Plop AndreiPolitica si Politici |
Comenteaza
«Откровения провокатора» про «Революция Твиттера» 7 апреля 2009.
foto conferinta I II III dosar
dosar
dosar
alt articol numarul 75 pe lista!Lista candidaţilor la funcţia de deputat în Parlamentul Republicii Moldova pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 din partea Mişcării “Acţiunea Europeană ” Lista candidaţilor la funcţia de deputat în Parlamentul Republicii Moldova pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 din partea Mişcării “Acţiunea Europeană” http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/opponents/mae/list/ My name is Andrei Plop and I am from Moldova. I graduated from the Faculty of International Relations (ULIM) , I studied at the Romanian - American University, the Faculty of Law. Also, I graduated from the Faculty of International Relations a master student of the SNSPA,. I was nominated to take part in the parliament elections in 2009( RM). If i had to describe myself in three words, they would be passionate about learning, hard working and ambitious. Training of elites at the most prestigious schools of the world together with the democratization and economic reforms in a state may lead to the creation of the basis for a viable state. Current realities require improvement of the methods, instruments, and strategies available for my country. They are necessary for facing challenges and risks and for establishing clear and precise lines of action in the following spheres: political-administrative, social, educational, research, culture, national security and public order in the foreign policy. In this situation, people need a support and this can only come from leaders of society, particularly political leaders. They need to exhale the force that protects the vulnerable people and enables people with initiative to press the accelerator for maximizing profits. Reforms are needed to completely change the social order and institutions. It is known that as the people get older, they become more conservative. In contrast a youth easily adapts to new trends or political projects. I am fully supporting and sharing ideas of democracy, freedom of thought and expression willing to devote my life and carrier to promote them around the world and particularly in my country. Gaining multicultural experience from my previous projects was incredible. Immersion in foreign environments provided me an important source of inspiration, enthusiasm and new friends. My dream is to live in a world with a multitude of cultures and languages; where people can live in freedom of thought and freedom of expression. I am really willing to make the sacrifices needed to make this change. Sincerely, Andrei Plop
foto conferinta I II III dosar
dosar
dosar
alt articol numarul 75 pe lista!Lista candidaţilor la funcţia de deputat în Parlamentul Republicii Moldova pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 din partea Mişcării “Acţiunea Europeană ” Lista candidaţilor la funcţia de deputat în Parlamentul Republicii Moldova pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 din partea Mişcării “Acţiunea Europeană” http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/2009/opponents/mae/list/ My name is Andrei Plop and I am from Moldova. I graduated from the Faculty of International Relations (ULIM) , I studied at the Romanian - American University, the Faculty of Law. Also, I graduated from the Faculty of International Relations a master student of the SNSPA,. I was nominated to take part in the parliament elections in 2009( RM). If i had to describe myself in three words, they would be passionate about learning, hard working and ambitious. Training of elites at the most prestigious schools of the world together with the democratization and economic reforms in a state may lead to the creation of the basis for a viable state. Current realities require improvement of the methods, instruments, and strategies available for my country. They are necessary for facing challenges and risks and for establishing clear and precise lines of action in the following spheres: political-administrative, social, educational, research, culture, national security and public order in the foreign policy. In this situation, people need a support and this can only come from leaders of society, particularly political leaders. They need to exhale the force that protects the vulnerable people and enables people with initiative to press the accelerator for maximizing profits. Reforms are needed to completely change the social order and institutions. It is known that as the people get older, they become more conservative. In contrast a youth easily adapts to new trends or political projects. I am fully supporting and sharing ideas of democracy, freedom of thought and expression willing to devote my life and carrier to promote them around the world and particularly in my country. Gaining multicultural experience from my previous projects was incredible. Immersion in foreign environments provided me an important source of inspiration, enthusiasm and new friends. My dream is to live in a world with a multitude of cultures and languages; where people can live in freedom of thought and freedom of expression. I am really willing to make the sacrifices needed to make this change. Sincerely, Andrei Plop
Titlul lucrarii : Rolul mass-media în reflectarea conflictelor geopolitice
.Concluzie
Lucrarea a fost publicata in 2015 Concluzie Rolul mass-media în reflectarea conflictelor rezultă că au capacitatea de a concentra interesul publicului asupra unui eveniment sau altul, ierarhizând subiectele care alcătuiesc evenimentele curente. Determinarea agendei politice este de a nu le spune oamenilor ,, ce trebuie sa gândească”, ci ,,la ce trebuie să se gândească”. Cultivarea opiniei publice prin mass-media a stilurilor de viaţă, a valorilor, idealurilor, promovarea interesului național, şi practici culturale le transformă în politica externă propriu-zisă. Statele autoritariste preferă o mai mare autonomie având pe ordinea de zi restricţii, cenzura, stimularea financiară a anumitor televiziuni, noile media a devenit o redutabilă armă de luptă pentru grupurile de cetățenii activi împotriva autoritarismului. Noile mecanisme sunt un instrument pentru a schimba opinii, atitudini şi comportamente. Mass-media în Federaţia Rusă încearcă să inpună cum să gândească editorii şi redactorii, lipsa libertății presei este asociată cu Partidul Rusia Unită pentru că patronii lor sunt potriviți din punct de vedere politic. Ca urmare a evenimetelor din Ucraina statele membre sunt obligate la crearea unui proiect pentru un posibil val de extindere , sunt obligate să abordeze problemele şi să le caute rezolvarea, pentru crearea stabilităţii și securităţii în regiune. Soluționarea potențialelor dificultăți care ar putea apărea. Utilizarea forţei pot afecta relațiile dintre națiuni, doar cu mijloace inteligente şi democratice,prin cultivarea opiniei publice pe plan intern şi internaţional. În privinţa prognozelor asupra modului de acţiune a celor de la Kremlin e nevoie de o minimă cunoaştere a culturii ruseşti pentru diminuarea percepțiilor eronate . Datorită sistemelor de telecomunicații informaţia a şters graniţa oricăror critici faţă de puterea existentă. Accesul la diferite surse de opinie credibile, dezinformarea opiniei publice în scopuri politice va fi mai greu de realizat. Revoluțiile colorate din Georgia, revoluția trandafirilor, în noiembrie 2003, Ucraina revoluția portocalie, în decembrie 2004 sau Kîrgîstan revoluția lalelelor, din martie 2005 s-a produs datorită unei noi elite, educate cu valori europene și informațiile trasmise de ei au ajuns la receptori. Nu a fost o intervenție militară pentru a stabili democrația, și din punctul nostru de vedere considerăm că o ciocnire directă armată între Federația Rusă și Statele Unite ar duce la consecințe nefaste, doar cu strategii adecvate putem să transformăm Federația Rusă într-un partener de încredere cu lideri deschiși spre colaborare conform principiilor democratice. Lucrarea respectivă și-apus scopul de a stabili democrația în Federația Rusă prin intermediul mass-media începând cu anul 2016 și finalizându-se prin venirea la conducere a unui președinte loial principiilor democratice, ca urmare a alegerilor care vor avea loc în luna martie din 2018. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie Bibliografie Philippe Cabin, Jean-Francois Dortier, Comunicarea: perspective actuale, Ed. Polirom, Iasi, 2010. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea,, Ed. SNSPA, București, 2001. Mihai Coman, Introducere în mass-media., Ed. Polirom, Iasi, 2007.. Doru Pop, Mass Media si democratia, Ed. Polirom, Iasi, 2001. Alexandru Ioan Dumitriu, Realități și perspective ale mediului de securitate, Ed. Universitară 2010, București. Ioan Vasil Gherghel, Forme de manipulare televizuală, Ed. Limes, Cluj Napoca , 2009.. Călin Hentea, Propaganda fără frontiere, Ed. Nemira, București, 2002. Cristina Coman, Comunicarea de criza: Tehnici si strategii, Ed. Polirom, Iasi, 2009. Cioroianu Adrian, Geopolitica Matrioșkăi: Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2009. Oana Mihaela Mocanu, Politica Europeană de vecinătate: realizări și perspective, Ed. Nomina Lex, București, 2010. Tim O'Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale, Iasi, Polirom 2001. Hans J. Morgenthau, Politica intre natiuni: lupta pentru putere si luta pentru pace, Ed. Polirom, Iasi, 2007. Cristina Alexandrescu, Asia Centrala: repere geopolitice, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2009. Alexandru G. Dughin, Bazele geopoliticii, București, Eurasiatică, 2010. Şimandan Matei, Elemente de geopolitică, Ed. Mirton, Timişoara, 2008. Jean Sylvestre Mongrenier, Rusia ameninta oare Occidentul, Ed. Cartier 2010, Chisinău. Paul Dobrescu, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro , Bucureşti, 2000. Zbiegniew Brzezinski, Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei, Ed. Diogene, Bucureşti, 1995. Cristopher Layne, Pacea iluziilor: marea strategie americana din 1940 pana in prezent, Iasi, Polirom 2011. Dorina Tanasescu, Felicia Dumitru, Marius Petrescu, Ion Cucui, Politici publice in spatiul euroatlantic, Ed. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011. Cezar Teclean, Comunitatea Statelor Independente, Ed. Oim, Iaşi, 2006. George Cristian Maior, Un război al minții, Editura RAO, Bucuresti 2010. Zbiegniew Brzezinski, Marea tabla de sah, suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Ed, Univers Enciclopedic. Gheorghe Iliescu, Conexiuni între procesele socializante si securitatea natiunii, Bucuresti, Editura Top Form, 2005. Laurenţiu Han, Intelligence şi management informaţional: provocări globale, informaţionale şi private, Ed. Academiei Naţionale de Informaţii ,, Mihai Viteazul” Bucureşti , 2011 Bazac Ana, Constandache George G, Tirziman, Comunicarea politica: repere teoretice şi decizionale, Ed. Vremea, Bucuresti, 2006. Claudiu Săftoiu, Jurnalismul Politic: manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către politicieni , Editura Trei, București, 2003. Silviu Neguț, Geopolitica, Ed. Meteor Press, Bucuresti, 2008. Jean- Noel Kapferer, Căile persuasiunii: modul de influențare a comportamentelor prin mass media și publicitate, Ed . comunicare.ro, București, 2002 . Harold D. Lasswell, ,, The Structure and Function of Communication in Society,, in Wilbur Schramm, (ed) Mass Comunication, University of Illinois, Urbana, 1969. Simion Teodor, Noua dez/ordine geopolitică mondială, Ed. University Press, Târgovişte, 2011, p. 190. Noemi L. Shabo, Puterea şi actorii sistemului internţional contemporan, Cluj -Napoca, 2013. Jean-Louis Dufur, Crizele internaţionale: De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Ed. Corint 2002, Bucureşti. Robert Cooper, Destramarea Natiunilor: Ordine si haos in secolul XXI, Univers Enciclopedic , 2007. Foran John, Teoretizarea revoluţiilor, Ed. Polirom, Iasi , 2004. Cristina Coman, Comunicarea de criză: Tehnici si strategii, Polirom, Iasi, 2009, p. 206. Gross Peter, Mass Media și democrația în țările Europei de Est, Ed. Polirom, Iași, 2004. Amy Knight, KGB după KGB, editura Elit, 1996. Adela Rogojinaru, Comunicare si cultura: aplicatii interdisciplinare, Ed. Tritonic, 2006. Thomas X. Hammes, The Sling and the Stone: On War in the 21st Century, Zenith Press, St. Paul, MN, 2004.
Lucrarea a fost publicata in 2015 Concluzie Rolul mass-media în reflectarea conflictelor rezultă că au capacitatea de a concentra interesul publicului asupra unui eveniment sau altul, ierarhizând subiectele care alcătuiesc evenimentele curente. Determinarea agendei politice este de a nu le spune oamenilor ,, ce trebuie sa gândească”, ci ,,la ce trebuie să se gândească”. Cultivarea opiniei publice prin mass-media a stilurilor de viaţă, a valorilor, idealurilor, promovarea interesului național, şi practici culturale le transformă în politica externă propriu-zisă. Statele autoritariste preferă o mai mare autonomie având pe ordinea de zi restricţii, cenzura, stimularea financiară a anumitor televiziuni, noile media a devenit o redutabilă armă de luptă pentru grupurile de cetățenii activi împotriva autoritarismului. Noile mecanisme sunt un instrument pentru a schimba opinii, atitudini şi comportamente. Mass-media în Federaţia Rusă încearcă să inpună cum să gândească editorii şi redactorii, lipsa libertății presei este asociată cu Partidul Rusia Unită pentru că patronii lor sunt potriviți din punct de vedere politic. Ca urmare a evenimetelor din Ucraina statele membre sunt obligate la crearea unui proiect pentru un posibil val de extindere , sunt obligate să abordeze problemele şi să le caute rezolvarea, pentru crearea stabilităţii și securităţii în regiune. Soluționarea potențialelor dificultăți care ar putea apărea. Utilizarea forţei pot afecta relațiile dintre națiuni, doar cu mijloace inteligente şi democratice,prin cultivarea opiniei publice pe plan intern şi internaţional. În privinţa prognozelor asupra modului de acţiune a celor de la Kremlin e nevoie de o minimă cunoaştere a culturii ruseşti pentru diminuarea percepțiilor eronate . Datorită sistemelor de telecomunicații informaţia a şters graniţa oricăror critici faţă de puterea existentă. Accesul la diferite surse de opinie credibile, dezinformarea opiniei publice în scopuri politice va fi mai greu de realizat. Revoluțiile colorate din Georgia, revoluția trandafirilor, în noiembrie 2003, Ucraina revoluția portocalie, în decembrie 2004 sau Kîrgîstan revoluția lalelelor, din martie 2005 s-a produs datorită unei noi elite, educate cu valori europene și informațiile trasmise de ei au ajuns la receptori. Nu a fost o intervenție militară pentru a stabili democrația, și din punctul nostru de vedere considerăm că o ciocnire directă armată între Federația Rusă și Statele Unite ar duce la consecințe nefaste, doar cu strategii adecvate putem să transformăm Federația Rusă într-un partener de încredere cu lideri deschiși spre colaborare conform principiilor democratice. Lucrarea respectivă și-apus scopul de a stabili democrația în Federația Rusă prin intermediul mass-media începând cu anul 2016 și finalizându-se prin venirea la conducere a unui președinte loial principiilor democratice, ca urmare a alegerilor care vor avea loc în luna martie din 2018. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie Bibliografie Philippe Cabin, Jean-Francois Dortier, Comunicarea: perspective actuale, Ed. Polirom, Iasi, 2010. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea,, Ed. SNSPA, București, 2001. Mihai Coman, Introducere în mass-media., Ed. Polirom, Iasi, 2007.. Doru Pop, Mass Media si democratia, Ed. Polirom, Iasi, 2001. Alexandru Ioan Dumitriu, Realități și perspective ale mediului de securitate, Ed. Universitară 2010, București. Ioan Vasil Gherghel, Forme de manipulare televizuală, Ed. Limes, Cluj Napoca , 2009.. Călin Hentea, Propaganda fără frontiere, Ed. Nemira, București, 2002. Cristina Coman, Comunicarea de criza: Tehnici si strategii, Ed. Polirom, Iasi, 2009. Cioroianu Adrian, Geopolitica Matrioșkăi: Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2009. Oana Mihaela Mocanu, Politica Europeană de vecinătate: realizări și perspective, Ed. Nomina Lex, București, 2010. Tim O'Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, Concepte fundamentale din stiintele comunicarii si studiile culturale, Iasi, Polirom 2001. Hans J. Morgenthau, Politica intre natiuni: lupta pentru putere si luta pentru pace, Ed. Polirom, Iasi, 2007. Cristina Alexandrescu, Asia Centrala: repere geopolitice, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2009. Alexandru G. Dughin, Bazele geopoliticii, București, Eurasiatică, 2010. Şimandan Matei, Elemente de geopolitică, Ed. Mirton, Timişoara, 2008. Jean Sylvestre Mongrenier, Rusia ameninta oare Occidentul, Ed. Cartier 2010, Chisinău. Paul Dobrescu, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro , Bucureşti, 2000. Zbiegniew Brzezinski, Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei, Ed. Diogene, Bucureşti, 1995. Cristopher Layne, Pacea iluziilor: marea strategie americana din 1940 pana in prezent, Iasi, Polirom 2011. Dorina Tanasescu, Felicia Dumitru, Marius Petrescu, Ion Cucui, Politici publice in spatiul euroatlantic, Ed. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011. Cezar Teclean, Comunitatea Statelor Independente, Ed. Oim, Iaşi, 2006. George Cristian Maior, Un război al minții, Editura RAO, Bucuresti 2010. Zbiegniew Brzezinski, Marea tabla de sah, suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Ed, Univers Enciclopedic. Gheorghe Iliescu, Conexiuni între procesele socializante si securitatea natiunii, Bucuresti, Editura Top Form, 2005. Laurenţiu Han, Intelligence şi management informaţional: provocări globale, informaţionale şi private, Ed. Academiei Naţionale de Informaţii ,, Mihai Viteazul” Bucureşti , 2011 Bazac Ana, Constandache George G, Tirziman, Comunicarea politica: repere teoretice şi decizionale, Ed. Vremea, Bucuresti, 2006. Claudiu Săftoiu, Jurnalismul Politic: manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către politicieni , Editura Trei, București, 2003. Silviu Neguț, Geopolitica, Ed. Meteor Press, Bucuresti, 2008. Jean- Noel Kapferer, Căile persuasiunii: modul de influențare a comportamentelor prin mass media și publicitate, Ed . comunicare.ro, București, 2002 . Harold D. Lasswell, ,, The Structure and Function of Communication in Society,, in Wilbur Schramm, (ed) Mass Comunication, University of Illinois, Urbana, 1969. Simion Teodor, Noua dez/ordine geopolitică mondială, Ed. University Press, Târgovişte, 2011, p. 190. Noemi L. Shabo, Puterea şi actorii sistemului internţional contemporan, Cluj -Napoca, 2013. Jean-Louis Dufur, Crizele internaţionale: De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Ed. Corint 2002, Bucureşti. Robert Cooper, Destramarea Natiunilor: Ordine si haos in secolul XXI, Univers Enciclopedic , 2007. Foran John, Teoretizarea revoluţiilor, Ed. Polirom, Iasi , 2004. Cristina Coman, Comunicarea de criză: Tehnici si strategii, Polirom, Iasi, 2009, p. 206. Gross Peter, Mass Media și democrația în țările Europei de Est, Ed. Polirom, Iași, 2004. Amy Knight, KGB după KGB, editura Elit, 1996. Adela Rogojinaru, Comunicare si cultura: aplicatii interdisciplinare, Ed. Tritonic, 2006. Thomas X. Hammes, The Sling and the Stone: On War in the 21st Century, Zenith Press, St. Paul, MN, 2004.
III.3. Provocările noilor media.
Lucrarea a fost publicata in 2015
III.3. Provocările noilor media.
Comunicarea la nivel mondial permite fluxul rapid de informații din toate domeniile de activitate . Sunt numeroase instrumente pentru a avea acees la informație în funcție de preferințele utilizatorilor, iar acestea sunt suficiente pentru a produce o inteligență colectivă, în felul acesta se structurează opiniile. Aceste reflectări devin disponibile online prin forumuri, comentarii, grupuri devenind o obișnuință. Conform ,,teoriei dependenţei care postulează că ,, mass-media sunt atât de importante pentru societate noastră încât depindem de ele pentru anumite funcții sociale. Derivă din viziunea funcţionalistă a societății și presupune că depindem de mass-media pentru a ne informa asupra mediului, pentru trasmiterea valorilor culturale, pentru divertisment si pentru indentificarea și interpretarea problemelor sociale-cheie. Fără mass-media care să performeze aceste funcții, noi ca indivizi, socitatea asa cu o stim astazi ar cadea in colaps.“ Comportamentul de masă devine tot mai importantă în societatea modernă, industrializată, ca urmare fluxului de informații și fluxului de oameni, a sistemului de învățământ. Construirea unei strategii de imagine, pentru conducătorii de la Kremlin constituie unul din scopurile prioritare pentru securitatea națională care este realizată prin intermediul politic, diplomatic, cultural, economic, militar, științific, prin care statul garantează independența și suveranitatea, ordinea constituțională și sistemul său de valori. Cum acest lucru se poate face doar cu o revizuire a politicii ar trebui să fie o armonie de interese și valori între indivizi și grupuri. Imaginea cu care ești perceput îți permite o oarecare legitimitate de a interveni în forță pe teritoriul unui stat, iar prin ,, instrumentele de aplicare a forței și ideile referitoare la legitimitate se schimbă odată cu trecerea timpului și cu progresul tehnologic. Forța fără legitimitate produce haos; legitimitatea fără forța va fi rasturnată. “ Presiunea pe clasa politică este o obligație asumată de către mass-media iar multe dintre funcțiile partidelor politice au trecut în sfera mediatică precum a încuraja publicul să creeze o identitate ideologică, a mobiliza alegătorii, pentru alegerea candidaților. Unul dintre cei mai mari conducători ai tuturor timpurilor Napoleon spunea: ,, Trei ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete – a publicat buletinul armatei de rezervă. “ Salturile tehnologice au impulsionat transformările de comunicare în masă . Același lucru este valabil și în cazul celei de a patra generație, care se axează pe intențiile sociale și politice ale inamicului. Potrivit teoreticianului Thomas X. Hammes ,, fiecare generație succesivă a pătruns mai adânc pe teritoriul dușmanului în încercarea de al învinge.” Însă nimic nu poate elimina schimbările din viața unei națiunii indiferent de cenzura statului și pînă într-un final se găsesc soluții alternative iar internetul este unicul loc unde mari comunități pot comunica, permite o mai bună interacțiune, un feedback constant, a spart barierele naționale fără costuri suplimentare cu acces la nivel mondial. Cetățenii care sunt nemulțumiți ajung să caute mai multe puncte de vedere și anume obiectivitate, corectitudine iar informațiile furnizate de presa controlate de instituțiile statului numai obiective nu sunt. Aparitia noilor media este, fără îndoială un factor pozitiv, a depășit jurnalismul clasic, oferind o gamă largă de informații, reprezintă o ,, re-democratizare” îi stimulează pe tânăra generație de a se implica în politică. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare rapida și a vitezei extraordinare cu care sunt introduse permite transmiterea informațiilor și divertismentului pentru public chiar de catre nespecialiști. Chiar dacă în cadrul unui eveniment o televiziune care inspiră sursă de incredere din punctul de vedere a autorităților ,, trasmiterea se face în timp real, verificarea nu mai poate exista: comentatorul se află în postura de simplu jurnalist, care trebuie să analizeze totul la cald.“ Valoarea noilor media constă în potențialul lor este în ceea faci cu ele, unii tineri doresc să își exprime părerea iar blogurile permite dialogarea în timp real, cultivarea imaginii unui personaj, are deschiderea necondiționată pentru exprimare. În condițiile generalizării folosirii noilor media ( internetul, care implică site-urile organizațiilor, blogurile, forumurile de dezbateri, facebook, twitter) posibilitățile de trasmitere a informației se ,, democratizează: un pieton cu un telefon mobil aflat întâmplător la locul unui eveniment fotografiază sau filmează și apoi difuzează informațiile pe Youtube, pe un blog personal sau prin media clasică, mult înaintea jurnaliștilor. “ Acum, oamenii au acces la soluții interactive pentru a se exprima liber, fără obstacole iar fenomenul contemporan de a crea un blog indiferent de interes, este considerat ca fiind un instrument al democrației directe. Cele mai multe mass-media moderne în prezent sunt axate pe divertisment. E necesar de creat mai multe pagini care să fie axate pe divetisment care la rândul lor vor fi direcționa linkuri spre pagini în care materialul informatic de pe sait le aduc la cunostină o analiză critică guvernului. Sociologii Dominique Cardon si Helene Delaunay-Teterel au incercat sa vada de cate feluri sunt blogurile pe care le pot gasi. Ei au identificat patru categorii, in functie de tipul de comunicare si de public:,, 1) Împărtăşirea gândurilor intime, 2) Conversaţia continuă, 3) Recrutarea unui public, 4) Blogul Cetatean. “ Explozia de blog-uri este unul dintre fenomenele cele mai izbitoare ale webului. Este imposibil de estimat, deoarece fenomenul este în creștere în fiecare zi. Blogurile unor persoane particulare se bucură de o audiență și o putere de influențare a opiniei mai mare decât anumite ziare, reviste sau chiar posturi de televiziune. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Comunicarea la nivel mondial permite fluxul rapid de informații din toate domeniile de activitate . Sunt numeroase instrumente pentru a avea acees la informație în funcție de preferințele utilizatorilor, iar acestea sunt suficiente pentru a produce o inteligență colectivă, în felul acesta se structurează opiniile. Aceste reflectări devin disponibile online prin forumuri, comentarii, grupuri devenind o obișnuință. Conform ,,teoriei dependenţei care postulează că ,, mass-media sunt atât de importante pentru societate noastră încât depindem de ele pentru anumite funcții sociale. Derivă din viziunea funcţionalistă a societății și presupune că depindem de mass-media pentru a ne informa asupra mediului, pentru trasmiterea valorilor culturale, pentru divertisment si pentru indentificarea și interpretarea problemelor sociale-cheie. Fără mass-media care să performeze aceste funcții, noi ca indivizi, socitatea asa cu o stim astazi ar cadea in colaps.“ Comportamentul de masă devine tot mai importantă în societatea modernă, industrializată, ca urmare fluxului de informații și fluxului de oameni, a sistemului de învățământ. Construirea unei strategii de imagine, pentru conducătorii de la Kremlin constituie unul din scopurile prioritare pentru securitatea națională care este realizată prin intermediul politic, diplomatic, cultural, economic, militar, științific, prin care statul garantează independența și suveranitatea, ordinea constituțională și sistemul său de valori. Cum acest lucru se poate face doar cu o revizuire a politicii ar trebui să fie o armonie de interese și valori între indivizi și grupuri. Imaginea cu care ești perceput îți permite o oarecare legitimitate de a interveni în forță pe teritoriul unui stat, iar prin ,, instrumentele de aplicare a forței și ideile referitoare la legitimitate se schimbă odată cu trecerea timpului și cu progresul tehnologic. Forța fără legitimitate produce haos; legitimitatea fără forța va fi rasturnată. “ Presiunea pe clasa politică este o obligație asumată de către mass-media iar multe dintre funcțiile partidelor politice au trecut în sfera mediatică precum a încuraja publicul să creeze o identitate ideologică, a mobiliza alegătorii, pentru alegerea candidaților. Unul dintre cei mai mari conducători ai tuturor timpurilor Napoleon spunea: ,, Trei ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete – a publicat buletinul armatei de rezervă. “ Salturile tehnologice au impulsionat transformările de comunicare în masă . Același lucru este valabil și în cazul celei de a patra generație, care se axează pe intențiile sociale și politice ale inamicului. Potrivit teoreticianului Thomas X. Hammes ,, fiecare generație succesivă a pătruns mai adânc pe teritoriul dușmanului în încercarea de al învinge.” Însă nimic nu poate elimina schimbările din viața unei națiunii indiferent de cenzura statului și pînă într-un final se găsesc soluții alternative iar internetul este unicul loc unde mari comunități pot comunica, permite o mai bună interacțiune, un feedback constant, a spart barierele naționale fără costuri suplimentare cu acces la nivel mondial. Cetățenii care sunt nemulțumiți ajung să caute mai multe puncte de vedere și anume obiectivitate, corectitudine iar informațiile furnizate de presa controlate de instituțiile statului numai obiective nu sunt. Aparitia noilor media este, fără îndoială un factor pozitiv, a depășit jurnalismul clasic, oferind o gamă largă de informații, reprezintă o ,, re-democratizare” îi stimulează pe tânăra generație de a se implica în politică. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare rapida și a vitezei extraordinare cu care sunt introduse permite transmiterea informațiilor și divertismentului pentru public chiar de catre nespecialiști. Chiar dacă în cadrul unui eveniment o televiziune care inspiră sursă de incredere din punctul de vedere a autorităților ,, trasmiterea se face în timp real, verificarea nu mai poate exista: comentatorul se află în postura de simplu jurnalist, care trebuie să analizeze totul la cald.“ Valoarea noilor media constă în potențialul lor este în ceea faci cu ele, unii tineri doresc să își exprime părerea iar blogurile permite dialogarea în timp real, cultivarea imaginii unui personaj, are deschiderea necondiționată pentru exprimare. În condițiile generalizării folosirii noilor media ( internetul, care implică site-urile organizațiilor, blogurile, forumurile de dezbateri, facebook, twitter) posibilitățile de trasmitere a informației se ,, democratizează: un pieton cu un telefon mobil aflat întâmplător la locul unui eveniment fotografiază sau filmează și apoi difuzează informațiile pe Youtube, pe un blog personal sau prin media clasică, mult înaintea jurnaliștilor. “ Acum, oamenii au acces la soluții interactive pentru a se exprima liber, fără obstacole iar fenomenul contemporan de a crea un blog indiferent de interes, este considerat ca fiind un instrument al democrației directe. Cele mai multe mass-media moderne în prezent sunt axate pe divertisment. E necesar de creat mai multe pagini care să fie axate pe divetisment care la rândul lor vor fi direcționa linkuri spre pagini în care materialul informatic de pe sait le aduc la cunostină o analiză critică guvernului. Sociologii Dominique Cardon si Helene Delaunay-Teterel au incercat sa vada de cate feluri sunt blogurile pe care le pot gasi. Ei au identificat patru categorii, in functie de tipul de comunicare si de public:,, 1) Împărtăşirea gândurilor intime, 2) Conversaţia continuă, 3) Recrutarea unui public, 4) Blogul Cetatean. “ Explozia de blog-uri este unul dintre fenomenele cele mai izbitoare ale webului. Este imposibil de estimat, deoarece fenomenul este în creștere în fiecare zi. Blogurile unor persoane particulare se bucură de o audiență și o putere de influențare a opiniei mai mare decât anumite ziare, reviste sau chiar posturi de televiziune. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
III.2. Societatea civilă şi democraţia
Lucrarea a fost finalizata in 2015 III.2. Societatea civilă şi democraţia Statele Unite ale Americii reprezintă liderul mondial al mediului global de securitate. Această condiție este cauzată de valorile democratice care au fost utilizate de ani de zile din pragmatismul națiunilor Statelor Unite, puterea sa economică enormă și responsabilitate militară în soluționarea crizelor și conflictelor. În Federaţia Rusă puterea se bazează pe manipularea politică și a exportului de resurse naturale pe când China se nu se implică în soluţionarea crizelor păstrând o poziţie neutră. Una din feonomenul prezenței internaționale a Statelor Unite prezintă atracția pentru tineretului lumii precum cultura comercială a Americii. După destrămarea URSS, întrebarea pe care o punea Zbiegniew Brzezinski în condițiile în care Rusia era îngenunchiată : ,, dacă devine din nou puternică, oare nu va căuta să-și recâstige domeniul imperial pierdut? Și apoi, ar putea ea sa fie un imperiu si democratic? “ Din păcate, SUA nu au știut cum, și nici nu au încercat să-i integreze nici pe foștii aliați, nici pe noii aliații sau mai tradițională într-un univers care combină libertatea și multiculturalismul cum au făcut pe teritoriul lor. După dezintegrarea URSS, majoritatea populației a țării se alfla într-o stare de ,, haos, frig, foame, pentru țăranii, pensionării, militari sau funcționari acestei Rusii devenite, din mare putere, un fel de pacient bizar al umanității, libertatea și democrația nu păreau deloc răsplata pentru umilința îndurată. “ Experiențele trăite a avut un impact puternic și asupra modului de percepere a democrației, termenul de liberal în Rusia este o insultă și doar o mică parte a populației dorește să se asocieze cu liberali. Un analist al fenomenului KGB sublinia ,, democraţia rămâne un concept străin pentru o mare parte a populației, ea nu s-a născut din experiența, ci a fost doar declarată.“ Dezvoltarea democrației ar fi schimbat multe lucruri astfel încât atât Rusia cât și Statele Unite ar fi evitat multe conflicte și ar putea evita al treilea război mondial. Conceptul de coexistență este un principiu democratic, egalitatea culturilor, presupune respect, indiferent de valorile numerice ale identității, cu care ne confruntăm. specificitatea este diversitatea sa. Este un loc mai mic decât globalizarea, care prevede ,, creșterea și accelerarea rețelelor economice și culturale care operează la scară și pe baza mondială. Globalizarea este strâns legată de dezbaterile despre ,, cultura mondială” și apare , în calitate de concept critic, la sfarsitul anilor '80. “ Creșterea culturii mondiale este determinată prin schimbările majore și evoluțiile de pe piețele și corporațiile internaționale în domeniul comunicațiilor , tehnologiilor multimedia și a sistemelor globale de producție și consum. Indivizii se schimbă odată cu schimbarea tendințelor, comunicând mai ușor, lumea a devenit sat global în planul tehnicii, coabitarea culturală presupune o schimbare intelectuală. Departe de abordarea noilor sisteme de tehnologie, de informare și comunicare pentru a sublinia valoarea eterogenității. Rusia a devenit o realitate cu care trebuie să se coabiteze. Trasmiterea informației în societatea de masă se face în funcție de experiența de realitatea lor sociologică, istorică și geografică. O informație identică este receptată în moduri diferite : nu ajunge doar sa emiți un mesaj să fie înțeleasă în mod corespunzător de către de receptor. Comunicare nu se limitează la tehnologie, ea are o dimensiune politica, dar şi o condiționare culturală. În comunicarea interpersonală dintre indivizii din contextul sociocultural, comunicarea și schimbul de informații nu va fi receptat în acelasi fel de individ, pentru a se înțelege e nevoie de timp. Acest fapt se înscrie, alături cu sistemul de științific și educațional, în sânul unui complex social și cultural, care mediază comunicarea societăților între ele. În sensul clasic al democrației, rolul mass-media este de a răspândi și difuza informații cu privire la problemele politice și publice în mod corect și la timp să informeze publicul, care la rândul său are un impact asupra procesului de luare a deciziilor la nivelul societății.Democrația are nevoie de cetățeni informații, democrația îi atribuie trei principii care vizează cele trei elemente ale procesului democratic : ,,relația dintre cei conduși și conducătorii și cei conduși – mobilizarea cetățenilor și conștientizarea acestora în privința deciziilor politice; și relația dintre cetățeni - libera concurența a ideilor.” Samuel Huntington accentuează dezvoltarea culturii politice democratice ,, depinde în mare măsură de cât de mult cred oamenii în valorile democratice. Judecând după voința lor evidența de a se supune unor legi autoritare și de a permite serviciilor de securitate să joace un rol mai mare în societate, poporul rus poate afirma că dorește democrația, dar nu neapărat și crede în aceasta.” În ceea ce privește societatea civilă ,,libertătile individuale sunt limitate, fiind afectată în primul rând libertatea de exprimare. Societatea civilă rusă este afectată de practicile puterii. Asasinatele politice şi ameninţările la adresa jurnaliştilor induc un sentiment de frică ce prejudiciază libertățile individuale. “ Respectarea statului de drept, a libertăților fundamentale și a drepturilor omului, ar permite transformarea sa într-un partener de încredere. Opoziția în rândul populației Rusiei sunt relativ mici, unii au renunțat la luptă, iar cei care continuă să lupte, instituțiile statului le complică viața. Utilizarea pentru discreditarea sau de intimidare a opoziției din partea instituțiilor guvernamentale, pentru că într-o țară democratică aceste instituții ar trebuii să fie echilibrate. Organizația de tineret Nașîii , declarată pro-Putin a fost organizată ca consecință a alegerilor din Ucraina din 2004 și anume protestele de pe Maidan, pentru a preveni astfel de acțiuni pe teritoriul Rusiei când forțele de ordine nu vor mai face față unor proteste masive vor intervenii Nașîii. Mass-Media joacă un rol important într-o educație democratică a cetățenilor, ea prescrie și indică regulile politice, structura politică de luare a deciziilor, de înțelegere, de mediere și coordonare în arena politică. Factorii care pot face o schimbare democratică: ,,1) capacitatea opiniei publice de a se exprima liber; 2) capacitatea institutiilor sociale și publice de a se exprima liber. Opinia publică a devenit un jucător politic, influențează toate domeniile, determină deciziile legiuitorului care la rândul lor influenţează asupra puterii executive și cea judecatorească ,, sunt instrumentele opiniei publice: asigurarea unor căi paşnice şi ordonate pentru prezentarea şi analiza cererilor, pentru evaluarea lor în lumina princiipilor dreptății general acceptate și pentru trasnformarea în realitate a celor care au fost recunoscute ca fiind legitime.” Uniunea Europeană a fost întotdeauna un factor de sprijin pentru cooperarea regională, prin asistență economică și acorduri de cooperare prin dialog, după cum sublinia și Jean Monnet, unul dintre parinții Europei că: ,, noi nu coalizăm state, ci unim, apropiem oameni”? “ Angajamentul țărilor din cadrul Parteneriatul Estic pe calea democrației, a statului de drept și economia de piață, în special cu obiectivele comune ale Uniunii Europene de a extinde stabilitatea politică și economică spre această zonă a Europei. Rusia nu a reușit să furnizeze o rețetă funcțională pentru democrație și nici UE nu a știut cum să-i apropie pe țările din cadrul Parteneriatului Estic. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Lucrarea a fost finalizata in 2015 III.2. Societatea civilă şi democraţia Statele Unite ale Americii reprezintă liderul mondial al mediului global de securitate. Această condiție este cauzată de valorile democratice care au fost utilizate de ani de zile din pragmatismul națiunilor Statelor Unite, puterea sa economică enormă și responsabilitate militară în soluționarea crizelor și conflictelor. În Federaţia Rusă puterea se bazează pe manipularea politică și a exportului de resurse naturale pe când China se nu se implică în soluţionarea crizelor păstrând o poziţie neutră. Una din feonomenul prezenței internaționale a Statelor Unite prezintă atracția pentru tineretului lumii precum cultura comercială a Americii. După destrămarea URSS, întrebarea pe care o punea Zbiegniew Brzezinski în condițiile în care Rusia era îngenunchiată : ,, dacă devine din nou puternică, oare nu va căuta să-și recâstige domeniul imperial pierdut? Și apoi, ar putea ea sa fie un imperiu si democratic? “ Din păcate, SUA nu au știut cum, și nici nu au încercat să-i integreze nici pe foștii aliați, nici pe noii aliații sau mai tradițională într-un univers care combină libertatea și multiculturalismul cum au făcut pe teritoriul lor. După dezintegrarea URSS, majoritatea populației a țării se alfla într-o stare de ,, haos, frig, foame, pentru țăranii, pensionării, militari sau funcționari acestei Rusii devenite, din mare putere, un fel de pacient bizar al umanității, libertatea și democrația nu păreau deloc răsplata pentru umilința îndurată. “ Experiențele trăite a avut un impact puternic și asupra modului de percepere a democrației, termenul de liberal în Rusia este o insultă și doar o mică parte a populației dorește să se asocieze cu liberali. Un analist al fenomenului KGB sublinia ,, democraţia rămâne un concept străin pentru o mare parte a populației, ea nu s-a născut din experiența, ci a fost doar declarată.“ Dezvoltarea democrației ar fi schimbat multe lucruri astfel încât atât Rusia cât și Statele Unite ar fi evitat multe conflicte și ar putea evita al treilea război mondial. Conceptul de coexistență este un principiu democratic, egalitatea culturilor, presupune respect, indiferent de valorile numerice ale identității, cu care ne confruntăm. specificitatea este diversitatea sa. Este un loc mai mic decât globalizarea, care prevede ,, creșterea și accelerarea rețelelor economice și culturale care operează la scară și pe baza mondială. Globalizarea este strâns legată de dezbaterile despre ,, cultura mondială” și apare , în calitate de concept critic, la sfarsitul anilor '80. “ Creșterea culturii mondiale este determinată prin schimbările majore și evoluțiile de pe piețele și corporațiile internaționale în domeniul comunicațiilor , tehnologiilor multimedia și a sistemelor globale de producție și consum. Indivizii se schimbă odată cu schimbarea tendințelor, comunicând mai ușor, lumea a devenit sat global în planul tehnicii, coabitarea culturală presupune o schimbare intelectuală. Departe de abordarea noilor sisteme de tehnologie, de informare și comunicare pentru a sublinia valoarea eterogenității. Rusia a devenit o realitate cu care trebuie să se coabiteze. Trasmiterea informației în societatea de masă se face în funcție de experiența de realitatea lor sociologică, istorică și geografică. O informație identică este receptată în moduri diferite : nu ajunge doar sa emiți un mesaj să fie înțeleasă în mod corespunzător de către de receptor. Comunicare nu se limitează la tehnologie, ea are o dimensiune politica, dar şi o condiționare culturală. În comunicarea interpersonală dintre indivizii din contextul sociocultural, comunicarea și schimbul de informații nu va fi receptat în acelasi fel de individ, pentru a se înțelege e nevoie de timp. Acest fapt se înscrie, alături cu sistemul de științific și educațional, în sânul unui complex social și cultural, care mediază comunicarea societăților între ele. În sensul clasic al democrației, rolul mass-media este de a răspândi și difuza informații cu privire la problemele politice și publice în mod corect și la timp să informeze publicul, care la rândul său are un impact asupra procesului de luare a deciziilor la nivelul societății.Democrația are nevoie de cetățeni informații, democrația îi atribuie trei principii care vizează cele trei elemente ale procesului democratic : ,,relația dintre cei conduși și conducătorii și cei conduși – mobilizarea cetățenilor și conștientizarea acestora în privința deciziilor politice; și relația dintre cetățeni - libera concurența a ideilor.” Samuel Huntington accentuează dezvoltarea culturii politice democratice ,, depinde în mare măsură de cât de mult cred oamenii în valorile democratice. Judecând după voința lor evidența de a se supune unor legi autoritare și de a permite serviciilor de securitate să joace un rol mai mare în societate, poporul rus poate afirma că dorește democrația, dar nu neapărat și crede în aceasta.” În ceea ce privește societatea civilă ,,libertătile individuale sunt limitate, fiind afectată în primul rând libertatea de exprimare. Societatea civilă rusă este afectată de practicile puterii. Asasinatele politice şi ameninţările la adresa jurnaliştilor induc un sentiment de frică ce prejudiciază libertățile individuale. “ Respectarea statului de drept, a libertăților fundamentale și a drepturilor omului, ar permite transformarea sa într-un partener de încredere. Opoziția în rândul populației Rusiei sunt relativ mici, unii au renunțat la luptă, iar cei care continuă să lupte, instituțiile statului le complică viața. Utilizarea pentru discreditarea sau de intimidare a opoziției din partea instituțiilor guvernamentale, pentru că într-o țară democratică aceste instituții ar trebuii să fie echilibrate. Organizația de tineret Nașîii , declarată pro-Putin a fost organizată ca consecință a alegerilor din Ucraina din 2004 și anume protestele de pe Maidan, pentru a preveni astfel de acțiuni pe teritoriul Rusiei când forțele de ordine nu vor mai face față unor proteste masive vor intervenii Nașîii. Mass-Media joacă un rol important într-o educație democratică a cetățenilor, ea prescrie și indică regulile politice, structura politică de luare a deciziilor, de înțelegere, de mediere și coordonare în arena politică. Factorii care pot face o schimbare democratică: ,,1) capacitatea opiniei publice de a se exprima liber; 2) capacitatea institutiilor sociale și publice de a se exprima liber. Opinia publică a devenit un jucător politic, influențează toate domeniile, determină deciziile legiuitorului care la rândul lor influenţează asupra puterii executive și cea judecatorească ,, sunt instrumentele opiniei publice: asigurarea unor căi paşnice şi ordonate pentru prezentarea şi analiza cererilor, pentru evaluarea lor în lumina princiipilor dreptății general acceptate și pentru trasnformarea în realitate a celor care au fost recunoscute ca fiind legitime.” Uniunea Europeană a fost întotdeauna un factor de sprijin pentru cooperarea regională, prin asistență economică și acorduri de cooperare prin dialog, după cum sublinia și Jean Monnet, unul dintre parinții Europei că: ,, noi nu coalizăm state, ci unim, apropiem oameni”? “ Angajamentul țărilor din cadrul Parteneriatul Estic pe calea democrației, a statului de drept și economia de piață, în special cu obiectivele comune ale Uniunii Europene de a extinde stabilitatea politică și economică spre această zonă a Europei. Rusia nu a reușit să furnizeze o rețetă funcțională pentru democrație și nici UE nu a știut cum să-i apropie pe țările din cadrul Parteneriatului Estic. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ?
