Petru Bogatu

La București unii se plâng, iar alții se amuză că stânga preia mesajele dreptei și se așază nechemată în fruntea luptei pentru familia tradițională și mutarea ambasadei la Ierusalim. Or, nu e nimic paradoxal la mijloc. Ceea ce se întâmplă nu e nici motiv de consternare și nici subiect de mișto-uri. Metamorfoza lui Macron Politica e machiavelică, precum se știe. Dar nu neapărat în sensul peiorativ, fixat în dicţionare, ci în cel redefinit de Jonathan Powell, potrivit căruia în unele situații, presat de noile împrejurări, un lider poate abandona calea cea considerată dreaptă de el și de adepții săi pentru a urma o altă cale, mai puțin obișnuită, dar potrivită momentului. Occidentul a fost și rămâne încă cel mai bun, desigur. Civilizația iudeo-creștină este spațiul cunoașterii și revoluției tehnologice care, în consecință, îi conferă prosperare, forță economică și militară. Dar de la un timp încoace aceasta suferă de o anumită amnezie culturală care începe să deranjeze și să trezească oamenii din indolență sufletească, obligându-i să se întrebe ce se întâmplă. În aceste împrejurări, nu este România singura țară unde stânga se deplasează ușor spre dreapta, iar liberalii, în număr tot mai mare, îmbrățișează ideile conservatoare. Un exemplu concludent, din acest punct de vedere, este președintele francez Emmanuel Macron. Fost socialist și ministru în guvernul de stânga sub președintele Hollande, el se numără în prezent printre puținii lideri vest-europeni care au reușit să închege relații de amiciție cu Donald Trump. Iar ultima sa vizită în SUA vine să confirme acest fapt. „America reprezintă posibilităţi nelimitate pentru ţara mea", a afirmat preşedintele Franţei la Washington. Puțină lume a observat la noi că Macron produce o veritabilă revoluție educațională de sorginte conservatoare în țara sa prin revenirea la învățământul tradițional. A reintrodus în școală, de exemplu, clasele bilingve, studiul limbilor clasice, filosofia și intonarea imnului național. Un șoc însă a trezit în Franța apropierea lui Macron de pozițiile conservatoare în probleme de familie și spiritualitate potrivit cărora viaţa e sacră, începe în momentul concepţiei, iar moralitatea nu-i relativă, ci îşi are originea în legile şi poruncile revelate. „Un preşedinte al Franţei care nu e interesat în niciun fel de Biserică şi de catolici ar eşua în îndatoririle sale", a spus el recent într-un discurs neaşteptat. Președintele francez, firește, nu este, până una-alta, un om de dreapta în adevăratul sens al acestui cuvânt. Însă el, aidoma altor liderii centriști mai luminați, conectați la noile realități, caută să se opună uzurpării valorilor conservatoare de către grupări conjuncturiste sau radicale gen Frontul Național sau Alternativa pentru Germania. Ca să nu vorbesc de falsul conservatorism al lui Putin. Privită din acest unghi, metamorfoza lui Macron este logică. Improbabilul Trump Politicienii și partidele au simțit de unde bate vântul evoluțiilor internaționale și încearcă să se adapteze la noua situație. Viaţa politică internă a celor două state românești se conectează, bineînțeles, la o tendință care se întrezărea de ani buni în Occident, dar care a devenit mai vizibilă și și-a arătat forța odată cu victoria lui Donald Trump în alegerile prezidențiale din SUA. Ascensiunea fulminantă a actualului președinte american a stârnit, precum se știe, o adevărată isterie în presa progresistă de peste Ocean și de pe bătrânul continent. Succesul său improbabil a fost taxat drept un triumf al populismului. Fusese acuzat că ar fi fost votat de rasiștii albi, de bărbații misogini etc. Cei care debitează atare enormități nici nu-și dau seamă că ofensează astfel poporul celei mai mari democrații din lume. De fapt, cine l-a votat pe Trump? Inconștienții? Pleava societății, după cum susțin inamicii săi? Haideți să fim serioși. Ulterioarele evoluții au arătat că americanii au optat pentru candidatul conservator nu din impuls. Nu în urma unei rătăciri scandaloase a minții. Că la originile refacerii dreptei în SUA și în Europa se află nu doar frica față de imigranții musulmani, după cum insinua mass-media corporatistă. Actualul președinte american a fost adus la Casa Albă de cei mulți și dezamăgiți că înalții demnitari sunt mai preocupați de sexualitate decât de starea drumurilor. De cei mulți și speriați de evadarea întreprinderilor și locurilor de muncă din SUA în străinătate. De cei mulți și dezgustați de faptul că vacanța ce Crăciun în școli a fost înlocuită cu vacanța de sezon. De cei mulți și contrariați că părinții nu mai sunt descriși în acte drept mamă și tată. De cei mulți și nemulțumiți că în unele state americane Biblia este considerată un text politically incorrect. De cei mulți și consternați de faptul că unele opere de artă consacrate sunt taxate ca fiind violente sau rasiste. Înfrângerea lui Castro Diplomatul Teodor Baconschi, ex-ministru de Externe al României și fost ambasador în mai multe capitale ale lumii, a spus, după victoria lui Trump, că în lume începe o nouă revoluție conservatoare. De fapt, cred că mai curând e o contrarevoluție sănătoasă decât o revoluție demolatoare. Nu este vorba de o mișcare împotriva progresului, ci de o rezistență față de mizeria istoricismului, după cum ar spune Karl Popper. Împotriva crezului utopic de inspirație marxistă potrivit căruia progresul ar fi o legitate intrinsecă a evoluției sociale. Că prezentul se poate debarasa de valorile trecutului ca de un balast. Că tradiția și religia ar fi niște obstacole în calea dezvoltării și de aceea trebuie aruncate în lada de gunoi a istoriei. Oricum, revoluție sau contrarevoluție, puțină lume l-a crezut pe Baconschi. Însă evoluțiile actuale par să-i dea dreptate. Toată lumea astăzi este cu ochii pe ofensiva dreptei în Europa și de aceea îi scapă renașterea din cenușă a conservatismului în America de Sud care, până mai ieri, era un fief al stângii neocomuniste. De la un timp încoace însă, socialiștii, pasionați de Castro, pierd pe toată linia. La 23 aprilie 2018, candidatul dreptei, Mario Abdo Benitez, a câştigat alegerile prezidenţiale din Paraguay, reinstalând la putere vechiul partid conservator Colorado. Acest succes nu-i decât o nouă verigă într-un lanț de victorii ale curentului catolic și tradiționalist pe continent. Un prim semnal al reînvierii conservatoare a fost Congresul internațional al veteranilor Vechii Drepte de la Buenos Aires din 2014 la care au participat fruntașii partidelor din America Latină, iar invitat de onoare al reuniunii fusese reprezentantul special al Papei de la Roma. De atunci încoace regimurile marxiste ce păreau imbatabile au început să se prăbușească unul după altul ca într-un joc de domino. În 2015, în Argentina, alegerile prezidențiale le-a câștigat conservatorul Mauricio Macri. Dreapta a preluat puterea în Peru. În 2016, evanghelistul Jimmy Morales a fost ales președinte în Guatemala. El sprijină necondiţionat Israelul, pe care îl consideră o materializare a profeţiilor şi un spaţiu al Parusiei (a doua Venire, glorioasă, a lui Iisus Hristos). Nu întâmplător, Guatemala a fost a doua țară din lume, după SUA, care a anunțat că își mută ambasada la Ierusalim. În noiembrie 2017, candidatul dreptei, Juan Orlando Hernandez , a învins în alegerile prezidențiale din Honduras. O lună mai târziu, în Chile, scrutinul prezidențial a fost câștigat, în detrimentul contracandidatului său de stânga, de conservatorul Sebastian Pinera. Asistăm la o contraofensivă istorică a vechii drepte în lume. Revirimentul ei se datorează nu unui moft al electoratului sau unei toane politice, ci instinctului de autoconservare. Persoana, familia, comunitatea, tradiția, credința, identitatea națională, drepturile naturale la viață, la libertate și la proprietatea privată constituie lumea veche a spiritului conservator, izvorâtă din civilizația greco-romană, moralitatea creștină și principiile capitalismului.

