180150 cazuri COVID-19 în Moldova
12408 – cazuri active
163896 – cazuri vindecate
3846 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 25 februarie 2021 ora 03:25


 Frinturi din suflet de femeie

 Frinturi din suflet de femeie Frinturi din suflet de femeie


Despre sentimentele,emoţiile pe care le trãiesc zi de zi ca femeie,mamã,soţie.
RSS postsRSS comments

Personale


Comenteaza





Cele mai importante întâlniri ale vieții
   Sunt uși pe care le deschid în mine și mă minunez de frumusețea și gingășia pe care le găsesc acolo. Sunt amintiri și oameni care-mi zâmbesc, care mă țin în brațe ori de câte ori mă simt pierdută în această lume mare. Intru pe una dintre aceste uși și mi se face ușor pe suflet și am așa un sentiment minunat că am o putere invincibilă în interiorul meu, iar puterea aceasta se numește recunoștință, speranță, credință, îmbrățișare, zâmbet, susținere, iubire. E ușa celui mai frumos lăcaș al sufletului meu. Ușa e colorată în albastru senin, cu lăstare verzi, cu cercuri galbene, cu flori roșii, roz, albe. Tot acolo, lângă această ușă-curcubeu mai este o ușă, are culoarea cenușie și pete portocalii. Aceste bucăți de portocaliu au rolul de a mă seduce și a mă face să intru în acel sălaș. Acolo sunt tot eu, sunt oameni și amintiri, dar mi se face greu pe suflet când pășesc în acea cameră încețoșată de emoții înăbușite și amintiri pe care vreau să le știu uitate. Acolo sunt trădări - eu am trădat, eu am fost trădată; acolo sunt dezamăgiri - am dezamăgit și am fost dezamăgită; acolo sunt cuvintele care n-au reușit să se nască, cuvinte de împotrivire, cuvinte de susținere, cuvinte care lovesc, cuvinte decisive, cuvinte firave..., dar care n-au reușit să se nască. Mă plimb de la o amintire la alta, e doar o alegere, vreau îmi amintesc, nu vreau - nu îmi amintesc. Și e perfect așa. N-aș putea să duc în spate atâtea amintiri care cad la picioarele mele în formă de piedici. Vreau să port cu mine amintiri-aripi care mă leagănă, mă ridică în înaltul cerului, mă îmbrățișează, amintiri care mă îmbracă în primăvara, cu gust de ceai de mentă sau aromă de cafea, cu gust de acadea sau zmeură. Amintiri din care trăiesc clipele care-au plecat și din care retrăiesc, mult mai intens, bucuriile și întâlnirile din care sunt construită. 

Dar sunt și amintiri pe care nu le țin minte, dar care-mi trec uneori prin fața ochilor, amintiri care țin o clipă, iar apoi se prefac în praf, dar mă înzestrează cu anumite detalii despre trecut. Și poate lucrurile nu au stat nicicând așa, dar nu mă părăsește, totuși, nicio clipă certitudinea că toate mi se par adevărate. Fug în brațele mamei, în brațele bunicii, care mă purtau noapte de noapte la pieptul lor pentru că ziua mea era noaptea lor, iar ziua lor era noaptea mea. Sunt păzită de vocea lor obosită care murmură nani nani, sunt mângâiată de lacrimile lor de neputință, sunt sărutată de cuvintele lor, chiar și de cele pe care nu le-au rostit. Mă umplu de energia lor, de iubirea lor, de amintirile lor, de tristețile și neiubirile lor. Toate se așază în mine, dar nu dor. Nu dor pentru că au fost spălate cu lacrimi. Ies mai puternică și mai frumoasă din acest sălaș, cel mai intim loc al meu, pentru că iubirea și grija pot doar să mă înfrumusețeze. La chip și la suflet! Mă plimb pe străzi, admir ușile pe care le întâlnesc, unele sunt mari și grele, sclipitoare totodată, de metal. Altele sunt cât mine, din lemn, cu vopseaua scorojită, mulți oameni de-a lungul timpului au intrat și au ieșit prin această ușă, dar ea și-a păstrat căldura lemnului de la mâinile calde care au atins-o. Fiecare ușă ascunde povești. Sunt uși pe care vreau să ies cât mai repede, sunt uși pe care le-aș înfrumuseța cu flori și atingeri, sunt uși de care mă lovesc, sunt uși care mi se închid în nas și uși care mă-ntâmpină c-o plecăciune adâncă. Sunt uși și oameni. Și povești. Și întâlniri.      Viața, această lungă întâlnire, se compune din sute de mii de întâlniri. Și are tot atâtea uși. Poate multe există doar în imaginația mea, dar nu și acele întâlniri importante ale omului - cu viața, cu Dumnezeu, cu iubirea, cu copiii, cu natura, cu sine, cu sufletul, întâlniri care mă alcătuiesc și care-mi dăruiesc, iar și iar, eternitatea!
Suntem arhitecții relațiilor noastre
 Mă uit la televizor, ei vin lângă mine, privesc și ei fix două minute, apoi mă întreabă "de ce plânge tanti?", răspund "fiindcă s-a certat cu soțul ei și o doare". Urmează "așa cum și tu te cerți cu tata?"......am încercat să leg niște litere împreună, dar mintea-mi  rămăsese la acele cuvinte. Cred despre mine că sunt o persoană pașnică și mai cred că mă cert rar cu soțul meu, dar și atunci nu de față cu copiii. Ei bine, realitatea nu e așa, iar întrebarea lui e o confirmare beton. Cât de multe aud și văd copiii în familie, cât de multe credem că le scapă, dar de fapt totul se păstrează în mintea lor pentru ca apoi să te uimească în timpul unei discuții aparent banale. Nu vreau să scriu despre importanța unui mediu sănătos de creștere a copiilor, pe asta o știm cu toții, vreau să scriu despre emoții, despre puterea lor, dar și despre acceptarea lor ca fiind ale noastre. Nu-mi plac multe dintre ele, dar sunt ale mele, iar atunci când ele se manifestă din ce în ce mai des e un clopoțel care-mi spune că trebuie să le văd, să le recunosc și să le primesc. Depindem de emoțiile celor care ne înconjoară mai mult decât credem. Suntem influențați și influențăm la rândul nostru  starea de spirit a celorlalți. În familie are loc cel mai real transfer de emoții. În celelalte medii avem tendința de a masca sentimentele noastre din diferite motive. Acest lucru se observă cu ușurință, spre exemplu, eu pot să fiu supărată pe cineva din familia mea, dar dacă mă uit pe fereastră în același timp și văd pe cineva cunoscut îi fac cu mâna și-i zâmbesc, îi spun că totul e bine etc. Respectiv, mediul familial, în multe cazuri, ar putea deveni un mediu ostil, nesănătos pentru o creștere și dezvoltare armonioase a relațiilor. 

Care este prima mea atitudine greșită atunci cînd mă tamponez de situații care mă irită? Eu iau tot ceea ce se întâmplă personal. Îmi atribui mie fiecare privire răutăcioasă, fiecare cuvânt rostit inconștient. Mă transform rapid în victimă, iar de aici la rolul de călău al propriei persoane este doar un pas, pe care-l fac, de cele mai multe ori. În momentul când rațiunea mea se manifestă, înțeleg că toate gesturile și cuvintele rostite de cineva în timpul unei înflăcărări nervoase sunt un șuvoi care ține de furia persoanei respective și mai puțin de receptorul acelui șuvoi. Învăț să nu mă las păcălită de această furie impersonală și să nu iau lucrurile personal. Acest prim pas mă ajută enorm în înțelegerea situațiilor neplăcute. Cum reacționez în situațiile care-mi solicită nervii? Eu cred că reacția e un mod natural de manifestare. În momentul când rațiunea noastră este înăbușită de valul emoțional îmi este imposibil să acționez. Am certitudinea că mulți oameni simt la fel. În situațiile mai puțin stresante încerc pe cât posibil să reacționez cu ceva mai mult calm. Specialiștii declară convins să înlocuim reacția cu acțiunea. Mie nu-mi iese, așa că eu mai bine îmi studiez modurile de a reacționa! O altă lecție pe care eu am înțeles-o e și una dintre cele mai importante - de multe ori un copil morocănos sau un adult supărat au nevoie de atenție și iubire. Nu am fost învățați să spunem că avem nevoie de atenție sau de îmbrățișări sau de iubire. Toate aceste nevoi nu se dau după merit. Sunt nevoi pe care le avem cu toții, iar satisfacerea lor duce la o dezvoltare și o împlinire pline de armonie și oferă un anumit statut de încredere în dezvoltarea relațiilor. Eu am 35 de ani și eu încă simt stânjeneală când îmi îmbrățișez părinții sau prietenii cei mai apropiați. Ne este mult mai ușor să ne pupăm și să ne îmbrățișăm cu oameni cu care nu suntem legați de o afecțiune profundă. Treptat, aceste atitudini ne fac să ne depărtăm emoțional de cei dragi și una dintre cele mai neplăcute consecințe e faptul că ajungem să nu înțelegem aceste nevoi, aceste strigăte tăcute și atribuim toate capriciile evidente unui caracter "greu și încăpățânat".Și acum o să mă opresc la relațiile pe care le dezvoltăm cu partenera/partenerul nostru și cu copiii noștri. O căsătorie fericită nu stă într-un act eliberat de starea civilă. Acel act nu are nicio valoare afectivă.  Momentul căsătoriei e de fapt începutul ei. De acum încolo construim împreună acea fericire care ne împlinește. Perioada romantică trece la un moment dat și abia acum simțim iubirea și grija celuilalt. E un proces zilnic de înțelegere, comunicare, validare, de creare a unei relații. Devine o rutină și noi credem că rutina e obositoare, lipsită de farmec și gust. Sunt percepții preluate de la alți oameni. De multe ori o schimbare de viziune schimbă total lucrurile. Schimbă atitudinea noastră față de anumite lucruri.  Iubirea nu e neapărat ușoară. E un proces de dăruire, de transformare, de compromisuri. Iubirea e minunată și dulce ..... dacă mănânci multe dulciuri...., doar dacă vrei să fie așa, dar iubirea e un act de străduință. O familie fericită nu înseamnă o familie în care lipsesc grijile, certurile, cum am crezut eu mult timp. Certuri și nefericiri există în fiecare familie. Cineva le tace, altcineva le strigă, cineva le plânge, altcineva le oferă, cineva le înghite, altcineva se apără. Sunt multe moduri de a reacționa în fața neplăcerilor. Dar... întotdeauna există un apoi, ce fac eu după ce mă cert cu cineva? De fapt, ce ar trebui să fac pentru că nu fac așa mereu. Apropierea și iertarea! S-ar putea ca scuzele să fi devenit între timp golite de sens, dar atâta timp cât ele exprimă sinceritate au puterea de a răsturna zidul și de a-l transforma în pod. Certurile ușoare și rare nu traumează absolut pe nimeni, ok, egoul meu suferă al naibii oricum, dar a trauma e un verb foarte greu, foarte dureros, nu-l mai folosiți pentru toate nimicurile. Poate că acest text s-a născut inițial din dorința de a găsi o justificare la replica copilului, dar până la urmă mi-a ieșit un text în care m-am descoperit, din nou, pe mine, un text în care mi-am analizat emoțiile și am înțeles astfel că ceea ce le spunem copiilor și modul în care le-o spunem ridică fie zid, fie pod. Și nu între mine și copil. Zid între mine și mine. Eu nu mă cunosc. Eu nu mă înțeleg. Eu nu vreau să recunosc. Pod între mine și copil. Când sunt bine cu mine sunt bună cu ceilalți. Pod între mine și partenerul meu. Când îmi accept neajunsurile mele, ele nu mai sunt lipsuri; aceste vulnerabilități devin o sursă de învățare și dezvoltare! Filtrați toată informația care vă trece prin fața ochilor, ignorați și acest text, nu vă aduce nimic nou sub soare și nici nu explică anumite comportamente în afară de al meu, evident,  și haideți să învățăm împreună să ne ascultăm vocile interioare, să auzim nevoile care nu au voce, să ne auzim copiii și oamenii dragi, în ciuda tuturor standardelor societății, vecinilor, neamurilor. Să învățăm să iubim. Nu pentru cumințenie sau supunere, nu pentru note bune sau calități extraordinare. Să învățăm să iubim pur și simplu. Pentru ochi, pentru buze, pentru urechi, nas, mâini, picioare. Pentru suflet. Să învățăm să prețuim viața și sănătatea ca cele mai de preț daruri dumnezeiești!Pe curând și vă doresc multă sănătate vouă și familiilor voastre! Cele bune!
Notre-Dame de Paris / Victor Hugo
Nu obișnuiesc să dau note cărților, dar aici nu mă pot abține să nu scriu 10 din 5. Toată lumea cunoaște povestea cocoșatului de la Notre-Dame și sunt convinsă că mulți au citit această carte absolut minunată. Dacă acum 20 de ani m-ar fi plictisit capitolele despre artă, arhitectură, tipar, acum le-am citit cu o atenție deosebită, în special oprindu-mă la detalii. Am căutat nerăbdătoare tablourile lui Rembrandt - Rondul de noapte, Doctorul Faust. Cel din urmă m-a impresionat enorm. Omenirea are două cărți importante - Biblia de piatră și Biblia de hârtie, fiecare dintre noi este poet, dar ce poeme lăsăm moștenire?