Lucrarea a fost finalizata in 2015 Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? Influența mass-media din Rusia ca urmare a capacității sale de a alege ceea ce merită să fie trasmis pentru a construi istorii credibile, s-au orientat spre modul de fabricare a informației, nu este neapărat ca tot ceea ce spune jurnalistul să fie fals, pur și simplu trebuie inserați informații false pentru a modifica valoarea articolului. Este cunoscut faptul că o minciună repetată de foate multe ori devine adevăr, acționând automat precum ,, câinele lui Pavlov și ușoara lovitură de ciocan în genunchi pe care ne-o aplică medicii ne amintesc de noțiunea de reflex: omul pasiv reacționează automat la anumiți stimuli.” Serviciile de securitate sau sistemul Putin sunt folosite pentru a suprima libertatea de exprimare, forțele de securitate continuă să folosească legile secretului de stat ca mijloc de intimidare a mass-media. Cerecetătorul Steve LeVine expunea un caz de intimidare publică mediatică a ,, procurorul rus Yuri Skuratov care era hotarât sa aducă acuzații de încalcare a legii familiei Elțin. Dar, în momentul culminant al investigaţiei mult mediatizate a acestuia a aparut un videoclip în care Yuri Skuratov se distra în pielea goală cu niște prostituate. Pentru a contracara orice acuzații ca videoclipul ar fi fals, Putin a susținut sus și tare în mod public că acesta este autentic. Kremlinul aproape că îi curgeau lacrimi de gratitudine față de Putin. “ Una dintre cele mai riscante profesii în Rusia este să fii ziarist potrivit unui raport al Committe to Protect Journalists ( CJP) ,, Rusia era în 2006 pe locul trei în rândul celor mai periculoase țări pentru breaslă ( după Irak și Algeria) , cu 13 jurnaliști morți. “ Un an mai târziu conform unui alt studiu al International News Safety Institute a dat publicității în primul trimestru al anului 2007,, că Rusia se afla pe locul II, în topul celor mai periculoase state pentru activitatea ziariștilor – după Irak și înaintea Columbiei. “ Nu există nici o îndoială că Vladimir Putin îi poate zdrobi pe cei care îl supără, cei care au făcut au terminat rău, potrivit gândirii liberale tradiționalistă afirma că: ,, rolul democratic primordial al mass-media este acela de a acționa ca un câine de pază ( watchdog) la acțiunile statului. Rolul acesta este definit de obicei prin dezvăluirea abuzurilor în exercitarea a autorității de stat, deși uneori este extins pentru a include înlesnirea unor dezbateri generale cu privire la funcționarea guvernării. “ Cele mai cunoscute victime ai regimului sunt Alexandru Litvinenko și Anna Poltikovskaia. Alexandru Litvinenko un fost ofițer KGB a fugit în Marea Britanie, a fost otrăvit cu o substanță toxică radioactivă. În blocul unde locuia , criminalul a tras patru focuri de arma în Anna Politkovskaia ,, pe 7 octombrie 2006 era și ziua de naștere a președintelui de atunci al Rusiei, Vladimir Putin - prilej pentru cei mai bănuitori sau pentru partizanii generici ai teoriilor conspiraționiste să creadă că a fost vorba despre un ,, cadou macabru“ pe care cineva l-a făcut primului om în stat. “ Mass-media aservită autorităților au declanșat o companie pentru discreditarea ziariștilor care criticau președintele precum că: singurele canale prin care se trasmitea informația la nivel național sunt televiziunea și radioul iar ziarele nu au un impact asupra publicului din simplul motiv că la vremea respectivă puțini ruși citeau ziarele. Nikita Petrov afirma că ,, istoria Rusiei i-a învațat pe oameni să fie indeferenți la suferința și moartea semenilor lor. Oamenii sunt obisnuiti cu moartea. Este o reacție psihică de indiferența față de moarte. “ Seria de asasinate politice au continuat pe 19 ianuarie 2009 a fost din nou rândul redacției Novaia Gazeta să îmbrace haine de doliu: ,,tânăra jurnalistă ( de 25 de ani) Anastasia Baburova a fost împușcată în miezul zilei, în plin centrul Moscovei, alături de un activist pentru drepturile omului ( pe care îl însoțea), Stanislav Markelov ( ucis și el, cu câteva secunde înaintea jurnalistei) . “ Cererea urmează criteriile instituite de consumatori de altfel pe lângă funcția mass-media de a informa mai are și funcția de a distra, la acest capitol redactorii sunt liberi de alege orice temă. În orice societate redactorii sunt obsedații de scandal, cu cât scandalul este mai mare cu atât crește ratingul a canalului de informare. Un mare specialist în mass-media Europei de Est arată că : ,, mass-media comerciale, serios compromise, dacă chiar nu corupte de urmărirea profitului: - nu stimulează diferențierea și complexitatea crescândă esențiale pentru societatea civilă; - nu sunt dedicate interesului public și nii nu respectă rolul și responsabilitățile lor într-o societate democratică și astfel; - nu servesc nevoilor informaționale ale societății civile.’’ În cazul Rusiei putiniene mijloacele finaciare sunt foarte eficiente pentru exercitarea de presiuni împotriva publicațiilor independente. Unii jurnaliști sunt expuși în raport cu interesele private și oportunitățile de profit și sunt nevoiți de accepta jocul de a fi pragmatic, alții se autocenzurează din lipsă de perspective și posibilitatea : fie ucis, abandonat sau exilat - acești factori sunt suficiente pentru a descuraja un reporter ca să ia o conduita comunicaţională corespunzătoare. Jurnaliștii primesc instrucțiunile fiind nevoiți să anticipeze dacă subiectul la care lucrează corespunde cu cerințele primite de sus. Politicul controlează legislația care la rîndul ei controlează puterea de acțiune a jurnaliștilor, dacă nu corespunde pozițiilor oficiale ale clasei politice căruia i s-ar putea afecta politicile comerciale. Controlul legislativ și administrativ sunt intrumentele de exercitare pentru stimularea unei părți de furnizare a informațiilor care favorizează evenimentele puterii. Unele resurse aflate sub controlul administrativ sunt necesare pentru atingerea obiectivelor controlului sistemului politic. Condiționarea politică poate acționa prin controlul administrativ și blocarea conturilor în bănci, suspendarea, plățiilor afectându-i grav pe termen lung activitatea publicaței. Presa privată care a continuat să-și continue activitatea și-a asumat consecințe riscante, o parte din ea a fost nevoită să treacă sub control guvernamental. ,, Analizele facute de Elisabeth Noelle-Neumann au ridicat ,,problema influenţei ,,represive” a mass-media care nu reflecta totalitatea opiniilor prezente în rândul publicului, ci doar o parte ,,autorizata”. Cei care au opinii ,, legitime” se simt majoritari și îndrăznesc să se exprime, iar cei care nu le impartașesc se retrag din dezbatere și nu-și exprimă convingerele pentru a nu fi respinși. Mass-media sunt acuzate ca mențin un consens artificial.” Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Lucrarea a fost finalizata in 2015 Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? Influența mass-media din Rusia ca urmare a capacității sale de a alege ceea ce merită să fie trasmis pentru a construi istorii credibile, s-au orientat spre modul de fabricare a informației, nu este neapărat ca tot ceea ce spune jurnalistul să fie fals, pur și simplu trebuie inserați informații false pentru a modifica valoarea articolului. Este cunoscut faptul că o minciună repetată de foate multe ori devine adevăr, acționând automat precum ,, câinele lui Pavlov și ușoara lovitură de ciocan în genunchi pe care ne-o aplică medicii ne amintesc de noțiunea de reflex: omul pasiv reacționează automat la anumiți stimuli.” Serviciile de securitate sau sistemul Putin sunt folosite pentru a suprima libertatea de exprimare, forțele de securitate continuă să folosească legile secretului de stat ca mijloc de intimidare a mass-media. Cerecetătorul Steve LeVine expunea un caz de intimidare publică mediatică a ,, procurorul rus Yuri Skuratov care era hotarât sa aducă acuzații de încalcare a legii familiei Elțin. Dar, în momentul culminant al investigaţiei mult mediatizate a acestuia a aparut un videoclip în care Yuri Skuratov se distra în pielea goală cu niște prostituate. Pentru a contracara orice acuzații ca videoclipul ar fi fals, Putin a susținut sus și tare în mod public că acesta este autentic. Kremlinul aproape că îi curgeau lacrimi de gratitudine față de Putin. “ Una dintre cele mai riscante profesii în Rusia este să fii ziarist potrivit unui raport al Committe to Protect Journalists ( CJP) ,, Rusia era în 2006 pe locul trei în rândul celor mai periculoase țări pentru breaslă ( după Irak și Algeria) , cu 13 jurnaliști morți. “ Un an mai târziu conform unui alt studiu al International News Safety Institute a dat publicității în primul trimestru al anului 2007,, că Rusia se afla pe locul II, în topul celor mai periculoase state pentru activitatea ziariștilor – după Irak și înaintea Columbiei. “ Nu există nici o îndoială că Vladimir Putin îi poate zdrobi pe cei care îl supără, cei care au făcut au terminat rău, potrivit gândirii liberale tradiționalistă afirma că: ,, rolul democratic primordial al mass-media este acela de a acționa ca un câine de pază ( watchdog) la acțiunile statului. Rolul acesta este definit de obicei prin dezvăluirea abuzurilor în exercitarea a autorității de stat, deși uneori este extins pentru a include înlesnirea unor dezbateri generale cu privire la funcționarea guvernării. “ Cele mai cunoscute victime ai regimului sunt Alexandru Litvinenko și Anna Poltikovskaia. Alexandru Litvinenko un fost ofițer KGB a fugit în Marea Britanie, a fost otrăvit cu o substanță toxică radioactivă. În blocul unde locuia , criminalul a tras patru focuri de arma în Anna Politkovskaia ,, pe 7 octombrie 2006 era și ziua de naștere a președintelui de atunci al Rusiei, Vladimir Putin - prilej pentru cei mai bănuitori sau pentru partizanii generici ai teoriilor conspiraționiste să creadă că a fost vorba despre un ,, cadou macabru“ pe care cineva l-a făcut primului om în stat. “ Mass-media aservită autorităților au declanșat o companie pentru discreditarea ziariștilor care criticau președintele precum că: singurele canale prin care se trasmitea informația la nivel național sunt televiziunea și radioul iar ziarele nu au un impact asupra publicului din simplul motiv că la vremea respectivă puțini ruși citeau ziarele. Nikita Petrov afirma că ,, istoria Rusiei i-a învațat pe oameni să fie indeferenți la suferința și moartea semenilor lor. Oamenii sunt obisnuiti cu moartea. Este o reacție psihică de indiferența față de moarte. “ Seria de asasinate politice au continuat pe 19 ianuarie 2009 a fost din nou rândul redacției Novaia Gazeta să îmbrace haine de doliu: ,,tânăra jurnalistă ( de 25 de ani) Anastasia Baburova a fost împușcată în miezul zilei, în plin centrul Moscovei, alături de un activist pentru drepturile omului ( pe care îl însoțea), Stanislav Markelov ( ucis și el, cu câteva secunde înaintea jurnalistei) . “ Cererea urmează criteriile instituite de consumatori de altfel pe lângă funcția mass-media de a informa mai are și funcția de a distra, la acest capitol redactorii sunt liberi de alege orice temă. În orice societate redactorii sunt obsedații de scandal, cu cât scandalul este mai mare cu atât crește ratingul a canalului de informare. Un mare specialist în mass-media Europei de Est arată că : ,, mass-media comerciale, serios compromise, dacă chiar nu corupte de urmărirea profitului: - nu stimulează diferențierea și complexitatea crescândă esențiale pentru societatea civilă; - nu sunt dedicate interesului public și nii nu respectă rolul și responsabilitățile lor într-o societate democratică și astfel; - nu servesc nevoilor informaționale ale societății civile.’’ În cazul Rusiei putiniene mijloacele finaciare sunt foarte eficiente pentru exercitarea de presiuni împotriva publicațiilor independente. Unii jurnaliști sunt expuși în raport cu interesele private și oportunitățile de profit și sunt nevoiți de accepta jocul de a fi pragmatic, alții se autocenzurează din lipsă de perspective și posibilitatea : fie ucis, abandonat sau exilat - acești factori sunt suficiente pentru a descuraja un reporter ca să ia o conduita comunicaţională corespunzătoare. Jurnaliștii primesc instrucțiunile fiind nevoiți să anticipeze dacă subiectul la care lucrează corespunde cu cerințele primite de sus. Politicul controlează legislația care la rîndul ei controlează puterea de acțiune a jurnaliștilor, dacă nu corespunde pozițiilor oficiale ale clasei politice căruia i s-ar putea afecta politicile comerciale. Controlul legislativ și administrativ sunt intrumentele de exercitare pentru stimularea unei părți de furnizare a informațiilor care favorizează evenimentele puterii. Unele resurse aflate sub controlul administrativ sunt necesare pentru atingerea obiectivelor controlului sistemului politic. Condiționarea politică poate acționa prin controlul administrativ și blocarea conturilor în bănci, suspendarea, plățiilor afectându-i grav pe termen lung activitatea publicaței. Presa privată care a continuat să-și continue activitatea și-a asumat consecințe riscante, o parte din ea a fost nevoită să treacă sub control guvernamental. ,, Analizele facute de Elisabeth Noelle-Neumann au ridicat ,,problema influenţei ,,represive” a mass-media care nu reflecta totalitatea opiniilor prezente în rândul publicului, ci doar o parte ,,autorizata”. Cei care au opinii ,, legitime” se simt majoritari și îndrăznesc să se exprime, iar cei care nu le impartașesc se retrag din dezbatere și nu-și exprimă convingerele pentru a nu fi respinși. Mass-media sunt acuzate ca mențin un consens artificial.” Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
II.3. De la atitudine la comportament
Lucrarea a fost finalizata in 2015 II.3. De la atitudine la comportament Estimările efectuate arată că pe viitor valorile sociale tradiționale vor fi reluate în special prin existența unor pericole care amenință statul cu posibile încălcări a valorilor individuale. Liderii ruși au nevoie ca lideri din occident să vină cu atacuri permanente la adresa Rusiei, la cultura acesteia, datorită criticilor a elitei conducătoare din vest îi pot uni pe ruşi în jurul unei idei. Rușii nu pot trăii pe timp de pace fără a se gândi la război de altfel ei păstrează ordinele lăsate de Petru cel Mare: ,, întreținerea națiunii ruseşti într-o stare de război perpetuă, pentru a menține soldatul brav și mereu în formă; în el nu trebuie lăsat să se odihnească decât pentru ameliorarea finanțelor statului. A face astfel încât pacea sa fie utilă razboiului și războiului pacii, în interesul expansiunii teritoriale și al creșterii prosperității Rusiei. “ Acestea includ, dispozitive de luptă măsurate în numărul de trupe, tehnologie, organizare și bugete, instruire, manevre tactice, formațiuni și moralul trupelor. Indiferent de capacitatea de luptă are un aspect larg care implică bază de cunoștințe strategice, înțelegerea politici și obiective ale bazei doctrinare. Ideea pe care îi va uni pe ruși va trebui susținută prin mijloace financiare prin urmare, ar trebui să determine strategii de management pentru a proteja reputația conducătorilor de la Kremlin. Măreția națională a Rusiei a fost echivalentă cu ocuparea teritoriului, războiul era un stil de viață pentru ruși, războiul a fost un instrument de politică externă, insistența Rusiei pentru statutul de mare putere de a menține autoritatea asupra unor popoare non-ruse, în special este esențial controlul zona conductelor. Politologul american Joseph Nye ,,clasifica puterea în trei categorii generale, constatând că, pentru a putea obține rezultatele dorite poți: 1) fie să constrângi prin amenințări, 2) fie să convingi prin recompensa, 3) fie să cooptezi pe ceilalți să-ți dorească același lucru ca tine. Primele două categorii reprezintă puterea hard ( puterea dură) , a treia este caracteristică pentru puterea soft ( puterea blândă). “ Forțele armate pot fi folosite pentru a anunța disponibilitatea și intenția, nu trebuie să fie amenințare explicită de forță doar pentru a descuraja intențiile altora iar dacă va fi nevoie va interveni în forță. Cercetătorul rus Alexandru Dughin aprecia că politica externă a Rusiei depinde de ,, calitatea armatei ( în primul rând în ceea ce privește armamentul strategic) constituie temelia întregii politici rusești, axa ei și prin urmare, structura armatei trebie să determine conturul general acestei politci, să consolideze reperele strict poltici, armata va rămâne factorul cel mai important în politica rusească, deoarece însuși statutul politic al ţării, autoritatea, posibilitățile viitorului ei depind, într-o asemenea situație, în mod direct de Forțele Militare. “ Este nevoie de cel puțin cunoașterea culturei locale pentru a putea implementa valorile general acceptate prin intermediul mass-media pentru a evita un conflict care ar putea deveni internațional având ca exemplu izbucnirea primului război mondial. Media stabilește ordinea cetățeanului, dar și a factorului de decizie, provocând ordinea de zi factorului politic. Socializarea politică include invăţarea valorile fundamentale și principiile fundamentale pentru pregătirea acțiunilor individuale de integrare în mediului cultural. Kaiserul german a jucat un rol important în aducerea în război pe tot continentul european fiind condus de mai multe ipoteze false. Nu exista nici un motiv pentru care acest război să devină mondial, până când Rusia a decis să intervină în favoarea Serbiei. Împăratul Wilhelm II-lea considera că ţarul nu va sprijini nişte bandiţi. Kaiserul nu știa că ţarul fost supus la presiuni din partea opiniei publice, cum ar fi demonstrații de stradă în masă în fața Ambasadei Austriei la Sankt Petersburg. Kaiserul avea o părere greșită la felul cum va reacţiona Rusia la evenimentele din Serbia în 1914, pentru că nu era conștient de importanța gândirii şi mentalităţii slavilor, considerată un protector creştinismului şi al slavilor, problemă întâlnită și azi de care se confruntă şi unele ţări în abordarea politicii externe a Federaţiei Ruse, de aceea este mult mai bine ca cei care au puterea, să se înțeleagă reciproc. Occidentul este văzut ca un competitor ca o amenințare ,, ca observator experimentat, George Kenan a fost acela care a produs mutația din politică externă americană față de URSS prin disiparea iluziilor președintelui Roosevellt referitoare la posibilitatea de a putea coopera cu Stalin. (Faimosul articol semnat de ,, X,, în revista Foreign Affairs a sosit exact la momentul în care alții începuseră să vadă tot mai clar duritatea sistemului sovietic.) ’’ Este nevoie de cunoștințe de bază a trecutului politic si cultural diferit a tuturor. Un stat care nu aparţine nici Europei nici Asiei, cu o cultură aparte deaorece Fiodor Dostoievski spunea că: ,, în Europa , noi am fost niște tătari, în Asia vom fi la rândul nostru, europeni. “ Informarea mediatică prezintă tinerilor câteva caractere care ar fi valori comune și le oferă modele comportamentale . Tinerii folosesc adesea aceste informații pentru a dezvolta propria opinie, pentru că nu au atitudine semnificative și comportamente esențiale. Participarea la dezbaterea publică, analiza critică a informațiilor duce la formarea opiniei dezvoltate ,, Pentru a da naştere la o revoluţie socială reușită, avem nevoie de cinci factori cauzali interconectați care să intre în combinație într-o anumită conjuctură: 1) o evoluție dependentă, 2) un stat dictatorial, represiv și exlusivist, 3) organizarea unor culturi politice ale rezistenței eficiente și puternice, 4) o cădere economică și 5) o deschidere a sistemului de forțe externe ( o îndepărtare a factorilor de control internaționali. “ Nivelul ridicat de cunoștințe politice și informații politice cu privire la mass-media este în mare parte ca urmare a impactului mass-media , dar și receptarea comunicării publicului. Deschiderea internaţională se referă la respingerea controlului puterilor străine care își exercită dominarea unui stat prin intermediul unor organizații asupra națiunii poate fi rezultatul prăbușirii economiei. C.F.Herman aprecia: ,, că fiecare criză este determinată prin combinarea , unei amenințări puternice, în măsura să afecteze scopurile de bază ale liderilor politici, a timpului foarte scurt înainte ca situația să evolueze într-un mod nedorit de ei și a efectului de surpriză “ Din punctul de vedere a elitei conducătoare de la Kremlin toate câștigurile din trecut trebuie să fie restaurate, iar majoritatea rușilor par să creadă sincer că va deveni din nou imperiu Pentru ruși este mai important statutul de mare imperiu decât faptele pe care le fac. Din punctu de vedere al elitei de la Moscova consolidarea guvernului central, care va asigura statului rus un statut respectat, evitarea oricărui fel de conflict , precum și orice fenomen de infiltrare a democrației europene prin organizații pro-europene, întrucat progresul integrator conform valorilor și princiipilor europene poate reduce suveranitatea naţională, alternativ, sugerează o revenire , modele și principii proprii pe care Rusia le-a experimentat de-a lungul evoluției istorice. Pentru a obține controlul complet asupra unei entități trebuie determinată modul de comportament, necesită stabilirea sistemului de ritualuri și obiceiuri pentru a asigura coeziunea de grup. Pentru că funcţionarii aleşi au făcut o înțelegere politică pentru a crește eficiența controlului asupra poporului, pentru ca individul să se subordoneze regulilor instituie de conducători, pentru că fiecare individ să se conformeze comportamentului general acceptat, iar persoana care va avea un comportament deviant, va duce la izolarea individului în societate. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Lucrarea a fost finalizata in 2015 II.3. De la atitudine la comportament Estimările efectuate arată că pe viitor valorile sociale tradiționale vor fi reluate în special prin existența unor pericole care amenință statul cu posibile încălcări a valorilor individuale. Liderii ruși au nevoie ca lideri din occident să vină cu atacuri permanente la adresa Rusiei, la cultura acesteia, datorită criticilor a elitei conducătoare din vest îi pot uni pe ruşi în jurul unei idei. Rușii nu pot trăii pe timp de pace fără a se gândi la război de altfel ei păstrează ordinele lăsate de Petru cel Mare: ,, întreținerea națiunii ruseşti într-o stare de război perpetuă, pentru a menține soldatul brav și mereu în formă; în el nu trebuie lăsat să se odihnească decât pentru ameliorarea finanțelor statului. A face astfel încât pacea sa fie utilă razboiului și războiului pacii, în interesul expansiunii teritoriale și al creșterii prosperității Rusiei. “ Acestea includ, dispozitive de luptă măsurate în numărul de trupe, tehnologie, organizare și bugete, instruire, manevre tactice, formațiuni și moralul trupelor. Indiferent de capacitatea de luptă are un aspect larg care implică bază de cunoștințe strategice, înțelegerea politici și obiective ale bazei doctrinare. Ideea pe care îi va uni pe ruși va trebui susținută prin mijloace financiare prin urmare, ar trebui să determine strategii de management pentru a proteja reputația conducătorilor de la Kremlin. Măreția națională a Rusiei a fost echivalentă cu ocuparea teritoriului, războiul era un stil de viață pentru ruși, războiul a fost un instrument de politică externă, insistența Rusiei pentru statutul de mare putere de a menține autoritatea asupra unor popoare non-ruse, în special este esențial controlul zona conductelor. Politologul american Joseph Nye ,,clasifica puterea în trei categorii generale, constatând că, pentru a putea obține rezultatele dorite poți: 1) fie să constrângi prin amenințări, 2) fie să convingi prin recompensa, 3) fie să cooptezi pe ceilalți să-ți dorească același lucru ca tine. Primele două categorii reprezintă puterea hard ( puterea dură) , a treia este caracteristică pentru puterea soft ( puterea blândă). “ Forțele armate pot fi folosite pentru a anunța disponibilitatea și intenția, nu trebuie să fie amenințare explicită de forță doar pentru a descuraja intențiile altora iar dacă va fi nevoie va interveni în forță. Cercetătorul rus Alexandru Dughin aprecia că politica externă a Rusiei depinde de ,, calitatea armatei ( în primul rând în ceea ce privește armamentul strategic) constituie temelia întregii politici rusești, axa ei și prin urmare, structura armatei trebie să determine conturul general acestei politci, să consolideze reperele strict poltici, armata va rămâne factorul cel mai important în politica rusească, deoarece însuși statutul politic al ţării, autoritatea, posibilitățile viitorului ei depind, într-o asemenea situație, în mod direct de Forțele Militare. “ Este nevoie de cel puțin cunoașterea culturei locale pentru a putea implementa valorile general acceptate prin intermediul mass-media pentru a evita un conflict care ar putea deveni internațional având ca exemplu izbucnirea primului război mondial. Media stabilește ordinea cetățeanului, dar și a factorului de decizie, provocând ordinea de zi factorului politic. Socializarea politică include invăţarea valorile fundamentale și principiile fundamentale pentru pregătirea acțiunilor individuale de integrare în mediului cultural. Kaiserul german a jucat un rol important în aducerea în război pe tot continentul european fiind condus de mai multe ipoteze false. Nu exista nici un motiv pentru care acest război să devină mondial, până când Rusia a decis să intervină în favoarea Serbiei. Împăratul Wilhelm II-lea considera că ţarul nu va sprijini nişte bandiţi. Kaiserul nu știa că ţarul fost supus la presiuni din partea opiniei publice, cum ar fi demonstrații de stradă în masă în fața Ambasadei Austriei la Sankt Petersburg. Kaiserul avea o părere greșită la felul cum va reacţiona Rusia la evenimentele din Serbia în 1914, pentru că nu era conștient de importanța gândirii şi mentalităţii slavilor, considerată un protector creştinismului şi al slavilor, problemă întâlnită și azi de care se confruntă şi unele ţări în abordarea politicii externe a Federaţiei Ruse, de aceea este mult mai bine ca cei care au puterea, să se înțeleagă reciproc. Occidentul este văzut ca un competitor ca o amenințare ,, ca observator experimentat, George Kenan a fost acela care a produs mutația din politică externă americană față de URSS prin disiparea iluziilor președintelui Roosevellt referitoare la posibilitatea de a putea coopera cu Stalin. (Faimosul articol semnat de ,, X,, în revista Foreign Affairs a sosit exact la momentul în care alții începuseră să vadă tot mai clar duritatea sistemului sovietic.) ’’ Este nevoie de cunoștințe de bază a trecutului politic si cultural diferit a tuturor. Un stat care nu aparţine nici Europei nici Asiei, cu o cultură aparte deaorece Fiodor Dostoievski spunea că: ,, în Europa , noi am fost niște tătari, în Asia vom fi la rândul nostru, europeni. “ Informarea mediatică prezintă tinerilor câteva caractere care ar fi valori comune și le oferă modele comportamentale . Tinerii folosesc adesea aceste informații pentru a dezvolta propria opinie, pentru că nu au atitudine semnificative și comportamente esențiale. Participarea la dezbaterea publică, analiza critică a informațiilor duce la formarea opiniei dezvoltate ,, Pentru a da naştere la o revoluţie socială reușită, avem nevoie de cinci factori cauzali interconectați care să intre în combinație într-o anumită conjuctură: 1) o evoluție dependentă, 2) un stat dictatorial, represiv și exlusivist, 3) organizarea unor culturi politice ale rezistenței eficiente și puternice, 4) o cădere economică și 5) o deschidere a sistemului de forțe externe ( o îndepărtare a factorilor de control internaționali. “ Nivelul ridicat de cunoștințe politice și informații politice cu privire la mass-media este în mare parte ca urmare a impactului mass-media , dar și receptarea comunicării publicului. Deschiderea internaţională se referă la respingerea controlului puterilor străine care își exercită dominarea unui stat prin intermediul unor organizații asupra națiunii poate fi rezultatul prăbușirii economiei. C.F.Herman aprecia: ,, că fiecare criză este determinată prin combinarea , unei amenințări puternice, în măsura să afecteze scopurile de bază ale liderilor politici, a timpului foarte scurt înainte ca situația să evolueze într-un mod nedorit de ei și a efectului de surpriză “ Din punctul de vedere a elitei conducătoare de la Kremlin toate câștigurile din trecut trebuie să fie restaurate, iar majoritatea rușilor par să creadă sincer că va deveni din nou imperiu Pentru ruși este mai important statutul de mare imperiu decât faptele pe care le fac. Din punctu de vedere al elitei de la Moscova consolidarea guvernului central, care va asigura statului rus un statut respectat, evitarea oricărui fel de conflict , precum și orice fenomen de infiltrare a democrației europene prin organizații pro-europene, întrucat progresul integrator conform valorilor și princiipilor europene poate reduce suveranitatea naţională, alternativ, sugerează o revenire , modele și principii proprii pe care Rusia le-a experimentat de-a lungul evoluției istorice. Pentru a obține controlul complet asupra unei entități trebuie determinată modul de comportament, necesită stabilirea sistemului de ritualuri și obiceiuri pentru a asigura coeziunea de grup. Pentru că funcţionarii aleşi au făcut o înțelegere politică pentru a crește eficiența controlului asupra poporului, pentru ca individul să se subordoneze regulilor instituie de conducători, pentru că fiecare individ să se conformeze comportamentului general acceptat, iar persoana care va avea un comportament deviant, va duce la izolarea individului în societate. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
II. 2. Formarea atitudinilor, a percepţiilor şi a convingerilor.
Lucrarea a fost finalizata in 2015 II. 2. Formarea atitudinilor, a percepţiilor şi a convingerilor. Numeroase estimări opinează că mass-media reprezintă o armă teribilă în formarea opiniilor, participă şi acţionează la problemele existente, preocupările opiniei publice. Conform ,, teoriei cultivarii ( cultivation analysis) dezvoltată de George Gebner, începând cu 1967, pleacă de la ideea că mass-media au o influență profundă și pe termen lung asupra percepțiilor, valorilor și comportamentului individului. Prin analize de conținut caută să demonstreze că indivizii care consumă televiziune în doze masive capătă o anumită perspectivă asupra lumii, care o reflectă pe cea din mass-media.” A stăpâni mass-media însemană posibilitatea de a controla informațiile, a controla informațiile înseamnă cristalizarea opiniilor, iar cine formează opiniile poate influenţa pe cetăţeni să acţioneze în mod automat . Mass-media reprezintă contactul în raport cu lumea unde se dezbat probleme de interes public, fiind cel mai activ sistem de manipulare, printer care cele mai utilizate sunt următoarele: ,,1 - Selectare stirilor, care nu lezeaza interesele celui care trasmit mesajul; 2 - orientarea știrilor realizată prin omiterea unor componente din mesajul initial; 3- influențarea prin plasarea știrilor, prin care se vizează dimensionaresa axiologica a conținutului, în funcție de pagina pe care este culeasă știrea sau de locul atribuit acestuia într-o emisiune; 4- influențarea prin titluri; 5- alegerea evenimentelor; 6- selectarea fotografiilor, precum și a explicatiilor care le însoțesc; 7- orientarea conținutului editorului prin care se urmărește afirmarea unei personalități și transformarea acesteia în lider de opinie a publicului; 8-producerea și difuzarea informațiilor tendențioase. “ Mass-media devine locul unde cetăţenii ramân în contact cu lumea, prin urmare nu poate să ignore impactul ştirilor. Prin intermediul ştirilor urmăresc lumea, în care le prezintă sportul, economia , vremea etc. O persoană care urmăreşte ştiri dramatice, sloganuri șocante, îşi va imagina că el ar fi putut în această situaţie şi va căuta să reducă teama iar locul ideal unde se dezbat teme de interes public sunt reţelele sociale, mesajele circulă foarte repede prin grupuri, forumuri cuprizând diferite categorii cuprinzând persoane nehotărâţi, opozanţi, militanţi. Conform opiniei analistului politic Harold Lasswell mijloacele de informare în masă îndeplinesc trei funcții: 1) supravegherea lumii pentru prezentarea evenimentelor aflate în derulare, 2) interpretarea sensului evenimentelor și 3) socializarea indivizilor în mediul lor cultural. Practica democratică este în mod inevitabil legată de educație, iar media educă credinţele politice ale publicului, schimbă atitudinile și comportamentele politice, determină adeziunea oamenilor la anumite ideologii, partide. Cu tehnologiile necesare pot asigura trecerea la acţiuni de natură politică în stare de ai determina pe autorităţi de a stabili ordinea de priorităţi. Fiecare metodă de comunicare sunt concepute pentru a ne arăta modul cum trebuie să percepem și gândim lumea din jurul nostru. Imaginile sunt mai importante decât cuvintele, pentru ,, obţinerea unor rezultate la nivelul opiniilor sau al atitudinilor, discernâmântului și al acțiunii este determinată de prestigiul sursei; atitudinea și interesul receptorului pentru mesajele respective; constrângere, imitație și seducție. Relațiile sociale sunt produsul unor moduri de comunicare, care depind de metoda de comunicare. Comunicarea înseamnă schimbul și difuzarea de informații, comunicarea crează și menține societatea, construiește ,, comunicarea de masă este practica și produsul care furnizează informații și divertisment pentru timpul liber unei audiențe necunoscute, prin intermediul unor bunuri, care sunt produse pe scara industrială, în corporații, și care presupun tehnologii înalte, sunt reglementate de către stat și consumate în mod individual. Aceste bunuri țin de presa scrisa, cinematograf și de audiovizual. “ Memoria joacă un rol important în conservarea culturii după destrămarea URSS au apărut noi republici independente, relaţiile care sau format mai bine de 45 de ani fiind legate cultural, politic și ,, nu a dispărut pe fondul unei politici expansioniste seculare, a unei politici externe ruseşti marcată de Războiul Rece, frustrările militare, umilinţa naţională etc. Lunga şi dureroasa tranziţie rusească alimentează în mod firesc ideea imperială şi nostalgia după URSS. Sfârşitul ideii imperiale şi al nostalgiilor aferente se va realiza probabil pe fondul succesului economic, al modernizării şi democratizării ruseşti societăşii ruseşti. “ Globalizarea oferă soluții gata elaborate implementate cu success în ţările baltice, arătând în timp că este un proiect pe termen lung. Există o relație clară ca mesajul să ajungă la conștiința indiviziilor necesită noi viziuni pentru a comunica cu rușii, nu te poți aștepa de la populația rusă să colaboreze cu tine din momentul ce tu îi pui pe ruși pe același podium cu ebola și cu extremiștii din orientul mijlociu. Harold Lasswel lansa cele cinci interogatii comunicationale sub forma urmatorului model: ,,Cine spune, ce, cui, cum, cu ce efecte”? Francis Ball formula astfel: Cine primeste, ce, în ce ansamblu, cu ce fel de interacțiuni, în vederea căror efecte? ” Tentativele unor lideri din Occident de a lupta cu întreaga societate din Federația Rusă și nu cu elita rusă din punctul nostru de vedere constituie o lipsă de profesionalism. Comunicând cu populația rusă într-un limbaj adaptat la realitățile acestora, ar duce la consecințe pozitive, la schimbarea regimului cu o guvernare democrată, Pentru posturile de televiziune rusești nici nu au nevoie de a recurge la falsificare informațiilor, e destul ca să trasmită declarațile președintelui american Barack Obama pentru a le prelungi mandatul, aceste declarații sunt considerate cadouri pentru posturile rusești cât și pentru liderii ruși. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Lucrarea a fost finalizata in 2015 II. 2. Formarea atitudinilor, a percepţiilor şi a convingerilor. Numeroase estimări opinează că mass-media reprezintă o armă teribilă în formarea opiniilor, participă şi acţionează la problemele existente, preocupările opiniei publice. Conform ,, teoriei cultivarii ( cultivation analysis) dezvoltată de George Gebner, începând cu 1967, pleacă de la ideea că mass-media au o influență profundă și pe termen lung asupra percepțiilor, valorilor și comportamentului individului. Prin analize de conținut caută să demonstreze că indivizii care consumă televiziune în doze masive capătă o anumită perspectivă asupra lumii, care o reflectă pe cea din mass-media.” A stăpâni mass-media însemană posibilitatea de a controla informațiile, a controla informațiile înseamnă cristalizarea opiniilor, iar cine formează opiniile poate influenţa pe cetăţeni să acţioneze în mod automat . Mass-media reprezintă contactul în raport cu lumea unde se dezbat probleme de interes public, fiind cel mai activ sistem de manipulare, printer care cele mai utilizate sunt următoarele: ,,1 - Selectare stirilor, care nu lezeaza interesele celui care trasmit mesajul; 2 - orientarea știrilor realizată prin omiterea unor componente din mesajul initial; 3- influențarea prin plasarea știrilor, prin care se vizează dimensionaresa axiologica a conținutului, în funcție de pagina pe care este culeasă știrea sau de locul atribuit acestuia într-o emisiune; 4- influențarea prin titluri; 5- alegerea evenimentelor; 6- selectarea fotografiilor, precum și a explicatiilor care le însoțesc; 7- orientarea conținutului editorului prin care se urmărește afirmarea unei personalități și transformarea acesteia în lider de opinie a publicului; 8-producerea și difuzarea informațiilor tendențioase. “ Mass-media devine locul unde cetăţenii ramân în contact cu lumea, prin urmare nu poate să ignore impactul ştirilor. Prin intermediul ştirilor urmăresc lumea, în care le prezintă sportul, economia , vremea etc. O persoană care urmăreşte ştiri dramatice, sloganuri șocante, îşi va imagina că el ar fi putut în această situaţie şi va căuta să reducă teama iar locul ideal unde se dezbat teme de interes public sunt reţelele sociale, mesajele circulă foarte repede prin grupuri, forumuri cuprizând diferite categorii cuprinzând persoane nehotărâţi, opozanţi, militanţi. Conform opiniei analistului politic Harold Lasswell mijloacele de informare în masă îndeplinesc trei funcții: 1) supravegherea lumii pentru prezentarea evenimentelor aflate în derulare, 2) interpretarea sensului evenimentelor și 3) socializarea indivizilor în mediul lor cultural. Practica democratică este în mod inevitabil legată de educație, iar media educă credinţele politice ale publicului, schimbă atitudinile și comportamentele politice, determină adeziunea oamenilor la anumite ideologii, partide. Cu tehnologiile necesare pot asigura trecerea la acţiuni de natură politică în stare de ai determina pe autorităţi de a stabili ordinea de priorităţi. Fiecare metodă de comunicare sunt concepute pentru a ne arăta modul cum trebuie să percepem și gândim lumea din jurul nostru. Imaginile sunt mai importante decât cuvintele, pentru ,, obţinerea unor rezultate la nivelul opiniilor sau al atitudinilor, discernâmântului și al acțiunii este determinată de prestigiul sursei; atitudinea și interesul receptorului pentru mesajele respective; constrângere, imitație și seducție. Relațiile sociale sunt produsul unor moduri de comunicare, care depind de metoda de comunicare. Comunicarea înseamnă schimbul și difuzarea de informații, comunicarea crează și menține societatea, construiește ,, comunicarea de masă este practica și produsul care furnizează informații și divertisment pentru timpul liber unei audiențe necunoscute, prin intermediul unor bunuri, care sunt produse pe scara industrială, în corporații, și care presupun tehnologii înalte, sunt reglementate de către stat și consumate în mod individual. Aceste bunuri țin de presa scrisa, cinematograf și de audiovizual. “ Memoria joacă un rol important în conservarea culturii după destrămarea URSS au apărut noi republici independente, relaţiile care sau format mai bine de 45 de ani fiind legate cultural, politic și ,, nu a dispărut pe fondul unei politici expansioniste seculare, a unei politici externe ruseşti marcată de Războiul Rece, frustrările militare, umilinţa naţională etc. Lunga şi dureroasa tranziţie rusească alimentează în mod firesc ideea imperială şi nostalgia după URSS. Sfârşitul ideii imperiale şi al nostalgiilor aferente se va realiza probabil pe fondul succesului economic, al modernizării şi democratizării ruseşti societăşii ruseşti. “ Globalizarea oferă soluții gata elaborate implementate cu success în ţările baltice, arătând în timp că este un proiect pe termen lung. Există o relație clară ca mesajul să ajungă la conștiința indiviziilor necesită noi viziuni pentru a comunica cu rușii, nu te poți aștepa de la populația rusă să colaboreze cu tine din momentul ce tu îi pui pe ruși pe același podium cu ebola și cu extremiștii din orientul mijlociu. Harold Lasswel lansa cele cinci interogatii comunicationale sub forma urmatorului model: ,,Cine spune, ce, cui, cum, cu ce efecte”? Francis Ball formula astfel: Cine primeste, ce, în ce ansamblu, cu ce fel de interacțiuni, în vederea căror efecte? ” Tentativele unor lideri din Occident de a lupta cu întreaga societate din Federația Rusă și nu cu elita rusă din punctul nostru de vedere constituie o lipsă de profesionalism. Comunicând cu populația rusă într-un limbaj adaptat la realitățile acestora, ar duce la consecințe pozitive, la schimbarea regimului cu o guvernare democrată, Pentru posturile de televiziune rusești nici nu au nevoie de a recurge la falsificare informațiilor, e destul ca să trasmită declarațile președintelui american Barack Obama pentru a le prelungi mandatul, aceste declarații sunt considerate cadouri pentru posturile rusești cât și pentru liderii ruși. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Capitolul II. Reformarea culturii politice în Rusia II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici.
Lucrarea a fost finalizata in 2015 Capitolul II. Reformarea culturii politice în Rusia II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. După ce a pierdut alegerile parlamentare din 1995 ,, Boris Elțin câstigă alegerile prezedențiale din 1996, nu fără sprijinul financiar al puternicilor ,,oligarhi” și al influenței lor mediatice. Apoi, el îşi organizează succesiunea în beneficiul lui Vladimir Putin ( 1999-2000). Realizarea de alegeri libere este umbrită de manipularea electorală, slăbiciunile Parlamentului golește din conținut principiul separării puterilor de stat. “ Oamenii de afaceri au un impact enorm în elaborarea de politici guvernamentale, iar Rusia nu este o excepție în anii ‘90 însă aceștia acționau brutal în mediul politic și al afacerilor lăsând în urma lor victim, pe măsură ce averile lor creșteau, odată cu acestea creștea și numărul victimelor. Cei mai bogați miliardari ai Rusiei își construiau propriul trust de presă, cu jurnalişti care scriau și vorbeau după cum le dicta redactorii, având la dispoziție și politicieni care să îndeplinească același rol, jurnaliști neafiliați cu propia părere deveneau cadavre. Boris Berezovsky - proprietar al celei mai mari rețele private, cu televiziune care avea acoperire națională a jucat un rol-cheie pentru realegerea lui Boris Elțin din 1996 , responsabil în alegerea lui Vladimir Putin pentru funcția de președinte, Cercetătorul Paul Dobrescu aprecia oligarhia rusă astfel:,, într-un interviu acordat ziarului Financial Times în 1996, Boris Berezovski declara, poate puțin exagerat, că șapte bancheri controleaza 50% din resursele naturale ale Rusiei.” Crima organizată, conflictele etnice, sărăcia ,,economia era făcută țăndari, iar oligarhii îi dictau viitorul, Putin a fost cel care a spus ,, destul” . El a readus totul la starea inițială, întărind statul și recuperând proprietăți care nu ar fi trebuit niciodată cedate - mai ales la prețuri de nimic - unor profitori care s-au îmbogățit pe seama țării. “ Prin intermediul posturilor de televiziune controlate de familia de la Kremlin, mass-media au pus în evidenţă mai mult calităţile personale ale lui Vladimir Putin decât abilităţile lui politice pe fondul unor acțiuni ale ,, partidelor sau candidați care prezintă programe electorale relativ asemănătoare, când opțiunea pentru persoana înlocuieşte opțiunea pentru idee , fizicul politicianului devine un argument comparabil cu cel al culorii unui ambalaj, irațional, fără nici o legătura cu subiect, însă perfect capabil de a-i convinge pe ezitanți.” Prin trasmiterea imaginilor de către televiziune cum Vladimir Putin îşi trântește adversarii pe salteaua de judo, fiind opusul lui Elțîn. Factorii decizionali care i-au adus devidente politice noului lider necunoscut a fost începerea celui de-al doilea război cecen și câteva atacuri teroriste. Vladimir Putin era o persoană necunoscută publicului ,, popularitatea sa era doar de numai 2% în sondajele de opinie făcute după numirea lui ca prim-ministru. Politica internă și recucerirea orașului Groznîi i-au adus popularitate iar la ,, alegerile prezedințiale din 26 martie 2000, Vladimir Putin ( prşedinte interimar al Rusiei din 31 decembrie 1999) iese victorios în primul tur de scrutin, devenind al doilea președinte ales al Federației Ruse. În sistemele politice autoritare mass media sunt controlate de elita politică, care este legată de elita economică și intelectuală astfel mass-media sunt obligați să renunțe la puterile lor pentru a limita critica la adresa guvernanților și chiar să devină un instrument în interesul statului. Acestea ar trebui să fie o poziție oficială a elitelor politice, inundând mass-media cu mesaje în ceea ce privește dușmanii interni cunoscuţi drept coloana a 5-a, și veșnicul duşman extern SUA pentru a-şi întări susţinerea cetăţenilor pentru propia existenţă. Nu există aproape nici un oficial de rang înalt în Rusia care să nu facă parte din structura ierarhică FSB cunoscut ca sistemul Putin iar ,, mecanismele de funcționare ale acestui sistem sunt marcate de slaba subordonare a puterii față de regulile constituționale, lipsa unor partide politice cu adevărat concurente și autonome în raport cu executivul, de rolul important deținut de ,, clanuri” și de oamenii proveniți din strucuturile represive - acei siloviki - pe aleile Kremlinului. “ Toată nemulţumirile la dificultăţile şi neajunsurile de trai ale ruşilor sunt deturnate către oligarhi, o parte din ei au fost arestaţi iar Vladimir Gusinsky și Boris Brezovsky vor părăsi Rusia fiind nevoiți să renunțe la rețelele de televiziune, noua conducere le-a transformat în instrumente de propagandă. Boris Berezovsky a fost nevoit să renunțe la rețeaua de televiziune ORT iar ,, rețeaua de televiziune NTV care îi aparținea lui Gusinsky ca și fostul său post de radio Echo Moskvî vor fi cumpărate de concernul de stat Gazprom. “ Vladimir Putin câstigă ,,alegerile din 2004, pe fondul unui bilanț economic pozitiv ( pentru prima dată de la dezmembrarea Uniunii Sovietice ) și al sublinierii rolului pe care Rusia trebuie să-l joace din nou în lume. “ Cea mai mare problemă a Occidentului este că au revenit la mentalitatea secolului XX, ignoranța față de cultura, politica, și istoria Rusiei, pentru ruşi care timp de 300 de ani rușii trăiesc cu ideea imperială care le dădea un fel compesație pentru dificultățile si neajunsurile la nivelului de trai. Prin intermediul mass-mediei ,,se crează stereotipuri, tendința spre imitare și simpliflicare influențează comportamentul, convingerile și modul de percepere a realității. " Pentru ruși contează modul cum se comportă liderul lor, liderul lor este un model pentru toți rușii, de obicei,, model” înseamnă ceva demn de imitat. ,,Model” însemană și o abstractizare a realității care păstrează numai aspecte considerate esențiale “ dacă au un lider slab şi neputincios ruşii se comportă la fel, dacă au un lider puternic respectiv şi ruşii se simt la fel,. Venirea lui Vladimir Putin la Kremlin a însemnnat pentru ruşi începerea refacerii imperiului, creşterea rolului Rusiei pe arena internaţională. La alegerile din 2008 ,, succesorul său a fost ales un profesor de drept, Dmitri Medvedev, sau obtinut peste 70 % din voturi în urma manipulării alegerilor electorale. “ După expirarea mandatului său 2018, Vladimir Putin cel mai propabil va căuta un successor, dacă va hotărî să mai candideze încă o dată cu siguranță nu-şi va duce mandatul până la sfârşit, de succesor va depinde dacă Rusia va rămâne cu teritoriul care este la etapa actuală sau va fi destrămată, în funcţie de alegerea pe care o va face în alegerea succesorului va depinde dacă el va intra în istorie ca Petru cel Mare sau ca Iosif Stalin pentru că în timpul conducerii ,, Petru I cel Mare ( Ţar 1682-1721, împarat 1721-1725), Rusia cunoaște o remarcabilă înflorire economică și se înfăptuiesc ample reforme care urmăresc modernizarea societăți și a instituțiilor după modelul vest-european. “ Din punctul nostru de vedere considerăm că dacă va fi ales succesor Dmitri Medvedev va încerca să scoată la iveală toate crimele săvârşite de Putin pentru a ieşi din umbra şi să îşi întărească puterea. Avem un precedent în istorie când Nikita Hruşciov ,, pentru a-și întări puterea, a demascat cultul personalității lui Stalin, în faimoasa cuvântare secretă de la cel de-al XX-lea Congres la PCUS, din noaptea de 24 spre 25 februarie 1956. Cei mai potriviţi candidați ca succesori pentru Vladimir Putin ar fi Serghei Şoigu , Ministrul Apărării Naționale a Rusiei, şi Valentina Matvienko , Preşedintele Consiliului Federaţiei, persoane de încredere care pot să apere sistemul Putin şi să continue politica acestuia. Surpriza ar putea fi Valentina Matvienko, sau o altă doamnă de fier care odată aleasă va putea menţine integritatea teritorială şi nici un lider din occident nu va îndrăzni să numească o femeie dictator, în istoria Rusiei avem şi precedent cînd o femeie aschimbat profund Rusia a fost ,, nemțoaica Sofia-Augusta Frederika de Anhalt-Zerbst ( născută în 1729 la Stettin în Pomerania, astăzi Szczecin, în Polonia) , căsătorită în 1745 cu viitorul țar Petru al III-lea, cu un an mai înainte s-a convertit la ortodoxism și și-a schimbat numele în Ekaterina ( Caterina) Alekseevna. A contribuit la întărirea statului și a dus o politică externă abilă. Valentina Matvienko, cunoscută în Federația Rusă ca „Doamna de Fier” din Sankt Petersburg,, oraș din care provine și Vladimir Putin, este o persoană de încredere al președintelui rus. Dacă în ţările occidentale după alegerile fie ele parlamentare sau prezidenţiale predarea puterii se face în mod paşnic, se poate ajunge la nişte arestări, pe când în Rusia trasmiterea puterii se termină cu lichidarea foştilor oponenţi, arestări, deportări. De la Țarul Nicolai al II-lea până la Vladmir Putin în majoritatea cazurilor predarea puterii s-a făcut cu vărsări de sânge, arestări. Considerăm că un tandem Serghei Şoigu şi Valentina Matvienko, ar fi soluţia ideală pentru Vladimir Putin, indiferent cine va fi prim-ministru respectiv preşedinte iar pentru partenerii occidentali soluţia ideală ar fi Dmitri Medvedev. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Lucrarea a fost finalizata in 2015 Capitolul II. Reformarea culturii politice în Rusia II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. După ce a pierdut alegerile parlamentare din 1995 ,, Boris Elțin câstigă alegerile prezedențiale din 1996, nu fără sprijinul financiar al puternicilor ,,oligarhi” și al influenței lor mediatice. Apoi, el îşi organizează succesiunea în beneficiul lui Vladimir Putin ( 1999-2000). Realizarea de alegeri libere este umbrită de manipularea electorală, slăbiciunile Parlamentului golește din conținut principiul separării puterilor de stat. “ Oamenii de afaceri au un impact enorm în elaborarea de politici guvernamentale, iar Rusia nu este o excepție în anii ‘90 însă aceștia acționau brutal în mediul politic și al afacerilor lăsând în urma lor victim, pe măsură ce averile lor creșteau, odată cu acestea creștea și numărul victimelor. Cei mai bogați miliardari ai Rusiei își construiau propriul trust de presă, cu jurnalişti care scriau și vorbeau după cum le dicta redactorii, având la dispoziție și politicieni care să îndeplinească același rol, jurnaliști neafiliați cu propia părere deveneau cadavre. Boris Berezovsky - proprietar al celei mai mari rețele private, cu televiziune care avea acoperire națională a jucat un rol-cheie pentru realegerea lui Boris Elțin din 1996 , responsabil în alegerea lui Vladimir Putin pentru funcția de președinte, Cercetătorul Paul Dobrescu aprecia oligarhia rusă astfel:,, într-un interviu acordat ziarului Financial Times în 1996, Boris Berezovski declara, poate puțin exagerat, că șapte bancheri controleaza 50% din resursele naturale ale Rusiei.” Crima organizată, conflictele etnice, sărăcia ,,economia era făcută țăndari, iar oligarhii îi dictau viitorul, Putin a fost cel care a spus ,, destul” . El a readus totul la starea inițială, întărind statul și recuperând proprietăți care nu ar fi trebuit niciodată cedate - mai ales la prețuri de nimic - unor profitori care s-au îmbogățit pe seama țării. “ Prin intermediul posturilor de televiziune controlate de familia de la Kremlin, mass-media au pus în evidenţă mai mult calităţile personale ale lui Vladimir Putin decât abilităţile lui politice pe fondul unor acțiuni ale ,, partidelor sau candidați care prezintă programe electorale relativ asemănătoare, când opțiunea pentru persoana înlocuieşte opțiunea pentru idee , fizicul politicianului devine un argument comparabil cu cel al culorii unui ambalaj, irațional, fără nici o legătura cu subiect, însă perfect capabil de a-i convinge pe ezitanți.” Prin trasmiterea imaginilor de către televiziune cum Vladimir Putin îşi trântește adversarii pe salteaua de judo, fiind opusul lui Elțîn. Factorii decizionali care i-au adus devidente politice noului lider necunoscut a fost începerea celui de-al doilea război cecen și câteva atacuri teroriste. Vladimir Putin era o persoană necunoscută publicului ,, popularitatea sa era doar de numai 2% în sondajele de opinie făcute după numirea lui ca prim-ministru. Politica internă și recucerirea orașului Groznîi i-au adus popularitate iar la ,, alegerile prezedințiale din 26 martie 2000, Vladimir Putin ( prşedinte interimar al Rusiei din 31 decembrie 1999) iese victorios în primul tur de scrutin, devenind al doilea președinte ales al Federației Ruse. În sistemele politice autoritare mass media sunt controlate de elita politică, care este legată de elita economică și intelectuală astfel mass-media sunt obligați să renunțe la puterile lor pentru a limita critica la adresa guvernanților și chiar să devină un instrument în interesul statului. Acestea ar trebui să fie o poziție oficială a elitelor politice, inundând mass-media cu mesaje în ceea ce privește dușmanii interni cunoscuţi drept coloana a 5-a, și veșnicul duşman extern SUA pentru a-şi întări susţinerea cetăţenilor pentru propia existenţă. Nu există aproape nici un oficial de rang înalt în Rusia care să nu facă parte din structura ierarhică FSB cunoscut ca sistemul Putin iar ,, mecanismele de funcționare ale acestui sistem sunt marcate de slaba subordonare a puterii față de regulile constituționale, lipsa unor partide politice cu adevărat concurente și autonome în raport cu executivul, de rolul important deținut de ,, clanuri” și de oamenii proveniți din strucuturile represive - acei siloviki - pe aleile Kremlinului. “ Toată nemulţumirile la dificultăţile şi neajunsurile de trai ale ruşilor sunt deturnate către oligarhi, o parte din ei au fost arestaţi iar Vladimir Gusinsky și Boris Brezovsky vor părăsi Rusia fiind nevoiți să renunțe la rețelele de televiziune, noua conducere le-a transformat în instrumente de propagandă. Boris Berezovsky a fost nevoit să renunțe la rețeaua de televiziune ORT iar ,, rețeaua de televiziune NTV care îi aparținea lui Gusinsky ca și fostul său post de radio Echo Moskvî vor fi cumpărate de concernul de stat Gazprom. “ Vladimir Putin câstigă ,,alegerile din 2004, pe fondul unui bilanț economic pozitiv ( pentru prima dată de la dezmembrarea Uniunii Sovietice ) și al sublinierii rolului pe care Rusia trebuie să-l joace din nou în lume. “ Cea mai mare problemă a Occidentului este că au revenit la mentalitatea secolului XX, ignoranța față de cultura, politica, și istoria Rusiei, pentru ruşi care timp de 300 de ani rușii trăiesc cu ideea imperială care le dădea un fel compesație pentru dificultățile si neajunsurile la nivelului de trai. Prin intermediul mass-mediei ,,se crează stereotipuri, tendința spre imitare și simpliflicare influențează comportamentul, convingerile și modul de percepere a realității. " Pentru ruși contează modul cum se comportă liderul lor, liderul lor este un model pentru toți rușii, de obicei,, model” înseamnă ceva demn de imitat. ,,Model” însemană și o abstractizare a realității care păstrează numai aspecte considerate esențiale “ dacă au un lider slab şi neputincios ruşii se comportă la fel, dacă au un lider puternic respectiv şi ruşii se simt la fel,. Venirea lui Vladimir Putin la Kremlin a însemnnat pentru ruşi începerea refacerii imperiului, creşterea rolului Rusiei pe arena internaţională. La alegerile din 2008 ,, succesorul său a fost ales un profesor de drept, Dmitri Medvedev, sau obtinut peste 70 % din voturi în urma manipulării alegerilor electorale. “ După expirarea mandatului său 2018, Vladimir Putin cel mai propabil va căuta un successor, dacă va hotărî să mai candideze încă o dată cu siguranță nu-şi va duce mandatul până la sfârşit, de succesor va depinde dacă Rusia va rămâne cu teritoriul care este la etapa actuală sau va fi destrămată, în funcţie de alegerea pe care o va face în alegerea succesorului va depinde dacă el va intra în istorie ca Petru cel Mare sau ca Iosif Stalin pentru că în timpul conducerii ,, Petru I cel Mare ( Ţar 1682-1721, împarat 1721-1725), Rusia cunoaște o remarcabilă înflorire economică și se înfăptuiesc ample reforme care urmăresc modernizarea societăți și a instituțiilor după modelul vest-european. “ Din punctul nostru de vedere considerăm că dacă va fi ales succesor Dmitri Medvedev va încerca să scoată la iveală toate crimele săvârşite de Putin pentru a ieşi din umbra şi să îşi întărească puterea. Avem un precedent în istorie când Nikita Hruşciov ,, pentru a-și întări puterea, a demascat cultul personalității lui Stalin, în faimoasa cuvântare secretă de la cel de-al XX-lea Congres la PCUS, din noaptea de 24 spre 25 februarie 1956. Cei mai potriviţi candidați ca succesori pentru Vladimir Putin ar fi Serghei Şoigu , Ministrul Apărării Naționale a Rusiei, şi Valentina Matvienko , Preşedintele Consiliului Federaţiei, persoane de încredere care pot să apere sistemul Putin şi să continue politica acestuia. Surpriza ar putea fi Valentina Matvienko, sau o altă doamnă de fier care odată aleasă va putea menţine integritatea teritorială şi nici un lider din occident nu va îndrăzni să numească o femeie dictator, în istoria Rusiei avem şi precedent cînd o femeie aschimbat profund Rusia a fost ,, nemțoaica Sofia-Augusta Frederika de Anhalt-Zerbst ( născută în 1729 la Stettin în Pomerania, astăzi Szczecin, în Polonia) , căsătorită în 1745 cu viitorul țar Petru al III-lea, cu un an mai înainte s-a convertit la ortodoxism și și-a schimbat numele în Ekaterina ( Caterina) Alekseevna. A contribuit la întărirea statului și a dus o politică externă abilă. Valentina Matvienko, cunoscută în Federația Rusă ca „Doamna de Fier” din Sankt Petersburg,, oraș din care provine și Vladimir Putin, este o persoană de încredere al președintelui rus. Dacă în ţările occidentale după alegerile fie ele parlamentare sau prezidenţiale predarea puterii se face în mod paşnic, se poate ajunge la nişte arestări, pe când în Rusia trasmiterea puterii se termină cu lichidarea foştilor oponenţi, arestări, deportări. De la Țarul Nicolai al II-lea până la Vladmir Putin în majoritatea cazurilor predarea puterii s-a făcut cu vărsări de sânge, arestări. Considerăm că un tandem Serghei Şoigu şi Valentina Matvienko, ar fi soluţia ideală pentru Vladimir Putin, indiferent cine va fi prim-ministru respectiv preşedinte iar pentru partenerii occidentali soluţia ideală ar fi Dmitri Medvedev. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale.
