Frinturi din suflet de femeie

 Sâmbăta trecută, la muzeul de literatură, a fost lansată expoziția Vasile Vasilache.Am să vă spun pe scurt, mai întâi, o poveste. Prin anii '60, scriitorul Vasile Vasilache locuia împreună cu familia într-un bloc din sectorul Botanica. Un bloc ca oricare altul, cu un subsol umed și rece. Pe atunci, fiecare familie se încălzea cum putea în perioada rece. În acest subsol se aflau 2 valize pline cu foi și caiete. Când soția scriitorului aprindea focul își trimitea feciorii în subsol după lemne și ceva hârtie de aprins focul. Ghiciți, de unde luau băieții hârtie de aprins focul???Familia Vasilache s-a mutat de câteva ori în alte case și pe lângă toate lucrurile pe care le cărau, tatăl Vasile căra și cele 2 valize, care ajungeau ori într-un pod ori într-un nou subsol. De această dată, el avea grijă să le învelească în cearșafuri și să le păzească ca ochii din cap. Pe lângă cele 2 valize s-au mai adăugat cu timpul și câteva cutii. 

Acum câțiva ani, după moartea scriitorului, unul dintre fii hotărăște să dărâme un mic sărăieș și să construiască unul mai mare și mai bun. Și acolo, surpriza! Găsește cele 2 valize și câteva cutii, de care uitaseră cu toții și cărora le fu imensă mirarea că aceste cutii sunt de fapt jurnalele și caietele tatălui lor, ale scriitorului Vasile Vasilache. Desigur că au plâns deasupra acelor valize pentru că ele erau o nouă întâlnire cu tatăl lor. Astăzi, familia a hotărât să doneze această colecție muzeului de literatură, să de-a totodată și o parte din sufletele lor, probabil, în niște mâini bune. În sala roz a muzeului au fost expuse toate manuscrisele scriitorului, toate scrisorile care au fost găsite, cărțile pe care le deținea, multe dintre ele cu autografe, fotografii, înregistrări. O întreagă viață. Un sir lung de cuvinte care păstrează în continuare vie amintirea scriitorului, iar pentru cei mai apropiați toate acestea sunt un miracol. Atâtea noi întâlniri cu omul pe care-l poartă în suflete. Atâtea cuvinte care păstrează vocea și emoția unui dor de demult. 

În cadrul lansării s-au spus povești atât de interesante încât pentru un moment am avut impresia că se vorbește despre un om care nu a plecat niciodată. Și mi-am dat seama că nu contează că a fost scriitor sau director,  colhoznic sau învățător. Contează omul din om. Am văzut în ochii fiilor un oarecare regret că se despărțea de aceste valize, de cutii, de scrisori, într-un fel toate astea sunt o parte din ei, dar sper că această moștenire lăsată muzeului va bucura ochii cititorilor, iar amintirea tatălui lor va fi veșnic vie. O amintire cu un zâmbet seducător și cu miros de tutun și cerneală!

 Așa cum mă mișcă fiecare notă din compozițiile sale, așa m-a mișcat această carte. Emoționantă, gingașă, dulce, fremătând de dor, o carte despre viață așa cum este ea. O carte asemenea muzicii pe care o scrie - vindecătoare, sublimă, dumnezeiască! Eugen Doga - marele compozitor, a cărui muzică cuprinde tot universul, care scrie nu pentru slavă, ci pentru a face lumea mai bună, mai frumoasă, pentru a nu irosi în fața lui Dumnezeu talentul cu care a fost hărăzit.S-a născut în prima zi a primăverii. Avea 7 ani când și-a pierdut tatăl în război. A îndurat foamete, frig, sărăcie, dar întotdeauna a fost protejat de toate loviturile vieții de dragostea mamei. Toată cartea este o scrisoare de recunoștință pentru mama sa, pentru divinitatea sa. 

Într-o cămășuică ponosită, desculț, mic de statură, dar cu un vis pe care-l urma, a ajuns la Conservatorul din Chișinău. A făcut școala de violoncel, instrument pe care-l iubea nespus. Dar planurile lui Dumnezeu au fost altele. Pentru că a trăit în timpul studiilor într-un subsol, iar patul îi era lângă un perete veșnic ud, i s-a paralizat mâna stângă și atunci a înțeles că n-o să mai poată cânta la violoncel. A făcut o nouă facultate, cea de compoziție și astfel am ajuns să simțim cum ne tremură sufletele în fața muzicii pe care o scrie. O carte care lasă speranță în sufletul cititorului, speranța că fiecare dintre noi putem construi o lume mai bună. "Și atunci cine sunt eu, la urma urmei? Pot să-mi răspund mie însumi că nu sunt nici moldovean, nici rus, nici român, pentru că sunt și unul, și altul, și al treilea. (...) Dar există și ceva ce s-a constituit în mod definitiv în mine, ceva ce elaborez în mod conștient în mine toată viața, de când mă țin minte. Este bunătatea. Da, bunătatea. Vreau să fiu bun la inimă, tind să fiu bun. Bunătatea nu este un dar, este și ea un produs al propriei munci. Bunătatea este ca o temelie care menține în armonie și în concordie toată lumea noastră enormă. Trebuie să te controlezi, să ai grijă ca viața ta, acțiunile tale să le aducă celor din jur confort, să facă lumea mai bună nu numai pentru tine personal, ci și pentru alții. (...)Pot să par patetic sau că fac bravadă, dar eu n-am înțeles niciodată și nu înțeleg nici acum cum poți să trăiești fără perspectivă, cu răutate, cu neîncredere, cu agresivitate, fără compătimire, fără să treci prin tine chinurile și bucuriile altora, fără să zâmbești când te întâlnești cu oameni cunoscuți și necunoscuți, (...)Cum să trăiești, la urma urmei, fără o vorbă bună? " (din autobiografia lui Eugen Doga)Într-un interviu, jurnalistul îl întrebă pe Eugen Doga ce înseamnă pentru el topurile în care este nominalizat, evenimentele la care se aude muzica lui, iar el răspunde că lasă-le-ncolo de topuri, eu primesc scrisori de la oameni în care îmi scriu că muzica mea le-a salvat viața, în care îmi scriu că și-au găsit liniștea și calmul în muzica mea; pentru mine aceste cuvinte sunt mai presus de toate topurile. La mulți ani, maestre! Ieri a fost ziua de naștere a geniului Eugen Doga. Pentru el 1 martie e o zi întunecată. În 1988, pe 1 martie s-a stins din viață mama compozitorului: "M-am simțit deodată singur pe lume, neajutorat și blestemat."O pierdere care i-a lăsat un gol imens în suflet, în viață, dar care totodată l-a făcut să se ridice deasupra acestei pierderi: "Probabil că așa a dispus soarta - ca ea să-și încheie drumul pământesc de ziua mea de naștere. De ziua de naștere a continuării ei."Muzica lui Eugen Doga este atemporală, dar în momentele de zbucium și neliniște, muzica lui e ca o mângâiere dumnezeiască. #eugendoga #pace