Pentru prima oară aprob o afirmație a lui Dodon, ceea ce mă obligă să-i pun niște întrebări. S-o luăm însă pe rând. Invitat la televiziunea rusă NTV, președintele Republicii Moldova l-a numit pe Renato Usatîi ”bandit” și ”clovn”. Mai mult decât atât. El a făcut o dezvăluire uluitoare, mărturisânnd că l-a promovat pe acesta ”în fața partenerilor strategici”, adică a autorităților ruse care, potrivit lui ”, au vrut să-l scoată dintr-o grupare criminală”. Cu ce s-a soldat acest efort neomenesc al Kremlinului, Dodon nu știe exact. El presupune că ”poate l-au scos de acolo, dar banditul din el nu l-au scos”. Că Renato Usatâi este un interlop nu sunt la curent doar preșcolarii care n-au reușit încă să iasă din scutece. Oricum, faptul că Dodon a recunoscut într-un târziu că acesta e un ”bandit” trebuie salutat, bineânțeles. Însă sinceritatea sa dezarmantă ridică niscaiva întrebări. Prima. Dacă Renato Usatâi este un ”bandit”, fapt cunoscut de oficialitățile de la Moscova, de ce acesta e în libertate și nu în pușcărie? De ce rușii i-au oferit azil, având grijă să nu pună mâna pe el justiția moldovenească? A doua. De ce ”partenerii strategici”, în loc să-l aducă pe ”bandit” în fața instanței, s-au căznit ”să-l scoată din gruparea criminală” și să-l trimită în Republica Moldova să se joace de-a politica? A treia. Cum altfel decât banditesc se numește regimul ”partenerului strategic” de la Moscova care ”scoate” un bandit din ”gruparea criminală” și îl implică în bătăliile politice din Republica Moldova? A patra: Cum poate fi categorisit altfel decât complice personajul Igor Dodon care pune pile la Moscova în favoarea unui membru al grupării criminale și contribuie împreună cu ”partenerul strategic” la deghizarea ”banditului” și ”clovnului ” în om politic? A cincea. De ce Dodon s-a aliat cu un ”clovn” și cu un ”bandit” pentru a protesta împotriva ”statului capturat”? Nu cumva a vrut să transforme Republica Moldova ”eliberată” de ”oligarhul rău” într-un circ ambulant neautorizat? Sau într-o bandă veselă? A șasea. A juca fotbal pe toloacă cu ”banditul” Renato Usatîi este pentru Dodon un hobby sau o strategie politică? Și într-un caz, și în altul, câți bandiți sunt astăzi printre partenerii săi de joc? A șaptea. Cum altfel decât gașcă se numește parteneriatul său ”strategic” cu Rusia care a adus cu bună știință un interlop dintr-o grupare criminală în politica moldovenească, iar astăzi obstrucționează urmărirea lui penală? Toate aceste întrebări le cedez gratis reporterilor care vor avea ocazia și curajul să i  le pună președintelui Igor Dodon.

CRONICA, 15 aprilie 2017 Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, bună seara! Presei de la Chișinău i-au scăpat declarațiile enigmaticele ale regelui Iordaniei Abdullah al II-lea despre problemele de securitate ale Republicii Moldova. Dacă neînțelegerile dintre SUA și Rusia vor continua, a spus recent monarhul, acest fapt ar putea muta conflictul dintre ele în Republica Moldova.    Declarații enigmatice Ce ascund afirmațiile sale și ce legătură au ele cu editorialul lui Vlad Plahotniuc publicat de portalul American Daily Caller în care liderul PDM denunță pericolul rusesc și cere sprijinul administrației președintelui Trump?  La aceste și alte întrebări vom căuta răspunsuri de-a lungul cronicii de azi. Sub atac? Regele Regatului Hașemit Abdullah al II-lea, într-un amplu interviu pentru Washington Post pe tema evoluțiilor din Orientul Mijlociu, cu ocazia vizitei sale peste Ocean, a vorbit despre posibilitatea unei ciocniri ruso-americane în afara Siriei. Răspunzând la  întrebarea „Ce așteptați de la președintele Putin?”, el a sugerat că rușii ar putea ataca Republica Moldova. SINCRON CARTON: „Un dialog ruso-american ar fi de folos. În caz contrar, americanii și rușii vor lupta în Siria și Libia. Dacă se menține starea de  tensiune dintre ele, următoarea problema va fi în Moldova. Rușii vor continua să agite situația…” (Regele Iordaniei Abdullah al II-lea). Nu aruncă vorbe-n vânt Cuvintele regelui iordanian au consternat mulți observatori politici. Cu ce ocazie un monarh din Orientul Mijlociu arată cu degetul spre un stat mic și cvasinecunoscut din centrul Europei? Unii au presupus că i-a ieșit vorba din gură accidental. Nu e cazul. Regele Abdullah  e un monarh instruit, calculat și cumpătat. Are un discurs briant și nu aruncă vorbe în vânt. Un avertisment Contează însă contextul în care Abdullah al II-lea a vorbit despre Republica Moldova. Interviul pentru Wasshington Post a fost oferit în timpul vizitei sale în SUA, unde capul încoronat  s-a întâlnit cu președintele Donald Trump. Iată de ce destui experți internaționali consideră că declarațiile sale sunt un avertisment, un semnal occidental transmis prin gura suveranului iordanian.  „Probabil că, ținând seama de întâlnirea (regelui Abdullah) cu președintele Trump și de parteneriatul vechi al Iordaniei cu Occidentul, este, mai degrabă, o declarație ce exprimă o îngrijorare americană. Întrebarea este cum vor ataca rușii în Republica Moldova?” (Bogdan Chiriac, analist politic, București). Veriga slabă Așadar, regele Regatului Hașemit bate șaua să se priceapă calul. Dacă încordarea ruso-americană nu  va fi estompată, conflictele din Libia și Siria riscă să-și găsească o continuare în Republica Moldova. Dar de ce? De unde și până unde? Pentru că Republica Moldova e veriga slabă a Europei Centrale care poate fi lesne transformată de Moscova într-o nouă Sirie. Calul troian Dacă reaprinde fitilul la Nistru, Rusia va pune sula în coastă flancului estic al NATO, dar și Ucrainei la hotarul vestic al acesteia. Atuurile lui Putin sunt trupele sale din regiunea rebelă din estul Republicii Moldova, tentațiile separatiste din sud, elementele mafiote infiltrate în scena politică de la Chișinău, președintele filorus care va juca rolul calului troian etc. O țintă accesibilă Oricum ai da, pericolul este evident, Republica Moldova fiind cea mai accesibilă și comodă țintă pentru autoritățile ruse care ar distrage astfel atenția de la probleme interne în preajma alegerilor prezidențiale de la anul. Lucrurile sunt agravate de luptele intestine la Chișinău, alimentate de corupție, coloana a cincea și agenții de influență ai Kremlinului, strecurați în miezul clasei politice. Anume din acest unghi  trebuie privită și tentativa de asasinare a liderului PDM dejucată de serviciile de contrainformații și brigăzile antitero din Ucraina și Republica Moldova. Opt persoane au fost reţinute la începutul acestei săptămâni, şase dintre acestea fiind moldoveni care deţin şi alte cetăţenii, iar doi sunt ucraineni, toți având antecedente penale. Pistele duc la Lubianka La mijloc e o operațiune comună moldo-ucraineană, asistată de servicii secrete occidentale care, din câte știm, au furnizat și informații prețioase anchetei, ceea ce a permis identificarea unor piste ce duc spre  Lubianka. Nu întâmplător,  președintele Petro Poroșenko a monitorizat personal investigațiile. Exerciții de imaginație Impresionat, probabil,  de această situație, analistul politic Igor Volnițchi se întreabă ce s-ar întâmpla dacă Vlad Plahotniuc ar dispărea mâine de pe scena politică moldovenească? Și tot el răspunde că acest fapt ar echivala cu destrămarea actualei majorități parlamentare și , adăugăm noi, cu venirea pro-rușilor la guvernare. Un exercițiu de imaginație pe aceeași temă propune pe o rețea socială și criticul literar