67958 cazuri COVID-19 în Moldova
17258 – cazuri active
49083 – cazuri vindecate
1617 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 21 octombrie 2020 ora 06:24


 Frinturi din suflet de femeieGoogle Page Rank

 Frinturi din suflet de femeie Frinturi din suflet de femeie


Despre sentimentele,emoţiile pe care le trãiesc zi de zi ca femeie,mamã,soţie.
RSS postsRSS comments

Personale


Comenteaza





Cine sunt eu în spatele nemulțumirilor mele?
 Și mi-a venit să plâng... aproape din senin, asta dacă nu iau în considerare hainele împrăștiate peste tot și dezordinea. Mi-a venit să urlu ca o lupoaică flămândă, dar doar am trântit zgomotos într-un colț de cameră niște lucruri și am vorbit cu altă voce...am strigat cu alt glas. E vocea mea, dar încărcată de supărare, amară de la pelinul care s-a oprit între coastele mele și nu mă lasă să-mi răsuflu disperarea afară. Sunt eu. Peste tot. Rece și caldă. Moale ca iarba proaspătă și dură ca zidul din piatră. Departe și aproape. Aici și acolo. Afară... și mai puțin înăuntru...Asta e originea și paradoxul stărilor mele  - sunt clipă de clipă alături de mine și clipă de clipă departe de mine. Mă preocupă niște fleacuri pe care le ridic la rang de dramă și simt o profundă și agresivă nemulțumire. De sine, de tine, de ceilalți. Mintea-mi totuși e campioană, îmbracă toate stările în măști și fățărnicie. Mintea îmi seduce sufletul și ajung să cred că sunt cine vrea ea să fiu. Eu știu că sunt rece, departe, dură, egoistă, dar simt că sunt și caldă, aproape, dulce și bună. Eu știu e mai mare decât ce simt și peste toate se așază o stare profundă și agresivă de nemulțumire.Dacă ar fi să sintetizez lecția acestui an atunci aș spune că am învățat despre mine din nemulțumirile mele, ale mele și totuși străine. Această lecție e din ceea ce simt. Și nu e o lecție frumoasă, dar e importantă. Omul adevărat, cel autentic se naște din sacrificii. E foarte simplu să par cineva, să scriu niște rânduri frumoase, dar care nu sunt despre mine, să spun cât de important e să facem una sau alta, dar adevărul că niciun sfat n-o să ne ajute cu adevărat niciodată dacă nu o să ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă o să accept că X nu are nimic cu nemulțumirile mele, dacă o să accept că cele mai multe răspunsuri există deja în mine, dacă o să accept fiecare emoție și o să cobor de pe acel tron al egoului meu, abia atunci o să încep să văd cine sunt. Toate lucrurile astea exterioare, ridicate la rang de valori, nu fac decât să ne oprească din cunoașterea valorilor adevărate. Și nu există valori și două puncte, fiecare dintre noi și le definește pentru că, la drept vorbind, prea mult trăim în viețile altora și prea puțin în propria viață. 

Anul acesta bisect a venit cu multe schimbări la pachet și am judecat și urât aceste schimbări, pentru că ele mi-au redus drastic confortul de odinioară, dar abia la sfârșit de an, după multă miorlăială interioară, dar și exterioară, după multe învinuiri, mi-am dat seama că în tot acest timp m-am judecat și m-am urât decât pe mine. Recunoștința mea, manifestată uneori, a fost mai mult automată, cu adevărat, foarte rar am simțit ceea ce spun și am spus ce am simțit. Mie însămi și totodată lumii întregi. Nu suntem oare fiecare dintre noi o lume-ntreagă?! Suntem, dar uităm, ne comportăm de parc-am fi bucăți și credem că merităm doar bucăți. Dac-aș privi toată-mi viața ca bine și rău, bucăți sau întreg, aș rămâne mereu incompletă, în ciuda oricărei metode de a vedea plinul din pahar. Viața pur și simplu este și totodată e cel mai prețios dar, iar ceea ce ea ne oferă fiecare dintre noi credem și numim în funcție de cine suntem noi. Mai mult înăuntru, mai puțin afară!Sunt provocări pe care le trecem pentru a învăța ceva despre noi, despre lume, despre iubire căci lucrurile durabile și cu adevărat importante sunt făcute din iubire. Ura distruge. Răutatea distruge. Răzbunarea distruge. Nemulțumirea distruge. Inițial pare că distrugerea îl afectează doar pe celălalt, dar de fapt ne distruge pe noi înșine. Eu m-am confruntat din plin cu o nemulțumire agresivă și am fost aproape tot timpul de partea ei până am văzut că zâmbetul meu e fals, gesturile mele sunt dârze, iar privirea obosită. Tot ce simțeam se vedea pe față. Da, multe lucruri nu mai sunt la fel, dezordinea din casă e la ordinea zilei, capriciile copiilor nu se termină cu o jucărie nouă, iar banii nu sunt destui niciodată...și încet încet se naște invidia, iar din ea ceva mai grav - nemulțumirea și se adună la acel sentiment copleșitor moștenit de nemulțumire...Să accept viața așa cum vine ea, să fiu puternică în ciuda tuturor schimbărilor și să fiu bună cu mine, cu cei din jurul meu. Să mă bucur de iubire, nu de neiubiri, să accept bucuria și supărarea copiilor mei cu inima, nu cu rațiunea, să mă bucur de fiecare nouă zi, de fiecare zâmbet, să-mi înalț sufletul de fiecare dată când copiii mei găsesc alinarea în brațele mele - atunci când plâng, când iubesc, când sunt dezorientați, când sunt foarte fericiți și entuziasmați. Cât de miraculoase sunt brațele unui părinte, privirea sa împăciuitoare, vorba sa bună și inima curată! Nu există moșteniri mai importante. E ceea ce clădim în ei. E ceea ce clădim în noi. Și-am plâns... aproape din senin, cu lacrimi înghițite și curate de parcă și plânsul se temea să se exteriorizeze. Și am scris pentru că scrisul e felul meu de-a FI și nu am scris ca dovadă că toate frustrările și lecțiile s-au terminat, ci ca o dovadă că totul abia a început! 
Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon
 📖 Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon#istoriaprinochiioamenilor @blackbuttonbooks vă mulțumesc pentru că ați scos la lumină această carte și datorită căreia am pășit pe urmele scriitorului Aleksandar Hemon la Chișinău.Tind să fiu subiectivă în aprecierea acestei mari cărți pentru că o parte din poveste se petrece la Chișinău, iar istoria copilului evreu, Lazarus,  care a scăpat de pogromul din 1903 e de fapt o tragedie la nivel de națiune, iar pentru mine istoria e despre umanitate în general, pentru că micile istorii personale scriu marea istorie. Aleksandar Hemon, el însuși un emigrant, reușește să împletească istoriile personale cu marea istorie și o face cu o sinceritate uluitoare care-l face vulnerabil în fața cititorului și oare nu asta oferă unei opere de artă valoare?!Scriitorul reconstruiește drumul lui Lazarus de la Chișinău la Chicago, îi oferă un trecut și o istorie, îi oferă amintiri și vise, frici și coșmaruri, iar libertatea pe care Lazarus speră să o găsească la Chicago are un punct terminus, acolo unde libertatea fizică se transformă-n libertatea sufletului. 

Istoria pogromului de la Chișinău, istoria evreului Lazarus și a familiei sale ne dezvăluie sentimentele copleșitoare ale scriitorului - emigrant, războiul Iugoslaviei din 1992 și lupta cu anarhismul din America anilor 1900. E o carte necesară!Poza este făcută la Cimitirul evreiesc din Chișinău.
Zbor frânt de Vladimir Beșleagă
 #citescscriitoriautohtoni O poveste de viață împărțită de cele două maluri ale Nistrului, o poveste care-și poartă ecoul în sufletul personajului de-a lungul întregii sale vieți. Nistrul devine el însuși un personaj, am tradus toate scufundările și ieșirile din apă drept scufundări și reîntoarceri în propriul suflet, iar mâlul de la fundul râului e doar tremurul ce zace totdeauna la fundul sufletului. 