 Mă așez să scriu. Când văd cum se nasc literele pe foaie simt o bucurie interioară, de parcă cineva înăuntrul meu abia așteaptă nașterea cuvintelor mele. De parcă înăuntrul meu se dansează valsuri din cuvinte, emoții, sentimente, resentimente, furii, bucăți de depresie, fericiri, tristeți. Nu le pot dărui tuturor acestor simțiri cuvinte. Uneori cuvintele pot destrăma o însemnătate întreagă, iar alteori puterea simțirii este mai mare decât greutatea cuvintelor. Și atunci încep să mă roadă gânduri. Mă las pradă acestor gânduri și ele mă sfâșie în zeci de bucăți precum o haită de lupi își sfâșie prada. Mă trăsnește o idee - această haită de lupi e a mea. Eu mă sfâșii pe mine în bucăți. Aici ar fi mers ideal o țintă spre care să întind arătătorul, dar nu sunt decât eu cu mine. Mă mir de complexitatea acestui paradox care se numește om. Cum poate încăpea în unul și același om un ocean de gingășie și o mocirlă de glod? Nu ne place să recunoaștem despre noi așa ceva. Ceilalți sunt așa, dar eu nu. Eu sunt conștientă, responsabilă, hotărâtă; eu sunt lumină! Pe cine încerc să păcălesc? Pe mine!!! De câte ori am înghițit această justificare. Și mi-a plăcut. Și a crescut în mine și tot caut o țintă spre care să arăt, chipurile să-mi ușurez conștiința. Și-am căzut din oceanul de gingășie cu nasu-n glod. Pe termen lung victimizarea nu e o soluție. Nici pe termen scurt nu e, dar altfel omul ar fi lipsit total de iluzii, n-ar exista deloc posibilitatea creării unui portret de om ideal, modern, asumat. Când ajungi cu nasul în glod se destramă acel portret. Ca o ultimă bătaie de aripi încercăm să prindem bucăți, să le lipim, dar ne scapă printre degetele ude și lunecoase. Mă izbește o nouă idee - poate destrămarea acelui ideal e soluția formării identității personale? Atunci când ne pierdem ne regăsim de fapt. Schimbați. Noi. Mai vii. Mai petrec niște timp lingându-mi niște răni. Mă doare. E adevărat că masca a căzut, dar e la fel de adevărat că ea a fost a mea, parte din mine. I-am dedicat energie și timp. O mască destrămată e o ruptură de mine însămi. Aș vrea să pășesc peste acest moment. Parcă sunt matură, parcă înțeleg unele lucruri, cunosc reacțiile psihologice ale minții mele și ale egoului meu, dar tot mi se încordează gura, mâinile se agită, pierd simțul pământului de sub picioare, în ochi mi se nasc niște picături din oceanul de gingășie și-aș vrea să fug ... într-o pereche de brațe iubitoare. Ce bine-mi pare că gândurile mi se îndreaptă spre iubire. Asta îmi dă forță. Să știi că cineva te iubește, și te așteaptă, și te ascunde de toate umbrele în brațele sale. Asta înseamnă iubire! Asta înseamnă acasă! E un dar extraordinar. Doamne, ajută-mă să nu pierd niciodată certitudinea iubirii. Un singur cuvânt, dar cât de mare e. Ar putea face față unui milion de cuvinte. Și am fost purtată de-atâtea ori în brațe!!! Un dar ceresc! Nu sunt singură. Niciodată. Oare poate asta să mă țină pe loc? Nicidecum! Voi păși nesigur, voi păși înapoi, voi păși din nou înainte, voi dori să fug, să arăt, să plâng nu pentru a mă elibera, ci pentru a mă îneca în propriile-mi lacrimi,dar de fiecare dată când voi cădea voi simți pe umeri o atingere. Acea atingere nu mă va părăsi niciodată, doar să nu uit că este acolo. În sufletul unui om încap multe cuvinte, mulți oameni, mult timp, dar întotdeauna este loc pentru iubire. Chiar și atunci când ții în mână bucățile unui portret, iar picioarele lunecă în glod. Mai ales atunci. E momentul unei noi renașteri. E semn că a venit primăvara în sufletul omului!

 La 12 ani am scris o poveste de iubire într-un caiet de 12 pagini. Mi s-a spus să nu mă cred mare Eminescu, iar povestea mea a sfârșit într-un scrum pe care vântul l-a împrăștiat în zare. La 14 ani fața mea s-a acoperit cu o acnee gravă, urmările căreia au rămas pentru totdeauna. Am purtat glugă, bretonul pe față, capul în jos, umerii încovoiați. Mi s-a spus că nu am stil, că sunt prea tăcută, căscată, rușinoasă, prea slabă, că nu știu să-mi argumentez cuvintele, că nu am scopuri, intenții și nici cine știe ce frumusețe. I-am ascultat pe toți, i-am crezut și i-am urât. Umerii mi s-au încovoiat mai mult. Capul mi se lăsase mai mult în jos. Încrederea în mine îmi amintea de acel scrum împrăștiat în toate zările lumii. 