Anul 1482. Anul 2021. Atâția ani au trecut, dar lumea, în mare parte, a rămas la fel. Pe Quasimodo îl tratăm la fel, îl batjocorim și-l luăm în derâdere, iar sufletul i se modelează sub comportamentul nostru. Din păcate, nu sunt de acord că fiecare dintre noi își merită alegerile, de multe ori viața are propriile ei căi și, de multe ori, mâinile acestei vieți seamănă cu mâinile oamenilor. Sufletul fiecărui om tânjește după dragoste, după atenție. Altfel, omul fie pășește dincolo de iubire, fie-i seacă sufletul. Esmeralda e frumusețea și tinerețea, dar pentru cei care au îmbătrânit mai repede decât i-au îmbătrânit anii, frumusețea și tinerețea devin dușmani, oroare și invidie. Omul, toată viața lui, se luptă cu morile de vânt. La început pentru a-și demonstra dreptatea, iar apoi nu mai privește lupta pentru că lupta deja e în el. După incendiul din aprilie 2019, Notre-Dame de Paris a fost cea mai cumpărată carte, tirajurile epuizându-se rapid. O carte dedicată într-adevăr catedralei, dar care vorbește despre oameni, despre viață, despre credință. O carte scrisă magistral, măiestria cuvintelor, introspecția personajelor, viața care se întâmplă în afară și cea privită prin lupa spirituală, Victor Hugo nu e doar scriitor, e un arhitect al sufletului și al omului!
Asasinul orb / Margaret Atwood
Îmi place să contemplu oamenii. Să rescriu în capul meu viețile lor. Nu mă interesează ce poartă sau cum miros. Le prind privirea atunci când ei o aruncă spre ceva, le urmăresc gesturile, mișcările și în capul meu începe povestea. Nu sunt un interlocutor foarte interesant, de multe ori prefer să ascult tăcerea și mă emoționează apusurile, căderea unei frunze, verdele crud al ierbii. Astfel am învățat destul de devreme să-mi radiografiez propria viață. Am dus tristețea până la extreme, dar am și transformat o clipă de bucurie într-o fericire lungă. Am învățat că viața e foarte puțin despre ceea ce se vede și e aproape totul despre ceea ce simțim, despre lumea noastră interioară. Însăși viața nu are un tipar exterior universal, dincolo de aspectul fizic ce mai numim viață? Poate dacă așezăm pe hârtie aceste 5 litere, oare se deschide ceva în fața noastră, oare asistăm la trecutul și prezentul vieții, și fără să ne dăm seama, și la viitorul vieții? Pentru că în acel moment se dezlănțuie memoria, iar odată ce ea acea viață pe care n-am trăit-o. Cuvinte aruncate pe foaie, puține dialoguri, o sumedenie de stări sufletești formate cândva din întâmplări uitate, o radiografie a unei vieți care nu a fost trăită cu adevărat decât în perioada anilor de aur, iar cuvintele însăilate pe foaia albă sunt firele descurcate ale unor vieți răsucite împreună. Regrete? Nu! Doar puține, doar cele ce țin de curajul de a ține strâns mâinile celor pe care-i iubești. Puține, dar cele mai importante. Dar oare poți să ții iubirea în colivie? Ea, care iubește înaltul cerului, acolo unde sufletele se reunesc pentru totdeauna. 

Asasinul orb nu se axează pe acțiune, ci pe introspecție. Te face să te plimbi prin propriul trecut, te face să te întrebi dacă știi cine ești cu adevărat din toate acele roluri pe care ți le-ai asumat. Cu ce costum te întâmpini pe tine însuți? Cât din viața ta a fost despre iubire? Vieți distruse de război, vieți cu prea multă iertare încât sufocă, vieți rătăcite în propria viață, vieți cu versiuni moștenite, vieți în așteptare - cam despre asta scrie Margaret Atwood în Asasinul orb. Scrie și seduce cititorul nu atât cu ajutorul poveștii, care poate aparține oricui, ci prin felul matur și profund cu care-și tratează personajele. M. Atwood își respectă personajele, poate anume de asta ele sunt atât de autentice încât te întrebi cine ești tu!Viața are multe fire încurcate; dacă credem că viața e doar ceea ce se vede la exterior atunci ducem vieți înguste, iar bucuriile durează o secundă. Dar viața e puțin despre ceea ce se vede, ea se simte. Se trăiește! Cu toate ițele sale! Cu toate descoperirile. Dac-am ști ce urmează în viață, n-am mai putea trăi liniștit, autentic și, mai ales, n-am mai putea iubi!
Valurile de Virginia Woolf
 Am avut o experiență de neuitat cu această carte. Am citit-o lung. La început nu eram în stare să conectez oamenii din carte, reveneam, reciteam. Apoi mi-am zis de ce să nu mă las în voia cuvintelor? Și m-am lăsat. Cuvintele suave, cuvintele grațioase m-au purtat pe valurile vieții mele. Am închis ochii și am văzut întunericul, m-am speriat, am deschis ochii și m-au speriat valurile reci, forța lor, am coborât de pe valuri în miezul cuvintelor, iar orgoliul meu și-a dorit să sfarme valurile, să le ogoiască forța. A fost luni, a fost duminică. A fost vară, a fost iarnă. M-am lovit de stânci și-am plâns de deznădejde. Mi-am strâns lacrimile și mânia în pumn. Nu știu ce-mi veni, dar am dus pumnul spre inimă. La amiaza vieții, am stat pe mal și-am admirat frumusețea valurilor liniștite, broderia încrețită a mării. Am sărit în apă, să simt mirosul visurilor mele, să prind în palmă speranța vieții și să mă las purtară de valul care mă duce lin pe apă. 

O scriere impecabilă, o scriere foarte intimă, delicatețe, miere, licoare dătătoare de speranță. Fraze sculptate, bucăți de viață, răsărit de soare, iubire, visuri, pierdere, rătăcire, regăsire, apus. Uneori apus și apoi regăsire. Nașterea e un răsărit, lumina care ucide întunericul, ziua e viața însăși, cu soare, ploi, furtună, tunet, curcubeu. Apusul soarelui aduce din nou bezna. Și aici ar putea fi punct, dar bezna, de multe ori, așteaptă să fie strivită de lumina interioară. Noaptea poate însemna lumină, ziua poate însemna întuneric. Iar dacă totuși pun punct, mă surprinde însuși apusul. După el întotdeauna vine răsăritul. 
Iubiri trecute
 Uneori, în timp ce încerc să adorm, mă gândesc la tine. Cum ar fi fost? Mă gândesc la tine doar la timpul trecut. Inima mea nu te-a luat în prezent, doar amintirea trecutului și acesta e cel mai mare dar pe care mi l-a făcut întâlnirea noastră. Tu ai rămas în trecut. O amintire, de cele mai multe ori, uitată. Nu te-am purtat în gândurile mele, nu te-am găsit în visurile mele, nu te-am urât, nu te-am blestemat. Ai venit în viața mea ca o ceață de toamnă, care durează, care îndeamnă la visare,la o hibernare a emoțiilor, oprite în cel mai mare șuvoi de iubire, dar care se risipește la un moment dat lăsând un cer senin și o vizibilitate clară. Nu scriu aceste rânduri despre tine, ele sunt despre mine. M-am schimbat, m-am transformat într-o femeie mai luminoasă pentru care viața nu înseamnă o simplă aprobare, ci este o acceptare a mea, cu toate părțile din mine. Cu tot ce am ascuns de mine, de parcă aș putea uita, cu tot ce nu am vrut să fiu. Sunt eu. Înainte de toate, sunt doar pentru mine. Și de cele mai multe ori îmi place ce sunt. Îmi place și cine am fost pentru că de acolo am ridicat alte trepte spre mine. Doar o ceață risipită m-a făcut să mă văd altfel. Adică pe de-a-ntregul. Nu bucăți care plăceau unora sau altora. 
Doctor Jivago de Boris Pasternak
 Boris Pasternak e născut în aceeași zi cu mine. Copiii mei sunt născuți în aceeași zi cu fiul său din a doua căsătorie. El a câștigat Nobelul, iar eu ... am citit cea mai bună carte a anului! O carte monumentală despre sufletul poporului rus, trecut prin multe chinuri, revoluții și războaie, prin degradări și umilințe, dar iubind cu acea patimă și acel foc înălțător deasupra suferinței, care renaște, iar și iar, Omul în om!Doctor Jivago este o frescă a războiului civil din 1917, care debutează în urma mai multor revoluții, una dintre ele fiind revoluția din 1905, un punct de plecare al cărții. Prin intermediul figurii Doctorului Jivago și a familiei acestuia, în carte se configurează un tablou autentic al acelor vremuri. Sărăcie, foamete, dezordine, dar mai ales frica pun stăpânire pe oameni. Un moment prielnic pentru putere în care omul își pierde vocea propriei rațiuni și se supune vocii puterii. 

