cuvântului „timp” în alte locuri este în acord cu folosirea actuală a acestui termen — că în profeţia simbolică un „timp” este un an simbolic de trei sute şaizeci de ani; iar faptul că trei timpuri şi jumătate, aplicate ca măsură a triumfului bisericii apostate, s-au împlinit în o mie două sute şaizeci de ani, stabileşte principiul pe baza căruia sunt calculate cele şapte timpuri de stăpânire a Neamurilor (360 x 7 = 2520) şi dovedeşte sfârşitul lor în anul 1914 d. Cr., căci dacă trei timpuri şi jumătate fac o mie două sute şaizeci de zile (ani), şapte timpuri vor fi o perioadă de două ori mai lungă, adică două mii cinci sute douăzeci de ani.((B92))Dacă cele „şapte timpuri” ale lui Israel s-ar fi împlinit în timp literal (şapte ani), atunci ar fi urmat binecuvântările garantate prin legământul necondiţionat făcut de Dumnezeu cu părinţii lor. (Vezi Lev. 26:45 şi Rom. 11:28.) Dar nu acesta a fost cazul. Ei nu s-au bucurat încă de aceste binecuvântări făgăduite; iar legământul acela nu va fi împlinit, zice Pavel (Rom. 11:25, 26), până când Biserica Evanghelică aleasă, corpul lui Cristos, va fi desăvârşită, în calitate de eliberator al lor, prin care va fi pus în aplicare legământul. „Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea” [adică cele şapte timpuri de pedeapsă], zice Domnul: voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier. 31:33, 34; Evr. 10:16, 17). „În zilele acelea [zilele de favoare care vor urma după cele şapte timpuri de pedeapsă] nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri] va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă, i se vor strepezi dinţii!” Ier. 31:29, 30.Restabilirea de la sfârşitul celor şaptezeci de ani în Babilon n-a fost o eliberare din robia Neamurilor, fiindcă ei au fost după aceea întotdeauna un popor tributar. Această restabilire a servit numai să ţină împreună un popor la care trebuia să Se prezinte Mesia. În timp ce domnia Neamurilor ţinea deja Israelul în supunere, şi având în vedere faptul acela, Domnul nostru a spus că ei vor continua să fie călcaţi în picioare până când vor expira sau se vor împlini Timpurile Neamurilor. Lumea este martoră a faptului că de la 606 î. Cr. pedeapsa lui Israel sub stăpânirea Neamurilor a fost continuă, că ea continuă ((B93)) încă şi că nu există nici un motiv de a aştepta reorganizarea lor naţională mai degrabă de anul 1914 d. Cr., limita celor „şapte timpuri” ale lor — 2520 de ani. Dar, deoarece această lungă perioadă a pedepsei lor naţionale se apropie de sfârşitul ei, putem vedea indicii clare că smochinul neroditor este pe cale să înmugurească, arătând că timpul de iarnă al răului se sfârşeşte şi se apropie vara Milenară, care îi va restabili deplin în moştenirea lor făgăduită şi în independenţa lor naţională. Faptul că acum există mari pregătiri şi speranţe în privinţa întoarcerii lui Israel în ţara lor este în sine o puternică dovadă suplimentară care confirmă această învăţătură scripturală. În ceea ce priveşte semnificaţia acestui eveniment, vezi Volumul I, paginile 286-298.O altă linie a mărturieiDaniel capitolul 4 prezintă o altă vedere asupra Timpurilor Neamurilor. Aici stăpânirea iniţială a omului asupra întregului pământ, îndepărtarea ei şi certitudinea restabilirii ei, care trebuie să înceapă la sfârşitul Timpurilor Neamurilor, este convingător ilustrată printr-un vis dat lui Nebucadneţar, prin interpretarea lui de către Daniel şi prin împlinirea lui cu Nebucadneţar.În visul său, Nebucadneţar privea „şi iată, în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta a crescut şi era puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunzele lui erau frumoase şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el. În viziunile care-mi treceau prin minte, în patul meu, mă uitam, şi iată, un paznic, un sfânt, s-a coborât din ceruri. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: «Tăiaţi copacul şi rupeţi-i ramurile; scuturaţi-i frunzele şi risipiţi-i roadele; fugăriţi animalele sălbatice ((B94)) de sub el şi păsările din ramurile lui! Totuşi lăsaţi în pământ trunchiul cu rădăcinile lui şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de bronz în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi partea lui să fie cu animalele sălbatice, în iarba de pe pământ. Inima lui de om i se va schimba într-o inimă de fiară şi şapte timpuri vor trece peste el. Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul sentinelelor, făcută la cererea sfinţilor, pentru ca cei vii să ştie că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place şi pune peste ea pe cel mai de jos dintre oameni!»”Acest copac remarcabil, în gloria şi frumuseţea lui, reprezintă prima stăpânire a pământului, dată neamului omenesc prin reprezentantul şi capul acestuia, Adam, căruia Dumnezeu i-a spus: „Fiţi roditori, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Gen. 1:28). Gloria iniţială a omului şi puterea cu care a fost învestit erau într-adevăr sublime, şi erau asupra întregului pământ, să binecuvânteze, să hrănească, să ocrotească şi să adăpostească orice făptură vie. Dar când a intrat păcatul, a venit porunca să fie tăiat copacul, şi gloria, frumuseţea şi puterea omenirii au fost luate, iar creaturile inferioare n-au mai găsit adăpost, ocrotire şi binecuvântare sub influenţa lui. Moartea a tăiat marele copac, i-a împrăştiat rodul şi frunzele şi a lăsat creaţia inferioară fără stăpânul şi binefăcătorul ei.În ceea ce priveşte omul, orice putere de a recâştiga stăpânirea pierdută era dusă fără speranţă. Dar nu era aşa din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Iniţial stăpânirea izvora din planul Său şi era darul Său îndurător; şi cu toate că El poruncise să fie tăiat copacul, totuşi rădăcina — scopul şi planul de restabilire al lui Dumnezeu — a rămas, chiar dacă era legată cu lanţuri puternice ca să nu încolţească până la timpul hotărât divin. ((B95)) După cum în vis imaginea se schimbă de la trunchiul unui copac la un om degradat şi adus în tovărăşia şi asemănarea fiarelor, cu raţiunea detronată şi cu toată gloria sa îndepărtată, tot aşa îl vedem pe om, pe domnul decăzut şi degradat al pământului: gloria şi stăpânirea lui au apus. De când a fost rostită sentinţa, omenirea şi-a avut partea cu fiarele, iar inima omului a devenit animalică şi degradată. Cât de izbitor este acest tablou, dacă ne gândim la starea semicivilizată şi sălbatică prezentă şi trecută a marii majorităţi a omenirii, şi la faptul că însăşi mica minoritate care aspiră să învingă tendinţa descendentă reuşeşte numai într-o măsură limitată, şi cu mari lupte şi eforturi constante. Omenirea trebuie să rămână în degradarea ei, sub stăpânirea răului, până când va fi învăţat lecţia, că Cel Prea Înalt domneşte în împărăţia oamenilor şi El o dă cui voieşte. Şi în timp ce oamenii se află în această stare degradată, Dumnezeu permite unor caractere dintre cele mai josnice să stăpânească peste ei, pentru ca amara lor experienţă din prezent să se poată dovedi de folos trainic în viitor.Conform interpretării lui Daniel, ni se spune că „toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadneţar”, şi că în această stare alienată, degradată şi animalică, el a rătăcit printre fiare până au trecut peste el şapte timpuri (şapte ani literali în cazul lui). Interpretarea dată visului de către Daniel priveşte numai împlinirea lui asupra lui Nebucadneţar; dar faptul că toate, visul, interpretarea şi împlinirea lui, sunt consemnate aici cu atâta grijă, este o dovadă că relatarea lui are un scop. Şi remarcabila lui potrivire ca ilustraţie a scopului divin de a supune întreaga omenire stăpânirii răului pentru pedepsirea şi disciplinarea ei, pentru ca la timpul cuvenit Dumnezeu s-o poată restaura şi stabili în dreptate şi viaţă veşnică, ne îndreptăţeşte să-l acceptăm ca tip dat intenţionat.