Ani și ani mi-au trebuit să ajung la mine. Am călătorit prin multe păduri întunecoase și m-am cufundat în multe mlaștini, dar n-am știut să vin spre mine. Am pornit încet, cu pași mici, cu o tonă de argumente că nu se merită. Aș putea scrie un referat despre justificări. M-am văzut atât de sărmană, atât de superficială. Pierdusem legătura cu mine însămi. Dar poate nu trebuie, m-am întrebat. Am simțit că vreau să mă cunosc, să alin, să dărâm, să construiesc, să iubesc. Mi-am dat unghiile cu ojă, am început să port tocuri, să fiu orgolioasă, am schimbat culoarea părului, am început să citesc cărți despre stima de sine, să-mi spun în fiecare dimineață la oglindă că mă iubesc. A mers o vreme, dar era o piesă lipsă și nu știam care anume. Am născut copii, m-am dedicat unei noi vieți și atunci am cunoscut adevărata iubire. Abia atunci am învățat ce înseamnă încrederea în sine. Iubirea care nu se dă și se ia înapoi, iubirea care nu așteaptă mulțumire, iubirea care nu ține de fizicul sau capacitățile unui om. Acea iubire care transcende peste toate astea, care-ți umple sufletul de lumină și căldură. Tot ceea ce mi se întâmplă în exterior mă influențează, dar mai puternic de orice e ceea ce se întâmplă înăuntrul meu - ceea ce cred eu despre mine. Încrederea în mine înseamnă să-mi fiu fidelă mie însămi - gândurilor mele, emoțiilor mele, acțiunilor mele. Călătoria spre mine nu se va încheia niciodată, dar fiecare zi mă aduce mai aproape!Ieri vă povesteam despre una dintre potecile care m-au adus mai aproape de mine pentru a exemplifica faptul că fiecare om are înăuntrul său propriile poveri și noi niciodată nu vom ști ce se întâmplă în sufletul celuilalt. Nu-i vom cunoaște dorurile, tristețile, bucuriile, căzăturile, sudorile, ridicările. Niciodată. ...dar, un om căzut nu se poate ridica singur, de cele mai multe ori. El are nevoie de niște pârghii, de niște brațe întinse spre el, gata să-l țină. Și de fiecare dată apar aceste brațe! Aceste mângâieri pure și calde! Acest Dumnezeu care vine prin oameni! Acest sărut al cerului!Eu aș putea să rămân în acel stadiu de protest împotriva lumii, aș putea să continui să-mi ling rănile, aș putea să port roba de victimă, aș putea să schimb denumirea de "viață" cu "traumă". Aș putea alege această cale!  ...dar eu aleg să trăiesc, aleg să mă bucur, să plâng cu lacrimi de fericire în brațele oamenilor care mă iubesc, aleg să-i sărut mâinile mamei mele care a crezut întotdeauna în mine, aleg să mă gândesc cu recunoștință la acei oameni care mi-au desenat soarele în suflet și mi-au spus "luminează, să fim întuneric putem toți!". Aleg să țin în palme acest glob format din mâini, mângâieri, priviri, speranță, credință, oameni cu sufletul cât globul! Aleg să luminez viața mea. Să știu că drumul nu e drept, să știu că mai pierd uneori busola interioară, să știu că mă mai adâncesc uneori într-un abis, dar în același timp să fiu convinsă că cineva mă ține de mână! N-aș putea să evoluez nici fizic, nici spiritual dacă aș rămâne în același loc. Sunt multe experiențe care ne dărâmă, dar sunt mai mulți oameni care ne ridică, care ne leagănă! Poți să rămâi toată viața față-n față cu niște fantome din trecut, dar poți să te ridici deasupra lor și să renaști din cenușa lor. Nu pentru oameni, pentru tine însuți. Pentru binele tău. Pentru evoluția ta. Pentru sufletul tău. Când simți că-ți fuge pământul de sub picioare, ține-te mai bine de cer! Cerul e infinit, alege propriul tău cer!

Maria Aleksandrovna Gartung - 19 mai 1832 - 7 martie 1919Este fiica cea mai mare a celebrului poet rus Aleksandr Sergheevici Pușkin. Aleksandr Pușkin a fost rănit mortal în timpul unui duel în anul 1837, astfel încât dintre toți cei 4 copii, doar Maria îl ținea minte și tot ea i-a păstrat memoria vie până la sfârșitul vieții sale. Maria Aleksandrovna Pușkin a fost educată și instruită acasă de pedagogi recomandați de vechii prieteni ai tatălui său. Astfel încât, la vârsta de 9 ani, Maria vorbea fluent și citea în germană și franceză. 

A moștenit frumusețea mamei sale, dar și trăsăturile exotice ale tatălui său. Se căsătorește la 28 de ani cu generalul maior Leonid Gartung. Soții nu au avut copii, iar căsătoria lor se sfârșește după 17 ani într-un mod tragic, generalul se împușcă chiar în sala de judecată unde avea loc un proces de învinuire a acestuia. Maria nu s-a recăsătorit niciodată. A îngrijit și educat copiii fratelui ei, Aleksandr, și a participat activ la toate evenimentele dedicate memoriei poetului Pușkin. În anul 1880 a participat împreună cu frații săi la inaugurarea monumentului tatălui lor la Moscova. De atunci și până la sfârșitul vieții merge săptămânal la acest monument. Poetul Nikolai Dorizo îi dedică o poezie. Mai jos las doar o strofă, nu este o traducere literară, e traducerea mea)"În toată Rusia i-i dat doar ei să știe, Ei, Cea însingurată, Cea cu părul alb  Cât de mângâietoare, Iar uneori fierbinți  Sunt ale lui Pușkin mâini de bronz."În anul 1868, în gubernia Tula, la o recepție, Maria Gartung face cunoștință cu Lev Tolstoi. Se așază amândoi la masa unde se servea ceaiul și discută aproape toată seara. Maria Gartung i-a servit lui Tolstoi drept inspirație în crearea personajului Anna Karenina din romanul cu același nume. Tolstoi nu a descris viața fiicei lui Pușkin, doar i-a împrumutat personajului său trăsăturile fizice. În tabloul realizat în 1860 de pictorul Ivan Kuzmici Makarov, Maria Gartung poartă perlele mamei sale și acea ghirlandă cu panseluțe pe care le va purta Anna Karenina la balul unde dansează cu Vronski. Săptămâna Anna KareninaAm în bibliotecă cărți care se transmit din generație în generație. Am moștenit de la părinții soțului meu o bibliotecă frumoasă, cu multe titluri răsunătoare din literatura universală. Toate sunt cărți în limba rusă și cele mai multe dintre ele sunt ilustrate. Romanul lui Tolstoi "Anna Karenina" e o ediție din anul 1976 cu ilustrații de portretistul de origine rusă Oreste Vereisky. În memoriile sale, Oreste Vereisky dedică un paragraf romanului Anna Karenina "În general m-am ocupat de ilustrarea operelor contemporane, astfel încât atunci când am început să lucrez la Anna Karenina, toată lumea mă întreba de ce anume Tolstoi, mărețul Tolstoi? Anume pentru măreția sa. A fost o provocare imensă pentru mine, un roman care prezintă scene vii, lumi interioare bine definite e greu să-l ilustrezi. L-am citit și recitit pe Tolstoi, pot să rostesc unele pasaje din Anna Karenina sau din Război și pace, dar la fiecare recitire descopăr ceva nou încât mă întreb cum de mi-a scăpat acest detaliu. Romanele lui Tolstoi sunt pline de viață! Pentru a intra în lumea lui Tolstoi, am locuit o vreme la Iasnaia Poliana, un loc în care simți prezența geniului. Uite casa în care a locuit, mașina imensă de scris la care Sofia Andreevna a tipărit capitol după capitol, drept pentru care, în semn de recunoștință, după lansarea romanului, Tolstoi i-a dăruit un inel cu diamante, pe care am avut ocazia să-l văd." (Astăzi acest inel se află în incinta muzeului L.N. Tolstoi din Moscova). Ilustrația pe care o prezint astăzi e reîntâlnirea Annei cu fiul său, o scenă foarte emoționantă, la fel ca toată cartea, "acest roman de respirație liberă" cum l-a numit creatorul său!