Lucrearea a fost finalizata in2015 I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Conflictele care nu pot fi prevenite trec la următoarea etapă prin impunerea forțată a acceptării condițiilor. Pentru analiza motivației pentru apărare și securitate națională, trebuie să cunoaștem conceptul de securitate si aparare a unei țări, cât și a securității regionale care ,, care se defineşte ca un sistem de angajamente ferme din partea tuturor statelor din regiune ( continent) de a nu folosi forţa şi amestecul în treburile interne, de a nu leza interesele altui stat şi de a garanta fiecăruia intergitatea, independenţa şi suveranitatea, precum şi rezolvarea prin mijloace paşnice, a diferendelor ce apar în relaţiile dintre ele; securitatea globala ( colectiva), care exprimă o relaţie de echilibru dinamic între toate statele şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii mondiale cu instituţii, mecanisme şi procese adecvate realităţii acestui obiectiv imperativ. “ Rușii nu sunt gata nici psihologic și nici politic pentru a accepta faptul că o parte importantă a sferei sale de influență precum Ucraina să se apropie de NATO și UE . Prin revoluțiile colorate din ,, din Georgia 2003, numită și revoluția rozelor şi Revoluţia Portocalie din Ucraina ( 2004) au efectul unui ,,11 septembrie rusesc” asupra liderilor de la Kremlin. Ucraina nu este doar un simbol un simbol pentru Rusia, cu rădăcinile sale ortodoxe, dar şi un loc în care s-au dezvoltat tradiţii mai laice, care combină elemente ale culturii occidentale. Dacă Ucraina, ţară atât de apropiată de Rusia Cultural, se distanţează de modelul autoritar, te poţi aştepta la ce e mai rău. Efectul domino ar putea surveni, antrenând o parte a populatiei ruse. “ Rușii vor încerca să evite războiul prin invadare directă dar vor folosi arme la care se pricep cel mai bine: actiuni subversive, manipulare, discreditare. Acţiunile subversive pregătite și implementat în practica cu sprijinul unor organizații subterane, bine structurate şi coordonate acţionând pentru inițierea sau consolidarea mișcărilor de protest ale populației, care vizează discreditarea forțele politice, alese în mod democratic si care în cele din urmă ar putea conduce la răsturnarea guvernului. Un analist al lumii informațiilor arată că ,, Din perspectiva proprie intelligence - ului, mass-media nu se reduce la presă, televiziune, internet - aceasta este punctul de vedere al abordarilor naive deşi pâna la un punct necesar. Din respectiva perspectivă, mass-media este, în fapt, cadrul socio-politic al interacţiei inovării tehnologice cu cea socială şi prin aceasta devine principalul element al responsabilităţii de a gestiona securitatea surselor închise prin cele deschise. “ Subversiunea este realizată folosind mai multe tipuri de activităţi: manipularea, ameninţarea, dezinformarea, persuasiunea, neinformarea, informarea trunchiată. Dezinformarea este o manipulare a publicului în scopuri politice, utilizând informații prelucrate cu mijloace deturnate iar prin termenul de informație ,, înțelegem nu numai anumit volum de date, ci și pe unele evenimente și acțiuni întâmplătoare sau provocate anume, și chiar acele creații spirituale exploatabile ca stimuli de manevre a psihicului și mentalului omenesc. “ Din punct de vedere strategic Informația constituie principala sursă de analiza, doar cunoscând obiectivele inamicului vom putea vom putea anticipa, preveni unele conflicte, informația ,, reprezintă un vector al conducerii şi se află la baza tuturor planurilor, politicilor şi strategiilor din orice domeniu specific acestui nivel ( politic, economic, militar şi de securitate). Informaţia este, totodată, cel mai globalizat şi globalizat vector de putere. Ea transcede prima graniţele şi societăţile contribuind decisiv la modelarea şi / sau manipularea lumii în care trăim, prin impactul direct asupra opiniilor publice, credinţelor şi deciziilor.” În ceea ce privește instrumentele de manipulare , vizează sa determine un actor social să acționeze în conformitate cu interesele inițiatorului și nu cu interesele sale iar amenințarea cu utilizarea forței poate fi folosit pentru a forța sau a descuraja pe adversar. Această tehnică a fost folosită de ruși în apropierea alegerilor prezedințiale din Georgia 2013, făcând exerciții militare masive în Armenia pentru a descuraja pe georgieni să voteze o conducere pro-occidentală. Realizarea obiectivelor de trasmitere a informației pentru persoană, grup, colectivitate mass-media pe parcursul a trei etape: ,, culegerea informațiilor, prelucrarea lor și apoi răspândirea acestora. Puterea sistemului mass media constă în controlul asupra resurselor de informații de care depind indivizii, grupurile, organizațiile, sistemele sociale și societățile pentru a-și atinge scopurile. “ În timpul războiului, este dificil de stabilit linia între război psihologic, propagandă sau conflictul mediatic, toate trei sunt norme de intimidare , iar mass-media devine terenul de luptă pentru fiecare. Propaganda este ,,controlul, manipularea si comunicarea intentionata de informatii sau imagini, cu scopul de a atinge anumite obiective politice.” În numele interesului național fiecare stat a folosit propaganda ca armă de luptă, punând la dispoziție toate mijloacele disponibile. Cele mai întâlnite sunt: ,,propagandă alba” constă în mesajele oficiale asumate propaganda neagră era realizată în Anglia de către serviciile britanice, dar producțiile respective apăreau ca provenind chiar din interiorul Germaniei, din partea unor forțe disidente, antinaziste. Propaganda neagră era destinată exclusiv dușmanului pentru subminarea moralului, credințelor și sentimentelor celor mai intime ale acestuia. “ Cel mai bine propaganda trebuie înțeleasă ca o formă specifică a persuasiuii de masă , asociate cu producerea și transmiterea de texte și mesaje, destinate sa producă anumite reacții sau sa încurajeze anumite reacţii. Persuasiunea este ,, influentarea intenţionată a opiniilor, credinţelor, valorilor sau atitudinilor, de către o agenţie exterioară.” Un produs inevitabil a persuasiunii necesită o schimbare de atitudine: procesul prin care relațiile actuale sunt alterate, prelucrate sau complet înlocuite de altele, dar legate de același eveniment sau obiect. Noul concept de relații publice, războiul informațional, operațiunile psihologice vehiculate astăzi în doctrinele militare în condiții de criză sau conflict armat devin norme de conduită. Războiul informațional este definit prin acele acțiuni desfășurate în perioade de criză sau de război și direcționate împotriva sistemelor de informații a părții adverse pentru a obține sau a influența un anumit scop. Agresiunea informationala implică o gamă largă de manifestari utile care include: agresiunea imagologică, penetrația culturală, agresiunea ideologică, culegerea de informații și dezinformare. Agresiunea imagologică folosește mass-media pentru acțiuni indirecte, în vederea creării imagini externe defavorabilă statului vizat, concentrate pe impactul asupra cercurilor politice din alte țări, a persoanelor influente în cadrul organizațiilor internaționale dar și anumitor segmente ale populației. Analistul Călin Hentea aprecia că: ,,imagologia fiind totalitatea acțiunilor deliberate și coordonate, desfășurate în timp de pace sau război, de către o instituție sau structură publică sau privată pentru impunerea unei imagini publice cât mai negative a adversarului în mentalul unui anumit grup uman simultan cu protejarea proprie imagini.” Conducerea de azi a Rusiei diferă de conducerea comunistă, conducerea de la Kremlin a înțeles foarte bine rolul mass-media și vor încerca folosirea componentelor inteligente a războiului pentru discredita administraţia lui Poroshenko ca fiind un partener incopetent, corupt atât pentru SUA cât și pentru Europa. Dacă vor fi epuizate toate componentele inteligente a războiului fără rezultat pozitiv, vor trece la acțiuni de forță, prin componente inteligente ale războiului menționăm: ,,diversiunea, vicleșugul, spionajul, motivația luptătorilor sau competența și experiența militară a comandanților de la diverse eșaloane” , pentru discreditarea conducerei ucrainene. Pentru a trece la acțiuni de forță administrația de la Kremlin pregătesc populația rusă și ucraineană pentru un conflict armat, ei au nevoie de sprijinul populației din Rusia, Ucrainei cât și a opiniei publice internaționale pentru invadarea Ucrainei, problema constă în faptul că avem o pace sensibilă temporară, înțelegând faptul că modernizarea armatei, pregătirea militarilor ucraineni de către consilierii militari americani vor crea în timp o armată puternică. În urma războiului de cinci zile cu Georgia, Rusia a pierdut războiul de imagine, a arătat o Uniune Europeană divizată, și a scăpat prin alegeri democratice de unul din cel mai mare dușman al Rusiei, Mihail Saakașvili, care ,,de la sfârșitul războiului și până în aprilie 2009 cota sa de popularitate internă ar fi scăzut dramatic de la 80 la 30 procente. “ Dacă Georgia după ani de antrenament și consiliere militară le-a creat creat rușilor probleme în războiul din 2008, o Ucraină puternică, cu armament performant și spre deosebire de georgieni, ucrainenii știu să lupte, înțeleg cel mai bine mintalitatea rusă, și cu o populație mai numeroasă le vor crea probleme serioase. Ucraina de azi se aseamănă cu Rusia anilor ‘90 unde politicul este influențat de oligarhi, la conducerea țării fiind chiar un oligarh; corupția la cele mai înalte niveluri; dacă vor reuși să rezolve problema oligarhilor și a corupției îi așteaptă timpuri grele pe ruși. Neglijarea influenţa Rusiei în străinătatea apropiată, cooperarea economică cu UE și SUA este de mare importanță, având prioritate asupra acțiunilor politice vor încerca reducerea efectelor negative impuse de unele state prin intermediul lobby-urile german, ungar, englez, american. Dependența UE de gazul rusesc vor scădea interesul europenilor de a aduce flacăra democrației în vecinătatea apropiată. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Lucrearea a fost finalizata in2015 I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Conflictele care nu pot fi prevenite trec la următoarea etapă prin impunerea forțată a acceptării condițiilor. Pentru analiza motivației pentru apărare și securitate națională, trebuie să cunoaștem conceptul de securitate si aparare a unei țări, cât și a securității regionale care ,, care se defineşte ca un sistem de angajamente ferme din partea tuturor statelor din regiune ( continent) de a nu folosi forţa şi amestecul în treburile interne, de a nu leza interesele altui stat şi de a garanta fiecăruia intergitatea, independenţa şi suveranitatea, precum şi rezolvarea prin mijloace paşnice, a diferendelor ce apar în relaţiile dintre ele; securitatea globala ( colectiva), care exprimă o relaţie de echilibru dinamic între toate statele şi de asigurare a păcii în cadrul comunităţii mondiale cu instituţii, mecanisme şi procese adecvate realităţii acestui obiectiv imperativ. “ Rușii nu sunt gata nici psihologic și nici politic pentru a accepta faptul că o parte importantă a sferei sale de influență precum Ucraina să se apropie de NATO și UE . Prin revoluțiile colorate din ,, din Georgia 2003, numită și revoluția rozelor şi Revoluţia Portocalie din Ucraina ( 2004) au efectul unui ,,11 septembrie rusesc” asupra liderilor de la Kremlin. Ucraina nu este doar un simbol un simbol pentru Rusia, cu rădăcinile sale ortodoxe, dar şi un loc în care s-au dezvoltat tradiţii mai laice, care combină elemente ale culturii occidentale. Dacă Ucraina, ţară atât de apropiată de Rusia Cultural, se distanţează de modelul autoritar, te poţi aştepta la ce e mai rău. Efectul domino ar putea surveni, antrenând o parte a populatiei ruse. “ Rușii vor încerca să evite războiul prin invadare directă dar vor folosi arme la care se pricep cel mai bine: actiuni subversive, manipulare, discreditare. Acţiunile subversive pregătite și implementat în practica cu sprijinul unor organizații subterane, bine structurate şi coordonate acţionând pentru inițierea sau consolidarea mișcărilor de protest ale populației, care vizează discreditarea forțele politice, alese în mod democratic si care în cele din urmă ar putea conduce la răsturnarea guvernului. Un analist al lumii informațiilor arată că ,, Din perspectiva proprie intelligence - ului, mass-media nu se reduce la presă, televiziune, internet - aceasta este punctul de vedere al abordarilor naive deşi pâna la un punct necesar. Din respectiva perspectivă, mass-media este, în fapt, cadrul socio-politic al interacţiei inovării tehnologice cu cea socială şi prin aceasta devine principalul element al responsabilităţii de a gestiona securitatea surselor închise prin cele deschise. “ Subversiunea este realizată folosind mai multe tipuri de activităţi: manipularea, ameninţarea, dezinformarea, persuasiunea, neinformarea, informarea trunchiată. Dezinformarea este o manipulare a publicului în scopuri politice, utilizând informații prelucrate cu mijloace deturnate iar prin termenul de informație ,, înțelegem nu numai anumit volum de date, ci și pe unele evenimente și acțiuni întâmplătoare sau provocate anume, și chiar acele creații spirituale exploatabile ca stimuli de manevre a psihicului și mentalului omenesc. “ Din punct de vedere strategic Informația constituie principala sursă de analiza, doar cunoscând obiectivele inamicului vom putea vom putea anticipa, preveni unele conflicte, informația ,, reprezintă un vector al conducerii şi se află la baza tuturor planurilor, politicilor şi strategiilor din orice domeniu specific acestui nivel ( politic, economic, militar şi de securitate). Informaţia este, totodată, cel mai globalizat şi globalizat vector de putere. Ea transcede prima graniţele şi societăţile contribuind decisiv la modelarea şi / sau manipularea lumii în care trăim, prin impactul direct asupra opiniilor publice, credinţelor şi deciziilor.” În ceea ce privește instrumentele de manipulare , vizează sa determine un actor social să acționeze în conformitate cu interesele inițiatorului și nu cu interesele sale iar amenințarea cu utilizarea forței poate fi folosit pentru a forța sau a descuraja pe adversar. Această tehnică a fost folosită de ruși în apropierea alegerilor prezedințiale din Georgia 2013, făcând exerciții militare masive în Armenia pentru a descuraja pe georgieni să voteze o conducere pro-occidentală. Realizarea obiectivelor de trasmitere a informației pentru persoană, grup, colectivitate mass-media pe parcursul a trei etape: ,, culegerea informațiilor, prelucrarea lor și apoi răspândirea acestora. Puterea sistemului mass media constă în controlul asupra resurselor de informații de care depind indivizii, grupurile, organizațiile, sistemele sociale și societățile pentru a-și atinge scopurile. “ În timpul războiului, este dificil de stabilit linia între război psihologic, propagandă sau conflictul mediatic, toate trei sunt norme de intimidare , iar mass-media devine terenul de luptă pentru fiecare. Propaganda este ,,controlul, manipularea si comunicarea intentionata de informatii sau imagini, cu scopul de a atinge anumite obiective politice.” În numele interesului național fiecare stat a folosit propaganda ca armă de luptă, punând la dispoziție toate mijloacele disponibile. Cele mai întâlnite sunt: ,,propagandă alba” constă în mesajele oficiale asumate propaganda neagră era realizată în Anglia de către serviciile britanice, dar producțiile respective apăreau ca provenind chiar din interiorul Germaniei, din partea unor forțe disidente, antinaziste. Propaganda neagră era destinată exclusiv dușmanului pentru subminarea moralului, credințelor și sentimentelor celor mai intime ale acestuia. “ Cel mai bine propaganda trebuie înțeleasă ca o formă specifică a persuasiuii de masă , asociate cu producerea și transmiterea de texte și mesaje, destinate sa producă anumite reacții sau sa încurajeze anumite reacţii. Persuasiunea este ,, influentarea intenţionată a opiniilor, credinţelor, valorilor sau atitudinilor, de către o agenţie exterioară.” Un produs inevitabil a persuasiunii necesită o schimbare de atitudine: procesul prin care relațiile actuale sunt alterate, prelucrate sau complet înlocuite de altele, dar legate de același eveniment sau obiect. Noul concept de relații publice, războiul informațional, operațiunile psihologice vehiculate astăzi în doctrinele militare în condiții de criză sau conflict armat devin norme de conduită. Războiul informațional este definit prin acele acțiuni desfășurate în perioade de criză sau de război și direcționate împotriva sistemelor de informații a părții adverse pentru a obține sau a influența un anumit scop. Agresiunea informationala implică o gamă largă de manifestari utile care include: agresiunea imagologică, penetrația culturală, agresiunea ideologică, culegerea de informații și dezinformare. Agresiunea imagologică folosește mass-media pentru acțiuni indirecte, în vederea creării imagini externe defavorabilă statului vizat, concentrate pe impactul asupra cercurilor politice din alte țări, a persoanelor influente în cadrul organizațiilor internaționale dar și anumitor segmente ale populației. Analistul Călin Hentea aprecia că: ,,imagologia fiind totalitatea acțiunilor deliberate și coordonate, desfășurate în timp de pace sau război, de către o instituție sau structură publică sau privată pentru impunerea unei imagini publice cât mai negative a adversarului în mentalul unui anumit grup uman simultan cu protejarea proprie imagini.” Conducerea de azi a Rusiei diferă de conducerea comunistă, conducerea de la Kremlin a înțeles foarte bine rolul mass-media și vor încerca folosirea componentelor inteligente a războiului pentru discredita administraţia lui Poroshenko ca fiind un partener incopetent, corupt atât pentru SUA cât și pentru Europa. Dacă vor fi epuizate toate componentele inteligente a războiului fără rezultat pozitiv, vor trece la acțiuni de forță, prin componente inteligente ale războiului menționăm: ,,diversiunea, vicleșugul, spionajul, motivația luptătorilor sau competența și experiența militară a comandanților de la diverse eșaloane” , pentru discreditarea conducerei ucrainene. Pentru a trece la acțiuni de forță administrația de la Kremlin pregătesc populația rusă și ucraineană pentru un conflict armat, ei au nevoie de sprijinul populației din Rusia, Ucrainei cât și a opiniei publice internaționale pentru invadarea Ucrainei, problema constă în faptul că avem o pace sensibilă temporară, înțelegând faptul că modernizarea armatei, pregătirea militarilor ucraineni de către consilierii militari americani vor crea în timp o armată puternică. În urma războiului de cinci zile cu Georgia, Rusia a pierdut războiul de imagine, a arătat o Uniune Europeană divizată, și a scăpat prin alegeri democratice de unul din cel mai mare dușman al Rusiei, Mihail Saakașvili, care ,,de la sfârșitul războiului și până în aprilie 2009 cota sa de popularitate internă ar fi scăzut dramatic de la 80 la 30 procente. “ Dacă Georgia după ani de antrenament și consiliere militară le-a creat creat rușilor probleme în războiul din 2008, o Ucraină puternică, cu armament performant și spre deosebire de georgieni, ucrainenii știu să lupte, înțeleg cel mai bine mintalitatea rusă, și cu o populație mai numeroasă le vor crea probleme serioase. Ucraina de azi se aseamănă cu Rusia anilor ‘90 unde politicul este influențat de oligarhi, la conducerea țării fiind chiar un oligarh; corupția la cele mai înalte niveluri; dacă vor reuși să rezolve problema oligarhilor și a corupției îi așteaptă timpuri grele pe ruși. Neglijarea influenţa Rusiei în străinătatea apropiată, cooperarea economică cu UE și SUA este de mare importanță, având prioritate asupra acțiunilor politice vor încerca reducerea efectelor negative impuse de unele state prin intermediul lobby-urile german, ungar, englez, american. Dependența UE de gazul rusesc vor scădea interesul europenilor de a aduce flacăra democrației în vecinătatea apropiată. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată.
I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. Lucrarea respesctiva a fost finalizata in 2015 În decembrie 1991, Republicile Sovietice Socialiste a fost declarată dizolvată de către șefii republicilor rusă, bielorusă, ucraineană, fiind înlocuită prin Comunitatea Statelor Independente ( CSI), alcatuită din fostele Republici Sovietice, cu excepția celor baltice. Destrămarea URSS a însemnat scăderea influenței pe arena internațională, iar apariția noilor state, Rusia le consideră ca o problemă internă și nu ca pe o problemă externă. Fostul ministru de Externe roman, istoricul Adrian Cioroianu aprecia că ,, În noiembrie 1991, Mihai Gorbaciov a crezut până în ultima clipă că Ucraina nu va părăsi Uniunea sovietică. “ Rușii au suportat un șoc incredibil prin colapsul Uniunii Sovietice, trezindu-se peste noapte în cadrul altor state, ai căror lideri care au fost educați în Uniunea Sovietică au devenit peste noapte naționaliști, care doreau să-și apere propriile identități după decenii în care au fost nevoiți să accepte rusificarea impusă de Moscova. Astfel a apărut un nou concept, plecat de la configurarea noilor realitați militare precum ,, Străinatatea apropiată care este o formulare ce se referă la susținerea unei politici care să pună accentul pe construirea unui cadru viabil, în spațiul ocupat până nu demult de URSS și care să aibă ca centru decizional Moscova. “ Elita politică rusă au cerut țărilor din Occident recunoașterea sferelor lor de influență având un interes special în spațiul ex-sovietic. Unii autori apreciază că ,, Inspiratorul acestei doctrine a fost Elțîn, iar artizanul ei principal a fost Pavel Sergeyevich Grachev, în acel moment Ministru al Apărării. Argumentul esențial al noului set doctrinar era acela că armata de sub comanda lui Pavel Grachev este datoare să-i apere și pe cei 25 de milioane de ruși care se aflau după 1991 în afara granițelor Federației Ruse, precum și să garanteze securitatea frontierelor acesteia. “ Franţa şi Germania reprezintă interesele europene în relatiile cu Rusia, iar Germania dorește să aibă relații speciale cu Rusia. Ruşii cosideră că cele mai mari ameninţări externe ,, provin din disputele teritoriale, potenţialul de conflict existent la graniţele fostei URSS, apariţia unor puteri militare ,, în vecinătatea apropiată” , tendinţa de extindere spre est a NATO prin evenutala includere a Ucrainei, şi Georgiei în această alianţă, respectiv, dificultatea de a contrabalansa influenţa americană în Europa. În fostele Republici Sovietice Rusia refuză să conducă inteligent împreună cu UE pretinzând un monopol pe problemele de securitate în străinătatea apropiată. Rusia privește Politica Europeană de Vecinătate ca un concurent pentru propriile politici din străinătatea apropiată și este de remarcat faptul ,, contradicția terminologică privind vecinătatea comună ( termen propus de UE) și străinătatea apropiată a Rusiei și ajungerea la compromisul : dialog și cooperare regiunile adiacente la granițele UE și Rusiei.” Politica Europeană de Vecinătate dezvoltată în cadrul UE a căutat să dea substanță strategiei de securitate, cu scopul de construi un climat de securitate și de a anihila amenințările legate de crima organizată , conflictele regionale ,, documentul de referință elaborat de Comisia Europeană în domeniul polticii de vecinătate este cel adoptat la Bruxelles în data de 12 mai 2004, și intitulat : ,, Politica Europeană de Vecinătate - document strategic.” Țările care formează componenta estică sunt fostele Republici Sovietice: Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Președintele Comisiei pentru Afaceri Externe a Dumei I. Ambatumov afirma în 1993 că : ,, spaţiul sovietic rămâne sub sfera de influență geopolitică exclusiv rusă. În ianuarie 1994, afirmația sa a fost reluată de ministrul de externe, Andrei Kozirev, care a declarat că: Rusia trebuie să-și paătreze prezența militară în regiunile care timp de secole au fost în sfera sa de interes “. Rusia are obiective geopolitice cu cel de-al doilea membru important fostei URSS și anume Ucraina, piederea acestui teritoriu a fost o pierdere de pivot geopolitic, limitând astfel opțiunile geostrategice rusești, e cunoscut faptul că ,, fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită și, apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu. “ Cea mai bună caracterizare a geopoliticii în sens clasic este făcută de către Klaus Haushofer: ,, constiinta geografica a statului“, care fixează adevărul fundamental că politica trebuie sa fie patrunsă de condiția geografică în care aceasta se desfășoară. Arareori această condiție geografică a statului apare atât de pregnantă, de dominatoare ca în cazul Rusiei. “ Pentru ruși le este greu să considere Ucraina un stat idependent, sensul istoric ,, krajna “ este exprimat în denumirea ei, care în traducere ar fi ,, margine“ Odată cu declarația de independență, Ucraina a făcut progrese considerabile , afirmând angajamentul guvernului față de normele internatționale, față de respectarea drepturilor omului ,, a semnat Acordul de parteneriat și Cooperare cu UE, în 1994, intrat în vigoare patru ani mai târziu. “ Marea Neagră este o zonă cu interes strategic cu capacitatea de a influența în Balcani și în Caucaz, mai sunt și motive istorice, spirituale, Rusia considerându-se un apărător al creștinătății ortodoxe. Un analist în strategia SUA aprecia: ,, Administratia Clinton a declarat că, în epoca de după Războiul Rece, preocuparile strategice ale Americii și ale NATO se întindeau până la periferiile Europei, inclusiv statele baltice, Ucraina, Caucazul și Asia Centrală, Africa de Nord si Balcanii. “ Kremlinul a protestat când Occidentul a integrat fostele țări care a aparținut fostului bloc sovietic, fără a ține cont de faptul că acest lucru este contrar intereselor Rusiei iar din punct de vedere militar extinderea NATO a fost văzută de Moscova ca o încercare de șantaj. Rusia a arătat în mod clar că al doilea val de extindere îi pune în pericol securitatea. Ca demers comunitar pentru spațiul fost sovietic ,, în 1999, Uniunea Europeană a adoptat o strategie comună pentru Ucraina, în dorința trasmiterii unui mesaj de încurajare a reformelor interne în această țară, a consolidării relațiilor parteneriale inițiate în 1994. “ În momentul în care revoluțiile democratice au ajuns la frontiera Rusiei cum ar fi cea portocalie în Ucraina, a trandafirilor în Georgia, a lalelelor în Kârgâstan, conducerea de la Kremlin s-a simțit amenințată. Ucraina este văzută de Kremlin ca o zonă tampon, fie ca o parte a Marii Rusii. Când reprezentanții reformatori ai Ucrainei în frunte cu Viktor Iușcenko au început să vorbească deschis de adera la NATO, a fost perceput de Rusia ca o declarație de război. Dacă noua conducere de la Kiev în frunte cu Petro Poroshenko vor stabili o democrație după modelul occidental va prezinta un pericol pentru conducătorii ruși. O contaminare de libertate pentru întreaga Eurasie iar eșecul ucrainenilor le va asigura stabilitatea pe termen lung pentru conducerea de la Kremlin și nu vor ezita sa folosească de toate mijloacele pentru a-și atinge obiectivele lor. Cert este cunoscut că pe teritoriul de astăzi al Ucrainei, locuiesc o importantă minoritate rusă, iar ,, problema confruntarilor etnice poate fi analizate pe baza a trei aspecte, iar aspectul ar fi acela al manevrării minorităților pentru a impiedica dobândirea sau consolidarea indepenței unor republici ce au aparținut statelor multinaționale. “ Terminarea Razboiului Rece nu a dus la eliminarea conflictelor iar ca urmare a destrămarea URSS a condus la apariția unor noi conflicte, Rusia plasându-se într-o poziţie de judecător al conflictelor naționaliste și frontaliere din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte. Un cercetător ieșean considera că ,, în Armenia, Georgia, şi Moldova prezenţa trupelor ruse este motivată de necisitatea menţinerii păcii în regiunile separatiste din aceste ţări, unde s-au permanentizat conflictele ,,îngheţate” şi care în mod paradoxal, alcătuiesc o veritabilă ,, centură de protecţie” exterioară pentru Federaţia Rusă. ” Consiliul de Securitate al ONU, OSCE, și-au pierdut rolul ca instrumente de diplomație în rezolvarea a conflictelor prin ,, decizia unor state de a recunoaște independența unilateral declarată de guvernul Kosovar a permis declararea de către Rusia a conflictelor din Osetia de Sud ca fiind conflict de natură etnică și prin folosirea precedentului Kosovo, atacarea Georgiei și declararea unilaterală de guvernul osetin a independenţei Osetiei de Sud. “ Pentru politicienii din Rusia nu a fost niciodată mai important decât atunci cand după secole de expansiune continuă, acesta este obligată să abandoneze stăpânirea la teritorii cu valoare strategică, rămănând printre altele un stat cu cea mai mare suprafață teritorială pentru Kremlin geopolitica constituie domeniul priorităților de politică externă. După opinia autorului rus ,, Principiul Marelui Spațiu este legea fundamentală a geopoliticii promovată de MacKinder și Haushofer și dezvoltată de Carl Schmitt. Conform acestui principiu, suveranitatea națională a statului depinde nu atât de puterea lui militară, de dezvoltarea tehnologică și baza economică, cât de mărimea și așezarea geografică a pământurilor și a teritoriile lor. “ Controlul teritoriilor cu valoare strategică a fost în istoria politicii internaționale una din cele mai întâlnite cauze de război. Zbiegniew Brzezinski postula următrul aspect: se relateaza că Napoleon a spus odată că a cunoaşte geografia unei țări înseamnă a-i cunoaște poltica externă. În războiul împotriva Georgiei din august 2008 în care ruşii trec la acțiunea militară directă asupra Tskhinvali, capitala regiunii separatiste Osetia de Sud cu scopul de a promova acolo propria politică, de a-i apăra pe osetini care au obținut cetățenie rusă. Rușii descoperă din nou valoarea acțiunilor în forță, dar cu o armată care a arătat multe neajunsuri si disfuncţionalităţi, cu armament învechit, cu mari probleme de comunicaţie iar comunitatea internațională nu are nici un mecanism în determinarea un punct de vedere comun pentru a proteja starea de fapte și principii cu privire la care se întemeiază relațiile internaționale şi care de regulă tind să o conserve, fiind într-o criză a instituțiilor. Rușii îi provoacă pe georgieni, intervin militar pe teritoriul Georgiei, dezinformează iar în discursurile liderii ruși aruncă toată responsanbilitatea pe Tbilisi, iar derularea acestui episod a schimbat profund politica europeană de vecinătate. Geopoliticianul francez Jean Sylvestre Mongrenier preciza că ,, Demersul geopolitic constă în a distinge nivelurile de analiza în funcţie de ordinele de mărime pentru a desface ițele relațiilor de putere și de influența, de cooperare și de rivalitate, care îi fac solidari pe actorii-state și teritoriile implicate. Studiul reprezentărilor geopolitice este una dintre metodele de urmat pentru a înțelege cauzele conflictelor și a motivațiilor protagoniștilor. După evenimentele din Georgia, țări precum Azerbaidjan, Kazahstan, Armenia, Belarus au arătat reticența de a participa la proiecte cu partenerii occidentali. Iar UE a ,, lansat un concept, în mai 2008, la inițiativa Poloniei și Suediei un proiect apărut în reglementările relațiilor de vecinătate ale Uniunii Europene care este Parteneriatul Estic ( 2008-2009), inaugurat oficial la Praga, în data de 7 mai 2009. “ Menită pentru a consolida relațiile UE cu țările din vecinătatea estică, Parteneriatul Estic își propune aprofundarea cooperării bilatelare și a integrăriii sporite a Uniunii Europene cu partenerii estici, precum și de a crea formule permanente pentru cooperarea multilaterală, printre ,, principalele stimulente pe care Parteneriatul Estic le poate oferi țărilor partenere în absența mobilului optim al aderării la UE, se referă la componenta comercială( liberalizarea treptată a schimburilor comerciale, crearea perspectivă a unei comunități economice de vecinătate .” Pentru unele țări ce aveau obiectivul aderarea la UE, Parteneriatul Estic are o atractivitate redusă de exemplu Ucraina nu consideră că ar fi în avantajul său dialogul cu partenerii occidentali să se discute în același condiții precum Azerbaidjanul sau Armenia care niciodată nu și-au propus ca scop aderarea la UE, iar pentru liderii de la Baku bugetul Parteneriatului Estic este considerată mai degrabă o insultă la adresa Azerbaidjanului. Republica Moldova cu ,,o istorie de succes“ dar cu o independență relativă, îi lipsește tradiția politică având pe agenda sa presiunile diplomatice atât din vest cât și din est. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. Lucrarea respesctiva a fost finalizata in 2015 În decembrie 1991, Republicile Sovietice Socialiste a fost declarată dizolvată de către șefii republicilor rusă, bielorusă, ucraineană, fiind înlocuită prin Comunitatea Statelor Independente ( CSI), alcatuită din fostele Republici Sovietice, cu excepția celor baltice. Destrămarea URSS a însemnat scăderea influenței pe arena internațională, iar apariția noilor state, Rusia le consideră ca o problemă internă și nu ca pe o problemă externă. Fostul ministru de Externe roman, istoricul Adrian Cioroianu aprecia că ,, În noiembrie 1991, Mihai Gorbaciov a crezut până în ultima clipă că Ucraina nu va părăsi Uniunea sovietică. “ Rușii au suportat un șoc incredibil prin colapsul Uniunii Sovietice, trezindu-se peste noapte în cadrul altor state, ai căror lideri care au fost educați în Uniunea Sovietică au devenit peste noapte naționaliști, care doreau să-și apere propriile identități după decenii în care au fost nevoiți să accepte rusificarea impusă de Moscova. Astfel a apărut un nou concept, plecat de la configurarea noilor realitați militare precum ,, Străinatatea apropiată care este o formulare ce se referă la susținerea unei politici care să pună accentul pe construirea unui cadru viabil, în spațiul ocupat până nu demult de URSS și care să aibă ca centru decizional Moscova. “ Elita politică rusă au cerut țărilor din Occident recunoașterea sferelor lor de influență având un interes special în spațiul ex-sovietic. Unii autori apreciază că ,, Inspiratorul acestei doctrine a fost Elțîn, iar artizanul ei principal a fost Pavel Sergeyevich Grachev, în acel moment Ministru al Apărării. Argumentul esențial al noului set doctrinar era acela că armata de sub comanda lui Pavel Grachev este datoare să-i apere și pe cei 25 de milioane de ruși care se aflau după 1991 în afara granițelor Federației Ruse, precum și să garanteze securitatea frontierelor acesteia. “ Franţa şi Germania reprezintă interesele europene în relatiile cu Rusia, iar Germania dorește să aibă relații speciale cu Rusia. Ruşii cosideră că cele mai mari ameninţări externe ,, provin din disputele teritoriale, potenţialul de conflict existent la graniţele fostei URSS, apariţia unor puteri militare ,, în vecinătatea apropiată” , tendinţa de extindere spre est a NATO prin evenutala includere a Ucrainei, şi Georgiei în această alianţă, respectiv, dificultatea de a contrabalansa influenţa americană în Europa. În fostele Republici Sovietice Rusia refuză să conducă inteligent împreună cu UE pretinzând un monopol pe problemele de securitate în străinătatea apropiată. Rusia privește Politica Europeană de Vecinătate ca un concurent pentru propriile politici din străinătatea apropiată și este de remarcat faptul ,, contradicția terminologică privind vecinătatea comună ( termen propus de UE) și străinătatea apropiată a Rusiei și ajungerea la compromisul : dialog și cooperare regiunile adiacente la granițele UE și Rusiei.” Politica Europeană de Vecinătate dezvoltată în cadrul UE a căutat să dea substanță strategiei de securitate, cu scopul de construi un climat de securitate și de a anihila amenințările legate de crima organizată , conflictele regionale ,, documentul de referință elaborat de Comisia Europeană în domeniul polticii de vecinătate este cel adoptat la Bruxelles în data de 12 mai 2004, și intitulat : ,, Politica Europeană de Vecinătate - document strategic.” Țările care formează componenta estică sunt fostele Republici Sovietice: Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Președintele Comisiei pentru Afaceri Externe a Dumei I. Ambatumov afirma în 1993 că : ,, spaţiul sovietic rămâne sub sfera de influență geopolitică exclusiv rusă. În ianuarie 1994, afirmația sa a fost reluată de ministrul de externe, Andrei Kozirev, care a declarat că: Rusia trebuie să-și paătreze prezența militară în regiunile care timp de secole au fost în sfera sa de interes “. Rusia are obiective geopolitice cu cel de-al doilea membru important fostei URSS și anume Ucraina, piederea acestui teritoriu a fost o pierdere de pivot geopolitic, limitând astfel opțiunile geostrategice rusești, e cunoscut faptul că ,, fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită și, apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu. “ Cea mai bună caracterizare a geopoliticii în sens clasic este făcută de către Klaus Haushofer: ,, constiinta geografica a statului“, care fixează adevărul fundamental că politica trebuie sa fie patrunsă de condiția geografică în care aceasta se desfășoară. Arareori această condiție geografică a statului apare atât de pregnantă, de dominatoare ca în cazul Rusiei. “ Pentru ruși le este greu să considere Ucraina un stat idependent, sensul istoric ,, krajna “ este exprimat în denumirea ei, care în traducere ar fi ,, margine“ Odată cu declarația de independență, Ucraina a făcut progrese considerabile , afirmând angajamentul guvernului față de normele internatționale, față de respectarea drepturilor omului ,, a semnat Acordul de parteneriat și Cooperare cu UE, în 1994, intrat în vigoare patru ani mai târziu. “ Marea Neagră este o zonă cu interes strategic cu capacitatea de a influența în Balcani și în Caucaz, mai sunt și motive istorice, spirituale, Rusia considerându-se un apărător al creștinătății ortodoxe. Un analist în strategia SUA aprecia: ,, Administratia Clinton a declarat că, în epoca de după Războiul Rece, preocuparile strategice ale Americii și ale NATO se întindeau până la periferiile Europei, inclusiv statele baltice, Ucraina, Caucazul și Asia Centrală, Africa de Nord si Balcanii. “ Kremlinul a protestat când Occidentul a integrat fostele țări care a aparținut fostului bloc sovietic, fără a ține cont de faptul că acest lucru este contrar intereselor Rusiei iar din punct de vedere militar extinderea NATO a fost văzută de Moscova ca o încercare de șantaj. Rusia a arătat în mod clar că al doilea val de extindere îi pune în pericol securitatea. Ca demers comunitar pentru spațiul fost sovietic ,, în 1999, Uniunea Europeană a adoptat o strategie comună pentru Ucraina, în dorința trasmiterii unui mesaj de încurajare a reformelor interne în această țară, a consolidării relațiilor parteneriale inițiate în 1994. “ În momentul în care revoluțiile democratice au ajuns la frontiera Rusiei cum ar fi cea portocalie în Ucraina, a trandafirilor în Georgia, a lalelelor în Kârgâstan, conducerea de la Kremlin s-a simțit amenințată. Ucraina este văzută de Kremlin ca o zonă tampon, fie ca o parte a Marii Rusii. Când reprezentanții reformatori ai Ucrainei în frunte cu Viktor Iușcenko au început să vorbească deschis de adera la NATO, a fost perceput de Rusia ca o declarație de război. Dacă noua conducere de la Kiev în frunte cu Petro Poroshenko vor stabili o democrație după modelul occidental va prezinta un pericol pentru conducătorii ruși. O contaminare de libertate pentru întreaga Eurasie iar eșecul ucrainenilor le va asigura stabilitatea pe termen lung pentru conducerea de la Kremlin și nu vor ezita sa folosească de toate mijloacele pentru a-și atinge obiectivele lor. Cert este cunoscut că pe teritoriul de astăzi al Ucrainei, locuiesc o importantă minoritate rusă, iar ,, problema confruntarilor etnice poate fi analizate pe baza a trei aspecte, iar aspectul ar fi acela al manevrării minorităților pentru a impiedica dobândirea sau consolidarea indepenței unor republici ce au aparținut statelor multinaționale. “ Terminarea Razboiului Rece nu a dus la eliminarea conflictelor iar ca urmare a destrămarea URSS a condus la apariția unor noi conflicte, Rusia plasându-se într-o poziţie de judecător al conflictelor naționaliste și frontaliere din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte. Un cercetător ieșean considera că ,, în Armenia, Georgia, şi Moldova prezenţa trupelor ruse este motivată de necisitatea menţinerii păcii în regiunile separatiste din aceste ţări, unde s-au permanentizat conflictele ,,îngheţate” şi care în mod paradoxal, alcătuiesc o veritabilă ,, centură de protecţie” exterioară pentru Federaţia Rusă. ” Consiliul de Securitate al ONU, OSCE, și-au pierdut rolul ca instrumente de diplomație în rezolvarea a conflictelor prin ,, decizia unor state de a recunoaște independența unilateral declarată de guvernul Kosovar a permis declararea de către Rusia a conflictelor din Osetia de Sud ca fiind conflict de natură etnică și prin folosirea precedentului Kosovo, atacarea Georgiei și declararea unilaterală de guvernul osetin a independenţei Osetiei de Sud. “ Pentru politicienii din Rusia nu a fost niciodată mai important decât atunci cand după secole de expansiune continuă, acesta este obligată să abandoneze stăpânirea la teritorii cu valoare strategică, rămănând printre altele un stat cu cea mai mare suprafață teritorială pentru Kremlin geopolitica constituie domeniul priorităților de politică externă. După opinia autorului rus ,, Principiul Marelui Spațiu este legea fundamentală a geopoliticii promovată de MacKinder și Haushofer și dezvoltată de Carl Schmitt. Conform acestui principiu, suveranitatea națională a statului depinde nu atât de puterea lui militară, de dezvoltarea tehnologică și baza economică, cât de mărimea și așezarea geografică a pământurilor și a teritoriile lor. “ Controlul teritoriilor cu valoare strategică a fost în istoria politicii internaționale una din cele mai întâlnite cauze de război. Zbiegniew Brzezinski postula următrul aspect: se relateaza că Napoleon a spus odată că a cunoaşte geografia unei țări înseamnă a-i cunoaște poltica externă. În războiul împotriva Georgiei din august 2008 în care ruşii trec la acțiunea militară directă asupra Tskhinvali, capitala regiunii separatiste Osetia de Sud cu scopul de a promova acolo propria politică, de a-i apăra pe osetini care au obținut cetățenie rusă. Rușii descoperă din nou valoarea acțiunilor în forță, dar cu o armată care a arătat multe neajunsuri si disfuncţionalităţi, cu armament învechit, cu mari probleme de comunicaţie iar comunitatea internațională nu are nici un mecanism în determinarea un punct de vedere comun pentru a proteja starea de fapte și principii cu privire la care se întemeiază relațiile internaționale şi care de regulă tind să o conserve, fiind într-o criză a instituțiilor. Rușii îi provoacă pe georgieni, intervin militar pe teritoriul Georgiei, dezinformează iar în discursurile liderii ruși aruncă toată responsanbilitatea pe Tbilisi, iar derularea acestui episod a schimbat profund politica europeană de vecinătate. Geopoliticianul francez Jean Sylvestre Mongrenier preciza că ,, Demersul geopolitic constă în a distinge nivelurile de analiza în funcţie de ordinele de mărime pentru a desface ițele relațiilor de putere și de influența, de cooperare și de rivalitate, care îi fac solidari pe actorii-state și teritoriile implicate. Studiul reprezentărilor geopolitice este una dintre metodele de urmat pentru a înțelege cauzele conflictelor și a motivațiilor protagoniștilor. După evenimentele din Georgia, țări precum Azerbaidjan, Kazahstan, Armenia, Belarus au arătat reticența de a participa la proiecte cu partenerii occidentali. Iar UE a ,, lansat un concept, în mai 2008, la inițiativa Poloniei și Suediei un proiect apărut în reglementările relațiilor de vecinătate ale Uniunii Europene care este Parteneriatul Estic ( 2008-2009), inaugurat oficial la Praga, în data de 7 mai 2009. “ Menită pentru a consolida relațiile UE cu țările din vecinătatea estică, Parteneriatul Estic își propune aprofundarea cooperării bilatelare și a integrăriii sporite a Uniunii Europene cu partenerii estici, precum și de a crea formule permanente pentru cooperarea multilaterală, printre ,, principalele stimulente pe care Parteneriatul Estic le poate oferi țărilor partenere în absența mobilului optim al aderării la UE, se referă la componenta comercială( liberalizarea treptată a schimburilor comerciale, crearea perspectivă a unei comunități economice de vecinătate .” Pentru unele țări ce aveau obiectivul aderarea la UE, Parteneriatul Estic are o atractivitate redusă de exemplu Ucraina nu consideră că ar fi în avantajul său dialogul cu partenerii occidentali să se discute în același condiții precum Azerbaidjanul sau Armenia care niciodată nu și-au propus ca scop aderarea la UE, iar pentru liderii de la Baku bugetul Parteneriatului Estic este considerată mai degrabă o insultă la adresa Azerbaidjanului. Republica Moldova cu ,,o istorie de succes“ dar cu o independență relativă, îi lipsește tradiția politică având pe agenda sa presiunile diplomatice atât din vest cât și din est. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă.
Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă. Specialiștii teoreticieni ai mass media au strâns foarte multe documente care prezenta puterea mass-media drept un mijloc de propagandă care urmărea să impună un anumit mesaj. În 1972 situația s-a schimbat când cercetatorii americani Maxwell McCombs și Donald Shaw au formulat teoria agenda-seting conform căruia: ,, mass-media nu le spun oamenilor ce ar trebui să gândească, ci la ce ar trebui să se gandească. Teoria agenda-seting arată că mass-media influenţează opininiile, dar nu ca un propagandist care spune ,, ce ar trebui gândit”, ci prin sensibilizarea cu privire la anumite subiecte de interes ( ,, la ce ar trebui să ne gândim”), propuse în agenda zilei.” Filosoful și istoricul Edmund Burke care nu avea cea mai bună părere despre revoluția franceză lansează ,, în lucrarea cu valoare de reper reflecții despre revoluția franceză, expresia de a ,, patra putere “ în legătura cu presa.” Terminologia de a patra putere îi atribuie presei un rol de conducere ,,fiind o putere ,, autonomă”, presa nu ar mai fi controlată de public, ci s-ar ,, auto- controla” prin echilibrul pe care-l realizează “ împreună cu celelalte trei puteri : executivă, legislativă, judecătorească Mass media iau parte activă la construirea înțelesului vieții, politice, sociale și îşi ,, exercită forța și capacitatea de presiune asupra societăți din patru directii: economică, simbolică, coercitivă și politică. “ Mass-media și grupurile de interese reacționează în acest fel, cu accent pe problemele care sunt furnizate şi anume ,, se referă la cine este implicat în criză, un detaliu, sistemul aflat în conflict; cine este de vină pentru declanșarea crizei; când, cum și modul de identificare a crizei; ce organizații sunt implicate în gestionarea crizei; derularea pe moment, etape și stări de criză a fenomenului; forțele și mijloacele care sunt implicate direct sau indirect în desfășurarea, atât a procesului de prevenire escaladare și regres; care sunt pierderile materiale.” Puterea politică, economică și cea militară folosesc mass-media pentru a educa și a-i determina pe cetățeni să se adapteze conform intereselor acestora prin intermediul ,, mass-media spun omului din masă cine este, ce trebuie să fie, ce dorește să fie, îi dă identitate, îi crează aspirații și face acest lucru prin toate programele. “ În 1999, în cadrul operațiunii ,, Forța Aliată“, purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea recunoaștea că ,,pentru conducători, câștigătoarea companiilor de presă este la fel de importanță ca și aceea a companiilor militare cele două sunt inseparabile și nu poți câștiga pe una fără cealaltă. “ Studiile privind capacitatea comunicării de masă dezvăluie că mass-media pot influența, constrânge, schimba realitățile sociopolitice deoarece ,, mass-media și societate – își propune să surprindă impactul major pe care media îl au asupra vieții sociale ( conflictelor). “ Întrebarea pe care ar trebuie să ne o punem ce este o știre? De ce unele știri intră în ,,Breaking News“ iar altele sunt omise, neobservate, ignorate! Formularea corectă a mesajului – documentarea, analizarea și redactarea știrii, însă ce este o știre? Știrea este ceea ce scot în evidență, interpretează și uneori chiar editorii și producătorii distorsionează evenimentele și ne-o reprezintă ca pe o știre. Opinia şi exprimarea opiniei poate fi transformată radical în funcție de metoda de comunicare pe care o foloseşte. Progresul tehnologic duce la schimbarea condițiilor de transmitere, modalitățile de exprimare evoluează și acestea. Unii autori arată că americanii au fost însă cei care ,, au impus primul model a războiului informațional modern, în care , încă din faza de planificare a operațiilor militare, relațiile publice, acțiunile psihologice, precum și cele de cooperare civili-militari și de intelligence au fost concepute ca un tot unitar să contribuie la atingerea acelorași obiecive politico-strategice.” Războiul coaliției multinaționale împotriva Irakului după agresiunea Kuweitului a fost primul conflict armat care a fost televizat în timp real, prima desfășurare masivă de arme informaționale moderne din epoca postbelică ,, obiectivul mass-media, care consta în a informa publicul cât mai repede posibil după ce s-a petrecut evenimentul, a fost înlocuit de această exigență inimaginabilă până de curând: evenimentul trebuie pe cât posibil sa fie mediatizat în timp ce se petrece. Mijloace tehnice de filmare și difuzare permit acest lucru, iar publicul a prins repede gustul. “ Definiţia conflictului poate fi extinsă ca urmare a unor stări generate de unele fapte nedorite, ea reprezintă ,, o poziție deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice politice, religioase, etnice , rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacțiuni sociale. Conflictul este o neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord. Într-un conflict pot exista următoarea succesiune: ,,criza, tensiunea, neînțelegerea, incidentele, disconfortul. Specialiștii ai mass media consideră că ,, criza schimbă oamenii: acest lucru poate fi înțeles atât ca o înlocuire a unor persoane cu altele, cu idei noi și cu mai multă motivație.” Crizele la rândul lor sunt de trei tipuri şi anume:,, crizele imediate – sunt cele mai neplăcute și care se petrec atât de brusc și de neașteptat încât timpul pentru cercetarea și planificarea practic nu există ( explozii, incendii, căderea unui avion, cutremur de pământ). Crizele urgente – acordă timp mai mult pentru cercetatrea planificare, doar pot erupe brusc după o lungă perioadă de fierbere ( insatisfacții ale angajațiilor care duc la grevă, abuzul în serviciu, hărțuirea sexuală la locul de muncă). Crizele susținute, de lungă durată, persiistă luni sau ani de zile în ciuda eforturilor conducătorilor.” Lumea se împarte în personaje ,,bune” și personaje ,,negative” iar cine comunică mai repede și mai bine, acela este mai puternic, până și cele mai totalitariste regimuri sunt conștiente de importanța relațiilor cu publicul. Federația Rusă a investit sume enorme în posturi cu acoperire internațională, intenţia acestor posturi media este de a comunica cu cetăţenii, deoarece cu guvernele sunt mai greu de comunicat, în virtutea diferitelor sale politici precum impresia libertăţii, încălcarea regulilor etice pentru promovarea scopului conţine un anumit tip de discurs aceste posturi media sunt preocupaţi să exploateze relațiile a partenerilor cu țările din America Latină, Asia o construcţie globală de stabilitate. Evenimentele internaționale, unde cutumele diplomatice caută să echilibreze iar uneori prin intermediul mass-media să le facă evidente. Coform părerii profesorului din cadrul Școlii de Economie și Științe Politice din London Karen Smith că în teoria interguvenamentală, ,, instituțiile internaționale sunt doar mijloace de a urmări intersele statelor, prin negociere, compromis ( în sens pozitiv), statele mari fiind rareori dispuse a ceda în negocieri. În concepţia unor autori ,, mass-media reprezintă unul din instrumentele instituționalizate cele mai influente cu ajutorul cărora acest proces general este organizat și îndeplinit, iar termenul imperialism mediatic este adesea folosit pentru a accentua rolul specific al mass-media.” Russia Today trasmite ştiri în limba engleză chiar în Statele Unite, Hillary Clinton, fostul Secretar de Stat declara că : Al-Jazeera, CCTV și Russia Today ,,ucid” mass-media private în SUA. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă. Specialiștii teoreticieni ai mass media au strâns foarte multe documente care prezenta puterea mass-media drept un mijloc de propagandă care urmărea să impună un anumit mesaj. În 1972 situația s-a schimbat când cercetatorii americani Maxwell McCombs și Donald Shaw au formulat teoria agenda-seting conform căruia: ,, mass-media nu le spun oamenilor ce ar trebui să gândească, ci la ce ar trebui să se gandească. Teoria agenda-seting arată că mass-media influenţează opininiile, dar nu ca un propagandist care spune ,, ce ar trebui gândit”, ci prin sensibilizarea cu privire la anumite subiecte de interes ( ,, la ce ar trebui să ne gândim”), propuse în agenda zilei.” Filosoful și istoricul Edmund Burke care nu avea cea mai bună părere despre revoluția franceză lansează ,, în lucrarea cu valoare de reper reflecții despre revoluția franceză, expresia de a ,, patra putere “ în legătura cu presa.” Terminologia de a patra putere îi atribuie presei un rol de conducere ,,fiind o putere ,, autonomă”, presa nu ar mai fi controlată de public, ci s-ar ,, auto- controla” prin echilibrul pe care-l realizează “ împreună cu celelalte trei puteri : executivă, legislativă, judecătorească Mass media iau parte activă la construirea înțelesului vieții, politice, sociale și îşi ,, exercită forța și capacitatea de presiune asupra societăți din patru directii: economică, simbolică, coercitivă și politică. “ Mass-media și grupurile de interese reacționează în acest fel, cu accent pe problemele care sunt furnizate şi anume ,, se referă la cine este implicat în criză, un detaliu, sistemul aflat în conflict; cine este de vină pentru declanșarea crizei; când, cum și modul de identificare a crizei; ce organizații sunt implicate în gestionarea crizei; derularea pe moment, etape și stări de criză a fenomenului; forțele și mijloacele care sunt implicate direct sau indirect în desfășurarea, atât a procesului de prevenire escaladare și regres; care sunt pierderile materiale.” Puterea politică, economică și cea militară folosesc mass-media pentru a educa și a-i determina pe cetățeni să se adapteze conform intereselor acestora prin intermediul ,, mass-media spun omului din masă cine este, ce trebuie să fie, ce dorește să fie, îi dă identitate, îi crează aspirații și face acest lucru prin toate programele. “ În 1999, în cadrul operațiunii ,, Forța Aliată“, purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea recunoaștea că ,,pentru conducători, câștigătoarea companiilor de presă este la fel de importanță ca și aceea a companiilor militare cele două sunt inseparabile și nu poți câștiga pe una fără cealaltă. “ Studiile privind capacitatea comunicării de masă dezvăluie că mass-media pot influența, constrânge, schimba realitățile sociopolitice deoarece ,, mass-media și societate – își propune să surprindă impactul major pe care media îl au asupra vieții sociale ( conflictelor). “ Întrebarea pe care ar trebuie să ne o punem ce este o știre? De ce unele știri intră în ,,Breaking News“ iar altele sunt omise, neobservate, ignorate! Formularea corectă a mesajului – documentarea, analizarea și redactarea știrii, însă ce este o știre? Știrea este ceea ce scot în evidență, interpretează și uneori chiar editorii și producătorii distorsionează evenimentele și ne-o reprezintă ca pe o știre. Opinia şi exprimarea opiniei poate fi transformată radical în funcție de metoda de comunicare pe care o foloseşte. Progresul tehnologic duce la schimbarea condițiilor de transmitere, modalitățile de exprimare evoluează și acestea. Unii autori arată că americanii au fost însă cei care ,, au impus primul model a războiului informațional modern, în care , încă din faza de planificare a operațiilor militare, relațiile publice, acțiunile psihologice, precum și cele de cooperare civili-militari și de intelligence au fost concepute ca un tot unitar să contribuie la atingerea acelorași obiecive politico-strategice.” Războiul coaliției multinaționale împotriva Irakului după agresiunea Kuweitului a fost primul conflict armat care a fost televizat în timp real, prima desfășurare masivă de arme informaționale moderne din epoca postbelică ,, obiectivul mass-media, care consta în a informa publicul cât mai repede posibil după ce s-a petrecut evenimentul, a fost înlocuit de această exigență inimaginabilă până de curând: evenimentul trebuie pe cât posibil sa fie mediatizat în timp ce se petrece. Mijloace tehnice de filmare și difuzare permit acest lucru, iar publicul a prins repede gustul. “ Definiţia conflictului poate fi extinsă ca urmare a unor stări generate de unele fapte nedorite, ea reprezintă ,, o poziție deschisă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice politice, religioase, etnice , rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacțiuni sociale. Conflictul este o neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord. Într-un conflict pot exista următoarea succesiune: ,,criza, tensiunea, neînțelegerea, incidentele, disconfortul. Specialiștii ai mass media consideră că ,, criza schimbă oamenii: acest lucru poate fi înțeles atât ca o înlocuire a unor persoane cu altele, cu idei noi și cu mai multă motivație.” Crizele la rândul lor sunt de trei tipuri şi anume:,, crizele imediate – sunt cele mai neplăcute și care se petrec atât de brusc și de neașteptat încât timpul pentru cercetarea și planificarea practic nu există ( explozii, incendii, căderea unui avion, cutremur de pământ). Crizele urgente – acordă timp mai mult pentru cercetatrea planificare, doar pot erupe brusc după o lungă perioadă de fierbere ( insatisfacții ale angajațiilor care duc la grevă, abuzul în serviciu, hărțuirea sexuală la locul de muncă). Crizele susținute, de lungă durată, persiistă luni sau ani de zile în ciuda eforturilor conducătorilor.” Lumea se împarte în personaje ,,bune” și personaje ,,negative” iar cine comunică mai repede și mai bine, acela este mai puternic, până și cele mai totalitariste regimuri sunt conștiente de importanța relațiilor cu publicul. Federația Rusă a investit sume enorme în posturi cu acoperire internațională, intenţia acestor posturi media este de a comunica cu cetăţenii, deoarece cu guvernele sunt mai greu de comunicat, în virtutea diferitelor sale politici precum impresia libertăţii, încălcarea regulilor etice pentru promovarea scopului conţine un anumit tip de discurs aceste posturi media sunt preocupaţi să exploateze relațiile a partenerilor cu țările din America Latină, Asia o construcţie globală de stabilitate. Evenimentele internaționale, unde cutumele diplomatice caută să echilibreze iar uneori prin intermediul mass-media să le facă evidente. Coform părerii profesorului din cadrul Școlii de Economie și Științe Politice din London Karen Smith că în teoria interguvenamentală, ,, instituțiile internaționale sunt doar mijloace de a urmări intersele statelor, prin negociere, compromis ( în sens pozitiv), statele mari fiind rareori dispuse a ceda în negocieri. În concepţia unor autori ,, mass-media reprezintă unul din instrumentele instituționalizate cele mai influente cu ajutorul cărora acest proces general este organizat și îndeplinit, iar termenul imperialism mediatic este adesea folosit pentru a accentua rolul specific al mass-media.” Russia Today trasmite ştiri în limba engleză chiar în Statele Unite, Hillary Clinton, fostul Secretar de Stat declara că : Al-Jazeera, CCTV și Russia Today ,,ucid” mass-media private în SUA. Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Titlul lucrarii : Rolul mass-media în reflectarea conflictelor geopolitice
Studiu de caz: Mass-media în Federaţia Rusă
Lucrarea a fost finalizata in 2015 Introducere Din perspectiva relevanței temei Mass media joacă un rol esențial în procesul de modificare a opiniei publice, a conținutului și valorile informațiilor vehiculate de media servesc drept modele de valori, credințe, comportamente. Ca urmare a procesului de modernizare și dezvoltare a tehnologiilor, noile media devin un element esențial , a creat premise globale și regionale pentru transformări importante în structurile politice, se implică în prezentarea crizei, cooperează cu guvernele implicate în criză, menține criza în timp îndelungat, de multe ori finalizându-se cu răsturnări de guverne. Mass – media au devenit devenit un instrument de război informațional printr-o componentă separată de gestionare a luptelor care pot crea panică, le pot dezvolta într-o criză, le pot rezolva sau le pot evita. Federația Rusă încearcă să gestioneze conflictele de la frontieră care afectează interesele vitale a țării, nu poți pretinde statutul de mare putere atunci când nu ești în stare să rezolvi un conflict local. Gradul de dependență al mass-media duce la stabilirea agendei interne, identificarea problemelor importante ale lumii, hotărăște ce poate fi interesul public, poate crea în afara țării o imagine demnă de admirat și care să fie imitată. Disprețuirea occidentalilor față de cultura rusească, pentru statutul de mare putere, iar puterea de la Kremlin încearcă prin prin intermediul mass-media, de a redobândi un rol mai întîi în interiorul țării cât şi extern din punct de vedere cultural în țările latine, asiatice. Obiectivul științific al lucrării este analiza rolului pe care îl au mass -media în reflectarea conflictelor geopolitice, importanța mass-mediei în Federația Rusă, și cum ar putea Mass-media să pună pune bazele democrației în 2018 conform valorilor occidentale, pentru că în 2018 expira cel de-al treilea mandat prezidențial al lui Vladimir Putin, și vor avea loc alegeri prezidenţiale care s-ar putea termina cu stabilirea democrației în Federația Rusă conform valorilor și principiilor democratice occidentale. La etapa actuală ne aflăm în cadrul unei perioade de tensiuni și confruntări politice și ideologice între Vest și Est. Avem nevoie de o analiză care poate preveni al treilea război mondial care printre altele ar putea fi și ultimul, pentru că tehnologia militară Alianței Nord Atlantice sunt net superioare celor din Federația Rusă, însă când vine vorba de arme nucleare tactice Rusia are un avantaj asupra Statelor Unite și NATO. Conducerea americană consideră că un război nuclear cu Federația Rusă este de neconceput, însă rușii dau semnale că au capacitatea de a lovi ținte din interiorul Statelor Unite cu arme nucleare, pentru că cine va trage primul acela va învinge. Din punctul nostru de vedere considerăm că sunt necesare strategii adecvate, eficiente procesului de democratizare fără a folosi armamentul, care ar putea să pună bazele democrației prin intermediul mass-media. Fiecare strategie își are avantajele și locul, pentru identificarea riscurilor am ales mai multe teorii, însă pentru interpretarea noilor genuri de conflicte am ales geopolitica. Federația Rusă are cea mai mare suprafața teritorială, geopolitica fiind un instrument util pentru definirea conceptului de securitate a Rusiei. Multe decizii sunt luate de occidentali pe baza unor analize artificiale, accetuând tendințele strategiei gloabale de contaiment există factori geografici de condiționare a sferei de influență pe care Kremlinul dorește să o mențină. Cei care elaborează o politică trebuie să formuleze strategii față de Rusia, doar cu o politică inteligentă majoritatea crizelor pot fi prevăzute și evitate, în cazul nostru ar putea avea ca efect transformarea ei într-un partener de încredere, modernizarea și dezvoltarea atât a Rusiei cât și a statelor partenere din vecinătatea apropiată. Una din întrebările în această lucrare încearcă să răspundă aspirațiile politice ale Rusiei cu alți actori de pe scena internațională. Lucrarea a fost structurată în trei capitole, subliniind totodată necesitatea de a aborda în fiecare capitol în parte câte o teorie, care oferă o imagine de ansamblu a rolului mass-media în reflectarea conflictelor geopolitice. Primul capitol cuprinde descrierea unor termini/concepte definitorii precum mass-media, geopolitică, conflicte, diplomația cooperării culturale. Prima jumătate a capitolului întâi este dedicată analizei principalelor instrumente ale mass-media ca o unealtă a politicii externe coform teoriei agenda-seting. Ce-a dea doua jumatate a acestui capitol reprezintă o serie de evaluări, posibile scenarii în contextul crizei ucrainene, o evaluare a Politici Europene de Vecinătate precum şi a Străinătăţii apropiate. Al doilea capitol pleacă de la ideea aplicării teoriei cultivării într-o societate, influența mass-media asupra valorilor și comportamentul individului. În cadrul aceluiași capitol voi arăta o perspectivă de înțelegere pentru țările occidentale în înțelegerea culturii rusești, etapele construiri unei societăți civile active precum și modelarea cetățenilor conform valorilor occidentale. Cel de-al treilea capitol oferă o privire de ansamblu asupra societății civile confuze din Rusia, abordând teoria dependenței față de mass-media, cu ajutorul căruia ar putea implica tinerii în viața politică, precum și folosirea noilor media ca instrument de coerciție față de puterea autoritară. Metodologia folosită pentru ipoteza centrală a proiectului constă delimitarea conceptuală a geopolitici cu consecințe asupra Europei pentru prevenirea războiului , pentru că geopolitica este o disciplină cu o mentalitate imperială şi a fost creată în momente cheie pentru existenta acestora, iar Rusia este un stat cu o mintalitate imperială şi se află acum într-un moment cheie. Dacă o parte a ţărilor occidentale sunt azi spectatori la conflictul din Ucraina ar putea foarte curând să participe la acest conflict ca actori prin conflict armat. Trebuie de luat în calcul cultura, religia, agresivitatea înnăscută a oamenilor politici de a lua decizii, pentru că ruşii au un stil brutal de face politică şi acţionează după considerentele interesului de stat având în vedere regiunile direct ameninţate iar geopolitica este un instrument care ne oferă o imagine de ansamblu de funcţionare a poziții de putere a Kremlinului. Ipoteza transversală constă abordarea teoriilor agenda-seting, cultivării şi dependenței pentru a pune bazele unei democraţii viabile în federaţia Rusă. Analizând de fragilitatea presei în Federaţia Rusă, statele occidentale al căror standard de democraţie a ajuns la cel mai înalt nivel vor putea ajuta societatea civilă rusă pentru crearea unui sistem mediatic independent. Prima etapă și cea mai sigură pentru crearea unei prese independente sunt noile media. Democraţia presupune participarea directă a indivizilor la realizarea jocului democratic, elita rusă aplică principiul interesului de stat, în majoritatea cazurilor interesul personal pentru a încălca libertăţile individuale. Noile media le dau posibilitatea persoanelor care doresc democratizarea socității ruse de a discuta direct cu cetățenii fără a apela la canalele media care le aparțin oligarhilor din cercul de putere a Kremlinului. Dezinformarea opiniei publice cu privire la realităţile scenei politice sunt marcate de modalităţile diferite de a privi şi de a acţiona. Unii reprezentanţi ai puterii fac presiuni asupra jurnaliştilor pentru că le afectează interesele și nu pot să mai ignore libertatea de exprimare, presa are menirea de a dezvălui abuzurile comise de autorităţi. Pentru examinarea rolului mass-media şi a geopoliticii necesită un demers de analiză și selecție a celor mai relevante, din punct de vedere al calităţii şi al datei publicării. Conform unui citat celebru a lui Van Der Heyden ce afirmă : ,, deschide cartea, ca să înveţi ce au gândit alţii; închide cartea, ca să gândeşti tu însuţi.” Datorită temei alese care necesită un proces continuu de documentare și reflectare, am luat contact cu familiarizarea teoriilor, a evoluțiilor raporturilor dintre mass-media ți geopolitica contemporană ca într-un final să termin această lucrare cu nişte recomandări pertinente. Pentru construcția argumentației proprii am utilizat surse de mare autoritate, lucrări de specialitate în domeniul geopolitică pe baza cărora se poate face o analiză privind riscurile la care se expun Federaţia Rusă, deasemenea am analizat studiile cele mai recente referitor la Mass-media. La studiile realizate care au contribuit formarea unei viziuni cu privire la studiul de caz sunt: Zbiegniew Brzezinski, Jean Sylvestre Mongrenier. Ca urmare a analizei arătate în lucrare, acești autori apar citați de mai multe ori, datorită argumentelor pertinente, pentru că sunt buni cunoscători a mentalităţii şi culturii ruseşti, datorită faptului că analizele pe care le-au făcut au arătat în timp utilitatea lor. \ Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Lucrarea a fost finalizata in 2015 Introducere Din perspectiva relevanței temei Mass media joacă un rol esențial în procesul de modificare a opiniei publice, a conținutului și valorile informațiilor vehiculate de media servesc drept modele de valori, credințe, comportamente. Ca urmare a procesului de modernizare și dezvoltare a tehnologiilor, noile media devin un element esențial , a creat premise globale și regionale pentru transformări importante în structurile politice, se implică în prezentarea crizei, cooperează cu guvernele implicate în criză, menține criza în timp îndelungat, de multe ori finalizându-se cu răsturnări de guverne. Mass – media au devenit devenit un instrument de război informațional printr-o componentă separată de gestionare a luptelor care pot crea panică, le pot dezvolta într-o criză, le pot rezolva sau le pot evita. Federația Rusă încearcă să gestioneze conflictele de la frontieră care afectează interesele vitale a țării, nu poți pretinde statutul de mare putere atunci când nu ești în stare să rezolvi un conflict local. Gradul de dependență al mass-media duce la stabilirea agendei interne, identificarea problemelor importante ale lumii, hotărăște ce poate fi interesul public, poate crea în afara țării o imagine demnă de admirat și care să fie imitată. Disprețuirea occidentalilor față de cultura rusească, pentru statutul de mare putere, iar puterea de la Kremlin încearcă prin prin intermediul mass-media, de a redobândi un rol mai întîi în interiorul țării cât şi extern din punct de vedere cultural în țările latine, asiatice. Obiectivul științific al lucrării este analiza rolului pe care îl au mass -media în reflectarea conflictelor geopolitice, importanța mass-mediei în Federația Rusă, și cum ar putea Mass-media să pună pune bazele democrației în 2018 conform valorilor occidentale, pentru că în 2018 expira cel de-al treilea mandat prezidențial al lui Vladimir Putin, și vor avea loc alegeri prezidenţiale care s-ar putea termina cu stabilirea democrației în Federația Rusă conform valorilor și principiilor democratice occidentale. La etapa actuală ne aflăm în cadrul unei perioade de tensiuni și confruntări politice și ideologice între Vest și Est. Avem nevoie de o analiză care poate preveni al treilea război mondial care printre altele ar putea fi și ultimul, pentru că tehnologia militară Alianței Nord Atlantice sunt net superioare celor din Federația Rusă, însă când vine vorba de arme nucleare tactice Rusia are un avantaj asupra Statelor Unite și NATO. Conducerea americană consideră că un război nuclear cu Federația Rusă este de neconceput, însă rușii dau semnale că au capacitatea de a lovi ținte din interiorul Statelor Unite cu arme nucleare, pentru că cine va trage primul acela va învinge. Din punctul nostru de vedere considerăm că sunt necesare strategii adecvate, eficiente procesului de democratizare fără a folosi armamentul, care ar putea să pună bazele democrației prin intermediul mass-media. Fiecare strategie își are avantajele și locul, pentru identificarea riscurilor am ales mai multe teorii, însă pentru interpretarea noilor genuri de conflicte am ales geopolitica. Federația Rusă are cea mai mare suprafața teritorială, geopolitica fiind un instrument util pentru definirea conceptului de securitate a Rusiei. Multe decizii sunt luate de occidentali pe baza unor analize artificiale, accetuând tendințele strategiei gloabale de contaiment există factori geografici de condiționare a sferei de influență pe care Kremlinul dorește să o mențină. Cei care elaborează o politică trebuie să formuleze strategii față de Rusia, doar cu o politică inteligentă majoritatea crizelor pot fi prevăzute și evitate, în cazul nostru ar putea avea ca efect transformarea ei într-un partener de încredere, modernizarea și dezvoltarea atât a Rusiei cât și a statelor partenere din vecinătatea apropiată. Una din întrebările în această lucrare încearcă să răspundă aspirațiile politice ale Rusiei cu alți actori de pe scena internațională. Lucrarea a fost structurată în trei capitole, subliniind totodată necesitatea de a aborda în fiecare capitol în parte câte o teorie, care oferă o imagine de ansamblu a rolului mass-media în reflectarea conflictelor geopolitice. Primul capitol cuprinde descrierea unor termini/concepte definitorii precum mass-media, geopolitică, conflicte, diplomația cooperării culturale. Prima jumătate a capitolului întâi este dedicată analizei principalelor instrumente ale mass-media ca o unealtă a politicii externe coform teoriei agenda-seting. Ce-a dea doua jumatate a acestui capitol reprezintă o serie de evaluări, posibile scenarii în contextul crizei ucrainene, o evaluare a Politici Europene de Vecinătate precum şi a Străinătăţii apropiate. Al doilea capitol pleacă de la ideea aplicării teoriei cultivării într-o societate, influența mass-media asupra valorilor și comportamentul individului. În cadrul aceluiași capitol voi arăta o perspectivă de înțelegere pentru țările occidentale în înțelegerea culturii rusești, etapele construiri unei societăți civile active precum și modelarea cetățenilor conform valorilor occidentale. Cel de-al treilea capitol oferă o privire de ansamblu asupra societății civile confuze din Rusia, abordând teoria dependenței față de mass-media, cu ajutorul căruia ar putea implica tinerii în viața politică, precum și folosirea noilor media ca instrument de coerciție față de puterea autoritară. Metodologia folosită pentru ipoteza centrală a proiectului constă delimitarea conceptuală a geopolitici cu consecințe asupra Europei pentru prevenirea războiului , pentru că geopolitica este o disciplină cu o mentalitate imperială şi a fost creată în momente cheie pentru existenta acestora, iar Rusia este un stat cu o mintalitate imperială şi se află acum într-un moment cheie. Dacă o parte a ţărilor occidentale sunt azi spectatori la conflictul din Ucraina ar putea foarte curând să participe la acest conflict ca actori prin conflict armat. Trebuie de luat în calcul cultura, religia, agresivitatea înnăscută a oamenilor politici de a lua decizii, pentru că ruşii au un stil brutal de face politică şi acţionează după considerentele interesului de stat având în vedere regiunile direct ameninţate iar geopolitica este un instrument care ne oferă o imagine de ansamblu de funcţionare a poziții de putere a Kremlinului. Ipoteza transversală constă abordarea teoriilor agenda-seting, cultivării şi dependenței pentru a pune bazele unei democraţii viabile în federaţia Rusă. Analizând de fragilitatea presei în Federaţia Rusă, statele occidentale al căror standard de democraţie a ajuns la cel mai înalt nivel vor putea ajuta societatea civilă rusă pentru crearea unui sistem mediatic independent. Prima etapă și cea mai sigură pentru crearea unei prese independente sunt noile media. Democraţia presupune participarea directă a indivizilor la realizarea jocului democratic, elita rusă aplică principiul interesului de stat, în majoritatea cazurilor interesul personal pentru a încălca libertăţile individuale. Noile media le dau posibilitatea persoanelor care doresc democratizarea socității ruse de a discuta direct cu cetățenii fără a apela la canalele media care le aparțin oligarhilor din cercul de putere a Kremlinului. Dezinformarea opiniei publice cu privire la realităţile scenei politice sunt marcate de modalităţile diferite de a privi şi de a acţiona. Unii reprezentanţi ai puterii fac presiuni asupra jurnaliştilor pentru că le afectează interesele și nu pot să mai ignore libertatea de exprimare, presa are menirea de a dezvălui abuzurile comise de autorităţi. Pentru examinarea rolului mass-media şi a geopoliticii necesită un demers de analiză și selecție a celor mai relevante, din punct de vedere al calităţii şi al datei publicării. Conform unui citat celebru a lui Van Der Heyden ce afirmă : ,, deschide cartea, ca să înveţi ce au gândit alţii; închide cartea, ca să gândeşti tu însuţi.” Datorită temei alese care necesită un proces continuu de documentare și reflectare, am luat contact cu familiarizarea teoriilor, a evoluțiilor raporturilor dintre mass-media ți geopolitica contemporană ca într-un final să termin această lucrare cu nişte recomandări pertinente. Pentru construcția argumentației proprii am utilizat surse de mare autoritate, lucrări de specialitate în domeniul geopolitică pe baza cărora se poate face o analiză privind riscurile la care se expun Federaţia Rusă, deasemenea am analizat studiile cele mai recente referitor la Mass-media. La studiile realizate care au contribuit formarea unei viziuni cu privire la studiul de caz sunt: Zbiegniew Brzezinski, Jean Sylvestre Mongrenier. Ca urmare a analizei arătate în lucrare, acești autori apar citați de mai multe ori, datorită argumentelor pertinente, pentru că sunt buni cunoscători a mentalităţii şi culturii ruseşti, datorită faptului că analizele pe care le-au făcut au arătat în timp utilitatea lor. \ Introducere Capitolul I. Mass-media declanşează criza. I.1. Mass-media ca instrument de politică externă I.2. Provocări şi mize în vecinătatea apropiată. I.3. De la propagandă la operaţii informaţionale. Capitolul II. Reformarea culturii politice II.1. Imaginea, reputaţia actorilor politici. II.2. Formarea atitudinilor, a perceptiilor şi a convingerilor. II.3. De la atitudine la comportament. Capitolul III. Democraţia dirijată III.1. Câinele de pază al democraţiei sau câinele lui Pavlov ? III.2. Societatea civilă şi democraţia. III.3. Provocările noilor media. Concluzie
Politica identităţilor în Iugoslavia
Tensiunile etnice identitare care duc la fragmentarea, prin crearea de state naţionale şi dezemembrarea celor multinaţionale constituie unele dintre marele provocări ale secolului XXI. Prin acceptarea perocesului de fragmentare teritorială a Serbiei precedentul Kosovo îi pun pe europeni într-o situaţie dificilă. Există îngrijorări potrivit cărora Kosovo stabileşte un un precedent pentru eventualele mişcări de independenţă.
Idependenţa provinciei poate constitui astfel un precedent care să antreneze tendinţe centrifugale şi în alte regiuni europene cu identitate etnică şi culturală (Transnistria, Nagorno Karabah, Catalonia etc). ,,Politica identităţilor tinde să fie fragmentativă, orientată spre trecut şi exclusivă. Organizaţiile politice bazate pe identităţi exclusive tind să fie mişcări nostalgice, bazate pe reconstrucţia unui trecut eroic, amintirea nedreptăţilor, reale sau imaginare, şi a bătăliilor celebre, câştigate sau pierdute.”[1] Percepută de sârbi ca un mit, leagăn al identităţii şi spiritualităţii poporului sârb, graţie vechimi prezenţei sârbilor din Metohia şi Kosovo, din sec. al XII, în 1989 Slobodan Miloşevici hotărăşte anularea statului de provincie autonomă al teritoriului Kosovo, în acelaşi an la 28 iunie evoca importanţa bătăliei din 1389 pentru identitatea naţiune sârbe, deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox, excerbându-se importanţa mitului jertfei în psihologia acestui popor. Iniţial a fost un teritoriu locuit de sârbi însă în urma bătăliei de la Kosovo Polje(Campia Mierlei,la nord vest de Pristina) din 15 iunie 1389, a constituit un moment de cotitură pentru istoria regiunii, Imperiul Otoman a învins coaliţia formată din sârbi, bosniaci şi albanezi. Devenind un spaţiu controlat de otomani un teritoriu care era un centru religios, cultural, aici luând naştere în secolul al XI-lea, primul cnezat sîrb. Între 1455 şi 1912 (fiind cucerit în totalitate în 1945) Kosovo a făcut parte a Imperiului Otoman, perioada în care structura etnică a teritoriului a fost modificată, este colonizat cu triburi de albanezi, care au fost islamizaţi. Odată cu independenţa Albaniei în 1912, a apărut şi chestiunea problemei kosovarilor, în urma războiului Balcanic la Conferinţa Ambasadorilor de la Londra (1913) i-a acordat Serbiei suveranitatea asupra provinciei Kosovo. În perioada interbelică structura etnică sa schimbat în favoarea sârbilor, ,, în cursul celui de al doilea război mondial, Albania a intrat în sfera de infuenţă a puterilor Axei, va obţine atât teritoriul Kosovo cât şi regiunile locuite de albanezi în Republica Macedonia.”[2]După al doilea război mondial Josip Tito i-a dat statului de regiune autonomă, până în 1989 datorită condiţilor de trai mai bune decât în Albania o mare parte din albanezi au emigrat în regiunea Kosovo structura etnică schimbându-se în favoarea albanezilor din Kosovo ajungând pana la 85%. ,,Constituţia din 1974 a fortificat starea naţiunilor şi a republicilor din componenţa federaţiei şi a restrâns puterile guvernului federal. Ceea ce ţinea unite aceste state multinaţionale era monopolul partidului comunist. După 1989, când proiectul socialist a dost discreditat şi monopolul partidului s-a desfiinţat în sfârşit, ţinându-se pentru prima oară alegeri democratice, naţionalismul a erupt la vedere.”[3] În Iugoslavia ,,după moartea lui Tito în 1980 are loc prăbuşirea sistemului comunist cu o resuscitare a naţionalismului şi a pasiunilor secesioniste. La rivalităţile dintre sârbi şi croaţi, sloveni s-au adăugat şi problema Kosovo.”[4]Fiind divizaţi unii doreau independenţa faţă de Iugoslavia, alţii însă urmăreau ca împreună cu albanezii din Macedonia şi Muntenegru să se unească teritorial în ceea ce este numită Albania Mare. Pe când ,,Serbia se dorea un hegemon al Balcanilor de Vest, dar şi un lider al pan-ortodoxismului în Balcani, graţie relaţiilor priveleligiate cu Moscova, a fost pusă în faţa unei provocări menită să-i afecteze însăşi integritatea statală: provocarea Kosovo.”[5] Mary Kaldor foloseşte termenul de ,, politica a identităţilor cu referire la mişcările care se mobilizează în jurul identităţii etnice, rasiale sau religioase. Iar termenul de identitate îl foloseşte cu sens restrâns privitor la o formă de etichetare.”[6]
Anul 1990 a marcat debutul unui război civil, care , cu intensitate variabilă a cuprins treptat întreg spaţiul iugoslav, ducând repede la dispariţia statului federal. ,,În 1990 în Kosovo, albanezii au început să organizeze forţele lor militare în ceea ce au devenit UCK (Ushtriste Clirimtare te Kosoves), în timp se înmulţeau conflictele între sârbii minoritari şi albanezii ce-şi doreau o patrie a lor.”[7] În cursul lunii ,,aprilie 1990, mai întîi în Slovenia şi apoi în Croaţia au avut loc alegeri cu adevărat libere, soldate cu victoria forţelor anticomuniste şi anticentraliste sârbe. La 23 iulie parlamentul sloven a votat o lege prin care afirma ideea suveranităţii Sloveniei. În acelaşi timp parlamentul provincial din Kosovo, ulterior desfiinţat, a proclamat Republica Kosovo.”[8]Proclamarea independenţei de stat a Croaţiei şi a Sloveniei la 25 iunie 1991, tentativa autorităţilor sârbe de a înăbuşi cu forţa armelor aceste emancipări a eşuat. În septembrie 1991 a avut loc un prim referendum pentru independenţa provicniei circa 90% dintre votanţi erau albanezi, în care populaţia prezentă la vot s-a exprimat în proporţie de 98% pentru independenţa Kosovo. Desprinderea din federaţie a Macedoniei are loc la 15 septembrie 1991. În urma unui acord semnat la 12 februarie 1992 se proclamă la 27 aprilie 1992 noua federaţie Iugoslavă, cuprinzând Serbia cu Muntenegru şi cele două provincii Vojvodina şi Kosovo. Iugoslavia a împărtăşit aceeaşi soartă ca şi URSS. ,,Fostele elite administrative sau intelectuale se aliază cu o adunătură pestriţă de aventurieri de la periferia societăţii, pentru a mobiliza pe cei excluşi şi abandonaţi alienaţi şi nesiguri, în scopul de a captura şi a păstra tăcerea.”[9]
În 1992 ia naştere Armata de Eliberare a provinciei Kosovo, se face cunoscută prin atentate împotriva poliţiştilor, grănicerilor şi servicilor speciale sârbe. UCK îşi are originea în cercurile marxiste de orientare maoist constituite la începutul anilor. Precursori U.C.K. erau admiratori ai comunismului pur şi dur, promovat de dictatorul comunist Enver Hodja din Albania vecină. ,În 1996 U.C.K. instalează lagăre de antrenament în nordul Albaniei şi în vestul Macedoniei, unde lovuiau majoritatea albaneză a acestei ţări. Rolul exilanţilor a devenit esenţial în mobilizarea diasporei şi în asigurarea contribuţiei financiare a acesteia în organizarea pentru independenţă.”[10] Desprinderea de federaţie a Bosniei şi Herţegovinei are loc la 3 martie 1992. În războiul civil din Bosnia şi Herţegovina 1992-1995, mulţi sârbi au fugit din zonele controlate de croaţi şi musulmani şi s-au stabilit în Kosovo. În timpul războiului din Bosnia şi Herţegovina, oraşul Sarajevo a fost împărţit teritorial între o zonă controlată de sârbi şi o zonă bosniacă. Dar orasul Sarajevo din timpul războiului poate fi descris ţi în termeni unei divizări nonteritoriale. A existat un grup de oameni care putea fi descrişi ca globalişti-pacificatori ONU., membri ai agenţiilor umanitare,, ziarişti şi sarajeveni care vorbeau engleza şi erau angajaţi ca asistenţi, interpreţi şoferi.” [11]Acordul de la Dayton 21 noiembrie 1995 nu le recunoştea independenţa, un acord de pace intermediat de preşedintele american Bill Clinton între preşedinţii Bosniei Alija Izetbegovic, Iugoslaviei Slobodan Miloşevici şi Croaţiei, Franjo Tudjman care prevedea crearea unui stat bosniac unit nominal, care era împărţit efectiv între o federaţie bosnică-croată descentralizată şi o republică sârbă centralizată.
Cu speranţele spulberate că diplomaţia internaţională nu le va rezolva problemele, confruntările cresc în intensitate între 1997 şi 1999 , punctul culminat fiind dizolvarea parlamentului kosovar care urma să-l proclame ca preşedinte pe Ibrahim Rugova, ales în 1998, Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a declanşat rezistenţa armată împotriva sârbilor. Luptătorii UCK format din albanezi extremişti au fost antrenaţi de ofiţeri cu experienţă care au participat în războiul din Bosnia-Herţegovina, majoritatea aparţinând cunoscutei divizii ,,Handjar” a armatei bosniace. În replică armata sârbă şi unităţile de poliţie au ocupat zona declanşând războiul din 1998-1999. Intervenţiile armatei sârbe în regiune nu au făcut decât să a adâcească contradicţiile, grăbind procesele de fragmentare şi inducând o stare de haos. Agravarea situaţiei din Kosovo constituia în relitate detonatorul unei noi faze de conflict, capabile să zădărnicească eforturile de pace din întreaga zonă boicotul economic iniţiat de Uniunea Europeană nu a reuşit să schimbe situaţia din regiune, ulterioarele evoluţii ale evenimentelor au determinat intervenţia NATO asupra Serbiei. ONU n-a autorizat intervenţia , în schimb a aprobat înfiinţarea unei forţe internaţionale de pace KFOR.
În seara zilei de 24 martie 1999, forţele NATO au atacat aerian Iugoslavia, începând o acţiune militară care a durat 87 de zile şi a contat mai cu seamă în bombardamentele la nivelul Serbiei şi Muntenegrului. Campania întreprinsă de NATO împotriva Serbiei sa terminat prin semnarea unui acord la 10 iunie 1999, acesta prevedea suspendarea campaniei aeriene a NATO, retragerea forţelor sârbe din Kosovo, revenirea necondiţionată a refugiaţilor şi stabilirea în Kosovo a unei forţe de menţinere a păcii internaţionale KFOR. ,,Scopurile politice ale noilor războaie se referă la revendicarea puterii pe baza unor identităţi aparent tradiţionale - naţiune, trib, religie. ”[12]În anul 2000 primele alegeri locale legale au fost câştigate de partidul moderat Liga Democratică din Kosovo, condus de Ibrahim Rugova. Serbia se opune independenţei Kosovo, considerând-o regiune autonomă în cadrul său, în perioada 2003-2006 statul s-a numit Serbia şi Muntenegru iar din 2006 cele două se separă. La alegerile din 2007 , au fost câştigate de Partidul Democratic din Kosovo(PDK) condus de Hashim Thaci,în ianurie 2008 devine prim-ministru iar în luna februarie Kosovo şi-a declarat independenţa.
Conducerea sârbă dând dovadă de realism, a exprimat o poziţie fermă excluzând cu desăvârşire forţa, şi declarând cu obstinaţie că va folosi toate căile diplomatice şi juridice internaţionale pentru a-şi recăpăta teritoriul ce dă substanţa istoriei culturale şi spirituale a poporului sârb. La 22 iulie 2010, Curtea Internaţională de Justiţie a prezentat avizul consultativ privind ,, Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţilor provizorii de autoguvernare din Kosovo” . Astefel, potrivit paragrafului 122, Curtea a concluzionat că ,, adoptarea declaraţiei de independenţă a Kosovo, din 17 februarie 2008, nu a încălcat dreptul internaţional. Concluzia generală a avizului este că declaraţia deindependenţă nu violează dreptul internaşional. Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244(1999) sau cadrul Constituţional. Fragmentarea etnică au generat rând pe rând conflicte care au afectat toate fostele republici Iugoslave dar mai ales pe cele eterogene. Secesiunea Kosovo a fost dorită de populaţia majoritar albaneză, considerată neligitimă de către populaţia Serbiei. Identitatea statală a albanezilor kosovari nu are precedent în istorie acest teritoriu a aprţinut Serbiei încă din zorii primului stat sârbesc, deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox. Kosovo fiind un focar recunoscut al crimei organizate, al traficului de droguri şi de persoane în statele UE. Accentuarea tendinţelor centrifuge, pe fondul exarcebării naţionalismelor urmând cu intervenţia NATO. Scopul măsurilor întreprinse de NATO în Iugoslavia a fost de a impune pacea în Kosovo, să slăbească cât mai mult forţele sârbe şi revenirea la casele lor a refugiaţilor. Ca mai târziu să fie recunoscută independenţa de comunitatea internaţionlă. [1] Mary Kaldor, Razboaie noi si vechi, Editura: Antet, 2000, pag. 91 [2] Walter Kolarz, Mituri şi realităţi în Europa de Est, Editura Polirom, Iaşi, pag 178-183 [3] Mary Kaldor, op. cit., pag 94 [4] Jean-Louis Dufour, Crizele Internaţionale - De la Beijing (1900) la Kosovo (1999) , Editura Corint Bucureşti , 2002 , p 196 [5] Cornel Caragea, Europa-între integrare şi fragmentare: precedentul kosovo,, şi viitoare arhitectură politică Europeană.Bucureşti: Top Form, 2009. Pag 7 [6]Maru Kaldor, op., cit., pag 90 [7]Gheorghe Zbughea, Sînge şi lacrimi în spaţiul Iugoslav, în Dosarele Istoriei, An V, 2000, p 42 [8] Gheorghe Zbughea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pag. 147 [9] Mary Kaldor, op.cit., pag 98 [10] Jean-Louis Dufour, op.cit., pag 222 [11] May Kaldor, op. cit., pag. 82 [12] Mary Kaldor, op. cit., pag 82
Idependenţa provinciei poate constitui astfel un precedent care să antreneze tendinţe centrifugale şi în alte regiuni europene cu identitate etnică şi culturală (Transnistria, Nagorno Karabah, Catalonia etc). ,,Politica identităţilor tinde să fie fragmentativă, orientată spre trecut şi exclusivă. Organizaţiile politice bazate pe identităţi exclusive tind să fie mişcări nostalgice, bazate pe reconstrucţia unui trecut eroic, amintirea nedreptăţilor, reale sau imaginare, şi a bătăliilor celebre, câştigate sau pierdute.”[1] Percepută de sârbi ca un mit, leagăn al identităţii şi spiritualităţii poporului sârb, graţie vechimi prezenţei sârbilor din Metohia şi Kosovo, din sec. al XII, în 1989 Slobodan Miloşevici hotărăşte anularea statului de provincie autonomă al teritoriului Kosovo, în acelaşi an la 28 iunie evoca importanţa bătăliei din 1389 pentru identitatea naţiune sârbe, deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox, excerbându-se importanţa mitului jertfei în psihologia acestui popor. Iniţial a fost un teritoriu locuit de sârbi însă în urma bătăliei de la Kosovo Polje(Campia Mierlei,la nord vest de Pristina) din 15 iunie 1389, a constituit un moment de cotitură pentru istoria regiunii, Imperiul Otoman a învins coaliţia formată din sârbi, bosniaci şi albanezi. Devenind un spaţiu controlat de otomani un teritoriu care era un centru religios, cultural, aici luând naştere în secolul al XI-lea, primul cnezat sîrb. Între 1455 şi 1912 (fiind cucerit în totalitate în 1945) Kosovo a făcut parte a Imperiului Otoman, perioada în care structura etnică a teritoriului a fost modificată, este colonizat cu triburi de albanezi, care au fost islamizaţi. Odată cu independenţa Albaniei în 1912, a apărut şi chestiunea problemei kosovarilor, în urma războiului Balcanic la Conferinţa Ambasadorilor de la Londra (1913) i-a acordat Serbiei suveranitatea asupra provinciei Kosovo. În perioada interbelică structura etnică sa schimbat în favoarea sârbilor, ,, în cursul celui de al doilea război mondial, Albania a intrat în sfera de infuenţă a puterilor Axei, va obţine atât teritoriul Kosovo cât şi regiunile locuite de albanezi în Republica Macedonia.”[2]După al doilea război mondial Josip Tito i-a dat statului de regiune autonomă, până în 1989 datorită condiţilor de trai mai bune decât în Albania o mare parte din albanezi au emigrat în regiunea Kosovo structura etnică schimbându-se în favoarea albanezilor din Kosovo ajungând pana la 85%. ,,Constituţia din 1974 a fortificat starea naţiunilor şi a republicilor din componenţa federaţiei şi a restrâns puterile guvernului federal. Ceea ce ţinea unite aceste state multinaţionale era monopolul partidului comunist. După 1989, când proiectul socialist a dost discreditat şi monopolul partidului s-a desfiinţat în sfârşit, ţinându-se pentru prima oară alegeri democratice, naţionalismul a erupt la vedere.”[3] În Iugoslavia ,,după moartea lui Tito în 1980 are loc prăbuşirea sistemului comunist cu o resuscitare a naţionalismului şi a pasiunilor secesioniste. La rivalităţile dintre sârbi şi croaţi, sloveni s-au adăugat şi problema Kosovo.”[4]Fiind divizaţi unii doreau independenţa faţă de Iugoslavia, alţii însă urmăreau ca împreună cu albanezii din Macedonia şi Muntenegru să se unească teritorial în ceea ce este numită Albania Mare. Pe când ,,Serbia se dorea un hegemon al Balcanilor de Vest, dar şi un lider al pan-ortodoxismului în Balcani, graţie relaţiilor priveleligiate cu Moscova, a fost pusă în faţa unei provocări menită să-i afecteze însăşi integritatea statală: provocarea Kosovo.”[5] Mary Kaldor foloseşte termenul de ,, politica a identităţilor cu referire la mişcările care se mobilizează în jurul identităţii etnice, rasiale sau religioase. Iar termenul de identitate îl foloseşte cu sens restrâns privitor la o formă de etichetare.”[6]
Anul 1990 a marcat debutul unui război civil, care , cu intensitate variabilă a cuprins treptat întreg spaţiul iugoslav, ducând repede la dispariţia statului federal. ,,În 1990 în Kosovo, albanezii au început să organizeze forţele lor militare în ceea ce au devenit UCK (Ushtriste Clirimtare te Kosoves), în timp se înmulţeau conflictele între sârbii minoritari şi albanezii ce-şi doreau o patrie a lor.”[7] În cursul lunii ,,aprilie 1990, mai întîi în Slovenia şi apoi în Croaţia au avut loc alegeri cu adevărat libere, soldate cu victoria forţelor anticomuniste şi anticentraliste sârbe. La 23 iulie parlamentul sloven a votat o lege prin care afirma ideea suveranităţii Sloveniei. În acelaşi timp parlamentul provincial din Kosovo, ulterior desfiinţat, a proclamat Republica Kosovo.”[8]Proclamarea independenţei de stat a Croaţiei şi a Sloveniei la 25 iunie 1991, tentativa autorităţilor sârbe de a înăbuşi cu forţa armelor aceste emancipări a eşuat. În septembrie 1991 a avut loc un prim referendum pentru independenţa provicniei circa 90% dintre votanţi erau albanezi, în care populaţia prezentă la vot s-a exprimat în proporţie de 98% pentru independenţa Kosovo. Desprinderea din federaţie a Macedoniei are loc la 15 septembrie 1991. În urma unui acord semnat la 12 februarie 1992 se proclamă la 27 aprilie 1992 noua federaţie Iugoslavă, cuprinzând Serbia cu Muntenegru şi cele două provincii Vojvodina şi Kosovo. Iugoslavia a împărtăşit aceeaşi soartă ca şi URSS. ,,Fostele elite administrative sau intelectuale se aliază cu o adunătură pestriţă de aventurieri de la periferia societăţii, pentru a mobiliza pe cei excluşi şi abandonaţi alienaţi şi nesiguri, în scopul de a captura şi a păstra tăcerea.”[9]
În 1992 ia naştere Armata de Eliberare a provinciei Kosovo, se face cunoscută prin atentate împotriva poliţiştilor, grănicerilor şi servicilor speciale sârbe. UCK îşi are originea în cercurile marxiste de orientare maoist constituite la începutul anilor. Precursori U.C.K. erau admiratori ai comunismului pur şi dur, promovat de dictatorul comunist Enver Hodja din Albania vecină. ,În 1996 U.C.K. instalează lagăre de antrenament în nordul Albaniei şi în vestul Macedoniei, unde lovuiau majoritatea albaneză a acestei ţări. Rolul exilanţilor a devenit esenţial în mobilizarea diasporei şi în asigurarea contribuţiei financiare a acesteia în organizarea pentru independenţă.”[10] Desprinderea de federaţie a Bosniei şi Herţegovinei are loc la 3 martie 1992. În războiul civil din Bosnia şi Herţegovina 1992-1995, mulţi sârbi au fugit din zonele controlate de croaţi şi musulmani şi s-au stabilit în Kosovo. În timpul războiului din Bosnia şi Herţegovina, oraşul Sarajevo a fost împărţit teritorial între o zonă controlată de sârbi şi o zonă bosniacă. Dar orasul Sarajevo din timpul războiului poate fi descris ţi în termeni unei divizări nonteritoriale. A existat un grup de oameni care putea fi descrişi ca globalişti-pacificatori ONU., membri ai agenţiilor umanitare,, ziarişti şi sarajeveni care vorbeau engleza şi erau angajaţi ca asistenţi, interpreţi şoferi.” [11]Acordul de la Dayton 21 noiembrie 1995 nu le recunoştea independenţa, un acord de pace intermediat de preşedintele american Bill Clinton între preşedinţii Bosniei Alija Izetbegovic, Iugoslaviei Slobodan Miloşevici şi Croaţiei, Franjo Tudjman care prevedea crearea unui stat bosniac unit nominal, care era împărţit efectiv între o federaţie bosnică-croată descentralizată şi o republică sârbă centralizată.
Cu speranţele spulberate că diplomaţia internaţională nu le va rezolva problemele, confruntările cresc în intensitate între 1997 şi 1999 , punctul culminat fiind dizolvarea parlamentului kosovar care urma să-l proclame ca preşedinte pe Ibrahim Rugova, ales în 1998, Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a declanşat rezistenţa armată împotriva sârbilor. Luptătorii UCK format din albanezi extremişti au fost antrenaţi de ofiţeri cu experienţă care au participat în războiul din Bosnia-Herţegovina, majoritatea aparţinând cunoscutei divizii ,,Handjar” a armatei bosniace. În replică armata sârbă şi unităţile de poliţie au ocupat zona declanşând războiul din 1998-1999. Intervenţiile armatei sârbe în regiune nu au făcut decât să a adâcească contradicţiile, grăbind procesele de fragmentare şi inducând o stare de haos. Agravarea situaţiei din Kosovo constituia în relitate detonatorul unei noi faze de conflict, capabile să zădărnicească eforturile de pace din întreaga zonă boicotul economic iniţiat de Uniunea Europeană nu a reuşit să schimbe situaţia din regiune, ulterioarele evoluţii ale evenimentelor au determinat intervenţia NATO asupra Serbiei. ONU n-a autorizat intervenţia , în schimb a aprobat înfiinţarea unei forţe internaţionale de pace KFOR.
În seara zilei de 24 martie 1999, forţele NATO au atacat aerian Iugoslavia, începând o acţiune militară care a durat 87 de zile şi a contat mai cu seamă în bombardamentele la nivelul Serbiei şi Muntenegrului. Campania întreprinsă de NATO împotriva Serbiei sa terminat prin semnarea unui acord la 10 iunie 1999, acesta prevedea suspendarea campaniei aeriene a NATO, retragerea forţelor sârbe din Kosovo, revenirea necondiţionată a refugiaţilor şi stabilirea în Kosovo a unei forţe de menţinere a păcii internaţionale KFOR. ,,Scopurile politice ale noilor războaie se referă la revendicarea puterii pe baza unor identităţi aparent tradiţionale - naţiune, trib, religie. ”[12]În anul 2000 primele alegeri locale legale au fost câştigate de partidul moderat Liga Democratică din Kosovo, condus de Ibrahim Rugova. Serbia se opune independenţei Kosovo, considerând-o regiune autonomă în cadrul său, în perioada 2003-2006 statul s-a numit Serbia şi Muntenegru iar din 2006 cele două se separă. La alegerile din 2007 , au fost câştigate de Partidul Democratic din Kosovo(PDK) condus de Hashim Thaci,în ianurie 2008 devine prim-ministru iar în luna februarie Kosovo şi-a declarat independenţa.