((B96))Visul în împlinirea lui asupra lui Nebucadneţar este în mod special vrednic de remarcat dacă ne amintim că el fusese făcut capul conducător reprezentativ al stăpânirii umane (Dan. 2:38), şi, ca domn al pământului, profetul i-a adresat aproape aceleaşi cuvinte pe care Dumnezeu i le-a adresat lui Adam la început: „Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, pe oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerurilor, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea” (Dan. 2:37, 38; compară cu Gen. 1:28). Apoi, din cauza păcatului, Nebucadneţar a primit cele „şapte timpuri” de pedeapsă, după care a început să-i revină raţiunea şi restabilirea sa la domnie a fost împlinită. El a fost restabilit în împărăţia sa şi i s-a dat în plus slavă după ce a învăţat lecţia necesară la care el se referă prin cuvintele următoare:„La sfârşitul acestor zile, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre ceruri şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi am cinstit pe Cel care trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este o stăpânire veşnică şi a cărui împărăţie este din generaţie în generaţie. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu se poate împotrivi mâinii Lui, nici nu poate să-I zică: «Ce faci?» În timpul acela, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi . . . am fost pus iarăşi peste împărăţia mea şi mi-au fost adăugate măreţii deosebite. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi cinstesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte şi El poate să smerească pe cei care umblă cu mândrie.”Degradarea lui Nebucadneţar a fost un tip al degradării umane sub guvernele animalice în decursul celor şapte timpuri sau ani simbolici — un an pentru o zi, două mii cinci ((B97)) sute douăzeci de ani — din zilele lui înainte. Şi să se observe că aceasta corespunde exact cu cele şapte timpuri (de şapte ori — n. e.) prezise asupra lui Israel, care, după cum tocmai am văzut, se termină în 1914 d. Cr. Căci sub acest Nebucadneţar a fost dus Israel rob în Babilon, când coroana Împărăţiei lui Dumnezeu a fost îndepărtată şi au început cele şapte timpuri.Aceasta este în perfectă armonie cu faptul că Dumnezeu, reprezentând aceste guverne ale neamurilor, i le-a înfăţişat lui Daniel ca tot atâtea fiare sălbatice, în timp ce Împărăţia lui Dumnezeu, la încheierea lor, este reprezentată ca fiind dată unuia ca un fiu al omului.Nu ştim nici un motiv pentru care s-a consemnat acest fragment din istoria unui împărat păgân, decât că s-a făcut astfel pentru a preumbri degradarea şi durata Timpurilor Neamurilor. Că aceşti şapte ani ai lui de degradare au ilustrat în mod potrivit degradarea omenirii, este un fapt; că Dumnezeu a promis o restituire a stăpânirii pământului după ce omenirea va fi învăţat anumite lecţii importante, este de asemenea un fapt; şi că cele şapte Timpuri simbolice ale Neamurilor (2520 ani) se vor sfârşi exact la punctul când omenirea îşi va fi recunoscut propria ei degradare şi incapacitatea prezentă de a conduce lumea în mod avantajos, şi va fi gata pentru Împărăţia şi stăpânirea lui Dumnezeu, este un al treilea fapt. Iar caracterul potrivit al ilustraţiei impune convingerea că cei şapte ani ai lui Nebucadneţar, în timp ce literal s-au împlinit cu el personal, aveau o semnificaţie încă mai mare şi mai largă, ca o ilustraţie a celor şapte timpuri simbolice de stăpânire a Neamurilor pe care le-a reprezentat el.Data exactă a degradării lui Nebucadneţar nu este specificată şi n-are nici o importanţă, deoarece perioada degradării lui a simbolizat întreaga perioadă a stăpânirii Neamurilor, care a început când coroana împărăţiei tipice a lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Zedechia. Această stăpânire a fost chiar de la început animalică, iar zilele ei sunt numărate: hotarele îi sunt fixate de Iehova şi nu pot fi depăşite.((B98))Ce înviorătoare este perspectiva dezvăluită privirilor la încheierea acestor şapte timpuri! Nici Israelul şi nici omenirea reprezentată prin acel popor nu vor mai fi călcaţi în picioare, asupriţi şi cârmuiţi rău de puterile animalice ale Neamurilor. Atunci va fi stabilită pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu şi a Cristosului Său, iar Israelul şi lumea întreagă va fi binecuvântată sub autoritatea Sa dreaptă şi legitimă. Atunci rădăcina făgăduinţei şi a speranţei, sădită mai întâi în Eden (Gen. 3:15) şi dusă peste potop şi transplantată în Israel, poporul tipic (Gen. 12:1-3), va încolţi şi va înflori din nou.Ea a început să încolţească la prima venire a Domnului nostru, dar nu sosise anotimpul stabilit ca ea să înflorească şi să-şi dea roada binecuvântată în restabilirea tuturor lucrurilor. Dar la sfârşitul Timpurilor Neamurilor semnele sigure ale primăverii nu vor lipsi; şi bogate vor fi roadele verii şi glorios va fi secerişul toamnei, care va fi recoltat şi apreciat în veacurile eterne de glorie ce vor urma. Atunci domnul iniţial al pământului, cu raţiunea restabilită, va fi repus deplin în poziţia sa, cu mai multă măreţie şi glorie, ca şi în tip, şi el va lăuda, va preamări şi va onora pe Împăratul cerului.Deja începem să vedem că omenirea îşi recapătă raţiunea: oamenii se trezesc şi îşi simt degradarea, şi caută să-şi îmbunătăţească starea. Ei gândesc, fac proiecte şi planuri pentru o stare mai bună decât cea la care s-au supus sub puterile animalice. Dar înainte de a ajunge să-L recunoască pe Dumnezeu şi stăpânirea Sa asupra tuturor, ei vor mai avea experienţa unui groaznic acces de nebunie, iar din lupta aceasta se vor trezi slabi, neajutoraţi, istoviţi, însă cu judecata într-atât restabilită, încât să recunoască şi să se aplece în faţa autorităţii Aceluia care vine să restabilească prima stăpânire, de multă vreme pierdută, pe bazele permanente ale experienţei şi ale cunoştinţei binelui şi răului.Este adevărat, a pretinde, aşa cum pretindem noi, că în cei douăzeci şi şase de ani care vor urma toate guvernele ((B99)) prezente vor fi răsturnate şi desfiinţate, înseamnă a aştepta mari lucruri; dar noi trăim într-un timp special şi particular, în „Ziua lui Iehova”, când lucrurile ajung repede la punctul culminant; şi este scris: „Domnul va îndeplini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Său”. (Vezi Vol. I, cap. 15.) În ultimii unsprezece ani aceste lucruri au fost propovăduite