P.S. cartea de memorii a portretistului Oreste Vereisky nu este tradusă în limba română, traducerea de mai sus îmi aparține, dar e o variantă succintă.#saptamana Anna KareninaÎntr-unul dintre caietele sale, Sofia Andreevna Tolstoi descrie momentul creării personajului Anna Karenina "... lui Lev i s-a arătat dintr-odată tipul de femeie despre care vrea să scrie, o femeie căsătorită, din societatea înaltă, dar care ajunge să se piardă pe sine. Lev spune  că sarcina lui e s-o facă pe această femeie demnă de milă, nicidecum vinovată."Anna Karenina este unul dintre cele mai frumoase romane din toate timpurile, un roman care n-o să-și piardă niciodată farmecul și actualitatea. Tolstoi a fost el însuși surprins de ceea ce se năștea pe foaie "mă așezam să scriu ceva, iar cuvintele mă purtau atât de departe încât nu știam nici eu ce urmează."Penița lui Lev Tolstoi a răzbătut în plenitudinea și frumusețea sufletului oamenilor, acolo se nășteau cuvintele și personajele sale. Doar în sufletul său omul poate găsi sensul fericirii nicidecum în împlinirea anumitor dorințe sau iluzii. Astfel îi avem pe Anna și pe Levin, cele două personaje importante ale cărții. Cu toate că Anna și Levin nu se întâlnesc decât o singură dată, ei reprezintă prototipul acelor piloni ai sufletului omenesc. Unul se pierde pe sine, celălalt se regăsește. Unul își pierde credința, celălalt o găsește în propriul suflet, acolo unde a fost întotdeauna. Unul își pierde sensul vieții, celălalt descoperă puterea de a fi bun și fericit deasupra tuturor nefericirilor care însumează viața însăși! Asta nu înseamnă că celelalte personaje sunt mai prejos, la Tolstoi niciun personaj nu este de prisos, dar scriu data viitoare despre alte personaje! 

Pentru că această săptămână am dedicat-o acestui roman nemuritor o să mai revin cu alte impresii în următoarele zile, dar până atunci vreau să le mulțumesc fetelor de la @redescoperaunclasic pentru acest proiect minunat unde multe cărți prăfuite, uitate pe șifonier (nu doar în sensul direct al cuvântului), ajung în mâinile cititorilor! Cartea este o ediție din 1975, nu conține ilustrații, dar e subliniată aproape toată.Săptămâna Anna Karenina"Lumea vrea să știe dacă personajele mele sunt inventate sau create după oameni reali. Cum să le creez după anumiți oameni? Eu scriu, eu creez personajele mele din viața reală, din natură. Eu scriu despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în viață. Îmi plac romanele englezești, citesc mult, dar acolo totul se termină cu căsătoria, pe când eu scriu despre viața de familie după căsătorie, oare nu asta e mai important?"Sunt aproape 150 de ani de la scrierea acestui roman, dar fiecare cititor continuă să se regăsească într-un personaj sau altul. Tolstoi, asemenea unui pictor, folosește toată paleta stărilor și emoțiilor omului. Să fi avut nevoie Tolstoi de o lupă prin care să vadă caracterul și sufletul omului? Până la urmă el a fost ceea ce și-a propus să fie "eu nu vreau să fiu avocatul sau procurorul Annei, doar letopisețul evenimentelor vieții ei tragice". Nu, Tolstoi nu a avut nevoie de nicio lupă, el doar a știut să citească priviri, să răscolească dincolo de aparențe, să memoreze gesturi, să simtă emoții, să citească sufletul omului. În ansamblu, toate acestea nu mai au nevoie de niciun filtru. Nouă ne scapă această realitate pentru că privim oamenii prin propriile filtre și ne facem atât nouă cât și lor o mare nedreptate! 

M. Katkov, redactorul revistei "Русский вестник", revista care a publicat capitolele romanului Anna Karenina, a refuzat să publice epilogul romanului. Era de ajuns finalul sinuciderii, după cum spunea el, dar de fapt nu a vrut să publice ultimul capitol deoarece nu era de acord cu teoriile lui Levin - Tolstoi despre războiul din Serbia, pe atunci majoritatea nu erau de acord cu această față a războiului despre care scria Tolstoi. Războiul era un act de eroism, de apărare a patriei și vine Levin și spune că războiul e un animal fioros, un coșmar. Epilogul a fost rescris de câteva ori, dar ideile centrale au rămas aceleași pentru că acesta era adevărul scriitorului. Omul e bun și rău în același timp, e credință și îndoială, construiește și dărâmă, înaintează și se întoarce... unul în trecut, altul în propriu suflet... Doar în suflet găsim curajul de a fi mai buni în ciuda răutății din noi...

 Mă uit la televizor, ei vin lângă mine, privesc și ei fix două minute, apoi mă întreabă "de ce plânge tanti?", răspund "fiindcă s-a certat cu soțul ei și o doare". Urmează "așa cum și tu te cerți cu tata?"......am încercat să leg niște litere împreună, dar mintea-mi  rămăsese la acele cuvinte. Cred despre mine că sunt o persoană pașnică și mai cred că mă cert rar cu soțul meu, dar și atunci nu de față cu copiii. Ei bine, realitatea nu e așa, iar întrebarea lui e o confirmare beton. Cât de multe aud și văd copiii în familie, cât de multe credem că le scapă, dar de fapt totul se păstrează în mintea lor pentru ca apoi să te uimească în timpul unei discuții aparent banale. Nu vreau să scriu despre importanța unui mediu sănătos de creștere a copiilor, pe asta o știm cu toții, vreau să scriu despre emoții, despre puterea lor, dar și despre acceptarea lor ca fiind ale noastre. Nu-mi plac multe dintre ele, dar sunt ale mele, iar atunci când ele se manifestă din ce în ce mai des e un clopoțel care-mi spune că trebuie să le văd, să le recunosc și să le primesc. Depindem de emoțiile celor care ne înconjoară mai mult decât credem. Suntem influențați și influențăm la rândul nostru  starea de spirit a celorlalți. În familie are loc cel mai real transfer de emoții. În celelalte medii avem tendința de a masca sentimentele noastre din diferite motive. Acest lucru se observă cu ușurință, spre exemplu, eu pot să fiu supărată pe cineva din familia mea, dar dacă mă uit pe fereastră în același timp și văd pe cineva cunoscut îi fac cu mâna și-i zâmbesc, îi spun că totul e bine etc. Respectiv, mediul familial, în multe cazuri, ar putea deveni un mediu ostil, nesănătos pentru o creștere și dezvoltare armonioase a relațiilor. 