E un roman poetic, cu descrieri superbe ale naturii, cu incursiuni filosofice și religioase, un roman despre artă definită esența sufletului,  iar iubirea, mai mult decât o comuniune sufletească, transcende lumea fizică și pătrunde pe teritoriul eternității. Cartea a fost desconsiderată de puterea sovietică, fiind definită drept o batjocură la adresa revoluției din 1917; din această cauză, dar și a altor disensiuni, Pasternak nu a mers la evenimentul de decernare. Premiului Nobel, acesta fiindu-i decernat fiului său, abia în 1989. Personajele din carte sunt de o frumusețe deosebită, Pasternak a oferit voce unor oameni vechi, uitați de istorie, oameni simpli, dar pentru care, valori precum bunătatea, hărnicia, iubirea, datoria sunt valori întipărite în ființa lor. Totodată, pe aceeași scenă sunt și celelalte personaje, descrise meticulos până la realitate, pentru care răzbunarea, vărsarea de sânge reprezintă tot niște valori..."Spunând că în împărăția lui Dumnezeu nu există nici elin, nici iudeu, oare voia să spună doar că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu? (...) Însă ea spunea: în noul mod de viață plănuit cu inima, în noul mod de comunicare, care se numește Împărăția lui Dumnezeu, nu există popoare, există oameni."#doctorjivago #borispasternak
Soția aviatorului de Melanie Benjamin
 Această carte m-a făcut să mă gândesc din nou, cu recunoștință, la literatură, la rolul ei important de a privi larg lumea, de a spune adevăruri istorice care nu-mi oferă doar cunoașterea propriu-zisă, dar care-mi îmbogățește, de asemenea, spiritul, cu emoții și sentimente! Soția aviatorului este un roman construit din evenimente reale, pe baza întâmplărilor cunoscute, dar și pe baza jurnalelor, cărților scrise de Anne Morrow Lindbergh. Cartea e scrisă atât de bine încât nu m-a părăsit nicio clipă sentimentul că citesc memoriile naratoarei. Această scriere intimă are puterea de a transpune cititorul în paginile cărții. Pentru mine e o bucurie când primesc de la carte dreptul la o legătură caldă, la prietenie, la îmbrățișare. La 21 mai 1927 pilotul Charles Lindbergh devine eroul Charles Lindbergh, cel care a efectuat primul zbor transatlantic din istorie, pilotând avionul Spirit of Saint Louis, o legendă vie a aviației, din Long Island până la Paris, timp de 30 de ore, fără oprire. 

Charles Lindbergh a devenit astfel cunoscut în toată lumea, iar din acea clipă viața sa a fost mereu pusă în lumina reflectoarelor, indiferent de împrejurări. Se căsătorește cu Anne Morrow, fiică de ambasador și nu învață cum să devină familist, ci își învață soția să piloteze avioane, astfel încât ea devine prima femeie cu licență de pilot. Ceea ce se întâmplă puțin mai târziu în familia lor zguduie o lume-ntreagă și nu cred că există vreo salvare din așa hău. O împăcare sufletească nu există, cu siguranță. Timpul...timpul trece, el nu vindecă, el pur și simplu prioritizează alte lucruri pentru că viața merge înainte, printre urcușuri și coborâșuri. Pentru mine curajul nu are o formă exterioară, demonstrativă. Curajul înseamnă să găsești acel strop de speranță, să mergi înainte, privind uneori înapoi și să te ții cu toți dinții de acel strop. Să plângi, să cazi, să nu crezi, să nu mai poți, să nu mai vrei, dar să nu dispară niciodată acea flăcăruie mică a speranței, acea mângâiere dumnezeiască care face omul vulnerabil - curajos!Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez cum a trecut Anne peste pierdere. Odată cu moartea copilului, a murit și o parte din ea. Ceilalți cinci copii au fost o binecuvântare pentru această femeie, dar cred că cel mai bun leac a fost scrisul. Cuvintele care se așterneau pe foaie, lacrimile care cădeau peste ele, trecutul care nu era niciodată trecut pentru că durerea nu are timp, viața asamblată din litere, cuvinte, virgule și puncte de suspensie....iată sprijinul sufletesc al lui Anne. Am fost marcată de destinul acestei femei puternice, m-am și regăsit de multe ori în ea, spiritul ei de soție devotată și mamă apropiată nu m-a făcut să-i condamn supunerea; nu avem voie să judecăm pe cineva în funcție de principiile noastre. Anne a fost sinceră cu sine însăși și acest drum a transformat-o într-o femeie independentă, diferită de la o etapă la alta a vieții, pentru ca, în sfârșit, să devină, triumfător, mai puternică. "Trebuia să-mi găsesc propriul curaj și să nu-l mai împrumut pe al lui. Trebuia să-mi găsesc propria voce și să nu mai fac ecou vocii lui. Trebuia să găsesc propria poveste. Și s-o spun. Și dacă n-aș fi izbutit, datorită încercării tot aș fi fost mai puternică decât dacă aș fi continuat să stau lângă Charles pe estradă."
Foc palid / Vladimir Nabokov
 Lumina, blândă și sacră, mângâie sticla ferestrei mari, se așază pe perete și se rostogolește, în mici crâmpeie, pe podea. O prind în bucăți de memorie și o țin strâns. Să n-o pierd. Într-o lume a nopții, lumina e sărbătoarea optimismului sau mai degrabă sărbătoarea speranței! E prima dată când îl citesc pe Nabokov și nu e Lolita, e o carte jumătate poem, jumătate proză, Foc palid. Astăzi vreau să vorbesc doar despre poem. Despre cealaltă jumătate scriu altă dată. Emoția lecturii a fost o experiență specială, dar emoția cuvintelor și sensurilor a fost o experiență post lectură. Mă întreb dacă nu asta e rolul poeziei? Să fie mai lungă decât este și să se contopească în sufletul cititorului într-un întreg de necuprins. 

Vreau să remarc cu onoare și plăcere rolul important al traducătorului, în acest caz Veronica D. Niculescu. Ludmila Ulițkaia spune despre Nabokov că e un geniu și nu e ușor să-l traduci, dar eu am simțit o plăcere literară citind acest poem, în mare parte datorită traducerii!♥️Am să las mai jos un fragment care mi-a plăcut foarte mult:"Dând buzna, în palton: Sybil, să poțiSă fii convins... "Închide, dragă, poarta.Cum ai călătorit?" Grozav - dar poantaE c-am venit convins că pot... "Da, dragă?"Pot să nutresc... "O ce?" Speranță vagă."Nabokov e un artist înainte de toate, nu scrie viața în cuvinte, ci în sensuri, oferindu-ne astfel nouă puterea înțelegerii. Poemul e o capodoperă!♥️
Cum îmi dau seama când iubirea mea se infectează cu așteptări?
Observ, din proprie experiență, că odată cu creșterea copiilor, crește în mine un munte de așteptări de la ei. În unele cazuri răbdarea se evaporă imediat și rămân în mână cu un pumn plin de ocară pe care o arunc peste ei, peste copilăria lor, peste încercările lor de a descoperi viața, testându-și limitele, curajul, frica și testându-mi rolul meu de mamă. Cuvintele pe care le rostesc, energia pe care o împrăștii în jurul meu nu e doar despre direcție, cât e despre sursă, e doar despre mine.  Oricât mi-aș împacheta acțiunile în cuvinte frumoase sau m-aș strecura în spatele unui paravan decorativ, vine o zi inevitabilă cu o întâlnire importantă dintre mine și...mine. Și nu mă refer la singurătate, ci la ziua aia în care-mi aud vocea, mai degrabă șoapta mea interioară. Unii o numesc intuiție, alții o numesc "o prostie", eu o numesc vocea sufletului. Indiferent de rolurile noastre sociale, de vârstă sau de trecut, de situația materială, de liniștea sufletească, orice femeie, la un moment dat, simte că are o voce interioară ca un râu, murmurul căruia i-l auzi abia atunci când se face liniște. Și nu e vorba de acea liniște obișnuită, e mai mult o liniște foarte mică într-un haos, o lipsă de cuvinte când ai atât de multe de spus.  Atunci fiecare femeie trece printr-un proces de redescoperire, de transformare. Multe surse creionează această transformare drept un divorț, o avansare în carieră sau dimpotrivă renunțarea la carieră, nu mai vorbesc de mesajele despre iubirea de sine care apare ca o validare doar în prezența tocurilor cui sau a machiajului zilnic. Eu cred că transformarea unei femei ține mult de transformarea  interioară, de pacea pe care o faci cu tine însăți, de credința pe care o ai, de puterea de a ierta, de a iubi, de a visa, de a zâmbi!Corpul și sufletul nu sunt două entități diferite, sunt un tot întreg. Puterea omului de a fi vulnerabil sau fragilitatea puterii imense e ceva ce se revarsă din interiorul nostru și nu poate fi oprit acest șuvoi de delimitarea dintre trup și suflet. Așa cum am grijă de exteriorul meu învăț să-mi îngrijesc și interiorul.  Pot să-mi ascund durerile și tristețile după un zâmbet până la urechi sau pot să-mi împachetez emoțiile într-un "bine, mersi" grandios și răsunător, dar atunci când vorbesc cu mine însămi e imposibil să mă mint. Pot să evit discuțiile sau să mă fac că plouă, dar nu să mint fără să știu că mă mint. Poate aceasta e superputerea sufletului - mă face să mă văd cu adevărat. Fie că îmi place, fie că nu. 

Și-atunci toate așteptările pe care le am de la copiii mei sunt de fapt așteptările pe care le am de la mine. Toată încrederea în copii pe care o pierd uneori e încrederea pe care o pierd în mine. Într-o lume atât de rapidă, între întâlniri, chestii, muncă, copii, bucătărie, presiunea din online mai reușesc să fiu doar eu cu mine? Nu prea...Și atunci simt cum îmi pierd încrederea, cum energia mi se consumă foarte repede, dispoziția suferă modificări bruște, iar confortul propriului sine dispare complet. Pentru că e imposibil să rămân la fel atunci când înăuntrul meu fragilitatea și vulnerabilitatea nu mai sunt o putere, ci o piedică, o degradare. Și mai vine astfel frumusețea din sufletul meu? Pot eu să-mi ascund cicatricile invizibile, dar perfect evidente sub un ruj sau sub un fard ultra rezistent?  Nu e nicio frumusețe mai  contagioasă și mai autentică decât cea care vine din suflet, care se naște din bucurii și tristeți, din zâmbete și lacrimi, din eșecuri și victorii, din pierderi și împliniri, din ură și iertare, din tot ceea ce e uman. Din felul natural de a fi, pur și simplu! Uneori sau deseori, pare aproape imposibil să las totul baltă și să mă țin de mână, dar anume această plimbare prin labirintul sufletului meu o să-mi redea energia și iubirea, care nu doar îmi vor învălui existența, dar pe care le voi transmite mai departe, ca un dar de suflet! Viața e un bumerang și doar pare că vorbele, gesturile, acțiunile noastre țin de cei spre care pleacă, dar de fapt totul e despre mine și ce dau se întoarce la mine. Din această energie creștem și cu ajutorul ei facem viața zi de zi. Depinde ce avem și ce dăm! 
Un strigăt pe Nistru de Gheorghe Budeanu
 Categoria de carte #istoriaprinochiioamenilorCu cât mai mult mă adâncesc în istorie cu atât mai mult îmi dau seama de cât de multă răutate există.....................................................în oameni...Istoria e despre oameni, despre fiecare dintre noi, în fiecare zi scriem istorie și aș putea să trec mai departe, ca și până acum, fără să privesc în spate, dar aleg să știu. Astfel îmi permit să înțeleg viziunile mici ale omului pentru că ele se nasc în urma experiențelor trăite.Un strigăt pe Nistru e o carte dureroasă despre războiul transnistrean din 1992. Teoretic, acest război a încetat la sfârșitul lui iulie '92, dar conflictul politic nu s-a soluționat nici astăzi.

