Frinturi din suflet de femeie

 Mi-e dor să scriu. Îmi imaginez uneori că am toată ziua la dispoziție doar pentru scris și mă dor degetele seara și-mi place această durere. 

Mi-e dor să scriu. Despre mine, despre cărți, despre tăcerile grăitoare dinlăuntrul meu. Dar zilele par să se fi scurtat imposibil de mult. Timpul nu este nici liniar, nici circular, pare să fie ciopârțit în minute aruncate cu care mă iau la întrecere. Care pe care?  Uneori devin stăpânul acestor minute și mă strecor printre timp de parcă el nu ar avea nici început, nici sfârșit. De parcă timpul ar fi o perdea transparentă prin care văd veșnicia. Dispar secundele, orele, anii. Timpul se transformă în verbul a trăi (momentul) și atât.  Alteori, poate chiar de cele mai multe ori, sunt prizoniera acestui timp cu viteza lui nebună, de neatins. 

Mi-e atât de dor să scriu încât atunci când dedic timp scrisului gândurile mele sunt legate, înnodate, dezmembrate, dezgolite. Mă încearcă o senzație ciudată tare că am uitat să scriu. Am uitat cum e să pun pe foaie cuvinte care curg, cuvinte care vorbesc despre ce simt. Mă pierd și las totul baltă. Și mi-e ciudă pe mine că las să-mi curgă scrisul printre degete fără să-l pot prinde, fără să-l plămădesc, să-l cresc, să-i dau viață. 

Mi-e dor să fiu vie în scrisul meu, să fiu emoție,durere, bucurie, regret. Să fiu om care scrie, om care se cunoaște pe sine atunci când din peniță curg cuvinte, virgule, semne de întrebare, tăcere și sensuri. 

Și-atunci scriu despre cât de dor mi-e să scriu și ecoul acelor texte uitate pe care nu ajung să le scriu se aude tot mai încet pentru că undeva înăuntrul meu se declanșează procesul creației care oferă respirație și spațiu cuvintelor ținute-n lanț.

 Sâmbăta trecută, la muzeul de literatură, a fost lansată expoziția Vasile Vasilache.

Am să vă spun pe scurt, mai întâi, o poveste. Prin anii '60, scriitorul Vasile Vasilache locuia împreună cu familia într-un bloc din sectorul Botanica. Un bloc ca oricare altul, cu un subsol umed și rece. Pe atunci, fiecare familie se încălzea cum putea în perioada rece. În acest subsol se aflau 2 valize pline cu foi și caiete. Când soția scriitorului aprindea focul își trimitea feciorii în subsol după lemne și ceva hârtie de aprins focul. Ghiciți, de unde luau băieții hârtie de aprins focul???

Familia Vasilache s-a mutat de câteva ori în alte case și pe lângă toate lucrurile pe care le cărau, tatăl Vasile căra și cele 2 valize, care ajungeau ori într-un pod ori într-un nou subsol. De această dată, el avea grijă să le învelească în cearșafuri și să le păzească ca ochii din cap. Pe lângă cele 2 valize s-au mai adăugat cu timpul și câteva cutii. 

Acum câțiva ani, după moartea scriitorului, unul dintre fii hotărăște să dărâme un mic sărăieș și să construiască unul mai mare și mai bun. Și acolo, surpriza! Găsește cele 2 valize și câteva cutii, de care uitaseră cu toții și cărora le fu imensă mirarea că aceste cutii sunt de fapt jurnalele și caietele tatălui lor, ale scriitorului Vasile Vasilache. Desigur că au plâns deasupra acelor valize pentru că ele erau o nouă întâlnire cu tatăl lor. 

Astăzi, familia a hotărât să doneze această colecție muzeului de literatură, să de-a totodată și o parte din sufletele lor, probabil, în niște mâini bune. În sala roz a muzeului au fost expuse toate manuscrisele scriitorului, toate scrisorile care au fost găsite, cărțile pe care le deținea, multe dintre ele cu autografe, fotografii, înregistrări. O întreagă viață. Un sir lung de cuvinte care păstrează în continuare vie amintirea scriitorului, iar pentru cei mai apropiați toate acestea sunt un miracol. Atâtea noi întâlniri cu omul pe care-l poartă în suflete. Atâtea cuvinte care păstrează vocea și emoția unui dor de demult. 

În cadrul lansării s-au spus povești atât de interesante încât pentru un moment am avut impresia că se vorbește despre un om care nu a plecat niciodată. Și mi-am dat seama că nu contează că a fost scriitor sau director,  colhoznic sau învățător. Contează omul din om. 

Am văzut în ochii fiilor un oarecare regret că se despărțea de aceste valize, de cutii, de scrisori, într-un fel toate astea sunt o parte din ei, dar sper că această moștenire lăsată muzeului va bucura ochii cititorilor, iar amintirea tatălui lor va fi veșnic vie. O amintire cu un zâmbet seducător și cu miros de tutun și cerneală!

 Sunt 2 săptămâni de când a început războiul în Ucraina. 2 săptămâni în care am trecut prin diferite stări și cred că niciodată până acum n-am înțeles atât de bine că totul se poate sfârși într-o zi. Carpe diem ar trebui să fie sloganul perfect, dar nu ne mai putem bucura la fel ca altădată. Bei o cafea în oraș și nu mai are nici gustul, nici plăcerea de altădată. Nu ne mai căznim minute-n șir să alegem între bluza verde sau albastră, lista dorințelor materiale și-a pierdut din importanță. Adevărul e că ne-a atins pe fiecare tragedia din Ucraina. 

La început nu mi-a venit să cred că ceea ce se întâmplă este adevărat. În epoca costumelor scumpe și a ceasurilor luxoase, în epoca în care istoria e mai vocală ca niciodată... Nu mi-a venit să cred că nu se poate să se ajungă la un consens într-un mod civilizat și diplomat. M-am înșelat, sub unele costume scumpe, cu dungile perfecte, trăiesc oameni mici. Am înțeles cum se formează oamenii mici - între bine și rău, ei aleg răul și atunci omul din om se împuținează ca să facă loc răutății. Otrava omoară omul. Este o distanță atât de mare între omul care mizează pe rău și Dumnezeu încât e mai lesne să spui că el se află în apropierea șefului iadului. Acolo, s-ar părea, nu mișcă pe nimeni lacrimile, strigătele de ajutor, durerea, suferința. Acolo, toate astea sunt jucării. Viața omului se transformă într-o jucărie.

 "E o greșeală să ne cufundăm atât de adânc în legea divină, încât să nu mai ținem seamă de legile omenești. Moartea nu ne-o poate trimite decât Dumnezeu. Cu ce drept se ating oamenii de acest lucru necunoscut?" (Mizerabilii)

Fiecare al doilea locuitor al Moldovei are rude sau prieteni în Ucraina. Am simțit pe propria piele cât de puternice sunt rădăcinile omului. Urletul oamenilor ne-a cuprins imediat, ne-a învolburat și au avut loc scânteieri de umanitate chiar și în acele relații care se credeau de mult consumate. Cât de puternic suntem legați de rădăcinile noastre. Lucruri pe care nu le recunoaștem, într-un plan metafizic sunt nemuritoare. Și mai presus de orice cred că a fost și un test de umanitate. Binele, pe care sunt convinsă că l-a gândit și făcut fiecare, ne-a apropiat și ne-a spălat de mult noroi. 

Am citit sute de știri, multe dintre ele false, care au amplificat panica și frica noastră. Nu am niciun drept și nici dorință să cobor la nivelul acestor oameni, dar nu pot să nu-i întreb de ce fac aceste falsuri? Într-o lume în care totul se poate schimba într-o secundă, într-o lume în care e mai mult rău decât bine, într-o lume în care frica a atins cote alarmante, de ce să împrăștii panică? Ce ai din asta???

La câteva zile după ce a început marea tragedie mi-a fost somn și foame continuu. Să dorm și să uit, să dorm și să mă trezesc din coșmar, să dorm și să-mi adorm frica. Să mănânc tot ce simt, să mănânc și să nu simt sațietate, să mănânc și să-mi satisfac frica de foamete. Suntem incredibil de mult conectați cu instinctele noastre. Supraviețuirea a fost cel mai intens instinct pe care l-am simțit. Și nu doar la nivel personal. "Doamne, Să nu moară oamenii" a fost pe buzele tuturor. Și, din păcate, tocmai oamenii simpli, nevinovați devin victime. Multă lume spune că iată vine sfârșitul lumii. N-am înțeles asta niciodată, oare sfârșitul lumii înseamnă să se spulbere într-o secundă tot ce e viu? Da, e și ăsta un sfârșit, sunt de acord. Dar, de fapt, în fiecare clipă se petrece sfârșitul lumii. Pentru o mamă care-și pierde fiul nu e oare sfârșitul lumii? Pentru o femeie care-și pierde bărbatul nu e oare sfârșitul lumii? Pentru un copilaș nevinovat, pentru acest îngeraș nevinovat, nu e oare sfârșitul lumii? 

Am trecut de la o stare la alta. De la frică și anxietate la calomnie și învinovățire. De la judecată la învinovățire. De la iubire la ură. De la facerea de bine la scoaterea ochilor pentru acel bine. Am crezut că suntem mai buni. Și suntem mai buni, dar suntem și răi. Ne împroșcăm unii pe alții cu venin...