Conducerea sârbă dând dovadă de realism, a exprimat o poziţie fermă excluzând cu desăvârşire forţa, şi declarând cu obstinaţie că va folosi toate căile diplomatice şi juridice internaţionale pentru a-şi recăpăta teritoriul ce dă substanţa istoriei culturale şi spirituale a poporului sârb. La 22 iulie 2010, Curtea Internaţională de Justiţie a prezentat avizul consultativ privind ,, Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţilor provizorii de autoguvernare din Kosovo” . Astefel, potrivit paragrafului 122, Curtea a concluzionat că ,, adoptarea declaraţiei de independenţă a Kosovo, din 17 februarie 2008, nu a încălcat dreptul internaţional. Concluzia generală a avizului este că declaraţia deindependenţă nu violează dreptul internaşional. Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244(1999) sau cadrul Constituţional. Fragmentarea etnică au generat rând pe rând conflicte care au afectat toate fostele republici Iugoslave dar mai ales pe cele eterogene. Secesiunea Kosovo a fost dorită de populaţia majoritar albaneză, considerată neligitimă de către populaţia Serbiei. Identitatea statală a albanezilor kosovari nu are precedent în istorie acest teritoriu a aprţinut Serbiei încă din zorii primului stat sârbesc, deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox. Kosovo fiind un focar recunoscut al crimei organizate, al traficului de droguri şi de persoane în statele UE. Accentuarea tendinţelor centrifuge, pe fondul exarcebării naţionalismelor urmând cu intervenţia NATO. Scopul măsurilor întreprinse de NATO în Iugoslavia a fost de a impune pacea în Kosovo, să slăbească cât mai mult forţele sârbe şi revenirea la casele lor a refugiaţilor. Ca mai târziu să fie recunoscută independenţa de comunitatea internaţionlă. [1] Mary Kaldor, Razboaie noi si vechi, Editura: Antet, 2000, pag. 91 [2] Walter Kolarz, Mituri şi realităţi în Europa de Est, Editura Polirom, Iaşi, pag 178-183 [3] Mary Kaldor, op. cit., pag 94 [4] Jean-Louis Dufour, Crizele Internaţionale - De la Beijing (1900) la Kosovo (1999) , Editura Corint Bucureşti , 2002 , p 196 [5] Cornel Caragea, Europa-între integrare şi fragmentare: precedentul kosovo,, şi viitoare arhitectură politică Europeană.Bucureşti: Top Form, 2009. Pag 7 [6]Maru Kaldor, op., cit., pag 90 [7]Gheorghe Zbughea, Sînge şi lacrimi în spaţiul Iugoslav, în Dosarele Istoriei, An V, 2000, p 42 [8] Gheorghe Zbughea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pag. 147 [9] Mary Kaldor, op.cit., pag 98 [10] Jean-Louis Dufour, op.cit., pag 222 [11] May Kaldor, op. cit., pag. 82 [12] Mary Kaldor, op. cit., pag 82
Conduita profesională a funcţionarilor publici
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere. Statul de drept îşi asigură, în virtutea principiului legalităţii, bazele legale care îi permit să prevină şi să reprime comportamentele abuzive ale structurilor sale şi ale cetăţenilor, construind un climat în care omul să-şi valorifice drepturile şi libertăţile într-o ordine juridică activă. Garantarea dreptului la libertate şi siguranţă este principiul fundamental al procesului penal, prevăzut în Constituţie, Convenţia Europeană şi de Codul de Procedură Penală, potrivit căruia în cursul procesului penal nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privativă de libertate şi nici supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Libertatea este prerogativa omului de a acţiona fără nici un fel de constrângeri. Egalitatea reflectă echilibrul vieţii, absenţa oricăror practici sau decizii arbitrare care să aducă sau să plaseze oamenii pe poziţii de inegalitate. Libertatea nu poate exista decât între oameni liberi. Una din funcţiile statului este cea executivă şi administrativă care are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în practică a legilor, asigurarea funcţionării servicilor publice instituite în acest scop, precum şi elaborarea de acte normative date în baza legilor. Combaterea corupţie are drept rezultat întărirea încrederii şi loialităţi publicului faţă de stat, precum şi consolidarea capacităţilor financiare şi politice a statului de a-şi servi cetăţenii. Ar trebui mai întii de toate sa definim ce este corupţia, care este motivul pentru care unii primesc sau cer mita. Care sunt consecinţele dării de mită pentru securitatea naţională si ce ne spune Noul Cod Penal despre darea de mită. Corupţia este un fenomen complex, care îşi are rădăcinile în istoria socio-culturală a unei ţări, în dezvoltarea sa economică şi politică şi în politicile şi tradiţile sale birocratice. Samuel P. Huntington sublinia ,,corupţia poate fi definită prin referire la comportamentul oficialilor publici care deviază de la normele acceptate pentru a servi scopuri private.” [1]
Corupţia afectează dezvoltarea economică şi socială deoarece generează opţiuni greşite şi încurajează concurenţa în domeniul luării de mită şi nu ceea ce priveşte calitatea serviciilor. ,,Corupţia implică utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obţinerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câştig necuvenit:- abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu- frauda ( înşelăciunea şi prejudicierea unei alte persoane sau entităţi);- utilizarea fondurilor ilicite în finanţarea partidelor politice şi campaniilor electorale;- favoritismul;- instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achiziţiilor publice;- conflictul de interese ( prin angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei poziţii ori a unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul şi îndatoririle oficiale).”[2] Conform DEX-ului român mita înseamnă - sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios. Conform Noului Cod Penal ,, luarea de mită este infracţiunea ce constă în fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătura cu îndeplinirea, neîndiplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoriilor sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.” [3]Reforma anticorupţie este un proces lung, în cadrul căruia atitudinile şi comportamentele adecvate se învaţă şi se cultivă la toate nivelele. Reformele se pot încadra în patru categorii: prevenire, aplicare, informare publică şi dezvolatre instituţională. În fiecare situaţie, scopul final este transformarea curupţiei într-un act neprofitabil, care implică riscuri. Trebuie să existe un plan coerent de dezvoltare economică, care să fie dus până la capăt, dezvoltarea unei strategii coerente, generale şi complexe implică un angajament clar din partea liderilor politici în combaterea corupţiei indiferent de schimbările politice care au loc. Fiecare ţară sau regiune îşi are propia istorie şi cultură, propriul său sistem politic şi propriul set de valori şi fiecare se află într-un anumit stadiu de dezvoltare economică şi social. Este posibil ca o soluţie anticorupţie aplicată într-o ţară să nu funcţioneze în alta. Una dintre cele mai importante şi semnificative caracterisici ale fenomenului de corupţie o reprezintă dimensiunea sa politică, includerea în sfera ei de cuprindere a înalţilor demnitari. Cu o istorie marcată de profunde neclarităţi şi evidente partizanate politice, trebuie să-şi asume rolul important de factor de configurarea a dreptului, exercitându-şi funcţiile specifice în decorul extrem de colorat al realităţilor de astăzi. Cînd puterea se consumă în goana după agoniseală personală sau de partid fără un interes minim de a construi ceva şi pentru societate. Jan Chaiken şi Kennth Carlson într-un raport special întocmit pentru Biroul de statistică Penală al SUA,, comparaţi cu infractorii “ obişnuiţi” infractorii incluşi de categoria “ gulerelor albe,” au o probabilitate mai mare:a) ca procurorul să respingă orice acţiune penală declanşată împotriva lor (între 25-40 %) b) să evite plata cauţiunii (între 13-37%) c) să fie eliberaţi condiţionat,în loc de a fi privat de libertate (între 40-54%),d) să primească, în condiţiile unei sancţiuni constînd în privarea de liberatea, numai o pedeapsă minimă ( între 29-50 luni)”.[4]
Una din cele mai puternice arme legislative este folosită atunci cân un funcţionar public posedă proprietăţi inexplicabile sau are un nivel de trai care depăşeşte posibilităţile oferite de salariul său. Dacă funţionarul public respectiv nu poate oferi explicaţii satisfăcătoare, el se va face vinovat de corupţie. Max Weber sublinia că ,,procesul de raţionalizare şi birocratizare constînd în depersonalizarea relaţiilor sociale şi orientarea acţiunilor umane de către norme ori reguli instrumentate cu caracter raţional. Apariţia funcţionarului profesionist , ca element constitutiv pentru ordinea socială, este ,, stâlpul de rezistenţă al statului modern”.[5]Corupţia poate fi combătută dacă populaţia în general vede că liderii sunt cu adevărat dispuşi să lupte împotriva corupţiei, dacă oficiali de la cel mai înalt nivel dau dovadă de integritate şi de moralitate. Publicul are nevoie de încredere că lupta anticorupţie se află în mâini în care se poate avea încredere deplină. Pricipiile care guvernează ,,conduita profesională a funcţionarilor publici sunt următoarele:- supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţări;- prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal,în exercitarea funcţiei publice;-asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi a instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare;-imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarilor publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură în exercitare funcţiei publice;- integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj sau beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin, ori să abuzeze în vreun fel de această funcţie;- libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile cu respetarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri;- cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitatea funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, funcţionarilor publici trebuie să fie de bună-credinţă;- deschiderea şi transparenta, principiu conform căruia activităţiile desfăşuratede funcţionarii publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.”[6] Experienţa dovedeşte că, dacă fenomenul corupţiei nu este controlat, el se va intensifica.Odată ce s-a instaurat un sistem eficient de luare şi dare a mitei, oficialii corupţi au un motiv întemeiat pentru a solicita sume şi mai mari, creând o cultură a mitei, ce are drept consecinţă ineficienţa organizaţiei. Când Singapore a obţinut autonomia corupţia era larg răspândită în toate sectoarele serviciului public, noii lideri politici s-au grăbit să se ofere ca modele pentru oficialii publici: nu au făcut călătorii inutile pe banii publici, nu au comis nici un altfel de abuz şi au adoptat o politică a toleranţei zero faţă de corupţi. Prin exemplul personal, ei au creat un climat de onestitate şi integritate. Funcţionarii publici erau mult mai prost plătiţi decât angajaţii din sectorul privat. În septembrie 1952 guvernul a decis să înlocuiască Biroul Anticorupţie (mulţi angajaţi ai acestui birou erau deseori implicaţi în acte de corupţie) cu Biroul de Investigare a Practicilor Corupte.Măsuri administrative:1) Înlocuirea ofiţerilor de poliţie detaşaţi cu anchetatori civili permanenţi;2) Înlăturarea ocaziilor de a apela la practici corupte în cadrul procedurilorde lucru guvernamentale.Constituţia din Singapore oferă la rândul său pârghii pentru asigurarea integrităţii în cadrul serviciului public. Preşedintele Republicii Singapore, care numeşte directorul CPIB la recomandarea Cabinetului sau unui ministru care acţionează în numele acestuia poate să revoce numirea directorului. La rândul său directorul poate să solicite cu consimţămintul preşedintelui să solicite investigaţii pe marginea unor informaţii, acuzaţii sau reclamaţii legate de o anumită persoană chiar dacă prim-ministrul refuză să-şi dea acordul. Orice persoană care săvârşeşte acte de corupţie poate fi amendată cu până la 100 000 de dolari, poate primi până la 5 ani închisoare sau ambele. Persoana vătămată de corupţie trebuie să returneze suma pe care a acceptat-o drept mită. Biroul a câştigat încrederea şi sprijinul publicului în lupta împotriva corupţiei:- Climatul cultural din Singapore care se opune serios corupţieiFuncţionarii publici sunt bine plătiţi, ceea ce diminuează considerabil disponibilitatea acestora de a se angaja în practice corupte. Integrarea României în Uniunea Europeană aduce în prim plan accelerarea reformei în administraţie publică şi implicit reforma funcţiei publice, depolitizarea structurilor administraţiei publice şi alinierea acesteia la standardele şi cerinţele Uniunuii Europene. Din moment ce Europa unită şi extinsă îşi propune să asigure un grad maximal de securitate, bunăstare şi confort cetăţenilor . Cetăţenii trebuie să fie convinşi că riscurile şi ameninţările cu care se pot confrunta sunt deja catalogate, analizate, că există solidaritate la vârf a decidenţilor. Art. 29 al Tratatului privind înfiinţarea Uniunea Europeană menţionează prevenirea corupţiei, organizată sau nu, precum şi lupta împotriva acestui fenomen printre obiectivele care permit crearea şi păstrarea unui spaţiu european de libertate, securitate şi justiţie, datorită unei mai strânse cooperări judiciare, poliţieneşti şi vamale şi datorită apropierii de reglementările dreptului penal. La Reuniunea Consiliului European de la Tampere din 1999, şefii de stat şi de guvern au adoptat această recomandare, menţionând corupţia, în contextul infracţionalităţii financiare, ca unul dintre sectoarele cu o importanţă deosebită pentru care trebuie căutate definiţii, incriminări şi sancţiuni comune. ,, Negocierea dosarului de aderare a României la UE s-a încheiat cu adoptarea a două clauze de salvgardare, una dintre ele vizând domeniul justiţiei afacerilor interne. Această clauză specifică de siguranţa poate fi activată cu votul majorităţii calificate a consiliului UE, de neîndeplinirea oricărei din următoareşe şapte cerinţe şi ar fi putut întârzia cu un an aderarea României la UE.Cele 7 puncte care se poate activa clauza de salvgardare din domeniul Justiţiei şi Afaceri Interne:- Implementarea Planului de Acţiune Shengen;- Asigurarea unui nivel ridicat al contorlului şi al supravegherii la viitoarele frontiere externe ale UE şi redactarea unui plan multi-anual de investiţii;- Elaborarea şi implementarea unui Plan de acţiune şi a unei Strategii integrate şi actualizate pentru reforma sistemului judiciar;- Accelerarea luptei împotriva corupţiei şi în special împotriva corupţiei la nivel înalt;- Realizarea unui audit independent asupra rezultatelor şi impactului generate de actuala Strategie Naţională Anticorupţie- Asigurarea unui cadru legislativ clar privind sarcinile. şi cooperarea dintre poliţie şi jandarmerie, precum şi elaborarea şi implementarea unui plan clar de recrutare care să permită progrese semnificative în completarea deficitului de personal la aceste structuri;- Elaborarea şi implementarea unei strategii multi-anulae coerente împotriva criminalităţii.”[7]
În Raportul din noiembrie 1998 Comisia Europeană menţiona că nu s-a făcut progrese reale în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate, controlul frontierelor ,,, în ciuda faptului că acestea se numărau printre priorităţile pe termen scurt ale parteneriatului de aderare”. În anul 1999, România a făcut demersuri pe lângă Secretariatul General al OECD pentru dobândirea statului de membru cu drepturi depline în Grupul de Lucru privind combaterea corupţiei în tranzacţiile comerciale internaţionale. Deficienţele cele mai mari semnalate de comisarii UE vizează lupta împotriva corupţiei din instituţiile statului şi combaterea criminalităţii organizate Planul de acţiune al Consiuliului de la Viena, din 1998 a definit corupţia ca fiind unul dintre comportamentele infracţionale, care ţin de criminalitatea organizată şi care necesită o acţiune prioritară. Prin aceasta criminalitatea organizată constituie o ameninţare majoră pentru toate elementele de bază a democraţiei, ea putând crea chiar o clasă politică alternativă, punând în pericol pacea socială şi dezvoltarea efectivă a ţării în care se manifestă. ,,Criminalitatea organizată produce un puternic impact politic, îndeosebi prin controlul exercitat de unele organizaţii mafiotice asupra unor politicieni, dar şi prin ameninţarea sau îngrădirea libertăţii de expresie obţinută de aceste organizaţii prin controlul instituit asupra a tot mai multe mijloace de comunicare în masă, care sunt transormate în instrumente deosebit de eficace în apărarea intereselor de grup, în atacuri asupra celor incomozi.”[8]Eforturile depuse pentru combarea şi prevenire corupţiei nu vor putea reuşi decât cu condiţia că toate componentele societăţii să accepte caracterul lor indispensabil. Semnalul cel mai important trebuie să vină de la conducători şi de la cei abilitaţi. Persoanele compromise nu trebuie numite în funcţi importante, funcţionarii care îşi asumă această responsabilitate importantă trebuie să fie ireproşabilă. Personalul trebuie să aibă integritatea neştirbită, fără a mai pune la îndoială angajamentul de a lupta împotriva practicilor corupte. Criteriile de selecţie sunt foarte stricte şi sunt recrutate personae cu calificări excelente. Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele:- punerea în executarea a legilor şi a celorlalte acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice precum asigurarea avizării acestora- elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, programelor, studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;-consilierea, controlul şi auditul public intern;- gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;- colectarea creanţelor bugetare;- reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;- relizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.”[9]Corupera şi atragerea în activităţi criminale a unor persoane cu răspundere, a unor funcţionari de stat, inclusiv din organele,în scpul asigurării securităţii membrilor comunităţii criminale, monopolizării şi extinderii sferei de acţiuni. Corupţia are două aspect esenţiale ale naturii umane: necessitate şi lăcomia. Deseori aceşti funcţionari recurg la infracţiuni de serviciu cum ar fi traficul de influenţă şi abuzul în serviciu . ,,Traficul de influenţă ce constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau de late foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţăasupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie indeplinirea unui act ce intră în îndatoriile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.”[10]Abuzul în serviciu este infracţiunea ce constă în îndeplinirea unui act sau îndeplinirea defectuasă a acestuia de către funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. O activitate eficientă de anchetare şi sancţionare încurajează comunitatea să raporteze actele de corupţie. Lupta nu poate fi câştigată doar prin simpla pedepsire a corupţilor şi printr-o îmbunătăţire a mecanismului birocratic, sunt necesare schimări fundamentale la nivelul atitudinii publicului. Atitudinea faţă de corupţie poate genera efecte de durată în lupta cu acest flagel. ,,Efectele corupţiei constau în încetinirea dezvoltării economice, inerţia şi ineficacitatea aparatului administrativ, cît şi instaurarea unui regim fiscal tot mai împovorător pentru populaţie; măsurile administartive sunt adoptate fără respectarea unor norme legale, contractele şi ofertele publice susnt câştigate de persoanele sau societăţile care au dat mita cea mai substanţială, fapt ce se reflectă şi în executarea unor lucrări de praostă calitate, în termene depăşite şi condiţii necorespunzătoare ori calitatea serviciilor este sub orice critică. “[11]Cetăţenii devin o forţă în lupta împotriva corupţiei, implicându-se prin acţiuni susţinute pentru a ridica standardele morale ale societăţii şi a îmbunătăţi sistemele de administrare a afacerilor în scopul prevenirii corupţiei. Omul judecă de multe ori prin prisma interesului individual. Acest interes imediat, individual, personal al individului, se ciocneşte cu interesul general, cu voinţa generală exprimată în legi şi alte acte normative. Factorul social priveşte structura pe clase şi categorii sociale a populaţiei, nivelul de educaţie şi cultură al membrilor societăţii formele de mobilitate socială, gradul de bunăstare sau de sărăcie, ca şi mecanismele de funcţionare a instituţiilor societăţii. Trebuie să avem în vedere că doar organele de forţă şi ale serviciilor speciale nu sunt suficiente pentru menţinerea sub control a crimei organizate, a corupţiei este necesară contribuţia unei opinii publice cît mai largi. Societatea sofisticată şi foarte bine educate care este dispusă să raporteze comportamentele corupte fără teama de repercusiuni, corupţia prosperă acolo unde publicul nu este conştient de drepturile sale.
[1] Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, New Haven and London, Yale University Press, 1968, p. 59. [2]Rusu marcel Ioan, Funcţionarul public şi corupţia, Sibiu, Ed. Universităţii Luvian Blaga din SIbiu, 2008, pag 33. [3]Mihail Udroiu, Drept penal: partea specială; Noul Cod Penal, Bucureşti Ed. C.H. Beck 2014, pag 341 [4] Carlson Kennethh, Chaiken Jan, White Collar Crime.Special Report of the Bureau of Justice Statitic, Washington, DC., U.S. Department of Justice, September, 1987 [5]Weber Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, 1993, pag 7 [6] Liviu Giurgiu, Cristian Giuseppe Zaharie, Drept administrativ: curs universitar, Bucureşti Ed. Pro Universitaria, 2010, pag 247. [7] Oana Băluţa, Cătălin Balan, Justiţie şi Afaceri Interne. Ed. Tritonic, 2007, pag 113. [8] Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima Organizată. Editura National. 1996 pag19. [9]Rusu Marcel Ioan op.cit., 58-59 [10]Mihail Udroiu, op.cit., 2014 pag 355 [11] Ion Pitulescu, op. cit., pag 17
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere. Statul de drept îşi asigură, în virtutea principiului legalităţii, bazele legale care îi permit să prevină şi să reprime comportamentele abuzive ale structurilor sale şi ale cetăţenilor, construind un climat în care omul să-şi valorifice drepturile şi libertăţile într-o ordine juridică activă. Garantarea dreptului la libertate şi siguranţă este principiul fundamental al procesului penal, prevăzut în Constituţie, Convenţia Europeană şi de Codul de Procedură Penală, potrivit căruia în cursul procesului penal nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privativă de libertate şi nici supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Libertatea este prerogativa omului de a acţiona fără nici un fel de constrângeri. Egalitatea reflectă echilibrul vieţii, absenţa oricăror practici sau decizii arbitrare care să aducă sau să plaseze oamenii pe poziţii de inegalitate. Libertatea nu poate exista decât între oameni liberi. Una din funcţiile statului este cea executivă şi administrativă care are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în practică a legilor, asigurarea funcţionării servicilor publice instituite în acest scop, precum şi elaborarea de acte normative date în baza legilor. Combaterea corupţie are drept rezultat întărirea încrederii şi loialităţi publicului faţă de stat, precum şi consolidarea capacităţilor financiare şi politice a statului de a-şi servi cetăţenii. Ar trebui mai întii de toate sa definim ce este corupţia, care este motivul pentru care unii primesc sau cer mita. Care sunt consecinţele dării de mită pentru securitatea naţională si ce ne spune Noul Cod Penal despre darea de mită. Corupţia este un fenomen complex, care îşi are rădăcinile în istoria socio-culturală a unei ţări, în dezvoltarea sa economică şi politică şi în politicile şi tradiţile sale birocratice. Samuel P. Huntington sublinia ,,corupţia poate fi definită prin referire la comportamentul oficialilor publici care deviază de la normele acceptate pentru a servi scopuri private.” [1]
Corupţia afectează dezvoltarea economică şi socială deoarece generează opţiuni greşite şi încurajează concurenţa în domeniul luării de mită şi nu ceea ce priveşte calitatea serviciilor. ,,Corupţia implică utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obţinerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câştig necuvenit:- abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu- frauda ( înşelăciunea şi prejudicierea unei alte persoane sau entităţi);- utilizarea fondurilor ilicite în finanţarea partidelor politice şi campaniilor electorale;- favoritismul;- instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achiziţiilor publice;- conflictul de interese ( prin angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei poziţii ori a unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul şi îndatoririle oficiale).”[2] Conform DEX-ului român mita înseamnă - sumă de bani sau obiecte date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios. Conform Noului Cod Penal ,, luarea de mită este infracţiunea ce constă în fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătura cu îndeplinirea, neîndiplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoriilor sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.” [3]Reforma anticorupţie este un proces lung, în cadrul căruia atitudinile şi comportamentele adecvate se învaţă şi se cultivă la toate nivelele. Reformele se pot încadra în patru categorii: prevenire, aplicare, informare publică şi dezvolatre instituţională. În fiecare situaţie, scopul final este transformarea curupţiei într-un act neprofitabil, care implică riscuri. Trebuie să existe un plan coerent de dezvoltare economică, care să fie dus până la capăt, dezvoltarea unei strategii coerente, generale şi complexe implică un angajament clar din partea liderilor politici în combaterea corupţiei indiferent de schimbările politice care au loc. Fiecare ţară sau regiune îşi are propia istorie şi cultură, propriul său sistem politic şi propriul set de valori şi fiecare se află într-un anumit stadiu de dezvoltare economică şi social. Este posibil ca o soluţie anticorupţie aplicată într-o ţară să nu funcţioneze în alta. Una dintre cele mai importante şi semnificative caracterisici ale fenomenului de corupţie o reprezintă dimensiunea sa politică, includerea în sfera ei de cuprindere a înalţilor demnitari. Cu o istorie marcată de profunde neclarităţi şi evidente partizanate politice, trebuie să-şi asume rolul important de factor de configurarea a dreptului, exercitându-şi funcţiile specifice în decorul extrem de colorat al realităţilor de astăzi. Cînd puterea se consumă în goana după agoniseală personală sau de partid fără un interes minim de a construi ceva şi pentru societate. Jan Chaiken şi Kennth Carlson într-un raport special întocmit pentru Biroul de statistică Penală al SUA,, comparaţi cu infractorii “ obişnuiţi” infractorii incluşi de categoria “ gulerelor albe,” au o probabilitate mai mare:a) ca procurorul să respingă orice acţiune penală declanşată împotriva lor (între 25-40 %) b) să evite plata cauţiunii (între 13-37%) c) să fie eliberaţi condiţionat,în loc de a fi privat de libertate (între 40-54%),d) să primească, în condiţiile unei sancţiuni constînd în privarea de liberatea, numai o pedeapsă minimă ( între 29-50 luni)”.[4]
Una din cele mai puternice arme legislative este folosită atunci cân un funcţionar public posedă proprietăţi inexplicabile sau are un nivel de trai care depăşeşte posibilităţile oferite de salariul său. Dacă funţionarul public respectiv nu poate oferi explicaţii satisfăcătoare, el se va face vinovat de corupţie. Max Weber sublinia că ,,procesul de raţionalizare şi birocratizare constînd în depersonalizarea relaţiilor sociale şi orientarea acţiunilor umane de către norme ori reguli instrumentate cu caracter raţional. Apariţia funcţionarului profesionist , ca element constitutiv pentru ordinea socială, este ,, stâlpul de rezistenţă al statului modern”.[5]Corupţia poate fi combătută dacă populaţia în general vede că liderii sunt cu adevărat dispuşi să lupte împotriva corupţiei, dacă oficiali de la cel mai înalt nivel dau dovadă de integritate şi de moralitate. Publicul are nevoie de încredere că lupta anticorupţie se află în mâini în care se poate avea încredere deplină. Pricipiile care guvernează ,,conduita profesională a funcţionarilor publici sunt următoarele:- supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţări;- prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal,în exercitarea funcţiei publice;-asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi a instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare;-imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarilor publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură în exercitare funcţiei publice;- integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj sau beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin, ori să abuzeze în vreun fel de această funcţie;- libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile cu respetarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri;- cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitatea funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, funcţionarilor publici trebuie să fie de bună-credinţă;- deschiderea şi transparenta, principiu conform căruia activităţiile desfăşuratede funcţionarii publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.”[6] Experienţa dovedeşte că, dacă fenomenul corupţiei nu este controlat, el se va intensifica.Odată ce s-a instaurat un sistem eficient de luare şi dare a mitei, oficialii corupţi au un motiv întemeiat pentru a solicita sume şi mai mari, creând o cultură a mitei, ce are drept consecinţă ineficienţa organizaţiei. Când Singapore a obţinut autonomia corupţia era larg răspândită în toate sectoarele serviciului public, noii lideri politici s-au grăbit să se ofere ca modele pentru oficialii publici: nu au făcut călătorii inutile pe banii publici, nu au comis nici un altfel de abuz şi au adoptat o politică a toleranţei zero faţă de corupţi. Prin exemplul personal, ei au creat un climat de onestitate şi integritate. Funcţionarii publici erau mult mai prost plătiţi decât angajaţii din sectorul privat. În septembrie 1952 guvernul a decis să înlocuiască Biroul Anticorupţie (mulţi angajaţi ai acestui birou erau deseori implicaţi în acte de corupţie) cu Biroul de Investigare a Practicilor Corupte.Măsuri administrative:1) Înlocuirea ofiţerilor de poliţie detaşaţi cu anchetatori civili permanenţi;2) Înlăturarea ocaziilor de a apela la practici corupte în cadrul procedurilorde lucru guvernamentale.Constituţia din Singapore oferă la rândul său pârghii pentru asigurarea integrităţii în cadrul serviciului public. Preşedintele Republicii Singapore, care numeşte directorul CPIB la recomandarea Cabinetului sau unui ministru care acţionează în numele acestuia poate să revoce numirea directorului. La rândul său directorul poate să solicite cu consimţămintul preşedintelui să solicite investigaţii pe marginea unor informaţii, acuzaţii sau reclamaţii legate de o anumită persoană chiar dacă prim-ministrul refuză să-şi dea acordul. Orice persoană care săvârşeşte acte de corupţie poate fi amendată cu până la 100 000 de dolari, poate primi până la 5 ani închisoare sau ambele. Persoana vătămată de corupţie trebuie să returneze suma pe care a acceptat-o drept mită. Biroul a câştigat încrederea şi sprijinul publicului în lupta împotriva corupţiei:- Climatul cultural din Singapore care se opune serios corupţieiFuncţionarii publici sunt bine plătiţi, ceea ce diminuează considerabil disponibilitatea acestora de a se angaja în practice corupte. Integrarea României în Uniunea Europeană aduce în prim plan accelerarea reformei în administraţie publică şi implicit reforma funcţiei publice, depolitizarea structurilor administraţiei publice şi alinierea acesteia la standardele şi cerinţele Uniunuii Europene. Din moment ce Europa unită şi extinsă îşi propune să asigure un grad maximal de securitate, bunăstare şi confort cetăţenilor . Cetăţenii trebuie să fie convinşi că riscurile şi ameninţările cu care se pot confrunta sunt deja catalogate, analizate, că există solidaritate la vârf a decidenţilor. Art. 29 al Tratatului privind înfiinţarea Uniunea Europeană menţionează prevenirea corupţiei, organizată sau nu, precum şi lupta împotriva acestui fenomen printre obiectivele care permit crearea şi păstrarea unui spaţiu european de libertate, securitate şi justiţie, datorită unei mai strânse cooperări judiciare, poliţieneşti şi vamale şi datorită apropierii de reglementările dreptului penal. La Reuniunea Consiliului European de la Tampere din 1999, şefii de stat şi de guvern au adoptat această recomandare, menţionând corupţia, în contextul infracţionalităţii financiare, ca unul dintre sectoarele cu o importanţă deosebită pentru care trebuie căutate definiţii, incriminări şi sancţiuni comune. ,, Negocierea dosarului de aderare a României la UE s-a încheiat cu adoptarea a două clauze de salvgardare, una dintre ele vizând domeniul justiţiei afacerilor interne. Această clauză specifică de siguranţa poate fi activată cu votul majorităţii calificate a consiliului UE, de neîndeplinirea oricărei din următoareşe şapte cerinţe şi ar fi putut întârzia cu un an aderarea României la UE.Cele 7 puncte care se poate activa clauza de salvgardare din domeniul Justiţiei şi Afaceri Interne:- Implementarea Planului de Acţiune Shengen;- Asigurarea unui nivel ridicat al contorlului şi al supravegherii la viitoarele frontiere externe ale UE şi redactarea unui plan multi-anual de investiţii;- Elaborarea şi implementarea unui Plan de acţiune şi a unei Strategii integrate şi actualizate pentru reforma sistemului judiciar;- Accelerarea luptei împotriva corupţiei şi în special împotriva corupţiei la nivel înalt;- Realizarea unui audit independent asupra rezultatelor şi impactului generate de actuala Strategie Naţională Anticorupţie- Asigurarea unui cadru legislativ clar privind sarcinile. şi cooperarea dintre poliţie şi jandarmerie, precum şi elaborarea şi implementarea unui plan clar de recrutare care să permită progrese semnificative în completarea deficitului de personal la aceste structuri;- Elaborarea şi implementarea unei strategii multi-anulae coerente împotriva criminalităţii.”[7]
În Raportul din noiembrie 1998 Comisia Europeană menţiona că nu s-a făcut progrese reale în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate, controlul frontierelor ,,, în ciuda faptului că acestea se numărau printre priorităţile pe termen scurt ale parteneriatului de aderare”. În anul 1999, România a făcut demersuri pe lângă Secretariatul General al OECD pentru dobândirea statului de membru cu drepturi depline în Grupul de Lucru privind combaterea corupţiei în tranzacţiile comerciale internaţionale. Deficienţele cele mai mari semnalate de comisarii UE vizează lupta împotriva corupţiei din instituţiile statului şi combaterea criminalităţii organizate Planul de acţiune al Consiuliului de la Viena, din 1998 a definit corupţia ca fiind unul dintre comportamentele infracţionale, care ţin de criminalitatea organizată şi care necesită o acţiune prioritară. Prin aceasta criminalitatea organizată constituie o ameninţare majoră pentru toate elementele de bază a democraţiei, ea putând crea chiar o clasă politică alternativă, punând în pericol pacea socială şi dezvoltarea efectivă a ţării în care se manifestă. ,,Criminalitatea organizată produce un puternic impact politic, îndeosebi prin controlul exercitat de unele organizaţii mafiotice asupra unor politicieni, dar şi prin ameninţarea sau îngrădirea libertăţii de expresie obţinută de aceste organizaţii prin controlul instituit asupra a tot mai multe mijloace de comunicare în masă, care sunt transormate în instrumente deosebit de eficace în apărarea intereselor de grup, în atacuri asupra celor incomozi.”[8]Eforturile depuse pentru combarea şi prevenire corupţiei nu vor putea reuşi decât cu condiţia că toate componentele societăţii să accepte caracterul lor indispensabil. Semnalul cel mai important trebuie să vină de la conducători şi de la cei abilitaţi. Persoanele compromise nu trebuie numite în funcţi importante, funcţionarii care îşi asumă această responsabilitate importantă trebuie să fie ireproşabilă. Personalul trebuie să aibă integritatea neştirbită, fără a mai pune la îndoială angajamentul de a lupta împotriva practicilor corupte. Criteriile de selecţie sunt foarte stricte şi sunt recrutate personae cu calificări excelente. Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele:- punerea în executarea a legilor şi a celorlalte acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice precum asigurarea avizării acestora- elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, programelor, studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;-consilierea, controlul şi auditul public intern;- gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;- colectarea creanţelor bugetare;- reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;- relizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.”[9]Corupera şi atragerea în activităţi criminale a unor persoane cu răspundere, a unor funcţionari de stat, inclusiv din organele,în scpul asigurării securităţii membrilor comunităţii criminale, monopolizării şi extinderii sferei de acţiuni. Corupţia are două aspect esenţiale ale naturii umane: necessitate şi lăcomia. Deseori aceşti funcţionari recurg la infracţiuni de serviciu cum ar fi traficul de influenţă şi abuzul în serviciu . ,,Traficul de influenţă ce constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau de late foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţăasupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie indeplinirea unui act ce intră în îndatoriile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.”[10]Abuzul în serviciu este infracţiunea ce constă în îndeplinirea unui act sau îndeplinirea defectuasă a acestuia de către funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. O activitate eficientă de anchetare şi sancţionare încurajează comunitatea să raporteze actele de corupţie. Lupta nu poate fi câştigată doar prin simpla pedepsire a corupţilor şi printr-o îmbunătăţire a mecanismului birocratic, sunt necesare schimări fundamentale la nivelul atitudinii publicului. Atitudinea faţă de corupţie poate genera efecte de durată în lupta cu acest flagel. ,,Efectele corupţiei constau în încetinirea dezvoltării economice, inerţia şi ineficacitatea aparatului administrativ, cît şi instaurarea unui regim fiscal tot mai împovorător pentru populaţie; măsurile administartive sunt adoptate fără respectarea unor norme legale, contractele şi ofertele publice susnt câştigate de persoanele sau societăţile care au dat mita cea mai substanţială, fapt ce se reflectă şi în executarea unor lucrări de praostă calitate, în termene depăşite şi condiţii necorespunzătoare ori calitatea serviciilor este sub orice critică. “[11]Cetăţenii devin o forţă în lupta împotriva corupţiei, implicându-se prin acţiuni susţinute pentru a ridica standardele morale ale societăţii şi a îmbunătăţi sistemele de administrare a afacerilor în scopul prevenirii corupţiei. Omul judecă de multe ori prin prisma interesului individual. Acest interes imediat, individual, personal al individului, se ciocneşte cu interesul general, cu voinţa generală exprimată în legi şi alte acte normative. Factorul social priveşte structura pe clase şi categorii sociale a populaţiei, nivelul de educaţie şi cultură al membrilor societăţii formele de mobilitate socială, gradul de bunăstare sau de sărăcie, ca şi mecanismele de funcţionare a instituţiilor societăţii. Trebuie să avem în vedere că doar organele de forţă şi ale serviciilor speciale nu sunt suficiente pentru menţinerea sub control a crimei organizate, a corupţiei este necesară contribuţia unei opinii publice cît mai largi. Societatea sofisticată şi foarte bine educate care este dispusă să raporteze comportamentele corupte fără teama de repercusiuni, corupţia prosperă acolo unde publicul nu este conştient de drepturile sale.
[1] Samuel P. Huntington, Political Order in Changing Societies, New Haven and London, Yale University Press, 1968, p. 59. [2]Rusu marcel Ioan, Funcţionarul public şi corupţia, Sibiu, Ed. Universităţii Luvian Blaga din SIbiu, 2008, pag 33. [3]Mihail Udroiu, Drept penal: partea specială; Noul Cod Penal, Bucureşti Ed. C.H. Beck 2014, pag 341 [4] Carlson Kennethh, Chaiken Jan, White Collar Crime.Special Report of the Bureau of Justice Statitic, Washington, DC., U.S. Department of Justice, September, 1987 [5]Weber Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, 1993, pag 7 [6] Liviu Giurgiu, Cristian Giuseppe Zaharie, Drept administrativ: curs universitar, Bucureşti Ed. Pro Universitaria, 2010, pag 247. [7] Oana Băluţa, Cătălin Balan, Justiţie şi Afaceri Interne. Ed. Tritonic, 2007, pag 113. [8] Ion Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima Organizată. Editura National. 1996 pag19. [9]Rusu Marcel Ioan op.cit., 58-59 [10]Mihail Udroiu, op.cit., 2014 pag 355 [11] Ion Pitulescu, op. cit., pag 17
Linia Maginot a Uniunii Europene
Prin luarea măsurilor de siguranţă, se urmăreşte combaterea şi neutralizarea anumitor stări de pericol care creează o temere deosebită, crearea unei atmosfere de linişte şi siguranţă în locul stării actuale de incertitudine şi pericol. Uniunea Europeană traversează în momentul de faţă un proces de redefinire a identităţii şi coeziuni interne, în contextul noilor ameninţări ar trebui luate în calcul şi sub prisma gradului de dezordine în diplomaţia internaţională. Uniunea Europeană are nevoie de o strategie de natură politică şi geopolitică şi de relaţii internaţionale. A vorbi despre NATO înseamnă să vorbeşti de SUA, a vorbi de UE înseamnă să vorbeşti Germania. Până în anii 2010 Franţa şi Germania erau considerate ,,statele locomotive” ale Uniunii Europene acuma rolul de locomotivă îi revine doar Germaniei, transformând UE într-un simplu instrument al politicii germane iar Franţei îi revine rolul ,,primului vagon”.,,Unul din demersurile esențiale ale teoriei realiste contemporane se bazează pe faptul că înțelegerea fenomenelor internaționale pornește în mod fundamental doar de la distribuirea capacităților economice și militare între jucătorii esențiali ai sistemului .[1]” Începând cu Tratatul de la Maastricht ,,Uniunea Europeană a admis necesitatea unei politici externe și de securitate comune, însă fără a stabili ce era aceasta sau cum va fi determinată și implementată. Zece ani mai târșiu, UE era pe punctual de a înființa o forță de reacție rapidă de 60 000 de oameni pentru intervenții și misiuni de menținere a păcii. La îndemnul Franței și spre iritarea vizibilă a Casei Albe, guvernele europene se apropiau și de un accord privind o organizație autonomă de apărare capabilă să acționeze la distanță și independentă de NATO[2].” Pe când Germania consideră că America şi principalele ei aliaţi urmăresc obiective conflictuale, elita germană fiind nevoită de a-şi folosi pârghiile de cooperare europeană în domeniul apărării pentru a-şi urmări interesele în mod separat de cadru atlantic. Kennet Waltz atribuie ,,ranguri puterilor după mărimea populației și a teritoriului, dotarea cu resurse, capacitatea economică, puterea militară, stabilitatea politică și competența conducerii.”[3] Diplomaţia Germaniei la etapa actuală este una dintre cele mai bune, iar ca să ai o diplomaţie abilă ai nevoie şi de servicii de informaţii pe măsură. Termenul de serviciu de informații se referă la o organizație care culege și evaluează informații ce țin de politica externă, internă și de securitatea, prin canale deschise și secrete. Serviciile de informații sunt agenții guvernamentale care joacă un rol important într-un stat democratic, protejând securitatea națională și ordinea publică. ,,Serviciul Federal de Informații, sau Bundesnarichtendienst (BND) , este serviciul de informații externe, o agenție federală care se subordonează șefului Cancelariei Federale. Principala sa sarcină este de a culege informații relevante și valoroase despre statele străine, informații care să ajute la elaborarea politicilor externă și de securitate ale Germaniei. Atenția și resursele serviciului sunt orientate către regiunile cu potențial de criză.[4]”Sarcina pentru a culege și evalua informații cu privire la activități extremiste care pun în pericol securitatea Germaniei și la orice alte activități derulate de cetățenii străini îi revine Biroului Federal pentru Protecția Constituției, sau Bundesamt fur Verfassungsschutz (BfV) este serviciul intern de informații şi este o agenție federală care se subordonează Ministerului Federal de Interne. În ceea ce priveşte diplomaţia economică a Germaniei în interiorul UE Heilbrun sugerează chiar că ,,Germania îşi pierde interesul faţă de adâncirea integrării cu Franţa, şi încearcă, în schimb, să realizeze hegemonia asupra Europei de Est. Heilbrun sugerează că Germania foloseşte lărgirea UE ca un mijloc de a se emancipa în raport cu Franţa. Noii membri UE îi vor permite Germaniei să creeze un bloc nordic ai cărui noi membri sunt conştienţi de îndatorarea lor faţă de Germani, fiind posibil să caute sfaturi la Berlin şi nu la Paris.”[5] După cum consideră Andrei Miroiu ,,că spațiul veritabil de testare nu poate fi decât laboratorul științelor politice, istoria organizărilor poltice umane, în cazul relațiilor internaționale-istoria militară și diplomatică a actorilor internaționali. Istoria este poligonul de testare a teoriilor formulate în științele politice.”[6] Germania pe parcursul istoriei sale nu a dus niciodată lipsa de politicieni calculaţi iar unii autori germani au lansat o serie de abordări care au devenit obiect de dezbatere şi analiză publică determinând curente de opinie, orientări politice şi ideologice.
Bismark este prototipul politicianului foarte calculat şi care ştie să guverneze din umbră, dar se ştie că el este decidentul. Buna cunoaştere a realităţilor poltice europene au făcut imposibilă evoluţia tradiţiilor şi a instituţiilor capabile să perpetueze conducerea inteligentă externă germane fiind printre altele ambasador în Rusia şi Franţa. Nominalizat de către regele Wilhelm I, drept cancelar (prim-ministru) la 23 septembrie 1862. Uzând de diplomaţia abilă va declanşa şi va câştiga războaiele împotriva Danemarciei (1864) şi Franţei (1870-1871), punând bazele Germaniei, a fost omul potrivit pentru construcţia Germaniei. Dispariţia sa de pe scena politică în 1890 a fost semnul unei scăderi profunde a calităţii diplomaţiei ţării. Școala germană este considerată cea mai veche și importanță grupare științifică. Precursorul și fondatorul geopolitcii germane a fost Friedrich Ratzel ( 1844 – 1904), creator de școală știiințifică, personalitate complexă care a dominat sârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. Creatorul școlii geopolitice germane a fost Karl Haushofer (1869 -1946) militar de carieră( a ajuns până la gradul de general). În demersul sâu teoretic K. Haushofer consideră că ,,geopolitica e tot ce se poate ști astăzi despre o țară, privită ca piesă sau ca organism în angrenajul politic mondial”. ,,Ratzel formulează și o serie de legi ale spațiului și așezării în spațiu. Cum avea să sublinieze chiar autorul german aceste legi topesc în ele totalitatea principiilor privind creșterea spațială a statelor. Iată sistematizarea lor oferită oferită de Ratzel: 1) Spațiul unui stat crește o dată cu creșterea culturii sale.2) Creșterea spațială a statelor însoțește alte manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt forța ideilor, intensitatea comerțului, activitatea desfășurată în diferite sfere 3) Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităților politice având o importanţă mai redusă4) Frontiera constituie organul periferic al statului și în această calitate servește drept martor al creșterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum și al schimbărilor survenite în organismul său.5) În creșterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale flufiilor și râurilor, zone bogate în diferite resurse6) Primul impuls de creștere teritorială este primit de statele nedezvoltate, din exterior de la civilizațiile mai avansate.Tendința generală de asimilare sau absorbţie a națiunilor mai slabe se autoîntreține prin înglobaea de noi teritorii sau, după cum se exprimă autorul german, ,, istoria mișcărilor de expansiune arată că pofta vine mâncând.”[7] Divide et impera a fost utilizată de naţiunile care au încercat să-şi slăbească rivalii sau să-i menţină cum erau. Împărţiri şi desfiinţări ale Poloniei din 1772, 1793,1795,1940 (între Rusia, Prusia, Austria, Germania) care într-un anumit sens au marcat sfârşitul perioadei clasice a balanţei de putere prin excluderea celorlalte ar fi răsturnat balanţa de putere. În tratatul din 1772 încheiat între Austria şi Rusia, chiar erau stipulate că ,,achiziţiile … vor fi complete egale, fiind interzis ca dimensiunea unei porţiuni să depăşească partea celuilalt. În cazul României avem anexarea Basarabiei în 1812-1918, 1940-1941, 1944-1991, 1991-Republica Moldova cu o independenţă relativă (Armata a 14 rusă în Transnistria). După al doilea război mondial, divizarea Germaniei a reprezentat o soluţie temporară, în această perioadă RFG a devenit un stat ,, semi-suveran” în sensul că înterpretarea perdominantă a articolului 24 din Constituţia RFG împiedica implicarea Budeswehr în alte activităţi în afară de cele de ,, auto-apărare”. După colapsul brusc al blocului sovietic, problema germană a reapărut în mod subit şi neaşteptat ca chestiune centrală.
Meritul reunificării Germaniei – un caz unic de fuziune într-o epocă de fisiune aparține lui Helmut Kohl, pe 28 noiembrie 1989 a prezentat un program de care conducea prudent la unificarea Germaniei. Administraţia Kohl nu a consultat opinia anglo-franceză în chestiunea unificării germane înainte de a face din această politică un obiectiv declarat. În al doilea rând, negocierele cu Uniunea Sovietică şi Polonia privind unificarea au avut loc bilateral. ,,Nici britanicii, nici francezii nu se grăbeau să îi vadă pe germani reuniți. Mai mult francezii contau pe Gorbaciov să se opună unificării Germaniei – cum le explica Mitterand consilierilor săi pe 28 noiembrie 1989, ,, nu trebuie să fac eu nimic; îi vor opri sovieticii. Nu vor îngădui niciodată o Germanie mare atât de aproape de ei [8].” Reprezentanţii neorealismului au ajuns la concluzii în general pesimiste în vederea rolului Germaniei unificate în emeregentă polticii internaţionale (Mearsheimer, 1990; Layne, 1993; Waltz, 1999). ,,Mearsheimer prezice o revenire la multipolarism în Europa, în timp ce Layne şi Waltz pun accent pe apariţia unei multipolarităţi la nivel global, în care Germania, Japonia şi China se afirmă şi se balansează puterea SUA. Însă fiecare recunoşte că în lipsa unei ameninţări sovietice puternice, dispare nevoia ca Germania să fie legată de garanţia de securitate oferită de NATO.[9]” Germania s-a implicat în iniţiative concepute pentru a reduce temerile Rusiei cu privire la extinderea NATO. De altfel aducerea Rusiei la masa dialogului în criza Ucraineană este propunerea Germaniei. În timp ce SUA rămâne cea mai puternică ţară din lume, nu pot menţine singure pacea şi prosperitatea internaţională, şi niciun caz nu le pot extinde. Sucesul presupune parteneri, iar aceasta înseamnă menţinerea vechilor alianţe şi dezvoltarea unor reţele noi, care implică puteri în ascensiune, cum sunt China, India şi Brazilia.[10] Conflictul Ucrainean cu regiunile separatiste a apărut în momentul când relaţiile ruso-germane erau foarte bune. După destrămarea URSS a urmat extinderea NATO spre est. Mai întâi în 1998 au fost admise Cehia, Ungaria şi Polonia iar în 2004 admiterea Estoniei, Letoniei, României şi Bulgariei care ia surprins pe ruşi. Strategia pe termen lung în care prevede încercuirea treptată şi izolarea Rusiei, iar dorinţa ucrainenilor de a adera la structurile euro-atlantice reprezintă un pericol şi un coşmar pentru ruşi. Principalele riscuri pe care ruşii le consideră ameninițări la adresa Federației Ruse sunt:- riscul slăbirii influenței politice, economice și militare în lume-instalarea de baze militare străine și desfășurarea de trupe importante în apropiere de frontierele ruse;- apariția și escaladarea unor conflicte atât în interioul țării cât și la frontierele sale. Dacă în 2004 ruşii erau prea slabi pentru a pune piedici aderării în prezent v-a încerca prin toate metodele de a se opune aderării Ucrainei la NATO.,, Printre ruși domină superstiția stranie conform căreia ei ar fi predestinat să cucerească lumea. Apelurile la bravură această idee de soartă inevitanilă și pe recompensele sale glorioase dau greș arareori. Unui sentiment de acest tip i-a fost atribuită remarcabila răbdare și rezistenșă care distinge soldatul rus în mijlocul celor mai mari privațiuni -impresii au fost adunate de către Neill S. Brown în 1851-1852 pe când era ministru al Statelor Unite în Rusia. “[11] Conducătorii ruşi percep ţara lor ca pe o putere, tratată cu dispreţ de UE şi SUA iar o posibilă cedare Ucrainei în sfera de influenţă a occidentului ar însemna pentru Rusia că nu este în stare să rezolve o problemă regională, cum poţi să te consideri o putere globală când nu eşti în stare să rezolvi o problemă regională. ,,Schmbarea masivă a structurilor socioeconomice și a institițiilor, a modului de viață și de gândire nu au fost în stare să afecteze ,, forța elementară și persistența”. Forța elementară și perseveranța rușilor, inițiativa americanilor, bunul simț nedogmatic al englezilor și disciplina și duritatea germanilor sunt unele dintre calități care se vor manifesta în bine sau în rău.[12] “Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social și statal, fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere și explicare din perspectiva geografică a statului, a evoluției și puterii sale. Astfel, el depășește granițele geografiei politice și face analiză geopolitică. Ratzel valorifică în interior, pentru sine și pentru stat, pământul care nu fusese încă ocupat: aceasta este colonizarea internă. Dacă nici aceasta nu mai ajunge, atunci poporul năvălește în afară și apar toate acele forme ale creșterii spațiale (...) care duc în cele de urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii: aceasta este colonizarea externă. Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns legată de această colonizare.[13] Un exemplu recent este Crimeea care a trecut sub administraţia Moscovei iar ruperea de teritorii în Ucraina încă nu s-a terminat. ,,John Adams, fost preşedinte al Statelor Unite era citat la finele secolului XVIII cu menţiunea: ,, Sunt două metode pentru a cuceri o naţiune: una prin sabie şi cealaltă prin îndatorări.[14]” Ruşii au ales sabia iar strategia transformării unor minorităţi etnice sau religioase în state naţionale a funcţionat întotdeauna.
,,Psihologia Linie Maginot a statului-major francez în perioada interbelică a devenit un sinonim pentru gândirea strategică greșită. În timp ce tehnlogia modernă. mai ales tendința spre mecanizarea transporturilor și comunicațiilor, indica probalitatea unui război de mișcare, statul-major francez continua să gândească în termini luptelor de tranșee din primul război mondial. Pe de altă parte potențialul strategic al războiului mecanizat, statul-major german și-a planificat campanile în termini unei mobilități fără precedent. Conflictul dintre cele două concepții nu numai în Franța dar și în Polonia și Uniunea Sovietică a produs prin blitzkrieg o superioritate a puterii.”[15]Uniunea Europeană se confruntă cu probleme interne cum ar fi Grecia, Spania, Italia Marea Britanie şi nu-şi permite luxul ca să mai primească în forma ei actuală o Ucraină care se confruntă cu serioase probleme legate de corupţie, financiare şi economice, să presupunem pentru un moment că se va termina lupta ucraunenilor cu separatişti şi va începe o altă luptă dintre oligarhi fiecare cu armata sa. ,,Viziunea imperială a rusilor nu a dispărut niciodată (nici n-ar fi fost posibilă), pe fondul unei poltici expansionist secular, a unei politici externe ruseşti marcată de Războiul Rece, frustrările militare, umilinţa naţională etc. Lunga şi dureroasa tranziţie rusească alimentează în mod firesc idea imperială şi nostalgie după URSS. “[16] Ucraina ori va fi cucerită întreg teritoriul de ruşi ori va trebui împărţită în zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etnoculturale. Ucraina este un stat artificial cu teritorii care au aparţinut României, Ungariei, Poloniei. În perioada interbelică România şi Polonia erau vecini.
Atât Varşovia cât şi Bucureştiul consideră absurde împărţirea vestului Ucrainei. Mai mult Varşovia şi-a asumat rolul de lider regional în spaţiul ex-sovietic şi este avocatul Ucrainei în Uniunea Europeană. Cu cât conflictul se va prelungi cu atât Ucraina va deveni mai săracă, iar Ucraina de vest, catolică, cu regiuni mai puţin dezvoltate aspiră cu cea mai mare dorinţă spre Uniunea Europeană. Limba ucraineană se aseamănă foarte mult cu limba poloneză iar ura ucrainenilor faţă de ruşi devine tot mai mare şi tot ce rusesc ucraineni vor renunţa treptat, odată cu trecerea a limbii ucrainene de la alfabetul chirilic la cel latin vom avea de facto o limbă poloneză cu mici diferenţe.
Polonia se dezvoltă rapid pe când Ucraina de vest va deveni şi mai săracă, diferenţa enormă în termeni de dezvoltare în care vom avea o situaţie asemănătoare cu cea a RFG şi RDG, iar unificarea s-ar putea produce după modelul german sau prin aderarea Ucrainei de Vest la Uniunea Europeană, Polonia fiind un membru cu greutate în politica Uniunii Europene . Ucraina centrală unde minorităţile etnice şi lingvistice sunt slab reprezentate. Ucraina estică, ortodoxă, puternic rusificată, unde este concentrată puterea economică a ţării. Kievul nu este pregătit pentru o confruntare cu Moscova, cu cât conflictul se prelungeşte cu atât ruşii se vor extinde spre frontiera României, ucraineni vor rămâne fără ieşire la Marea Neagră. Centrul politic al Ucrainei (autorităţile supreme) sunt concentrate în Kiev, centrele economice sunt reprezentate de Dnepropetrovsk, Harkov, Nicolaev şi Donbas iar centrul intelectual şi al afacerilor este Odesa. Fără centrele economice şi cel al afacerilor din Ucraina va rămâne doar centrul politic cu ,, Knezatul Kievean"
. Raporturile ruso-române n-au fost niciodată cordiale iar relaţiile româno-ucrainene sunt complexe, adesea contradictorie (şelful continental al Mării Negre şi Insula Şerpilor, Canalul Bâstroe, încălcarea drepturilor omului a minorităţii române din Ucraina). De politica României va depinde dacă ruşii se vor opri pe Nistru sau pe Prut, de politica României va depinde dacă frontiera NATO va fi pe Nistru sau pe Prut! Un scenariu ar putea fi cererea guvenului de la Chişinău ca Alianţa Nord Atlantică să treacă Prutul pentru apărarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. În perioada interbelică România și-a datorat abilitatea de a juca un rol mai mare decât resursele sale, în principal personalității unui singur om, ministrul de externe Nicolae Titulescu. Pentru unii criza este provocată pentru celălalt este accidentală. Este o ocazie bună pentru Bogdan Aurescu de a modifica raporturile de forţă din zonă, iar pentru asta vorba lui Nicolae Titulescu: "Dati-mi o bună politica internă şi va dau o bună politică externă!"