Care este prima mea atitudine greșită atunci cînd mă tamponez de situații care mă irită? Eu iau tot ceea ce se întâmplă personal. Îmi atribui mie fiecare privire răutăcioasă, fiecare cuvânt rostit inconștient. Mă transform rapid în victimă, iar de aici la rolul de călău al propriei persoane este doar un pas, pe care-l fac, de cele mai multe ori. În momentul când rațiunea mea se manifestă, înțeleg că toate gesturile și cuvintele rostite de cineva în timpul unei înflăcărări nervoase sunt un șuvoi care ține de furia persoanei respective și mai puțin de receptorul acelui șuvoi. Învăț să nu mă las păcălită de această furie impersonală și să nu iau lucrurile personal. Acest prim pas mă ajută enorm în înțelegerea situațiilor neplăcute. Cum reacționez în situațiile care-mi solicită nervii? Eu cred că reacția e un mod natural de manifestare. În momentul când rațiunea noastră este înăbușită de valul emoțional îmi este imposibil să acționez. Am certitudinea că mulți oameni simt la fel. În situațiile mai puțin stresante încerc pe cât posibil să reacționez cu ceva mai mult calm. Specialiștii declară convins să înlocuim reacția cu acțiunea. Mie nu-mi iese, așa că eu mai bine îmi studiez modurile de a reacționa! O altă lecție pe care eu am înțeles-o e și una dintre cele mai importante - de multe ori un copil morocănos sau un adult supărat au nevoie de atenție și iubire. Nu am fost învățați să spunem că avem nevoie de atenție sau de îmbrățișări sau de iubire. Toate aceste nevoi nu se dau după merit. Sunt nevoi pe care le avem cu toții, iar satisfacerea lor duce la o dezvoltare și o împlinire pline de armonie și oferă un anumit statut de încredere în dezvoltarea relațiilor. Eu am 35 de ani și eu încă simt stânjeneală când îmi îmbrățișez părinții sau prietenii cei mai apropiați. Ne este mult mai ușor să ne pupăm și să ne îmbrățișăm cu oameni cu care nu suntem legați de o afecțiune profundă. Treptat, aceste atitudini ne fac să ne depărtăm emoțional de cei dragi și una dintre cele mai neplăcute consecințe e faptul că ajungem să nu înțelegem aceste nevoi, aceste strigăte tăcute și atribuim toate capriciile evidente unui caracter "greu și încăpățânat".Și acum o să mă opresc la relațiile pe care le dezvoltăm cu partenera/partenerul nostru și cu copiii noștri. O căsătorie fericită nu stă într-un act eliberat de starea civilă. Acel act nu are nicio valoare afectivă.  Momentul căsătoriei e de fapt începutul ei. De acum încolo construim împreună acea fericire care ne împlinește. Perioada romantică trece la un moment dat și abia acum simțim iubirea și grija celuilalt. E un proces zilnic de înțelegere, comunicare, validare, de creare a unei relații. Devine o rutină și noi credem că rutina e obositoare, lipsită de farmec și gust. Sunt percepții preluate de la alți oameni. De multe ori o schimbare de viziune schimbă total lucrurile. Schimbă atitudinea noastră față de anumite lucruri.  Iubirea nu e neapărat ușoară. E un proces de dăruire, de transformare, de compromisuri. Iubirea e minunată și dulce ..... dacă mănânci multe dulciuri...., doar dacă vrei să fie așa, dar iubirea e un act de străduință. O familie fericită nu înseamnă o familie în care lipsesc grijile, certurile, cum am crezut eu mult timp. Certuri și nefericiri există în fiecare familie. Cineva le tace, altcineva le strigă, cineva le plânge, altcineva le oferă, cineva le înghite, altcineva se apără. Sunt multe moduri de a reacționa în fața neplăcerilor. Dar... întotdeauna există un apoi, ce fac eu după ce mă cert cu cineva? De fapt, ce ar trebui să fac pentru că nu fac așa mereu. Apropierea și iertarea! S-ar putea ca scuzele să fi devenit între timp golite de sens, dar atâta timp cât ele exprimă sinceritate au puterea de a răsturna zidul și de a-l transforma în pod. Certurile ușoare și rare nu traumează absolut pe nimeni, ok, egoul meu suferă al naibii oricum, dar a trauma e un verb foarte greu, foarte dureros, nu-l mai folosiți pentru toate nimicurile. Poate că acest text s-a născut inițial din dorința de a găsi o justificare la replica copilului, dar până la urmă mi-a ieșit un text în care m-am descoperit, din nou, pe mine, un text în care mi-am analizat emoțiile și am înțeles astfel că ceea ce le spunem copiilor și modul în care le-o spunem ridică fie zid, fie pod. Și nu între mine și copil. Zid între mine și mine. Eu nu mă cunosc. Eu nu mă înțeleg. Eu nu vreau să recunosc. Pod între mine și copil. Când sunt bine cu mine sunt bună cu ceilalți. Pod între mine și partenerul meu. Când îmi accept neajunsurile mele, ele nu mai sunt lipsuri; aceste vulnerabilități devin o sursă de învățare și dezvoltare! Filtrați toată informația care vă trece prin fața ochilor, ignorați și acest text, nu vă aduce nimic nou sub soare și nici nu explică anumite comportamente în afară de al meu, evident,  și haideți să învățăm împreună să ne ascultăm vocile interioare, să auzim nevoile care nu au voce, să ne auzim copiii și oamenii dragi, în ciuda tuturor standardelor societății, vecinilor, neamurilor. Să învățăm să iubim. Nu pentru cumințenie sau supunere, nu pentru note bune sau calități extraordinare. Să învățăm să iubim pur și simplu. Pentru ochi, pentru buze, pentru urechi, nas, mâini, picioare. Pentru suflet. Să învățăm să prețuim viața și sănătatea ca cele mai de preț daruri dumnezeiești!Pe curând și vă doresc multă sănătate vouă și familiilor voastre! Cele bune!