Ne arătăm cu degetul...

Ne etichetam...

Ne punem la colț...

Ne dăm în nas...

Ne micșorăm omul din om...

Schimbăm iubirea pe ura...

E o mare tragedie ce se întâmplă, e inuman și sfâșietor, dar dacă o să ne pierdem omenia în această luptă, o să rămânem învinși pentru totdeauna.  Pierdem oameni, copii, orașe întregi, economie, dezvoltare, ne pierdem încrederea și respectul, dar să nu ne pierdem omenia. Omul din om este singura armă cu care putem lupta. Să nu îngenunchem înăuntrul nostru decât pentru o rugăciune. Nimeni nu știe precis ce se întâmplă mai sus de noi. Și nu mă refer la ceruri. Nimeni nu știe concret ce interese plutesc deasupra noastră. Dar noi știm că iubirea e cea mai mare putere pe care o avem. Iubirea mângâie, șterge lacrimi, consolează durerea. Iubirea îmbrățișează, iubirea unește, iubirea naște iubire. În iubire nu suntem națiuni, suntem oameni. Diferiți, dar oameni. Asta e superputerea noastră. Să rămânem oameni! 

Acest text nu ține locul unui reproș, dimpotrivă, pentru mine e asemenea unei rugăciuni "Doamne, întoarce-mă la bunătate și la omenie" spusă pe larg pentru că începem să ne obișnuim cu ceea ce se întâmplă și abia acum vor începe cu adevărat sentimentele de indiferența, de judecare și de furie. 

Pace și sănătate tuturor! 

 Așa cum mă mișcă fiecare notă din compozițiile sale, așa m-a mișcat această carte. Emoționantă, gingașă, dulce, fremătând de dor, o carte despre viață așa cum este ea. O carte asemenea muzicii pe care o scrie - vindecătoare, sublimă, dumnezeiască! 

Eugen Doga - marele compozitor, a cărui muzică cuprinde tot universul, care scrie nu pentru slavă, ci pentru a face lumea mai bună, mai frumoasă, pentru a nu irosi în fața lui Dumnezeu talentul cu care a fost hărăzit.

S-a născut în prima zi a primăverii. Avea 7 ani când și-a pierdut tatăl în război. A îndurat foamete, frig, sărăcie, dar întotdeauna a fost protejat de toate loviturile vieții de dragostea mamei. Toată cartea este o scrisoare de recunoștință pentru mama sa, pentru divinitatea sa. 

Într-o cămășuică ponosită, desculț, mic de statură, dar cu un vis pe care-l urma, a ajuns la Conservatorul din Chișinău. A făcut școala de violoncel, instrument pe care-l iubea nespus. Dar planurile lui Dumnezeu au fost altele. Pentru că a trăit în timpul studiilor într-un subsol, iar patul îi era lângă un perete veșnic ud, i s-a paralizat mâna stângă și atunci a înțeles că n-o să mai poată cânta la violoncel. A făcut o nouă facultate, cea de compoziție și astfel am ajuns să simțim cum ne tremură sufletele în fața muzicii pe care o scrie. 

O carte care lasă speranță în sufletul cititorului, speranța că fiecare dintre noi putem construi o lume mai bună. 

"Și atunci cine sunt eu, la urma urmei? Pot să-mi răspund mie însumi că nu sunt nici moldovean, nici rus, nici român, pentru că sunt și unul, și altul, și al treilea. (...) Dar există și ceva ce s-a constituit în mod definitiv în mine, ceva ce elaborez în mod conștient în mine toată viața, de când mă țin minte. Este bunătatea. Da, bunătatea. Vreau să fiu bun la inimă, tind să fiu bun. Bunătatea nu este un dar, este și ea un produs al propriei munci. Bunătatea este ca o temelie care menține în armonie și în concordie toată lumea noastră enormă. Trebuie să te controlezi, să ai grijă ca viața ta, acțiunile tale să le aducă celor din jur confort, să facă lumea mai bună nu numai pentru tine personal, ci și pentru alții. (...)

Pot să par patetic sau că fac bravadă, dar eu n-am înțeles niciodată și nu înțeleg nici acum cum poți să trăiești fără perspectivă, cu răutate, cu neîncredere, cu agresivitate, fără compătimire, fără să treci prin tine chinurile și bucuriile altora, fără să zâmbești când te întâlnești cu oameni cunoscuți și necunoscuți, (...)

Cum să trăiești, la urma urmei, fără o vorbă bună? " (din autobiografia lui Eugen Doga)

Într-un interviu, jurnalistul îl întrebă pe Eugen Doga ce înseamnă pentru el topurile în care este nominalizat, evenimentele la care se aude muzica lui, iar el răspunde că lasă-le-ncolo de topuri, eu primesc scrisori de la oameni în care îmi scriu că muzica mea le-a salvat viața, în care îmi scriu că și-au găsit liniștea și calmul în muzica mea; pentru mine aceste cuvinte sunt mai presus de toate topurile. 

La mulți ani, maestre! Ieri a fost ziua de naștere a geniului Eugen Doga. Pentru el 1 martie e o zi întunecată. În 1988, pe 1 martie s-a stins din viață mama compozitorului: "M-am simțit deodată singur pe lume, neajutorat și blestemat."

O pierdere care i-a lăsat un gol imens în suflet, în viață, dar care totodată l-a făcut să se ridice deasupra acestei pierderi: "Probabil că așa a dispus soarta - ca ea să-și încheie drumul pământesc de ziua mea de naștere. De ziua de naștere a continuării ei."

Muzica lui Eugen Doga este atemporală, dar în momentele de zbucium și neliniște, muzica lui e ca o mângâiere dumnezeiască. 

#eugendoga #pace

 SUNTEM DEPENDENȚI DE DRAGOSTE ÎNCĂ DINAINTE SĂ NE FI NĂSCUT!

Dragă mamă,

Zilele acestea eram în curtea școlii și am fost martora unei situații care m-a marcat mai mult decât am crezut. Nu degeaba se spune că oamenii de lângă noi sunt niște oglinzi în care ne vedem. 

Cunoscuta mea a alergat în întâmpinarea fiicei ei, i-a luat rucsacul din mână, s-a aplecat la înălțimea copilașului și i-a spus cât e de bucuroasă că o vede. Fetița, însă, s-a smuls din brațele mamei și a fugit către o altă fetiță. Au început să se joace amândouă pe acel covor auriu de frunze care strălucea feeric în lumina soarelui. 

Era atâta veselie împrejur. Copiii aruncau cu frunze, se tăvăleau, fugeau, stăteau pur și simplu întinși și priveau copacii aurii.

 Apoi am întâlnit ochii cunoscutei mele. Privea spre copii, avea un zâmbet mic de tot pe față, un zâmbet din acelea pe care le punem pe față atunci când ne vine să plângem de fapt. Cât de familiară îmi este acea privire, acel zâmbet. 

Pentru a nu lăsa acel aer greu s-o sufoce, ea a spus într-o formă ironică "n-are ea timp pentru dragostea mea". 

Am tăcut. 

De atâtea ori am simțit aceste lucruri. Știu cât de mult dor. Sunt tăceri care ne rănesc. Distanțe care se cască încet încet. 

Mama soțului meu mi-a spus într-o zi, încă înainte să am copii, că nu-i naștem pentru noi, ci pentru viață și cea mai grea misiune e să le dăm voie să se desprindă de noi. 

Niște cuvinte aiurea mi s-au părut atunci. 

Acum însă înțeleg câtă dreptate a avut. Copiii noștri au drumul lor. Dar asta nu înseamnă că ei nu ne iubesc sau că nu le pasă de dragostea noastră. Sunt veseli și bucuroși datorită dragostei noastre. Leagă relații de prietenie datorită încrederii în oameni pe care le-o transmitem. Iubesc frunzele, zăpada, băltoacele, florile pentru că noi le dăruim iubirea noastră. Această iubire care le va lumina toată viața. 

E greu al naibii să le dăm voie să se desprindă de noi, dar unicul lucru pe care n-o să-l pierdem niciodată, unicul lucru care ne leagă mai presus de orice este DRAGOSTEA NOASTRĂ, care este de mii de ori mai puternică decât orice reproș. 