Soarta europei se va decide pe frontiera rusă cu cea a Poloniei, României, Finlandei şi a Statelor Baltice. Potrivit lui Robert Kagan, în timp ce ,, Europa se îndepărtează de putere sau, cu alte cuvinte, trece dincolo de putere, într-o lume a legilor, a regulilor a negocierii şi a cooperării transnaţionale.., Statele Unite ale Americii rămân împotmolite în istorie, exercitând puterea într-o lume anarhică, hobbesbiană în acele legi şi reguli înternaţionale care nu sunt sigure şi în care securitatea adevărată, apărarea şi promovarea unei ordini liberale depind de posesia şi folosirea forţei militare.”[17] Foametea de spațiu devine explicabilă și are un temei adevărat atunci când se înregistrează o densitate prea mare, care nu mai asigură condiții potrivite de evoluție: ,, Pe un teren mic, oamenii devin prea numeroși, se apropie unii de alții, se încaieră și se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spațiu nou de colonizare.[18] Dezvoltarea economică şi militară a Chinei este acceptată ca o oportunitate, pentru a-şi menţine ritmurile de creştere care sfidează legile economiei. China are nevoie de noi teritorii iar aceste spaţii libere se găsesc în Rusia şi în Africa. Din momentul în care Rusia va fi distrusă din interior după scenariul dispariţiei URSS şi principiul ,,dezbină pentru a domina” rezultatul final va fi împărţirea teritorială în mai multe state slave mici şi slabe iar China de azi nu se compară cu China anilor 90 şi aceste state slave nu vor putea face faţă ,,migraţiei” chineze.
Pe 28 martie Angela Merkel i-a oferit liderului chinez Xi Jinping o hartă a Chinei din 1735, harta pe care Merkel a numit-o „prima hartă exactă a Chinei” si care cuprinde toate teritoriile care au fost pierdute de atunci de catre Beijing, inlcuzand aici Mongolia si o parte importantă din Siberia. Însa pe această hartă apar si alte teritorii care fac astăzi parte din teritoriul Rusiei, cum ar fi si Insula Sahalin. Stirea despre harta-cadou, aparuta în media din Hong Kong pentru prima oară, a făcut efectiv explozie pe internetul chinezesc şi în mass-media natională, stârnind un imens val de sentimente patriotice. În acelasi timp pe internet au apărut o sumedenie de multumiri adresate de bloggerii chinezi Angelei Merkel sub ideea ca această hartă este ”mai grăitoare decât o sută de mii de cuvinte”, generând un val de sentimente pro-germane.[19] Pe de altă parte ruşii este unicul aliat de încredere, odată cu ştergerea de pe agenda NATO a problemei ruse următoarea ţară în prim plan va fi China iar chinezii înţeleg foarte bine acest lucru. Parteneriatul dintre China şi Rusia în sfera militară ţine de interesele vitale ale ambelor ţări în spaţiul Asiatic şi de marginalizarea influenţei SUA în Asia. Investiţiile şi modernizarea armatei sunt semne că China se întoarce la o imagine de putere în care aspectele economice,politice şi militare coexistă. Guvernul chinez încearcă să exporte în Africa modelul său de dezvoltare bazată pe un sistem de pieţe restricţionate de prioritatea fundamentală a menţinerii unui guvern totalitar şi a unui partid unic. Africa cu cele mai întinse zone împadurite din lume, cele mai mari bogătii de pe glob,cu economii fragile care ţine strâns sub control puterea politică, cu cele mai sărace ţări din lume. Dezvoltarea tehnologiei din ultimii ani a transformat societatea sub multe aspecte. Cu toate acestea, se consideră ca ţările dezvoltate din punct de vedere industrial nu se află decât la începutul utilizării unor tehnologii care nu s-au maturizat şi care se află încă în plină dezvoltare. Europenii resping politica de forţă care au dominat relaţiile internaţionale timp de secole cu consecinţe teribile. Prin acceptarea şi aplicarea conceptului de siguranţă a statului, în opoziţie cu actualul drept european al drepturilor omului, se urmăreşte restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului, prin exercitarea unui control mai strict asupra individului ca persoană. Construirea unei Europe unite se face ca urmarea forţei de atracţie economică a acesteia a acceptării de către europeni a unei sistem de valori comun precum şi a conştientizării comunităţii de destin a ţărilor europene. Schimbările profunde care se petrec în mediul de securitate marchează începutul unei noi ere . Cea mai mare amenințare la adresa statelor democratice sunt riscurile la adresa securității interne ca urmare a actelor teroriste și migrației ilegale. Preîntâmpinarea săvârşiri altor fapte de cruzime presupune realizarea unor obstacole în calea realităţilor din care ar decurge starea de pericol, mergându-se până la suprimarea definitivă a acestora, făcând imposibilă săvârşirea în viitor a unor fapte de cruzime generate de existenţa respectivelor stări de pericol.
Eliminarea fundamentaliştilor din societatea europeană nu este posibilă doar cu legi, cu legi care să limiteze libertatea de exprimare a europenilor, trebuie de limitat persoanele care migrează în UE şi care nu acceptă sistemul de valori europene şi reprezintă un grad de pericol social ridicat ar trebui monitorizaţi în ,,centre educative” construite în Groenlanda de genul Guantanamo care vor urma programe intensive de reintegrare socială ,,educaţi” de soldaţi din UE membre NATO, de preferat acei care au luptat în Afganistan şi în Irak. De educat 1-3 ani maxim şi pe urmă să fie deportaţi în ţările lor de origine pentru a nu se repeta precedentul Kosovo. Motivaţia puterilor poltice care stă la baza celor mai însemnaţi paşi în relaţiile internaţionale. Între germani şi americani există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte modul în care aceştia văd rolul lor în lumea de azi, Germania întotdeauna a manifestat o tendinţă pronunţată de a-şi plasa interesele mai presus racţia internaţională comună. Europa neavând mijloace necesare de a menţine pacea la periferie iar criza din Ucraina demonstrează acestă incapacitate, Federaţia Rusă nu doreşte să-i afecteze interesele geostrategice la Marea Neagră şi nu va ceda la această zonă. Polonia a început înarmarea, acest lucru trebuie să facă şi România, neglijarea tendințelor globale sau pe cale de a deveni globale poate avea efecte dramatice pentru orcine, indiferent de mărime și putere. Fiind în prima linie anume pe aceste teritorii se vor duce luptele grele.
REACOMANDRealpolitik-ul lui Putin.By doctor 13.5.14 Brzezinski, Crimeea, Georgia, heartland, MAP, neorealism, Putin, realpolitik, Republica Moldova, shroder, strainatatea apropiata, summitul de la bucuresti, Ucraina, urss, vecinatatea apropiata
Ca urmare a dispariţiei URSS, frontiera s-a schimbat radical însă Kremlinul nu a asistat pasiv la decăderea de la statul de mare putere la cel de putere regională generată de prăbuşirea URSS, Federaţia Rusă încercând să îşi păstreze prestanţa în spaţiul post-sovietic prin diferite metode,... READIstoria şi geopolitica UcraineiBy doctor 7.5.14 Comisia Ucraina-NATO, Crimeea, Dnepropetrovsk, Geopolitica, Harkov, Istorie, Nicolaev şi Donbas, tratatul de la Pereiaslav din 1654, Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, Ucraina No comments
Începuturile Ucrainei se confundă cu istoria existenţei Rusiei Kievene, primul stat al slavicilor estici. În secolele X-XI, Rusia Kieveană devenit unul din cele mai puternice state din Europa, transformând Kievul în cel mai important oraş al Rusiei. Formaţiunea statală în formare a cunoscut o perioadă de apogeu cultural şi militar în timpul domniilor Vladimir...READAXA Bruxelles – Moscova - Beijing - WashingtonBy doctor 23.1.14 Anthony Giddens, Barack Obama, Brzezinski, Cheney, China, Douglas McArtur, drone, Iran,NATO, noua carta Albă a Chinei, Polonia, Robert Kagan, Romania, Rusia, SUA, Uniunea Europeana, Vladimir Putin No comments
La o simplă analiză găsim patru centre de putere UE, SUA, China și Rusia, numai discutăm de o lume unipolară sau bipolară secolul XXI v-a fi o lume a multipolarității. Democrația are nevoie de democratizare spune Anthony Giddens, autor britanic al mai multor cărți despre integrare globală. După alegerile din mai 2014 în Parlamentul European, se prevăd că vom ...READ [1]Andrei Miroiu, Balanță și Hegemonie: România în politica mondială 1913-1989, Editura Tritonic București , 2005 pag. 23.[2]Tony Judt – Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Eitura Polirom 2008, pag 717[3]Kennet N. Waltz, Theory of international Politics, New York: Mc Graw Hill 1979, pag 131[4]Steve Tsang, , Serviciile de informatii si drepturile omului in era terorismului global, Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC Bucuresti 2008, pag. 142[5]Ewan Harrison, Sistemul Internaţional după Războiul Rece, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010 pag. 83[6]Andrei Miroiu, op.cit., pag 24[7] Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București 2008, pag. 76 [8] Tony Judt, op. cit., p 586[9] Ewan Harrison,op. cit., 78[10] Mihai Tudose, Securitatea Economică în era transformărilor globale, Editura RAO, 2013 Bucureşti pag 86[11] Hans J. Morgenthau. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom Pag. 171, 172[12] Ibidem[13] Paul Dobrescu, op. cit., pag. 74[14]Mihai Tudose, op. cit., Pag. 91[15] Hans J. Morgenthau. op. cit., Pag 163[16] Simion Teodor P, Noua dez/ordine geopolitică mondială, Târgovişte: Valahia Univeristy Press, 2011, pag. 190.[17] Jeremy Rifkin, Visul European: Despre cum. Pe tăcute, Europa va pune în umbră visul american, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pag 248.[18] Paul Dobrescu, op. cit., pag. 74[19]Berlinul pune presiune pe Moscova, http://www.rumaniamilitary.ro/berlinul-pune-presiune-pe-moscova-via-beijing, 3 aprilie 2014
Prin luarea măsurilor de siguranţă, se urmăreşte combaterea şi neutralizarea anumitor stări de pericol care creează o temere deosebită, crearea unei atmosfere de linişte şi siguranţă în locul stării actuale de incertitudine şi pericol. Uniunea Europeană traversează în momentul de faţă un proces de redefinire a identităţii şi coeziuni interne, în contextul noilor ameninţări ar trebui luate în calcul şi sub prisma gradului de dezordine în diplomaţia internaţională. Uniunea Europeană are nevoie de o strategie de natură politică şi geopolitică şi de relaţii internaţionale. A vorbi despre NATO înseamnă să vorbeşti de SUA, a vorbi de UE înseamnă să vorbeşti Germania. Până în anii 2010 Franţa şi Germania erau considerate ,,statele locomotive” ale Uniunii Europene acuma rolul de locomotivă îi revine doar Germaniei, transformând UE într-un simplu instrument al politicii germane iar Franţei îi revine rolul ,,primului vagon”.,,Unul din demersurile esențiale ale teoriei realiste contemporane se bazează pe faptul că înțelegerea fenomenelor internaționale pornește în mod fundamental doar de la distribuirea capacităților economice și militare între jucătorii esențiali ai sistemului .[1]” Începând cu Tratatul de la Maastricht ,,Uniunea Europeană a admis necesitatea unei politici externe și de securitate comune, însă fără a stabili ce era aceasta sau cum va fi determinată și implementată. Zece ani mai târșiu, UE era pe punctual de a înființa o forță de reacție rapidă de 60 000 de oameni pentru intervenții și misiuni de menținere a păcii. La îndemnul Franței și spre iritarea vizibilă a Casei Albe, guvernele europene se apropiau și de un accord privind o organizație autonomă de apărare capabilă să acționeze la distanță și independentă de NATO[2].” Pe când Germania consideră că America şi principalele ei aliaţi urmăresc obiective conflictuale, elita germană fiind nevoită de a-şi folosi pârghiile de cooperare europeană în domeniul apărării pentru a-şi urmări interesele în mod separat de cadru atlantic. Kennet Waltz atribuie ,,ranguri puterilor după mărimea populației și a teritoriului, dotarea cu resurse, capacitatea economică, puterea militară, stabilitatea politică și competența conducerii.”[3] Diplomaţia Germaniei la etapa actuală este una dintre cele mai bune, iar ca să ai o diplomaţie abilă ai nevoie şi de servicii de informaţii pe măsură. Termenul de serviciu de informații se referă la o organizație care culege și evaluează informații ce țin de politica externă, internă și de securitatea, prin canale deschise și secrete. Serviciile de informații sunt agenții guvernamentale care joacă un rol important într-un stat democratic, protejând securitatea națională și ordinea publică. ,,Serviciul Federal de Informații, sau Bundesnarichtendienst (BND) , este serviciul de informații externe, o agenție federală care se subordonează șefului Cancelariei Federale. Principala sa sarcină este de a culege informații relevante și valoroase despre statele străine, informații care să ajute la elaborarea politicilor externă și de securitate ale Germaniei. Atenția și resursele serviciului sunt orientate către regiunile cu potențial de criză.[4]”Sarcina pentru a culege și evalua informații cu privire la activități extremiste care pun în pericol securitatea Germaniei și la orice alte activități derulate de cetățenii străini îi revine Biroului Federal pentru Protecția Constituției, sau Bundesamt fur Verfassungsschutz (BfV) este serviciul intern de informații şi este o agenție federală care se subordonează Ministerului Federal de Interne. În ceea ce priveşte diplomaţia economică a Germaniei în interiorul UE Heilbrun sugerează chiar că ,,Germania îşi pierde interesul faţă de adâncirea integrării cu Franţa, şi încearcă, în schimb, să realizeze hegemonia asupra Europei de Est. Heilbrun sugerează că Germania foloseşte lărgirea UE ca un mijloc de a se emancipa în raport cu Franţa. Noii membri UE îi vor permite Germaniei să creeze un bloc nordic ai cărui noi membri sunt conştienţi de îndatorarea lor faţă de Germani, fiind posibil să caute sfaturi la Berlin şi nu la Paris.”[5] După cum consideră Andrei Miroiu ,,că spațiul veritabil de testare nu poate fi decât laboratorul științelor politice, istoria organizărilor poltice umane, în cazul relațiilor internaționale-istoria militară și diplomatică a actorilor internaționali. Istoria este poligonul de testare a teoriilor formulate în științele politice.”[6] Germania pe parcursul istoriei sale nu a dus niciodată lipsa de politicieni calculaţi iar unii autori germani au lansat o serie de abordări care au devenit obiect de dezbatere şi analiză publică determinând curente de opinie, orientări politice şi ideologice.
Bismark este prototipul politicianului foarte calculat şi care ştie să guverneze din umbră, dar se ştie că el este decidentul. Buna cunoaştere a realităţilor poltice europene au făcut imposibilă evoluţia tradiţiilor şi a instituţiilor capabile să perpetueze conducerea inteligentă externă germane fiind printre altele ambasador în Rusia şi Franţa. Nominalizat de către regele Wilhelm I, drept cancelar (prim-ministru) la 23 septembrie 1862. Uzând de diplomaţia abilă va declanşa şi va câştiga războaiele împotriva Danemarciei (1864) şi Franţei (1870-1871), punând bazele Germaniei, a fost omul potrivit pentru construcţia Germaniei. Dispariţia sa de pe scena politică în 1890 a fost semnul unei scăderi profunde a calităţii diplomaţiei ţării. Școala germană este considerată cea mai veche și importanță grupare științifică. Precursorul și fondatorul geopolitcii germane a fost Friedrich Ratzel ( 1844 – 1904), creator de școală știiințifică, personalitate complexă care a dominat sârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. Creatorul școlii geopolitice germane a fost Karl Haushofer (1869 -1946) militar de carieră( a ajuns până la gradul de general). În demersul sâu teoretic K. Haushofer consideră că ,,geopolitica e tot ce se poate ști astăzi despre o țară, privită ca piesă sau ca organism în angrenajul politic mondial”. ,,Ratzel formulează și o serie de legi ale spațiului și așezării în spațiu. Cum avea să sublinieze chiar autorul german aceste legi topesc în ele totalitatea principiilor privind creșterea spațială a statelor. Iată sistematizarea lor oferită oferită de Ratzel: 1) Spațiul unui stat crește o dată cu creșterea culturii sale.2) Creșterea spațială a statelor însoțește alte manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt forța ideilor, intensitatea comerțului, activitatea desfășurată în diferite sfere 3) Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităților politice având o importanţă mai redusă4) Frontiera constituie organul periferic al statului și în această calitate servește drept martor al creșterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum și al schimbărilor survenite în organismul său.5) În creșterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale flufiilor și râurilor, zone bogate în diferite resurse6) Primul impuls de creștere teritorială este primit de statele nedezvoltate, din exterior de la civilizațiile mai avansate.Tendința generală de asimilare sau absorbţie a națiunilor mai slabe se autoîntreține prin înglobaea de noi teritorii sau, după cum se exprimă autorul german, ,, istoria mișcărilor de expansiune arată că pofta vine mâncând.”[7] Divide et impera a fost utilizată de naţiunile care au încercat să-şi slăbească rivalii sau să-i menţină cum erau. Împărţiri şi desfiinţări ale Poloniei din 1772, 1793,1795,1940 (între Rusia, Prusia, Austria, Germania) care într-un anumit sens au marcat sfârşitul perioadei clasice a balanţei de putere prin excluderea celorlalte ar fi răsturnat balanţa de putere. În tratatul din 1772 încheiat între Austria şi Rusia, chiar erau stipulate că ,,achiziţiile … vor fi complete egale, fiind interzis ca dimensiunea unei porţiuni să depăşească partea celuilalt. În cazul României avem anexarea Basarabiei în 1812-1918, 1940-1941, 1944-1991, 1991-Republica Moldova cu o independenţă relativă (Armata a 14 rusă în Transnistria). După al doilea război mondial, divizarea Germaniei a reprezentat o soluţie temporară, în această perioadă RFG a devenit un stat ,, semi-suveran” în sensul că înterpretarea perdominantă a articolului 24 din Constituţia RFG împiedica implicarea Budeswehr în alte activităţi în afară de cele de ,, auto-apărare”. După colapsul brusc al blocului sovietic, problema germană a reapărut în mod subit şi neaşteptat ca chestiune centrală.
Meritul reunificării Germaniei – un caz unic de fuziune într-o epocă de fisiune aparține lui Helmut Kohl, pe 28 noiembrie 1989 a prezentat un program de care conducea prudent la unificarea Germaniei. Administraţia Kohl nu a consultat opinia anglo-franceză în chestiunea unificării germane înainte de a face din această politică un obiectiv declarat. În al doilea rând, negocierele cu Uniunea Sovietică şi Polonia privind unificarea au avut loc bilateral. ,,Nici britanicii, nici francezii nu se grăbeau să îi vadă pe germani reuniți. Mai mult francezii contau pe Gorbaciov să se opună unificării Germaniei – cum le explica Mitterand consilierilor săi pe 28 noiembrie 1989, ,, nu trebuie să fac eu nimic; îi vor opri sovieticii. Nu vor îngădui niciodată o Germanie mare atât de aproape de ei [8].” Reprezentanţii neorealismului au ajuns la concluzii în general pesimiste în vederea rolului Germaniei unificate în emeregentă polticii internaţionale (Mearsheimer, 1990; Layne, 1993; Waltz, 1999). ,,Mearsheimer prezice o revenire la multipolarism în Europa, în timp ce Layne şi Waltz pun accent pe apariţia unei multipolarităţi la nivel global, în care Germania, Japonia şi China se afirmă şi se balansează puterea SUA. Însă fiecare recunoşte că în lipsa unei ameninţări sovietice puternice, dispare nevoia ca Germania să fie legată de garanţia de securitate oferită de NATO.[9]” Germania s-a implicat în iniţiative concepute pentru a reduce temerile Rusiei cu privire la extinderea NATO. De altfel aducerea Rusiei la masa dialogului în criza Ucraineană este propunerea Germaniei. În timp ce SUA rămâne cea mai puternică ţară din lume, nu pot menţine singure pacea şi prosperitatea internaţională, şi niciun caz nu le pot extinde. Sucesul presupune parteneri, iar aceasta înseamnă menţinerea vechilor alianţe şi dezvoltarea unor reţele noi, care implică puteri în ascensiune, cum sunt China, India şi Brazilia.[10] Conflictul Ucrainean cu regiunile separatiste a apărut în momentul când relaţiile ruso-germane erau foarte bune. După destrămarea URSS a urmat extinderea NATO spre est. Mai întâi în 1998 au fost admise Cehia, Ungaria şi Polonia iar în 2004 admiterea Estoniei, Letoniei, României şi Bulgariei care ia surprins pe ruşi. Strategia pe termen lung în care prevede încercuirea treptată şi izolarea Rusiei, iar dorinţa ucrainenilor de a adera la structurile euro-atlantice reprezintă un pericol şi un coşmar pentru ruşi. Principalele riscuri pe care ruşii le consideră ameninițări la adresa Federației Ruse sunt:- riscul slăbirii influenței politice, economice și militare în lume-instalarea de baze militare străine și desfășurarea de trupe importante în apropiere de frontierele ruse;- apariția și escaladarea unor conflicte atât în interioul țării cât și la frontierele sale. Dacă în 2004 ruşii erau prea slabi pentru a pune piedici aderării în prezent v-a încerca prin toate metodele de a se opune aderării Ucrainei la NATO.,, Printre ruși domină superstiția stranie conform căreia ei ar fi predestinat să cucerească lumea. Apelurile la bravură această idee de soartă inevitanilă și pe recompensele sale glorioase dau greș arareori. Unui sentiment de acest tip i-a fost atribuită remarcabila răbdare și rezistenșă care distinge soldatul rus în mijlocul celor mai mari privațiuni -impresii au fost adunate de către Neill S. Brown în 1851-1852 pe când era ministru al Statelor Unite în Rusia. “[11] Conducătorii ruşi percep ţara lor ca pe o putere, tratată cu dispreţ de UE şi SUA iar o posibilă cedare Ucrainei în sfera de influenţă a occidentului ar însemna pentru Rusia că nu este în stare să rezolve o problemă regională, cum poţi să te consideri o putere globală când nu eşti în stare să rezolvi o problemă regională. ,,Schmbarea masivă a structurilor socioeconomice și a institițiilor, a modului de viață și de gândire nu au fost în stare să afecteze ,, forța elementară și persistența”. Forța elementară și perseveranța rușilor, inițiativa americanilor, bunul simț nedogmatic al englezilor și disciplina și duritatea germanilor sunt unele dintre calități care se vor manifesta în bine sau în rău.[12] “Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social și statal, fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere și explicare din perspectiva geografică a statului, a evoluției și puterii sale. Astfel, el depășește granițele geografiei politice și face analiză geopolitică. Ratzel valorifică în interior, pentru sine și pentru stat, pământul care nu fusese încă ocupat: aceasta este colonizarea internă. Dacă nici aceasta nu mai ajunge, atunci poporul năvălește în afară și apar toate acele forme ale creșterii spațiale (...) care duc în cele de urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii: aceasta este colonizarea externă. Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns legată de această colonizare.[13] Un exemplu recent este Crimeea care a trecut sub administraţia Moscovei iar ruperea de teritorii în Ucraina încă nu s-a terminat. ,,John Adams, fost preşedinte al Statelor Unite era citat la finele secolului XVIII cu menţiunea: ,, Sunt două metode pentru a cuceri o naţiune: una prin sabie şi cealaltă prin îndatorări.[14]” Ruşii au ales sabia iar strategia transformării unor minorităţi etnice sau religioase în state naţionale a funcţionat întotdeauna.
,,Psihologia Linie Maginot a statului-major francez în perioada interbelică a devenit un sinonim pentru gândirea strategică greșită. În timp ce tehnlogia modernă. mai ales tendința spre mecanizarea transporturilor și comunicațiilor, indica probalitatea unui război de mișcare, statul-major francez continua să gândească în termini luptelor de tranșee din primul război mondial. Pe de altă parte potențialul strategic al războiului mecanizat, statul-major german și-a planificat campanile în termini unei mobilități fără precedent. Conflictul dintre cele două concepții nu numai în Franța dar și în Polonia și Uniunea Sovietică a produs prin blitzkrieg o superioritate a puterii.”[15]Uniunea Europeană se confruntă cu probleme interne cum ar fi Grecia, Spania, Italia Marea Britanie şi nu-şi permite luxul ca să mai primească în forma ei actuală o Ucraină care se confruntă cu serioase probleme legate de corupţie, financiare şi economice, să presupunem pentru un moment că se va termina lupta ucraunenilor cu separatişti şi va începe o altă luptă dintre oligarhi fiecare cu armata sa. ,,Viziunea imperială a rusilor nu a dispărut niciodată (nici n-ar fi fost posibilă), pe fondul unei poltici expansionist secular, a unei politici externe ruseşti marcată de Războiul Rece, frustrările militare, umilinţa naţională etc. Lunga şi dureroasa tranziţie rusească alimentează în mod firesc idea imperială şi nostalgie după URSS. “[16] Ucraina ori va fi cucerită întreg teritoriul de ruşi ori va trebui împărţită în zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etnoculturale. Ucraina este un stat artificial cu teritorii care au aparţinut României, Ungariei, Poloniei. În perioada interbelică România şi Polonia erau vecini.
Atât Varşovia cât şi Bucureştiul consideră absurde împărţirea vestului Ucrainei. Mai mult Varşovia şi-a asumat rolul de lider regional în spaţiul ex-sovietic şi este avocatul Ucrainei în Uniunea Europeană. Cu cât conflictul se va prelungi cu atât Ucraina va deveni mai săracă, iar Ucraina de vest, catolică, cu regiuni mai puţin dezvoltate aspiră cu cea mai mare dorinţă spre Uniunea Europeană. Limba ucraineană se aseamănă foarte mult cu limba poloneză iar ura ucrainenilor faţă de ruşi devine tot mai mare şi tot ce rusesc ucraineni vor renunţa treptat, odată cu trecerea a limbii ucrainene de la alfabetul chirilic la cel latin vom avea de facto o limbă poloneză cu mici diferenţe.
Polonia se dezvoltă rapid pe când Ucraina de vest va deveni şi mai săracă, diferenţa enormă în termeni de dezvoltare în care vom avea o situaţie asemănătoare cu cea a RFG şi RDG, iar unificarea s-ar putea produce după modelul german sau prin aderarea Ucrainei de Vest la Uniunea Europeană, Polonia fiind un membru cu greutate în politica Uniunii Europene . Ucraina centrală unde minorităţile etnice şi lingvistice sunt slab reprezentate. Ucraina estică, ortodoxă, puternic rusificată, unde este concentrată puterea economică a ţării. Kievul nu este pregătit pentru o confruntare cu Moscova, cu cât conflictul se prelungeşte cu atât ruşii se vor extinde spre frontiera României, ucraineni vor rămâne fără ieşire la Marea Neagră. Centrul politic al Ucrainei (autorităţile supreme) sunt concentrate în Kiev, centrele economice sunt reprezentate de Dnepropetrovsk, Harkov, Nicolaev şi Donbas iar centrul intelectual şi al afacerilor este Odesa. Fără centrele economice şi cel al afacerilor din Ucraina va rămâne doar centrul politic cu ,, Knezatul Kievean"
. Raporturile ruso-române n-au fost niciodată cordiale iar relaţiile româno-ucrainene sunt complexe, adesea contradictorie (şelful continental al Mării Negre şi Insula Şerpilor, Canalul Bâstroe, încălcarea drepturilor omului a minorităţii române din Ucraina). De politica României va depinde dacă ruşii se vor opri pe Nistru sau pe Prut, de politica României va depinde dacă frontiera NATO va fi pe Nistru sau pe Prut! Un scenariu ar putea fi cererea guvenului de la Chişinău ca Alianţa Nord Atlantică să treacă Prutul pentru apărarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova. În perioada interbelică România și-a datorat abilitatea de a juca un rol mai mare decât resursele sale, în principal personalității unui singur om, ministrul de externe Nicolae Titulescu. Pentru unii criza este provocată pentru celălalt este accidentală. Este o ocazie bună pentru Bogdan Aurescu de a modifica raporturile de forţă din zonă, iar pentru asta vorba lui Nicolae Titulescu: "Dati-mi o bună politica internă şi va dau o bună politică externă!"
Soarta europei se va decide pe frontiera rusă cu cea a Poloniei, României, Finlandei şi a Statelor Baltice. Potrivit lui Robert Kagan, în timp ce ,, Europa se îndepărtează de putere sau, cu alte cuvinte, trece dincolo de putere, într-o lume a legilor, a regulilor a negocierii şi a cooperării transnaţionale.., Statele Unite ale Americii rămân împotmolite în istorie, exercitând puterea într-o lume anarhică, hobbesbiană în acele legi şi reguli înternaţionale care nu sunt sigure şi în care securitatea adevărată, apărarea şi promovarea unei ordini liberale depind de posesia şi folosirea forţei militare.”[17] Foametea de spațiu devine explicabilă și are un temei adevărat atunci când se înregistrează o densitate prea mare, care nu mai asigură condiții potrivite de evoluție: ,, Pe un teren mic, oamenii devin prea numeroși, se apropie unii de alții, se încaieră și se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spațiu nou de colonizare.[18] Dezvoltarea economică şi militară a Chinei este acceptată ca o oportunitate, pentru a-şi menţine ritmurile de creştere care sfidează legile economiei. China are nevoie de noi teritorii iar aceste spaţii libere se găsesc în Rusia şi în Africa. Din momentul în care Rusia va fi distrusă din interior după scenariul dispariţiei URSS şi principiul ,,dezbină pentru a domina” rezultatul final va fi împărţirea teritorială în mai multe state slave mici şi slabe iar China de azi nu se compară cu China anilor 90 şi aceste state slave nu vor putea face faţă ,,migraţiei” chineze.
Pe 28 martie Angela Merkel i-a oferit liderului chinez Xi Jinping o hartă a Chinei din 1735, harta pe care Merkel a numit-o „prima hartă exactă a Chinei” si care cuprinde toate teritoriile care au fost pierdute de atunci de catre Beijing, inlcuzand aici Mongolia si o parte importantă din Siberia. Însa pe această hartă apar si alte teritorii care fac astăzi parte din teritoriul Rusiei, cum ar fi si Insula Sahalin. Stirea despre harta-cadou, aparuta în media din Hong Kong pentru prima oară, a făcut efectiv explozie pe internetul chinezesc şi în mass-media natională, stârnind un imens val de sentimente patriotice. În acelasi timp pe internet au apărut o sumedenie de multumiri adresate de bloggerii chinezi Angelei Merkel sub ideea ca această hartă este ”mai grăitoare decât o sută de mii de cuvinte”, generând un val de sentimente pro-germane.[19] Pe de altă parte ruşii este unicul aliat de încredere, odată cu ştergerea de pe agenda NATO a problemei ruse următoarea ţară în prim plan va fi China iar chinezii înţeleg foarte bine acest lucru. Parteneriatul dintre China şi Rusia în sfera militară ţine de interesele vitale ale ambelor ţări în spaţiul Asiatic şi de marginalizarea influenţei SUA în Asia. Investiţiile şi modernizarea armatei sunt semne că China se întoarce la o imagine de putere în care aspectele economice,politice şi militare coexistă. Guvernul chinez încearcă să exporte în Africa modelul său de dezvoltare bazată pe un sistem de pieţe restricţionate de prioritatea fundamentală a menţinerii unui guvern totalitar şi a unui partid unic. Africa cu cele mai întinse zone împadurite din lume, cele mai mari bogătii de pe glob,cu economii fragile care ţine strâns sub control puterea politică, cu cele mai sărace ţări din lume. Dezvoltarea tehnologiei din ultimii ani a transformat societatea sub multe aspecte. Cu toate acestea, se consideră ca ţările dezvoltate din punct de vedere industrial nu se află decât la începutul utilizării unor tehnologii care nu s-au maturizat şi care se află încă în plină dezvoltare. Europenii resping politica de forţă care au dominat relaţiile internaţionale timp de secole cu consecinţe teribile. Prin acceptarea şi aplicarea conceptului de siguranţă a statului, în opoziţie cu actualul drept european al drepturilor omului, se urmăreşte restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului, prin exercitarea unui control mai strict asupra individului ca persoană. Construirea unei Europe unite se face ca urmarea forţei de atracţie economică a acesteia a acceptării de către europeni a unei sistem de valori comun precum şi a conştientizării comunităţii de destin a ţărilor europene. Schimbările profunde care se petrec în mediul de securitate marchează începutul unei noi ere . Cea mai mare amenințare la adresa statelor democratice sunt riscurile la adresa securității interne ca urmare a actelor teroriste și migrației ilegale. Preîntâmpinarea săvârşiri altor fapte de cruzime presupune realizarea unor obstacole în calea realităţilor din care ar decurge starea de pericol, mergându-se până la suprimarea definitivă a acestora, făcând imposibilă săvârşirea în viitor a unor fapte de cruzime generate de existenţa respectivelor stări de pericol.
Eliminarea fundamentaliştilor din societatea europeană nu este posibilă doar cu legi, cu legi care să limiteze libertatea de exprimare a europenilor, trebuie de limitat persoanele care migrează în UE şi care nu acceptă sistemul de valori europene şi reprezintă un grad de pericol social ridicat ar trebui monitorizaţi în ,,centre educative” construite în Groenlanda de genul Guantanamo care vor urma programe intensive de reintegrare socială ,,educaţi” de soldaţi din UE membre NATO, de preferat acei care au luptat în Afganistan şi în Irak. De educat 1-3 ani maxim şi pe urmă să fie deportaţi în ţările lor de origine pentru a nu se repeta precedentul Kosovo. Motivaţia puterilor poltice care stă la baza celor mai însemnaţi paşi în relaţiile internaţionale. Între germani şi americani există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte modul în care aceştia văd rolul lor în lumea de azi, Germania întotdeauna a manifestat o tendinţă pronunţată de a-şi plasa interesele mai presus racţia internaţională comună. Europa neavând mijloace necesare de a menţine pacea la periferie iar criza din Ucraina demonstrează acestă incapacitate, Federaţia Rusă nu doreşte să-i afecteze interesele geostrategice la Marea Neagră şi nu va ceda la această zonă. Polonia a început înarmarea, acest lucru trebuie să facă şi România, neglijarea tendințelor globale sau pe cale de a deveni globale poate avea efecte dramatice pentru orcine, indiferent de mărime și putere. Fiind în prima linie anume pe aceste teritorii se vor duce luptele grele.
REACOMANDRealpolitik-ul lui Putin.By doctor 13.5.14 Brzezinski, Crimeea, Georgia, heartland, MAP, neorealism, Putin, realpolitik, Republica Moldova, shroder, strainatatea apropiata, summitul de la bucuresti, Ucraina, urss, vecinatatea apropiata
Ca urmare a dispariţiei URSS, frontiera s-a schimbat radical însă Kremlinul nu a asistat pasiv la decăderea de la statul de mare putere la cel de putere regională generată de prăbuşirea URSS, Federaţia Rusă încercând să îşi păstreze prestanţa în spaţiul post-sovietic prin diferite metode,... READIstoria şi geopolitica UcraineiBy doctor 7.5.14 Comisia Ucraina-NATO, Crimeea, Dnepropetrovsk, Geopolitica, Harkov, Istorie, Nicolaev şi Donbas, tratatul de la Pereiaslav din 1654, Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, Ucraina No comments
Începuturile Ucrainei se confundă cu istoria existenţei Rusiei Kievene, primul stat al slavicilor estici. În secolele X-XI, Rusia Kieveană devenit unul din cele mai puternice state din Europa, transformând Kievul în cel mai important oraş al Rusiei. Formaţiunea statală în formare a cunoscut o perioadă de apogeu cultural şi militar în timpul domniilor Vladimir...READAXA Bruxelles – Moscova - Beijing - WashingtonBy doctor 23.1.14 Anthony Giddens, Barack Obama, Brzezinski, Cheney, China, Douglas McArtur, drone, Iran,NATO, noua carta Albă a Chinei, Polonia, Robert Kagan, Romania, Rusia, SUA, Uniunea Europeana, Vladimir Putin No comments
La o simplă analiză găsim patru centre de putere UE, SUA, China și Rusia, numai discutăm de o lume unipolară sau bipolară secolul XXI v-a fi o lume a multipolarității. Democrația are nevoie de democratizare spune Anthony Giddens, autor britanic al mai multor cărți despre integrare globală. După alegerile din mai 2014 în Parlamentul European, se prevăd că vom ...READ [1]Andrei Miroiu, Balanță și Hegemonie: România în politica mondială 1913-1989, Editura Tritonic București , 2005 pag. 23.[2]Tony Judt – Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Eitura Polirom 2008, pag 717[3]Kennet N. Waltz, Theory of international Politics, New York: Mc Graw Hill 1979, pag 131[4]Steve Tsang, , Serviciile de informatii si drepturile omului in era terorismului global, Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC Bucuresti 2008, pag. 142[5]Ewan Harrison, Sistemul Internaţional după Războiul Rece, Ed. Institutul European, Iaşi, 2010 pag. 83[6]Andrei Miroiu, op.cit., pag 24[7] Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, București 2008, pag. 76 [8] Tony Judt, op. cit., p 586[9] Ewan Harrison,op. cit., 78[10] Mihai Tudose, Securitatea Economică în era transformărilor globale, Editura RAO, 2013 Bucureşti pag 86[11] Hans J. Morgenthau. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom Pag. 171, 172[12] Ibidem[13] Paul Dobrescu, op. cit., pag. 74[14]Mihai Tudose, op. cit., Pag. 91[15] Hans J. Morgenthau. op. cit., Pag 163[16] Simion Teodor P, Noua dez/ordine geopolitică mondială, Târgovişte: Valahia Univeristy Press, 2011, pag. 190.[17] Jeremy Rifkin, Visul European: Despre cum. Pe tăcute, Europa va pune în umbră visul american, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pag 248.[18] Paul Dobrescu, op. cit., pag. 74[19]Berlinul pune presiune pe Moscova, http://www.rumaniamilitary.ro/berlinul-pune-presiune-pe-moscova-via-beijing, 3 aprilie 2014
Vulnerabilităţi pentru Strategia de Securitate Națională din România
Cunoaşterea exactă a inamicului în orice moment, a intenţiilor şi posibilităţilor sale reale, existenţa unor forţe şi mijloace de lovire calitativ net superioare ( rachete, aviaţie, elicoptere, sisteme de arme inteligente de înaltă precizie, forţe speciale), precum şi folosirea manevrei decisive, angajamentul de precizie, surprinderii, simultaneităţii şi continuităţii acţiunilor, amplifică şi chiar maximilizează forţa de lovire, fragmentarea, distrugerea şi înfrângerea acestuia. Pe 4 februarie 2010, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat participarea României la sistemul antirachetă în baza aeriană de la Deveselu (jud. Olt), în cadrul scutului american antirachetă în Europa ca urmare a invitaţiei preşedintelui american Barack Obama, afirmând că: “Noul sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva altor ameninţări”. Baza ocupă un teren de aproximativ 175 de hectare. În baza militară de la Deveselu va fi un radar Aegis SPY-1 şi 24 de interceptoare SM-3 (Standard Missile-3), de tipul Block IB. Sistemul antirachetă NATO din Europa are obiectivul de a contracara ameninţări reprezentate de
ţări precum Iranul, să presupunem că ruşii ar instala nişte rachete în Mexic afirmând că rachetele nu sunt îndreptate împotriva SUA, ci împotriva unor ameninţări ca Pakistanul care este totuşi o putere nucleară, care ar fi reacţia Statelor Unite? România nu şi-a învăţat lecţia din cele două războaie mondiale, care s-a bazat întotdeauna pe partenerii de încredere iar în momentul în care a intrat în război s-a aflat de una singură înconjurată de duşmani, unicul aliat de încredere al României este SUA însă ce v-a face România dacă SUA va fi împărţită după criterii entice (chinez, european, mexican etc.) , fapt la care lucrează intens ruşii şi chinezii, un chinez poate să obţină cetăţenie americană însă câţi americani doresc să obţină cetăţenie chineză sau mexicană! Ce va face România dacă la conducerea Franţei va veni Marine Le Pen, dacă o posibilă ieşire a Angliei din UE este suportabilă, fără Franţa UE nu mai poate exista! Putin a declarat că sistemul anti-rachetă al SUA, ce va fi desfășurat în Europa începând cu 2015 ca parte a proiectului de apărarea anti-balistică a NATO, este considerat de Rusia ca o amenințare la adresa securității naționale, și că nu exclude în viitor desfășurarea de rachete balistice în Kaliningrad, ca măsură de retorsiune împotriva scutului anti-rachetă American. Dmitri Medvedev când deţinea funcţia de preşedinte a aprobat noua doctrină militară a ţării sale care permite atacuri militare preventive împotriva potenţialilor agresori. În doctrină militară a Rusiei, una dintre ameninţările externe este ,,crearea şi instalarea de sisteme antirachetă care subminează stabilitatea globală”. Kremlinul se teme că interceptorii americani ar putea fi echipați cu focoase nucleare sau convenționale și utilizați ca rachete sol-sol, capabile deci să lovească obiective militare ruse prin surprindere și într-un timp relativ scurt. Desfășurarea rachetelor Iskander în Kaliningrad şi în Transnistria reprezintă un gest politic și militar agresiv, ce periclitează securitatea Poloniei şi României. Iskander-M cu raza de acțiune de până la 400 km și un focos de 700-1300 kg. Focosul poate fi exploziv brizant, cu fragmentare, penetrant (împotriva bunkerelor sau adăposturilor fortificate), termobaric sau cu submuniții. Din punct de vedere tehnic racheta poate fi dotată şi cu un focos nuclear. Complexele Iskander sunt considerate de decidenții politici de la Moscova drept un răspuns militar îndreptățit la decizia
desfășurării scutului anti-rachetă american. Folosirea unei game largi de acţiuni de luptă terestră, navale, aeriene, spaţiale, informaţionale, psihologice şi speciale care să ducă la înfrângerea psihică şi fizică în termen scurt. Conform comunicatului postat pe site-ul Forţei Navale americane Europa-Asia, distrugătorul lansator de rachete USS Donald Cook se află în Marea Neagră pentru a promova pacea şi stabilitatea în regiune. Distrugătorul Donald Cook este dotat cu sistemul Aegis şi rachete Tomahawk, iar la bordul fregatei Taylor se află rachete antinavă Harpoon şi sistemul de apărare antiaeriană SM-1MR Standard. Pe 10 aprilie distrugătorul Donald Cook, având la bord rachete de croazieră Tomahawk, a intrat în apele neutre ale Mării Negre. În replică, Rusia a trimis pentru survolarea distrugătorului american un avion Su-24, fără armament, însă, după cum consideră experţii, dotat cu un sistem ultramodern destinat luptei radioelectronice. Aegis a interceptat avionul Su-24, după care a răsunat semnalul de alarmă. Radarele americane au calculat apropierea ţintei şi, dintr-o dată, toate ecranele s-au stins. Aegis a încetat să mai funcţioneze. Sistemul Aegis, instalat pe
nave militare sau pe platforme maritime, are rolul de a intercepta rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune. A reuşit că cel mai modern sistem Aegis nu a funcţionat la acţiunea sistemului Hibini (este un sistem modern de bruiaj radioelectronic) de la bordul Su-24. Avionul a trecut deasupra punţii distrugătorului, s-a întors şi a imitat un atac cu rachete asupra ţintei. Cele mai noi sisteme de rachete ruseşti de croazieră Club – K, ce pot fi ascunse într-un container, nu are analogii în lume, poate lovi atât ţinte terestre, cât şi maritime militare pe o rază de circa 300 kilometri. Acest sistem, care este foarte greu detectabil, poate fi ascuns la bordul oricărei nave
comerciale sau într-un container. Astfel de arme sunt capabile să transforme orice navă de transport în una de luptă, însă asemenea „surprize” pot fi deosebit de neplăcute
chiar şi pentru marile puteri navale, sunt capabile să distrugă şi un portavion la 300 kilometri distanţă. Experţii spun că această elaborare deschide o pagină nouă în crearea armelor defensive de generaţie nouă. Bugetul Ministerului Apărării Naționale a României chiar dacă a fost mărit este un buget modest, în contextul evoluţiilor din zonă securitatea Romaniei va fi protejată fără îndoială de NATO, iar SUA este şi rămâne unicul partener de încredere al României
Cunoaşterea exactă a inamicului în orice moment, a intenţiilor şi posibilităţilor sale reale, existenţa unor forţe şi mijloace de lovire calitativ net superioare ( rachete, aviaţie, elicoptere, sisteme de arme inteligente de înaltă precizie, forţe speciale), precum şi folosirea manevrei decisive, angajamentul de precizie, surprinderii, simultaneităţii şi continuităţii acţiunilor, amplifică şi chiar maximilizează forţa de lovire, fragmentarea, distrugerea şi înfrângerea acestuia. Pe 4 februarie 2010, Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat participarea României la sistemul antirachetă în baza aeriană de la Deveselu (jud. Olt), în cadrul scutului american antirachetă în Europa ca urmare a invitaţiei preşedintelui american Barack Obama, afirmând că: “Noul sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci împotriva altor ameninţări”. Baza ocupă un teren de aproximativ 175 de hectare. În baza militară de la Deveselu va fi un radar Aegis SPY-1 şi 24 de interceptoare SM-3 (Standard Missile-3), de tipul Block IB. Sistemul antirachetă NATO din Europa are obiectivul de a contracara ameninţări reprezentate de
ţări precum Iranul, să presupunem că ruşii ar instala nişte rachete în Mexic afirmând că rachetele nu sunt îndreptate împotriva SUA, ci împotriva unor ameninţări ca Pakistanul care este totuşi o putere nucleară, care ar fi reacţia Statelor Unite? România nu şi-a învăţat lecţia din cele două războaie mondiale, care s-a bazat întotdeauna pe partenerii de încredere iar în momentul în care a intrat în război s-a aflat de una singură înconjurată de duşmani, unicul aliat de încredere al României este SUA însă ce v-a face România dacă SUA va fi împărţită după criterii entice (chinez, european, mexican etc.) , fapt la care lucrează intens ruşii şi chinezii, un chinez poate să obţină cetăţenie americană însă câţi americani doresc să obţină cetăţenie chineză sau mexicană! Ce va face România dacă la conducerea Franţei va veni Marine Le Pen, dacă o posibilă ieşire a Angliei din UE este suportabilă, fără Franţa UE nu mai poate exista! Putin a declarat că sistemul anti-rachetă al SUA, ce va fi desfășurat în Europa începând cu 2015 ca parte a proiectului de apărarea anti-balistică a NATO, este considerat de Rusia ca o amenințare la adresa securității naționale, și că nu exclude în viitor desfășurarea de rachete balistice în Kaliningrad, ca măsură de retorsiune împotriva scutului anti-rachetă American. Dmitri Medvedev când deţinea funcţia de preşedinte a aprobat noua doctrină militară a ţării sale care permite atacuri militare preventive împotriva potenţialilor agresori. În doctrină militară a Rusiei, una dintre ameninţările externe este ,,crearea şi instalarea de sisteme antirachetă care subminează stabilitatea globală”. Kremlinul se teme că interceptorii americani ar putea fi echipați cu focoase nucleare sau convenționale și utilizați ca rachete sol-sol, capabile deci să lovească obiective militare ruse prin surprindere și într-un timp relativ scurt. Desfășurarea rachetelor Iskander în Kaliningrad şi în Transnistria reprezintă un gest politic și militar agresiv, ce periclitează securitatea Poloniei şi României. Iskander-M cu raza de acțiune de până la 400 km și un focos de 700-1300 kg. Focosul poate fi exploziv brizant, cu fragmentare, penetrant (împotriva bunkerelor sau adăposturilor fortificate), termobaric sau cu submuniții. Din punct de vedere tehnic racheta poate fi dotată şi cu un focos nuclear. Complexele Iskander sunt considerate de decidenții politici de la Moscova drept un răspuns militar îndreptățit la decizia
desfășurării scutului anti-rachetă american. Folosirea unei game largi de acţiuni de luptă terestră, navale, aeriene, spaţiale, informaţionale, psihologice şi speciale care să ducă la înfrângerea psihică şi fizică în termen scurt. Conform comunicatului postat pe site-ul Forţei Navale americane Europa-Asia, distrugătorul lansator de rachete USS Donald Cook se află în Marea Neagră pentru a promova pacea şi stabilitatea în regiune. Distrugătorul Donald Cook este dotat cu sistemul Aegis şi rachete Tomahawk, iar la bordul fregatei Taylor se află rachete antinavă Harpoon şi sistemul de apărare antiaeriană SM-1MR Standard. Pe 10 aprilie distrugătorul Donald Cook, având la bord rachete de croazieră Tomahawk, a intrat în apele neutre ale Mării Negre. În replică, Rusia a trimis pentru survolarea distrugătorului american un avion Su-24, fără armament, însă, după cum consideră experţii, dotat cu un sistem ultramodern destinat luptei radioelectronice. Aegis a interceptat avionul Su-24, după care a răsunat semnalul de alarmă. Radarele americane au calculat apropierea ţintei şi, dintr-o dată, toate ecranele s-au stins. Aegis a încetat să mai funcţioneze. Sistemul Aegis, instalat pe
nave militare sau pe platforme maritime, are rolul de a intercepta rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune. A reuşit că cel mai modern sistem Aegis nu a funcţionat la acţiunea sistemului Hibini (este un sistem modern de bruiaj radioelectronic) de la bordul Su-24. Avionul a trecut deasupra punţii distrugătorului, s-a întors şi a imitat un atac cu rachete asupra ţintei. Cele mai noi sisteme de rachete ruseşti de croazieră Club – K, ce pot fi ascunse într-un container, nu are analogii în lume, poate lovi atât ţinte terestre, cât şi maritime militare pe o rază de circa 300 kilometri. Acest sistem, care este foarte greu detectabil, poate fi ascuns la bordul oricărei nave
comerciale sau într-un container. Astfel de arme sunt capabile să transforme orice navă de transport în una de luptă, însă asemenea „surprize” pot fi deosebit de neplăcute
chiar şi pentru marile puteri navale, sunt capabile să distrugă şi un portavion la 300 kilometri distanţă. Experţii spun că această elaborare deschide o pagină nouă în crearea armelor defensive de generaţie nouă. Bugetul Ministerului Apărării Naționale a României chiar dacă a fost mărit este un buget modest, în contextul evoluţiilor din zonă securitatea Romaniei va fi protejată fără îndoială de NATO, iar SUA este şi rămâne unicul partener de încredere al României
Participarea României la operaţiunile şi misiunile Alianţei Nord-Atlantice
Pornind de la premisa că, într-un mediu global interdependent, securitatea naţională a României este direct afectată de menţinerea unor focare de tensiune şi instabilitate, generând o gamă diversă de riscuri neconvenţionale ( de la terorism la crimă organizată, trafic ilegal, proliferarea a armelor de distrugere de masă). Armata s-a dovedit a fi unul
dintre cei mai activi vectori de apropiere a României de structurile de securitate europene şi euro-atlantice, s-a afirmat pentru prima dată diplomaţia militară eficientă prin pragmatismul ei. Conştientă de aparteneţa sa la cultura europeană, împărtăşind valorile euroatlantice şi principiile democraţiei occidentale, România ca membră NATO şi UE îşi promovează şi îşi protejează interesele naţionale prin realizarea obiectivelor de securitate în strânsă concordanţă cu obligaţiile şi responsabilităţile asumate în cadrul acestora. Ministerul Apărării Naţionale s-a implicat activ în toate iniţiativele majore politico-militare de cooperare şi colaborare în regiunea balcanică şi sud-estul Europei angajându-se fie cu trupe stand-by ( SEEBRIG, BLACKSEEFOR) sau cu asigurarea mecanismelor politico-militare ( SEDM, SECI). Implicarea României în Afganistan trebuie înţeleasă în primul rând ca un demers de reducere a unor potenţiale ameninţări la adresa securităţi proprii. În 2001 a avut loc o deschidere majoră românească spre Alianţa Nord Atlantică şi mai ales spre Statele Unite. Oferta militară românească de participare la ISAF-I a avut următoarea bază legală: la 21 decembrie 2001, prin Hotărârea nr. 38 Parlamentul României a aprobat participarea României cu personal şi tehnică din Ministerul Apărării Naţionale la Forţa Internaţională pentru Asistenţă şi Securitate din Afganistan. Trimiterea în teatrul de război din Afganistan în misiunea ISAF, mai întîi un pluton de poliţiei militară, a unei grupe de ofiţeri de stat major şi a unei aeronave C-130 Hercules. Operaţia cu denumirea de ,, Enduring Freedom” (,,Enduring Freedom” este o operaţie de tip coaliţie, condusă de SUA, care se circumscrie războiului global împotriva terorismului) a fost declanşată la 7 octombrie 2001, prin puternice raiduri aeriene şi incursiuni ale forţelor speciale. A continuat cu ofensiva forţelor terestre ale coaliţiei şi trupelor afgane antitalibane, care a contribuit la căderea capitalei Kabul, la 5 decembrie fiind instituit un guvern afgan interimar. După aprobarea din 30 aprilie 2002 a Parlamentului României privind participarea cu trupe combatante în Afganistan, Comandamentrul Central American de la Tampa din Florida, a comunicat autorităţilor române decizia Comitetului Întrunital Şefilor Statelor Majore al Departamentului Apărării al SUA de aprobare a contribuţiei româneşti a unui batalion de 405 de infanterişti din cadrul Batalionului 26 Ifanterie,, Neagoe Basarab” din Craiova a reprezentat prima participare directă a unei unităţi a Armatei Române la o misiune reală de luptă în afara teritoriului naţional după cel de-al doilea război mondial.. Decizia politică de angajare militară românească, alături de forţele Statelor Unite, pe frontul antiterorist din Afganistan în primăvara anului 2002, a constiuit o motivaţie majoră pentru susţinerea candidaturii României în vederea integrării în structurile NATO.Războiul din Irak a provocat, înainte chiar de a începe o gravă pierdere a solidarităţi democraţiilor occidentale şi a întregii comunităţi internaţionale care după tragedia de la 11 septembrie 2001 părea unită – cu mici excepţii la lupta împotriva terorismului. În iulie 2003 a început angajarea militarilor români în operaţiunea ,, Iraqi Freedom” prin dislocarea unui batalion de infanterie urmat de unităţi de geniu, poliţie militară. Implicarea militară românească în cadrul operaţiei Iraqi Freedom din vara anului 2003 a reprezentat continuarea politicii de alianţă şi solidaritate a României cu Statele Unite, începută în anul 2002 în cadrul războiului antiterorist. Terorismul a devenit un pericol la nivel mondial, terorismul pândeşte de oriunde. La sfârşitul anului 1999 înzestrarea armatei române cu tehnică şi echipamente militare moderne cunoscuse unele realizări timide, fiind în mare măsură afectată de măsurile de austeritate bugetară. În anul 2002 în cadrul
Direcţiei Operaţii din Statul Major General a fost elaborată concepţia forţelor speciale. În anul 2003 a fost înfiinţat un Batalion de Forţe speciale, structurat după modelul american, pe componente Alfa-echipa de doisprezece luptători, Bravo-compania şi respectiv Charlie – batalionul. Continuarea procesului de reformă a societăţii româneşti, consolidarea economiei de piaţă, întărirea instituţiilor democratice concomitent cu asigurarea siguranţei şi bunăstării cetăţenilor reprezintă repere definitorii ale procesului de integrare deplină în structurile politice, economice şi de securitate euroatlantice. La 19-20 octombrie 2003 a fost organizat un referendum naţional pentru revizuirea Constituţiei adoptate în 1991. Modificările aduse au vizat în principal crearea cadrului legislativ necesar integrării României în NATO şi Uniunea Europeană. Din punct de vedere al apărării Naţionale, Constituţia revizuită în 2003 a deschis calea trecerii la o armată profesionistă prin eliminarea prevederilor referitoare la stagiul militar obligatoriu, precum şi aplicarea obligaţiilor şi măsurilor corespunzătoare apropiatului statut de ţară membră. Ca membră NATO, România şi-a propus să contribuie la reconceptualizarea flancului sudic, care să definească parametri unei angajări substanţiale în spaţiul sud-est european cu prelungire spre zona Mării Negre şi a Caucazului.