şi publicate substanţial, aşa cum sunt prezentate mai sus; şi în acest timp scurt dezvoltarea influenţelor şi mijloacelor pentru subminarea şi răsturnarea celor mai puternice imperii ale pământului a fost uimitoare. În acest timp comunismul, socialismul şi nihilismul au venit brusc în existenţă viguroasă şi deja pricinuiesc mare nelinişte printre conducătorii şi mai-marii pământului, ale căror inimi slăbesc de frică şi din pricină că văd cele ce vin pe pământ; căci puterile prezente sunt puternic zguduite şi în cele din urmă vor trece cu zgomot mare.Având în vedere această puternică dovadă a Bibliei privitoare la Timpurile Neamurilor, considerăm ca un adevăr stabilit că sfârşitul împărăţiilor acestei lumi şi stabilirea completă a Împărăţiei lui Dumnezeu vor fi realizate aproape de sfârşitul anului 1915. Atunci îşi va avea răspuns rugăciunea Bisericii — „Vie împărăţia ta” — spusă întotdeauna de la plecarea Domnului ei; şi sub acea administrare înţeleaptă şi dreaptă, tot pământul va fi umplut de slava Domnului — de cunoştinţă, dreptate şi pace (Ps. 72:19; Isa. 6:3; Hab. 2:14), iar voia lui Dumnezeu se va face „precum în cer aşa şi pe pământ”.Afirmaţia lui Daniel, că Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită, nu după ce aceste împărăţii ale pământului vor fi desfiinţate, ci în zilele lor, în timp ce ele încă există şi au putere, şi că Împărăţia lui Dumnezeu este cea care va sfărâma în bucăţi şi va nimici toate aceste împărăţii (Dan. 2:44), este vrednică de consideraţia noastră specială. Aşa s-a întâmplat cu fiecare din aceste guvernăminte animalice; ele au existat înainte de a dobândi domnia universală. Babilonul a existat ((B100)) cu mult înainte de a cuceri Ierusalimul şi de a obţine stăpânirea (Dan. 2:37, 38); Medo-Persia a existat înainte de a cuceri Babilonul; şi la fel a fost cu toate împărăţiile: trebuia mai întâi să fi existat şi să fi primit putere superioară pentru a putea cuceri pe alţii. Aşa este şi cu Împărăţia lui Dumnezeu: ea a existat în formă embrionară timp de optsprezece secole, dar ea, împreună cu lumea în general, a fost supusă „autorităţilor care sunt”, „rânduite de Dumnezeu”. Până când nu se vor sfârşi cele „şapte timpuri” ale lor, Împărăţia lui Dumnezeu nu va putea ajunge la stăpânire universală. Totuşi, ca şi celelalte, ea trebuie să obţină putere adecvată pentru răsturnarea acestor împărăţii înainte ca ea să le sfărâme în bucăţi.Astfel, în această „Zi a lui Iehova”, „Ziua Strâmtorării”, Domnul nostru Îşi ia marea Sa putere [până aici inactivă] şi domneşte, şi tocmai aceasta va cauza strâmtorarea, chiar dacă un oarecare timp lumea n-o va recunoaşte astfel. Că sfinţii vor participa la această lucrare de sfărâmare a împărăţiilor actuale nu poate fi nici o îndoială. Este scris: „Să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier [de putere], ca să aducă la împlinire împotriva lor judecata scrisă! Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi” (Ps. 149:8, 9). „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi [imperiile] ca pe nişte vase de lut.” Apoc. 2:26, 27; Ps. 2:8, 9.Dar examinarea noastră din volumul precedent a marii deosebiri de caracter între Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţiile animalice ale pământului ne pregăteşte să vedem şi o deosebire în modul de a proceda în război. Metodele de cucerire şi de zdrobire vor fi mult diferite de oricare altele folosite înainte pentru răsturnarea neamurilor. Acela care Îşi ia acum marea Sa putere să domnească este arătat în simbol (Apoc. 19:15) ca fiind Cel din gura căruia iese o sabie „ca să lovească cu ea neamurile”. Şi El „le va păstori cu toiag ((B101)) de fier”. Această sabie este adevĂrul (Efes. 6:17); iar sfinţii care sunt în viaţă, precum şi mulţi oameni din lume, sunt folosiţi acum ca ostaşi ai Domnului pentru răsturnarea erorilor şi a răului. Dar nimeni să nu deducă în grabă că aici este simbolizată o convertire paşnică a popoarelor; căci multe texte, cum ar fi Apoc. 11:17, 18; Dan. 12:1; 2 Tes. 2:8; Ps. 149 şi 47, învaţă tocmai contrariul.Să nu fie surprinzător, prin urmare, când în capitolele următoare vom prezenta dovezi că stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu este deja începută, că este arătat în profeţii că ea trebuia să înceapă a-şi exercita puterea în 1878 d. Cr., şi că „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14), care se va termina în 1915 d. Cr. cu răsturnarea completă a conducerii pământeşti actuale, este deja început. Adunarea oştirilor se poate vedea clar din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu.Dacă vederea noastră nu este împiedicată de prejudecăţi, dacă reglăm bine telescopul Cuvântului lui Dumnezeu, putem vedea cu claritate caracterul multor evenimente care trebuie să aibă loc în „Ziua Domnului” — că noi suntem chiar în mijlocul acelor evenimente şi că „a venit ziua cea mare a mâniei Lui”.Sabia adevărului, deja ascuţită, trebuie să lovească fiecare sistem şi obicei rău — civil, social şi eclesiastic. Mai mult chiar, putem vedea că lovirea a început: libertatea de gândire şi drepturile omului, civile şi religioase, de multă vreme pierdute din vedere sub regi şi împăraţi, papi, sinoade, concilii, tradiţii şi crezuri, sunt astăzi apreciate şi susţinute ca niciodată înainte. Conflictul intern spumegă deja; curând va izbucni ca un foc mistuitor, iar sistemele omeneşti şi erorile, care de secole au încătuşat adevărul şi au apăsat creaţia gemândă, trebuie să se topească în faţa lui. Da, adevărul — şi cunoştinţa larg răspândită şi crescândă despre el — este sabia care dezorientează şi răneşte capii multor ţări (Ps. 110:6). Totuşi, ce binecuvântare este deghizată în ((B102)) această strâmtorare! Ea va pregăti omenirea pentru o mai deplină apreciere a dreptăţii şi adevărului, sub domnia Împăratului Dreptăţii.Când în cele din urmă oamenii vor ajunge să înţeleagă că din judecată s-a făcut o linie iar din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17), ei vor învăţa şi aceea că numai regulile stricte ale dreptăţii pot asigura binecuvântările pe care toţi le doresc. Şi, cu totul descurajaţi de propriile lor căi şi de roadele nefaste ale egoismului, ei vor saluta şi se vor supune cu bucurie autorităţii drepte care preia controlul; şi astfel, după cum este scris, „va veni dorinţa tuturor neamurilor” — Împărăţia lui Dumnezeu, sub controlul absolut şi nelimitat al Unsului lui Iehova.
Împlinirea Profeţiei timpului la Întâia venire a lui Cristos