DRAGOSTEA NU ARE BARIERE ȘI NICI DISTANȚE!♥️

#dragafemeie #dragamama #

 Mă așez să scriu. Când văd cum se nasc literele pe foaie simt o bucurie interioară, de parcă cineva înăuntrul meu abia așteaptă nașterea cuvintelor mele. De parcă înăuntrul meu se dansează valsuri din cuvinte, emoții, sentimente, resentimente, furii, bucăți de depresie, fericiri, tristeți. Nu le pot dărui tuturor acestor simțiri cuvinte. Uneori cuvintele pot destrăma o însemnătate întreagă, iar alteori puterea simțirii este mai mare decât greutatea cuvintelor. Și atunci încep să mă roadă gânduri. Mă las pradă acestor gânduri și ele mă sfâșie în zeci de bucăți precum o haită de lupi își sfâșie prada. Mă trăsnește o idee - această haită de lupi e a mea. Eu mă sfâșii pe mine în bucăți. Aici ar fi mers ideal o țintă spre care să întind arătătorul, dar nu sunt decât eu cu mine. Mă mir de complexitatea acestui paradox care se numește om. Cum poate încăpea în unul și același om un ocean de gingășie și o mocirlă de glod? Nu ne place să recunoaștem despre noi așa ceva. Ceilalți sunt așa, dar eu nu. Eu sunt conștientă, responsabilă, hotărâtă; eu sunt lumină! Pe cine încerc să păcălesc? Pe mine!!! De câte ori am înghițit această justificare. Și mi-a plăcut. Și a crescut în mine și tot caut o țintă spre care să arăt, chipurile să-mi ușurez conștiința. Și-am căzut din oceanul de gingășie cu nasu-n glod. Pe termen lung victimizarea nu e o soluție. Nici pe termen scurt nu e, dar altfel omul ar fi lipsit total de iluzii, n-ar exista deloc posibilitatea creării unui portret de om ideal, modern, asumat. Când ajungi cu nasul în glod se destramă acel portret. Ca o ultimă bătaie de aripi încercăm să prindem bucăți, să le lipim, dar ne scapă printre degetele ude și lunecoase. Mă izbește o nouă idee - poate destrămarea acelui ideal e soluția formării identității personale? Atunci când ne pierdem ne regăsim de fapt. Schimbați. Noi. Mai vii. 

Mai petrec niște timp lingându-mi niște răni. Mă doare. E adevărat că masca a căzut, dar e la fel de adevărat că ea a fost a mea, parte din mine. I-am dedicat energie și timp. O mască destrămată e o ruptură de mine însămi. Aș vrea să pășesc peste acest moment. Parcă sunt matură, parcă înțeleg unele lucruri, cunosc reacțiile psihologice ale minții mele și ale egoului meu, dar tot mi se încordează gura, mâinile se agită, pierd simțul pământului de sub picioare, în ochi mi se nasc niște picături din oceanul de gingășie și-aș vrea să fug ... într-o pereche de brațe iubitoare. Ce bine-mi pare că gândurile mi se îndreaptă spre iubire. Asta îmi dă forță. Să știi că cineva te iubește, și te așteaptă, și te ascunde de toate umbrele în brațele sale. Asta înseamnă iubire! Asta înseamnă acasă! E un dar extraordinar. Doamne, ajută-mă să nu pierd niciodată certitudinea iubirii. Un singur cuvânt, dar cât de mare e. Ar putea face față unui milion de cuvinte. Și am fost purtată de-atâtea ori în brațe!!! Un dar ceresc! Nu sunt singură. Niciodată. Oare poate asta să mă țină pe loc? Nicidecum! Voi păși nesigur, voi păși înapoi, voi păși din nou înainte, voi dori să fug, să arăt, să plâng nu pentru a mă elibera, ci pentru a mă îneca în propriile-mi lacrimi,dar de fiecare dată când voi cădea voi simți pe umeri o atingere. Acea atingere nu mă va părăsi niciodată, doar să nu uit că este acolo. În sufletul unui om încap multe cuvinte, mulți oameni, mult timp, dar întotdeauna este loc pentru iubire. Chiar și atunci când ții în mână bucățile unui portret, iar picioarele lunecă în glod. Mai ales atunci. E momentul unei noi renașteri. E semn că a venit primăvara în sufletul omului!

 Citesc volumul 2 al cărții Război și pace (o să tot scriu despre Tolstoi 😉) și sunt acolo unde Pierre, un personaj care are mult Lev Nikolaevici în el, după ce a văzut cu proprii ochi bătălia de la Borodino , se gândește la curajul și simplitatea soldaților. Aceste pagini m-au dus cu gândul la Anna Karenina, mai precis la Levin. În săptămâna Anna Karenina mi-am dorit să fac o postare despre Levin, n-am apucat atunci așa încât acum, natural, vine această dedicație. 

Levin, poate că știți, este un personaj autobiografic, în rusă i se spune Liovin, așa cum Lev este varianta oficială a lui Liova (așa îl numeau familia și prietenii pe scriitor). Mi-a plăcut Levin în totalitate, dar sunt 3 scene care m-au marcat - nașterea lui Kitty, ultima scenă a cărții și mai mult decât orice momentul cositului! Ilustrația prezintă acest moment, iar priveliștea ilustrației este câmpul din Iasnaia Poliana. Autorul ilustrației este Oreste Vereisky. 

Într-un conflict cu gândurile sale, cu sine însuși, într-o perioadă zbuciumată, de înstrăinare, Levin își caută pacea sufletească în natură. În ciuda ironiei fratelui său, Levin se duce la cosit împreună cu țăranii. Obsedat de greutatea gândurilor neclare, de amărăciunea distanțării de femeia pe care o iubește și respins de ea, Levin ține coasa în mâini de parcă și-ar ține propria viață. Obosește, simte că-l las puterile, dar se încăpățânează să țină rândul cu ceilalți. Munca începe să-l răsplătească și-l binecuvântează. Acele momente când Levin uită ce face și ce gândește mi se par încântătoare. Revine din nou la gândurile sale, simte oboseala, simte că e cât pe ce să cedeze, dar munca îl binecuvântează iar și din nou uită de sine, de ceilalți, nu e decât iarba și coasa. Nu e decât pacea și liniștea sufletească! 

Vor fi din nou și oboseala, și gândurile grele, dar odată ce descoperim acea liniște lăuntrică, ne ridicăm deasupra tuturor nefericirilor noastre!

Eu am privit de câteva ori filmul rusesc din 1967, un film deosebit, care păstrează limbajul lui Tolstoi; acest moment al cositului este redat superb. Dimineața devreme, Iasnaia Poliana, ceața, rândurile de oameni, sunetul coasei umple sufletul de bucurie! Desăvârșit!

#levtolstoi

 La 12 ani am scris o poveste de iubire într-un caiet de 12 pagini. Mi s-a spus să nu mă cred mare Eminescu, iar povestea mea a sfârșit într-un scrum pe care vântul l-a împrăștiat în zare. 

La 14 ani fața mea s-a acoperit cu o acnee gravă, urmările căreia au rămas pentru totdeauna. Am purtat glugă, bretonul pe față, capul în jos, umerii încovoiați. 

Mi s-a spus că nu am stil, că sunt prea tăcută, căscată, rușinoasă, prea slabă, că nu știu să-mi argumentez cuvintele, că nu am scopuri, intenții și nici cine știe ce frumusețe. 

I-am ascultat pe toți, i-am crezut și i-am urât. Umerii mi s-au încovoiat mai mult. Capul mi se lăsase mai mult în jos. Încrederea în mine îmi amintea de acel scrum împrăștiat în toate zările lumii. 

Ani și ani mi-au trebuit să ajung la mine. Am călătorit prin multe păduri întunecoase și m-am cufundat în multe mlaștini, dar n-am știut să vin spre mine. 

Am pornit încet, cu pași mici, cu o tonă de argumente că nu se merită. Aș putea scrie un referat despre justificări. M-am văzut atât de sărmană, atât de superficială. Pierdusem legătura cu mine însămi. Dar poate nu trebuie, m-am întrebat. Am simțit că vreau să mă cunosc, să alin, să dărâm, să construiesc, să iubesc. 

Mi-am dat unghiile cu ojă, am început să port tocuri, să fiu orgolioasă, am schimbat culoarea părului, am început să citesc cărți despre stima de sine, să-mi spun în fiecare dimineață la oglindă că mă iubesc. A mers o vreme, dar era o piesă lipsă și nu știam care anume. Am născut copii, m-am dedicat unei noi vieți și atunci am cunoscut adevărata iubire. Abia atunci am învățat ce înseamnă încrederea în sine. Iubirea care nu se dă și se ia înapoi, iubirea care nu așteaptă mulțumire, iubirea care nu ține de fizicul sau capacitățile unui om. Acea iubire care transcende peste toate astea, care-ți umple sufletul de lumină și căldură. Tot ceea ce mi se întâmplă în exterior mă influențează, dar mai puternic de orice e ceea ce se întâmplă înăuntrul meu - ceea ce cred eu despre mine. Încrederea în mine înseamnă să-mi fiu fidelă mie însămi - gândurilor mele, emoțiilor mele, acțiunilor mele. Călătoria spre mine nu se va încheia niciodată, dar fiecare zi mă aduce mai aproape!

Ieri vă povesteam despre una dintre potecile care m-au adus mai aproape de mine pentru a exemplifica faptul că fiecare om are înăuntrul său propriile poveri și noi niciodată nu vom ști ce se întâmplă în sufletul celuilalt. Nu-i vom cunoaște dorurile, tristețile, bucuriile, căzăturile, sudorile, ridicările. Niciodată. 

...dar, un om căzut nu se poate ridica singur, de cele mai multe ori. El are nevoie de niște pârghii, de niște brațe întinse spre el, gata să-l țină. 

Și de fiecare dată apar aceste brațe! Aceste mângâieri pure și calde! Acest Dumnezeu care vine prin oameni! Acest sărut al cerului!

Eu aș putea să rămân în acel stadiu de protest împotriva lumii, aș putea să continui să-mi ling rănile, aș putea să port roba de victimă, aș putea să schimb denumirea de "viață" cu "traumă". Aș putea alege această cale! 