Un strigăt pe Nistru relatează povestea unui voluntar înrolat în război pentru a ajunge la iubita sa, dar totodată se scrie și istoria neamului nostru din acea perioadă. De câte atrocități e în stare omul? De ce ne concentrăm mereu pe ceea ce ne dezbină și nu pe ceea ce ne unește? Câți copii și-au pierdut tații pe malurile Nistrului? Oficial cifra ajunge la 300, conform altor surse cifra aceasta crește până la 1200 de vieți. Cartea nu este despre o poveste romantică, e despre realitatea acelor vremuri, despre pedepsele aplicate la manifestarea dorinței de unire cu România, despre frica de a vorbi moldovenește, despre voluntarii care nu s-au mai întors acasă..., dar, prin personajul său Radu, autorul Gheorghe Budeanu evidențiază forța binelui, susținerea, iubirea, credința, speranța care există în oameni!
Cine sunt eu în spatele nemulțumirilor mele?
 Și mi-a venit să plâng... aproape din senin, asta dacă nu iau în considerare hainele împrăștiate peste tot și dezordinea. Mi-a venit să urlu ca o lupoaică flămândă, dar doar am trântit zgomotos într-un colț de cameră niște lucruri și am vorbit cu altă voce...am strigat cu alt glas. E vocea mea, dar încărcată de supărare, amară de la pelinul care s-a oprit între coastele mele și nu mă lasă să-mi răsuflu disperarea afară. Sunt eu. Peste tot. Rece și caldă. Moale ca iarba proaspătă și dură ca zidul din piatră. Departe și aproape. Aici și acolo. Afară... și mai puțin înăuntru...Asta e originea și paradoxul stărilor mele  - sunt clipă de clipă alături de mine și clipă de clipă departe de mine. Mă preocupă niște fleacuri pe care le ridic la rang de dramă și simt o profundă și agresivă nemulțumire. De sine, de tine, de ceilalți. Mintea-mi totuși e campioană, îmbracă toate stările în măști și fățărnicie. Mintea îmi seduce sufletul și ajung să cred că sunt cine vrea ea să fiu. Eu știu că sunt rece, departe, dură, egoistă, dar simt că sunt și caldă, aproape, dulce și bună. Eu știu e mai mare decât ce simt și peste toate se așază o stare profundă și agresivă de nemulțumire.Dacă ar fi să sintetizez lecția acestui an atunci aș spune că am învățat despre mine din nemulțumirile mele, ale mele și totuși străine. Această lecție e din ceea ce simt. Și nu e o lecție frumoasă, dar e importantă. Omul adevărat, cel autentic se naște din sacrificii. E foarte simplu să par cineva, să scriu niște rânduri frumoase, dar care nu sunt despre mine, să spun cât de important e să facem una sau alta, dar adevărul că niciun sfat n-o să ne ajute cu adevărat niciodată dacă nu o să ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă o să accept că X nu are nimic cu nemulțumirile mele, dacă o să accept că cele mai multe răspunsuri există deja în mine, dacă o să accept fiecare emoție și o să cobor de pe acel tron al egoului meu, abia atunci o să încep să văd cine sunt. Toate lucrurile astea exterioare, ridicate la rang de valori, nu fac decât să ne oprească din cunoașterea valorilor adevărate. Și nu există valori și două puncte, fiecare dintre noi și le definește pentru că, la drept vorbind, prea mult trăim în viețile altora și prea puțin în propria viață. 

Anul acesta bisect a venit cu multe schimbări la pachet și am judecat și urât aceste schimbări, pentru că ele mi-au redus drastic confortul de odinioară, dar abia la sfârșit de an, după multă miorlăială interioară, dar și exterioară, după multe învinuiri, mi-am dat seama că în tot acest timp m-am judecat și m-am urât decât pe mine. Recunoștința mea, manifestată uneori, a fost mai mult automată, cu adevărat, foarte rar am simțit ceea ce spun și am spus ce am simțit. Mie însămi și totodată lumii întregi. Nu suntem oare fiecare dintre noi o lume-ntreagă?! Suntem, dar uităm, ne comportăm de parc-am fi bucăți și credem că merităm doar bucăți. Dac-aș privi toată-mi viața ca bine și rău, bucăți sau întreg, aș rămâne mereu incompletă, în ciuda oricărei metode de a vedea plinul din pahar. Viața pur și simplu este și totodată e cel mai prețios dar, iar ceea ce ea ne oferă fiecare dintre noi credem și numim în funcție de cine suntem noi. Mai mult înăuntru, mai puțin afară!Sunt provocări pe care le trecem pentru a învăța ceva despre noi, despre lume, despre iubire căci lucrurile durabile și cu adevărat importante sunt făcute din iubire. Ura distruge. Răutatea distruge. Răzbunarea distruge. Nemulțumirea distruge. Inițial pare că distrugerea îl afectează doar pe celălalt, dar de fapt ne distruge pe noi înșine. Eu m-am confruntat din plin cu o nemulțumire agresivă și am fost aproape tot timpul de partea ei până am văzut că zâmbetul meu e fals, gesturile mele sunt dârze, iar privirea obosită. Tot ce simțeam se vedea pe față. Da, multe lucruri nu mai sunt la fel, dezordinea din casă e la ordinea zilei, capriciile copiilor nu se termină cu o jucărie nouă, iar banii nu sunt destui niciodată...și încet încet se naște invidia, iar din ea ceva mai grav - nemulțumirea și se adună la acel sentiment copleșitor moștenit de nemulțumire...Să accept viața așa cum vine ea, să fiu puternică în ciuda tuturor schimbărilor și să fiu bună cu mine, cu cei din jurul meu. Să mă bucur de iubire, nu de neiubiri, să accept bucuria și supărarea copiilor mei cu inima, nu cu rațiunea, să mă bucur de fiecare nouă zi, de fiecare zâmbet, să-mi înalț sufletul de fiecare dată când copiii mei găsesc alinarea în brațele mele - atunci când plâng, când iubesc, când sunt dezorientați, când sunt foarte fericiți și entuziasmați. Cât de miraculoase sunt brațele unui părinte, privirea sa împăciuitoare, vorba sa bună și inima curată! Nu există moșteniri mai importante. E ceea ce clădim în ei. E ceea ce clădim în noi. Și-am plâns... aproape din senin, cu lacrimi înghițite și curate de parcă și plânsul se temea să se exteriorizeze. Și am scris pentru că scrisul e felul meu de-a FI și nu am scris ca dovadă că toate frustrările și lecțiile s-au terminat, ci ca o dovadă că totul abia a început! 
Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon
 📖 Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon#istoriaprinochiioamenilor @blackbuttonbooks vă mulțumesc pentru că ați scos la lumină această carte și datorită căreia am pășit pe urmele scriitorului Aleksandar Hemon la Chișinău.Tind să fiu subiectivă în aprecierea acestei mari cărți pentru că o parte din poveste se petrece la Chișinău, iar istoria copilului evreu, Lazarus,  care a scăpat de pogromul din 1903 e de fapt o tragedie la nivel de națiune, iar pentru mine istoria e despre umanitate în general, pentru că micile istorii personale scriu marea istorie. Aleksandar Hemon, el însuși un emigrant, reușește să împletească istoriile personale cu marea istorie și o face cu o sinceritate uluitoare care-l face vulnerabil în fața cititorului și oare nu asta oferă unei opere de artă valoare?!Scriitorul reconstruiește drumul lui Lazarus de la Chișinău la Chicago, îi oferă un trecut și o istorie, îi oferă amintiri și vise, frici și coșmaruri, iar libertatea pe care Lazarus speră să o găsească la Chicago are un punct terminus, acolo unde libertatea fizică se transformă-n libertatea sufletului. 

Istoria pogromului de la Chișinău, istoria evreului Lazarus și a familiei sale ne dezvăluie sentimentele copleșitoare ale scriitorului - emigrant, războiul Iugoslaviei din 1992 și lupta cu anarhismul din America anilor 1900. E o carte necesară!Poza este făcută la Cimitirul evreiesc din Chișinău.
Zbor frânt de Vladimir Beșleagă
 #citescscriitoriautohtoni O poveste de viață împărțită de cele două maluri ale Nistrului, o poveste care-și poartă ecoul în sufletul personajului de-a lungul întregii sale vieți. Nistrul devine el însuși un personaj, am tradus toate scufundările și ieșirile din apă drept scufundări și reîntoarceri în propriul suflet, iar mâlul de la fundul râului e doar tremurul ce zace totdeauna la fundul sufletului. 

Experiența războiului prin ochii unui copil e devastatoare, căutarea fratelui, căutarea tatălui devin obsedante pentru că, dincolo de patriotismul și legile războiului, există acea întregire pe care ți-o oferă familia și nimic altceva. Nici anii care trec, nici durerea care zice că se uită, omul e complet atunci când cresc sub el rădăcini, și de multe ori aceste rădăcini sunt mai importante în planul metafizic al vieții. O carte dedicată mamei, relația mamă-copil e atât de puternică încât chemarea mamei e un fel de pace lăuntrică: "Ma-a-mă! (...) Strigătul acela a acoperit răcnetele, împușcăturile dimprejur - din toate părțile, strigătul acela l-a ridicat din fundul tranșeei, a simțit iarba sub picioare, iarbă moale, troscot verde (...)".Zbor frânt de Vladimir Beșleagă a văzut prima apariție în 1966 și este unul dintre cele mai bune 5 romane basarabene din ultimii 50 de ani! Plecăciuni, Maestre!
Un apartament la Paris / Michelle Gable
 Am fost fascinată de jurnalele acestei curtezane sclipitoare din perioada Belle Epoque - Marthe de Florian! Dacă povestea lui April mi s-a părut previzibilă, atunci Marthe de Florian m-a făcut să văd cu ochii minții acele rochii spumoase, acele terase pline cu oameni și băutură și acel Paris strălucitor, care-ți oferea pe tavă tot ce doreai, un oraș al posibilităților. În Parisul Belle Epoque se adunau scriitori,pictori, arhitecți, modelieri, în căutarea inspirației și în răsfățul dezmățului. Cartea are la bază fapte și oameni reali, iar ceea ce face scriitoarea, Michelle Gable, devine redarea autentică a unei perioade istorice demult apusă, dar și portretizarea unor personaje - emblemă ale perioadei respective.