Îmi place să contemplu oamenii. Să rescriu în capul meu viețile lor. Nu mă interesează ce poartă sau cum miros. Le prind privirea atunci când ei o aruncă spre ceva, le urmăresc gesturile, mișcările și în capul meu începe povestea. Nu sunt un interlocutor foarte interesant, de multe ori prefer să ascult tăcerea și mă emoționează apusurile, căderea unei frunze, verdele crud al ierbii. Astfel am învățat destul de devreme să-mi radiografiez propria viață. Am dus tristețea până la extreme, dar am și transformat o clipă de bucurie într-o fericire lungă. Am învățat că viața e foarte puțin despre ceea ce se vede și e aproape totul despre ceea ce simțim, despre lumea noastră interioară. Însăși viața nu are un tipar exterior universal, dincolo de aspectul fizic ce mai numim viață? Poate dacă așezăm pe hârtie aceste 5 litere, oare se deschide ceva în fața noastră, oare asistăm la trecutul și prezentul vieții, și fără să ne dăm seama, și la viitorul vieții? Pentru că în acel moment se dezlănțuie memoria, iar odată ce ea acea viață pe care n-am trăit-o. Cuvinte aruncate pe foaie, puține dialoguri, o sumedenie de stări sufletești formate cândva din întâmplări uitate, o radiografie a unei vieți care nu a fost trăită cu adevărat decât în perioada anilor de aur, iar cuvintele însăilate pe foaia albă sunt firele descurcate ale unor vieți răsucite împreună. Regrete? Nu! Doar puține, doar cele ce țin de curajul de a ține strâns mâinile celor pe care-i iubești. Puține, dar cele mai importante. Dar oare poți să ții iubirea în colivie? Ea, care iubește înaltul cerului, acolo unde sufletele se reunesc pentru totdeauna. 

Asasinul orb nu se axează pe acțiune, ci pe introspecție. Te face să te plimbi prin propriul trecut, te face să te întrebi dacă știi cine ești cu adevărat din toate acele roluri pe care ți le-ai asumat. Cu ce costum te întâmpini pe tine însuți? Cât din viața ta a fost despre iubire? Vieți distruse de război, vieți cu prea multă iertare încât sufocă, vieți rătăcite în propria viață, vieți cu versiuni moștenite, vieți în așteptare - cam despre asta scrie Margaret Atwood în Asasinul orb. Scrie și seduce cititorul nu atât cu ajutorul poveștii, care poate aparține oricui, ci prin felul matur și profund cu care-și tratează personajele. M. Atwood își respectă personajele, poate anume de asta ele sunt atât de autentice încât te întrebi cine ești tu!Viața are multe fire încurcate; dacă credem că viața e doar ceea ce se vede la exterior atunci ducem vieți înguste, iar bucuriile durează o secundă. Dar viața e puțin despre ceea ce se vede, ea se simte. Se trăiește! Cu toate ițele sale! Cu toate descoperirile. Dac-am ști ce urmează în viață, n-am mai putea trăi liniștit, autentic și, mai ales, n-am mai putea iubi!

 Uneori, în timp ce încerc să adorm, mă gândesc la tine. Cum ar fi fost? Mă gândesc la tine doar la timpul trecut. Inima mea nu te-a luat în prezent, doar amintirea trecutului și acesta e cel mai mare dar pe care mi l-a făcut întâlnirea noastră. Tu ai rămas în trecut. O amintire, de cele mai multe ori, uitată. Nu te-am purtat în gândurile mele, nu te-am găsit în visurile mele, nu te-am urât, nu te-am blestemat. Ai venit în viața mea ca o ceață de toamnă, care durează, care îndeamnă la visare,la o hibernare a emoțiilor, oprite în cel mai mare șuvoi de iubire, dar care se risipește la un moment dat lăsând un cer senin și o vizibilitate clară. Nu scriu aceste rânduri despre tine, ele sunt despre mine. M-am schimbat, m-am transformat într-o femeie mai luminoasă pentru care viața nu înseamnă o simplă aprobare, ci este o acceptare a mea, cu toate părțile din mine. Cu tot ce am ascuns de mine, de parcă aș putea uita, cu tot ce nu am vrut să fiu. Sunt eu. Înainte de toate, sunt doar pentru mine. Și de cele mai multe ori îmi place ce sunt. Îmi place și cine am fost pentru că de acolo am ridicat alte trepte spre mine. Doar o ceață risipită m-a făcut să mă văd altfel. Adică pe de-a-ntregul. Nu bucăți care plăceau unora sau altora. 

 Această carte m-a făcut să mă gândesc din nou, cu recunoștință, la literatură, la rolul ei important de a privi larg lumea, de a spune adevăruri istorice care nu-mi oferă doar cunoașterea propriu-zisă, dar care-mi îmbogățește, de asemenea, spiritul, cu emoții și sentimente! Soția aviatorului este un roman construit din evenimente reale, pe baza întâmplărilor cunoscute, dar și pe baza jurnalelor, cărților scrise de Anne Morrow Lindbergh. Cartea e scrisă atât de bine încât nu m-a părăsit nicio clipă sentimentul că citesc memoriile naratoarei. Această scriere intimă are puterea de a transpune cititorul în paginile cărții. Pentru mine e o bucurie când primesc de la carte dreptul la o legătură caldă, la prietenie, la îmbrățișare. La 21 mai 1927 pilotul Charles Lindbergh devine eroul Charles Lindbergh, cel care a efectuat primul zbor transatlantic din istorie, pilotând avionul Spirit of Saint Louis, o legendă vie a aviației, din Long Island până la Paris, timp de 30 de ore, fără oprire. 