Andrei Țurcanu:  „Propun să reflectați ce s-ar fi întâmplat în politica de la Chișinău, care ar fi fost consecințele adică, în cazul că tentativa de asasinat reușea? Pentru niște concluzii pertinente, vă rog să luați în calcul cine este președintele R. Moldova, să nu uitați de cei aproximativ 10 000 de militari de la Tiraspol”. (Andrei Țurcanu, poet și critic literar). Teatru de război? Analistul politic Nicolae Negru, comentând cuvintele  lui Andrei Țurcanu, se întreabă și el retoric  în paginile Ziarului Național dacă „ e posibil ca... FSB-ul să fie supărat pe Plahotniuc?” Și  răspunde că e posibil. ”Că doar nu din sentimente de amiciție Moscova îl vrea pus sub monitorizare internațională?” Așa fiind, concluzionează Nicolae Negru, tentativa de asasinat anunță riscul ca Republica Moldova să devină „teatru de război, ca pe străzile noastre să se împuște, să se arunce  bombe, ca în Rusia sau Ucraina”. Suport american Prin prisma  primejdiei ruse asupra căreia stăruie  regele Iordaniei, dar și unii observatori politici,  trebuie privit editorialul lui Vlad Plahotniuc, găzduit de portalul american  Daily Caller a doua zi după  eșuarea tentativei de asasinat. În acest articol liderul PDM denunță urzeala Kremlinului împotriva Republicii Moldova și cere suportul american.  „Moscova pare dornică să adauge probleme suplimentare, hărţuindu-ne deputaţii în aeroporturile ruseşti, ca parte a campaniei de împiedicare a anchetei moldoveneşti împotriva unor persoane corupte din Rusia care au folosit băncile noastre pentru a spăla miliarde de dolari” (V. Plahotniuc, președintele PDM) Linie roșie la Nistru Liderul PDM scrie că, în ciuda unui președinte pro-rus, guvernul de la Chișinău își menține politica proamericană și pro-europeană și solicită sprijinul administrației Trump pentru Republica Moldova în „drumul spre Occident”. E un gest simptomatic ce va fi remarcat, neîndoielnic, la Casa Albă. Mai cu seamă în condițiile în care România pregătește vizita președintelui american la București, așteptând ca cel mai puternic om al planetei să traseze linia roșie la Nistru peste care rușii nu ar putea să treacă. În aceste împrejurări, este vitală o mobilizare exemplară a forțelor pro-europene de la Chișinău,  atât a celor din arcul guvernamental, cât și a celor în opoziție. Din păcate, comportamentul unor partide de dreapta este buimăcitor. Tovarășa Maia Maia Sandu a devenit tovarășa lui Vladimir Voronin. Și nici nu contează în numele cărei cauze se întovărășesc aceștia. Este consternant faptul că împreunarea inamicilor de odinioară a devenit posibilă, pretexte se mai pot găsi. PAS-ul, PCRM, PPDA și partidul penalului Renato Usatîi au semnat un Acord de consens național, înjghebând astfel o monstruoasă coaliție, ceea ce se constituie într-un cadou nesperat pentru Moscova. Lenin a intuit bine când a prezis că burghezia va vinde singură funia comuniștilor de care apoi va fi spânzurată.  Vestea bună pe acest fundal e crearea de către sprijinitorii deputaților Iurie Leancă și Valeri Ghilețchi în Parlamentul de la Chișinău  a Grupului Popular European care își propune să oprească deraierea dreptei de pe pozițiile pro-occidentale și căderea ei în plasa rusească. Noua dreaptă Noua platformă nu-i exclus să anunțe schimbări în majoritatea parlamentară. Dar nu numai. Bănuiesc că Grupul Popular European are planuri pe termen lung și de aceea va pregăti terenul pentru constituirea unui larg bloc electoral al dreptei pro-occidentale, din care să facă parte formațiunile neîntinate de colaboraționismul cu grupările pro-ruse, antieuropene, antiunioniste și românofobe. Unirea se impune, deoarece, odată cu adoptarea sistemului majoritar, vor avea șansa să intre în Parlament partidele sau alianțele mari. Un moment istoric Unirea are loc la Prut, totuși. Deocamdată, unirea vămilor. Executivul de la Chișinău a aprobat o înțelegere prealabilă moldo-română privind comasarea celor patru puncte de frontieră. Va fi un singur ghișeu al autorităților de pe ambele maluri. Călătorii nu vor trebui să aștepte la două bariere, controlul urmând să fie efectuat la un filtru unic. E un moment istoric. Așa stau lucrurile. Sărbători fericite și nu pierdeți cronica istoriei care se scrie sub privirea noastră.

O întrebare frământă mass-media. De ce Moscova, după 25 ani de la prăbușirea Uniuni Sovietice, recunoaște cetățenia Federației Ruse tuturor străinilor născuți în URSS? Calcul geolpolitic? Răspunsul aparent e la suprafață și  se vede de la o poștă. Kremlinul dorește să controleze populația din republicile ex-sovietice prin instrumente de pașaportizare.Unii comentatori s-au grăbit chiar să-și asume exclusiv această interpretare a evenimentului. Și până la un punct, ei au dreptate. Moscova va cauta, de bună seamă, să profite de creșterea numărului de cetățeni ruși în republicile ex-sovietice. Nu cred însă că dividendele geopolitice de pe urma acestui fapt vor fi substanțiale. Țările Baltice nu permit cetățenilor săi să aibă un pașaport al Federației Ruse sau al altor republici ex-sovietice. Ucrainenii cu dublă cetățenie nu pot deține vreo funcție în instituțiile publice. Cetățenia dublă este interzisă în Azerbaidjan și unele state din Asia Centrală. Multipla cetățenie este posibilă în Georgia și Republica Moldova. Dar și în aceste două state cei care și-au dorit cu adevărat un pașaport rusesc, deja l-au obținut. Moldovenii, bunăoară, care lucrează legal de mai mulți ani în fosta metropolă, au în mare parte cetățenie rusă. Ca să nu mai vorbesc de transnistreni. Peste jumătate dintre ei sunt cetățeni ruși. Și pe urmă, este puțin probabil că Moscova a decis să acorde pașapoarte ruse străinilor doar de dragul Georgiei și Republicii Moldova.   Motive electorale și interes personal De fapt, motivele adevărate pentru care Moscova a întors macazul și a hotorât să le ofere pașapoarte tuturor celor născuți în URSS sunt mai curând electorale decât geopolitice. Mai exact vorbind, îndărătul acestei decizii se ascunde interesul personal al lui Vladimir Putin de a fi ales președinte în 2018. Liderul de la Kremlin dorește ca cel de-al patrulea său mandat prezidențial să aibă legitimitate socială. Să nu ridice semne de întrebare nici în țară, nici peste hotare. De aceea, de data aceasta Kremlinul va permite intrarea în cursa electorală a unor candidați incomozi, iar experiența Brexit-ului și alegerii lui Trump în SUA arată că surprizele votului popular astăzi sunt mai reale ca oricând. În această situație, Putin are nevoie de câteva milioane de votanți suplimentari ale căror opținuni nu se pretează verificărilor. Cetățenii ruși din fostele republici sovietice vor putea să participe la alegerile prezidențiale sub o formă sau alta, iar numărul lor va fi greu de estimat, ceea ce va da posibilitate să se măsluiască rezultatele scrutinului în favoarea lui Putin. Sufragiile de dincolo de hotarele Federației Ruse vor putea fi atribuite fără probleme candidatului puterii. Acest lucru, de altfel, s-a făcut în ultimele alegeri parlamentare când șapte reprezentanți ai partidului de guvernământ au intrat în Duma de Stat cu o majoritate covârșitoare de voturi obținute în stânga Nistrului. Adesea suntem tentați să credem că în spatele unor gesturi sau acțiuni politice se află niște calcule subtile și mari interese de stat. În realitate însă, motivația acestora de multe ori este mai prozaică și nu ascunde nimic altceva decât frica de a pierde puterea.