Experiența războiului prin ochii unui copil e devastatoare, căutarea fratelui, căutarea tatălui devin obsedante pentru că, dincolo de patriotismul și legile războiului, există acea întregire pe care ți-o oferă familia și nimic altceva. Nici anii care trec, nici durerea care zice că se uită, omul e complet atunci când cresc sub el rădăcini, și de multe ori aceste rădăcini sunt mai importante în planul metafizic al vieții. O carte dedicată mamei, relația mamă-copil e atât de puternică încât chemarea mamei e un fel de pace lăuntrică: "Ma-a-mă! (...) Strigătul acela a acoperit răcnetele, împușcăturile dimprejur - din toate părțile, strigătul acela l-a ridicat din fundul tranșeei, a simțit iarba sub picioare, iarbă moale, troscot verde (...)".Zbor frânt de Vladimir Beșleagă a văzut prima apariție în 1966 și este unul dintre cele mai bune 5 romane basarabene din ultimii 50 de ani! Plecăciuni, Maestre!
Un apartament la Paris / Michelle Gable
 Am fost fascinată de jurnalele acestei curtezane sclipitoare din perioada Belle Epoque - Marthe de Florian! Dacă povestea lui April mi s-a părut previzibilă, atunci Marthe de Florian m-a făcut să văd cu ochii minții acele rochii spumoase, acele terase pline cu oameni și băutură și acel Paris strălucitor, care-ți oferea pe tavă tot ce doreai, un oraș al posibilităților. În Parisul Belle Epoque se adunau scriitori,pictori, arhitecți, modelieri, în căutarea inspirației și în răsfățul dezmățului. Cartea are la bază fapte și oameni reali, iar ceea ce face scriitoarea, Michelle Gable, devine redarea autentică a unei perioade istorice demult apusă, dar și portretizarea unor personaje - emblemă ale perioadei respective.

Apartamentul demimondenei Marthe de Florian a fost într-adevăr descoperit intact după 70 de ani cu toate mobilele, tablourile și lucrurile lăsate acolo. Tabloul lui Boldini este pe drept vorbind un tablou nemaipomenit de frumos, am căutat și celelalte lucrări ale pictorului și sunt de o frumusețe izbitoare, nu în zadar fiind cel mai celebru portretist din lume în perioada dată!Dincolo de ocupația Marthei, de toți bărbații care-o venerau, de toate femeile care-i imitau rochiile și coafura, presupun că pentru Marthe toate astea nu au fost decât o carapace sub care își ascundea nevoia de iubire, nevoia de a-și întemeia o familie și cine știe câte lacrimi a vărsat această femeie sclipitoare, că doar atunci Parisul nu credea în lacrimi!
Parisul nu se sfârșește niciodată / Ernest Hemingway
 ♥️Parisul nu se sfârșește niciodată 💙Hemingway scrie această carte de memorii 30 de ani mai târziu decât evenimentele pe care le povestește despre perioada primei căsătorii și anii petrecuți la Paris, 1921 - 1926.Eu acum citesc "Soția din Paris" de Paula Mclain, care e considerată o replică a cărții lui Hemingway "Sărbătoarea continuă". Este o diferență mare între aceste 2 cărți, evenimentele sunt la fel,dar Paula Mclain le oferă căldură, emoții, oricum o să revin cu o părere mai amplă după ce termin Soția din Paris.

Stilul lui Hemingway e cumva sec, el relatează evenimentele într-un mod laconic eliminând "cuvintele de umplutură" și emoția, personajele amintite în carte sunt creionate doar în baza activității lor și felului de a acționa, iar Hadley, soția sa, apare în carte de câteva ori, dar relația lor nu mi se pare una de iubire, nu pot să nu fac comparația cu Soția din Paris, care oferă o portretizare interioară a personajelor.După ce am terminat Sărbătoarea am înțeles de ce Hemingway scrie "direct și la temă". Scriitorul a luptat pe front, a fost împușcat aproape mortal și consider că odată ce vezi cu ochii tăi această față a războiului, când vezi moartea în fiecare zi și nu ca  motiv eroic, atunci probabil că viața de după război devine un motiv de a trăi fiecare clipă, de a lăsa deoparte toate dantelele și fanteziile și pur și simplu de a te bucura de simplitatea vieții. Ultimul capitol al cărții - Parisul nu se sfârșește niciodată - e preferatul meu, dar e și capitolul în care Hemingway își deschide sufletul și vorbește despre iubirea pentru Hadley și regretele cu privire la despărțirea lor. Cu toate că eu am sesizat un ton de apărare și justificare în unele propoziții, arogantul și îngâmfatul Hemingway, cum îl numeau unii cunoscuți din Paris, își arată vulnerabilitatea.Mi-a plăcut cartea, am fost fascinată de librăria Sylviei Beach "Shakespeare and Company", de pasajele dedicate literaturii ruse, mi-a plăcut și faptul că Hemingway nu a înflorit anii petrecuți la Paris. A scris despre sărăcia în care trăiau, despre condițiile minime de trai, despre băutură și spiritul său de învingător, dar și despre cât de greu e să scrii bine!
Arcul de triumf / Erich Maria Remarque
      Arcul de triumf nu e o carte, e o stare care se infiltrează în mintea și sufletul cititorului. M-am oprit adesea în timpul lecturii și m-am întrebat "de ce?" revoltată de natura oamenilor, de faptele lor și de cursul istoriei. În acest labirint al întrebărilor fără răspuns, Erich Maria Remarque mi-a luminat tot timpul drumul prin scrierea sa și prin personajul său, doctorul Ravic!Eu am știut că o să revin la Remarque după ce am citit "Pe frontul de vest nimic nou", am știut că o să găsesc aceeași scriere profundă, sensibilă, vulnerabilă, dar Arcul de triumf e mai mult de-atât, e o viață întreagă care pe alocuri îți face pielea de găină, iar alteori te face martor al unor sentimente intime. Și nu pot să schimb cursul cărții, pot doar s-o iau în inima mea și s-o port cu mine. E o comoară literară! Arcul de triumf devine el însuși un personaj și chiar dacă nu se întâmplă multe lucruri legate de Arc, se întâmplă esențialul. El devine un simbol al răsăritului și apusului iubirii dintre cele două personaje. În momentul când Ravic și Joan fac cunoștință, Arcul de triumf "în depărtare, plutind parcă și întunecat, se profila masiv pe cerul ploios" și ultima filă a cărții,când toate par să se sfârșească, Arcul de triumf apare din nou, de data asta prin absența sa "o beznă atât de profundă încât nici Arcul de Triumf nu se mai zărea."

El, un chirurg profesionist, un refugiat, ea, o actriță străină, o femeie dornică de viață și strălucire, Ravic și Joan. Ce îi poate lega pe acești doi oameni diferiți și străini? În primul rând Parisul, orașul luminilor, orașul care trepidează de viață, rafinament și strălucire fix înainte de începerea războiului; și apoi iubirea, acest sentiment unic care-l face pe om să se simtă întreg și important!Parisul interbelic a fost ceva de vis, un oraș al poftelor, al băuturii, al bordelurilor, dar și cel mai frumos oraș al iubirii. Jurăminte, daruri, Riviera, coniacul, personalități, baluri - așa a arătat Parisul până-n ultima zi a războiului, până-n acel iulie 1939.Parisul o schimbă pe Joan, acea femeie indiferentă și pustiită de viață de la începutul romanului devine o femeie dornică de atenție și iubirea bărbaților. Iar Joan îl transformă pe Ravic, acest refugiat pentru care viața a rămas în trecut, iar fiecare zi e trăită din pură obișnuință, simte din nou fiorii dragostei. Lupta sentimentală cu Joan nu e decât o luptă cu sine însuși, în care trecutul revine iar și iar, iar bariera dintre ei îi separă. Dar oare iubirea ține cont de apropierea sau distanțarea fizică? Iubirea e mai puternică de orice barieră și chiar dacă nu se dezlănțuie în brațele iubitei sau iubitului, ea se dezlănțuie în interiorul ființei și face ravagii, călcând în picioare toate principiile omului și toată apărarea sa.Sfârșitul m-a durut, dar cred că era inevitabil să existe anume acest sfârșit. Remarque a adăugat acestui sfârșit crud o scenă monumentală, grăitoare și emoționantă și anume scena când cei doi iubiți își vorbesc fiecare în limba sa. Un moment care exemplifică distrugerea oricăror bariere, stereotipuri și apropierea aceea sacră, mult mai profundă decât apropierea intimă! E un tablou al iubirii pe care nu l-am mai găsit atât de frumos pictat în literatură! Remarque, ce-ai făcut cu mine? Ne-ai dăruit tuturor nu doar unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste, dar și unul dintre cele mai frumoase personaje, un roman despre război și sechelele acestuia, despre felul în care iubirea poate din nou sufla viață în sufletele pierdute, un roman despre identitate și responsabilitate, despre prietenie și despre frumusețea Parisului. Ai făcut din Paris un personaj viu, colorat, cu miros de coniac și cu imaginea strălucitoare de viață și iubire a unor timpuri demult apuse!
Câte poveri încap în sufletul unui om? Alegerea Sofiei de William Styron
    Marele scriitor american William Styron afirmă că o carte bună te lasă la finalul lecturii epuizat. Ei bine, fix așa mă simt eu după Alegerea Sofiei, un roman monumental scris de Styron. Și ca să mă înțelegeți, nu e vorba de o epuizare zadarnică sau netrebuincioasă, mai degrabă o epuizare a minții și a sentimentelor de înțelegere și de cuprindere a  subiectelor abordate, despre natura omului, indiferent de culoarea, sexul sau trecutul său, o carte care nu doar m-a făcut să stau tot timpul cu creionul în mână, dar care m-a îmbogățit cultural, moral și mi-a adus o anumită comprehensivitate asupra temelor abordate. Și sunt multe teme minuțios documentate, dar cumva scriitorul, printr-o măiestrie uluitoare, reliefează psihologia individuală a omului, a personajelor în timpul evenimentelor generale.  Atât binele cât și răul încep cu fiecare dintre noi. E un peisaj bucolic, poate chiar romantic aceste închipuiri ale noastre ca fiind oameni buni și generoși (mă refer la natura empatică a omului) pentru că deținem aceste două forțe extreme ale binelui și răului, și în dependență de cum răspundem lumii, de reacțiile noastre ce țin de rutina zilnică,fac să depindem, în mare măsură, de una dintre cele două forțe.  