Împlinirea Profeţiei timpului la Întâia venire a lui CristosDaniel 9:23-27Cele 70 de săptămâni din profeţia lui Daniel — Evenimente prezise să se petreacă în acel timp — Timpul venirii lui Mesia indicat, şi stabilirea unui principiu prin felul în care este indicat — O cheie pentru alte profeţii ale timpului — Indicarea timpului răstignirii lui Mesia — Favoarea specială pentru Israel ca naţiune, scurtată în dreptate dar continuată individual — Ungerea Sfântului Sfinţilor — Necazul vărsat peste cel pustiit„Fii atent dar la cuvântul acesta şi înţelege viziunea! Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veşnică, pentru a pecetlui viziunea şi profeţia şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor. Să ştii deci şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni[7 + 62 = 69]; pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare.După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, dar nu pentru Sine. (Poporul prinţului [prinţului roman — armata lui Titus] care va veni, va nimici cetatea şi sfântul locaş, şi sfârşitul va fi cu un potop, şi pustiirile sunt hotărâte până la sfârşitul războiului.) Şi el [Mesia] va încheia un legământ cu mulţi, timp de o săptămână [a şaptezecea sau ultima săptămână a legământului de favoare]. Dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze ((B64)) jertfa şi darul de mâncare, şi pentru răspândirea [sau din cauza răspândirii] urâciunilor, el [Mesia] o va pustii — chiar până la sfârşit [terminare], şi ce s-a [ce este] hotărât [în planul lui Dumnezeu] va fi vărsat peste cel pustiit” [popor — reprezentat prin Ierusalim]. Dan. 9:23-27 (King James — n. e.).În timp ce această profeţie marchează începutul „secerişului” Veacului Iudeu şi prezenţa Domnului nostru acolo ca secerător principal, există câteva profeţii care marchează cu mult mai clar începutul „secerişului” Veacului Evanghelic, în care Domnul nostru la a doua venire a Sa de asemenea trebuie să fie secerătorul principal. Împlinirea acestei profeţii ilustrează împlinirile profetice în general, precum şi stabileşte un punct marcat într-o altă profeţie, pe care o vom arăta.În timp ce multe profeţii se combină pentru a fixa şi confirma data celei de-a doua veniri a lui Cristos, numai aceasta singură a marcat data primei veniri. Dacă împlinirea ei va fi clar stabilită, acest fapt ne va ajuta să calculăm şi să decidem asupra celor care se referă la a doua venire. Pentru acest motiv dedicăm aici spaţiu acestei profeţii împlinite, precum şi fiindcă va fi necesar ca unele dintre datele stabilite în legătură cu ea să fie înţelese în legătură cu profeţiile referitoare la a doua venire, examinate mai târziu.Lui Daniel i s-au dat mai multe viziuni, după cum este relatat în capitolele 2, 4, 7 şi 8 ale acestei profeţii, toate acestea arătând marea prosperitate şi înălţare a împărăţiilor păgâne sau ale neamurilor, dar pe el îl interesa în mod special Israelul şi nu fusese informat în privinţa viitorului lui Israel. El ştia însă din profeţia lui Ieremia (Ier. 29:10; 2 Cron. 36:20-23) că pustiirea Iudeii va dura şaptezeci de ani; şi cunoscând că această perioadă era aproape completă (Dan. 9:2), el se ruga stăruitor pentru întoarcerea favorii lui Dumnezeu la Israel (vers. 17-19), iar cele de mai sus sunt răspunsul dat de Dumnezeu printr-un înger.((B65))Perioada delimitată („separată” sau „hotărâtă”) din istoria lui Israel arătată aici este „şaptezeci de săptămâni” de la un punct de plecare dat — adică de la emiterea unui decret pentru „restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului” (reţinem, nu a Templului!). În această perioadă urmau să se înfăptuiască lucruri mari: cetatea va fi zidită din nou în împrejurări nefavorabile (Neem. 4), în vremuri tulburi, păcatul va fi curmat făcându-se o ispăşire a nelegiuirii, iar dreptatea (îndreptăţirea) va fi stabilită — nu ca aceea împlinită an de an prin sângele taurilor şi ţapilor, ci adevărata şi „veşnica dreptate” realizată de jertfa lui Cristos. Daniel a fost de asemenea informat că acela care va introduce jertfa mai bună va face prin aceasta să înceteze jertfele tipice şi ofrandele Legii.În această perioadă va veni Mesia, Mântuitorul mult aşteptat al lui Israel, şi sunt hotărâte şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni, sau şaizeci şi nouă de săptămâni, ca măsură a timpului până la prezenţa lui Mesia. Şi după aceea El va fi suprimat, dar nu pentru Sine Însuşi. După venirea lui Mesia va rămâne prin urmare încă o săptămână, ultima, a şaptezecea, din această favoare promisă, iar la mijlocul acestei săptămâni, după cum a fost prezis, El va face să înceteze jertfele tipice, dându-Şi „viaţa ca jertfă pentru vină”. Isa. 53:10-12.Aceste şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani, fiecare zi simbolică reprezentând un an. Şi împlinindu-se astfel prin aceasta, singura profeţie a timpului care se referă direct la întâia venire, ne dă o cheie şi pentru alte profeţii, care, după cum se va arăta mai departe, fuseseră ascunse în numere simbolice — o zi pentru un an — până când a sosit timpul cuvenit pentru descifrare. Această profeţie a fost astfel formulată, încât Daniel şi alţi evrei puteau, dacă voiau, s-o considere de necrezut şi cu timpul s-o uite; sau cei care „aşteptau mângâierea lui Israel” puteau să-şi ((B66)) amintească de ea, cum a fost în cazul lui Ezechiel (cap. 4:6), putând deduce că timpul era simbolic. Cert este că cei credincioşi ştiau să aştepte pe Mesia; şi este chiar scris că tot poporul era în aşteptarea Lui (Luca 3:15), chiar dacă n-au fost toţi în stare să-L primească în felul cum a venit.Trebuie să se observe că cele şaizeci şi nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute optzeci şi trei de ani, duc până la Mesia Prinţul, şi nu până la naşterea lui Isus în Betleem. Cuvântul ebraic Mesia, corespunzător cuvântului grecesc Cristos, înseamnă Unsul, şi este mai degrabă un titlu decât un nume. Isus n-a fost Unsul, Mesia, Cristosul, decât după botezul Său. Compară Fapte 10:37, 38 cu Matei 3:16. El a fost uns cu Spirit sfânt îndată ce a ieşit din apă. Acest lucru s-a întâmplat când a ajuns la starea bărbăţiei, care era 30 de ani potrivit Legii, sub care Se născuse şi căreia El şi fiecare evreu îi era supus, până când El a pus capăt stăpânirii ei îndeplinindu-i condiţiile — „pironind-o pe cruce”. Prin urmare, cele şaizeci şi nouă de săptămâni din această profeţie ajung până la vremea botezului şi ungerii Sale, şi nu înainte, de când El a fost Mesia, Cristosul, Unsul. Prin urmare, cele şaizeci şi nouă de săptămâni, sau patru sute optzeci şi trei de ani, s-au sfârşit în toamna anului 29 d. Cr. Atunci s-a împlinit acea parte a profeţiei care zice: „De la darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului (Dan. 9:25) până la Unsul [Mesia], Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două [şaizeci şi nouă] de săptămâni”. Găsim că a şaptezecea săptămână, care a început atunci, s-a împlinit ca şi celelalte — un an pentru o zi.Cei mai mulţi dintre scriitorii care s-au ocupat de acest subiect au socotit începutul acestei perioade de la anul al şaptelea al lui Artaxerxe, când lui Ezra i s-a dat o însărcinare (Ezra 7:7-14), care se presupune a fi punerea în aplicare a decretului lui Cirus (Ezra 1:3; 5:13; 6:1-12). Trebuie să se ((B67)) observe însă că decretul lui Cirus a fost de a zidi casa Domnului — Templul şi zidul curţii acestuia. Dar a fost un alt decret dat lui Neemia în al douăzecilea an al lui Artaxerxe ca să se rezidească zidurile Ierusalimului, care la timpul acela erau încă nereparate (Neem. 2:3-8; 6:15; 7:1). Şi de la acest decret pentru „restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului” trebuie datată