Pornind de la premisa că, într-un mediu global interdependent, securitatea naţională a României este direct afectată de menţinerea unor focare de tensiune şi instabilitate, generând o gamă diversă de riscuri neconvenţionale ( de la terorism la crimă organizată, trafic ilegal, proliferarea a armelor de distrugere de masă). Armata s-a dovedit a fi unul
dintre cei mai activi vectori de apropiere a României de structurile de securitate europene şi euro-atlantice, s-a afirmat pentru prima dată diplomaţia militară eficientă prin pragmatismul ei. Conştientă de aparteneţa sa la cultura europeană, împărtăşind valorile euroatlantice şi principiile democraţiei occidentale, România ca membră NATO şi UE îşi promovează şi îşi protejează interesele naţionale prin realizarea obiectivelor de securitate în strânsă concordanţă cu obligaţiile şi responsabilităţile asumate în cadrul acestora. Ministerul Apărării Naţionale s-a implicat activ în toate iniţiativele majore politico-militare de cooperare şi colaborare în regiunea balcanică şi sud-estul Europei angajându-se fie cu trupe stand-by ( SEEBRIG, BLACKSEEFOR) sau cu asigurarea mecanismelor politico-militare ( SEDM, SECI). Implicarea României în Afganistan trebuie înţeleasă în primul rând ca un demers de reducere a unor potenţiale ameninţări la adresa securităţi proprii. În 2001 a avut loc o deschidere majoră românească spre Alianţa Nord Atlantică şi mai ales spre Statele Unite. Oferta militară românească de participare la ISAF-I a avut următoarea bază legală: la 21 decembrie 2001, prin Hotărârea nr. 38 Parlamentul României a aprobat participarea României cu personal şi tehnică din Ministerul Apărării Naţionale la Forţa Internaţională pentru Asistenţă şi Securitate din Afganistan. Trimiterea în teatrul de război din Afganistan în misiunea ISAF, mai întîi un pluton de poliţiei militară, a unei grupe de ofiţeri de stat major şi a unei aeronave C-130 Hercules. Operaţia cu denumirea de ,, Enduring Freedom” (,,Enduring Freedom” este o operaţie de tip coaliţie, condusă de SUA, care se circumscrie războiului global împotriva terorismului) a fost declanşată la 7 octombrie 2001, prin puternice raiduri aeriene şi incursiuni ale forţelor speciale. A continuat cu ofensiva forţelor terestre ale coaliţiei şi trupelor afgane antitalibane, care a contribuit la căderea capitalei Kabul, la 5 decembrie fiind instituit un guvern afgan interimar. După aprobarea din 30 aprilie 2002 a Parlamentului României privind participarea cu trupe combatante în Afganistan, Comandamentrul Central American de la Tampa din Florida, a comunicat autorităţilor române decizia Comitetului Întrunital Şefilor Statelor Majore al Departamentului Apărării al SUA de aprobare a contribuţiei româneşti a unui batalion de 405 de infanterişti din cadrul Batalionului 26 Ifanterie,, Neagoe Basarab” din Craiova a reprezentat prima participare directă a unei unităţi a Armatei Române la o misiune reală de luptă în afara teritoriului naţional după cel de-al doilea război mondial.. Decizia politică de angajare militară românească, alături de forţele Statelor Unite, pe frontul antiterorist din Afganistan în primăvara anului 2002, a constiuit o motivaţie majoră pentru susţinerea candidaturii României în vederea integrării în structurile NATO.Războiul din Irak a provocat, înainte chiar de a începe o gravă pierdere a solidarităţi democraţiilor occidentale şi a întregii comunităţi internaţionale care după tragedia de la 11 septembrie 2001 părea unită – cu mici excepţii la lupta împotriva terorismului. În iulie 2003 a început angajarea militarilor români în operaţiunea ,, Iraqi Freedom” prin dislocarea unui batalion de infanterie urmat de unităţi de geniu, poliţie militară. Implicarea militară românească în cadrul operaţiei Iraqi Freedom din vara anului 2003 a reprezentat continuarea politicii de alianţă şi solidaritate a României cu Statele Unite, începută în anul 2002 în cadrul războiului antiterorist. Terorismul a devenit un pericol la nivel mondial, terorismul pândeşte de oriunde. La sfârşitul anului 1999 înzestrarea armatei române cu tehnică şi echipamente militare moderne cunoscuse unele realizări timide, fiind în mare măsură afectată de măsurile de austeritate bugetară. În anul 2002 în cadrul
Direcţiei Operaţii din Statul Major General a fost elaborată concepţia forţelor speciale. În anul 2003 a fost înfiinţat un Batalion de Forţe speciale, structurat după modelul american, pe componente Alfa-echipa de doisprezece luptători, Bravo-compania şi respectiv Charlie – batalionul. Continuarea procesului de reformă a societăţii româneşti, consolidarea economiei de piaţă, întărirea instituţiilor democratice concomitent cu asigurarea siguranţei şi bunăstării cetăţenilor reprezintă repere definitorii ale procesului de integrare deplină în structurile politice, economice şi de securitate euroatlantice. La 19-20 octombrie 2003 a fost organizat un referendum naţional pentru revizuirea Constituţiei adoptate în 1991. Modificările aduse au vizat în principal crearea cadrului legislativ necesar integrării României în NATO şi Uniunea Europeană. Din punct de vedere al apărării Naţionale, Constituţia revizuită în 2003 a deschis calea trecerii la o armată profesionistă prin eliminarea prevederilor referitoare la stagiul militar obligatoriu, precum şi aplicarea obligaţiilor şi măsurilor corespunzătoare apropiatului statut de ţară membră. Ca membră NATO, România şi-a propus să contribuie la reconceptualizarea flancului sudic, care să definească parametri unei angajări substanţiale în spaţiul sud-est european cu prelungire spre zona Mării Negre şi a Caucazului.
Conţinutul şi formele discriminării
Definiţia discriminării reprezintă orice deosebire, excludere restricţie sau preferinţă, pe baza de rasă, naţionalitate, etnie care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice domenii ale vieţii publice. Uneori, discriminarea este confundată cu prejudecata, care se referă mai mult la starea psihologică decât la comportament. Aceste două noţiuni sunt strâns legate, însă este posibil de a discrimina oamenii fără o prejudecată conştientă.Elementele cheie ale discriminării sunt: 1) tratamentul diferit faţă de persoane aflate în situaţie similar, nu întotdeauna „tratamentul diferenţiat” constituie o discriminare. 2) „în privinţa drepturilor sau intereselor fundamentale, sau garantate juridic în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului articolul 7 prevede: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”. Carta Naţiunilor Unite [2], în articolele 1, 55 şi 75, stipulează de trei ori obligativitatea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului fără nicio distincţie de rasă, sex,limbă sau religie. Principiul nondiscriminării nu are aceeaşi amploare şi acelaşi impact în reglementarea CEDO ca în instrumenetele ONU de protecţie a drepturilor omului, de la carta ONU la art. 26 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice,statuează: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio discriminare, dreptul la o egală protecţie a legii. În acest sens, legea va interzice orice discriminare şi va garanta tuturor oamenilor protecţie egală şi efectivă împotriva discriminării de orice fel, ca, de pildă, de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări…”. Principiul non-discriminării şi al interzicerii arbitrariului a părăsit perimetrul strict al raporturilor cu autorităţile publice şi a început să intre în viaţa de zi cu zi, în raporturi juridice caracterizate prin egalitatea juridică a părţilor, în cele mai frecvente dintre contractele pe care le încheiem (contracte de vânzare-cumpărare, contracte de locaţiune, contracte de credit bancar etc.) şi chiar în raporturile sociale extracontractuale (formule de adresare, comportament, atitudine). Dreptul de a nu fi supus nici unei discriminări este derivat din principiul general al egalităţii tuturor
fiinţelor umane. Articolul 14 al CEDO prevede că drepturile pe care le garantează Conveţia trebuie să fie respectate fără nici o distincţie bazată special pe sex, rasă culoare, limbă, religie, opnii politice sau sorice alte opinii, origine socială sau naţională apartenenţa la o minoritate, avere, naştere sau altă situaţie. 3) „din cauza apartenenţei persoanelor la anumite grupuri sau categorii, sau posedării unei caracteristici anume în literature de specialitate este cunoscut ca discriminarea directă care reprezintă actele şi faptele de excludere, deosebire, resctricţie sau preferinţe, întemeiate pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteritici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate socială, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înţăturarea recunoşterea folosinţei sau exercitarii drepturilor prevăzute în legislaţie muncii este interzis. Exemplu: Un barbat si o femeie detin: pregatire egala; acelasi tip de post; acceasi munca prestata, insa, remuneratia este diferentiata. Mai multe dispoziţii facilitează acţiunea în justiţie a victimelor discriminărilor; astfel, conform dreptului comunitar în materie de discriminare bazată pe sex, din momentul în care salariul prezintă faptele care prezumă o discriminare, angajatorului îi încubă obligaţia de a proba că nu a fost o violare a principiului egalităţii. Pe lângă discriminarea directă mai întâlnim discriminare indirectă şi discriminare pozitivă. Discriminare indirectă sunt actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele bazate pe sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, culoare, etnie, religie, opţiunea politică, orgine socială, handicap, situaţie ori activitate sindicală, dar care produc efectele unei discriminări directe. Exemplu: Angajatorul insista asupra faptului ca, numai persoanele cu o vechime de 20 de ani pot promova in cariera. Femeile care au fost in concediu maternal nu pot fi subiectul unei astfel de oportunitati. Sarcina probei este facsilitată, în caz de discriminare indirectă fondată pe sex, în dreptul comunitar astfel că atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră afectează o proporţie net mai ridicată de persoane de un anumit sex; în acest caz încubă angajatorului obligaţia de a proba că dispoziţia, criteriul sau practica sunt proprii şi necesare şi pot fi justificate prin factori obiective independent de sexual persoanelor respective. Discriminarea pozitivă este o ruptură a egalităţii de o situaţie inegalitară preexistentă şi destinată să restabilească egalitatea menţionată. Neste recunoscur o obligaţie a statelor de a recurge la stfel de măsuri de discriminări pozitive pentru a repara anumite injustiţii sociale. Discriminare pozitiva - Exemplu: O societate imobiliaraă poate mări proporţia de locuinţe, amenajate pentru persoanele cu handicap.
Definiţia discriminării reprezintă orice deosebire, excludere restricţie sau preferinţă, pe baza de rasă, naţionalitate, etnie care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice domenii ale vieţii publice. Uneori, discriminarea este confundată cu prejudecata, care se referă mai mult la starea psihologică decât la comportament. Aceste două noţiuni sunt strâns legate, însă este posibil de a discrimina oamenii fără o prejudecată conştientă.Elementele cheie ale discriminării sunt: 1) tratamentul diferit faţă de persoane aflate în situaţie similar, nu întotdeauna „tratamentul diferenţiat” constituie o discriminare. 2) „în privinţa drepturilor sau intereselor fundamentale, sau garantate juridic în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului articolul 7 prevede: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”. Carta Naţiunilor Unite [2], în articolele 1, 55 şi 75, stipulează de trei ori obligativitatea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului fără nicio distincţie de rasă, sex,limbă sau religie. Principiul nondiscriminării nu are aceeaşi amploare şi acelaşi impact în reglementarea CEDO ca în instrumenetele ONU de protecţie a drepturilor omului, de la carta ONU la art. 26 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice,statuează: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio discriminare, dreptul la o egală protecţie a legii. În acest sens, legea va interzice orice discriminare şi va garanta tuturor oamenilor protecţie egală şi efectivă împotriva discriminării de orice fel, ca, de pildă, de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări…”. Principiul non-discriminării şi al interzicerii arbitrariului a părăsit perimetrul strict al raporturilor cu autorităţile publice şi a început să intre în viaţa de zi cu zi, în raporturi juridice caracterizate prin egalitatea juridică a părţilor, în cele mai frecvente dintre contractele pe care le încheiem (contracte de vânzare-cumpărare, contracte de locaţiune, contracte de credit bancar etc.) şi chiar în raporturile sociale extracontractuale (formule de adresare, comportament, atitudine). Dreptul de a nu fi supus nici unei discriminări este derivat din principiul general al egalităţii tuturor
fiinţelor umane. Articolul 14 al CEDO prevede că drepturile pe care le garantează Conveţia trebuie să fie respectate fără nici o distincţie bazată special pe sex, rasă culoare, limbă, religie, opnii politice sau sorice alte opinii, origine socială sau naţională apartenenţa la o minoritate, avere, naştere sau altă situaţie. 3) „din cauza apartenenţei persoanelor la anumite grupuri sau categorii, sau posedării unei caracteristici anume în literature de specialitate este cunoscut ca discriminarea directă care reprezintă actele şi faptele de excludere, deosebire, resctricţie sau preferinţe, întemeiate pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteritici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate socială, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înţăturarea recunoşterea folosinţei sau exercitarii drepturilor prevăzute în legislaţie muncii este interzis. Exemplu: Un barbat si o femeie detin: pregatire egala; acelasi tip de post; acceasi munca prestata, insa, remuneratia este diferentiata. Mai multe dispoziţii facilitează acţiunea în justiţie a victimelor discriminărilor; astfel, conform dreptului comunitar în materie de discriminare bazată pe sex, din momentul în care salariul prezintă faptele care prezumă o discriminare, angajatorului îi încubă obligaţia de a proba că nu a fost o violare a principiului egalităţii. Pe lângă discriminarea directă mai întâlnim discriminare indirectă şi discriminare pozitivă. Discriminare indirectă sunt actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele bazate pe sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, culoare, etnie, religie, opţiunea politică, orgine socială, handicap, situaţie ori activitate sindicală, dar care produc efectele unei discriminări directe. Exemplu: Angajatorul insista asupra faptului ca, numai persoanele cu o vechime de 20 de ani pot promova in cariera. Femeile care au fost in concediu maternal nu pot fi subiectul unei astfel de oportunitati. Sarcina probei este facsilitată, în caz de discriminare indirectă fondată pe sex, în dreptul comunitar astfel că atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră afectează o proporţie net mai ridicată de persoane de un anumit sex; în acest caz încubă angajatorului obligaţia de a proba că dispoziţia, criteriul sau practica sunt proprii şi necesare şi pot fi justificate prin factori obiective independent de sexual persoanelor respective. Discriminarea pozitivă este o ruptură a egalităţii de o situaţie inegalitară preexistentă şi destinată să restabilească egalitatea menţionată. Neste recunoscur o obligaţie a statelor de a recurge la stfel de măsuri de discriminări pozitive pentru a repara anumite injustiţii sociale. Discriminare pozitiva - Exemplu: O societate imobiliaraă poate mări proporţia de locuinţe, amenajate pentru persoanele cu handicap.
Strategia de Securitate Naţională a României din 1999
Strategia de securitate naţională cuprinde principalele direcţii privind asigurarea securităţii naţionale în plan intern şi extern. Strategia în sens larg poate fi definită ca determinarea obiectivelor pe termen lung ale unei organizaţii ce vizează alegerea modurilor de acţiune şi de alocare a resurselor care vor permite atingerea acestor obiective. Securitatea naţională desemnează ansamblul coerent format din concepţia organizarea şi desfăşurarea acţiunilor şi activităţilor destinate să asigure şi să garanteze siguranţa cetăţenilor unui stat a întregii societăţii prin răspunsuri adecvate la provocările interne şi externe de securitate. Strategia de securitate naţională din 1999 înregistrează o importantă schimbare obiectivul strategic nu mai este apărarea teritorială accentul deplasându-se spre interesele şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului. La ameninţările informaţionale, culturale şi economică, armata nu poate faţă, sunt nepunticioase şi în strânsă concordanţă cu Strategia de Securitate Naţională a României statul român nu are inamici declaraţi, nu consideră nici un stat ca potenţial inamic. România se bucură de relaţii paşnice cu vecinii şi pe termen scurt şi mediu posibilităţile a unei ameninţări majore militare la adresa securităţii şi apărării naţionale sunt foarte mici. Strategia militară a României în contextul noilor repere europene şi euroatlantice de securitate nu mai este privită ca o problemă predominant militară ci se bazează cel mai mult pe valorile europene consacrate, garantarea drepturilor omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, regim politic bazat pe deomocraţie constituţională strict control democratic civil asupra forţelor armatei. Centrul securităţii naţionale stă cetăţeanul căruia statul prin instituţiile abilitate trebuie să-i asigure şi să-i garanteze siguranţa vieţii. Realizarea bunei guvernări într-o ţară creează condiţiile manifestării plenare a securităţii naţionale. Conlucrarea cu toate instituţiile statului pentru redefinirea şi apărarea intereselor naţionale ale ţări, modernizarea într-o dinamică rapidă a forţelor armate pentru a putea fi redimensionate. Raţionalizarea şi adecvarea componentelor sale pentru satisfacerea cerinţelor luptei armate moderne. Capacitatea defensivă credibilă şi eficientă, bazată pe forţe înzestrate cu echipamente şi mijloace performante. Guvernarea democratică văzută ca un concept care trebuie să se aplice sferelor sociale, economice şi politice ale unei ţări şi pe respectul dreptului şi a drepturilor umane, lupta împotriva corupţiei , promovarea democraţiei şi dezvoltarea participativă şi durabilă. O dinamică economică ascedentă care pe lângă bunăstarea ce o poate garanta reprezintă şi suportul material al dezvoltării pe viitor. Buna guvernare se defineşte ca maniera în care autorităţile în exerciţiu administrează resursele economice şi sociale ale unei ţări. Pe când o guvernare ineficientă este un pericol pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, acţiunea guvernamentală poate avea diverse motive – clientelismul, competiţia politică şi afectează îndeplinirea obligaţiilor internaţionaleale faţă de tratatele multilaterale la care statul este parte ori şi-au asumat angajamentele politico-militare, existând riscul producerii unor crize umanitare cu impact transfrontalier. Buna guvernare se întemeiază pe o serie de principii ce au fost prezentate într-un document al Programului Naţiunilor Unite pentru dezvoltare din 1997 şi se referă la: că toţi oamenii ar trebui să participe la luarea deciziilor direct sau prin intermediari în instituţiile legitime ce le reprezintă interesele principiile dreptului internaţional reieşite din Carta Universală a Drepturilor Omului. Într-o democraţie sănătoasă este esenţial ca activitatea guvernului să se desfăşoară prin realizarea de politici publice şi totodată să se dezvolte o discuţie publică în jurul acestora. Gestionarea competentă a sectorului public existente unui nucleu de administratori profesionişti şi o funcţie publică eficace. Consolidarea ordinii de drept şi a instituţiilor democratice asigurarea unui nivel de trai decent populaţiei obiective care să realizează prin mijloace politice, juridice economice. Obiectivul durabil al aceste strategii era de a răspunde nevoilor din prezent, fără a compromite capacitatea pentru generaţiile viitoare de a satisface pe ale lor.
Strategia de securitate naţională cuprinde principalele direcţii privind asigurarea securităţii naţionale în plan intern şi extern. Strategia în sens larg poate fi definită ca determinarea obiectivelor pe termen lung ale unei organizaţii ce vizează alegerea modurilor de acţiune şi de alocare a resurselor care vor permite atingerea acestor obiective. Securitatea naţională desemnează ansamblul coerent format din concepţia organizarea şi desfăşurarea acţiunilor şi activităţilor destinate să asigure şi să garanteze siguranţa cetăţenilor unui stat a întregii societăţii prin răspunsuri adecvate la provocările interne şi externe de securitate. Strategia de securitate naţională din 1999 înregistrează o importantă schimbare obiectivul strategic nu mai este apărarea teritorială accentul deplasându-se spre interesele şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului. La ameninţările informaţionale, culturale şi economică, armata nu poate faţă, sunt nepunticioase şi în strânsă concordanţă cu Strategia de Securitate Naţională a României statul român nu are inamici declaraţi, nu consideră nici un stat ca potenţial inamic. România se bucură de relaţii paşnice cu vecinii şi pe termen scurt şi mediu posibilităţile a unei ameninţări majore militare la adresa securităţii şi apărării naţionale sunt foarte mici. Strategia militară a României în contextul noilor repere europene şi euroatlantice de securitate nu mai este privită ca o problemă predominant militară ci se bazează cel mai mult pe valorile europene consacrate, garantarea drepturilor omului, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, regim politic bazat pe deomocraţie constituţională strict control democratic civil asupra forţelor armatei. Centrul securităţii naţionale stă cetăţeanul căruia statul prin instituţiile abilitate trebuie să-i asigure şi să-i garanteze siguranţa vieţii. Realizarea bunei guvernări într-o ţară creează condiţiile manifestării plenare a securităţii naţionale. Conlucrarea cu toate instituţiile statului pentru redefinirea şi apărarea intereselor naţionale ale ţări, modernizarea într-o dinamică rapidă a forţelor armate pentru a putea fi redimensionate. Raţionalizarea şi adecvarea componentelor sale pentru satisfacerea cerinţelor luptei armate moderne. Capacitatea defensivă credibilă şi eficientă, bazată pe forţe înzestrate cu echipamente şi mijloace performante. Guvernarea democratică văzută ca un concept care trebuie să se aplice sferelor sociale, economice şi politice ale unei ţări şi pe respectul dreptului şi a drepturilor umane, lupta împotriva corupţiei , promovarea democraţiei şi dezvoltarea participativă şi durabilă. O dinamică economică ascedentă care pe lângă bunăstarea ce o poate garanta reprezintă şi suportul material al dezvoltării pe viitor. Buna guvernare se defineşte ca maniera în care autorităţile în exerciţiu administrează resursele economice şi sociale ale unei ţări. Pe când o guvernare ineficientă este un pericol pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, acţiunea guvernamentală poate avea diverse motive – clientelismul, competiţia politică şi afectează îndeplinirea obligaţiilor internaţionaleale faţă de tratatele multilaterale la care statul este parte ori şi-au asumat angajamentele politico-militare, existând riscul producerii unor crize umanitare cu impact transfrontalier. Buna guvernare se întemeiază pe o serie de principii ce au fost prezentate într-un document al Programului Naţiunilor Unite pentru dezvoltare din 1997 şi se referă la: că toţi oamenii ar trebui să participe la luarea deciziilor direct sau prin intermediari în instituţiile legitime ce le reprezintă interesele principiile dreptului internaţional reieşite din Carta Universală a Drepturilor Omului. Într-o democraţie sănătoasă este esenţial ca activitatea guvernului să se desfăşoară prin realizarea de politici publice şi totodată să se dezvolte o discuţie publică în jurul acestora. Gestionarea competentă a sectorului public existente unui nucleu de administratori profesionişti şi o funcţie publică eficace. Consolidarea ordinii de drept şi a instituţiilor democratice asigurarea unui nivel de trai decent populaţiei obiective care să realizează prin mijloace politice, juridice economice. Obiectivul durabil al aceste strategii era de a răspunde nevoilor din prezent, fără a compromite capacitatea pentru generaţiile viitoare de a satisface pe ale lor.
Primăvara de la Praga şi România
„Primăvara de la Praga” - denumirea populară a scurtei perioade de liberalizare din Cehoslovacia din 1967-1969. A început cu refuzul armatei de a susţine cererea lui Novotny de a suprima demonstraţiile populare. În 1966 nemulţumirile referitoare la exploatoarea economică a ţării de către URSS au început să fie exprimate deschis iar Slovacia mai puţin dezvoltată a protestat faţă de guvernarea supercentralizată. Intelectualii l-au atacat pe Novotny în iunie 1967 şi patru luni mai tîrziu studenţii au organizat demonstraţii împotriva regimului. În ianuarie 1968, Dubcek l-a înlocuit pe Novotny în funcţia de lider de partid deşi nu jucase un rol deosebit în criticile aduse acestuia a încercat să reducă natura autoritară a regimului comunist şi în timpul Primăverii de la Praga el şi un număr de colegi reformişti au pus în mişcare un program de liberalizări economice şi politice, asigurând în acelaşi timp URSS-ul alarmat că ţara va rămâne un aliat loial. Venira lui Dubcek în fruntea PC Cehoslovac n-a contravenit preferinţelor sovietice. Dimpotrivă, kaghebişti ce monitorizau zona îl numea „Saşa al nostru” scrie fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski. Tatăl lui Dubcek, dulgher, emigrase din Slovacia în America. De acolo se exilează la finele anilor ’20 în URSS. În 1938 Stalin a cerut imigranţilor fie să opteze pentru cetăţenia sovietică fie să revină în ţările de origine, familia
Dubcek s-a repatriat din Kîrgîstan în Slovacia. După al II –lea război mondial, Dubcek a absolvit şcoala diplomatică de la Moscova. Dovezi clare de simpatie îi oferise şi Brejnev în vizita întreprinsă la Praga în decembrie 1967. În chiar discursul său de preluare a funcţiei, Dubcek dă asigurări că nu v-a abandona nici calea socialismului nici Tratatul de la Varşovia. Noul guvern a prezentat un program de reformă în aprilie şi a propus amendamente constituţionale – ,,socialism cu faţă umană” - să redea libertăţile individuale precum şi să instituie sistemul multipartidist. Pravda a publicat la 19 iulie 1968 un aşa zis „ plan al CIA” de sabotare a regimului din Cehoslovacia urmat de acţiuni contrarevoluţionare în Germania de Est, CIA nu numai că nu se amestecase în reformele Primăverii de la Praga ci fusese luată prin surprindere de evenimente. Alaramată de succesiunea rapidă a evenimentelor, URSS a trimis forţe ale Pactului de la Varşovia să ocupe Cehoslovacia. URSS nu a fost mulţumit de asigurările lui Dubcek că Cehoslovacia va rămâne un aliat loial şi pe 20 august 1968 trupe sovietice susţinute de contingente din state ale Pactului de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat ţara ca să pună capăt Primăverii de la Praga. În 21 august 1968 Ceauşescu Nicolae refuză de a se alătura Tratatului de la Varşovia care au invadat Cehoslovacia, Ceauşescu a zguduit lumea politică internaţională şi a declanşat un val de admiraţie faţă de România. România era expusă în mod
iminent unui pericol asemănător şi pe baza informaţiilor Ceauşescu a fost în măsură să aprecieze lucid şi exact situaţia, a încercat să-i ajute pe Dubcek şi pe Tito. Conform informaţiilor planul sovieticilor era invadarea Cehoslovaciei şi peste 2 săptămâni era programată invadarea României şi peste încă 2 săptămâni era invadarea în Iugoslavia. Reacţia lui Dubcek a spus că dacă vin ruşii îi primim cu flori pe când Ceauşescu a zis că dacă vin ruşii îi primim cu gloanţe, pe când Tito îşi dăduse acordul că la nevoie să ne retragem în Iugoslavia şi să facem front comun, dacă ataca şi Iugoslavia. În România „ destalinizarea” nu s-a produs după semnalul Moscovei . Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965) avusese atât un parcurs biografic, cât şi strategii diferite. După retragerea trupelor sovietice din România în 1958 refuzase manevre militare ale Tratatului de la Varşovia pe teritoriul naţional. Dej şi-a declarat independenţa faţă de Moscova în 1964. Succesorul său, Nicolae Ceauşescu (1965-1989) i-a continuat strategia afirmându-se cu o politică externă proprie. La 6 martie 1968 la Sofia a avut loc întâlnirea ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Ceauşescu creşte pretenţiile de „egal” propune ca postul de comandament şef al Tratatului de la Varşovia care era ocupat întotdeauna de sovietici să fie preluat
prin rotaţie de ţările membre. La această întîlnire s-a adoptat un document fără semnătura românilor. România rămăsese singură în cadrul Tratatului de la Varşovia şi al CAER şi era în pericolul de a fi desfiinţată ca stat. Ar fi intervenit pe teritoriul României şi armata ungară, cum au intervenit şi în Cehoslovacia iar armata ungară avea ca obiectiv Transilvania, bulgarii interveneau în Dobrogea ruşii îşi întindeau dominaţia până la Milcov. Guvernul englez era bine informat asupra intenţiei ruşilor de a invada şi România, situaţie la care britanicii erau hotărâţi să răspundă declarând război Uniunii Sovietice. De Gaulle a atenţionat Moscova, Washington-ul şi Beijingul deasemenea au atenţionat Moscova. În Pravda din 25 septembrie 1968 a fost publicat preambulul la ce avea să devină cunoscut drept „ Doctrina Brejnev” afirmaţiile că statele socialiste trebuie să intervină în afacerile interne ale oricărui dintre ele care le expune pe celelalte la pericolul activităţii antisocialiste.
URSS şi-a justificat invadarea Cehoslovaciei prin doctrina Brejnev pretinzând că fusese necesar să se anticipeze o posibilă contrarevoluţie dirijată din interiorul Republicii Federale Germane. Afirmarea Doctrinei Brejnev n-a ajutat cu nimic reducerea temerilor Europei Occidentale privind comiterea altor abuzuri de sovietici. Tentativele URSS de a linişti aceste temeri şi de a convoca o conferinţă europeană asupra securităţii au fost ruinate de evenimentele produse în 1968. Programul de reforme în Cehoslovacia a fost abandonat, iar Dubcek a fost îndepărtat din funcţie în aprilie 1969, după care un nou guvern a reinstalat sistemul comunist.
„Primăvara de la Praga” - denumirea populară a scurtei perioade de liberalizare din Cehoslovacia din 1967-1969. A început cu refuzul armatei de a susţine cererea lui Novotny de a suprima demonstraţiile populare. În 1966 nemulţumirile referitoare la exploatoarea economică a ţării de către URSS au început să fie exprimate deschis iar Slovacia mai puţin dezvoltată a protestat faţă de guvernarea supercentralizată. Intelectualii l-au atacat pe Novotny în iunie 1967 şi patru luni mai tîrziu studenţii au organizat demonstraţii împotriva regimului. În ianuarie 1968, Dubcek l-a înlocuit pe Novotny în funcţia de lider de partid deşi nu jucase un rol deosebit în criticile aduse acestuia a încercat să reducă natura autoritară a regimului comunist şi în timpul Primăverii de la Praga el şi un număr de colegi reformişti au pus în mişcare un program de liberalizări economice şi politice, asigurând în acelaşi timp URSS-ul alarmat că ţara va rămâne un aliat loial. Venira lui Dubcek în fruntea PC Cehoslovac n-a contravenit preferinţelor sovietice. Dimpotrivă, kaghebişti ce monitorizau zona îl numea „Saşa al nostru” scrie fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski. Tatăl lui Dubcek, dulgher, emigrase din Slovacia în America. De acolo se exilează la finele anilor ’20 în URSS. În 1938 Stalin a cerut imigranţilor fie să opteze pentru cetăţenia sovietică fie să revină în ţările de origine, familia
Dubcek s-a repatriat din Kîrgîstan în Slovacia. După al II –lea război mondial, Dubcek a absolvit şcoala diplomatică de la Moscova. Dovezi clare de simpatie îi oferise şi Brejnev în vizita întreprinsă la Praga în decembrie 1967. În chiar discursul său de preluare a funcţiei, Dubcek dă asigurări că nu v-a abandona nici calea socialismului nici Tratatul de la Varşovia. Noul guvern a prezentat un program de reformă în aprilie şi a propus amendamente constituţionale – ,,socialism cu faţă umană” - să redea libertăţile individuale precum şi să instituie sistemul multipartidist. Pravda a publicat la 19 iulie 1968 un aşa zis „ plan al CIA” de sabotare a regimului din Cehoslovacia urmat de acţiuni contrarevoluţionare în Germania de Est, CIA nu numai că nu se amestecase în reformele Primăverii de la Praga ci fusese luată prin surprindere de evenimente. Alaramată de succesiunea rapidă a evenimentelor, URSS a trimis forţe ale Pactului de la Varşovia să ocupe Cehoslovacia. URSS nu a fost mulţumit de asigurările lui Dubcek că Cehoslovacia va rămâne un aliat loial şi pe 20 august 1968 trupe sovietice susţinute de contingente din state ale Pactului de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat ţara ca să pună capăt Primăverii de la Praga. În 21 august 1968 Ceauşescu Nicolae refuză de a se alătura Tratatului de la Varşovia care au invadat Cehoslovacia, Ceauşescu a zguduit lumea politică internaţională şi a declanşat un val de admiraţie faţă de România. România era expusă în mod
iminent unui pericol asemănător şi pe baza informaţiilor Ceauşescu a fost în măsură să aprecieze lucid şi exact situaţia, a încercat să-i ajute pe Dubcek şi pe Tito. Conform informaţiilor planul sovieticilor era invadarea Cehoslovaciei şi peste 2 săptămâni era programată invadarea României şi peste încă 2 săptămâni era invadarea în Iugoslavia. Reacţia lui Dubcek a spus că dacă vin ruşii îi primim cu flori pe când Ceauşescu a zis că dacă vin ruşii îi primim cu gloanţe, pe când Tito îşi dăduse acordul că la nevoie să ne retragem în Iugoslavia şi să facem front comun, dacă ataca şi Iugoslavia. În România „ destalinizarea” nu s-a produs după semnalul Moscovei . Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965) avusese atât un parcurs biografic, cât şi strategii diferite. După retragerea trupelor sovietice din România în 1958 refuzase manevre militare ale Tratatului de la Varşovia pe teritoriul naţional. Dej şi-a declarat independenţa faţă de Moscova în 1964. Succesorul său, Nicolae Ceauşescu (1965-1989) i-a continuat strategia afirmându-se cu o politică externă proprie. La 6 martie 1968 la Sofia a avut loc întâlnirea ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Ceauşescu creşte pretenţiile de „egal” propune ca postul de comandament şef al Tratatului de la Varşovia care era ocupat întotdeauna de sovietici să fie preluat
prin rotaţie de ţările membre. La această întîlnire s-a adoptat un document fără semnătura românilor. România rămăsese singură în cadrul Tratatului de la Varşovia şi al CAER şi era în pericolul de a fi desfiinţată ca stat. Ar fi intervenit pe teritoriul României şi armata ungară, cum au intervenit şi în Cehoslovacia iar armata ungară avea ca obiectiv Transilvania, bulgarii interveneau în Dobrogea ruşii îşi întindeau dominaţia până la Milcov. Guvernul englez era bine informat asupra intenţiei ruşilor de a invada şi România, situaţie la care britanicii erau hotărâţi să răspundă declarând război Uniunii Sovietice. De Gaulle a atenţionat Moscova, Washington-ul şi Beijingul deasemenea au atenţionat Moscova. În Pravda din 25 septembrie 1968 a fost publicat preambulul la ce avea să devină cunoscut drept „ Doctrina Brejnev” afirmaţiile că statele socialiste trebuie să intervină în afacerile interne ale oricărui dintre ele care le expune pe celelalte la pericolul activităţii antisocialiste.
URSS şi-a justificat invadarea Cehoslovaciei prin doctrina Brejnev pretinzând că fusese necesar să se anticipeze o posibilă contrarevoluţie dirijată din interiorul Republicii Federale Germane. Afirmarea Doctrinei Brejnev n-a ajutat cu nimic reducerea temerilor Europei Occidentale privind comiterea altor abuzuri de sovietici. Tentativele URSS de a linişti aceste temeri şi de a convoca o conferinţă europeană asupra securităţii au fost ruinate de evenimentele produse în 1968. Programul de reforme în Cehoslovacia a fost abandonat, iar Dubcek a fost îndepărtat din funcţie în aprilie 1969, după care un nou guvern a reinstalat sistemul comunist.
Neutralitatea României din primul război mondial
Încă din prima zi a războiului, România începuse tratative cu Antanta, străindu-se să obţină teritorii foarte importante în Bucovina, în Transilvania şi în Banat. Antanta a făcut propuneri generoase teritoriale pe seama monarhiei austro-ungare, pe când puterile centrale au oferit doar Basarabia. Promisiunile la care Aliaţii se angajaseră au constituit obiectul unei convenţii cu puterile Antantei la data de 4/17 august 1916. In acelasi timp, regele Carol I primeşte un mesaj de la împăratului Germaniei, Wihelm al II-lea, prin care i se cerea României îndeplinirea obligaţiilor faţă de Puterile Centrale. Tratatul defensiv secret încheiat de România cu Austro-Ungaria la 18/30 octombrie 1883, la
care a aderat în aceeaşi zi şi Germania, apoi la 3/15 mai 1888 şi Italia, reînnoit ultima oară în februarie 1913, prevăzuse, în esenţă angajamentul părţilor de a nu încheia alianţe cu terţe ţări îndreptate împotriva unuia din semnatari şi totodată de a-şi acorda în caz de agresiune, neprovocată, asistenţă militară. Importanţa strategică a României în sud-estul şi centrul Europei în 1914 era amplificată de bogatele ei resurse şi de potenţialul ei economic. Având o suprafaţă de 131353 km2 în urma reunificării Dobrogei în 1878 – sporită cu 8371 km2 în 1913 – şi o populaţie de peste 7,5 milioane. În ajunul războiului producţia petrolieră se ridica la 1885 225 tone ceea ce plasa România pe locul 3 în lume după SUA şi Rusia. La 3 august, Consiliul de Coroană s-a întrunit la Sinaia, cu participarea membrilor guvernului şi a unor personalităţi politice din opoziţie – respinge propunerea regelui Carol I ca România să se alăture imediat puterilor Centrale şi hotorăşte adoptarea unei politici de neutralitate. Influenţa germană rămânea totuşi foarte puternică la Curte şi unele grupuri ale societăţii deşi regele României, Carol I era german prin origine, opinia publică românească şi clasa politică în marea ei majoritate era de partea Antantei. Iniţial Germania plănuia să înfrângă militar în câteva luni Rusia şi Franţa şi apoi să negocieze pacea cu Anglia. Convişi în 1915-1916 că nu pot scoate Rusia din luptă pe cale militară Centralii vor recurge la diversiunea internă din 1917. Politica de tergiversare a României a continuat să fie imprevizibilă pe de o parte erau interesele economice, principali parteneri economici erau în ordine, Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franţa şi Belgia şi neutralitatea Italiei a determinat-o şi pe cea a României un alt
factor finnd atitudinea categorică a lui Brătianu, care susţinea că războiul se va desfăşura pe o perioada mai îndelungată ceea ce va determina ca ţara să nu fie implicată în vreo acţiune până nu se va întrezări cu claritate de partea cui înclină balanţa victoriei. România şi guvernul ei nu numai că îşi manifestau totală simpatie faţă de Antanta, dar primul-ministru Brătianu, nu îşi ascundeau niciodată încrederea deplină în victoria finală a acesteia însă la 12 decembrie 1914 Austro-Ungaria a declanşat o cotraonfesivă în Galiţia a provocat retragerea masivă a armatelor ruse din regiunea Carpaţilor Nordici. Mai – iunie 1915 ofensiva forţelor germano-austro-ungare dintre Vistula şi Carpaţi surprizând defensiva rusă, armatelor Puterilor Centrale au străpuns frontul advers între Gorlice şi Tarnow, trupele ţariste au pierdut 2/3 din efective(peste 500 000 de prizonieri) . Pe 23 martie 1915, Italia declara război Austro-Ungariei. De-abia un an mai târziu (august 1916) avea să declare război şi Germaniei. Pe data de 11 octombrie 1915 Bulgaria intra în război de partea Puterilor Centrale. Bulgaria micşorată şi umilită prin tratatul de pace la Bucureşti, caută o ocazie de a-şi reveni, pentru a-şi satisface pretenţiile teritoriale în care trebuia să fie smulsă Serbiei o mare parte din Macedonia, României partea meridională a Dobrogei, iar Greciei Kavalla, împreună cu Seres şi Drama. Importantul succes al ofensivei de pe frontul de Sud-Vest, cunoscut sub numele de ofensiva Brusilov A fost cea mai mare criză a Austro-Ungariei și cea mai mare victorie a Antantei din Primul Război Mondial nu a influenţat numai evenimetele de pe frontul italian. Urmările sale au fost la fel de mari pe frontul francez, de unde germanii au fost obligaţi să-şi retragă aproape optzeci de divizii. După ce au eşuat toate încercările factorilor decizie politico-militară din Austria-Ungaria şi Germania de a atrage România în război de partea coaliţiei Puterilor Centrale, aceştia au elaborat un plan de campanie pentru varianta ca România va intra în război. Planul prevedea acţiunea comună a forţelor austro-ungare, germane, bulgare şi otomane împotriva României. În prealabil, la 19 iulie 1916 a fost semnată Convenţia privind acţiunile militare ale armatelor Austro-Ungare, Germaniei, Bulgariei şi Turciei. În august 1916 a adoptat varianta de plan denumită ,, Ipoteza Z,, care a devenit ,, Planul de campanie al comandamentului român”,. Planul cuprindea scopul politic şi militar urmărit, formele de acţiune, concluzii despre inamic, gruparea forţelor, misiunilor armatelor române. Studiind inamicul, s-a ajuns la concluzia că aceasta dispunea de o grupare de forţe (circa 70000 de militari) a armatei austro-ungare în Transilvania, care putea să ducă lupte de apărare pe aliniamente succesive, începând cu linia frontierei, de-a lungul Carpaţilor. Concomitent, inamicul putea să concentreze o gruparea de
forţe în raionul: Cluj, Dej, Bistriţa, de circa 100000 de oameni cu care să treacă la apărarea pe cursul mijlociu al mureşului, pentru a opri înaintarea forţelor române. Se aprecia că în Banat şi pe Valea Cernei forţelor inamicului s-ar ridica la circa 30000 de oameni. Antanta agasată de atâtea stratageme a forţat însă intrarea României în acţiune pe baza ultimatului care anunţa intrarea unei armate ruse a 100 000 de oameni că depinde de România dacă aceştia vor veni ca prieteni sau ca duşmani. România a delcarat război Austro-Ungaria la 14/17 august 1916 şi a luat imediat ofensiva. Ca răspuns Germania, Turcia şi Bulgaria la rândul lor i-au declarat război. Planul de campanie al comandamentului român era în acord cu situaţia în care se găsea România, corespundea condiţiilor politico-militare strategice urmărite şi concorda cu prevederile Tratatului de alianţă semnat de România cu Antanta. Repartiţia forţelor şi mijloacelor era în concordanţă cu scopurile strategice propuse.
care a aderat în aceeaşi zi şi Germania, apoi la 3/15 mai 1888 şi Italia, reînnoit ultima oară în februarie 1913, prevăzuse, în esenţă angajamentul părţilor de a nu încheia alianţe cu terţe ţări îndreptate împotriva unuia din semnatari şi totodată de a-şi acorda în caz de agresiune, neprovocată, asistenţă militară. Importanţa strategică a României în sud-estul şi centrul Europei în 1914 era amplificată de bogatele ei resurse şi de potenţialul ei economic. Având o suprafaţă de 131353 km2 în urma reunificării Dobrogei în 1878 – sporită cu 8371 km2 în 1913 – şi o populaţie de peste 7,5 milioane. În ajunul războiului producţia petrolieră se ridica la 1885 225 tone ceea ce plasa România pe locul 3 în lume după SUA şi Rusia. La 3 august, Consiliul de Coroană s-a întrunit la Sinaia, cu participarea membrilor guvernului şi a unor personalităţi politice din opoziţie – respinge propunerea regelui Carol I ca România să se alăture imediat puterilor Centrale şi hotorăşte adoptarea unei politici de neutralitate. Influenţa germană rămânea totuşi foarte puternică la Curte şi unele grupuri ale societăţii deşi regele României, Carol I era german prin origine, opinia publică românească şi clasa politică în marea ei majoritate era de partea Antantei. Iniţial Germania plănuia să înfrângă militar în câteva luni Rusia şi Franţa şi apoi să negocieze pacea cu Anglia. Convişi în 1915-1916 că nu pot scoate Rusia din luptă pe cale militară Centralii vor recurge la diversiunea internă din 1917. Politica de tergiversare a României a continuat să fie imprevizibilă pe de o parte erau interesele economice, principali parteneri economici erau în ordine, Germania, Austro-Ungaria, Marea Britanie, Franţa şi Belgia şi neutralitatea Italiei a determinat-o şi pe cea a României un alt
factor finnd atitudinea categorică a lui Brătianu, care susţinea că războiul se va desfăşura pe o perioada mai îndelungată ceea ce va determina ca ţara să nu fie implicată în vreo acţiune până nu se va întrezări cu claritate de partea cui înclină balanţa victoriei. România şi guvernul ei nu numai că îşi manifestau totală simpatie faţă de Antanta, dar primul-ministru Brătianu, nu îşi ascundeau niciodată încrederea deplină în victoria finală a acesteia însă la 12 decembrie 1914 Austro-Ungaria a declanşat o cotraonfesivă în Galiţia a provocat retragerea masivă a armatelor ruse din regiunea Carpaţilor Nordici. Mai – iunie 1915 ofensiva forţelor germano-austro-ungare dintre Vistula şi Carpaţi surprizând defensiva rusă, armatelor Puterilor Centrale au străpuns frontul advers între Gorlice şi Tarnow, trupele ţariste au pierdut 2/3 din efective(peste 500 000 de prizonieri) . Pe 23 martie 1915, Italia declara război Austro-Ungariei. De-abia un an mai târziu (august 1916) avea să declare război şi Germaniei. Pe data de 11 octombrie 1915 Bulgaria intra în război de partea Puterilor Centrale. Bulgaria micşorată şi umilită prin tratatul de pace la Bucureşti, caută o ocazie de a-şi reveni, pentru a-şi satisface pretenţiile teritoriale în care trebuia să fie smulsă Serbiei o mare parte din Macedonia, României partea meridională a Dobrogei, iar Greciei Kavalla, împreună cu Seres şi Drama. Importantul succes al ofensivei de pe frontul de Sud-Vest, cunoscut sub numele de ofensiva Brusilov A fost cea mai mare criză a Austro-Ungariei și cea mai mare victorie a Antantei din Primul Război Mondial nu a influenţat numai evenimetele de pe frontul italian. Urmările sale au fost la fel de mari pe frontul francez, de unde germanii au fost obligaţi să-şi retragă aproape optzeci de divizii. După ce au eşuat toate încercările factorilor decizie politico-militară din Austria-Ungaria şi Germania de a atrage România în război de partea coaliţiei Puterilor Centrale, aceştia au elaborat un plan de campanie pentru varianta ca România va intra în război. Planul prevedea acţiunea comună a forţelor austro-ungare, germane, bulgare şi otomane împotriva României. În prealabil, la 19 iulie 1916 a fost semnată Convenţia privind acţiunile militare ale armatelor Austro-Ungare, Germaniei, Bulgariei şi Turciei. În august 1916 a adoptat varianta de plan denumită ,, Ipoteza Z,, care a devenit ,, Planul de campanie al comandamentului român”,. Planul cuprindea scopul politic şi militar urmărit, formele de acţiune, concluzii despre inamic, gruparea forţelor, misiunilor armatelor române. Studiind inamicul, s-a ajuns la concluzia că aceasta dispunea de o grupare de forţe (circa 70000 de militari) a armatei austro-ungare în Transilvania, care putea să ducă lupte de apărare pe aliniamente succesive, începând cu linia frontierei, de-a lungul Carpaţilor. Concomitent, inamicul putea să concentreze o gruparea de
forţe în raionul: Cluj, Dej, Bistriţa, de circa 100000 de oameni cu care să treacă la apărarea pe cursul mijlociu al mureşului, pentru a opri înaintarea forţelor române. Se aprecia că în Banat şi pe Valea Cernei forţelor inamicului s-ar ridica la circa 30000 de oameni. Antanta agasată de atâtea stratageme a forţat însă intrarea României în acţiune pe baza ultimatului care anunţa intrarea unei armate ruse a 100 000 de oameni că depinde de România dacă aceştia vor veni ca prieteni sau ca duşmani. România a delcarat război Austro-Ungaria la 14/17 august 1916 şi a luat imediat ofensiva. Ca răspuns Germania, Turcia şi Bulgaria la rândul lor i-au declarat război. Planul de campanie al comandamentului român era în acord cu situaţia în care se găsea România, corespundea condiţiilor politico-militare strategice urmărite şi concorda cu prevederile Tratatului de alianţă semnat de România cu Antanta. Repartiţia forţelor şi mijloacelor era în concordanţă cu scopurile strategice propuse.
Stażyści - Edycja wiosenna 2014. Międzynarodowy Program Staży Parlamentarnych.
Bożena Sławiak, Oana Stoe, Jadwiga Zakrzewska, Plop AndreiWiosną 2014 roku młodzi obywatele Niemiec, Litwy, Węgier, oraz Rumunii mieli możliwość czynnego uczestnictwa w życiu politycznym i parlamentarnym Polski w ramach Międzynarodowego Programu Staży Parlamentarnych. Głównym celem programu było wspieranie zainteresowania młodych ludzi demokracją i społeczeństwem oraz życiem politycznym i publicznym Polski. Program służył też przybliżeniu stażystom kultury, tradycji i historii Polski. Staż trwał 3 miesiące i brali w nim udział po maksymalnie 3 obywateli z każdego z państw. Uczestnicy pod patronatem posła na Sejm Rzeczypospolitej Polskiej oraz opieką pracownika Kancelarii Sejmu brali udział w pracach komisji sejmowych i grup bilateralnych. W ramach ustalonego wymiaru czasu pracy zapoznali się z różnorodnymi zadaniami, aktywnie współuczestniczą w opracowywaniu opinii, formułowaniu przemówień, artykułów, listów i innych wypowiedzi, przygotowywaniu posiedzeń i spotkań. Uczestnicy Programu otrzymywali na okres trwania stażu status stażysty-gościa Uniwersytetu
Warszawskiego i mieli możliwość uczestniczyć w zajęciach dydaktycznych maksymalnie dwóch dowolnie wybranych kierunków. W uzupełnieniu uczęstniczyli też w otwartym programie naukowym i dydaktycznym uczelni. Oprócz tego, uczestnili też w programach edukacyjnych, spotkaniach i odczytach organizowanych m.in. przez uczelnie warszawskie oraz inne organizacje i instytucje promujące kulturę i naukę, jak również zajmujące się doskonaleniem znajomości języka polskiego. Kancelaria Sejmu organizowała również program towarzyszący mający na celu przybliżenie Polski, jej historii i kultury.Jako uczęstnik Programu Staży Parlamentarnych z Rumunii, mogę z pewnością powiedzieć, że przez te trzy miesiące uzyskałem bardzo cenną wiedze o polskim prawie i systemie politycznym oraz lepiej zapoznałem się z kulturą Polski. W pełni popieram i dzielę ideę
demokracji, wolności do wyrażania swoich myśli i chcę poświęcić swoje życie i karierę do promowania wyżej wymienionych wartości na świecie, a szczególnie w moim kraju. Szkolenie elit w najbardziej prestiżowych szkołach na świecie w połączeniu z demokracją i ekonomicznymi reformami może poprowadzić kraj do stworzenia podstaw prowadzących do sukcesów w gospodarce państwa. Obecne realia wymagają udoskonalenia metod, instrumentów i strategii w moim kraju. Bardzo cieszę się, że miełem taką wspaniałą okazję, żeby rozszerzyć swoją wiedzę w zakresie polityki, którą na pewno wykorzystam w swojej dalszej karierze politycznej. W trakcie programu miałem okazję poznać się z wybitnymi i znającymi się na swoim zawodzie ludźmi, zarówno z obszaru polityki, jak i z innych dziedzin.