Putin, după Lenin, Stalin și Hitler, cei mai mari maeștri ai dezinformării, este la ora actuală, neîndoios, practicianul numărul 1 al manipulării  și intoxicării potențialului inamic. El a reușit, cu o dexteritate diabolică, să utilizeze noile tehnologii informaționale pentru subminarea opiniei publice și a voinței politice din țările-țintă.    Compromiterea ambilor candidați Deturnarea informațiilor, interpretarea abuzivă a unor declarații veridice, minciuna sfruntată, atacurile cibernetice pe post de arme psihologice și-au spus cuvântul. Rusia a modificat imaginea realității în conștiința marelui public. În războiul rece purtat  împotriva Occidentului, președintele rus, aidoma predecesorilor săi, a profitat de superioritatea despotismului asupra democrației într-un război informațional. Societățile deschise, pluralismul și libertatea de exprimare sunt mai vulnerabile decât societățile ermetice, unde viața individului este riguros controlată de stat. Din acest punct de vedere, capotarea SUA și a statelor europene era previzibilă. Democrațiile nu au cum să reziste în fața propagandei și disimulării dacă nu își iau măsuri de precauție. Miza agresiunii cibernetice ruse asupra SUA n-a fost atât înfrângerea lui Hillary Clinton și victoria lui Donald Trump, cât compromiterea ambilor, a sistemului politic american și a establishmentului. Obiectivul esențial al lui Putin fusese, oricât ar părea de paradoxal, spălarea pe creier a jurnaliștilor, experților, consultanților politici și, nu în ultimul rând, a directorilor de opinie din Occident pentru a-i determina, deja fără implicarea Kremlinului, să-și denigreze cu de la sine putere elitele politice. Ca rezultat, astăzi, pentru Trump cea mai gravă problemă nu sunt dosarele prefabricate menite să-l discrediteze, ci părerile eronate despre el ale presei,  oamenilor de cultură, ale unor persoane publice credibile și bine intenționate. Președintele ales este acuzat, bunăoară, la ora actuală de rasism, sexism, izolaționism, intoleranță, apucături dictatoriale și chiar spionaj în favoarea Rusiei.   Am urmărit în ultimele zile diverse comentarii și dezbateri televizate despre viitorul lumii sub Trump. Vocile lucide s-au dovedit a fi într-o minoritate descurajantă. Majoritatea analiștilor și politicienilor care s-au dat cu părerea sunt plini de prejudecăți dezarmante, generate de campania rusească de dezinformare. Falsuri și insinuări Iată trei fak-uri despre Trump care, fiind prezentate drept axiome, zguduie lumea.  1.  Zice-se că președintele ales al SUA este un adept al izolaționismului care dorește să-și retragă țara de pe toate continentele și să-și abandoneze aliații externi tradiționali pentru a se concentra asupra problemelor interne și profitului economic. Fals. Trump a promis să facă America din nou mare. Or a reda măreția Statelor Unite înseamnă, înainte de toate, a-i consolida influența politică, economică, militară și culturală în lume. SUA nu sunt un stat oarecare, ci o supraputere care poate să-și mențină statutul și gloria de mare forță mondială numai în cazul în care sunt omniprezente pe mapamond. Dacă renunța la influența globală, în ciuda prosperității sale interne, vor deveni în mod inevitabil mici, ceea ce nu-și poate permite nu doar Trump, ci absolut niciun politician responsabil de la Washington. Un președinte care își propune zdrobirea Statului Islamic, eradicarea terorismului mondial, strunirea expansiunii chineze, suplimentarea sprijinului pentru Israel, modernizarea potențialului nuclear și consolidarea forțelor armate nu poate fi izolaționist prin definiție. Așa fiind, sub Trump prezența internațională a SUA nu numai că nu se va diminua, ci va crește.  2. Se insinuează cum că Trump îl admiră pe Putin și de dragul lui ar vinde și republicile ex-sovietice, și chiar întreaga Europă rușilor. O stupiditate. Unele avansuri pe care le-a făcut Trump liderului de la Kremlin aveau ori conotații electorale, ori vizau viitoarele politici în Asia. Noul stăpân al Casei Albe vrea să renunțe la politica unei singure Chine și s-ar putea să recunoască Taiwanul. În aceste împrejurări, SUA le-ar conveni ca Moscova să nu se alieze cu RPC. Nu-i exclus să inverseze doctrina Nixon, încercând să  folosească Rusia împotriva Chinei. Atingerea acestui scop impune anumite concesii, dar renunțarea la alianțele și valorile strategice americane este exclusă, bineînțeles. Ca să nu mai repet adevărul uzitat potrivit căruia în politică nu există sentimente, ci doar interese. O  ameliorare a relațiilor cu Rusia și-a dorit-o și administrația Obama, ceea ce deloc nu înseamnă trădarea aliaților și cedări geopolitice nepermise. Acest lucru nu ar fi posibil, chiar dacă, prin absurd, și-l va dori cineva. Pe urmă, Trump se consideră un lider puternic și își dorește să intre în istorie ca o mână forte. De aceea nu va face rușilor nicio cedare care ar crea impresia că e un lider slab. Deunăzi, prietenul și consultantul președintelui ales, Rudy Giuliani, declara că noul stăpân al Casei Albe va negocia cu Putin de pe poziții de forță și nu va retrage trupele americane de la frontierele Rusiei. 3. În fine, dar nu și în ultimul rând, se induce ideea frivolă precum că Trump ar fi un zănatic imprevizibil, o gură spartă fără principii pe care îl interesează profiturile afacerii sale și nimic mai mult. Eroare. Victoria în sânul Partidului Republican, iar ulterior în lupta pentru Casa Albă probează că are și intuiție politică, și aptitudinea rarisimă de a auzi vocile predominante ale electoratului care își dorea o schimbare fundamentală de paradigmă politică. Unde mai pui că întreaga lui viața a demonstrat că e un performer. A reușit cu brio în toate activitățile în care s-a antrenat: și în  business, și în jurnalism, și în cinematografie. Dincolo de toate, acest fapt dovedește că, pe  de o parte, e un spirit de învingător, iar pe de alta, că are o capacitate excepțională de a învăța. De unde și convingerea că va persevera și în viața politică. În orice caz, a debutat  promițător, câștigând alegerile prezidențiale, ceea ce deja este un rezultat formidabil. Primul succes Una peste alta, în ciuda campaniilor ostile lansate împotriva lui, Donald Trump a repurtat  primele victorii pe plan intern, determinând mai multe companii americane care își mutaseră activele sau producția în străinătate, să revină acasă. Altfel spus, noile sale politici menite să înlăture unele excese ale globalizării prind contur în realitățile americane. Nimeni nu poate pune mâna-n foc, desigur, că își va atinge obiectivele. Dar asta-i deja o altă problemă.  Un lucru e cert. Realul Donald Trump nu are nimic în comun cu portretul strâmb pe care i l-au zugrăvit adversarii săi.