această profeţie a lui Daniel. Toată relatarea este în armonie cu aceasta, existând doar o aparentă obiecţie într-o profeţie a lui Isaia privitoare la acest lucru, unde se spune despre Cirus nu numai că „va da drumul captivilor Mei”, ci şi că „el Îmi va zidi cetatea” (Isa. 45:13). La această aparentă obiecţie noi răspundem astfel: Cuvântul tradus aici prin cetate este ir şi înseamnă un loc înconjurat cu ziduri. Înţelegem că aici se face referire la zidurile curţii Templului; şi cu aceasta sunt în armonie faptele citate mai sus. Acelaşi cuvânt ir este redat prin curte în 2 Împăraţi 20:4.Se admite îndeobşte că data când i s-a dat misiunea lui Neemia este anul 445 î. Cr. Dar dr. Hale în lucrarea sa asupra cronologiei (pag. 449 şi 531) şi dr. Priestlie în tratatul său „Harmony of the Evangelists” („Armonia Evangheliştilor”) pag. 24-38, arată că după această opinie generală există o întârziere de nouă ani, ceea ce ar indica anul 454 î. Cr. ca adevărata dată a primirii misiunii de către Neemia; şi cu această dată se potriveşte prezicerea lui Daniel (9:25) privitoare la decretul pentru restaurarea şi zidirea Ierusalimului.Deoarece şaizeci şi nouă de săptămâni (7 şi 62) sau patru sute optzeci şi trei de ani ne duc până la Mesia (Unsul) Prinţul, de aceea din această perioadă de şaizeci şi nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute optzeci şi trei de ani (483), scădem patru sute cincizeci şi patru (454) de ani î. Cr., ca data adevărată a decretului pentru restaurarea şi zidirea Ierusalimului; iar ce rămâne — 29 d. Cr. — ar fi anul în care ((B68)) să Se manifeste Unsul (Mesia). Aceasta este în acord exact cu ceea ce am arătat deja, şi anume, că Isus a fost botezat de către Ioan şi a primit ungerea Spiritului în anul 29, cam la 3 octombrie, când avea vârsta de 30 de ani, potrivit datei reale a naşterii Sale, aşa cum s-a arătat în capitolul precedent.Misiunea Domnului nostru a durat trei ani şi jumătate, sfârşindu-se cu răstignirea Sa, la timpul Paştilor, în primăvara anului 33 d. Cr. Prin aceasta El a îndeplinit exact profeţia cu privire la săptămâna rămasă sau ultima săptămână (şapte ani) de favoare promisă, care zice: „După aceste şaizeci şi nouă (7 şi 62) de săptămâni, Mesia va fi stârpit [după traducerea Douay, «va fi ucis»] dar nu pentru Sine”* . . . „în mijlocul săptămânii [rămase — a 70-a] va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”.*Această expresie, „dar nu pentru Sine”, este diferit redată în alte traduceri, dintre care câteva sunt în faţa noastră; dar după opinia noastră aceasta, din versiunea noastră comună (King James — n. e.), este redarea cea mai clară şi mai bună.Atunci au încetat jertfele care se aduceau după Lege; nu în sensul că după aceea n-au mai fost oferite animale, tămâie etc., de către preoţi, pentru că ele au continuat să fie oferite an de an, dar în sensul că ele n-au fost acceptate de Iehova şi n-au fost în nici un sens jertfe pentru păcat. Adevărata jertfă fiind venită, Domnul nostru Isus „înlăturând păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9:26), Iehova nu mai putea recunoaşte alte ofrande ca jertfe şi nici vreo necesitate a lor.Acolo, pe cruce, Mesia care Se jertfise trei ani şi jumătate, Şi-a sfârşit lucrarea (Ioan 19:30) şi astfel „a pus capăt păcatului”, a făcut în faţa lui Dumnezeu o deplină şi completă ispăşire pentru fărădelegea oamenilor, aducând astfel întregii omeniri o îndreptăţire veşnică de sub păcat, în locul îndreptăţirii anuale tipice, săvârşită prin tipurile date pentru poporul tipic, Israel. Moartea lui Mesia a fost şi „pecetea” — garanţia împlinirii — tuturor viziunilor şi profeţiilor cu ((B69)) privire la binecuvântările viitoare şi la „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21). Ambele aceste făgăduinţe, Legământul Avraamic şi Noul Legământ, au fost asigurate, întărite, cu „sângele Său preţios” (Luca 22:20; 1 Cor. 11:25) care vorbeşte în favoarea noastră mai bine decât sângele taurilor şi al ţapilor — chiar îndreptăţirea veşnică şi înlăturarea păcatului, pentru toţi cei care-L primesc. Şi în restul, sau în a doua jumătate a celei de-a şaptezecea săptămâni, sau ultima săptămână de favoare iudaică — cei trei ani şi jumătate, începând de la Cincizecime — urmaşii Săi, „sfântul sfinţilor” din acea naţiune, au fost unşi cu Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, întocmai cum fusese uns Mesia la sfârşitul celei de-a şaizeci şi noua săptămâni.Astfel au fost împlinite declaraţiile din versetul 24 al acestei profeţii: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte [puse deoparte] asupra poporului Tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte — (a) pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veşnică, — (b) pentru a pecetlui viziunea şi profeţia — şi (c) pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor”. Profeţia nu arăta că toată această lucrare va fi amânată până în ultima „săptămână”, când Mesia va fi prezent; şi fără îndoială ei au înţeles că aceasta implica din partea lor o mare reformă morală care-i va pregăti pentru Mesia şi pentru ungerea sub El a naţiunii lor ca popor „sfânt al sfinţilor”, ca să binecuvânteze lumea în general. Nu învăţaseră din secolele de experienţă că ei n-aveau putere să înlăture păcatul şi să facă împăcare pentru fărădelege, şi că se cerea o jertfă pentru păcat perfectă ca să îndeplinească această mare lucrare de ştergere a păcatului şi de îndreptăţire a celor condamnaţi.Pe de altă parte, profeţia lui Daniel, deşi arăta că Mesia va fi stârpit [va muri] la mijlocul ultimei săptămâni, nu arăta că masa poporului Său vor fi nesfinţi şi prin urmare lepădaţi, ((B70)) cum au şi fost, la mijlocul acelei săptămâni (Mat. 23:38). Un alt profet a spus: „El (Domnul) Îşi va încheia socoteala şi o va scurta în dreptate [în mod just]” (Rom. 9:28, Diaglott, Wilson — n. e.); şi totul a fost terminat la jumătatea săptămânii (trei ani şi jumătate ai) misiunii lui Isus, cu excepţia ungerii sfântului sfinţilor.Dar ce se întâmplă cu restul din săptămâna a şaptezecea, cu cei trei ani şi jumătate care au trecut după cruce? A făgăduit Iehova să pună deoparte şaptezeci de săptămâni de favoare pentru Israel şi de fapt le-a dat numai şaizeci şi nouă şi jumătate? La prima vedere aşa pare, mai cu seamă când ne amintim că doar cu cinci zile înainte de moartea Sa „în mijlocul săptămânii”, Isus a plâns pentru cetatea lor şi i-a respins zicând: „Iată că vi se lasă casa pustie”. Dar nu este aşa: Iehova cunoştea sfârşitul de la început; şi când a promis şaptezeci de săptămâni, chiar aceasta avea în vedere. Prin urmare trebuie să căutăm favoare pentru acel popor încă trei ani şi jumătate după răstignire, în ciuda faptului că atunci au fost lăsaţi pustiiţi din punct de vedere naţional.Că israeliţii ca naţiune nu erau potriviţi să fie primitorii favorii principale sau spirituale (şi nici ai favorii pământeşti) a fost demonstrat prin faptul că L-au respins pe Mesia, aşa cum prevăzuse şi prezisese Dumnezeu; ca atare pentru ei era inutil să se continue încercarea lor naţională după mijlocul săptămânii a şaptezecea, şi a