 ...dar eu aleg să trăiesc, aleg să mă bucur, să plâng cu lacrimi de fericire în brațele oamenilor care mă iubesc, aleg să-i sărut mâinile mamei mele care a crezut întotdeauna în mine, aleg să mă gândesc cu recunoștință la acei oameni care mi-au desenat soarele în suflet și mi-au spus "luminează, să fim întuneric putem toți!". Aleg să țin în palme acest glob format din mâini, mângâieri, priviri, speranță, credință, oameni cu sufletul cât globul! Aleg să luminez viața mea. Să știu că drumul nu e drept, să știu că mai pierd uneori busola interioară, să știu că mă mai adâncesc uneori într-un abis, dar în același timp să fiu convinsă că cineva mă ține de mână! 

N-aș putea să evoluez nici fizic, nici spiritual dacă aș rămâne în același loc. Sunt multe experiențe care ne dărâmă, dar sunt mai mulți oameni care ne ridică, care ne leagănă! Poți să rămâi toată viața față-n față cu niște fantome din trecut, dar poți să te ridici deasupra lor și să renaști din cenușa lor. Nu pentru oameni, pentru tine însuți. Pentru binele tău. Pentru evoluția ta. Pentru sufletul tău. Când simți că-ți fuge pământul de sub picioare, ține-te mai bine de cer! Cerul e infinit, alege propriul tău cer!

 Am terminat de citit primul volum. Am citit lin, am savurat fiecare cuvânt, fiecare sens, am recitit și am subliniat. Ceea ce am subliniat am mai recitit o dată în limba lui Tolstoi. Țin să menționez că această ediție de la Art are o traducere foarte foarte bună, identică cu originalul. E de datoria mea să menționez munca titanică a celor doi traducători - Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu!💜📖

E imposibil să spun despre ce e această carte precum e la fel de imposibil să spun despre ce e viața. Ar fi o definiție la care se adaugă în fiecare zi ceva nou. Această carte e însăși viața, cu un trecut care ne ține în mrejele sale, cu un prezent pe care-l dăruim trecutului, viitorului sau unor idealuri iluzorii, cu un viitor incert. 

Ce este viața? Care este frumusețea ei, dar, mai ales, care e sensul ei? Pentru fiecare dintre noi vine o zi în care vedem pentru prima dată imensitatea cerului, de parcă toate se opresc în loc, de parcă în locul zgomotului de fiecare zi răsună ecoul unei liniști, de parcă noi înșine facem parte din această imensitate. Pentru că atunci sufletul nostru are această înălțime. Cei mai mulți refuză să vadă această înălțime, dar cei puțini nu vor mai fi, poate, la fel, niciodată. 

Există la un moment dat în carte niște cuvinte spuse în treacăt de personajul Denisov lui Nicolae Rostov: "Vezi, dragul meu prieten, zise el, atâta vreme cât nu iubim, suntem ca și adormiți... Suntem copiii țărânei..., dar în inima noastră încolțește iubirea și suntem deodată zei, suntem curați, ca în ziua dintâi a creației..."

Tolstoi îmi șlefuiește ființa mea interioară, mă schimbă și mi-ar fi greu să ajung la înălțimea pe care a atins-o acest scriitor, dar îndrăznesc să afirm că sufletul unui om poate fi curat, vindecat - prin iubire și credință! Vom fi încercați de îndoială și strălucirea lucrurilor frumoase, de iluzii și împliniri exterioare, dar vom avea întotdeauna în noi acel cer imens, vom avea iubirea și credința deasupra tuturor acoperișurilor negre și a străzilor murdare. 

Să scrii astfel înseamnă să fii om, mai presus de toate. O carte care te schimbă și-ți dăruiește eternitatea!

Maria Aleksandrovna Gartung - 19 mai 1832 - 7 martie 1919

Este fiica cea mai mare a celebrului poet rus Aleksandr Sergheevici Pușkin. 

Aleksandr Pușkin a fost rănit mortal în timpul unui duel în anul 1837, astfel încât dintre toți cei 4 copii, doar Maria îl ținea minte și tot ea i-a păstrat memoria vie până la sfârșitul vieții sale. Maria Aleksandrovna Pușkin a fost educată și instruită acasă de pedagogi recomandați de vechii prieteni ai tatălui său. Astfel încât, la vârsta de 9 ani, Maria vorbea fluent și citea în germană și franceză. 

A moștenit frumusețea mamei sale, dar și trăsăturile exotice ale tatălui său. Se căsătorește la 28 de ani cu generalul maior Leonid Gartung. Soții nu au avut copii, iar căsătoria lor se sfârșește după 17 ani într-un mod tragic, generalul se împușcă chiar în sala de judecată unde avea loc un proces de învinuire a acestuia. Maria nu s-a recăsătorit niciodată. 

A îngrijit și educat copiii fratelui ei, Aleksandr, și a participat activ la toate evenimentele dedicate memoriei poetului Pușkin. În anul 1880 a participat împreună cu frații săi la inaugurarea monumentului tatălui lor la Moscova. De atunci și până la sfârșitul vieții merge săptămânal la acest monument. Poetul Nikolai Dorizo îi dedică o poezie. Mai jos las doar o strofă, nu este o traducere literară, e traducerea mea)

"În toată Rusia i-i dat doar ei să știe,

 Ei,

 Cea însingurată,

 Cea cu părul alb

  Cât de mângâietoare,

 Iar uneori fierbinți

  Sunt ale lui Pușkin mâini de bronz."

În anul 1868, în gubernia Tula, la o recepție, Maria Gartung face cunoștință cu Lev Tolstoi. Se așază amândoi la masa unde se servea ceaiul și discută aproape toată seara. Maria Gartung i-a servit lui Tolstoi drept inspirație în crearea personajului Anna Karenina din romanul cu același nume. Tolstoi nu a descris viața fiicei lui Pușkin, doar i-a împrumutat personajului său trăsăturile fizice. În tabloul realizat în 1860 de pictorul Ivan Kuzmici Makarov, Maria Gartung poartă perlele mamei sale și acea ghirlandă cu panseluțe pe care le va purta Anna Karenina la balul unde dansează cu Vronski. 

Săptămâna Anna Karenina

Am în bibliotecă cărți care se transmit din generație în generație. Am moștenit de la părinții soțului meu o bibliotecă frumoasă, cu multe titluri răsunătoare din literatura universală. Toate sunt cărți în limba rusă și cele mai multe dintre ele sunt ilustrate. 

Romanul lui Tolstoi "Anna Karenina" e o ediție din anul 1976 cu ilustrații de portretistul de origine rusă Oreste Vereisky. În memoriile sale, Oreste Vereisky dedică un paragraf romanului Anna Karenina "În general m-am ocupat de ilustrarea operelor contemporane, astfel încât atunci când am început să lucrez la Anna Karenina, toată lumea mă întreba de ce anume Tolstoi, mărețul Tolstoi? Anume pentru măreția sa. A fost o provocare imensă pentru mine, un roman care prezintă scene vii, lumi interioare bine definite e greu să-l ilustrezi. L-am citit și recitit pe Tolstoi, pot să rostesc unele pasaje din Anna Karenina sau din Război și pace, dar la fiecare recitire descopăr ceva nou încât mă întreb cum de mi-a scăpat acest detaliu. Romanele lui Tolstoi sunt pline de viață! Pentru a intra în lumea lui Tolstoi, am locuit o vreme la Iasnaia Poliana, un loc în care simți prezența geniului. Uite casa în care a locuit, mașina imensă de scris la care Sofia Andreevna a tipărit capitol după capitol, drept pentru care, în semn de recunoștință, după lansarea romanului, Tolstoi i-a dăruit un inel cu diamante, pe care am avut ocazia să-l văd."

 (Astăzi acest inel se află în incinta muzeului L.N. Tolstoi din Moscova). 

Ilustrația pe care o prezint astăzi e reîntâlnirea Annei cu fiul său, o scenă foarte emoționantă, la fel ca toată cartea, "acest roman de respirație liberă" cum l-a numit creatorul său!

P.S. cartea de memorii a portretistului Oreste Vereisky nu este tradusă în limba română, traducerea de mai sus îmi aparține, dar e o variantă succintă.

   Sunt uși pe care le deschid în mine și mă minunez de frumusețea și gingășia pe care le găsesc acolo. Sunt amintiri și oameni care-mi zâmbesc, care mă țin în brațe ori de câte ori mă simt pierdută în această lume mare. Intru pe una dintre aceste uși și mi se face ușor pe suflet și am așa un sentiment minunat că am o putere invincibilă în interiorul meu, iar puterea aceasta se numește recunoștință, speranță, credință, îmbrățișare, zâmbet, susținere, iubire. E ușa celui mai frumos lăcaș al sufletului meu. Ușa e colorată în albastru senin, cu lăstare verzi, cu cercuri galbene, cu flori roșii, roz, albe. 