Apartamentul demimondenei Marthe de Florian a fost într-adevăr descoperit intact după 70 de ani cu toate mobilele, tablourile și lucrurile lăsate acolo. Tabloul lui Boldini este pe drept vorbind un tablou nemaipomenit de frumos, am căutat și celelalte lucrări ale pictorului și sunt de o frumusețe izbitoare, nu în zadar fiind cel mai celebru portretist din lume în perioada dată!Dincolo de ocupația Marthei, de toți bărbații care-o venerau, de toate femeile care-i imitau rochiile și coafura, presupun că pentru Marthe toate astea nu au fost decât o carapace sub care își ascundea nevoia de iubire, nevoia de a-și întemeia o familie și cine știe câte lacrimi a vărsat această femeie sclipitoare, că doar atunci Parisul nu credea în lacrimi!
Parisul nu se sfârșește niciodată / Ernest Hemingway
 ♥️Parisul nu se sfârșește niciodată 💙Hemingway scrie această carte de memorii 30 de ani mai târziu decât evenimentele pe care le povestește despre perioada primei căsătorii și anii petrecuți la Paris, 1921 - 1926.Eu acum citesc "Soția din Paris" de Paula Mclain, care e considerată o replică a cărții lui Hemingway "Sărbătoarea continuă". Este o diferență mare între aceste 2 cărți, evenimentele sunt la fel,dar Paula Mclain le oferă căldură, emoții, oricum o să revin cu o părere mai amplă după ce termin Soția din Paris.

Stilul lui Hemingway e cumva sec, el relatează evenimentele într-un mod laconic eliminând "cuvintele de umplutură" și emoția, personajele amintite în carte sunt creionate doar în baza activității lor și felului de a acționa, iar Hadley, soția sa, apare în carte de câteva ori, dar relația lor nu mi se pare una de iubire, nu pot să nu fac comparația cu Soția din Paris, care oferă o portretizare interioară a personajelor.După ce am terminat Sărbătoarea am înțeles de ce Hemingway scrie "direct și la temă". Scriitorul a luptat pe front, a fost împușcat aproape mortal și consider că odată ce vezi cu ochii tăi această față a războiului, când vezi moartea în fiecare zi și nu ca  motiv eroic, atunci probabil că viața de după război devine un motiv de a trăi fiecare clipă, de a lăsa deoparte toate dantelele și fanteziile și pur și simplu de a te bucura de simplitatea vieții. Ultimul capitol al cărții - Parisul nu se sfârșește niciodată - e preferatul meu, dar e și capitolul în care Hemingway își deschide sufletul și vorbește despre iubirea pentru Hadley și regretele cu privire la despărțirea lor. Cu toate că eu am sesizat un ton de apărare și justificare în unele propoziții, arogantul și îngâmfatul Hemingway, cum îl numeau unii cunoscuți din Paris, își arată vulnerabilitatea.Mi-a plăcut cartea, am fost fascinată de librăria Sylviei Beach "Shakespeare and Company", de pasajele dedicate literaturii ruse, mi-a plăcut și faptul că Hemingway nu a înflorit anii petrecuți la Paris. A scris despre sărăcia în care trăiau, despre condițiile minime de trai, despre băutură și spiritul său de învingător, dar și despre cât de greu e să scrii bine!
Arcul de triumf / Erich Maria Remarque
      Arcul de triumf nu e o carte, e o stare care se infiltrează în mintea și sufletul cititorului. M-am oprit adesea în timpul lecturii și m-am întrebat "de ce?" revoltată de natura oamenilor, de faptele lor și de cursul istoriei. În acest labirint al întrebărilor fără răspuns, Erich Maria Remarque mi-a luminat tot timpul drumul prin scrierea sa și prin personajul său, doctorul Ravic!Eu am știut că o să revin la Remarque după ce am citit "Pe frontul de vest nimic nou", am știut că o să găsesc aceeași scriere profundă, sensibilă, vulnerabilă, dar Arcul de triumf e mai mult de-atât, e o viață întreagă care pe alocuri îți face pielea de găină, iar alteori te face martor al unor sentimente intime. Și nu pot să schimb cursul cărții, pot doar s-o iau în inima mea și s-o port cu mine. E o comoară literară! Arcul de triumf devine el însuși un personaj și chiar dacă nu se întâmplă multe lucruri legate de Arc, se întâmplă esențialul. El devine un simbol al răsăritului și apusului iubirii dintre cele două personaje. În momentul când Ravic și Joan fac cunoștință, Arcul de triumf "în depărtare, plutind parcă și întunecat, se profila masiv pe cerul ploios" și ultima filă a cărții,când toate par să se sfârșească, Arcul de triumf apare din nou, de data asta prin absența sa "o beznă atât de profundă încât nici Arcul de Triumf nu se mai zărea."

El, un chirurg profesionist, un refugiat, ea, o actriță străină, o femeie dornică de viață și strălucire, Ravic și Joan. Ce îi poate lega pe acești doi oameni diferiți și străini? În primul rând Parisul, orașul luminilor, orașul care trepidează de viață, rafinament și strălucire fix înainte de începerea războiului; și apoi iubirea, acest sentiment unic care-l face pe om să se simtă întreg și important!Parisul interbelic a fost ceva de vis, un oraș al poftelor, al băuturii, al bordelurilor, dar și cel mai frumos oraș al iubirii. Jurăminte, daruri, Riviera, coniacul, personalități, baluri - așa a arătat Parisul până-n ultima zi a războiului, până-n acel iulie 1939.Parisul o schimbă pe Joan, acea femeie indiferentă și pustiită de viață de la începutul romanului devine o femeie dornică de atenție și iubirea bărbaților. Iar Joan îl transformă pe Ravic, acest refugiat pentru care viața a rămas în trecut, iar fiecare zi e trăită din pură obișnuință, simte din nou fiorii dragostei. Lupta sentimentală cu Joan nu e decât o luptă cu sine însuși, în care trecutul revine iar și iar, iar bariera dintre ei îi separă. Dar oare iubirea ține cont de apropierea sau distanțarea fizică? Iubirea e mai puternică de orice barieră și chiar dacă nu se dezlănțuie în brațele iubitei sau iubitului, ea se dezlănțuie în interiorul ființei și face ravagii, călcând în picioare toate principiile omului și toată apărarea sa.Sfârșitul m-a durut, dar cred că era inevitabil să existe anume acest sfârșit. Remarque a adăugat acestui sfârșit crud o scenă monumentală, grăitoare și emoționantă și anume scena când cei doi iubiți își vorbesc fiecare în limba sa. Un moment care exemplifică distrugerea oricăror bariere, stereotipuri și apropierea aceea sacră, mult mai profundă decât apropierea intimă! E un tablou al iubirii pe care nu l-am mai găsit atât de frumos pictat în literatură! Remarque, ce-ai făcut cu mine? Ne-ai dăruit tuturor nu doar unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste, dar și unul dintre cele mai frumoase personaje, un roman despre război și sechelele acestuia, despre felul în care iubirea poate din nou sufla viață în sufletele pierdute, un roman despre identitate și responsabilitate, despre prietenie și despre frumusețea Parisului. Ai făcut din Paris un personaj viu, colorat, cu miros de coniac și cu imaginea strălucitoare de viață și iubire a unor timpuri demult apuse!
Câte poveri încap în sufletul unui om? Alegerea Sofiei de William Styron
    Marele scriitor american William Styron afirmă că o carte bună te lasă la finalul lecturii epuizat. Ei bine, fix așa mă simt eu după Alegerea Sofiei, un roman monumental scris de Styron. Și ca să mă înțelegeți, nu e vorba de o epuizare zadarnică sau netrebuincioasă, mai degrabă o epuizare a minții și a sentimentelor de înțelegere și de cuprindere a  subiectelor abordate, despre natura omului, indiferent de culoarea, sexul sau trecutul său, o carte care nu doar m-a făcut să stau tot timpul cu creionul în mână, dar care m-a îmbogățit cultural, moral și mi-a adus o anumită comprehensivitate asupra temelor abordate. Și sunt multe teme minuțios documentate, dar cumva scriitorul, printr-o măiestrie uluitoare, reliefează psihologia individuală a omului, a personajelor în timpul evenimentelor generale.  Atât binele cât și răul încep cu fiecare dintre noi. E un peisaj bucolic, poate chiar romantic aceste închipuiri ale noastre ca fiind oameni buni și generoși (mă refer la natura empatică a omului) pentru că deținem aceste două forțe extreme ale binelui și răului, și în dependență de cum răspundem lumii, de reacțiile noastre ce țin de rutina zilnică,fac să depindem, în mare măsură, de una dintre cele două forțe.  

Alegerea Sofiei e o carte mare și nu mă refer la numărul de pagini (725), măreția i se datorează stilului de scriere, o rememorare a evenimentelor, dar totodată și o constituire a lor; îmbinării istoriei universale cu istoriile personale ale personajelor și poate cel mai mult ce m-a impresionat pe mine este analiza minuțios documentată despre Holocaust, o analiză magistrală a unor înfăptuitori ai acelor evenimente, axată pe substratul interior al acestor oameni. Nu știu cât e de corect să le atribui acestor înfăptuitori ai răului calificativul de oameni, dar mă bazez pe unele exemple pe care le aduce Styron, cum ar fi, cel al conducătorului lagărului de la Auschwitz, Hoss, care înainte de a fi executat în 1947, își scrie memoriile în care se observă un umanism acoperit de nevoia de supunere a unui militar față de regim, dar și frica pe care, presupun, au avut-o chiar și cei mai apropiați oameni față de Hitler. Un respect și un patriotism bazate pe frică depărtează încet omul de credințele sale, mai ales că ei vedeau foarte bine atitudinea față de trădare, oricum ar fi arătat ea. Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc la faptul că anume Hoss a venit cu ideea camerelor de gazare...așa încât nu știu cât de obiectiv pot vedea omul Hoss și conducătorul lagărului Hoss ca două fațete ale aceluiași om."A trebuit să par rece și indiferent față de evenimente ce ar fi frânt inima oricărei ființe înzestrate cu sensibilitate umană." (din memoriile lui Hoss).Alegerea Sofiei e povestea unui tânăr cu aspirații de scriitor, compusă și din autobiografia scriitorului, care în timp ce lucrează la prima sa carte face cunoștință cu o pereche de îndrăgostiți și cu care leagă o prietenie strânsă. Evenimentele de mai departe ne relatează trecutul Sofiei, o supraviețuitoare a Auschwitz-ului. Styron a lucrat la această carte 12 ani și toate datele adunate, într-o perioadă în care Europa încerca să ascundă ororile războiului, duc la o relatare exhaustivă și vie a tuturor evenimentelor din spatele gardurilor electrice ale lagărelor de concentrare,de exterminare în masă. "Există atâtea lucruri legate de acel loc de care lumea nu are încă habar, anunță ea vehement.""Multă vreme Sofia a refuzat să-mi povestească în amănunt sosirea la Auschwitz; poate se temea că și-ar putea distruge echilibrul interior, greu recâștigat, și poate a fost mai bine așa."Evenimentele din carte surprind  cititorul cu noi relatări, cu o deformare a primei relatări a Sofiei pe măsură ce Sofia descoperă un confident înțelegător în Stingo, naratorul cărții, tânărul cu aspirații de scriitor care devine un scriitor remarcabil.Cred că cel mai zbuciumat și tensionat episod pentru mine a fost momentul în care Sofia face prima sa alegere, cea mai imposibilă alegere dintre toate și acest drum de la acea alegere până la ultima alegere a Sofiei nu a fost decât un drum al vinovăției și al urii față de sine, un fenomen întâlnit la oamenii supuși unor tratamente inumane.