Alegerea Sofiei e o carte mare și nu mă refer la numărul de pagini (725), măreția i se datorează stilului de scriere, o rememorare a evenimentelor, dar totodată și o constituire a lor; îmbinării istoriei universale cu istoriile personale ale personajelor și poate cel mai mult ce m-a impresionat pe mine este analiza minuțios documentată despre Holocaust, o analiză magistrală a unor înfăptuitori ai acelor evenimente, axată pe substratul interior al acestor oameni. Nu știu cât e de corect să le atribui acestor înfăptuitori ai răului calificativul de oameni, dar mă bazez pe unele exemple pe care le aduce Styron, cum ar fi, cel al conducătorului lagărului de la Auschwitz, Hoss, care înainte de a fi executat în 1947, își scrie memoriile în care se observă un umanism acoperit de nevoia de supunere a unui militar față de regim, dar și frica pe care, presupun, au avut-o chiar și cei mai apropiați oameni față de Hitler. Un respect și un patriotism bazate pe frică depărtează încet omul de credințele sale, mai ales că ei vedeau foarte bine atitudinea față de trădare, oricum ar fi arătat ea. Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc la faptul că anume Hoss a venit cu ideea camerelor de gazare...așa încât nu știu cât de obiectiv pot vedea omul Hoss și conducătorul lagărului Hoss ca două fațete ale aceluiași om."A trebuit să par rece și indiferent față de evenimente ce ar fi frânt inima oricărei ființe înzestrate cu sensibilitate umană." (din memoriile lui Hoss).Alegerea Sofiei e povestea unui tânăr cu aspirații de scriitor, compusă și din autobiografia scriitorului, care în timp ce lucrează la prima sa carte face cunoștință cu o pereche de îndrăgostiți și cu care leagă o prietenie strânsă. Evenimentele de mai departe ne relatează trecutul Sofiei, o supraviețuitoare a Auschwitz-ului. Styron a lucrat la această carte 12 ani și toate datele adunate, într-o perioadă în care Europa încerca să ascundă ororile războiului, duc la o relatare exhaustivă și vie a tuturor evenimentelor din spatele gardurilor electrice ale lagărelor de concentrare,de exterminare în masă. "Există atâtea lucruri legate de acel loc de care lumea nu are încă habar, anunță ea vehement.""Multă vreme Sofia a refuzat să-mi povestească în amănunt sosirea la Auschwitz; poate se temea că și-ar putea distruge echilibrul interior, greu recâștigat, și poate a fost mai bine așa."Evenimentele din carte surprind  cititorul cu noi relatări, cu o deformare a primei relatări a Sofiei pe măsură ce Sofia descoperă un confident înțelegător în Stingo, naratorul cărții, tânărul cu aspirații de scriitor care devine un scriitor remarcabil.Cred că cel mai zbuciumat și tensionat episod pentru mine a fost momentul în care Sofia face prima sa alegere, cea mai imposibilă alegere dintre toate și acest drum de la acea alegere până la ultima alegere a Sofiei nu a fost decât un drum al vinovăției și al urii față de sine, un fenomen întâlnit la oamenii supuși unor tratamente inumane.

Istoria a arătat de atâtea ori că în spatele marilor orori au stat oamenii, civilii. Peste tot se vorbește de o exterminare în masă a evreilor, dar în lagărele de concentrare au fost exterminați mii de țigani, copii, polonezi, ruși etc. și dincolo de toate legile hitleriste, oamenii lagărelor au fost niște asupritori nemiloși.  Binele mare se face din binele mic. Marea și Mica Istorie nu încetează să se întrebe: care a fost vina acelor oameni?  Cine are drept de viață și de moarte asupra omului dacă nu Dumnezeu?!  Oare răul s-a terminat odată cu înfrângerea lui Hitler? Răul, ca și binele sunt două forțe perpetue și uneori se află într-o proximitate atât de mică încât le putem confunda și ele nu pot fi extirpate din oameni, din lume. Putem îmblânzi răul prin bine, dar istoria contemporană ne arată că suntem incapabili încă să îmblânzim răul din noi. Nu e vorba de crime sau jafuri, e vorba de cuvintele pe care le aruncăm în oameni, de atitudinea ierarhică bazată pe orgoliu, pe hotărârea noastră de a fi buni, dar nu înainte de a mai răspunde cu aceeași monedă etc.Hitler, Stalin, Himmler, Beria, Mussolini au devenit "mari" pentru că au fost încurajați și susținuți, practic au fost ridicați de oameni. Așa cum a fost și Dumnezeu odată, slăvit și cântat de oameni, respectiv "mare", dar l-am înlocuit cu noi și noi idoli.  Poate una dintre greșelile omenirii e faptul că ne schimbăm atât de des idolii, credințele și nimic nu reușește să ia forma veșniciei în sufletele noastre? Or, omul se pierde pe sine însuși atunci când își pierde inocența și eternitatea sufletului!
Woldemar de Oleg Serebrian
    Întotdeauna mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite pentru o carte care mi-a plăcut în mod deosebit. În copilărie eram atât de fascinată de cărțile cu povești încât la un moment dat, nu mai știu câți anișori să fi avut, poveștile s-au cuibărit în sufletul meu și de-atunci ele au devenit o parte importantă din lumea mea!Astăzi pot să spun fără rușine că eu am fost un copil inadaptat și sunt aproape convinsă că fiecare dintre noi s-a simțit la fel. Cred că fiecare copil se naște cu o lumină dumnezeiască și cu un suflet pur și curat, dar în timpul copilăriei, în timpul maturizării învățăm să devenim obișnuiți. Pentru că așa e comod tuturor. Mulți dintre noi, din păcate, devenim obișnuiți, pierdem acea legătură firavă cu sacralitatea din interiorul nostru. Alții pur și simplu par că sunt obișnuiți, dar clipă de clipă, în interiorul lor, se dă o bătălie între a fi și a părea. Am fost copilul retras, copilul însingurat într-o familie numeroasă. Am fost colega tăcută și eleva docilă. Am fost fata cu coșuri, fata lăsată mereu în umbră. Tonul acestor cuvinte nu este regretabil. Nu mai este regretabil. Astal e ceea ce se vedea. Eu locuiam în altă lume, dar mă dureau multe lucruri din lumea pe care-o frecventam zi de zi. Cum eram la 7 ani? Eram în clasa întâi. Mă aflam în centrul unei intersecții și încercam să găsesc drumul corect. Îmi plăcea la școală, îmi plăcea cel mai mult să citesc, dar îmi era groază să ridic cele 4 etaje până la clasa mea. Am crescut cu acele scări periculoase în mine, m-au urmărit mulți ani coșmaruri în care cad în gol de pe acele scări. Cât de mult ne influențează  locurile în care trăim. La fel ca oamenii, la fel ca vorbele!