Tot acolo, lângă această ușă-curcubeu mai este o ușă, are culoarea cenușie și pete portocalii. Aceste bucăți de portocaliu au rolul de a mă seduce și a mă face să intru în acel sălaș. Acolo sunt tot eu, sunt oameni și amintiri, dar mi se face greu pe suflet când pășesc în acea cameră încețoșată de emoții înăbușite și amintiri pe care vreau să le știu uitate. Acolo sunt trădări - eu am trădat, eu am fost trădată; acolo sunt dezamăgiri - am dezamăgit și am fost dezamăgită; acolo sunt cuvintele care n-au reușit să se nască, cuvinte de împotrivire, cuvinte de susținere, cuvinte care lovesc, cuvinte decisive, cuvinte firave..., dar care n-au reușit să se nască.

 Mă plimb de la o amintire la alta, e doar o alegere, vreau îmi amintesc, nu vreau - nu îmi amintesc. Și e perfect așa. N-aș putea să duc în spate atâtea amintiri care cad la picioarele mele în formă de piedici.

 Vreau să port cu mine amintiri-aripi care mă leagănă, mă ridică în înaltul cerului, mă îmbrățișează, amintiri care mă îmbracă în primăvara, cu gust de ceai de mentă sau aromă de cafea, cu gust de acadea sau zmeură. Amintiri din care trăiesc clipele care-au plecat și din care retrăiesc, mult mai intens, bucuriile și întâlnirile din care sunt construită. 

Dar sunt și amintiri pe care nu le țin minte, dar care-mi trec uneori prin fața ochilor, amintiri care țin o clipă, iar apoi se prefac în praf, dar mă înzestrează cu anumite detalii despre trecut. Și poate lucrurile nu au stat nicicând așa, dar nu mă părăsește, totuși, nicio clipă certitudinea că toate mi se par adevărate. 

Fug în brațele mamei, în brațele bunicii, care mă purtau noapte de noapte la pieptul lor pentru că ziua mea era noaptea lor, iar ziua lor era noaptea mea. Sunt păzită de vocea lor obosită care murmură nani nani, sunt mângâiată de lacrimile lor de neputință, sunt sărutată de cuvintele lor, chiar și de cele pe care nu le-au rostit. 

Mă umplu de energia lor, de iubirea lor, de amintirile lor, de tristețile și neiubirile lor. Toate se așază în mine, dar nu dor. Nu dor pentru că au fost spălate cu lacrimi. Ies mai puternică și mai frumoasă din acest sălaș, cel mai intim loc al meu, pentru că iubirea și grija pot doar să mă înfrumusețeze. La chip și la suflet! 

Mă plimb pe străzi, admir ușile pe care le întâlnesc, unele sunt mari și grele, sclipitoare totodată, de metal. Altele sunt cât mine, din lemn, cu vopseaua scorojită, mulți oameni de-a lungul timpului au intrat și au ieșit prin această ușă, dar ea și-a păstrat căldura lemnului de la mâinile calde care au atins-o. Fiecare ușă ascunde povești. Sunt uși pe care vreau să ies cât mai repede, sunt uși pe care le-aș înfrumuseța cu flori și atingeri, sunt uși de care mă lovesc, sunt uși care mi se închid în nas și uși care mă-ntâmpină c-o plecăciune adâncă. Sunt uși și oameni. Și povești. Și întâlniri.

      Viața, această lungă întâlnire, se compune din sute de mii de întâlniri. Și are tot atâtea uși. Poate multe există doar în imaginația mea, dar nu și acele întâlniri importante ale omului - cu viața, cu Dumnezeu, cu iubirea, cu copiii, cu natura, cu sine, cu sufletul, întâlniri care mă alcătuiesc și care-mi dăruiesc, iar și iar, eternitatea!

 Mă uit la televizor, ei vin lângă mine, privesc și ei fix două minute, apoi mă întreabă "de ce plânge tanti?", răspund "fiindcă s-a certat cu soțul ei și o doare". Urmează "așa cum și tu te cerți cu tata?"...

...am încercat să leg niște litere împreună, dar mintea-mi  rămăsese la acele cuvinte. Cred despre mine că sunt o persoană pașnică și mai cred că mă cert rar cu soțul meu, dar și atunci nu de față cu copiii. Ei bine, realitatea nu e așa, iar întrebarea lui e o confirmare beton. 

Cât de multe aud și văd copiii în familie, cât de multe credem că le scapă, dar de fapt totul se păstrează în mintea lor pentru ca apoi să te uimească în timpul unei discuții aparent banale. 

Nu vreau să scriu despre importanța unui mediu sănătos de creștere a copiilor, pe asta o știm cu toții, vreau să scriu despre emoții, despre puterea lor, dar și despre acceptarea lor ca fiind ale noastre. Nu-mi plac multe dintre ele, dar sunt ale mele, iar atunci când ele se manifestă din ce în ce mai des e un clopoțel care-mi spune că trebuie să le văd, să le recunosc și să le primesc. 

Depindem de emoțiile celor care ne înconjoară mai mult decât credem. Suntem influențați și influențăm la rândul nostru  starea de spirit a celorlalți. În familie are loc cel mai real transfer de emoții. În celelalte medii avem tendința de a masca sentimentele noastre din diferite motive. 

Acest lucru se observă cu ușurință, spre exemplu, eu pot să fiu supărată pe cineva din familia mea, dar dacă mă uit pe fereastră în același timp și văd pe cineva cunoscut îi fac cu mâna și-i zâmbesc, îi spun că totul e bine etc. Respectiv, mediul familial, în multe cazuri, ar putea deveni un mediu ostil, nesănătos pentru o creștere și dezvoltare armonioase a relațiilor. 

Care este prima mea atitudine greșită atunci cînd mă tamponez de situații care mă irită? Eu iau tot ceea ce se întâmplă personal. Îmi atribui mie fiecare privire răutăcioasă, fiecare cuvânt rostit inconștient. Mă transform rapid în victimă, iar de aici la rolul de călău al propriei persoane este doar un pas, pe care-l fac, de cele mai multe ori. În momentul când rațiunea mea se manifestă, înțeleg că toate gesturile și cuvintele rostite de cineva în timpul unei înflăcărări nervoase sunt un șuvoi care ține de furia persoanei respective și mai puțin de receptorul acelui șuvoi. Învăț să nu mă las păcălită de această furie impersonală și să nu iau lucrurile personal. Acest prim pas mă ajută enorm în înțelegerea situațiilor neplăcute. 

Cum reacționez în situațiile care-mi solicită nervii? Eu cred că reacția e un mod natural de manifestare. În momentul când rațiunea noastră este înăbușită de valul emoțional îmi este imposibil să acționez. Am certitudinea că mulți oameni simt la fel. În situațiile mai puțin stresante încerc pe cât posibil să reacționez cu ceva mai mult calm. Specialiștii declară convins să înlocuim reacția cu acțiunea. Mie nu-mi iese, așa că eu mai bine îmi studiez modurile de a reacționa! 

O altă lecție pe care eu am înțeles-o e și una dintre cele mai importante - de multe ori un copil morocănos sau un adult supărat au nevoie de atenție și iubire. Nu am fost învățați să spunem că avem nevoie de atenție sau de îmbrățișări sau de iubire. Toate aceste nevoi nu se dau după merit. Sunt nevoi pe care le avem cu toții, iar satisfacerea lor duce la o dezvoltare și o împlinire pline de armonie și oferă un anumit statut de încredere în dezvoltarea relațiilor. Eu am 35 de ani și eu încă simt stânjeneală când îmi îmbrățișez părinții sau prietenii cei mai apropiați. Ne este mult mai ușor să ne pupăm și să ne îmbrățișăm cu oameni cu care nu suntem legați de o afecțiune profundă. Treptat, aceste atitudini ne fac să ne depărtăm emoțional de cei dragi și una dintre cele mai neplăcute consecințe e faptul că ajungem să nu înțelegem aceste nevoi, aceste strigăte tăcute și atribuim toate capriciile evidente unui caracter "greu și încăpățânat".

Și acum o să mă opresc la relațiile pe care le dezvoltăm cu partenera/partenerul nostru și cu copiii noștri. 

O căsătorie fericită nu stă într-un act eliberat de starea civilă. Acel act nu are nicio valoare afectivă.  Momentul căsătoriei e de fapt începutul ei. De acum încolo construim împreună acea fericire care ne împlinește. Perioada romantică trece la un moment dat și abia acum simțim iubirea și grija celuilalt. E un proces zilnic de înțelegere, comunicare, validare, de creare a unei relații. Devine o rutină și noi credem că rutina e obositoare, lipsită de farmec și gust. Sunt percepții preluate de la alți oameni. De multe ori o schimbare de viziune schimbă total lucrurile. Schimbă atitudinea noastră față de anumite lucruri.

  Iubirea nu e neapărat ușoară. E un proces de dăruire, de transformare, de compromisuri. Iubirea e minunată și dulce ..... dacă mănânci multe dulciuri...., doar dacă vrei să fie așa, dar iubirea e un act de străduință. 

O familie fericită nu înseamnă o familie în care lipsesc grijile, certurile, cum am crezut eu mult timp. Certuri și nefericiri există în fiecare familie. Cineva le tace, altcineva le strigă, cineva le plânge, altcineva le oferă, cineva le înghite, altcineva se apără. Sunt multe moduri de a reacționa în fața neplăcerilor. Dar... întotdeauna există un apoi, ce fac eu după ce mă cert cu cineva? De fapt, ce ar trebui să fac pentru că nu fac așa mereu. Apropierea și iertarea! S-ar putea ca scuzele să fi devenit între timp golite de sens, dar atâta timp cât ele exprimă sinceritate au puterea de a răsturna zidul și de a-l transforma în pod. 