Istoria a arătat de atâtea ori că în spatele marilor orori au stat oamenii, civilii. Peste tot se vorbește de o exterminare în masă a evreilor, dar în lagărele de concentrare au fost exterminați mii de țigani, copii, polonezi, ruși etc. și dincolo de toate legile hitleriste, oamenii lagărelor au fost niște asupritori nemiloși.  Binele mare se face din binele mic. Marea și Mica Istorie nu încetează să se întrebe: care a fost vina acelor oameni?  Cine are drept de viață și de moarte asupra omului dacă nu Dumnezeu?!  Oare răul s-a terminat odată cu înfrângerea lui Hitler? Răul, ca și binele sunt două forțe perpetue și uneori se află într-o proximitate atât de mică încât le putem confunda și ele nu pot fi extirpate din oameni, din lume. Putem îmblânzi răul prin bine, dar istoria contemporană ne arată că suntem incapabili încă să îmblânzim răul din noi. Nu e vorba de crime sau jafuri, e vorba de cuvintele pe care le aruncăm în oameni, de atitudinea ierarhică bazată pe orgoliu, pe hotărârea noastră de a fi buni, dar nu înainte de a mai răspunde cu aceeași monedă etc.Hitler, Stalin, Himmler, Beria, Mussolini au devenit "mari" pentru că au fost încurajați și susținuți, practic au fost ridicați de oameni. Așa cum a fost și Dumnezeu odată, slăvit și cântat de oameni, respectiv "mare", dar l-am înlocuit cu noi și noi idoli.  Poate una dintre greșelile omenirii e faptul că ne schimbăm atât de des idolii, credințele și nimic nu reușește să ia forma veșniciei în sufletele noastre? Or, omul se pierde pe sine însuși atunci când își pierde inocența și eternitatea sufletului!
Woldemar de Oleg Serebrian
    Întotdeauna mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite pentru o carte care mi-a plăcut în mod deosebit. În copilărie eram atât de fascinată de cărțile cu povești încât la un moment dat, nu mai știu câți anișori să fi avut, poveștile s-au cuibărit în sufletul meu și de-atunci ele au devenit o parte importantă din lumea mea!Astăzi pot să spun fără rușine că eu am fost un copil inadaptat și sunt aproape convinsă că fiecare dintre noi s-a simțit la fel. Cred că fiecare copil se naște cu o lumină dumnezeiască și cu un suflet pur și curat, dar în timpul copilăriei, în timpul maturizării învățăm să devenim obișnuiți. Pentru că așa e comod tuturor. Mulți dintre noi, din păcate, devenim obișnuiți, pierdem acea legătură firavă cu sacralitatea din interiorul nostru. Alții pur și simplu par că sunt obișnuiți, dar clipă de clipă, în interiorul lor, se dă o bătălie între a fi și a părea. Am fost copilul retras, copilul însingurat într-o familie numeroasă. Am fost colega tăcută și eleva docilă. Am fost fata cu coșuri, fata lăsată mereu în umbră. Tonul acestor cuvinte nu este regretabil. Nu mai este regretabil. Astal e ceea ce se vedea. Eu locuiam în altă lume, dar mă dureau multe lucruri din lumea pe care-o frecventam zi de zi. Cum eram la 7 ani? Eram în clasa întâi. Mă aflam în centrul unei intersecții și încercam să găsesc drumul corect. Îmi plăcea la școală, îmi plăcea cel mai mult să citesc, dar îmi era groază să ridic cele 4 etaje până la clasa mea. Am crescut cu acele scări periculoase în mine, m-au urmărit mulți ani coșmaruri în care cad în gol de pe acele scări. Cât de mult ne influențează  locurile în care trăim. La fel ca oamenii, la fel ca vorbele!

Woldemar a venit ca un ecou liniștitor al trecutului meu, o parte din mine a fost întotdeauna asemenea lui Woldemar și eu mă bucur că acea parte a rămas vie. Eu și astăzi sunt uneori considerată o ciudată, dar ce știu ei despre mine? De parcă nu am fi toți altfel?!Aceste două voci ale romanului se împletesc atât de armonios și astfel povestea din carte ia forma unui tot unitar într-un spațiu atemporal, de parcă sufletul nostru ar avea vârstă... Vocea unei femei ajunsă la vârsta când sufletul cântărește mult mai mult decât materialul și vocea unui copil care se descoperă pe sine însuși. Mi se pare dificil să treci de la un plan la altul, să faci diferite aceste două voci, dar afirm cu certitudine succesul scriitorului. Cel mai impresionant mi se pare curajul de a fi vulnerabil al omului, al diplomatului Oleg Serebrian. Într-o lume a rigorilor și a legilor, Oleg Serebrian își dezvăluie fragilitatea și totodată sensibilitatea sufletului. Fraze muzicale, pătrunse de o profunzime a gândirii și o viziune spirituală asupra vieții, abilitatea de a împleti istoria omenirii cu istoria personală a firii omenești, evocarea trecutului într-un prezent străin , redarea fidelă a Cernăuțiului sovietic  - sunt o putere incredibilă a scriitorului, dar mai ales a omului Oleg Serebrian. Unul dintre personajele preferate ale scriitorului e Peter Pan, tot Peter Pan e prietenul cel mai bun al lui Woldemar și printr-o coincidență cartea pe care o citesc acum copiilor mei e Peter Pan. Nu știu de ce, dar eu am simțit o legătură profundă, mai ales că băieții noștri se apropie de cei 7 ani importanți în viața fiecărui om.Despre ce e cartea? se întreabă cititorul acestui text. Cred că fiecare dintre noi ar vedea-o diferit și ar aprecia alte și alte plusuri. Doar fiecare vedem lumea așa cum este ea în noi înșine! 

O carte despre istoria neamului, despre aripile copilăriei, despre acel fundament al adultului, despre relațiile cu cei dragi, despre faptul că devenim în viață cei ce am fost în copilărie, despre evocarea trecutului și încercarea de a-l reînvia prin copii, prin realizări, despre puritatea și puterea sufletului, despre sensibilitatea firii omenești și rănile noastre interioare. Despre pilonii principali ai omului - credința, speranța, iubirea și visurile, dar și despre fericirea pe care rareori o bănuim - aceea de a rămâne toată viața copii - doar nu avem viziuni atât de înguste încât să evocăm vârsta, ocupația sau genul drept impedimente!
Abia când am devenit mamă mi-am dat seama de fragilitatea relațiilor umane
    Ieri am fost cu băieții în parc, nu că ar fi asta vreo noutate, dar mi-a cam dat întrebări atitudinea mea de ieri. În parc nu era multă lume, oricum noi ne străduim să ne izolăm cât putem. Băieții erau cu bicicletele. Mi-am pus de acasă o carte în rucsac.  Oricum, o carte am aproape întotdeauna la mine, dar foarte rar citesc în parc, foarte rar citesc când ies undeva cu copiii. În acel timp vreau să mă bucur cât mai mult de timpul petrecut împreună, dar și de frumusețea naturii. Eu sunt una dintre fiicele naturii! Totuși, la un moment dat, am deschis cartea să citesc o pagină, două. Eram cu un ochi în carte și cu unul la băieți. Tot ceasul cât am stat acolo m-am comportat de parc-aș fi fost un polițist care dirijează circulația: "mai încet", "nu te grăbi", "oprește-te", "fii atent" etc.În drum spre casă au început să mă năvălească întrebările. Încerc să am o relație de prietenie și încredere cu copiii, le ofer libertatea alegerii și exprimării, dar am unele momente în care mă transform într-o persoană nemulțumită de tot ce se întâmplă în jurul său, plus că, mai am uneori impulsul de a fi critică. Odată cu întrebările mă năvălește un sentiment grandios de vină. Știu că îmi scapă multe lucruri printre degete, uneori cu permisiunea mea, dar nu vreau să rămân față-n față cu vina.Odată ce mă concentrez pe cât de vinovată sunt, mi se anulează automat calitățile mele frumoase de mamă.Vina e grea, e o caznă periculoasă, care poate duce la victimizare excesivă, fie la nevoia de a pedepsi, aruncând vina asupra copiilor. Aceste atașamente prind rădăcini, astfel încât copilul de astăzi mâine va fi un adult temător, lipsit de încredere și va avea întotdeauna certitudinea că face ceva greșit. E foarte greu să ieși din aceste tipare.  Personal, nu doresc să transmit acest comportament copiilor, dar se mai întâmplă pentru că nu pot să iau în calcul doar cum se simte copilul, am și eu emoții. Eu sunt o persoană matură care poate înțelege riscul sau beneficiile emoțiilor pe care le simt, copiii abia le învață. Ei sunt doar la început de drum. Eu, ca adult și părinte conștient, pot să dirijez emoțiile mele, dar asta nu înseamnă că nu mă ia valul și nu clachez.