Woldemar a venit ca un ecou liniștitor al trecutului meu, o parte din mine a fost întotdeauna asemenea lui Woldemar și eu mă bucur că acea parte a rămas vie. Eu și astăzi sunt uneori considerată o ciudată, dar ce știu ei despre mine? De parcă nu am fi toți altfel?!Aceste două voci ale romanului se împletesc atât de armonios și astfel povestea din carte ia forma unui tot unitar într-un spațiu atemporal, de parcă sufletul nostru ar avea vârstă... Vocea unei femei ajunsă la vârsta când sufletul cântărește mult mai mult decât materialul și vocea unui copil care se descoperă pe sine însuși. Mi se pare dificil să treci de la un plan la altul, să faci diferite aceste două voci, dar afirm cu certitudine succesul scriitorului. Cel mai impresionant mi se pare curajul de a fi vulnerabil al omului, al diplomatului Oleg Serebrian. Într-o lume a rigorilor și a legilor, Oleg Serebrian își dezvăluie fragilitatea și totodată sensibilitatea sufletului. Fraze muzicale, pătrunse de o profunzime a gândirii și o viziune spirituală asupra vieții, abilitatea de a împleti istoria omenirii cu istoria personală a firii omenești, evocarea trecutului într-un prezent străin , redarea fidelă a Cernăuțiului sovietic  - sunt o putere incredibilă a scriitorului, dar mai ales a omului Oleg Serebrian. Unul dintre personajele preferate ale scriitorului e Peter Pan, tot Peter Pan e prietenul cel mai bun al lui Woldemar și printr-o coincidență cartea pe care o citesc acum copiilor mei e Peter Pan. Nu știu de ce, dar eu am simțit o legătură profundă, mai ales că băieții noștri se apropie de cei 7 ani importanți în viața fiecărui om.Despre ce e cartea? se întreabă cititorul acestui text. Cred că fiecare dintre noi ar vedea-o diferit și ar aprecia alte și alte plusuri. Doar fiecare vedem lumea așa cum este ea în noi înșine! 

O carte despre istoria neamului, despre aripile copilăriei, despre acel fundament al adultului, despre relațiile cu cei dragi, despre faptul că devenim în viață cei ce am fost în copilărie, despre evocarea trecutului și încercarea de a-l reînvia prin copii, prin realizări, despre puritatea și puterea sufletului, despre sensibilitatea firii omenești și rănile noastre interioare. Despre pilonii principali ai omului - credința, speranța, iubirea și visurile, dar și despre fericirea pe care rareori o bănuim - aceea de a rămâne toată viața copii - doar nu avem viziuni atât de înguste încât să evocăm vârsta, ocupația sau genul drept impedimente!
Abia când am devenit mamă mi-am dat seama de fragilitatea relațiilor umane
    Ieri am fost cu băieții în parc, nu că ar fi asta vreo noutate, dar mi-a cam dat întrebări atitudinea mea de ieri. În parc nu era multă lume, oricum noi ne străduim să ne izolăm cât putem. Băieții erau cu bicicletele. Mi-am pus de acasă o carte în rucsac.  Oricum, o carte am aproape întotdeauna la mine, dar foarte rar citesc în parc, foarte rar citesc când ies undeva cu copiii. În acel timp vreau să mă bucur cât mai mult de timpul petrecut împreună, dar și de frumusețea naturii. Eu sunt una dintre fiicele naturii! Totuși, la un moment dat, am deschis cartea să citesc o pagină, două. Eram cu un ochi în carte și cu unul la băieți. Tot ceasul cât am stat acolo m-am comportat de parc-aș fi fost un polițist care dirijează circulația: "mai încet", "nu te grăbi", "oprește-te", "fii atent" etc.În drum spre casă au început să mă năvălească întrebările. Încerc să am o relație de prietenie și încredere cu copiii, le ofer libertatea alegerii și exprimării, dar am unele momente în care mă transform într-o persoană nemulțumită de tot ce se întâmplă în jurul său, plus că, mai am uneori impulsul de a fi critică. Odată cu întrebările mă năvălește un sentiment grandios de vină. Știu că îmi scapă multe lucruri printre degete, uneori cu permisiunea mea, dar nu vreau să rămân față-n față cu vina.Odată ce mă concentrez pe cât de vinovată sunt, mi se anulează automat calitățile mele frumoase de mamă.Vina e grea, e o caznă periculoasă, care poate duce la victimizare excesivă, fie la nevoia de a pedepsi, aruncând vina asupra copiilor. Aceste atașamente prind rădăcini, astfel încât copilul de astăzi mâine va fi un adult temător, lipsit de încredere și va avea întotdeauna certitudinea că face ceva greșit. E foarte greu să ieși din aceste tipare.  Personal, nu doresc să transmit acest comportament copiilor, dar se mai întâmplă pentru că nu pot să iau în calcul doar cum se simte copilul, am și eu emoții. Eu sunt o persoană matură care poate înțelege riscul sau beneficiile emoțiilor pe care le simt, copiii abia le învață. Ei sunt doar la început de drum. Eu, ca adult și părinte conștient, pot să dirijez emoțiile mele, dar asta nu înseamnă că nu mă ia valul și nu clachez.

Sunt un părinte excesiv de grijuliu, mai degrabă excesiv de îngrijorător. Nu-mi pun această etichetă în frunte pentru a ieși basma curată, doar învăț ce pot să fac în anumite situații. Anume aceste îngrijorări, de multe ori inventate, mă fac să intru atât de bine în rolul de polițist. Uneori, îngrijorările mele mă fac să-mi doresc respectarea subordonării în relația cu copiii. După ce scap din ghearele egoului meu nemulțumit recunosc că toate fricile și frustrările mele sunt personale, nu sunt ale copiilor și nu sunt (întotdeauna) îndreptate spre copii. De cele mai multe ori mi-e frică de mine, de reacțiile mele, de vocile din capul meu. Și atunci când eu mă supăr pe copii, eu mă supăr, de fapt, pe mine - eu am goluri în educația lor, eu sunt un părinte permisiv, eu nu știu să pun limite, eu, eu, eu!!!Și acest sentiment de vinovăție e atât de dăunător relației mele cu copii, eu mă învinovățesc și încerc să repar imediat greșeala.Adevărul e că avem o gândire bazată mult pe standardele lui trebuie și anume acest trebuie ne împiedică să dăm ascultare vocii noastre interioare, să fim cine vrem să fim.Relația mea cu copiii e mai presus de acest trebuie, dar îl simt întotdeauna aproape de mine, uneori îmi țipă în ureche, alteori șoptește chinuit. Nu, n-o să avem niciodată relații perfecte; dacă lumea ar fi perfectă atunci omenirea nu ar ști ce este empatia, bunătatea, tristețea, bucuria, iubirea. N-am ști cum arată bucuria, dacă n-am fi triști și supărați. Perfecțiunea e suma tuturor imperfecțiunilor! Da, noi suntem uneori răi, egoiști, nepăsători pentru că nu suntem bine cu noi înșine. Degeaba îi spun eu copilului ce e bine și ce nu, dacă eu fac fix pe dos lucrurile sau dacă intonația mea transmite ceea ce simt. Copiii iau de la noi sentimentele, felul în care ne atârnăm de lucruri, de oameni, de fapte, atitudinea noastră, gesturile. Copiii ne citesc printre cuvinte. Astfel încât atunci când eu am așteptări de la copii și ele nu se împlinesc, pe moment pot să răbufnesc, dar după aceea încerc să le explic miezul comportamentului meu. Asta nu scade din intensitatea sentimentelor de vină care mă copleșește, în primul rând asta mă ajută să dezvolt relații calde și sincere bazate pe încredere, susținere, iertare și iubire!Și-atunci ce fac cu vina? Nu-i dau importanța pe care o cere. Ea e o strategie a minții, eu îi fac zeci de scenarii; ea mă face să-mi fie frică, eu încerc s-o pasez mai departe; ea îmi ocupă tot spațiul gândurilor, eu aleg să fiu prezentă în viața mea și a copiilor! Ea rămâne întotdeauna cu mine, dar nu întotdeauna are puterea la care râvnește. Puterea e în sufletul meu - să dăruiesc iubire, în mâinile mele - să îmbrățișez oamenii dragi, în ochii mei - să transmit lumină și poftă de viață!
Crimă și pedeapsă / F. M. Dostoievski
    Universul dostoievskian este universul psihologic al conștiinței omului. Omul nu doar se naște, crește și deprinde anumite capacități de existență într-o societate care militează pentru oameni supuși, tăcuți; omul își permite să simtă, să gândească de sine stătător, omul își permite să se definească de restul oamenilor, are curaj să meargă împotriva curentului și să spună ce gândește. Astfel de oameni populează universul dostoievskian. Dostoievski nu creează personaje bune sau rele, el umanizează personajele sale, ele parcurg labirintul vieții lor, ele cred, greșesc, iartă, urăsc, se împotrivesc, se supun, se tem, se chinuie, iubesc!Poate oare o singură faptă necuviincioasă să salveze umanitatea? Ce forță există pe lume care poate purifica sufletul omului? Acestea sunt întrebările pe care și le adresează necontenit personajul central al cărții, Raskolnikov.El este tipajul omului inadaptat, omul care, de fapt, la nivel metafizic, ridică alte întrebări care țin de crimele comise de oamenii legii, de oamenii pentru care puterea este un instrument de a obține tot ceea de ce au ei nevoie. Când vorbesc de crimă nu mă refer neapărat doar la asasinări, cât la nedreptatea comisă. Din timpurile lui Dostoievski nu au evoluat lucrurile, ne place să credem că am evoluat, dar evoluția omului nu înseamnă că are acces la diferite tehnologii, evoluția omului este despre înfrângerea răului care zace în fiecare din noi.Dostoievski a reușit prin excelență să pună în lumină omul simplu, omul chinuit de conștiința sa și omul superior (conform sistemului social) care crede că i se poate orice, care scapă basma curată și trăiește cu aceste beneficii fără să-i pese de consecințe și de celălalt.