Certurile ușoare și rare nu traumează absolut pe nimeni, ok, egoul meu suferă al naibii oricum, dar a trauma e un verb foarte greu, foarte dureros, nu-l mai folosiți pentru toate nimicurile. 

Poate că acest text s-a născut inițial din dorința de a găsi o justificare la replica copilului, dar până la urmă mi-a ieșit un text în care m-am descoperit, din nou, pe mine, un text în care mi-am analizat emoțiile și am înțeles astfel că ceea ce le spunem copiilor și modul în care le-o spunem ridică fie zid, fie pod. Și nu între mine și copil. Zid între mine și mine. Eu nu mă cunosc. Eu nu mă înțeleg. Eu nu vreau să recunosc. Pod între mine și copil. Când sunt bine cu mine sunt bună cu ceilalți. Pod între mine și partenerul meu. Când îmi accept neajunsurile mele, ele nu mai sunt lipsuri; aceste vulnerabilități devin o sursă de învățare și dezvoltare! 

Filtrați toată informația care vă trece prin fața ochilor, ignorați și acest text, nu vă aduce nimic nou sub soare și nici nu explică anumite comportamente în afară de al meu, evident,  și haideți să învățăm împreună să ne ascultăm vocile interioare, să auzim nevoile care nu au voce, să ne auzim copiii și oamenii dragi, în ciuda tuturor standardelor societății, vecinilor, neamurilor. Să învățăm să iubim. Nu pentru cumințenie sau supunere, nu pentru note bune sau calități extraordinare. Să învățăm să iubim pur și simplu. Pentru ochi, pentru buze, pentru urechi, nas, mâini, picioare. Pentru suflet. Să învățăm să prețuim viața și sănătatea ca cele mai de preț daruri dumnezeiești!

Pe curând și vă doresc multă sănătate vouă și familiilor voastre! Cele bune!

Îmi place să contemplu oamenii. Să rescriu în capul meu viețile lor. Nu mă interesează ce poartă sau cum miros. Le prind privirea atunci când ei o aruncă spre ceva, le urmăresc gesturile, mișcările și în capul meu începe povestea. Nu sunt un interlocutor foarte interesant, de multe ori prefer să ascult tăcerea și mă emoționează apusurile, căderea unei frunze, verdele crud al ierbii. Astfel am învățat destul de devreme să-mi radiografiez propria viață. Am dus tristețea până la extreme, dar am și transformat o clipă de bucurie într-o fericire lungă. Am învățat că viața e foarte puțin despre ceea ce se vede și e aproape totul despre ceea ce simțim, despre lumea noastră interioară. Însăși viața nu are un tipar exterior universal, dincolo de aspectul fizic ce mai numim viață? Poate dacă așezăm pe hârtie aceste 5 litere, oare se deschide ceva în fața noastră, oare asistăm la trecutul și prezentul vieții, și fără să ne dăm seama, și la viitorul vieții? Pentru că în acel moment se dezlănțuie memoria, iar odată ce ea acea viață pe care n-am trăit-o. 

Cuvinte aruncate pe foaie, puține dialoguri, o sumedenie de stări sufletești formate cândva din întâmplări uitate, o radiografie a unei vieți care nu a fost trăită cu adevărat decât în perioada anilor de aur, iar cuvintele însăilate pe foaia albă sunt firele descurcate ale unor vieți răsucite împreună. 

Regrete? Nu! Doar puține, doar cele ce țin de curajul de a ține strâns mâinile celor pe care-i iubești. Puține, dar cele mai importante. Dar oare poți să ții iubirea în colivie? Ea, care iubește înaltul cerului, acolo unde sufletele se reunesc pentru totdeauna. 

Asasinul orb nu se axează pe acțiune, ci pe introspecție. Te face să te plimbi prin propriul trecut, te face să te întrebi dacă știi cine ești cu adevărat din toate acele roluri pe care ți le-ai asumat. Cu ce costum te întâmpini pe tine însuți? Cât din viața ta a fost despre iubire? 

Vieți distruse de război, vieți cu prea multă iertare încât sufocă, vieți rătăcite în propria viață, vieți cu versiuni moștenite, vieți în așteptare - cam despre asta scrie Margaret Atwood în Asasinul orb. Scrie și seduce cititorul nu atât cu ajutorul poveștii, care poate aparține oricui, ci prin felul matur și profund cu care-și tratează personajele. M. Atwood își respectă personajele, poate anume de asta ele sunt atât de autentice încât te întrebi cine ești tu!

Viața are multe fire încurcate; dacă credem că viața e doar ceea ce se vede la exterior atunci ducem vieți înguste, iar bucuriile durează o secundă. Dar viața e puțin despre ceea ce se vede, ea se simte. Se trăiește! Cu toate ițele sale! Cu toate descoperirile. Dac-am ști ce urmează în viață, n-am mai putea trăi liniștit, autentic și, mai ales, n-am mai putea iubi!

 Am avut o experiență de neuitat cu această carte. Am citit-o lung. La început nu eram în stare să conectez oamenii din carte, reveneam, reciteam. Apoi mi-am zis de ce să nu mă las în voia cuvintelor? Și m-am lăsat. Cuvintele suave, cuvintele grațioase m-au purtat pe valurile vieții mele. Am închis ochii și am văzut întunericul, m-am speriat, am deschis ochii și m-au speriat valurile reci, forța lor, am coborât de pe valuri în miezul cuvintelor, iar orgoliul meu și-a dorit să sfarme valurile, să le ogoiască forța. A fost luni, a fost duminică. A fost vară, a fost iarnă. M-am lovit de stânci și-am plâns de deznădejde. Mi-am strâns lacrimile și mânia în pumn. Nu știu ce-mi veni, dar am dus pumnul spre inimă. La amiaza vieții, am stat pe mal și-am admirat frumusețea valurilor liniștite, broderia încrețită a mării. Am sărit în apă, să simt mirosul visurilor mele, să prind în palmă speranța vieții și să mă las purtară de valul care mă duce lin pe apă. 

O scriere impecabilă, o scriere foarte intimă, delicatețe, miere, licoare dătătoare de speranță. Fraze sculptate, bucăți de viață, răsărit de soare, iubire, visuri, pierdere, rătăcire, regăsire, apus. Uneori apus și apoi regăsire. 

Nașterea e un răsărit, lumina care ucide întunericul, ziua e viața însăși, cu soare, ploi, furtună, tunet, curcubeu. Apusul soarelui aduce din nou bezna. Și aici ar putea fi punct, dar bezna, de multe ori, așteaptă să fie strivită de lumina interioară. Noaptea poate însemna lumină, ziua poate însemna întuneric. Iar dacă totuși pun punct, mă surprinde însuși apusul. După el întotdeauna vine răsăritul. 

 Uneori, în timp ce încerc să adorm, mă gândesc la tine. Cum ar fi fost? Mă gândesc la tine doar la timpul trecut. Inima mea nu te-a luat în prezent, doar amintirea trecutului și acesta e cel mai mare dar pe care mi l-a făcut întâlnirea noastră. Tu ai rămas în trecut. O amintire, de cele mai multe ori, uitată. Nu te-am purtat în gândurile mele, nu te-am găsit în visurile mele, nu te-am urât, nu te-am blestemat. Ai venit în viața mea ca o ceață de toamnă, care durează, care îndeamnă la visare,la o hibernare a emoțiilor, oprite în cel mai mare șuvoi de iubire, dar care se risipește la un moment dat lăsând un cer senin și o vizibilitate clară. 

Nu scriu aceste rânduri despre tine, ele sunt despre mine. M-am schimbat, m-am transformat într-o femeie mai luminoasă pentru care viața nu înseamnă o simplă aprobare, ci este o acceptare a mea, cu toate părțile din mine. Cu tot ce am ascuns de mine, de parcă aș putea uita, cu tot ce nu am vrut să fiu. Sunt eu. Înainte de toate, sunt doar pentru mine. Și de cele mai multe ori îmi place ce sunt. Îmi place și cine am fost pentru că de acolo am ridicat alte trepte spre mine. Doar o ceață risipită m-a făcut să mă văd altfel. Adică pe de-a-ntregul. Nu bucăți care plăceau unora sau altora. 

 Boris Pasternak e născut în aceeași zi cu mine. Copiii mei sunt născuți în aceeași zi cu fiul său din a doua căsătorie. El a câștigat Nobelul, iar eu ... am citit cea mai bună carte a anului! 

O carte monumentală despre sufletul poporului rus, trecut prin multe chinuri, revoluții și războaie, prin degradări și umilințe, dar iubind cu acea patimă și acel foc înălțător deasupra suferinței, care renaște, iar și iar, Omul în om!

Doctor Jivago este o frescă a războiului civil din 1917, care debutează în urma mai multor revoluții, una dintre ele fiind revoluția din 1905, un punct de plecare al cărții. Prin intermediul figurii Doctorului Jivago și a familiei acestuia, în carte se configurează un tablou autentic al acelor vremuri. Sărăcie, foamete, dezordine, dar mai ales frica pun stăpânire pe oameni. Un moment prielnic pentru putere în care omul își pierde vocea propriei rațiuni și se supune vocii puterii. 