fost scurtată atunci, când ei au fost lăsaţi „pustiiţi” — respinşi din favoare. În timpul rămas din această perioadă a lor (trei ani şi jumătate), favoarea a fost crescută, deşi limitată la „rămăşiţă”, la sfântul sfinţilor, la cei mai curaţi şi mai potriviţi, numai la cei cărora ea le putea fi folositoare (Isa. 10:22, 23; compară cu Rom. 9:28). Creşterea favorii a constat în faptul că rămăşiţei i s-au dat trei ani şi jumătate de atenţie şi slujire exclusivă, sub avantajele crescute ale dispensaţiei spiritului, care, începând cu ucenicii la Cincizecime, au ajuns probabil la tot grâul copt din acea naţiune, în timpul ((B71)) acestei perioade de favoare specială. Vezi Fapte 2:41 şi 4:4, ca rezultat al primelor câteva zile.Din aceast motiv, deşi Isus gustase moartea pentru toţi, iar Evanghelia trebuia să fie vestită tuturor, totuşi instrucţiunile Sale către ucenici au fost să înceapă din Ierusalim. Ei nu trebuiau nici să părăsească acea lucrare specială, nici să ofere altora favoarea noii dispensaţii, până când cei trei ani şi jumătate de favoare promisă lui Israel se sfârşeau — până când Dumnezeu a trimis-o în mod special atât la păgâni cât şi la evrei. Fapt. 10.În legătură cu data exactă a convertirii lui Corneliu, cronologii pot doar face presupuneri, şi ca atare o estimează diferit, ca având loc între anii 37 şi 40 d. Cr.; dar având în vedere această profeţie marcantă pe care noi o analizăm acum, nu ne îndoim că s-a petrecut în toamna anului 36 d. Cr., fiindcă atunci s-au sfârşit cele şaptezeci de săptămâni sau cei patru sute nouăzeci de ani de favoare faţă de Israel. Deoarece atunci s-a sfârşit favoarea lor exclusivă, acest lucru trebuia să fie marcat în modul cel mai potrivit prin trimiterea Evangheliei la neamuri. După aceea israeliţii n-au fost lipsiţi de Evanghelie, dar au fost trataţi întocmai ca neamurile, deşi fără îndoială că prejudecata a plasat rămăşiţa într-o poziţie mai puţin favorabilă. „Sfântul sfinţilor” fiind deja ales, Evanghelia n-a mai fost limitată exclusiv la ei, ci a fost deschisă oricărei creaturi care avea ureche de auzit.După cele şaptezeci de săptămâni a venit strâmtorarea şi necazul menţionat în cuvintele din urmă ale versetelor 26 şi 27. Prinţul roman a venit şi a distrus cetatea şi Templul, şi, asemenea unui potop, a lăsat în urma sa o pustiire şi o nimicire groaznică. Iar de atunci Mesia, pe care ei L-au respins, a îngăduit să vină asupra acestui popor diferite rele, şi va mai îngădui încă „până la sfârşit”, până când le va fi fost destul, până când El va zice: „Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea ((B72)) lui este iertată” (Isa. 40:2). Între timp, ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit (sau asupra poporului lepădat), până când paharul lui va fi plin de necaz — până în ziua când vor zice: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!”. Ziua eliberării Israelului răsare acum, mulţumim lui Dumnezeu; şi chiar dacă pustiirea şi strâmtorarea lor nu sunt încă sfârşite, totuşi fiecare ceas grăbeşte timpul când mintea lor orbită de prejudecăţi, ieşind din întuneric va vedea pe Cel pe care L-au străpuns, şi timpul când Îl vor plânge aşa cum plânge cineva pe singurul său fiu. Zah. 12:10.Deoarece mulţi, citind pasajul examinat aici, au căzut în mare confuzie şi eroare, neînţelegând corect aranjamentul cuvintelor profetului, confundând pe Mesia Prinţul cu prinţul roman etc., sugerăm un studiu atent al pasajului aşa cum este aranjat la începutul acestui capitol, remarcând parantezele şi comentariile explicative din paranteze.
Cronologia Bibliei
Cronologia BiblieiA sosit timpul – Studiul Cronologia este necesară pentru înţelegerea profeţiei — Date indispensabile furnizate în Biblie — De la crearea lui Adam până la 1873 d. Cr. au fost 6000 de ani — O expunere a cronologiei biblice în perioade mari — Examinarea ei în detaliu — De la creare până în ziua când apele potopului au secat — Până la Legământul avraamic — Până la darea Legii — Până la împărţirea Canaanului între seminţii — Perioada judecătorilor — Perioada împăraţilor — Perioada pustiirii — Până la 1873 d. Cr. — Prin ce diferă această cronologie de cea a episcopului Usher, dată în Bibliile englezeşti — Data adevărată a naşterii Domnului nostruÎn acest capitol vom prezenta dovezile biblice care arată că de la crearea lui Adam şi până în anul 1872 d. Cr. s-au scurs 6000 de ani, şi că, prin urmare, de la 1872 d. Cr. am intrat din punct de vedere cronologic în a şaptea mie de ani sau în Mileniu — prima parte a lui, şi anume „Ziua Domnului”, „ziua de strâmtorare”, trebuind să fie martorul sfărâmării în bucăţi a împărăţiilor acestei lumi şi al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor.Cronologia este de asemenea necesară ca bază pentru examinarea perioadelor profetice. Înainte de toate trebuie să stabilim unde ne găsim în curgerea timpului, şi ca să facem acest lucru trebuie să avem date vrednice de încredere pentru a se face calculul; ca atare, vom începe cu subiectul cronologiei. Iar o cronologie completă a istoriei omenirii trebuie neapărat să înceapă cu crearea omului.Durata timpului de la crearea omului este evaluată în diferite feluri. Printre cei care acceptă relatarea biblică nu poate fi decât o diferenţă mică de păreri, dar printre cei care o resping, diferenţele sunt enorme, variind între zece mii şi ((B34)) sute de mii de ani. Aceste presupuneri sunt bazate pe fapte care nu îngăduie decât vagi temeiuri pentru asemenea concluzii extravagante şi nesăbuite. De exemplu, găsirea unor vârfuri de săgeţi din cremene în turbăriile din Elveţia şi din Irlanda, la o adâncime considerabilă de la suprafaţă, este luată ca dovadă că suprafaţa era cândva la nivelul unde au fost găsite acestea, şi că muşchii de turbă au crescut treptat în jurul şi deasupra lor; iar timpul necesar pentru o asemenea creştere este calculat după rata actuală a creşterii într-un secol, care este foarte mică. Dacă premisele lor ar fi adevărate, ar dovedi că omul a trăit cu sute de mii de ani în urmă. Însă alţi geologi vor arăta, şi cu bune temeiuri, că aceste turbării au fost odată atât de moi încât un vârf de săgeată din cremene putea cu uşurinţă să se afunde treptat la o mare adâncime în câteva secole.Cităm un alt exemplu: „Făcându-se sondaje în solul mâlos al văii Nilului, au fost descoperite două cărămizi arse, una la o adâncime de douăzeci, iar cealaltă la douăzeci şi patru de iarzi (1 iard = 0,9144 m — n.e.). Dacă socotim grosimea anuală a depozitului format de râu la opt ţoli într-un secol, trebuie să atribuim primei cărămizi o vechime de 12.000 de ani, iar celei de-a doua de 14.000. Prin calcule asemănătoare, Burmeister[un geolog celebru] presupune că s-au scurs 72.000 de ani de la prima apariţie a omului pe pământul Egiptului, iar Draper [un alt geolog renumit] atribuie omului european care a fost martorul ultimei epoci glaciare o vechime de peste 250.000 de ani.