Charles Lindbergh a devenit astfel cunoscut în toată lumea, iar din acea clipă viața sa a fost mereu pusă în lumina reflectoarelor, indiferent de împrejurări. Se căsătorește cu Anne Morrow, fiică de ambasador și nu învață cum să devină familist, ci își învață soția să piloteze avioane, astfel încât ea devine prima femeie cu licență de pilot. Ceea ce se întâmplă puțin mai târziu în familia lor zguduie o lume-ntreagă și nu cred că există vreo salvare din așa hău. O împăcare sufletească nu există, cu siguranță. Timpul...timpul trece, el nu vindecă, el pur și simplu prioritizează alte lucruri pentru că viața merge înainte, printre urcușuri și coborâșuri. Pentru mine curajul nu are o formă exterioară, demonstrativă. Curajul înseamnă să găsești acel strop de speranță, să mergi înainte, privind uneori înapoi și să te ții cu toți dinții de acel strop. Să plângi, să cazi, să nu crezi, să nu mai poți, să nu mai vrei, dar să nu dispară niciodată acea flăcăruie mică a speranței, acea mângâiere dumnezeiască care face omul vulnerabil - curajos!Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez cum a trecut Anne peste pierdere. Odată cu moartea copilului, a murit și o parte din ea. Ceilalți cinci copii au fost o binecuvântare pentru această femeie, dar cred că cel mai bun leac a fost scrisul. Cuvintele care se așterneau pe foaie, lacrimile care cădeau peste ele, trecutul care nu era niciodată trecut pentru că durerea nu are timp, viața asamblată din litere, cuvinte, virgule și puncte de suspensie....iată sprijinul sufletesc al lui Anne. Am fost marcată de destinul acestei femei puternice, m-am și regăsit de multe ori în ea, spiritul ei de soție devotată și mamă apropiată nu m-a făcut să-i condamn supunerea; nu avem voie să judecăm pe cineva în funcție de principiile noastre. Anne a fost sinceră cu sine însăși și acest drum a transformat-o într-o femeie independentă, diferită de la o etapă la alta a vieții, pentru ca, în sfârșit, să devină, triumfător, mai puternică. "Trebuia să-mi găsesc propriul curaj și să nu-l mai împrumut pe al lui. Trebuia să-mi găsesc propria voce și să nu mai fac ecou vocii lui. Trebuia să găsesc propria poveste. Și s-o spun. Și dacă n-aș fi izbutit, datorită încercării tot aș fi fost mai puternică decât dacă aș fi continuat să stau lângă Charles pe estradă."

Observ, din proprie experiență, că odată cu creșterea copiilor, crește în mine un munte de așteptări de la ei. În unele cazuri răbdarea se evaporă imediat și rămân în mână cu un pumn plin de ocară pe care o arunc peste ei, peste copilăria lor, peste încercările lor de a descoperi viața, testându-și limitele, curajul, frica și testându-mi rolul meu de mamă. Cuvintele pe care le rostesc, energia pe care o împrăștii în jurul meu nu e doar despre direcție, cât e despre sursă, e doar despre mine.  Oricât mi-aș împacheta acțiunile în cuvinte frumoase sau m-aș strecura în spatele unui paravan decorativ, vine o zi inevitabilă cu o întâlnire importantă dintre mine și...mine. Și nu mă refer la singurătate, ci la ziua aia în care-mi aud vocea, mai degrabă șoapta mea interioară. Unii o numesc intuiție, alții o numesc "o prostie", eu o numesc vocea sufletului. Indiferent de rolurile noastre sociale, de vârstă sau de trecut, de situația materială, de liniștea sufletească, orice femeie, la un moment dat, simte că are o voce interioară ca un râu, murmurul căruia i-l auzi abia atunci când se face liniște. Și nu e vorba de acea liniște obișnuită, e mai mult o liniște foarte mică într-un haos, o lipsă de cuvinte când ai atât de multe de spus.  Atunci fiecare femeie trece printr-un proces de redescoperire, de transformare. Multe surse creionează această transformare drept un divorț, o avansare în carieră sau dimpotrivă renunțarea la carieră, nu mai vorbesc de mesajele despre iubirea de sine care apare ca o validare doar în prezența tocurilor cui sau a machiajului zilnic. Eu cred că transformarea unei femei ține mult de transformarea  interioară, de pacea pe care o faci cu tine însăți, de credința pe care o ai, de puterea de a ierta, de a iubi, de a visa, de a zâmbi!Corpul și sufletul nu sunt două entități diferite, sunt un tot întreg. Puterea omului de a fi vulnerabil sau fragilitatea puterii imense e ceva ce se revarsă din interiorul nostru și nu poate fi oprit acest șuvoi de delimitarea dintre trup și suflet. Așa cum am grijă de exteriorul meu învăț să-mi îngrijesc și interiorul.  Pot să-mi ascund durerile și tristețile după un zâmbet până la urechi sau pot să-mi împachetez emoțiile într-un "bine, mersi" grandios și răsunător, dar atunci când vorbesc cu mine însămi e imposibil să mă mint. Pot să evit discuțiile sau să mă fac că plouă, dar nu să mint fără să știu că mă mint. Poate aceasta e superputerea sufletului - mă face să mă văd cu adevărat. Fie că îmi place, fie că nu. 

Și-atunci toate așteptările pe care le am de la copiii mei sunt de fapt așteptările pe care le am de la mine. Toată încrederea în copii pe care o pierd uneori e încrederea pe care o pierd în mine. Într-o lume atât de rapidă, între întâlniri, chestii, muncă, copii, bucătărie, presiunea din online mai reușesc să fiu doar eu cu mine? Nu prea...Și atunci simt cum îmi pierd încrederea, cum energia mi se consumă foarte repede, dispoziția suferă modificări bruște, iar confortul propriului sine dispare complet. Pentru că e imposibil să rămân la fel atunci când înăuntrul meu fragilitatea și vulnerabilitatea nu mai sunt o putere, ci o piedică, o degradare. Și mai vine astfel frumusețea din sufletul meu? Pot eu să-mi ascund cicatricile invizibile, dar perfect evidente sub un ruj sau sub un fard ultra rezistent?  Nu e nicio frumusețe mai  contagioasă și mai autentică decât cea care vine din suflet, care se naște din bucurii și tristeți, din zâmbete și lacrimi, din eșecuri și victorii, din pierderi și împliniri, din ură și iertare, din tot ceea ce e uman. Din felul natural de a fi, pur și simplu! Uneori sau deseori, pare aproape imposibil să las totul baltă și să mă țin de mână, dar anume această plimbare prin labirintul sufletului meu o să-mi redea energia și iubirea, care nu doar îmi vor învălui existența, dar pe care le voi transmite mai departe, ca un dar de suflet! Viața e un bumerang și doar pare că vorbele, gesturile, acțiunile noastre țin de cei spre care pleacă, dar de fapt totul e despre mine și ce dau se întoarce la mine. Din această energie creștem și cu ajutorul ei facem viața zi de zi. Depinde ce avem și ce dăm! 