E un roman poetic, cu descrieri superbe ale naturii, cu incursiuni filosofice și religioase, un roman despre artă definită esența sufletului,  iar iubirea, mai mult decât o comuniune sufletească, transcende lumea fizică și pătrunde pe teritoriul eternității. 

Cartea a fost desconsiderată de puterea sovietică, fiind definită drept o batjocură la adresa revoluției din 1917; din această cauză, dar și a altor disensiuni, Pasternak nu a mers la evenimentul de decernare. Premiului Nobel, acesta fiindu-i decernat fiului său, abia în 1989. 

Personajele din carte sunt de o frumusețe deosebită, Pasternak a oferit voce unor oameni vechi, uitați de istorie, oameni simpli, dar pentru care, valori precum bunătatea, hărnicia, iubirea, datoria sunt valori întipărite în ființa lor. 

Totodată, pe aceeași scenă sunt și celelalte personaje, descrise meticulos până la realitate, pentru care răzbunarea, vărsarea de sânge reprezintă tot niște valori...

"Spunând că în împărăția lui Dumnezeu nu există nici elin, nici iudeu, oare voia să spună doar că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu? (...) Însă ea spunea: în noul mod de viață plănuit cu inima, în noul mod de comunicare, care se numește Împărăția lui Dumnezeu, nu există popoare, există oameni."

#doctorjivago #borispasternak

 Această carte m-a făcut să mă gândesc din nou, cu recunoștință, la literatură, la rolul ei important de a privi larg lumea, de a spune adevăruri istorice care nu-mi oferă doar cunoașterea propriu-zisă, dar care-mi îmbogățește, de asemenea, spiritul, cu emoții și sentimente! 

Soția aviatorului este un roman construit din evenimente reale, pe baza întâmplărilor cunoscute, dar și pe baza jurnalelor, cărților scrise de Anne Morrow Lindbergh. 

Cartea e scrisă atât de bine încât nu m-a părăsit nicio clipă sentimentul că citesc memoriile naratoarei. Această scriere intimă are puterea de a transpune cititorul în paginile cărții. Pentru mine e o bucurie când primesc de la carte dreptul la o legătură caldă, la prietenie, la îmbrățișare. 

La 21 mai 1927 pilotul Charles Lindbergh devine eroul Charles Lindbergh, cel care a efectuat primul zbor transatlantic din istorie, pilotând avionul Spirit of Saint Louis, o legendă vie a aviației, din Long Island până la Paris, timp de 30 de ore, fără oprire. 

Charles Lindbergh a devenit astfel cunoscut în toată lumea, iar din acea clipă viața sa a fost mereu pusă în lumina reflectoarelor, indiferent de împrejurări. 

Se căsătorește cu Anne Morrow, fiică de ambasador și nu învață cum să devină familist, ci își învață soția să piloteze avioane, astfel încât ea devine prima femeie cu licență de pilot. 

Ceea ce se întâmplă puțin mai târziu în familia lor zguduie o lume-ntreagă și nu cred că există vreo salvare din așa hău. O împăcare sufletească nu există, cu siguranță. Timpul...timpul trece, el nu vindecă, el pur și simplu prioritizează alte lucruri pentru că viața merge înainte, printre urcușuri și coborâșuri. 

Pentru mine curajul nu are o formă exterioară, demonstrativă. Curajul înseamnă să găsești acel strop de speranță, să mergi înainte, privind uneori înapoi și să te ții cu toți dinții de acel strop. Să plângi, să cazi, să nu crezi, să nu mai poți, să nu mai vrei, dar să nu dispară niciodată acea flăcăruie mică a speranței, acea mângâiere dumnezeiască care face omul vulnerabil - curajos!

Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez cum a trecut Anne peste pierdere. Odată cu moartea copilului, a murit și o parte din ea. Ceilalți cinci copii au fost o binecuvântare pentru această femeie, dar cred că cel mai bun leac a fost scrisul. Cuvintele care se așterneau pe foaie, lacrimile care cădeau peste ele, trecutul care nu era niciodată trecut pentru că durerea nu are timp, viața asamblată din litere, cuvinte, virgule și puncte de suspensie....iată sprijinul sufletesc al lui Anne. 

Am fost marcată de destinul acestei femei puternice, m-am și regăsit de multe ori în ea, spiritul ei de soție devotată și mamă apropiată nu m-a făcut să-i condamn supunerea; nu avem voie să judecăm pe cineva în funcție de principiile noastre. Anne a fost sinceră cu sine însăși și acest drum a transformat-o într-o femeie independentă, diferită de la o etapă la alta a vieții, pentru ca, în sfârșit, să devină, triumfător, mai puternică. 

"Trebuia să-mi găsesc propriul curaj și să nu-l mai împrumut pe al lui. Trebuia să-mi găsesc propria voce și să nu mai fac ecou vocii lui. Trebuia să găsesc propria poveste. Și s-o spun. Și dacă n-aș fi izbutit, datorită încercării tot aș fi fost mai puternică decât dacă aș fi continuat să stau lângă Charles pe estradă."

 Lumina, blândă și sacră, mângâie sticla ferestrei mari, se așază pe perete și se rostogolește, în mici crâmpeie, pe podea. O prind în bucăți de memorie și o țin strâns. Să n-o pierd. Într-o lume a nopții, lumina e sărbătoarea optimismului sau mai degrabă sărbătoarea speranței! 

E prima dată când îl citesc pe Nabokov și nu e Lolita, e o carte jumătate poem, jumătate proză, Foc palid. Astăzi vreau să vorbesc doar despre poem. Despre cealaltă jumătate scriu altă dată. 

Emoția lecturii a fost o experiență specială, dar emoția cuvintelor și sensurilor a fost o experiență post lectură. Mă întreb dacă nu asta e rolul poeziei? Să fie mai lungă decât este și să se contopească în sufletul cititorului într-un întreg de necuprins. 

Vreau să remarc cu onoare și plăcere rolul important al traducătorului, în acest caz Veronica D. Niculescu. Ludmila Ulițkaia spune despre Nabokov că e un geniu și nu e ușor să-l traduci, dar eu am simțit o plăcere literară citind acest poem, în mare parte datorită traducerii!♥️

Am să las mai jos un fragment care mi-a plăcut foarte mult:

"Dând buzna, în palton: Sybil, să poți

Să fii convins... "Închide, dragă, poarta.

Cum ai călătorit?" Grozav - dar poanta

E c-am venit convins că pot... "Da, dragă?"

Pot să nutresc... "O ce?" Speranță vagă."

Nabokov e un artist înainte de toate, nu scrie viața în cuvinte, ci în sensuri, oferindu-ne astfel nouă puterea înțelegerii. Poemul e o capodoperă!♥️

 Categoria de carte #istoriaprinochiioamenilor

Cu cât mai mult mă adâncesc în istorie cu atât mai mult îmi dau seama de cât de multă răutate există.........

............................................în oameni...

Istoria e despre oameni, despre fiecare dintre noi, în fiecare zi scriem istorie și aș putea să trec mai departe, ca și până acum, fără să privesc în spate, dar aleg să știu. Astfel îmi permit să înțeleg viziunile mici ale omului pentru că ele se nasc în urma experiențelor trăite.

Un strigăt pe Nistru e o carte dureroasă despre războiul transnistrean din 1992. Teoretic, acest război a încetat la sfârșitul lui iulie '92, dar conflictul politic nu s-a soluționat nici astăzi.

Un strigăt pe Nistru relatează povestea unui voluntar înrolat în război pentru a ajunge la iubita sa, dar totodată se scrie și istoria neamului nostru din acea perioadă. 

De câte atrocități e în stare omul? De ce ne concentrăm mereu pe ceea ce ne dezbină și nu pe ceea ce ne unește? Câți copii și-au pierdut tații pe malurile Nistrului? Oficial cifra ajunge la 300, conform altor surse cifra aceasta crește până la 1200 de vieți. 

Cartea nu este despre o poveste romantică, e despre realitatea acelor vremuri, despre pedepsele aplicate la manifestarea dorinței de unire cu România, despre frica de a vorbi moldovenește, despre voluntarii care nu s-au mai întors acasă..., dar, prin personajul său Radu, autorul Gheorghe Budeanu evidențiază forța binelui, susținerea, iubirea, credința, speranța care există în oameni!

 Și mi-a venit să plâng... aproape din senin, asta dacă nu iau în considerare hainele împrăștiate peste tot și dezordinea. Mi-a venit să urlu ca o lupoaică flămândă, dar doar am trântit zgomotos într-un colț de cameră niște lucruri și am vorbit cu altă voce...am strigat cu alt glas. E vocea mea, dar încărcată de supărare, amară de la pelinul care s-a oprit între coastele mele și nu mă lasă să-mi răsuflu disperarea afară. Sunt eu. Peste tot. Rece și caldă. Moale ca iarba proaspătă și dură ca zidul din piatră. Departe și aproape. Aici și acolo. Afară... și mai puțin înăuntru...