**Prof. N. Joly, în cartea „Man before metals” („Omul înainte de metale”), pag. 183.Desigur, „dacă estimăm” mari, vom ajunge la aceleaşi concluzii mari. Dar unii dintre noi sunt destul de neştiinţifici pentru a întreba dacă nu este mai mult decât posibil ca depunerile de nămol ale Fluviului Nil să fi fost foarte neregulate, ca şi în cazul altor ((B35)) râuri care uneori îşi schimbă albiile şi-şi spală uimitor malurile printr-o singură revărsare. Ne amintim apoi de potopul din ziua lui Noe, nu numai menţionat în mod deosebit în Biblie, dar şi păstrat în cele mai vechi tradiţii ale popoarelor păgâne, şi ne întrebăm cât nămol şi pietriş s-a format peste cei opt ţoli într-un secol. Ne întrebăm de asemenea cum de aceste minţi mari nu s-au gândit, cum fireşte unele nu prea mari s-au gândit, că două cărămizi aruncate în acel „sol mâlos”, pe vremea când era acoperit cu apă şi era foarte moale, se vor scufunda la o distanţă apreciabilă prin propria lor greutate, fiind cu mult mai dense decât solul mâlos. Cât despre diferenţa de adâncime între cele două cărămizi, unei minţi neştiinţifice muchie sau pe un capăt, în timp ce cealaltă, căzând cu partea mai lată, s-ar scufunda mai încet, decât să presupună că oameni care au trăit la interval de două mii de ani au făcut două cărămizi exact la fel.Nu sunt mulţi ani de când a fost găsit scheletul unui om într-o albie veche a Fluviului Mississippi, şi nişte geologi au început să calculeze câte mii de ani ar putea fi indicaţi de numărul mare al picioarelor de noroi, mâl etc., care acopereau scheletul, şi şi-au închipuit că au un specimen foarte valoros de om preistoric. Mai târziu însă, găsind la câteva picioare sub schelet nişte bucăţi dintr-o „barcă cu fundul plat”, din acelea care se foloseau pe Mississippi cu mai puţin de cincizeci de ani în urmă, calculele au fost răsturnate complet, şi omenirea a fost uşurată de „încă o dovadă” că lumea este mai veche cu sute de mii de ani decât învaţă Biblia.Lăsând la o parte presupunerile discordante şi cu totul nesigure ale unor geologi asupra acestui subiect al cronologiei, recurgem pentru informaţii la istoria omenirii. Şi ce aflăm? Istoria celor mai vechi popoare păgâne poate fi urmărită clar şi distinct mai puţin de 3000 de ani în urmă. Mai încolo totul este tradiţie întunecată, nesigură, mitică, legendară şi ((B36)) nedemnă de încredere. Istoria romană nu se întinde aşa de mult în urmă, deoarece nu sunt decât două mii şapte sute de ani de când a fost fondată Roma, şi apoi primele ei secole sunt mult învăluite în tradiţii nesigure. În istoriile babilonienilor, sirienilor şi egiptenilor, mergând cu trei mii de ani în urmă, ajungem la o perioadă unde rapoartele lor sunt fragmentare şi învăluite în mare obscuritate. În istoria Chinei ajungem la dinastia Tchou, unde evenimentele istoriei chineze „încep să fie mai vrednice de încredere”. În Grecia, renumită pentru erudiţia ei în cei 3000 de ani trecuţi, la care ne-am putea aştepta mai mult decât la alte popoare să găsim o istorie corectă, ce găsim? Găsim că datele lor sunt corecte în ultimii 2600 de ani, dar nu mai mult. Înainte de aceasta, ajungem la ceea ce este cunoscut ca „epoca legendară, mitică sau preistorică” a Greciei. Singura relatare raţională şi coerentă a primilor trei mii de ani ai omului pe pământ se găseşte în Biblie; şi acest fapt este desigur în armonie cu pretenţia ei la originea, îndrumarea şi păstrarea divină.Cum este cu istoria, aşa este şi cu datele: lumea n-are nici un mijloc în afară de Biblie pentru a-şi urmări cronologia dincolo de anul 776 î. Cr. Asupra acestui subiect cităm pe profesorul Fisher de la Colegiul Yale. El zice: „La o metodă exactă de stabilire a datelor s-a ajuns încet. Inventarea erelor a fost indispensabilă pentru acest scop. Cel mai devreme timp definit pentru datarea evenimentelor a fost stabilit în Babilon — era lui Nabonassar, anul 747 î. Cr. Grecii (cam din anul 300 î. Cr.) au datat evenimentele de la prima victorie consemnată la jocurile olimpice, anul 776 î. Cr. Aceste jocuri aveau loc în fiecare al patrulea an. Fiecare olimpiadă era astfel o perioadă de patru ani. Romanii, deşi n-au datat evenimentele decât la câteva secole după fondarea Romei, au început să dateze de la acel eveniment, adică de la 753 î. Cr.”Pentru a da încă o dovadă că multe din aşa-zisele istorii ale trecutului îndepărtat abundă în fantezii şi tradiţii ((B37)) mitice, astfel încât să le facă lipsite de valoare în privinţa datelor cronologice şi cu totul nevrednice de consideraţie, cităm după cum urmează din Enciclopedia Americană, sub titlul Cronologie:„Istoria popoarelor vechi, dacă facem o excepţie în cazul evreilor, merge în urmă în perioadele mitice ale miilor sau milioanelor de ani; şi chiar după ce relatările încep să ia un aspect istoric, discrepanţele sunt foarte mari. . . Inscripţiile asiriene, babiloniene şi egiptene sunt în limbi inexistente astăzi şi în caractere de mult ieşite din uz. . . Datele greceşti sau romane sunt în genere bine adeverite până la prima olimpiadă, anul 776 î. Cr. şi la stabilirea Consulatului, anul 510 î. Cr., înainte de acestea ele fiind mai cu seamă tradiţionale sau legendare. Herodot este valoros numai în privinţa evenimentelor din timpul său, cam pe la 450 î. Cr., şi a celor cu un secol sau două mai devreme”.Clinton, în lucrarea sa asupra cronologiei Greciei (pag. 283), spune: „Istoria conţinută în Scripturile ebraice prezintă un remarcabil şi plăcut contrast cu istorisirile timpurii ale grecilor. În acestea din urmă, cu greutate urmărim câteva fapte obscure păstrate pentru noi de poeţi, care au transmis, cu toate înfrumuseţările poeziei şi fabulaţiei, ceea ce primiseră ei din tradiţia orală. În analele naţiunii evreieşti avem povestiri autentice scrise de contemporani călăuziţi de inspiraţie. Ceea ce ne-au dat ei ne vine, prin urmare, sub o dublă aprobare. Ei, ca simpli martori umani, au fost ajutaţi de inspiraţia divină să consemneze fapte pe baza cărora dovezile lor vor fi valabile”.Biblia, istoria noastră dată de Dumnezeu a primilor 3000 de ani, este singura lucrare din lume care ne furnizează o istorie clară şi închegată — începând cu Adam, primul om menţionat în istorie, pe monumente sau în inscripţii, al cărui nume, timp al creării şi al morţii sunt înregistrate, iar descendenţii săi pot fi urmăriţi după nume şi vârstă şi în lanţ ((B38)) succesiv timp de aproape patru mii de ani, până la o perioadă unde istoria laică este bine adeverită. După cum vom vedea, relatarea Bibliei merge până la primul an al lui Cirus, 536 î. Cr., dată care este bine stabilită şi general acceptată. Acolo firul cronologiei biblice este lăsat — la un punct unde istoria laică este demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel pentru copiii Săi un raport clar şi coerent până în zilele noastre. Prin profeţiile ei, Biblia chiar completează istoria până la încheierea „restabilirii tuturor lucrurilor”, la sfârşitul celui de-al şaptelea mileniu, de când va începe să se dateze noua eră a binecuvântării veşnice. Biblia este, prin urmare, singura dare de seamă din lume care furnizează o vedere de ansamblu a întregii istorii umane. Ea ne duce de la paradisul pierdut, în Geneza, până la paradisul restaurat, în Apocalipsa, urmărind cărarea omenirii până în eternitate. Luate împreună, istoria şi profeţiile Bibliei permit o vedere panoramică a întregului curs al evenimentelor, de la crearea şi căderea omului până la împăcarea şi restabilirea lui. Biblia este, prin urmare, harta întregii istorii. Fără ea, după cum bine s-a spus, istoria ar fi „aidoma râurilor care curg din izvoare necunoscute spre mări necunoscute”; dar sub îndrumarea ei, putem urmări aceste râuri până la izvoarele lor, da, şi le putem vedea capătul glorios în oceanul eternităţii.Prin urmare, numai în Biblie ne putem aştepta să găsim o istorie care să pună corect în ordine perioadele neconcordante şi neregularităţile cronologice pe care la prima vedere le prezintă analele istoriei umane — în armonie unele cu altele şi cu perioadele naturii.