Vlad Plahotniuc a furnizat în ajun de Crăciun surpriza anului. A preluat conducerea Partidului Democrat într-un moment când foarte puțini se așteptau s-o facă.    A fost invocat regele Solomon Deși existau unele presimțiri și speculații, nimeni în ajunul Congresului PDM nu s-ar fi încumetat să parieze pe numele noului lider al formațiunii. Plahotniuc a pus în încurcătură observatorii politici, a buimăcit opoziția și i-a nedumerit până și pe unii dintre  simpatizanții formațiunii sale.  Reacțiile ce au urmat în mass-media, în cea mai mare parte a lor, cad alături de realități fără a izbuti să limpezească lucrurile. Ele dovedesc un deficit de înțelegere a celor întâmplate. Destui  lansează astăzi  incredibile teorii ale conspirației. Alții se întreabă derutați de ce a avut nevoie să iasă din umbră un politician a cărui popularitate, dacă e să dăm crezare sondajelor, lasă mult de dorit.  Unul dintre comentatori, recunoscându-și neputința de a veni cu vreo lămurire  mai de Doamne ajută,  l-a invocat pe regele Solomon. Fără succes însă, pentru că n-a ținut seama, pesemne, de vorbele înțeleptului din Vechiul Testament care spunea că viața e mai frumoasă decât orice teorie.  Păreri preconcepute Or adevărul e la suprafață. Se vede cu ochiul liber. El le scapă totuși celor care își construiesc raționamentele în jurul unei păreri preconcepute, potrivit căreia  Plahotniuc ar fi cauza tuturor relelor,  un ucigă-l crucea, stăpânit de o devorantă patimă a puterii.    Înotând în prejudecăți, ei nu-și pot explica de ce Occidentul este satisfăcut de reformele întreprinse de actuala guvernare și îi oferă un consistent credit de încredere. Într-o situație stupidă s-au pomenit politicienii și experții cu viziuni pro-europene pe care cruciada împotriva  „oligarhului rău”  i-a aruncat, uneori fără știrea lor,  în tabăra interlopilor filoruși Platon, Karamalak sau Renato Usatîi.  Plahotniuc nu este ușă la biserică, bineînțeles. După cum nimeni pe scena politică nu-i fără de prihană atâta timp cât regulile de joc descrise de Machiavelli nu au fost încă anulate.    Subsemnatul îmi mențin în mare parte  critica anterioară la adresa lui Vlad Plahotniuc. Dar el nu are nimic în comun cu acel portret caricatural, plăsmuit de o propagandă ostilă în plin război psihologic, care a căutat să-l demonizeze pentru a distrage atenția de la sculele voluntare sau involuntare ale Rusiei, precum și de la omuleții verzi trimiși de Putin la Chișinău cu misiunea perfidă de a induce  aici haosul, frica și neîncrederea. Secretul proiectului Lupu Contează faptele, totuși. Până una-alta, noul președinte al PDM în ultimii șapte ani menține neclintit cursul proeuropean real al Chișinăului.  De altfel, lui Plahotniuc în mare parte i se datorează înfrângerea PCRM în iulie 2009, după opt ani de guvernare neîntreruptă.  Când în luna aprilie a aceluiași an, lui Voronin nu i-a ajuns un singur vot ca să-și instaleze un președinte comunist și să rămână astfel la guvernare, a fost elaborat proiectul Lupu pentru Partidul Democrat care urma după alegerile anticipate să se alăture nu pro-europenilor, ci comuniștilor, asigurându-le o majoritate calificată în Parlament. Nu-i însă pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește. Planurile secrete ale comuniștilor au fost date peste cap de Plahotniuc care se alăturase discret lui Diacov în Partidul Democrat în vederea formării Alianței pentru Integrare Europeană împreună cu PLDM și PL. Lupu, desigur, a fost și el din capul locului de partea lor. Multe de atunci i se pot imputa noului președinte al PDM. Spre deosebire de „proeuropenii”  de carton din Platforma DA însă, el nu a intrat niciodată în cârdășie cu oamenii Moscovei la Chișinău și nu a trădat cauza europeană. În ajun de Crăciun, Plahotniuc a făcut singura mutare logică, și anume: și-a formalizat statutul de lider informal a partidului. Astfel, a lovit dintr-un foc câteva ținte. Trendul Trump Prima. Le-a transmis un semnal partenerilor occidentali că decidenții reali ai politicii moldovenești  se legitimează, ies din întuneric la vedere. Că telecomanda este acum în mâinile unui lider ales regulamentar, nu în buzunarul unui oligarh care trage sforile dintr-o subterană sau dintr-o pădure după bunul său plac și în interese personale. De fapt, este vorba de continuarea unui  proces de transparentizare  în politică și business. Acesta a început ceva mai înainte,  odată cu oficializarea proprietăților lui Plahotniuc  din mass-media. A doua. Le-a închis gura celor care îl acuzau de capturarea oligarhică a instituțiilor statului. De acum încolo, el este un om bogat care a ajuns la putere prin votul popular, ceea ce se înscrie într-un trend cvasi-global, Ivanișvili în Georgia și Poroșenko în Georgia fiind ultimele exemple din spațiul ex-sovietic. Ca să nu mai vorbesc de Donald Trump.  A treia. A readus în stare de normalitate PDM care până mai ieri era complexat de duplicitatea decizională în vârful formațiunii, de aspectul bicefal al simbolului puterii în partid, divizat  între un lider formal și anul informal.  Gura lumii e ca apa și vântul Așa fiind, PDM a făcut un pas indispensabil pe calea revigorării sale. Greul însă abia începe. Ca să se reabiliteze în fața alegătorilor, după criza politică din ultimii doi ani, democrații au nevoie ca de aer de un succes vizibil și palpabil al Guvernului Filip, iar acesta, la rându-i, spre deosebire de cabinetele anterioare, este dator să producă niște  reforme veritabile, nu mimate, o schimbare autentică, ceea ce într-o fază inițială va ridica inevitabil temperatura socială.  În plus, Plahotniuc, pentru a fi capabil să tragă partidul în sus, va trebui să scape de handicapul de imagine. Iar gura lumii, precum se știe, e ca apa și vântul. Sunt foarte dificil de oprit.  E pluribus unum Oricum, cale de ales nu există. Aidoma unei echipe de fotbal într-un campionat național,  și Plahotniuc, și partidul său, n-au altă ieșire din situație decât să intre în teren, în caz contrar ar  pierde meciul la masa verde. Iar jocul e unul de sumă zero cu o miză uriașă: votul popular.  Democrații vor urma să pună în aplicare celebra deviză a statului american „E pluribus unum”( „Din mai mulţi, unul”). Cu alte cuvinte, vor fi obligați să fie pe placul celor mulți ca să obțină girul electoratului pentru partidul lor. Să realizeze, după cum scrie Nicolae Negru în paginile „Ziarului Național”, tot ceea ce nu a realizat Alianța pentru Integrare Europeană. Să facă, deci, ceea ce trebuie, nu ceea ce le place. Să fie mai autocritici decât au fost la ultimul congres, să depolitizeze efectiv, după cum a promis noul lider al formațiunii, instituțiile statului, să dea frâu liber justiției. Altminteri, vor trebui să se recunoască înfrânți și să iasă din istorie.