Sunt un părinte excesiv de grijuliu, mai degrabă excesiv de îngrijorător. Nu-mi pun această etichetă în frunte pentru a ieși basma curată, doar învăț ce pot să fac în anumite situații. Anume aceste îngrijorări, de multe ori inventate, mă fac să intru atât de bine în rolul de polițist. Uneori, îngrijorările mele mă fac să-mi doresc respectarea subordonării în relația cu copiii. După ce scap din ghearele egoului meu nemulțumit recunosc că toate fricile și frustrările mele sunt personale, nu sunt ale copiilor și nu sunt (întotdeauna) îndreptate spre copii. De cele mai multe ori mi-e frică de mine, de reacțiile mele, de vocile din capul meu. Și atunci când eu mă supăr pe copii, eu mă supăr, de fapt, pe mine - eu am goluri în educația lor, eu sunt un părinte permisiv, eu nu știu să pun limite, eu, eu, eu!!!Și acest sentiment de vinovăție e atât de dăunător relației mele cu copii, eu mă învinovățesc și încerc să repar imediat greșeala.Adevărul e că avem o gândire bazată mult pe standardele lui trebuie și anume acest trebuie ne împiedică să dăm ascultare vocii noastre interioare, să fim cine vrem să fim.Relația mea cu copiii e mai presus de acest trebuie, dar îl simt întotdeauna aproape de mine, uneori îmi țipă în ureche, alteori șoptește chinuit. Nu, n-o să avem niciodată relații perfecte; dacă lumea ar fi perfectă atunci omenirea nu ar ști ce este empatia, bunătatea, tristețea, bucuria, iubirea. N-am ști cum arată bucuria, dacă n-am fi triști și supărați. Perfecțiunea e suma tuturor imperfecțiunilor! Da, noi suntem uneori răi, egoiști, nepăsători pentru că nu suntem bine cu noi înșine. Degeaba îi spun eu copilului ce e bine și ce nu, dacă eu fac fix pe dos lucrurile sau dacă intonația mea transmite ceea ce simt. Copiii iau de la noi sentimentele, felul în care ne atârnăm de lucruri, de oameni, de fapte, atitudinea noastră, gesturile. Copiii ne citesc printre cuvinte. Astfel încât atunci când eu am așteptări de la copii și ele nu se împlinesc, pe moment pot să răbufnesc, dar după aceea încerc să le explic miezul comportamentului meu. Asta nu scade din intensitatea sentimentelor de vină care mă copleșește, în primul rând asta mă ajută să dezvolt relații calde și sincere bazate pe încredere, susținere, iertare și iubire!Și-atunci ce fac cu vina? Nu-i dau importanța pe care o cere. Ea e o strategie a minții, eu îi fac zeci de scenarii; ea mă face să-mi fie frică, eu încerc s-o pasez mai departe; ea îmi ocupă tot spațiul gândurilor, eu aleg să fiu prezentă în viața mea și a copiilor! Ea rămâne întotdeauna cu mine, dar nu întotdeauna are puterea la care râvnește. Puterea e în sufletul meu - să dăruiesc iubire, în mâinile mele - să îmbrățișez oamenii dragi, în ochii mei - să transmit lumină și poftă de viață!
Crimă și pedeapsă / F. M. Dostoievski
    Universul dostoievskian este universul psihologic al conștiinței omului. Omul nu doar se naște, crește și deprinde anumite capacități de existență într-o societate care militează pentru oameni supuși, tăcuți; omul își permite să simtă, să gândească de sine stătător, omul își permite să se definească de restul oamenilor, are curaj să meargă împotriva curentului și să spună ce gândește. Astfel de oameni populează universul dostoievskian. Dostoievski nu creează personaje bune sau rele, el umanizează personajele sale, ele parcurg labirintul vieții lor, ele cred, greșesc, iartă, urăsc, se împotrivesc, se supun, se tem, se chinuie, iubesc!Poate oare o singură faptă necuviincioasă să salveze umanitatea? Ce forță există pe lume care poate purifica sufletul omului? Acestea sunt întrebările pe care și le adresează necontenit personajul central al cărții, Raskolnikov.El este tipajul omului inadaptat, omul care, de fapt, la nivel metafizic, ridică alte întrebări care țin de crimele comise de oamenii legii, de oamenii pentru care puterea este un instrument de a obține tot ceea de ce au ei nevoie. Când vorbesc de crimă nu mă refer neapărat doar la asasinări, cât la nedreptatea comisă. Din timpurile lui Dostoievski nu au evoluat lucrurile, ne place să credem că am evoluat, dar evoluția omului nu înseamnă că are acces la diferite tehnologii, evoluția omului este despre înfrângerea răului care zace în fiecare din noi.Dostoievski a reușit prin excelență să pună în lumină omul simplu, omul chinuit de conștiința sa și omul superior (conform sistemului social) care crede că i se poate orice, care scapă basma curată și trăiește cu aceste beneficii fără să-i pese de consecințe și de celălalt.

Raskolnikov se eschivează de la consecințele faptei sale, doar că libertatea fizică nu poate subjuga libertatea sa interioară căreia îi iau locul suferința,chinurile, caznele. Iată cum închisoarea face parte din om. Caznele psihologice și frica pe care le trăim ne afectează atât sănătatea fizică cât și cea psihologică, morală.  A înnebunit, spunem despre acești oameni, dar de fapt nebunia e frica pe care o trăim, chinurile care ne invadează gândurile și lașitatea care ne împiedică să fim umani!

Dostoievski e un psiholog desăvârșit, nu inventează personaje, el le lasă pe fiecare dintre ele să-și trăiască viața, le dă șansa să rămână oameni indiferent de greșelile lor, le oferă libertatea de a alege și de a se salva. În funcție de conștiința lor, în funcție de virtuțile creștine și interioare, fiecare dintre ele își primește rostul în viață. Poate fi iubirea virtutea purificării omului? Înainte de a ajunge la iubire, omului îi este destinat să se căiască, să caute alinare, să parcurgă acea închisoare interioară care-i ține sub lacăt libertatea și curajul de a fi om!Suferința e o mare încercare și o mare eliberare, acesta mi s-a părut a fi unul dintre laitmotivul cărții.Întreg ansamblul cărții este o capodoperă despre ce înseamnă să fii om, despre puterea conștiinței, despre puterea credinței și a prieteniei, izbăvirea prin iubirea mamei la început și apoi cunoașterea acelei iubiri care permite vieții să ia locul teoriei, care rupe lanțurile invizibile în timp ce omul totuși își ispășește vina în închisoare.
Câte femei încap într-o femeie? Câte voci?
Cât timp îi trebuie omului pentru a se cunoaște? Mă întreb și caut răspuns, un răspuns care știu că nu există, dar mă întreb într-o stare în care minimalismul cunoștințelor mele se ciocnește cu multitudinea de lucruri pe care-aș vrea să le cunosc. Un alt om, o altă idee, un alt fel de a vedea lucrurile mi se par întotdeauna mai bune decât ale mele. N-am fost niciodată încrezătoare în mine însămi. Am avut momente în care mă priveam în oglindă în scutul meu strălucitor, dar am avut mai multe momente când cerșeam viziuni, păreri, de parcă lumea mea n-ar putea funcționa fără vocea celorlalți. Îmi arunc apă rece peste față și lupt zilnic cu o parte din mine care este construită din frică, îndoială, rușine,vină. Sunt la vârsta la care n-ar trebui să-mi mai pese de această parte din mine, dar totodată sunt la vârsta la care mă gândesc conștiincios la ce sunt dincolo de toate decorurile părerilor.  Trebuie să recunosc că e destul de anevoios drumul spre sine, doar în teorie sună frumos, cu diferite etape și cerințe. În viață, de cele mai multe ori, teoria se dărâmă într-o clipă și rămâi doar tu și realitatea. Cel mai ușor e să fugi de tine, să te justifici, să inventezi niște texte despre cine ești și să mergi înainte până ajungi să crezi că asta e realitatea.Pe de-o parte, mulți ani trăim în această stare și ne simțim destul de bine, dar pe de altă parte, la un moment dat, la o anumită vârstă, nu contează fizică sau vârsta sufletului, te trezești dialogând cu conștiința. Vocea conștiinței e uneori foarte sâcâitoare, provoacă îndoieli și dubii, te face să privești altfel lucrurile, dar adevărul e că această voce e legătura dintre tine și sine. De aici începe o călătorie frumoasă, cu bune și cu rele, și această călătorie nu are o destinație specială și nici un program definit, e o călătorie pentru toată viața, însăși călătoria e destinația!

Sunt o femeie cu mai multe voci în mine, sunt o matrioșkă cu multe femei și toate sunt eu. Sunt diferită și totodată sunt una și aceeași. Uneori sunt muzică, alteori furtună, în unele zile sunt caldă ca soarele primăverii, alteori sufoc, iar în alte zile pot fi rece ca gheața. Am momente în care sunt de o naivitate copilărească, iar alteori sunt atât de devotată orgoliului meu încât nu văd situația reală. De cele mai multe ori aleg să fiu "fata bună", dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc să fiu "fata cea rea", și chiar sunt!Mi-a fost greu să mă împac cu toate aceste roluri, mereu mă ciondănesc cu mine însămi, dar am învățat să accept că sunt așa cum sunt, mai mult decât atât, vreau și pot să-mi îmbunătățesc unele aspecte. Și-n tot acest timp, mă însoțește o voce care vrea cu tot dinadinsul să mă ascund în cochilie, să tac, să zâmbesc, să zic da când vreau să zic nu. Vocea prejudecăților. Toți o avem, nu e ceva ieșit din comun. Vocea care ne șoptește mereu că e foarte rău să depășim anumite limite. Cât de fidelă am fost acestor limite. Încă mai sunt. Limite care sunt pur și simplu o voce, nimic mai mult. La școală n-am ridicat mâna să răspund, m-am justificat mereu pentru opiniile mele, n-am avut curaj să port rujul roșu, să ies în evidență. Am fost pe rând naivă, clovn, victimă, agresor (comportamentul pasiv-agresiv), autentică, vulnerabilă, victimă. Și întotdeauna o să fiu un pic din fiecare, personalitatea mea e construită din aceste cărămizi. Nu-mi place, nu zic asta cu mândrie, o spun cu acceptare. O să fiu din fiecare câte-un pic, dar am învățat să mă controlez. Dacă văd că o dau prea mult în victimă, încep să privesc miezul lucrurilor, dacă prefer pasivitatea, atunci îmi controlez agresivitatea gândurilor, gesturilor. E greu, dar nu imposibil. Cu fiecare încercare, devii mai bun, ajungi să te cunoști din ce în ce mai bine.Astăzi ne jucam cu băieții într-un joc cu imagini. Pe unul dintre carduri erau desenate două baloane și doi șoareci. Sarcina era să facem un mic text despre imagine. Unul dintre copii își spune în felul următor povestea: "un șoarece are balon, iar celălalt șoarece nu are balon, atunci el își aruncă coada sus, aceasta se rupe și se duce după balon." Cealaltă poveste sună cam așa: "odată trăiau pe pământ două baloane, iar sus zburau doi șoareci, pentru că toată lumea era cu picioarele-n sus."Le-am spus că mi-au plăcut ambele povești și că mă bucură faptul că văd lucrurile în felul lor, iar vocea prejudecăților a fost nevoită să se declare învinsă pentru că cât pe ce și nu le-am spus copiilor: poate altă poveste, poate șoricelul cu balon vrea să-l ajute pe celălalt șoricel etc.", dar am tăcut și am zis ceea ce trebuia să zic.Suntem toți diferiți, vedem diferit lucrurile, iar acesta nu este un motiv să ne supărăm unii pe alții, să ne îngâmfăm, să închidem guri și să băgăm cu forța idei în cap.
20 de ani în Siberia. Amintiri din viață
      Am mai spus-o de-atâtea ori pe acest blog, dar o să mai povestesc o dată despre o parte a copilăriei mele. Când eu m-am născut, părinții mei au început să construiască o căsuță de la zero, cu puterea mâinilor lor și cu puterea credinței în Dumnezeu că se vor isprăvi cu toate. Bunica din partea tatălui a fost întotdeauna o femeie credincioasă, a mers regulat la biserică, dar are acel gen de credință care vine din suflet, credință care nu poate fi zdruncinată de nimic, dimpotrivă, când cei din jur încep să se îndoiască de puterea cerească, bunica se roagă mai mult.Când mama mea, la cei șapte ani pe care-i avea când a murit bunica, a rămas să facă față unei dureri, unui dor și unui șir de greutăți prea mari pentru un copil de șapte ani, ea și-a deschis inima credinței și puterii bunului Dumnezeu.Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în satul bunicilor, satul de baștină al tatălui meu, un sat situat între două dealuri, un sat care mirosea a mere văratice, a struguri și a pâine coaptă.Eram un copil însetat de povești și bunica nu avea cărți din care să-mi citească, dar îmi spunea povestea vieții ei. Povestea unui război care a alungat-o pe ea și pe familia ei din propria casă, din satul de baștină. Povestea unui război care a izgonit-o în pădurile Cernăuțiului, unde cerșea o bucată de pâine și cutreiera pădurile în căutarea a ceva de mâncare. Nu mi-a povestit toate ororile prin care a trecut, bunicii și străbunicii noștri au ținut în tăcere durerea lor sperând că așa vor uita mai repede,...dar nu cred că le-a reușit să uite...Țin minte o vorbă a bunicii pe care n-am s-o uit niciodată: "prin ce-am trecut nu doresc nici la puiul cel de șarpe să treacă", și bunica nu a fost deportată, doar că războiul era pretutindeni la fel.Asta înseamnă să rămâi om, nu blestemele și ura îți oferă umanitate. Bunica mi-a transmis o adevărată lecție de viață, pe care, recunosc, uneori o uit și mă avânt după tot ce strălucește în lumea exterioară.20 de ani în Siberia e povestea a mii de oameni, o poveste înspăimântătoare și mângâietoare totodată spusă de o femeie curajoasă, care mai presus de sine și-a pus copiii și credința în Dumnezeu. Într-o lume în care e la modă să crezi în orice numai nu în Dumnezeu, această femeie, Anița, face o diferență enormă, iar vocea ei are un ecou nemuritor, un ecou care va întări credința, speranța și iubirea omului modern care încă crede.