 Și mi-a venit să plâng... aproape din senin, asta dacă nu iau în considerare hainele împrăștiate peste tot și dezordinea. Mi-a venit să urlu ca o lupoaică flămândă, dar doar am trântit zgomotos într-un colț de cameră niște lucruri și am vorbit cu altă voce...am strigat cu alt glas. E vocea mea, dar încărcată de supărare, amară de la pelinul care s-a oprit între coastele mele și nu mă lasă să-mi răsuflu disperarea afară. Sunt eu. Peste tot. Rece și caldă. Moale ca iarba proaspătă și dură ca zidul din piatră. Departe și aproape. Aici și acolo. Afară... și mai puțin înăuntru...Asta e originea și paradoxul stărilor mele  - sunt clipă de clipă alături de mine și clipă de clipă departe de mine. Mă preocupă niște fleacuri pe care le ridic la rang de dramă și simt o profundă și agresivă nemulțumire. De sine, de tine, de ceilalți. Mintea-mi totuși e campioană, îmbracă toate stările în măști și fățărnicie. Mintea îmi seduce sufletul și ajung să cred că sunt cine vrea ea să fiu. Eu știu că sunt rece, departe, dură, egoistă, dar simt că sunt și caldă, aproape, dulce și bună. Eu știu e mai mare decât ce simt și peste toate se așază o stare profundă și agresivă de nemulțumire.Dacă ar fi să sintetizez lecția acestui an atunci aș spune că am învățat despre mine din nemulțumirile mele, ale mele și totuși străine. Această lecție e din ceea ce simt. Și nu e o lecție frumoasă, dar e importantă. Omul adevărat, cel autentic se naște din sacrificii. E foarte simplu să par cineva, să scriu niște rânduri frumoase, dar care nu sunt despre mine, să spun cât de important e să facem una sau alta, dar adevărul că niciun sfat n-o să ne ajute cu adevărat niciodată dacă nu o să ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă o să accept că X nu are nimic cu nemulțumirile mele, dacă o să accept că cele mai multe răspunsuri există deja în mine, dacă o să accept fiecare emoție și o să cobor de pe acel tron al egoului meu, abia atunci o să încep să văd cine sunt. Toate lucrurile astea exterioare, ridicate la rang de valori, nu fac decât să ne oprească din cunoașterea valorilor adevărate. Și nu există valori și două puncte, fiecare dintre noi și le definește pentru că, la drept vorbind, prea mult trăim în viețile altora și prea puțin în propria viață. 

Anul acesta bisect a venit cu multe schimbări la pachet și am judecat și urât aceste schimbări, pentru că ele mi-au redus drastic confortul de odinioară, dar abia la sfârșit de an, după multă miorlăială interioară, dar și exterioară, după multe învinuiri, mi-am dat seama că în tot acest timp m-am judecat și m-am urât decât pe mine. Recunoștința mea, manifestată uneori, a fost mai mult automată, cu adevărat, foarte rar am simțit ceea ce spun și am spus ce am simțit. Mie însămi și totodată lumii întregi. Nu suntem oare fiecare dintre noi o lume-ntreagă?! Suntem, dar uităm, ne comportăm de parc-am fi bucăți și credem că merităm doar bucăți. Dac-aș privi toată-mi viața ca bine și rău, bucăți sau întreg, aș rămâne mereu incompletă, în ciuda oricărei metode de a vedea plinul din pahar. Viața pur și simplu este și totodată e cel mai prețios dar, iar ceea ce ea ne oferă fiecare dintre noi credem și numim în funcție de cine suntem noi. Mai mult înăuntru, mai puțin afară!Sunt provocări pe care le trecem pentru a învăța ceva despre noi, despre lume, despre iubire căci lucrurile durabile și cu adevărat importante sunt făcute din iubire. Ura distruge. Răutatea distruge. Răzbunarea distruge. Nemulțumirea distruge. Inițial pare că distrugerea îl afectează doar pe celălalt, dar de fapt ne distruge pe noi înșine. Eu m-am confruntat din plin cu o nemulțumire agresivă și am fost aproape tot timpul de partea ei până am văzut că zâmbetul meu e fals, gesturile mele sunt dârze, iar privirea obosită. Tot ce simțeam se vedea pe față. Da, multe lucruri nu mai sunt la fel, dezordinea din casă e la ordinea zilei, capriciile copiilor nu se termină cu o jucărie nouă, iar banii nu sunt destui niciodată...și încet încet se naște invidia, iar din ea ceva mai grav - nemulțumirea și se adună la acel sentiment copleșitor moștenit de nemulțumire...Să accept viața așa cum vine ea, să fiu puternică în ciuda tuturor schimbărilor și să fiu bună cu mine, cu cei din jurul meu. Să mă bucur de iubire, nu de neiubiri, să accept bucuria și supărarea copiilor mei cu inima, nu cu rațiunea, să mă bucur de fiecare nouă zi, de fiecare zâmbet, să-mi înalț sufletul de fiecare dată când copiii mei găsesc alinarea în brațele mele - atunci când plâng, când iubesc, când sunt dezorientați, când sunt foarte fericiți și entuziasmați. Cât de miraculoase sunt brațele unui părinte, privirea sa împăciuitoare, vorba sa bună și inima curată! Nu există moșteniri mai importante. E ceea ce clădim în ei. E ceea ce clădim în noi. Și-am plâns... aproape din senin, cu lacrimi înghițite și curate de parcă și plânsul se temea să se exteriorizeze. Și am scris pentru că scrisul e felul meu de-a FI și nu am scris ca dovadă că toate frustrările și lecțiile s-au terminat, ci ca o dovadă că totul abia a început! 

 #citescscriitoriautohtoni O poveste de viață împărțită de cele două maluri ale Nistrului, o poveste care-și poartă ecoul în sufletul personajului de-a lungul întregii sale vieți. Nistrul devine el însuși un personaj, am tradus toate scufundările și ieșirile din apă drept scufundări și reîntoarceri în propriul suflet, iar mâlul de la fundul râului e doar tremurul ce zace totdeauna la fundul sufletului. 

Experiența războiului prin ochii unui copil e devastatoare, căutarea fratelui, căutarea tatălui devin obsedante pentru că, dincolo de patriotismul și legile războiului, există acea întregire pe care ți-o oferă familia și nimic altceva. Nici anii care trec, nici durerea care zice că se uită, omul e complet atunci când cresc sub el rădăcini, și de multe ori aceste rădăcini sunt mai importante în planul metafizic al vieții. O carte dedicată mamei, relația mamă-copil e atât de puternică încât chemarea mamei e un fel de pace lăuntrică: "Ma-a-mă! (...) Strigătul acela a acoperit răcnetele, împușcăturile dimprejur - din toate părțile, strigătul acela l-a ridicat din fundul tranșeei, a simțit iarba sub picioare, iarbă moale, troscot verde (...)".Zbor frânt de Vladimir Beșleagă a văzut prima apariție în 1966 și este unul dintre cele mai bune 5 romane basarabene din ultimii 50 de ani! Plecăciuni, Maestre!