O agenţie guvernamentală de la Moscova, însărcinată cu propaganda antioccidentală, a deschis la Chişinău "Şcoala de jurnalism inovativ"  Motto: ...îl dai afară pe uşă şi el intră pe fereastră La 23 noiembrie 2016, Parlamentul European adoptase o rezoluţie in care critica "propaganda anti-europeana a Rusiei din ce in ce mai virulenta”. Potrivit acestui document, Russia Today, alte aşa-zise agenţii de ştiri ruse, ataca valorile democratice, pentru a diviza şi a învrăjbi lumea liberă.   Reeducare la faţa locului Cu puţin timp înainte de votarea acestei rezoluţii la Bruxelles, Kremlinul a considerat că manipularea prin mass-media nu-i de ajuns şi a deschis o instituţie de învăţământ la Chişinău. Este vorba de oficiosul rus Sputnik care, potrivit propriului comunicat, a inaugurat în capitala Republicii Moldova „Şcoala de jurnalism inovativ”. Nici mai mult, nici mai puţin. Astfel, guvernul Rusiei, după cum se arată şi în rezoluţia Parlamentului European, şi-a extins panelul de instrumente propagandistice. A hotărât să se ocupe de reeducarea jurnaliştilor moldoveni chiar la faţa locului. Ca să vă daţi seamă cât de mare e neobrăzarea Moscovei şi cât de penibilă e nepăsarea autorităţilor de la Chişinău, ţin să amintesc doar că sistemul educaţional într-un stat este prerogativa guvernului. Altfel spus, nu vine oricine are ticuri pedagogice să ne înveţe cu de la sine putere. Toate instituţiile de învăţământ, inclusiv cele private sau străine, sunt coordonate de Ministerul Educaţiei. Asta e practica europeană. Şopârla Kremlinului Acum mă întreb, cine i-a oferit licenţă Sputnik-ului? Într-o ţară pot funcţiona şcoli cu finanţare străină. Dar ele trebuie să fie private şi să respecte curriculumul naţional. La noi există o Şcoală de Studii avansate în Jurnalism de pe lângă Centrul de Jurnalism Independent, aceasta funcţionând în baza unor proiecte internaţionale nonguvernamentale. Sputnik Moldova însă este o filială a Agenţiei de stat ruse Sputnik, fondate de guvernul de la Moscova şi gestionate de agenţia guvernamentală „Rossia segodnea”. Potrivit publicaţiei americane, Foreign policy, Sputnik este cea mai vicleană şopârlă a propagandei Kremlinului care poartă un război informaţional împotriva Occidentului. Ar mai fi de spus că „Rossia segodnea” este succesoarea agenţiei Novosti care în vremurile sovietice era extensia mediatică a KGB-ului. Zice-se că astăzi aceasta e o agentură sub acoperire a noului KGB numit FSB. Printre condeierii de frunte ai Sputnikului Moldova se numără "falsul amic" al unonismului românesc cu "plămân rusesc" Iurie Roşca şi ortacii lui. Trebuie să fie ceva putred în Danemarca noastră că să se întâmple aşa ceva. Are loc o intruziune directă a Kremlinului în sistemul de învăţământ de la noi. De ce oficialităţile de la Chişinău permit ca funcţiile educaţionale ale statului să fie acaparate de un guvern străin? Sau poate că Republica Moldova există doar pe hârtie şi am devenit un „sputnik”, adică un satelit al Rusiei? Doamne-fereşte! Acest comentariu este un fragment din "Cronica lui Bogatu", difuzată sâmbătă, 10 decembrie, de canalul TV  Prime

Deşi presa citează copios declaraţiile pe care le-a făcut luni seara Ion Sturza la Pro TV, tuturor le scapă o dezvăluire şocantă. Şi Marian Lupu, şi Igor Dodon, afirmă fostul premier, au fost curtaţi anterior de Moscova pentru a-i înregimenta  în solda  Kremlinului.    Lupu a refuzat  banii Moscovei Cel dintâi, când făcea parte încă din guvernarea comunistă, a cochetat un timp cu ruşii, trezind suspiciunile lui Voronin, aflat pe atunci în dizgraţia Kremlinului. Despre asta, în treacăt fie spus, am scris şi subsemnatul acum opt ani. Totuşi, când a venit vorba de bani, Marian Lupu a dat dovadă de prudenţă. El a refuzat în cele din urmă să fie finanţat de ruşi şi astfela a ieşit din cărţile lor.  Nu-l apăr, l-am criticat destul în ultimii ani pe preşedintele PD; iar flirtul de altădată cu Rusia va rămâne o pată ruşinoasă în biografia lui politică. Trebuie să recunoaştem însă că el a rezistat în faţa tentativelor Moscovei de a-l corupe.  Dodon a fost cumpărat de ruşi Altfel au stat lucrurile cu Dodon. Actualul candidat PSRM la preşedinţie a acceptat să fie plătit direct de Moscova, devenind dependent de fosta metropolă. Cine ia bani de la Putin trebuie ori să-şi onoreze angajamentul, ori să moară. Cu toate că ruşii îl sponsorizează din cotizaţiile lui Platon, Karamalak şi ale altor gangsteri, ei îl au la mână pe Dodon. Coborând la condiţia infamă de sluga plătită a Moscovei, candidatul socialistilor, dacă devine preşedinte, va fi obligat să achite facturile lui Putin. Astfel, în fruntea statului riscă să ajungă omul plătit al Moscovei, ceea ce în actualul context geopolitic ar fi un dezastru. Un scenariu macabru cu repecusiuni tragice. Dincolo de frământările sociale iminente, Republicii Moldova va fi lăsată din braţe de Occident, rămânând  fără finanţare externă şi absolut neajutorată în faţa marilor provocări ale momentului. Ceea este chiar mai grav însă, va  intra într-un conflict periculos cu Ucraina care va căuta să-şi măsuri de precauţie împotriva unui regim prorus la Chişinău.

În România, agenţii de influenţă ai Rusiei atacă virulent măsurile pe care le iau autorităţile de la Bucureşti pentru creşterea bugetului militar şi consolidarea siguranţei naţionale. În Norvegia, a fost desemnat laureatul Premiului Nobel pentru pace. Aceste două evenimente diferite doar în aparenţă nu au nicio legătură între ele. Să le luăm însă pe rând.     Daunele neimplicării Aşadar, preşedintele Columbiei, Juan Manuel Santos, a luat premiul Nobel pentru Pace. Rar se întâmplă ca această distincţie să-i revină unui şef de stat sau de guvern. Nici nu-i de mirare.  Mai întâi, politica este adesea machiavelică, impunând coerciţie şi aplicarea forţei. Mai apoi,vorba lui Ronald Reagan, există un rău mult mai mare decât războiul şi el se cheamă neimplicarea. Frica de a interveni prompt într-o situaţie riscantă are de foarte multe ori efecte dezastruoase. Acest fapt l-a demonstrat actualul preşedinte american Barack Obama, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2009. Dorind să nu fie târât într-un război, el a ezitat să declanşeze o operaţiune militară terestră în Irak şi Siria în momentul apariţiei aşa-zisului Stat Islamic. Nu au fost sprijinite efectiv nici forţele moderate care luptă şi cu regimul al-Assad, şi cu ISIS. Ca rezultat, războiul civil s-a lăţit periculos aidoma unor metastaze, soldădu-se cu moartea a mii de oameni nevinovaţi şi cu o acută criză a refugiaţilor în Europa. Lucrurile au fost complicate cumplit de intrarea Moscovei în război de partea preşedintelui al-Assad, ceea ce a creat o situaţie mai primejdioasă, după cum afirmă astăzi ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, decât războiul rece. Lumea s-a pomenit în pragul unei conflagraţii mondiale. Votul împotriva păcii Revenind la cazul Columbiei, mă bucur şi eu că preşedintele Santos a reuşit să încheie un acord de încetare a focului cu gherila comunistă FARC. Urmăresc de mulţi ani evoluţiile din această ţară latino-americană şi ştiu că rebeliunea grupărilor marxiste a degenerat într-un conflict sângeros şi de durată, aducând multe necazuri. De-a lungul anilor oficialităţile Columbiei au întreprins mai multe tentative de a pune capăt capăt războiului civil prin negocieri, dar toate au eşuat. Iată că lui Santos i-a reuşit. Parcă sunt motive să ne bucurăm şi să-l aplăudăm. Centrul Nobel pentru Pace din Oslo s-a grăbit chiar să-l decoreze. Există însă o problemă. Columbienii în majoritatea lor nu cad pe spate de fericire. La referendumul naţional de deunăzi, aceştia s-au pronunţat împotriva acordului de încetare a ostilităţilor, semnat de preşedintele lor cu FARC. Şi ei ştiu de ce. Preţul pe care ar putea să-l plătească pentru un simulacru de pace riscă să fie prea mare.    Acalmie măsluită Gherilele Farc sunt o abominabilă bestie. Terorişti şi asasini în serie, aceştia sunt şi cei mai mari traficanţi de droguri de pe continentul american. În conformitate cu noul acord, comuniştii violenţi au şansa să-şi păstreze reţelele secrete, intoxicând întreaga societate a ţării, una dintre cele mai culte şi instruite, de altfel, în America de Sud. Acest popor ştie ceea ce nu înţeleg alde Pătraru, Ernu şi alţi stângişti şi pacifişti de prin păţile noastre, care atacă în prezent creşterea bugetului militar şi consolidarea capacităţii de apărare a României. Columbienii au învăţat multe din experienţa luptei de decenii cu ciuma roşie. Ei ştiu că o pace măsluită e o acalmie mai dăunătoare decât războiul. Cine nu crede, să-şi amintească de refuguaţii care au inundat Europa. De bombele care cad pe capetele copiilor şi femeilor din oraşul Alep. De Siria unde o pace amăgitoare s-a convertit astăzi într-o catastrofă.