Raskolnikov se eschivează de la consecințele faptei sale, doar că libertatea fizică nu poate subjuga libertatea sa interioară căreia îi iau locul suferința,chinurile, caznele. Iată cum închisoarea face parte din om. Caznele psihologice și frica pe care le trăim ne afectează atât sănătatea fizică cât și cea psihologică, morală.  A înnebunit, spunem despre acești oameni, dar de fapt nebunia e frica pe care o trăim, chinurile care ne invadează gândurile și lașitatea care ne împiedică să fim umani!

Dostoievski e un psiholog desăvârșit, nu inventează personaje, el le lasă pe fiecare dintre ele să-și trăiască viața, le dă șansa să rămână oameni indiferent de greșelile lor, le oferă libertatea de a alege și de a se salva. În funcție de conștiința lor, în funcție de virtuțile creștine și interioare, fiecare dintre ele își primește rostul în viață. Poate fi iubirea virtutea purificării omului? Înainte de a ajunge la iubire, omului îi este destinat să se căiască, să caute alinare, să parcurgă acea închisoare interioară care-i ține sub lacăt libertatea și curajul de a fi om!Suferința e o mare încercare și o mare eliberare, acesta mi s-a părut a fi unul dintre laitmotivul cărții.Întreg ansamblul cărții este o capodoperă despre ce înseamnă să fii om, despre puterea conștiinței, despre puterea credinței și a prieteniei, izbăvirea prin iubirea mamei la început și apoi cunoașterea acelei iubiri care permite vieții să ia locul teoriei, care rupe lanțurile invizibile în timp ce omul totuși își ispășește vina în închisoare.
Câte femei încap într-o femeie? Câte voci?
Cât timp îi trebuie omului pentru a se cunoaște? Mă întreb și caut răspuns, un răspuns care știu că nu există, dar mă întreb într-o stare în care minimalismul cunoștințelor mele se ciocnește cu multitudinea de lucruri pe care-aș vrea să le cunosc. Un alt om, o altă idee, un alt fel de a vedea lucrurile mi se par întotdeauna mai bune decât ale mele. N-am fost niciodată încrezătoare în mine însămi. Am avut momente în care mă priveam în oglindă în scutul meu strălucitor, dar am avut mai multe momente când cerșeam viziuni, păreri, de parcă lumea mea n-ar putea funcționa fără vocea celorlalți. Îmi arunc apă rece peste față și lupt zilnic cu o parte din mine care este construită din frică, îndoială, rușine,vină. Sunt la vârsta la care n-ar trebui să-mi mai pese de această parte din mine, dar totodată sunt la vârsta la care mă gândesc conștiincios la ce sunt dincolo de toate decorurile părerilor.  Trebuie să recunosc că e destul de anevoios drumul spre sine, doar în teorie sună frumos, cu diferite etape și cerințe. În viață, de cele mai multe ori, teoria se dărâmă într-o clipă și rămâi doar tu și realitatea. Cel mai ușor e să fugi de tine, să te justifici, să inventezi niște texte despre cine ești și să mergi înainte până ajungi să crezi că asta e realitatea.Pe de-o parte, mulți ani trăim în această stare și ne simțim destul de bine, dar pe de altă parte, la un moment dat, la o anumită vârstă, nu contează fizică sau vârsta sufletului, te trezești dialogând cu conștiința. Vocea conștiinței e uneori foarte sâcâitoare, provoacă îndoieli și dubii, te face să privești altfel lucrurile, dar adevărul e că această voce e legătura dintre tine și sine. De aici începe o călătorie frumoasă, cu bune și cu rele, și această călătorie nu are o destinație specială și nici un program definit, e o călătorie pentru toată viața, însăși călătoria e destinația!