Începând cu întrebarea, cât timp a trecut de la crearea omului, noi ar trebui să fim, şi suntem încrezători că Acela care a dat profeţiile şi a spus că la timpul sfârşitului ele vor fi înţelese, a dat în Cuvântul Său şi datele necesare ca să ne permită să determinăm cu acurateţe locul acestor profeţii.((B39))Cu toate acestea, toţi cei care se aşteaptă să găsească aceste lucruri atât de clar spuse încât să poată convinge chiar şi pe cititorul superficial sau pe scepticul nesincer, vor fi dezamăgiţi. Timpurile şi sezoanele lui Dumnezeu sunt date în aşa fel, încât în timpul acesta să fie convingătoare numai pentru cei care prin cunoaşterea lui Dumnezeu sunt în stare să recunoască metodele Sale caracteristice. Dovada este dată pentru „ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit” (2 Tim. 3:17). Aceştia ştiu bine că în toate căile pe care îi conduce Tatăl lor trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Tuturor acelora care sunt pregătiţi să umble astfel, sperăm să le putem arăta la fiecare pas declaraţii solide din Cuvântul lui Dumnezeu — o temelie sigură pentru credinţa raţională.Nu vrem să discutăm aici meritele versiunilor Septuaginta şi Ebraică ale Scripturilor Vechiului Testament, deosebirea lor în datele cronologice etc., ci ne vom mulţumi, şi suntem încredinţaţi că şi cititorul va fi mulţumit, cu declaraţia că prima a fost o traducere făcută de către egipteni, în timp ce a doua este relatarea ebraică originală, fapt care, luat în legătură cu veneraţia aproape superstiţioasă cu care evreii au păstrat fiecare iotă şi frântură a acestor scrieri sacre, este o puternică dovadă că versiunea ebraică este demnă de încredere. Acceptarea ei de către învăţaţi este cu totul generală, iar în acest volum noi îi urmăm datele etc.Dăm aici dovada că de la crearea lui Adam până în anul 1873 d. Cr. au fost şase mii de ani. Şi chiar dacă Biblia nu conţine nici o declaraţie directă că a şaptea mie de ani va fi epoca de domnie a lui Cristos, marea Zi de Sabat a restabilirii pentru lume, totuşi venerabila tradiţie nu este fără o temelie raţională. Legea dată lui Israel, poporul tipic, care prescria ca cele şase zile de muncă şi oboseală să fie urmate de o zi de înviorare şi odihnă de lucrările lor, ((B40)) pare să ilustreze potrivit cei şase mii de ani în care toată creaţia trudeşte şi suspină sub robia păcatului şi a morţii (Rom. 8:22), în străduinţa zadarnică de a se elibera singură, şi marea Zi Milenară în care cei trudiţi şi împovăraţi pot veni la Isus Cristos, păstorul şi episcopul sufletului lor şi prin El să afle odihnă, înviorare şi restabilire — ziua în care, prin meritele sângelui Său preţios, ei pot afla căinţă şi iertarea păcatelor. În ziua a şaptea tipică El l-a întrebat pe neputincios: „Vrei să te faci sănătos?” şi ca răspuns la credinţa şi ascultarea lui i-a dat putere să-şi ia patul şi să umble. (Vezi Ioan 5:6-9, de asemenea Mat. 12:10, 13; Ioan 7:23; Luca 13:11-16; 14:1-5.) Tot astfel, în timpul sabatului antitipic, în timpul Mileniului, se va spune întregii lumi că „cine vrea” poate să aibă viaţă şi sănătate veşnică dacă va face paşii credinţei şi ascultării.Nu trebuie să trecem cu vederea faptul deja arătat (Vol. I, cap. 8) că termenul zi este indefinit şi înseamnă pur şi simplu o perioadă de timp, fie de lungă, fie de scurtă durată. Apostolul Petru lasă să se înţeleagă că a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei lumii ar fi a şaptea zi în socoteala lui Dumnezeu, zicând: „Dar preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi — Ziua Domnului . . . va veni . . . ” etc. 2 Pet. 3:8, 10.Atunci, dacă a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei pământului este o epocă special arătată ca fiind perioada de domnie a lui Cristos, arătând că ea a început în anul 1873 d. Cr. vom dovedi că noi suntem deja în ea. Aceasta ne aminteşte ceea ce am arătat deja în volumul precedent, şi anume că Scripturile arată că aurora Mileniului, sau a Zilei Domnului, va fi întunecoasă, furtunoasă şi plină de necazuri peste lume şi peste biserica nominală, cu toate că lumina cea mai timpurie a aurorei va fi plină de mângâiere şi de încurajare pentru sfinţi, care şi-au luat mângâierea ((B41)) şi pacea din nădejdea pusă înaintea lor în Evanghelie, care, asemenea unei ancore, intră dincolo de timpul de strâmtorare şi se fixează în preţioasele făgăduinţe ale răsăritului de soare şi ale slavei Milenare; ei văd dincolo de timpul de strâmtorare domnia glorioasă şi binecuvântările făgăduite.Starea generală a lumii din zilele noastre şi dezvoltarea rapidă de la 1873 încoace a socialismului, nihilismului şi comunismului, al căror ţel declarat este răsturnarea puterilor care sunt şi redistribuirea bogăţiei lumii, în mod sigur nu sunt în dezacord cu ceea ce trebuie să aşteptăm, oricât de mult pot fi desconsiderate aceste lucruri în unele privinţe de către cei care iubesc legea, ordinea şi pacea. Numai cei care văd că anarhia şi necazul care vin sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru stabilirea unei legi şi ordini mai complete şi a unei păci mai durabile vor fi eliberaţi de teama copleşitoare în timp ce trec prin necaz.Această indicare a epocii a şaptea, sau a Mileniului, nu este singurul lucru care dă valoare cronologiei, pentru că, deşi vom prezenta câteva linii profetice cu totul independente de cronologie, ea este totuşi măsura prin care sunt stabilite câteva linii profetice. Acordul desăvârşit între aceste două categorii de învăţături profetice, unele dependente de cronologie iar altele independente de ea, este o dovadă foarte puternică nu numai a corectitudinii acestor aplicări, ci şi a corectitudinii cronologiei care arată această armonie; pe acelaşi principiu că o cheie care deschide o casetă greu de deschis este evident cheia cea bună. Cronologia dată mai jos armonizează diferitele mărturii profetice cu privire la Împărăţia lui Cristos şi la stabilirea ei, arătând ordinea şi timpul lor relativ. Cronologia este suportul sau mânerul prin care toate dovezile profetice ale timpului, ca şanţurile sau zimţii cheii, sunt ţinute şi puse în acţiune împreună.((B42))O EXPUNERE CONCISĂ A CRONOLOGIEI PÂNĂ LA ANUL LUMII 6000Următoarea expunere concisă a perioadelor cronologice poate fi în mod potrivit numită cronologia Bibliei, pentru că este urmărită nu