Fanilor lui A. Năstase nu le-ar strica un dram de discernământ. Şi o deşteptare din somnul raţiunii.  Întâlnirea cea de taină Comentariul subsemnatului pe marginea negocierilor secrete ale  idolului lor cu românofobul obscurantist Valeri Klimenko ei îl tratează că pe un serviciu făcut lui Plahatniuc. Aceştia sunt atât de orbiţi de ataşamentul lor  pentru fiul mamei cu batista pe ţâmbal  încât, deşi  se împiedică în fapte strigătoare la cer şi argumente solide,  refuză să le vadă.  Problema lor e că întâlnirea de taină este reală, iar Klimenko a confirmat-o.Surprins în flagrant, fondatorul mişcării revanşarde Ravnopravie  nu a negat că a devenit complicele de „nevoie” al liderului Platformei DA.  Mai mult. El a recunoscut că este vorba nu de un simplu taifas într-un restaurant de lux, ci de negocieri discrete. "Suntem nevoiţi să negociem", a zis Klimenko.  Iar pentru a  justifica această întrevedere aparent contra naturii,  nu a găsit nimic mai bun decât să compare discuţiile lor  cu negocierile dintre SUA şi Iran. Vă daţi seama ce-i în capul  acestui Klimenko? Rămâne doar de precizat, ca să folosim terminologia ayatollahului Ali Khamenei, liderul spiritual al Iranului, cine dintre cei doi este marele satan şi cine este micul satan. Îi respectă antiunionismul   Dacă însă lăsăm gluma la o parte, Klimenko a făcut despre Andrei Năstase o dezvăluire simptomatică. El a dat de înţeles că îl respectă pe preşedintele  PPDA pentru antiunionismul lui. Fondatorul Mişcării Ravnopravie a  spus că se întâlneşte doar cu oamenii care nu „susţin ideea lichidării Republicii Moldova”, aşa numind nostalgicii filoruşi adepţii unirii cu România.  De unde şi concluzia că, de dragul frontului comun cu Ravnopravie, preluată între timp de penalul Ilan Şor, liderul Platformei DA l-a asigurat pe Klimenko că nu este unionist. Ceea ce de fapt nu-i o noutate.  Andrei Năstase, precum se ştie, este un antiunionist declarat. Lumea nu a uitat cum i-a alungat pe unionişti din piaţa centrală a Chişinăului şi asta numai ca să ajungă în braţele lui Dodon şi Renato Usatîi.  

Andrei Năstase pretinde că ar fi domn. Nici mai mult, nici mai puţin. Şi, în virtutea acestui caz biologic, se consideră superior Maiei Sandu. Părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le! Dacă e să-i dăm crezare,  lui i s-ar potrivi ca o mănuşă funcţia de preşedinte datorită faptului că ar fi fost născut bărbat, ceea ce nu s-ar putea spune, sugerează el, despre o femeie, chit că această este şi ea lider de partid. "Sigur că, domn fiind, mi-aş lua asupra mea aceasta responsabilitate şi aceasta durere", susţinea el deunăzi la TVR Moldova.  În replică, Maia Sandu l-a numit misogin. Unii jurnalişti, amintindu-şi cum anterior liderul PPDA a împroşcat cu înjurături şi insulte în nişte jurnaliste, conchid că acesta ar fi un ipocrit sau chiar un dobitoc ordinar.  Observatorii mai delicaţi care caută să se menţină pe terenul obiectivităţii afirmă că el este doar un întârziat în timp.  Atacat din toate părţile,, Andrei Năstase, pare niţel descumpănit. Dacă ar depune însă un minim efort intelectual, ar avea posibilitatea să se apere cu argumente serioase.  Ar putea, bunăoară, cita  al 34-lea verset al Coranului: „Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah... Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le!, dar dacă ele revin şi ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor “. Iar fi de folos şi filosoful Tertulian. Acesta considera  femeia „poarta de intrare a Diavolului“ şi un „templu ridicat deasupra unui canal“.  S-ar putea baza A.Năstase  şi pe unii gânditori liberi cugetători din istoria modernă. Pe Napoleon, de exemplu, care susţinea cum că „toate femeile sunt curve. În afară de mama şi sora mea. Dar şi ele sunt femei”. Falsul liber-cugetător Cred că eticheta de misogin pe care i-a atribuit-o  Maia Sandu lui A.Năstase este o exagerare, totuşi. De altfel, ca şi alte calificative la care recurg unii autori pentru a-l ţintui la stâlpul infamiei.  Boruch Gorin, redactorul şef al revistei „Lehaim”, povesteşte o veche anecdotă evreiască despre doi pretinşi liberi-cugetători. Aceştia  aflaseră că la Vilno trăieşte un bătrân înţelept, celebrul liber-cugetător Haim. După multe căutări, ei l-au găsit la periferia oraşului într-o casă singuratică. Intrând în odaie, au văzut un bărbat cărunt şi  bărbos oploşit în mijlocul unui morman de cărţi.  Haim s-a bucurat nespus  că oaspeţii săi sunt şi ei liberi-cugetători. „Vom descâlci, le-a propus el,  cărţile rabinului Moses ben Maimon (Rambam), vom lămuri tratatul Suca şi von discuta pe marginea cronicilor lui Bar Hebraeus despre Zoara”.  Zăpăciţi, la auzul acestor vorbe, oaspeţii  au recunoscut că nici n-au auzit vreodată de toate aceste nume şi lucrări. „De ce pretindeţi, mincinoşilor, i-a dojenit Haim,  că aţi fi liberi-cugetători, când voi sunteţi de fapt  nişte ignoranţi ordinari?” Al 34-lea verset al Coranului anunţă: „Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le!, dar dacă ele revin şi ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt şi Măreţ“. Citeste mai mult: adev.ro/n3kglq Al 34-lea verset al Coranului anunţă: „Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le!, dar dacă ele revin şi ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt şi Măreţ“. Citeste mai mult: adev.ro/n3kglq Al 34-lea verset al Coranului anunţă: „Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le!, dar dacă ele revin şi ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt şi Măreţ“. Citeste mai mult: adev.ro/n3kglq Al 34-lea verset al Coranului anunţă: „Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le!, dar dacă ele revin şi ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt şi Măreţ“. Citeste mai mult: adev.ro/n3kglq Al 34-lea verset al Coranului anunţă: „Bărbaţii sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i-a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi-le, părăsiţi-le în paturi şi loviţi-le!, dar dacă ele revin şi ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt şi Măreţ“. Citeste mai mult: adev.ro/n3kglq