Sunt o femeie cu mai multe voci în mine, sunt o matrioșkă cu multe femei și toate sunt eu. Sunt diferită și totodată sunt una și aceeași. Uneori sunt muzică, alteori furtună, în unele zile sunt caldă ca soarele primăverii, alteori sufoc, iar în alte zile pot fi rece ca gheața. Am momente în care sunt de o naivitate copilărească, iar alteori sunt atât de devotată orgoliului meu încât nu văd situația reală. De cele mai multe ori aleg să fiu "fata bună", dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc să fiu "fata cea rea", și chiar sunt!Mi-a fost greu să mă împac cu toate aceste roluri, mereu mă ciondănesc cu mine însămi, dar am învățat să accept că sunt așa cum sunt, mai mult decât atât, vreau și pot să-mi îmbunătățesc unele aspecte. Și-n tot acest timp, mă însoțește o voce care vrea cu tot dinadinsul să mă ascund în cochilie, să tac, să zâmbesc, să zic da când vreau să zic nu. Vocea prejudecăților. Toți o avem, nu e ceva ieșit din comun. Vocea care ne șoptește mereu că e foarte rău să depășim anumite limite. Cât de fidelă am fost acestor limite. Încă mai sunt. Limite care sunt pur și simplu o voce, nimic mai mult. La școală n-am ridicat mâna să răspund, m-am justificat mereu pentru opiniile mele, n-am avut curaj să port rujul roșu, să ies în evidență. Am fost pe rând naivă, clovn, victimă, agresor (comportamentul pasiv-agresiv), autentică, vulnerabilă, victimă. Și întotdeauna o să fiu un pic din fiecare, personalitatea mea e construită din aceste cărămizi. Nu-mi place, nu zic asta cu mândrie, o spun cu acceptare. O să fiu din fiecare câte-un pic, dar am învățat să mă controlez. Dacă văd că o dau prea mult în victimă, încep să privesc miezul lucrurilor, dacă prefer pasivitatea, atunci îmi controlez agresivitatea gândurilor, gesturilor. E greu, dar nu imposibil. Cu fiecare încercare, devii mai bun, ajungi să te cunoști din ce în ce mai bine.Astăzi ne jucam cu băieții într-un joc cu imagini. Pe unul dintre carduri erau desenate două baloane și doi șoareci. Sarcina era să facem un mic text despre imagine. Unul dintre copii își spune în felul următor povestea: "un șoarece are balon, iar celălalt șoarece nu are balon, atunci el își aruncă coada sus, aceasta se rupe și se duce după balon." Cealaltă poveste sună cam așa: "odată trăiau pe pământ două baloane, iar sus zburau doi șoareci, pentru că toată lumea era cu picioarele-n sus."Le-am spus că mi-au plăcut ambele povești și că mă bucură faptul că văd lucrurile în felul lor, iar vocea prejudecăților a fost nevoită să se declare învinsă pentru că cât pe ce și nu le-am spus copiilor: poate altă poveste, poate șoricelul cu balon vrea să-l ajute pe celălalt șoricel etc.", dar am tăcut și am zis ceea ce trebuia să zic.Suntem toți diferiți, vedem diferit lucrurile, iar acesta nu este un motiv să ne supărăm unii pe alții, să ne îngâmfăm, să închidem guri și să băgăm cu forța idei în cap.
20 de ani în Siberia. Amintiri din viață
      Am mai spus-o de-atâtea ori pe acest blog, dar o să mai povestesc o dată despre o parte a copilăriei mele. Când eu m-am născut, părinții mei au început să construiască o căsuță de la zero, cu puterea mâinilor lor și cu puterea credinței în Dumnezeu că se vor isprăvi cu toate. Bunica din partea tatălui a fost întotdeauna o femeie credincioasă, a mers regulat la biserică, dar are acel gen de credință care vine din suflet, credință care nu poate fi zdruncinată de nimic, dimpotrivă, când cei din jur încep să se îndoiască de puterea cerească, bunica se roagă mai mult.Când mama mea, la cei șapte ani pe care-i avea când a murit bunica, a rămas să facă față unei dureri, unui dor și unui șir de greutăți prea mari pentru un copil de șapte ani, ea și-a deschis inima credinței și puterii bunului Dumnezeu.Cea mai mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în satul bunicilor, satul de baștină al tatălui meu, un sat situat între două dealuri, un sat care mirosea a mere văratice, a struguri și a pâine coaptă.Eram un copil însetat de povești și bunica nu avea cărți din care să-mi citească, dar îmi spunea povestea vieții ei. Povestea unui război care a alungat-o pe ea și pe familia ei din propria casă, din satul de baștină. Povestea unui război care a izgonit-o în pădurile Cernăuțiului, unde cerșea o bucată de pâine și cutreiera pădurile în căutarea a ceva de mâncare. Nu mi-a povestit toate ororile prin care a trecut, bunicii și străbunicii noștri au ținut în tăcere durerea lor sperând că așa vor uita mai repede,...dar nu cred că le-a reușit să uite...Țin minte o vorbă a bunicii pe care n-am s-o uit niciodată: "prin ce-am trecut nu doresc nici la puiul cel de șarpe să treacă", și bunica nu a fost deportată, doar că războiul era pretutindeni la fel.Asta înseamnă să rămâi om, nu blestemele și ura îți oferă umanitate. Bunica mi-a transmis o adevărată lecție de viață, pe care, recunosc, uneori o uit și mă avânt după tot ce strălucește în lumea exterioară.20 de ani în Siberia e povestea a mii de oameni, o poveste înspăimântătoare și mângâietoare totodată spusă de o femeie curajoasă, care mai presus de sine și-a pus copiii și credința în Dumnezeu. Într-o lume în care e la modă să crezi în orice numai nu în Dumnezeu, această femeie, Anița, face o diferență enormă, iar vocea ei are un ecou nemuritor, un ecou care va întări credința, speranța și iubirea omului modern care încă crede.

Povestea Aniței e despre cum omului i se pot lua toate libertățile numai nu cea interioară și despre cum omul poate să rămână om indiferent de circumstanțe. În zilele noastre e tot mai greu să rămâi om, sunt atâtea tentații și se ridică pe piedestaluri non valori, ni se predică pe toate canalele posibile cum trebuie să fim, ce trebuie să îmbrăcăm și ce trebuie să credem, iar valorile interioare ale omului sunt socotite nule.Nu-mi imaginez durerea și spaima trăite de acei oameni despărțiți de tot ceea ce le era familiar și familial și duși la capătul pământului, într-un pustiu interminabil. Cred că cei care au supraviețuit au fost deținătorii unei bogății sufletești imense și pustiul pământului nu le-a pustiit sufletul și credința.Și Anița nu doar a crezut și a continuat să trăiască în acele condiții, ea a transmis mai departe, celor trei copiii, o educație aleasă bazată pe grija față de celălalt, pe bunătatea sufletească, le-a transmis copiilor acea credință nepieritoare care luminează întunericul.

Povestea Aniței m-a dus cu gândul la Zuleiha, la Victor Frankl, la bunica, la toți oamenii care au îndurat atâtea, dar nu și-au pierdut niciodată umanitatea. Când noi ne întrebăm ce este sufletul și ce sens au valorile interioare ale omului, libertatea interioară, când ne îndoim sau nu mai credem în Dumnezeu e momentul să ne amintim de acești oameni care au scris istorie!Această carte e un etalon al istoriei noastre, un exemplu despre demnitate, curaj, omenie, credință și cred că fiecare dintre noi ar trebui să citească această carte, să cunoască o parte a istoriei văzută prin ochii oamenilor și scrisă de cei ce au trăit această istorie!
Realitatea din spatele ecranului meu
      Mediul online e plin de modele de educație, dezvoltare, cunoaștere, de tipare perfecte de viață. Uneori simt cum mă frustrez că nu am aceleași posibilități pe care le au unii oameni de pe ecrane. Involuntar, mi se creează impresia că aș putea să-mi educ mai bine copiii dacă aș avea mai multe jocuri, jucării sau că m-aș simți mai adesea și femeie, nu doar mamă, dacă aș avea șansa să călătoresc singură, să comand mâncare la pachet acasă, să nu mai stau stresată în fața aragazului, cu șorțul mirosind a pârjoale și borș roșu. Ba uneori chiar mă gândesc că poate nu aș fi atât de țâfnoasă dacă aș citi mai puțin despre cât de mult greșesc în relațiile cu cei dragi și mai mult despre cât sunt de minunată, bună și înțeleasă.Poate că nu toți au aceste gânduri intime, dar uneori mă simt atât de atrasă de viața perfectă de pe ecrane încât mă irită complet realitatea chiuvetei pline, a gătitului interminabil, realitatea prafului care nu se mai termină, a miilor de firimituri de pe covorul din bucătărie, realitatea copiilor solicitanți și a unei mame obosite, realitatea care stă în spatele articolelor despre cum să fii zen și împlinită pe plan profesional și acasă. Really???? Există așa ceva?Poate sunt eu neîndemânatică, poate sunt singura care nu poate să lege armonios toate rolurile pe care le are, poate sunt ciudata care nu știe să pună limite sau sunt singura femeie care plânge uneori de neputință, de oboseală, de lipsa spațiului și a liniștii......dar sunt femeia conștientă că tot ceea ce simt e despre mine, că nu există vinovați sau acuzatori......sunt femeia care se bucură enorm de un apus sau de o floare sau de mirosul ploii......sunt femeia care nu încetează să creadă că iubirea e răspunsul la orice întrebare......sunt femeia care crede în Moș Crăciun, în Dumnezeu și în povești...