Povestea Aniței e despre cum omului i se pot lua toate libertățile numai nu cea interioară și despre cum omul poate să rămână om indiferent de circumstanțe. În zilele noastre e tot mai greu să rămâi om, sunt atâtea tentații și se ridică pe piedestaluri non valori, ni se predică pe toate canalele posibile cum trebuie să fim, ce trebuie să îmbrăcăm și ce trebuie să credem, iar valorile interioare ale omului sunt socotite nule.Nu-mi imaginez durerea și spaima trăite de acei oameni despărțiți de tot ceea ce le era familiar și familial și duși la capătul pământului, într-un pustiu interminabil. Cred că cei care au supraviețuit au fost deținătorii unei bogății sufletești imense și pustiul pământului nu le-a pustiit sufletul și credința.Și Anița nu doar a crezut și a continuat să trăiască în acele condiții, ea a transmis mai departe, celor trei copiii, o educație aleasă bazată pe grija față de celălalt, pe bunătatea sufletească, le-a transmis copiilor acea credință nepieritoare care luminează întunericul.

Povestea Aniței m-a dus cu gândul la Zuleiha, la Victor Frankl, la bunica, la toți oamenii care au îndurat atâtea, dar nu și-au pierdut niciodată umanitatea. Când noi ne întrebăm ce este sufletul și ce sens au valorile interioare ale omului, libertatea interioară, când ne îndoim sau nu mai credem în Dumnezeu e momentul să ne amintim de acești oameni care au scris istorie!Această carte e un etalon al istoriei noastre, un exemplu despre demnitate, curaj, omenie, credință și cred că fiecare dintre noi ar trebui să citească această carte, să cunoască o parte a istoriei văzută prin ochii oamenilor și scrisă de cei ce au trăit această istorie!
Realitatea din spatele ecranului meu
      Mediul online e plin de modele de educație, dezvoltare, cunoaștere, de tipare perfecte de viață. Uneori simt cum mă frustrez că nu am aceleași posibilități pe care le au unii oameni de pe ecrane. Involuntar, mi se creează impresia că aș putea să-mi educ mai bine copiii dacă aș avea mai multe jocuri, jucării sau că m-aș simți mai adesea și femeie, nu doar mamă, dacă aș avea șansa să călătoresc singură, să comand mâncare la pachet acasă, să nu mai stau stresată în fața aragazului, cu șorțul mirosind a pârjoale și borș roșu. Ba uneori chiar mă gândesc că poate nu aș fi atât de țâfnoasă dacă aș citi mai puțin despre cât de mult greșesc în relațiile cu cei dragi și mai mult despre cât sunt de minunată, bună și înțeleasă.Poate că nu toți au aceste gânduri intime, dar uneori mă simt atât de atrasă de viața perfectă de pe ecrane încât mă irită complet realitatea chiuvetei pline, a gătitului interminabil, realitatea prafului care nu se mai termină, a miilor de firimituri de pe covorul din bucătărie, realitatea copiilor solicitanți și a unei mame obosite, realitatea care stă în spatele articolelor despre cum să fii zen și împlinită pe plan profesional și acasă. Really???? Există așa ceva?Poate sunt eu neîndemânatică, poate sunt singura care nu poate să lege armonios toate rolurile pe care le are, poate sunt ciudata care nu știe să pună limite sau sunt singura femeie care plânge uneori de neputință, de oboseală, de lipsa spațiului și a liniștii......dar sunt femeia conștientă că tot ceea ce simt e despre mine, că nu există vinovați sau acuzatori......sunt femeia care se bucură enorm de un apus sau de o floare sau de mirosul ploii......sunt femeia care nu încetează să creadă că iubirea e răspunsul la orice întrebare......sunt femeia care crede în Moș Crăciun, în Dumnezeu și în povești...

La un moment dat am renunțat să scriu despre relația cu copiii mei pentru că nu eram implicată de-adevăratelea. Alegeam să scriu despre emoțiile frumoase, despre clipele dulci, dar în spatele acestor texte rămâneau multe cuvinte nespuse. Și nu e corect față de mine. Ajungeam să cred că viața mea e numai miere și când simțeam gustul piperului iute mă apuca disperarea. Am luat decizia să fiu sinceră cu mine și tot ce-am scris de-atunci a fost despre intensitatea emoțiilor mele reale. Doar că multe dintre emoții nu se scriu, ele mă construiesc pe mine.Mediul online e un mediu al prieteniei, al perfecțiunii și al performanțelor. Știți ce-am învățat din toate frustrările mele. Am cunoscut un nou sens al cuvântului libertate. Fiecare om are dreptul la propria sa libertate. Mă pierd uneori printre portrete ideale și caractere desăvârșite, dar nu uit niciodată să pierd legătura cu mine însămi. Să nu pierd timpul cu lamentări, să nu mă compar cu alți oameni, să nu rămân blocată în motive pe care le inventez singură. Mai păcătuiesc uneori, dar învăț în fiecare zi să fac rai din ce am!Nu e corect față de alți oameni să simt invidie sau ciudă, în primul rând pentru că toate aceste sentimente trec mai întâi prin mine, iar apoi sunt la fel de liberă să creez o lume ideală virtuală. Nu-i așa?!Și, cel mai important aspect e faptul că nu pot să le cer oamenilor dragi să fie altfel, să-mi convină. Copiii sunt gălăgioși, se ceartă, se bat, se împacă, soțul are parte de o perioadă solicitantă, eu continui să gătesc de câteva ori pe zi, să răbufnesc de furie, să-mi iubesc copiii cu toată ființa mea. Aceasta e viața mea. Încerc să mă completez pe mine, să fiu mai răbdătoare, mai sinceră, mai caldă și să-mi amintesc mereu că sunt fericită datorită familiei mele, oamenilor care mă iubesc și mă susțin în ciuda tuturor supărărilor mele. Ei sunt realitatea mea, iar eu am responsabilitatea să fiu realitatea lor.Conceptul de familie e același peste tot, dar fiecare și-l construiește pe al său în funcție de condițiile pe care le are, de posibilități, de numărul copiilor, de graficul părinților, de prezența sau absența unei bone și multe multe altele. O să sune ca un clișeu, dar nu trebuie să ne comparăm decât cu noi înșine. Acesta e cel mai corect instrument. E greu, dar suntem mai înțelepți decât credem. Există o putere pe care nimeni nu ne-o poate lua. Puterea inepuizabilă a lăuntricului nostru! 
Rătăcirile fetei nesăbuite / Mario Vargas Llosa
A iubi e cel mai frumos verb al inimii, e poezia și drama sufletului nostru! Cum pot să spun că trăiesc dacă nu iubesc, cum pot să știu care dintre iubiri mă va face să zbor în înaltul cerului și care mă va doborî pe pământul pe care calcă picioarele mele? Privind retrospectiv nu pot decât să spun că am învățat ce e iubirea în momentele în care sufletu-mi plin de durere, se zvârcolea sub tălpile mele.Și totuși, iubirea nu ar trebui să doară...dar inima nu ne întreabă... doar ne izbăvește, din nou, prin alte iubiri - de sine, de viață, de oameni, de frumos, de natură!

Rătăcirile fetei nesăbuite e un roman de dragoste, un roman al obsesiilor și al dezamăgirilor purtând haina speranțelor.  Haina neobosită a veșnicelor speranțe!El e bărbatul timid și visătorul incurabil. Ea e femeia care acționează, e femeia metamorfoză care nu crede în iubire și iluziile ei. El vrea să fie. Ea vrea să aibă. O pierde de atâtea ori, își anesteziază durerea sufletului cu mai multă muncă, își promite s-o uite, o regăsește mereu alta și totuși, mereu aceeași și se lasă prins din nou în fărâmele de atenție și cuvinte pe care ea i le oferă.Această carte pe care marele Llosa o scrie la cei șaptezeci de ani ai săi ne prezintă două portrete psihologice complexe. În centrul poveștii pare să fie el, bărbatul visător, timid, rănit, el care-și dezgolește sufletul în pasaje sensibil scrise, în timp ce ea, o fată nesăbuită, pare să fie un personaj omniprezent, chiar și atunci când el nu știe nimic de ea. În culisele sufletului său, ea mi s-a părut o femeie sensibilă și fragilă, în ciuda aparențelor.Oricât ar părea că el e un băiețandru lipsit de voință și incapabil să pună capăt unei iubiri imposibile, el e, de fapt, bărbatul care-și asumă sentimentele și ghinioanele iubirii.Mi-a plăcut mult cartea, e scrisă parcă altfel decât Mătușa Julia și condeierul, dar personajul masculin pare să reprezinte același alter ego al scriitorului - ambițios să trăiască la Paris, bărbatul care iubește pasional și cu dorința de a deveni scriitor.Printre toate tomurile de dezvoltare personală, de non ficțiune, mai strecurați câte-o carte despre iubire. E uimitor ce minuni face cu sufletul omului!

Generat în 0.57 secunde.