Indiferent cine-o fi el, înger sau demon, dacă nu exista, Plahatniuc trebuia inventat. Butoiul cu maimuţe La televizor, Republica Moldova arată astăzi mai comic decât un butoi plin cu maimuţe. Un infractor internaţional care se lăuda el însuşi deunăzi că ar fi campionul CSI al preluărilor ostile, tronează cu nonşalanţă pe micile ecrane. Deşi televiziunile îl pot filma doar de la distanţă, reporterii îi urmăresc silitor gesturile şi îi înregistrează grijuliu cuvintele aruncate la nimereală pe coridoarele înguste ale judecătoriei. Presa face un mare caz din el. Nu din furtişagurile sale, ci din destăinuirile-i intime din celulă. Poate că pentru Interpol Veaceslav Platon este un personaj dubios din anturajul lui Igor Putin, verişorul liderului de la Kremlin şi coordonatorul marii spălătorii de bani din Federaţia Rusă. Pentru TV el este însă un guru, o autoritate supremă care transmite din puşcărie mesaje colţoase în care dezvoltă idei simple şi accesibile. Recunoaşte că s-a furat mult şi cu neruşinare. Admite că ar fi călcat şi el strâmb. Atâta doar că, în versiunea sa, vina pentru toate faptele sale urâte o poartă Plahotniuc care l-ar fi obligat să voteze pe cine nu trebuie şi să subtilizeze ceea ce nu se putea. Deşi n-are vocaţie de filosof, precum celebrul sau tiz din antichitate, Platon, nu-i un actor chiar de lepădat. Ştie să stoarcă emoţii prin avocata sa personală. Datorită Anei Ursachi, care îi sonorizează meditaţiile din puşcărie, el nu mai pare, ca odinioară, un gangster internaţional. O puşlama învechită în rele. Un criminal veteran, după cum e poreclit în Ucraina. Platon, dacă stai şi îl asculţi, aduce mai curând cu un idealist incurabil. Cu un romantic naiv deturnat de pe drumul cel drept de un căpcăun fioros care a înghiţit întregul stat precum peştele uriaş din cartea lui Iov. Dacă vor continua aceste scurgeri de informaţii din Penitenciarul nr. 13, în curând îi vom plânge cu toţii de milă. Norocul lui Platon Şi atunci te gândeşti ce noroc grozav pe capul lui Platon că îl are pe acest Plahatniuc. Ce ar fi făcut fără el? Indiferent cine-o fi, înger sau demon, Plahatniuc dacă nu exista, trebuia inventat. Nu de alta, dar fără el Platon se prăpădea cu zile. Acum însă altă făină să macină la moară. Dacă va obţine dreptul să fie cercetat şi judecat în libertate, la banii pe care îi are şi cu alura de victimă a lui Plahatniuc, Veaceslav Platon va ajunge neîndoios primar în vreun centru raional aidoma lui Şor. Sau poate chiar şef de stat ales de întreg poporul, de ce nu? De altfel, de favorurile acestui mare noroc numit Plahatniuc acum poate beneficia oricine în Republica Moldova. De la mic până la mare. Dacă n-ar putea arăta cu degetul spre Plahotniuc, unora dintre deputaţi, bunăoară, le-ar fi greu să distragă atenţia de la faptul că, în fiecare dimineaţă, înainte de a merge în Parlament, stau smirna în faţa telefonului la care ascultă docil ordinele lui Platon. În lipsa lui Plahatniuc, unii dintre înalţii ofiţeri ai SIS-ului n-ar avea cum să ascundă că sunt folosiţi de Platon ca umilă forţă de tracţiune pentru a-i căra valiza la gară. Fără Plahatniuc opoziţia filorusă de la Chişinău ar fi privită ca o liotă de trădători de stat în solda Kremlinului. Aşa însă aceasta se erijează cu succes în forţă politică luptătoare cu oligarhia. Fără Plahotniuc, afaceriştii fugari, condamnaţi pentru şantaj şi delapidări de fonduri de la Banca de Economii, erau să fie deja extrădaţi justiţiei moldoveneşti. Aşa însă ei s-au transformat în animatori nobili ai unei mişcări civice care se zbate să dezrobească statul din captivitate. Datorită lui Plahotniuc, Andrei Năstase, liderul unei facţiuni opozante pretins proeuropene se simte îndreptăţit să pună căpăstru interesului naţional. Şi are în favoarea acestei porniri deşucheate un argument de o subtilitate tocmai bună de tăiat lemne pe ea. Cursul european trebuie chipurile oprit atâta timp cât el luptă pentru eliberarea statului de sub jugul lui Plahotniuc. Cuiul lui Pepelea Încă de pe vremea agrarienilor unica raţiune de a fi a statului proaspăt încropit Republica Moldova era faptul că orice demnitar avea posibilitatea să-şi facă de cap fără să fie oprit de Politbiroul de la Moscova. Astăzi orice coţcar sus-pus poate prăda vistieria într-o veselie fără teama că DNA-ul de la Bucureşti îi va pune cătuşe pe mâini. Iar dacă vreo unul este arestat la Kiev şi trimis la Chişinău, susţine că n-are nicio treabă cu jaful de care e acuzat. Că la mijloc ar fi o persecuţie politică pe care a pus-o la cale, desigur, acelaşi oligarh atotputernic. S-a furat ca în codru dintotdeauna. Acum însă pentru nelegiuirile comise cu nemiluita ziua în amiaza mare există în sfârşit o dezvinovăţire beton. Toate canaliile, toţi escrocii şi toţi tâlharii au astăzi pregătită o scuză. Dacă sunt prinşi în flagrant delict, pot spune că nu e vina lor, ci a lui Plahatniuc care şi-a subordonat justiţia. Să nu fiu însă înţeles greşit. Nu despre Plahatniuc este vorba care, evident, nu-i nici el uşă de biserică, ci despre cuiul lui Pepelea. Nu mai este nevoie să gândim, să perseverăm, să fim oneşti. Nu trebuie să ne întrebăm de ce alegem primari penali. De ce acceptăm coabitări imorale şi contra-naturii cu agenturile Kremlinului? De ce, luptând pentru o societate curată, fără oligarhi, nu ne este greaţă să ne aliem cu interlopul bufon Renato Usatîi şi cu putinistul românofob Dodon? E o situaţie comodă pentru toată lumea. Oricine calcă pe greblă, rupe cuiul, o ia razna, dă prin gropi sau cu mucii în fasole, nu trebuie să aibă mustrări de cuget. Plahatniuc e la îndemâna oricărui. Tot ciocoiul, nătăfleţul sau pungaşul are o justificare. Plahatniuc este neapărat trebuincios. Nimeni nu se poate lipsi de el.

Nota bene: "Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări". Vorbele de mai sus, rostite de ambasadorul SUA la Chişinău, au stârnit rumoare pe ambele maluri ale Prutului. La mijloc nu-i doar o gafă monumentală, ci şi o indecenţă, o zgândărire nepermisă a rănilor naţionale necicatrizate.  Metaforic vorbind, "Istoria proprie" a Moldovei, pe care o invocă diplomatul de peste Ocean, e istoria piciorului rupt şi separat de restul corpului de clona sovieto-bolşevică a dr. Hannibal Lecter. Nu e de mirare că ambasadorul şi-a pus în cap toată lumea cu memoria istorică nealterată. Cu alte cuvinte, a contrariat crema acestei societăţi, intelectualii prooccidentali, straturile mai mult sau mai puţin şcolite ale populaţiei, capabile să reflecteze asupra destinului naţional fără prejudecţi. S-o spunem pe şleau: a consternat prietenii cei mai fideli pe care îi are SUA în acest ţinut. Nu cred însă că este cazul să se facă mare tapaj pe marginea subiectului dezbătut. Deşi a greşit, James Pettit are scuza că a fost bine intenţionat. El respectă se pare actualul curs al Casei Albe de a nu clătina barca numită Republica Moldova care riscă mult să se ducă la fund sub loviturile Rusiei. Este de prisos să spun că acest fapt ar crea o breşă periculoasă în spatele Ucrainei care, la rându-i, nu stă nici ea tocmai bine în faţa războiului-hibrid dezlănţuit de Putin. Astfel stând lucrurile, diplomatul american încearcă, cu destulă stângăcie, de altel, să inducă ideea că statu quo-ul trebuie să rămână intangibil. Totuşi, calculul său, dar şi al altora care gândesc la fel, este eronat. Orice naţiune e construită nu pe un loc viran, ci pe o conştiinţă de sine, iar aceasta în cazul nostru este eminamente românească. De aceea Moldova, şi cea de est, şi cea de vest, este România, oricum ai da. Ca să supravieţuiască, Republica Moldova trebuie să reziste în faţa gerului care vine de la Moscova pentru a nu fi iar rusificată. Cale de mijloc nu-i, deoarece nu poţi perpetua un stat artificial clădit pe amintiri coloniale, pe coşmarul trăit în cuşca rusească. Ori România, ori Rusia. Terţul exclus.