La un moment dat am renunțat să scriu despre relația cu copiii mei pentru că nu eram implicată de-adevăratelea. Alegeam să scriu despre emoțiile frumoase, despre clipele dulci, dar în spatele acestor texte rămâneau multe cuvinte nespuse. Și nu e corect față de mine. Ajungeam să cred că viața mea e numai miere și când simțeam gustul piperului iute mă apuca disperarea. Am luat decizia să fiu sinceră cu mine și tot ce-am scris de-atunci a fost despre intensitatea emoțiilor mele reale. Doar că multe dintre emoții nu se scriu, ele mă construiesc pe mine.Mediul online e un mediu al prieteniei, al perfecțiunii și al performanțelor. Știți ce-am învățat din toate frustrările mele. Am cunoscut un nou sens al cuvântului libertate. Fiecare om are dreptul la propria sa libertate. Mă pierd uneori printre portrete ideale și caractere desăvârșite, dar nu uit niciodată să pierd legătura cu mine însămi. Să nu pierd timpul cu lamentări, să nu mă compar cu alți oameni, să nu rămân blocată în motive pe care le inventez singură. Mai păcătuiesc uneori, dar învăț în fiecare zi să fac rai din ce am!Nu e corect față de alți oameni să simt invidie sau ciudă, în primul rând pentru că toate aceste sentimente trec mai întâi prin mine, iar apoi sunt la fel de liberă să creez o lume ideală virtuală. Nu-i așa?!Și, cel mai important aspect e faptul că nu pot să le cer oamenilor dragi să fie altfel, să-mi convină. Copiii sunt gălăgioși, se ceartă, se bat, se împacă, soțul are parte de o perioadă solicitantă, eu continui să gătesc de câteva ori pe zi, să răbufnesc de furie, să-mi iubesc copiii cu toată ființa mea. Aceasta e viața mea. Încerc să mă completez pe mine, să fiu mai răbdătoare, mai sinceră, mai caldă și să-mi amintesc mereu că sunt fericită datorită familiei mele, oamenilor care mă iubesc și mă susțin în ciuda tuturor supărărilor mele. Ei sunt realitatea mea, iar eu am responsabilitatea să fiu realitatea lor.Conceptul de familie e același peste tot, dar fiecare și-l construiește pe al său în funcție de condițiile pe care le are, de posibilități, de numărul copiilor, de graficul părinților, de prezența sau absența unei bone și multe multe altele. O să sune ca un clișeu, dar nu trebuie să ne comparăm decât cu noi înșine. Acesta e cel mai corect instrument. E greu, dar suntem mai înțelepți decât credem. Există o putere pe care nimeni nu ne-o poate lua. Puterea inepuizabilă a lăuntricului nostru! 
Rătăcirile fetei nesăbuite / Mario Vargas Llosa
A iubi e cel mai frumos verb al inimii, e poezia și drama sufletului nostru! Cum pot să spun că trăiesc dacă nu iubesc, cum pot să știu care dintre iubiri mă va face să zbor în înaltul cerului și care mă va doborî pe pământul pe care calcă picioarele mele? Privind retrospectiv nu pot decât să spun că am învățat ce e iubirea în momentele în care sufletu-mi plin de durere, se zvârcolea sub tălpile mele.Și totuși, iubirea nu ar trebui să doară...dar inima nu ne întreabă... doar ne izbăvește, din nou, prin alte iubiri - de sine, de viață, de oameni, de frumos, de natură!

Rătăcirile fetei nesăbuite e un roman de dragoste, un roman al obsesiilor și al dezamăgirilor purtând haina speranțelor.  Haina neobosită a veșnicelor speranțe!El e bărbatul timid și visătorul incurabil. Ea e femeia care acționează, e femeia metamorfoză care nu crede în iubire și iluziile ei. El vrea să fie. Ea vrea să aibă. O pierde de atâtea ori, își anesteziază durerea sufletului cu mai multă muncă, își promite s-o uite, o regăsește mereu alta și totuși, mereu aceeași și se lasă prins din nou în fărâmele de atenție și cuvinte pe care ea i le oferă.Această carte pe care marele Llosa o scrie la cei șaptezeci de ani ai săi ne prezintă două portrete psihologice complexe. În centrul poveștii pare să fie el, bărbatul visător, timid, rănit, el care-și dezgolește sufletul în pasaje sensibil scrise, în timp ce ea, o fată nesăbuită, pare să fie un personaj omniprezent, chiar și atunci când el nu știe nimic de ea. În culisele sufletului său, ea mi s-a părut o femeie sensibilă și fragilă, în ciuda aparențelor.Oricât ar părea că el e un băiețandru lipsit de voință și incapabil să pună capăt unei iubiri imposibile, el e, de fapt, bărbatul care-și asumă sentimentele și ghinioanele iubirii.Mi-a plăcut mult cartea, e scrisă parcă altfel decât Mătușa Julia și condeierul, dar personajul masculin pare să reprezinte același alter ego al scriitorului - ambițios să trăiască la Paris, bărbatul care iubește pasional și cu dorința de a deveni scriitor.Printre toate tomurile de dezvoltare personală, de non ficțiune, mai strecurați câte-o carte despre iubire. E uimitor ce minuni face cu sufletul omului!
Orașul fetelor / Elizabeth Gilbert
Dintotdeauna mi-a fost frică să greșesc în fața altora, am undeva în subconștient ideea fixă că o să mi se retragă iubirea dacă fac greșeli. Cunosc toate lucrurile astea precum iubirea nu se dă și nu se ia, dar am o frică interioară pe care e greu s-o alung.Totodată, mie, ca om al unei generații, îmi lipsește ideea că a greși e omenește, mai degrabă practica acestei idei și că a ierta nu e ceva rușinos. Viața nu e doar din linii drepte. Nu e perfecțiune, or perfecțiunea înseamnă un șir de imperfecțiuni.În ciuda acestei frici am trădat uneori oamenii. Pe moment nu mi-a păsat de consecințe. Trecerea timpului m-a transformat într-o femeie meditativă, introspectivă, nu că aș fi fost vreodată extrovertită. Și-n tot acest timp am cărat în spate vină, frustrări, teamă, rușine. Numai nu iertare. Iată lecțiile vieții!..Orașul fetelor e o poveste frumoasă, spusă de una și aceeași femeie, dar cu voci diferite, o voce a trecutului și o voce a prezentului, a înțelepciunii. Am empatizat de la primele rânduri cu Vivian, m-a făcut să-mi amintesc de minunata vârstă de 20 de ani, de dorințele și libertatea la care aspiram. Libertatea, în fiecare an e diferită. La-nceput o asemuim cu zborul din casa părintească, iar până la urmă înțelegem că e o stare a sufletului!..

Încă de la lansare cartea s-a promovat ca o carte ușoară, despre glamour și sex și nu înțeleg de ce. Da, e și despre glamour și sex, dar are niște mesaje profunde și sincere. Mi-a plăcut foarte mult partea a doua a cărții. Dac-aveam 20 de ani, cu siguranță aș fi fost înnebunită de prima parte a cărții.Elizabeth Gilbert scrie despre dorințele noastre feminine, despre dezamăgirile pe care le trăim, cuvintele ei transmit o încurajare că suntem minunate și bune și fenomenale și așa ar trebui să ne simțim. ..Îmi place mult Elizabeth Gilbert, acum ceva ani Mănâncă, roagă-te, iubește a fost cartea mea de suflet. Anul trecut am citit Lecții de magie, o carte care mi-a plăcut foarte mult. Orașul fetelor are vocea din prezent a scriitoarei. Eu o urmăresc pe Instagram și cartea are vocea și mesajele pe care le transmite. Să ne iubim mai mult, să credem în noi, să ne iertăm și să trăim viața cu plăcere și satisfacție!
Vecini în vremuri de restriște - Stat, antisemitism și Holocaust în Basarabia și Transnistria / Diana Dumitru
M-am trezit într-o zi că nu știu (mai) nimic despre istoria neamului nostru și mi-am zis că niciodată nu e târziu să aflu, să citesc despre un trecut pe care doar mi-l închipuiam folosind termenii - comunism, evrei, naționalitate, ocupație, strămoși etc.Pentru mine, istoria nu e despre cifre și cronologie, pentru mine ea e despre oameni. Îmi propun să dezvolt o nouă categorie de postări #istorianeamului #istoriaprinochiioamenilorPrima carte e un studiu comparativ "Vecini în vremuri de restriște" de Diana Dumitru...M-am născut într-un orășel din fostul județ Orhei și în copilăria mea am auzit deseori termenul "jîdan". Cel mai adesea îl auzeam atunci când maturii îl foloseau cu sensul de zgârcit, ceva de genul: "am fost la un vecin să cer împrumut, dar el nu vrea să dea, jîdanul". Mulți ani mai târziu am înțeles că "jîdan" înseamnă evreu și încă câțiva ani mai târziu am înțeles că "jîdan" este, de fapt,  un termen jignitor...