Asta e originea și paradoxul stărilor mele  - sunt clipă de clipă alături de mine și clipă de clipă departe de mine. Mă preocupă niște fleacuri pe care le ridic la rang de dramă și simt o profundă și agresivă nemulțumire. De sine, de tine, de ceilalți. Mintea-mi totuși e campioană, îmbracă toate stările în măști și fățărnicie. Mintea îmi seduce sufletul și ajung să cred că sunt cine vrea ea să fiu. Eu știu că sunt rece, departe, dură, egoistă, dar simt că sunt și caldă, aproape, dulce și bună. Eu știu e mai mare decât ce simt și peste toate se așază o stare profundă și agresivă de nemulțumire.

Dacă ar fi să sintetizez lecția acestui an atunci aș spune că am învățat despre mine din nemulțumirile mele, ale mele și totuși străine. Această lecție e din ceea ce simt. Și nu e o lecție frumoasă, dar e importantă. Omul adevărat, cel autentic se naște din sacrificii. E foarte simplu să par cineva, să scriu niște rânduri frumoase, dar care nu sunt despre mine, să spun cât de important e să facem una sau alta, dar adevărul că niciun sfat n-o să ne ajute cu adevărat niciodată dacă nu o să ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă o să accept că X nu are nimic cu nemulțumirile mele, dacă o să accept că cele mai multe răspunsuri există deja în mine, dacă o să accept fiecare emoție și o să cobor de pe acel tron al egoului meu, abia atunci o să încep să văd cine sunt. Toate lucrurile astea exterioare, ridicate la rang de valori, nu fac decât să ne oprească din cunoașterea valorilor adevărate. Și nu există valori și două puncte, fiecare dintre noi și le definește pentru că, la drept vorbind, prea mult trăim în viețile altora și prea puțin în propria viață. 

Anul acesta bisect a venit cu multe schimbări la pachet și am judecat și urât aceste schimbări, pentru că ele mi-au redus drastic confortul de odinioară, dar abia la sfârșit de an, după multă miorlăială interioară, dar și exterioară, după multe învinuiri, mi-am dat seama că în tot acest timp m-am judecat și m-am urât decât pe mine. Recunoștința mea, manifestată uneori, a fost mai mult automată, cu adevărat, foarte rar am simțit ceea ce spun și am spus ce am simțit. Mie însămi și totodată lumii întregi. Nu suntem oare fiecare dintre noi o lume-ntreagă?! Suntem, dar uităm, ne comportăm de parc-am fi bucăți și credem că merităm doar bucăți. Dac-aș privi toată-mi viața ca bine și rău, bucăți sau întreg, aș rămâne mereu incompletă, în ciuda oricărei metode de a vedea plinul din pahar. Viața pur și simplu este și totodată e cel mai prețios dar, iar ceea ce ea ne oferă fiecare dintre noi credem și numim în funcție de cine suntem noi. Mai mult înăuntru, mai puțin afară!

Sunt provocări pe care le trecem pentru a învăța ceva despre noi, despre lume, despre iubire căci lucrurile durabile și cu adevărat importante sunt făcute din iubire. Ura distruge. Răutatea distruge. Răzbunarea distruge. Nemulțumirea distruge. Inițial pare că distrugerea îl afectează doar pe celălalt, dar de fapt ne distruge pe noi înșine. Eu m-am confruntat din plin cu o nemulțumire agresivă și am fost aproape tot timpul de partea ei până am văzut că zâmbetul meu e fals, gesturile mele sunt dârze, iar privirea obosită. Tot ce simțeam se vedea pe față. Da, multe lucruri nu mai sunt la fel, dezordinea din casă e la ordinea zilei, capriciile copiilor nu se termină cu o jucărie nouă, iar banii nu sunt destui niciodată...și încet încet se naște invidia, iar din ea ceva mai grav - nemulțumirea și se adună la acel sentiment copleșitor moștenit de nemulțumire...

Să accept viața așa cum vine ea, să fiu puternică în ciuda tuturor schimbărilor și să fiu bună cu mine, cu cei din jurul meu. Să mă bucur de iubire, nu de neiubiri, să accept bucuria și supărarea copiilor mei cu inima, nu cu rațiunea, să mă bucur de fiecare nouă zi, de fiecare zâmbet, să-mi înalț sufletul de fiecare dată când copiii mei găsesc alinarea în brațele mele - atunci când plâng, când iubesc, când sunt dezorientați, când sunt foarte fericiți și entuziasmați. Cât de miraculoase sunt brațele unui părinte, privirea sa împăciuitoare, vorba sa bună și inima curată! Nu există moșteniri mai importante. E ceea ce clădim în ei. E ceea ce clădim în noi. 

Și-am plâns... aproape din senin, cu lacrimi înghițite și curate de parcă și plânsul se temea să se exteriorizeze. Și am scris pentru că scrisul e felul meu de-a FI și nu am scris ca dovadă că toate frustrările și lecțiile s-au terminat, ci ca o dovadă că totul abia a început! 

 📖 Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon

#istoriaprinochiioamenilor 

@blackbuttonbooks vă mulțumesc pentru că ați scos la lumină această carte și datorită căreia am pășit pe urmele scriitorului Aleksandar Hemon la Chișinău.

Tind să fiu subiectivă în aprecierea acestei mari cărți pentru că o parte din poveste se petrece la Chișinău, iar istoria copilului evreu, Lazarus,  care a scăpat de pogromul din 1903 e de fapt o tragedie la nivel de națiune, iar pentru mine istoria e despre umanitate în general, pentru că micile istorii personale scriu marea istorie. 

Aleksandar Hemon, el însuși un emigrant, reușește să împletească istoriile personale cu marea istorie și o face cu o sinceritate uluitoare care-l face vulnerabil în fața cititorului și oare nu asta oferă unei opere de artă valoare?!

Scriitorul reconstruiește drumul lui Lazarus de la Chișinău la Chicago, îi oferă un trecut și o istorie, îi oferă amintiri și vise, frici și coșmaruri, iar libertatea pe care Lazarus speră să o găsească la Chicago are un punct terminus, acolo unde libertatea fizică se transformă-n libertatea sufletului. 

Istoria pogromului de la Chișinău, istoria evreului Lazarus și a familiei sale ne dezvăluie sentimentele copleșitoare ale scriitorului - emigrant, războiul Iugoslaviei din 1992 și lupta cu anarhismul din America anilor 1900. E o carte necesară!

Poza este făcută la Cimitirul evreiesc din Chișinău.

 #citescscriitoriautohtoni 

O poveste de viață împărțită de cele două maluri ale Nistrului, o poveste care-și poartă ecoul în sufletul personajului de-a lungul întregii sale vieți. Nistrul devine el însuși un personaj, am tradus toate scufundările și ieșirile din apă drept scufundări și reîntoarceri în propriul suflet, iar mâlul de la fundul râului e doar tremurul ce zace totdeauna la fundul sufletului. 

Experiența războiului prin ochii unui copil e devastatoare, căutarea fratelui, căutarea tatălui devin obsedante pentru că, dincolo de patriotismul și legile războiului, există acea întregire pe care ți-o oferă familia și nimic altceva. Nici anii care trec, nici durerea care zice că se uită, omul e complet atunci când cresc sub el rădăcini, și de multe ori aceste rădăcini sunt mai importante în planul metafizic al vieții. 

O carte dedicată mamei, relația mamă-copil e atât de puternică încât chemarea mamei e un fel de pace lăuntrică: "Ma-a-mă! (...) Strigătul acela a acoperit răcnetele, împușcăturile dimprejur - din toate părțile, strigătul acela l-a ridicat din fundul tranșeei, a simțit iarba sub picioare, iarbă moale, troscot verde (...)".

Zbor frânt de Vladimir Beșleagă a văzut prima apariție în 1966 și este unul dintre cele mai bune 5 romane basarabene din ultimii 50 de ani! Plecăciuni, Maestre!

 Am fost fascinată de jurnalele acestei curtezane sclipitoare din perioada Belle Epoque - Marthe de Florian! Dacă povestea lui April mi s-a părut previzibilă, atunci Marthe de Florian m-a făcut să văd cu ochii minții acele rochii spumoase, acele terase pline cu oameni și băutură și acel Paris strălucitor, care-ți oferea pe tavă tot ce doreai, un oraș al posibilităților. În Parisul Belle Epoque se adunau scriitori,pictori, arhitecți, modelieri, în căutarea inspirației și în răsfățul dezmățului. 

Cartea are la bază fapte și oameni reali, iar ceea ce face scriitoarea, Michelle Gable, devine redarea autentică a unei perioade istorice demult apusă, dar și portretizarea unor personaje - emblemă ale perioadei respective.

Apartamentul demimondenei Marthe de Florian a fost într-adevăr descoperit intact după 70 de ani cu toate mobilele, tablourile și lucrurile lăsate acolo. Tabloul lui Boldini este pe drept vorbind un tablou nemaipomenit de frumos, am căutat și celelalte lucrări ale pictorului și sunt de o frumusețe izbitoare, nu în zadar fiind cel mai celebru portretist din lume în perioada dată!

Dincolo de ocupația Marthei, de toți bărbații care-o venerau, de toate femeile care-i imitau rochiile și coafura, presupun că pentru Marthe toate astea nu au fost decât o carapace sub care își ascundea nevoia de iubire, nevoia de a-și întemeia o familie și cine știe câte lacrimi a vărsat această femeie sclipitoare, că doar atunci Parisul nu credea în lacrimi!