Chciałbym podziękować wszystkich organizatorów Programu Staży Parlamentarnych za taką wspaniałą okazję, która pozwoliła nam bliżej zapoznać się z systemem politycznym w Polsce oraz za bardzo dobrą organizację całego programu – od pierwszego do ostatniego dnia. Odbywałem staż pod kierunkiem i opieką Pani Poseł Jadwigi Zakrzewskiej. Szczególnie chciałbym podziękować Pani Poseł za wsparcie, za pomoc i za tę wiedzę, którą uzyskałem. Kiedykolwiek miałem jakieś pytania, to zawsze mogłem liczyć na pomoc Pani Poseł, a każda jej odpowiedź była dla mnie bardzo cenną wiedzą. Dziękuję za ten wspaniały staż i za udzieloną okazję zapoznać się z takim pięknym krajem, jak Polska.
Bożena Sławiak, Oana Stoe, Jadwiga Zakrzewska, Plop AndreiWiosną 2014 roku młodzi obywatele Niemiec, Litwy, Węgier, oraz Rumunii mieli możliwość czynnego uczestnictwa w życiu politycznym i parlamentarnym Polski w ramach Międzynarodowego Programu Staży Parlamentarnych. Głównym celem programu było wspieranie zainteresowania młodych ludzi demokracją i społeczeństwem oraz życiem politycznym i publicznym Polski. Program służył też przybliżeniu stażystom kultury, tradycji i historii Polski. Staż trwał 3 miesiące i brali w nim udział po maksymalnie 3 obywateli z każdego z państw. Uczestnicy pod patronatem posła na Sejm Rzeczypospolitej Polskiej oraz opieką pracownika Kancelarii Sejmu brali udział w pracach komisji sejmowych i grup bilateralnych. W ramach ustalonego wymiaru czasu pracy zapoznali się z różnorodnymi zadaniami, aktywnie współuczestniczą w opracowywaniu opinii, formułowaniu przemówień, artykułów, listów i innych wypowiedzi, przygotowywaniu posiedzeń i spotkań. Uczestnicy Programu otrzymywali na okres trwania stażu status stażysty-gościa Uniwersytetu
Warszawskiego i mieli możliwość uczestniczyć w zajęciach dydaktycznych maksymalnie dwóch dowolnie wybranych kierunków. W uzupełnieniu uczęstniczyli też w otwartym programie naukowym i dydaktycznym uczelni. Oprócz tego, uczestnili też w programach edukacyjnych, spotkaniach i odczytach organizowanych m.in. przez uczelnie warszawskie oraz inne organizacje i instytucje promujące kulturę i naukę, jak również zajmujące się doskonaleniem znajomości języka polskiego. Kancelaria Sejmu organizowała również program towarzyszący mający na celu przybliżenie Polski, jej historii i kultury.Jako uczęstnik Programu Staży Parlamentarnych z Rumunii, mogę z pewnością powiedzieć, że przez te trzy miesiące uzyskałem bardzo cenną wiedze o polskim prawie i systemie politycznym oraz lepiej zapoznałem się z kulturą Polski. W pełni popieram i dzielę ideę
demokracji, wolności do wyrażania swoich myśli i chcę poświęcić swoje życie i karierę do promowania wyżej wymienionych wartości na świecie, a szczególnie w moim kraju. Szkolenie elit w najbardziej prestiżowych szkołach na świecie w połączeniu z demokracją i ekonomicznymi reformami może poprowadzić kraj do stworzenia podstaw prowadzących do sukcesów w gospodarce państwa. Obecne realia wymagają udoskonalenia metod, instrumentów i strategii w moim kraju. Bardzo cieszę się, że miełem taką wspaniałą okazję, żeby rozszerzyć swoją wiedzę w zakresie polityki, którą na pewno wykorzystam w swojej dalszej karierze politycznej. W trakcie programu miałem okazję poznać się z wybitnymi i znającymi się na swoim zawodzie ludźmi, zarówno z obszaru polityki, jak i z innych dziedzin.
Chciałbym podziękować wszystkich organizatorów Programu Staży Parlamentarnych za taką wspaniałą okazję, która pozwoliła nam bliżej zapoznać się z systemem politycznym w Polsce oraz za bardzo dobrą organizację całego programu – od pierwszego do ostatniego dnia. Odbywałem staż pod kierunkiem i opieką Pani Poseł Jadwigi Zakrzewskiej. Szczególnie chciałbym podziękować Pani Poseł za wsparcie, za pomoc i za tę wiedzę, którą uzyskałem. Kiedykolwiek miałem jakieś pytania, to zawsze mogłem liczyć na pomoc Pani Poseł, a każda jej odpowiedź była dla mnie bardzo cenną wiedzą. Dziękuję za ten wspaniały staż i za udzieloną okazję zapoznać się z takim pięknym krajem, jak Polska.
Războiul informaţional
Chiar înainte de încheierea celui de-al doilea război mondial au început să apară primele semne de dezacord între aliaţi. Războiul Ideologilor a reprezentat vreme de o jumătate de secol, confruntarea dintre cele două sisteme social politicie diferite: democraţia de tip occidental şi totalitarismul de tip sovietic. Odată cu sfârşitul Răboiului Rece s-au declanşat un nou război, cel economic, în care SUA se anunţă a fi marele câştigător. De aici merge o nouă ordine mondială, care bulversează însăşi natura vechilor structuri de informaţii statale. După prăbuşirea blocului sovietic, serviciile de informaţii ale lumii occidentale care şi-au pierdut ,, inamicul preferat ”şi-au îndreptat o parte a eforturilor spre culegerea de informaţii economice, unde adversarul este mult mai greu de determinat. Sfârşitul conflictului Est-Vest nu a însemnat şi sfârşitul conflictului în general, ci a concentrat atenţia asupra unei forme nonviolente a conflictului, şi anume competiţia economică şi asupra rolului informaţiilor în această luptă. Dacă până în secolul trecut lumea era de comun acord că cine deţine puterea financiară are tot ce vrea, în secolul XXI predominantă este deţinerea informaţiilor sprijinite logistic. Din punctul de vedere al societăţii şi al apărării, atacurile împotriva sistemului financiar pot antrena o ameninţare gravă la adresa forţelor armate iar războiul din Golful Persic a demonstrat că executarea operaţiilor informaţionale poate determina succesul unei misiuni. Schimbările pe care le trăim în prezent sunt, în mare măsură, consecinţa dezvoltării informaticii şi telecomunicaţiilor, ce contribuie la reducerea costurilor . Interconectarea acestor tehnologii au permis anularea efectului de distanţă în relaţiile umane şi obţinerea, mult mai facilă, a datelor din orice domeniu sau zonă a lumii.
Teoria şi practica războiului informaţional trebuie să se contopească într-un proces coerent şi raţional pentru a se evita diversiunea. Conducerea războiului informaţional începe cu autoritatea naţională de conducere iar activitatea serviciilor de informaţii care are un caracter secret, de stat ori de serviciu, de unde şi denumirea utilizată de servicii secrete, lăsând să devină publice doar informaţiile care nu le afectează acţiunile specifice ori sunt rezultatul lor, care trebuie diseminat la factorii de decizie de stat. Gradul de receptare a informaţiilor furnizate de servicii din partea factorilor decizionali este un alt element care concură la finalitatea şi utilitatea activităţii de informaţii întrucât informaţia oricât de valoroasă ar fi nu foloseşte la nimic dacă beneficiarul – factorul politic –nu o ascultă şi nu dispune de măsuri în consecinţă. Serviciile de informaţii sunt instituţii ale statului de drept, ale căror misiuni sunt în concordanţă cu obiectivele politicii interne şi externe ale statului democratic, pot fi indeplinite prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor ce pot aduce atingere valorilor şi intereselor naţionale. Principalele funcţii ale serviciilor sunt: -informativă –constând în obţinerea, culegerea, verificarea, centralizarea şi şi evaluarea informaţiilor relevante pentru securitatea internă ( protecţia statului a teritoriului şi a societăţii împotriva actelor de spionaj, sabotaj, subversiune extremism, terorism, crimă organizată, trafic şi producţie de droguri, contrabanda cu arme şi alte materiale supuse regimurilor prohibite), procesul acestora în documente analitice care emit avertismente, rapoarte şi evaluare de situaţie necesare fundamentării politicilor şi strategiilor guvernamentale. -contrainformativă – au anumite competenţe, fenomene şi activităţi care prezintă un pericol real la adresa valorilor fundamentale apărate de Constituţie –independenţă, integritate, suveranitate, identitate culturală, economică, socială şi politică, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, întreprind acţiuni concrete în scopul neutralizării activităţilor serviciilor de spionaj ostile, îndreptate împotriva unui stat – fără a intra în sfera criminalităţii de drept comun, folosesc comun în procesul de obţinere a informaţiilor surse deschise şi surse secrete de informaţii, umane şi tehnice. Surselor secrete umane definesc acele persoane care acţionează în mod secret, organizat şi liber consimţit îndrumarea unei autorităţi informative legale, în scopul obţinerii de informaţii pentru îndeplinirea altor sarcini ce au legătură cu seguritate naţională. Nu există serviciu de informaţii în lume care să nu utilizeze în activitatea specifică elementul uman ca sursă de informaţie – fie că e numeşte informator, colaborator, agent ori persoană de sprijin. Referitor la această categorie de sursă trebuie de menţionat că în majoritatea statelor democratice în special cele occidentale, a sprijini serviciile de informaţii, indiferent în ce mod, reprezintă un act de mândrie şi datorie naţională. Sursele tehnice secrete reprezintă acele mijloace tehnice de securitate, tehnologii şi metodele utilizate conform legii de structurile informative specializate pentru completarea, clarficarea informaţiilor cu relevanţă pentru securitatea naţională. La aceste mijloace, specifice activităţi de informaţii, se alătură cu succes analiza informaţiilor, proces în cadrul căruia datele sunt sintetizate, coroborate, comparate, interpretate de către specialişti în domeniul analitic, care dau forma finală a produsului informativ –informaţia de securitate naţională.
În prezent războiul include campanii informaţionale – bazate în primul rând pe activitatea de Intelligence – în care fluxul informaţional al adversarului ( structurile de contraspionaj) este astfel afectat încât să se obţină supremaţia informaţională. Mass-media ne bombardează permanent cu informaţii diverse, greu de verificat, dar costisitoare financiar plecând de la bugetele familiale şi până la cele statale. Revoluţia tehnologiilor informaţionale câştigă şi sub aspect calitativ, fiind posibilă trasmiterea ei în timp real şi asocierea vocii şi imaginii la conţinutul scris. Având în vedere faptul că toate ameninţările şi problemele cu care se ocupă serviciile de intelligence sunt dinamice şi procesul de transformare presupune şi o schimbare continuă de elaborare de strategii şi doctrine viabile, demne de ducerea războiului informaţional. Forţele armate trebuie să dispună de personal specializat, capabil să desfăşoare la un moment dat acţiuni ofensive şi defensive necesare, precum şi controlul zilnic sistemelor informatice militare şi al securităţii lor. De exemplu spionajul industrial poate afecta sistemele de apărare utilizate iar atacurile împotriva calculatoarelor private pot reprezenta precedentele ale asaltului contra sistemelor militare, care de multe ori utilizează aceleaşi echipamente, sisteme operative şi protocoale. Mondializarea relaţiilor umane în toate domeniile, dezvoltare rapidă a mijloacelor de comunicare, noile tehnice şi evoluţia ştiinţei, impulsionarea instituţilor democratice, interdependenţa progresivă a statelor şi apariţia unor noi manifestări ale puterii economice, de multe ori pe căi ilicite, cu consecinţe politice şi sociale conduc la transformarea instituţiilor publice, atât interne cât şi internaţionale.Recomand !!!România motorul Europei (partea I). Media şi Politica Internaţională
Importanţă În introducerea unei lucrări în mod tradiţional se arată cărui domeniu de cercetare îi aparţine aceasta; întrucât finalitatea ultimă sau obiectivul principal, dupa cum se va vedea mai jos, al proiectului este de natură politică, mai precis politică internaţională, domeniul în care se înscrie acest eseu, nu este cel al microeconomiei (caz în care s-ar fi studiat condiţiile intrării pe piaţă cu o televiziune care emite internaţional având caracter comercial, adică de afacere), nu este nici domeniul managementului de proiecte (caz în care s-ar fi arătat cum se strâng şi se planifică resursele pentru realizarea acestui post de televiziune),...Read more »
Chiar înainte de încheierea celui de-al doilea război mondial au început să apară primele semne de dezacord între aliaţi. Războiul Ideologilor a reprezentat vreme de o jumătate de secol, confruntarea dintre cele două sisteme social politicie diferite: democraţia de tip occidental şi totalitarismul de tip sovietic. Odată cu sfârşitul Răboiului Rece s-au declanşat un nou război, cel economic, în care SUA se anunţă a fi marele câştigător. De aici merge o nouă ordine mondială, care bulversează însăşi natura vechilor structuri de informaţii statale. După prăbuşirea blocului sovietic, serviciile de informaţii ale lumii occidentale care şi-au pierdut ,, inamicul preferat ”şi-au îndreptat o parte a eforturilor spre culegerea de informaţii economice, unde adversarul este mult mai greu de determinat. Sfârşitul conflictului Est-Vest nu a însemnat şi sfârşitul conflictului în general, ci a concentrat atenţia asupra unei forme nonviolente a conflictului, şi anume competiţia economică şi asupra rolului informaţiilor în această luptă. Dacă până în secolul trecut lumea era de comun acord că cine deţine puterea financiară are tot ce vrea, în secolul XXI predominantă este deţinerea informaţiilor sprijinite logistic. Din punctul de vedere al societăţii şi al apărării, atacurile împotriva sistemului financiar pot antrena o ameninţare gravă la adresa forţelor armate iar războiul din Golful Persic a demonstrat că executarea operaţiilor informaţionale poate determina succesul unei misiuni. Schimbările pe care le trăim în prezent sunt, în mare măsură, consecinţa dezvoltării informaticii şi telecomunicaţiilor, ce contribuie la reducerea costurilor . Interconectarea acestor tehnologii au permis anularea efectului de distanţă în relaţiile umane şi obţinerea, mult mai facilă, a datelor din orice domeniu sau zonă a lumii.
Teoria şi practica războiului informaţional trebuie să se contopească într-un proces coerent şi raţional pentru a se evita diversiunea. Conducerea războiului informaţional începe cu autoritatea naţională de conducere iar activitatea serviciilor de informaţii care are un caracter secret, de stat ori de serviciu, de unde şi denumirea utilizată de servicii secrete, lăsând să devină publice doar informaţiile care nu le afectează acţiunile specifice ori sunt rezultatul lor, care trebuie diseminat la factorii de decizie de stat. Gradul de receptare a informaţiilor furnizate de servicii din partea factorilor decizionali este un alt element care concură la finalitatea şi utilitatea activităţii de informaţii întrucât informaţia oricât de valoroasă ar fi nu foloseşte la nimic dacă beneficiarul – factorul politic –nu o ascultă şi nu dispune de măsuri în consecinţă. Serviciile de informaţii sunt instituţii ale statului de drept, ale căror misiuni sunt în concordanţă cu obiectivele politicii interne şi externe ale statului democratic, pot fi indeplinite prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor ce pot aduce atingere valorilor şi intereselor naţionale. Principalele funcţii ale serviciilor sunt: -informativă –constând în obţinerea, culegerea, verificarea, centralizarea şi şi evaluarea informaţiilor relevante pentru securitatea internă ( protecţia statului a teritoriului şi a societăţii împotriva actelor de spionaj, sabotaj, subversiune extremism, terorism, crimă organizată, trafic şi producţie de droguri, contrabanda cu arme şi alte materiale supuse regimurilor prohibite), procesul acestora în documente analitice care emit avertismente, rapoarte şi evaluare de situaţie necesare fundamentării politicilor şi strategiilor guvernamentale. -contrainformativă – au anumite competenţe, fenomene şi activităţi care prezintă un pericol real la adresa valorilor fundamentale apărate de Constituţie –independenţă, integritate, suveranitate, identitate culturală, economică, socială şi politică, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, întreprind acţiuni concrete în scopul neutralizării activităţilor serviciilor de spionaj ostile, îndreptate împotriva unui stat – fără a intra în sfera criminalităţii de drept comun, folosesc comun în procesul de obţinere a informaţiilor surse deschise şi surse secrete de informaţii, umane şi tehnice. Surselor secrete umane definesc acele persoane care acţionează în mod secret, organizat şi liber consimţit îndrumarea unei autorităţi informative legale, în scopul obţinerii de informaţii pentru îndeplinirea altor sarcini ce au legătură cu seguritate naţională. Nu există serviciu de informaţii în lume care să nu utilizeze în activitatea specifică elementul uman ca sursă de informaţie – fie că e numeşte informator, colaborator, agent ori persoană de sprijin. Referitor la această categorie de sursă trebuie de menţionat că în majoritatea statelor democratice în special cele occidentale, a sprijini serviciile de informaţii, indiferent în ce mod, reprezintă un act de mândrie şi datorie naţională. Sursele tehnice secrete reprezintă acele mijloace tehnice de securitate, tehnologii şi metodele utilizate conform legii de structurile informative specializate pentru completarea, clarficarea informaţiilor cu relevanţă pentru securitatea naţională. La aceste mijloace, specifice activităţi de informaţii, se alătură cu succes analiza informaţiilor, proces în cadrul căruia datele sunt sintetizate, coroborate, comparate, interpretate de către specialişti în domeniul analitic, care dau forma finală a produsului informativ –informaţia de securitate naţională.
În prezent războiul include campanii informaţionale – bazate în primul rând pe activitatea de Intelligence – în care fluxul informaţional al adversarului ( structurile de contraspionaj) este astfel afectat încât să se obţină supremaţia informaţională. Mass-media ne bombardează permanent cu informaţii diverse, greu de verificat, dar costisitoare financiar plecând de la bugetele familiale şi până la cele statale. Revoluţia tehnologiilor informaţionale câştigă şi sub aspect calitativ, fiind posibilă trasmiterea ei în timp real şi asocierea vocii şi imaginii la conţinutul scris. Având în vedere faptul că toate ameninţările şi problemele cu care se ocupă serviciile de intelligence sunt dinamice şi procesul de transformare presupune şi o schimbare continuă de elaborare de strategii şi doctrine viabile, demne de ducerea războiului informaţional. Forţele armate trebuie să dispună de personal specializat, capabil să desfăşoare la un moment dat acţiuni ofensive şi defensive necesare, precum şi controlul zilnic sistemelor informatice militare şi al securităţii lor. De exemplu spionajul industrial poate afecta sistemele de apărare utilizate iar atacurile împotriva calculatoarelor private pot reprezenta precedentele ale asaltului contra sistemelor militare, care de multe ori utilizează aceleaşi echipamente, sisteme operative şi protocoale. Mondializarea relaţiilor umane în toate domeniile, dezvoltare rapidă a mijloacelor de comunicare, noile tehnice şi evoluţia ştiinţei, impulsionarea instituţilor democratice, interdependenţa progresivă a statelor şi apariţia unor noi manifestări ale puterii economice, de multe ori pe căi ilicite, cu consecinţe politice şi sociale conduc la transformarea instituţiilor publice, atât interne cât şi internaţionale.Recomand !!!România motorul Europei (partea I). Media şi Politica Internaţională
Importanţă În introducerea unei lucrări în mod tradiţional se arată cărui domeniu de cercetare îi aparţine aceasta; întrucât finalitatea ultimă sau obiectivul principal, dupa cum se va vedea mai jos, al proiectului este de natură politică, mai precis politică internaţională, domeniul în care se înscrie acest eseu, nu este cel al microeconomiei (caz în care s-ar fi studiat condiţiile intrării pe piaţă cu o televiziune care emite internaţional având caracter comercial, adică de afacere), nu este nici domeniul managementului de proiecte (caz în care s-ar fi arătat cum se strâng şi se planifică resursele pentru realizarea acestui post de televiziune),...Read more »
Concepţia de securitate a Federaţiei Ruse.
În mai 1992 a fost semnat un tratat de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie tipic rusească între alianţele militare clasice, justifica intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri şi sistemele de securitate colectivă. Azerbaidjanul, Georgia şi Uzbekistanul au renunţat la Tratatul de la Taşkent în 1999. Noul concept strategic NATO adoptat Washington în 23-24 aprilie 1999 şi anume la ideea că Alianţa ar putea interveni în afara zonei de responsibilitate şi mai ales fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit doctrinelor militare tradiţionale, neutralizarea forţelor armate şi ocupare capitalei statului inamic reprezintă principalele obiective al unei invazii militare. Obiectivele principalele ale politicii interne şi externe ale securităţii se regăsesc în doctrinele militare ale statelor care, în funcţie de strategiile lor, trasează direcţiile de acţiune în vederea menţinerii unei capacităţii militare capabile şi viabile să intervină soluţionarea conflictelor ce lezează interesele lor şi ale aliaţilor lor. Impunerea democraţiei controlate şi aprobarea de către preşedintele Vladimir Putin, în ianuarie 2000, a Conceptului de Securitate Naţională în care a nominalizat Rusia drept unul din centrele influente de putere regională şi mondială, capabilă şi interesată să îşi promoveze propriile interese în Europa, Orientul Mijlociu, Transcaucazia, Asia Centrală, precum şi regiunea Asia-Pacific. Dilema strategică a Rusiei stă pe faptul că datorită imensităţii teritoriului are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. În aprilie 2000 Kremlinul a adoptat o nouă doctrină militară care a permis aducerea în prin plan a economiei ruse, ca o componentă importantă a politice externe a Kremlinului, Federaţia Rusă este mai puternică decât cred unii dar mai slabă decât vrea să pară. Crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă ( OTSC) în octombrie 2002 a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas în continuare semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Rusia şi Tadjikistan. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice ( justifica intervenţiile militare în cazul în agresării unuiaa dintre membrii) şi sistemul de securitate colective. Noua organizaţie reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea principalului obiectiv pentru transformarea forţelor militare ruseşti şi prin aceasta consolidarea influenţei ruseşti în spaţiul fostei URSS. Un aspect vital îl reprezintă componeţa militară a Rusiei şi influenţa politică în regiune, Rusia vrea să contruiască o organizaţie puternică, care să nu fie pusă în pericol de dezertări către NATO şi recuperarea capacităţii de a exercita influenţa la nivel mondial. Potenţialul militar este impresionant prin cantitate şi diversitate, în timp ce forţele luptătoare au experienţa luptei sunt bine instruite şi sunt extrem de ofensive. Fiind o autocraţie , în care majoritate populaţiei aprobă comportarea liderilor, Rusia îşi poate permite să piardă într-un război zeci, poate sute de mii de oameni, dar Rusia va trimte alţii în loc, vor muri şi aceştia vor trimite alţii , număr faţă de care orice democraţie ar reacţiona cumva. Întrucât conceptul de Securitate Naţională de a identifica drept ameninţarea majoră la adresa ţării criza economică. Şeful statului concentrat pe impunerea unei direcţii unice, de coordonare a instituţiilor statului care are atribuţii în domeniul economic cu interesele mediului de afaceri, în scopul conturări a politice externe mai coerente. Nefiind o putere economică, ci doar un important furnizor de resurse energetice şi în plus de materii prime, altele decât petrolul şi gazele naturale, Rusia nu reuşeşte să-şi dezvolte ramuri economice alternative. Transpunerea în practică a Doctrinei Putin la constituit atragerea concernelor enegetice ruse în politica externă. Diplomaţia energetică a fost una din formulele sub auspiciile căreia s-a nuanţat politica Moscovei faţă de Ucraina. În trecut Europa tremura de armata roşie, acuma tremură de spaima Gazpromului, episodul în care Kremlinul a întrerupt livrarea de gaze pe motiv că nu s-au plătit unele datorii de către Kiev a fost atât un avertisment la adresa Ucrainei cât şi la adesa Europei. Ţinând cont de dependenţa crescută a UE faţă de aceste resurse vitale şă că aceasta nu este unitară în faţa pericolului şantajului energetic. Iar Rusia s-a folosit până acum din plin de acest avantaj. Gazpromul fiind o armă mai puternică decât Armata Roşie, dar care oricând şi-ar putea adăuga şi armata rusă în spatele Gazpromului. Câştigarea jocului cu sumă zero în disputa energetică dintre Federaţia Rusă şi Ucraina reprezentă miza recentelor evoluţii dintre cele două state. Rusia nu este o putere economică. Este doar un mare exportator de materii prime, gazul rusesc reprezintă una dintre modalităţile de atragerea fondurilor economiei ruse. Banii merg către conducerea politică, către aparatul de stat şi ai săi siloviki, foşti membrii ai serviciilor secrete promovaţi de către Putin în administraţia statului, şi către complexul militar. O bogăţie naturală care îi permite să dicteze multe Europei, însă problema Federaţia Ruse, principalul producător de gaze naturale din lume este că nu poate controla securitate energetică a Ucrainei, principala cale de acces gazului rusesc, fapt ce a născut noi proiecte ale Rusiei ignorând teritoriul Ucrainean. Motivul principal pentru care Federaţia Rusă s-a angrenat în proiectul nord-european, de construire a unui gazoduct careea să lege direct Federaţia Rusă de Germania şi ulterior de Franţa. Alianţa energetică ruso-germană conductă de gaze naturale pe fundul Mării Baltice, ocolind ţările de tranzit, a făcut ca Germania să devină cel mai mare distribuitor de gaze ruseşti din Europa. În ceea ce priveşte utilizarea strategică a resurselor, geopoliticieni eurasiaşti, începând cu Dughin, plenează pentru orientarea strategică a exporturilor de resurse energetice pentru asigurarea celor mai noi tehnologii care să poată fi exploatate şi perfecţional de sine stătător în etapa ulterioară pe de o parte şi jucarea cărţii preţurilor favorizate sau dimpotrivă.
Conceptia de securitate din 12 mai 2009Odată, ca să poţi folosi la capacitate rezonabilă ultimile tehnice ale cercetării militare ruse ai nevoie de oameni instruiţi şi pregătiţi ani de zile pe astfel de arme. O bună cunoaştere a lor, un program intesiv şi de familizare cu aceste arme sunt vitale. Se spunea accent pe modernizarea trupelor militare ruseşti astefl încât să poată fi capabile să participe la războaie din perioada modernă. Campania militară din august 2008 a scos concluzii care au nemulţumit conducerea militară şi care au demonstrat necesitatea accelerări procesului de înlocuire a tehnicii militare uzate fizic şi moral , modernizarea sistemelor de arme şi actualizarea planurilor strategice.
În mai 1992 a fost semnat un tratat de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie tipic rusească între alianţele militare clasice, justifica intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri şi sistemele de securitate colectivă. Azerbaidjanul, Georgia şi Uzbekistanul au renunţat la Tratatul de la Taşkent în 1999. Noul concept strategic NATO adoptat Washington în 23-24 aprilie 1999 şi anume la ideea că Alianţa ar putea interveni în afara zonei de responsibilitate şi mai ales fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit doctrinelor militare tradiţionale, neutralizarea forţelor armate şi ocupare capitalei statului inamic reprezintă principalele obiective al unei invazii militare. Obiectivele principalele ale politicii interne şi externe ale securităţii se regăsesc în doctrinele militare ale statelor care, în funcţie de strategiile lor, trasează direcţiile de acţiune în vederea menţinerii unei capacităţii militare capabile şi viabile să intervină soluţionarea conflictelor ce lezează interesele lor şi ale aliaţilor lor. Impunerea democraţiei controlate şi aprobarea de către preşedintele Vladimir Putin, în ianuarie 2000, a Conceptului de Securitate Naţională în care a nominalizat Rusia drept unul din centrele influente de putere regională şi mondială, capabilă şi interesată să îşi promoveze propriile interese în Europa, Orientul Mijlociu, Transcaucazia, Asia Centrală, precum şi regiunea Asia-Pacific. Dilema strategică a Rusiei stă pe faptul că datorită imensităţii teritoriului are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. În aprilie 2000 Kremlinul a adoptat o nouă doctrină militară care a permis aducerea în prin plan a economiei ruse, ca o componentă importantă a politice externe a Kremlinului, Federaţia Rusă este mai puternică decât cred unii dar mai slabă decât vrea să pară. Crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă ( OTSC) în octombrie 2002 a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas în continuare semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Rusia şi Tadjikistan. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice ( justifica intervenţiile militare în cazul în agresării unuiaa dintre membrii) şi sistemul de securitate colective. Noua organizaţie reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea principalului obiectiv pentru transformarea forţelor militare ruseşti şi prin aceasta consolidarea influenţei ruseşti în spaţiul fostei URSS. Un aspect vital îl reprezintă componeţa militară a Rusiei şi influenţa politică în regiune, Rusia vrea să contruiască o organizaţie puternică, care să nu fie pusă în pericol de dezertări către NATO şi recuperarea capacităţii de a exercita influenţa la nivel mondial. Potenţialul militar este impresionant prin cantitate şi diversitate, în timp ce forţele luptătoare au experienţa luptei sunt bine instruite şi sunt extrem de ofensive. Fiind o autocraţie , în care majoritate populaţiei aprobă comportarea liderilor, Rusia îşi poate permite să piardă într-un război zeci, poate sute de mii de oameni, dar Rusia va trimte alţii în loc, vor muri şi aceştia vor trimite alţii , număr faţă de care orice democraţie ar reacţiona cumva. Întrucât conceptul de Securitate Naţională de a identifica drept ameninţarea majoră la adresa ţării criza economică. Şeful statului concentrat pe impunerea unei direcţii unice, de coordonare a instituţiilor statului care are atribuţii în domeniul economic cu interesele mediului de afaceri, în scopul conturări a politice externe mai coerente. Nefiind o putere economică, ci doar un important furnizor de resurse energetice şi în plus de materii prime, altele decât petrolul şi gazele naturale, Rusia nu reuşeşte să-şi dezvolte ramuri economice alternative. Transpunerea în practică a Doctrinei Putin la constituit atragerea concernelor enegetice ruse în politica externă. Diplomaţia energetică a fost una din formulele sub auspiciile căreia s-a nuanţat politica Moscovei faţă de Ucraina. În trecut Europa tremura de armata roşie, acuma tremură de spaima Gazpromului, episodul în care Kremlinul a întrerupt livrarea de gaze pe motiv că nu s-au plătit unele datorii de către Kiev a fost atât un avertisment la adresa Ucrainei cât şi la adesa Europei. Ţinând cont de dependenţa crescută a UE faţă de aceste resurse vitale şă că aceasta nu este unitară în faţa pericolului şantajului energetic. Iar Rusia s-a folosit până acum din plin de acest avantaj. Gazpromul fiind o armă mai puternică decât Armata Roşie, dar care oricând şi-ar putea adăuga şi armata rusă în spatele Gazpromului. Câştigarea jocului cu sumă zero în disputa energetică dintre Federaţia Rusă şi Ucraina reprezentă miza recentelor evoluţii dintre cele două state. Rusia nu este o putere economică. Este doar un mare exportator de materii prime, gazul rusesc reprezintă una dintre modalităţile de atragerea fondurilor economiei ruse. Banii merg către conducerea politică, către aparatul de stat şi ai săi siloviki, foşti membrii ai serviciilor secrete promovaţi de către Putin în administraţia statului, şi către complexul militar. O bogăţie naturală care îi permite să dicteze multe Europei, însă problema Federaţia Ruse, principalul producător de gaze naturale din lume este că nu poate controla securitate energetică a Ucrainei, principala cale de acces gazului rusesc, fapt ce a născut noi proiecte ale Rusiei ignorând teritoriul Ucrainean. Motivul principal pentru care Federaţia Rusă s-a angrenat în proiectul nord-european, de construire a unui gazoduct careea să lege direct Federaţia Rusă de Germania şi ulterior de Franţa. Alianţa energetică ruso-germană conductă de gaze naturale pe fundul Mării Baltice, ocolind ţările de tranzit, a făcut ca Germania să devină cel mai mare distribuitor de gaze ruseşti din Europa. În ceea ce priveşte utilizarea strategică a resurselor, geopoliticieni eurasiaşti, începând cu Dughin, plenează pentru orientarea strategică a exporturilor de resurse energetice pentru asigurarea celor mai noi tehnologii care să poată fi exploatate şi perfecţional de sine stătător în etapa ulterioară pe de o parte şi jucarea cărţii preţurilor favorizate sau dimpotrivă.
Conceptia de securitate din 12 mai 2009Odată, ca să poţi folosi la capacitate rezonabilă ultimile tehnice ale cercetării militare ruse ai nevoie de oameni instruiţi şi pregătiţi ani de zile pe astfel de arme. O bună cunoaştere a lor, un program intesiv şi de familizare cu aceste arme sunt vitale. Se spunea accent pe modernizarea trupelor militare ruseşti astefl încât să poată fi capabile să participe la războaie din perioada modernă. Campania militară din august 2008 a scos concluzii care au nemulţumit conducerea militară şi care au demonstrat necesitatea accelerări procesului de înlocuire a tehnicii militare uzate fizic şi moral , modernizarea sistemelor de arme şi actualizarea planurilor strategice.
Realpolitik-ul lui Putin.
Ca urmare a dispariţiei URSS, frontiera s-a schimbat radical însă Kremlinul nu a asistat pasiv la decăderea de la statul de mare putere la cel de putere regională generată de prăbuşirea URSS, Federaţia Rusă încercând să îşi păstreze prestanţa în spaţiul post-sovietic prin diferite metode, conceptele pe care funcţiona în fosta URSS nu mai erau valabile în contextul noilor realităţi geopolitice. Strategia pe care Kremlinul a mers a fost de a trasa coordonatele vitale ale funcţionării sale euroasiatice, următoarea mutare a fost crearea unei structuri de securitate regională în cadrul CSI, cu toate eforturile şi iniţiativele de până acum, poziţia Rusiei în cadrul CSI nu este una foarte sigură, Kremlinul nu a reuşit să integreze spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Punând în fruntea priorităţilor regionale interesele statului unitar cu un centru federal puternic şi readucerea fostelor republici sovietice pe orbita de influenţă a Moscovei. Şantajul nu de puţine ori a fost metoda favorită prin care diplomaţia rusă a căutat să refacă prestigiul internaţional pierdut după 1991 folosidu-se de mecanisme precum cele politico-militare( forţe menţinere a păcii) cu ajutorul SUA, Rusia a reuşit să controleze forţele nucleare rămase în Belarus, Ucraina şi Kazahstan., iar apoi prin pârghii economice pentru prezervarea sferelor de influenţă şi pentru cucerirea de noi pieţe. Procesul destinderii graniţelor geopolitice ale spaţiului sovietic, cuplat de lipsa de eficienţă a Comunităţii Statelor Independente (CSI), pentru Moscova a fost mai uşor să dezvolte relaţii şi să urmărească interese specifice într-un cadru bilateral, în timp ce cadrul CSI nu constituie adeseori decât un obstacol în calea afirmării unei politici de forţă. Politica externă şi natura regimului sunt în continuare problematice, şi-a asumat şi a recunoscut pierdirile suferite odată cu prăbuşirea colosului sovietic, şi-a reconsiderat potenţialul de care dispunea în special cel legat de energie şi l-a pliat asupra structurii sale diplomatice. Conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. Kremlinul militând oficial pentru crearea unei lumii multipolare ceea ar implica limitarea puterii americane în general şi în spaţiul fost sovietic. Moscova oscilează între pragmatism şi o viziune imperială inoculată în conştiinţa maselor, privind revenirea la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern şi anume SUA, NATO şi UE prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă să se dezvolte liber.
Kremlinul intenţionează să-şi păstreze dacă nu statutul de putere mondială măcar pe cel de putere regională, prioritatea fiind acordată fostelor republici sovietice, după retragerea din Europa de Est şi replierea în Balcani. În acest scop s-au elaborat doctrinele vecinătăţii apropiate şi a loviturilor preventive împotriva oricărei ameninţări antiteroriste şi de destabilizare. Venirea lui Putin a însemnat o modificare amplă a sensurilor de evoluţie a Rusiei care a dorit recăpătarea statului de superputere şi s-a dovedit preocupată permanent de refacerea statu-quo-ului său, dezvoltând o diplomaţie activă, îmbinând interesele politice cu cele economice în mod pragmatic. Cea mai mare parte a elitei politice din Rusia vede în ţara sa dreptul de mare putere, însă conceptul de mare putere include fără îndoială şi o definire a sferelor de influenţă. Oficialii de la Moscova au încercat să dericţioneze capital către regiunile din vecinătatea apropiată unde Rusia are interese strategice pe termen lung, urmărind astfel să mărească dependenţa statelor aflate în sfera de influenţa ex-sovietică de furnizarea energiei ruse şi de investiţiile economice. Primi opt ani de mandat a lui Vladimir Putin ( 7 mai 2000 – 7 mai 2008) s-au caracterizat printr-o abordare pragmatică a politicilor interne şi externe. Doctrina elaborată sub mandatele sale ,, Doctrina Putin’’ , este parte componentă a ideolgiei neo-realiste. Moscova nu va fi nicodată de acord să pună pe picior pe egalitate interesele proprii şi cele ale Occidentului în fostele republici sovietice.
Naţionalişti ruşi pledau pentru adoptarea unei doctrine de tip ,, Monroe rusesc’’ , caracterizată de adoptarea unui izolaţionsim continental şi retragerea în ineriorul Heartland-ului. H. Makinder ( în ,, Democratic Ideals and Reality) argumenta convingător: cine stăpâneşte Europa de Est domină Heartland, cine stăpâneşte Heartland domină Insula Lumii, Cine stăpâneşte Insula Lumii domină întreaga lume, în Heartland incluzând integral Ucraina şi Rusia. Ucraina datorită disfuncţionalităţii din societate nu poate influenţa politica Rusiei însă Rusia dispune de multe atuuri pentru realizarea intereselor sale în ceea ce priveşte Ucraina. Atuurile sale - statutul de putere continentală, putere militară, şi potenţial energetic, unul din cele mai importante dintre ele este acela de a miza pe oamenii politici de mâna întîi. Parafrazându-l pe Brzezinski, Rusia şi SUA au transformat Ucraina într-o adevărată tablă de şah, al cărui rezulat are o miză vitală în competiţia politico-militară pentru supremaţie europeană şi euroasiatică între centrele de putere evocate. Ucraina trebuie împărţită în zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etnoculturale. Iar Z. Brzezinski comenta vizionar efectele disoluţiei fostei URSS, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită şi apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu. Politologii de la Moscova condamnă Ucraina, considerând că Ucraina este un stat care serveşte intereselor geopolitice ale SUA şi UE. Este evident că Rusia a jucat şi va juca un rol extrem de important în Ucraina, cele două state se despart când vine vorba de potenţialul de putere, resurse, interese naţionale şi proiecte geopolitice. Rusia a fost şi a rămas un jucător geopolitic, Ucraina doar un pivot. Integrarea în NATO şi UE a fostelor republici sovietice – Ucraina, Georgia şi Moldova conţinând şi acea ideologie liberală, chemată să apropie economia europeană de complexul social politic şi economic american. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din
aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP ( Member Action Plan) pentru integrarea în NATO, va pretinde restituirea Crimeeii. Lecţia georgiană este concludentă, nu trebuie să-ţi pui prea mari speranţe în ajutorul promis din Parteneriatul Estic, sindromul de la Yalta nu a dispărut, se mai practică şi în prezent în relaţiile internaţionale, parintele alianţelor secrete cu Rusia a fost Otto von Bismarck, a cărui amprenta s-a păstrat până în zilele noastre în gandirea politică a unor elite germane, în special din clasa politica, economică şi financiară. Interesele Rusiei puteau fi atinse prin promovarea intereselor geostrategice proprii prin intermediul unor state europene prietene şi totodată a păstrării calităţii sale de stat eurasiatic ce nu aparţine nici Europei, nici Asiei, ci doar się însăşi. Cooperarea cu Occidentul este la rândul ei este necesară pentru dezvoltarea economică şi tehnologică a ţării, cât şi pentru evitarea izolaţionismului în cadrul sistemului monetar internaţional. Rusia se comportă ca un jandarm al Estului Europei, trasând graniţele în mod discreţionar şi arbitrar în încercarea sa de a obţine fără prejudecăţi, mânat de dorinţe făţişe, hegemonia supremă. Din punct de vedere militar Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea prezintă poarta de ieşire a Rusiei spre Europa iar din punct de vedere strategic Ucraina are importanţă atât pentru Rusia cât şi pentru NATO, din punct de vedere geopolitic aderarea ar fi modificat echilibrul de forţe şi expansiunea riscurilor în această zonă strategică, trebuie de avut în vedere că sub nici o formă şi nici un preţ, Federaţia Rusă nu va accepta ca entităţi ale NATO să staţioneze în Ucraina. Pentru Rusia, cererea Ucrainei de aderare la NATO era percepută ca o adevărată declaraţie de război, ca act cu multiple implicaţii geopolitice, militare şi economice.
Kremlinul dă o lovitură de maestru în relaţiile internaţionale: joacă tare şi decisiv în politica europeană iar alipirea Crimeei este un simbol al reîntoarcerii Rusiei pe poziţia de actor principal în spaţiul estic. Criza este un rezultat inexistenţei unei alternative de dezvoltare socio-economică şi politică, dar şi de obligaţia de a alege în Est şi Vest. În prezent Moscova încearcă să determine Chişinăul să renunţe la aspiraţiile sale de integrare europeană şi să soluţioneze problema trasnitreană în conformitate cu interesele ruseşti . Moscova încearcă să menţină Republica Moldova sub tutela ei prin intermediul investiţiilor externe realizate în sectoare strategice ale economiilor vizate (cazul BEM) şi prin achiziţionarea de drepturi strategice ( Aeroportul Internaţional din Chişinău). Influenţa rusă nu s-a limitat numai la aripa europeană( Ucraina, Belarus, Moldova) s-a extins şi asupra altor state din Asia Centrală care au făcut parte din fosta URSS care sunt controlate prin atragerea la colaborarea în domeniul militar, acestea având deficienţe în acest sens şi prin exploatarea slăbiciunilor cu care se confruntă în domeniul cooperării interetnice. În calitatea sa de stat vecin şi de putere regională Rusia este percepută ca principalul partener strategic al statelor central asiatice.
Ca urmare a dispariţiei URSS, frontiera s-a schimbat radical însă Kremlinul nu a asistat pasiv la decăderea de la statul de mare putere la cel de putere regională generată de prăbuşirea URSS, Federaţia Rusă încercând să îşi păstreze prestanţa în spaţiul post-sovietic prin diferite metode, conceptele pe care funcţiona în fosta URSS nu mai erau valabile în contextul noilor realităţi geopolitice. Strategia pe care Kremlinul a mers a fost de a trasa coordonatele vitale ale funcţionării sale euroasiatice, următoarea mutare a fost crearea unei structuri de securitate regională în cadrul CSI, cu toate eforturile şi iniţiativele de până acum, poziţia Rusiei în cadrul CSI nu este una foarte sigură, Kremlinul nu a reuşit să integreze spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Punând în fruntea priorităţilor regionale interesele statului unitar cu un centru federal puternic şi readucerea fostelor republici sovietice pe orbita de influenţă a Moscovei. Şantajul nu de puţine ori a fost metoda favorită prin care diplomaţia rusă a căutat să refacă prestigiul internaţional pierdut după 1991 folosidu-se de mecanisme precum cele politico-militare( forţe menţinere a păcii) cu ajutorul SUA, Rusia a reuşit să controleze forţele nucleare rămase în Belarus, Ucraina şi Kazahstan., iar apoi prin pârghii economice pentru prezervarea sferelor de influenţă şi pentru cucerirea de noi pieţe. Procesul destinderii graniţelor geopolitice ale spaţiului sovietic, cuplat de lipsa de eficienţă a Comunităţii Statelor Independente (CSI), pentru Moscova a fost mai uşor să dezvolte relaţii şi să urmărească interese specifice într-un cadru bilateral, în timp ce cadrul CSI nu constituie adeseori decât un obstacol în calea afirmării unei politici de forţă. Politica externă şi natura regimului sunt în continuare problematice, şi-a asumat şi a recunoscut pierdirile suferite odată cu prăbuşirea colosului sovietic, şi-a reconsiderat potenţialul de care dispunea în special cel legat de energie şi l-a pliat asupra structurii sale diplomatice. Conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. Kremlinul militând oficial pentru crearea unei lumii multipolare ceea ar implica limitarea puterii americane în general şi în spaţiul fost sovietic. Moscova oscilează între pragmatism şi o viziune imperială inoculată în conştiinţa maselor, privind revenirea la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern şi anume SUA, NATO şi UE prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă să se dezvolte liber.
Kremlinul intenţionează să-şi păstreze dacă nu statutul de putere mondială măcar pe cel de putere regională, prioritatea fiind acordată fostelor republici sovietice, după retragerea din Europa de Est şi replierea în Balcani. În acest scop s-au elaborat doctrinele vecinătăţii apropiate şi a loviturilor preventive împotriva oricărei ameninţări antiteroriste şi de destabilizare. Venirea lui Putin a însemnat o modificare amplă a sensurilor de evoluţie a Rusiei care a dorit recăpătarea statului de superputere şi s-a dovedit preocupată permanent de refacerea statu-quo-ului său, dezvoltând o diplomaţie activă, îmbinând interesele politice cu cele economice în mod pragmatic. Cea mai mare parte a elitei politice din Rusia vede în ţara sa dreptul de mare putere, însă conceptul de mare putere include fără îndoială şi o definire a sferelor de influenţă. Oficialii de la Moscova au încercat să dericţioneze capital către regiunile din vecinătatea apropiată unde Rusia are interese strategice pe termen lung, urmărind astfel să mărească dependenţa statelor aflate în sfera de influenţa ex-sovietică de furnizarea energiei ruse şi de investiţiile economice. Primi opt ani de mandat a lui Vladimir Putin ( 7 mai 2000 – 7 mai 2008) s-au caracterizat printr-o abordare pragmatică a politicilor interne şi externe. Doctrina elaborată sub mandatele sale ,, Doctrina Putin’’ , este parte componentă a ideolgiei neo-realiste. Moscova nu va fi nicodată de acord să pună pe picior pe egalitate interesele proprii şi cele ale Occidentului în fostele republici sovietice.
Naţionalişti ruşi pledau pentru adoptarea unei doctrine de tip ,, Monroe rusesc’’ , caracterizată de adoptarea unui izolaţionsim continental şi retragerea în ineriorul Heartland-ului. H. Makinder ( în ,, Democratic Ideals and Reality) argumenta convingător: cine stăpâneşte Europa de Est domină Heartland, cine stăpâneşte Heartland domină Insula Lumii, Cine stăpâneşte Insula Lumii domină întreaga lume, în Heartland incluzând integral Ucraina şi Rusia. Ucraina datorită disfuncţionalităţii din societate nu poate influenţa politica Rusiei însă Rusia dispune de multe atuuri pentru realizarea intereselor sale în ceea ce priveşte Ucraina. Atuurile sale - statutul de putere continentală, putere militară, şi potenţial energetic, unul din cele mai importante dintre ele este acela de a miza pe oamenii politici de mâna întîi. Parafrazându-l pe Brzezinski, Rusia şi SUA au transformat Ucraina într-o adevărată tablă de şah, al cărui rezulat are o miză vitală în competiţia politico-militară pentru supremaţie europeană şi euroasiatică între centrele de putere evocate. Ucraina trebuie împărţită în zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etnoculturale. Iar Z. Brzezinski comenta vizionar efectele disoluţiei fostei URSS, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită şi apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu. Politologii de la Moscova condamnă Ucraina, considerând că Ucraina este un stat care serveşte intereselor geopolitice ale SUA şi UE. Este evident că Rusia a jucat şi va juca un rol extrem de important în Ucraina, cele două state se despart când vine vorba de potenţialul de putere, resurse, interese naţionale şi proiecte geopolitice. Rusia a fost şi a rămas un jucător geopolitic, Ucraina doar un pivot. Integrarea în NATO şi UE a fostelor republici sovietice – Ucraina, Georgia şi Moldova conţinând şi acea ideologie liberală, chemată să apropie economia europeană de complexul social politic şi economic american. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din
aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP ( Member Action Plan) pentru integrarea în NATO, va pretinde restituirea Crimeeii. Lecţia georgiană este concludentă, nu trebuie să-ţi pui prea mari speranţe în ajutorul promis din Parteneriatul Estic, sindromul de la Yalta nu a dispărut, se mai practică şi în prezent în relaţiile internaţionale, parintele alianţelor secrete cu Rusia a fost Otto von Bismarck, a cărui amprenta s-a păstrat până în zilele noastre în gandirea politică a unor elite germane, în special din clasa politica, economică şi financiară. Interesele Rusiei puteau fi atinse prin promovarea intereselor geostrategice proprii prin intermediul unor state europene prietene şi totodată a păstrării calităţii sale de stat eurasiatic ce nu aparţine nici Europei, nici Asiei, ci doar się însăşi. Cooperarea cu Occidentul este la rândul ei este necesară pentru dezvoltarea economică şi tehnologică a ţării, cât şi pentru evitarea izolaţionismului în cadrul sistemului monetar internaţional. Rusia se comportă ca un jandarm al Estului Europei, trasând graniţele în mod discreţionar şi arbitrar în încercarea sa de a obţine fără prejudecăţi, mânat de dorinţe făţişe, hegemonia supremă. Din punct de vedere militar Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea prezintă poarta de ieşire a Rusiei spre Europa iar din punct de vedere strategic Ucraina are importanţă atât pentru Rusia cât şi pentru NATO, din punct de vedere geopolitic aderarea ar fi modificat echilibrul de forţe şi expansiunea riscurilor în această zonă strategică, trebuie de avut în vedere că sub nici o formă şi nici un preţ, Federaţia Rusă nu va accepta ca entităţi ale NATO să staţioneze în Ucraina. Pentru Rusia, cererea Ucrainei de aderare la NATO era percepută ca o adevărată declaraţie de război, ca act cu multiple implicaţii geopolitice, militare şi economice.
Kremlinul dă o lovitură de maestru în relaţiile internaţionale: joacă tare şi decisiv în politica europeană iar alipirea Crimeei este un simbol al reîntoarcerii Rusiei pe poziţia de actor principal în spaţiul estic. Criza este un rezultat inexistenţei unei alternative de dezvoltare socio-economică şi politică, dar şi de obligaţia de a alege în Est şi Vest. În prezent Moscova încearcă să determine Chişinăul să renunţe la aspiraţiile sale de integrare europeană şi să soluţioneze problema trasnitreană în conformitate cu interesele ruseşti . Moscova încearcă să menţină Republica Moldova sub tutela ei prin intermediul investiţiilor externe realizate în sectoare strategice ale economiilor vizate (cazul BEM) şi prin achiziţionarea de drepturi strategice ( Aeroportul Internaţional din Chişinău). Influenţa rusă nu s-a limitat numai la aripa europeană( Ucraina, Belarus, Moldova) s-a extins şi asupra altor state din Asia Centrală care au făcut parte din fosta URSS care sunt controlate prin atragerea la colaborarea în domeniul militar, acestea având deficienţe în acest sens şi prin exploatarea slăbiciunilor cu care se confruntă în domeniul cooperării interetnice. În calitatea sa de stat vecin şi de putere regională Rusia este percepută ca principalul partener strategic al statelor central asiatice.
Generat în 0.345 secunde.