În Basarabia, evreii au fost denigrați ca grup cu mult înainte de declanșarea Holocaustului, încă din perioada Rusiei țariste...Autoarea studiului analizează implicarea civililor în acțiunile întreprinse împotriva evreilor, în linii generale descrie evenimentele istorice încă din anii 1800 pentru a introduce cititorul în tabloul integru al "chestiunii evreiești". Nu mi-a venit să cred că au existat atâtea pogromuri și masacre în Basarabia și Transnistria, atâtea lagăre și ghetouri de nimicire a evreilor. Și m-a îngrozit atitudinea majorității civililor care de bună voie au ucis zeci de evrei.Cartea are la bază un număr impresionant de surse și mărturii dintre care reiese că la baza conflictelor dintre evrei și neevrei a stat situația economică. Mulți oameni au ucis doar pentru haine. În 1941, când a început deportarea evreilor, cei mai mulți oameni au jefuit casele evreilor...Istoria ne arată că întotdeauna au existat OAMENI, oameni de aur, cum le zice tatăl meu. Acești oameni au ajutat evreii, i-au ascuns, i-au hrănit, mulți copii au fost adoptați.Textul inundă de mărturii înfiorătoare și conștientizez, încă o dată, că trăim în cea mai bună lume, dar oare suntem noi buni cu ea?!
Muza de Jessie Burton
Romanul Muza de Jessie Burton are unul dintre cele mai frumoase începuturi de carte și unul dintre cele mai frumoase sfârșituri:"Nu toți avem parte de încheierile pe care le merităm."și respectiv ultima propoziție:"Fiindcă, dacă am învățat într-adevăr ceva, acest lucru e că, până la urmă, o operă de artă e reușită atunci când creatorul său - (...) - e înzestrat cu credința care o însuflețește."Abia la sfârșitul romanului am descoperit acest lucru și asta mi-a reconfirmat faptul că citisem o carte absolut fermecătoare. Povestea care se ascunde între început și sfârșit e o poveste hipnotizantă, care m-a ținut lipită de carte.Această carte ar putea fi citită în multe feluri, în funcție de interesele cititorului, eu am citit-o ca o carte despre artă, despre ceea ce vedem noi, ca rezultat al actului de creație și povestea din spatele acestui act.Acum când scriam pasajele subliniate, mi-am dat seama că sunt câteva bucăți de text scrise impecabil, din punctul meu de vedere:"În unicitatea sa, eu deslușeam o multitudine de povești. Prin tușele sale, realizate cu măiestrie, eu experimentam niște trăiri metafizice. (...) Puteam bănui impulsurile din spatele deciziilor artistului, puteam medita la cum mă făcea să mă simt tabloul, dar îmi dădeam seama că n-avem să cunosc niciodată adevărul despre el."De asemenea, scriitoarea Jessie Burton vorbește în carte despre Războiul Civil spaniol, izbucnind înaintea celui de-al doilea război mondial, despre terorile la care erau supuși oamenii, despre lupta de putere care lăsa în urma ei moarte, foamete și suferință.

Cartea e scrisă în două planuri cu o diferență de treizeci de ani între ele și cu personaje diferite, dar care se leagă în una și aceeași poveste datorită unui tablou considerat pierdut în vremea războiului.Pictorul acestui tablou, Isaac Robles, e considerat un geniu al acelor vremuri și totuși el nu a pictat niciunul dintre tablourile sale.În anul 1937, într-un sătuc spaniol, se mută cu traiul o familie engleză. Olive Schloss este fiica unui dealer de artă și a unei femei fascinante, care din păcate se află cu un picior în mlaștina depresiei. Olive Schloss pictează sus în pod și își ascunde tablourile pentru că pe atunci pictura și femeile nu reprezentau tocmai o simbioză potrivnică. Femeile erau privite ideale pentru rolurile de mamă grijulie, de soție iubitoare, dar nicidecum cu aspirații artistice.Când face cunoștință cu Isaac Robles și sora sa Teresa, Olive se îndrăgostește la prima vedere de Isaac,  și aceste sentimente noi și puternice dezlănțuie puterea creativă și forța artistică a tinerei de nouăsprezece ani.Tablourile ei sunt semnate cu numele lui Isaac Robles, astfel încât pictorul, care nu a pictat niciunul dintre tablouri, devine celebru peste noapte.Treizeci de ani mai târziu, Odelle Bastien, o tânără, sosită la Londra de câțiva ani, primește o ofertă de angajare într-o galerie de artă. Un tablou care ajunge în această galerie devine puntea spre trecutul picturii și ni se arată astfel piesele lipsă dintre planuri. M-am gândit aici cum se pricepe arta să conecteze oameni, perioade și povești.Tânăra Odelle are o dragoste aparte pentru scris, dar timiditatea și neîncrederea o opresc din a-și face public această dragoste.Totuși, legătura ei cu Marjorie Quick, femeia care o angajează la galerie, o transformă pe Odelle într-o femeie curajoasă și încrezătoare.Și aici sunt niște pasaje absolut desăvârșite, scrise impecabil și totodată cuvintele freamătă de puterea scriitorului și apoi a cititorului:"Scrisesem atâta vreme pentru scopul anume de a fi apreciată, încât uitasem originea impulsului care mă făcuse să scriu; o creație pură, netulburată, existând dincolo de parametrii succesului și-ai eșecului. Iar undeva pe drum, acest "a fi bun" ajunsese să-mi paralizeze, de fapt, simpla credință că pot scrie ceva, orice."Ei bine, după ce am citit acest text mi-am dat seama cât de personală a devenit cartea. În ianuarie scriam un articol confesiune despre scris și "succesul" venit odată cu puterea like-ului de pe vremea când apăream pe Facebook și păreau atât de identice cuvintele.Textul meu:"Când am început să public pe blog primele texte eram, într-un mod fascinat de pueril, devotată actului de a scrie. Acesta era pilonul plăcerii mele.Foarte curând însă lucrurile s-au schimbat. Au venit primele aprecieri, comentarii și după un timp relativ scurt am început să fiu dependentă de aceste reacții virtuale,iar scrisul meu a devenit un chin, un efort zadarnic."Aproape de sfârșit mi-am dat seama de miezul adevărului, dar pe parcursul lecturii cartea m-a ținut în suspans, iar adevărul o mare enigmă, or adevărul în artă e o ficțiune pe care credem că o cunoaștem. Poate că acesta și este, de fapt, secretul artei.Istoria tabloului Rufina și leul, despre care se vorbește în carte, are o poveste adevărată și chiar mai mulți pictori au pictat-o pe Rufina, femeia care a refuzat să se dezică de credința creștină și care a fost pedepsită aspru. Este o poveste foarte frumoasă despre ambiție și iluzie, despre dragoste și decepție, despre artă și secrete, despre frică și curaj, despre eliberare și pierderea identității personale. Este povestea muzei!
Muzica sufletului / Brisbane / Evgheni Vodolazkin
    Avem multe libertăți, am învățat să introducem în propoziții cuvintele independență, democrație, dar fiind atât de ancorați în toate aceste libertăți exterioare, libertatea interioară unde mai e?Ne identificăm cu situația noastră materială sau rolurile sociale, dar oare știm cine suntem noi? Știm să ne decojim strat cu strat până dăm de omenesc?Evgheni Vodolazkin e unul dintre scriitorii mei iubiți pentru că stilul său de a scrie e muzica pe care dansează și se înalță sufletul meu. Cărțile lui Vodolazkin mă fac să devin mai umană, mai credincioasă, mai simplă.Brisbane e un vis, Brisbane e un oraș australian, Brisbane e o stare a omului.Povestea cărții ne este prezentată în două planuri, unul sub forma amintirilor, relatate de vocea unui scriitor, și altul e planul prezentului. Două voci diferite și același personaj - copilul și celebrul chitarist Gleb Ianovski.În urma cercetărilor mele am descoperit că Brisbane e o carte mult mai personală decât ar părea la prima vedere. Oricum, sunt de părere că fiecare ficțiune e o hartă din mai multe bucăți de viață.Evgheni Vodolazkin în copilărie a frecventat școala muzicală timp de 5 ani și la fel ca personajul din carte, Vodolazkin a cântat la început la dromă.Timp de 20 de ani Vodolazkin, scriitorul, nu a pus deloc mâna pe chitară și eu m-am gândit că această carte s-a născut din acel vis al copilăriei, care în carte devine realitate, or povestea spusă/scrisă e de fapt un vis împlinit. Vedeți voi, eu cred că oamenii se împlinesc și dincolo de realizările palpabile sau vizuale. Există realizări mult mai profunde care ne înalță pe alte trepte decât pe treptele de sticlă ale succesului. Există acea stare de pace lăuntrică, de liniște. Există Brisbane. 

"Când un arbore imens cu rădăcini adânci își ia zborul spre înălțimi - iată, tocmai asta este arta."Virtuozul chitarist, Gleb Ianovski, la 50 de ani părăsește scena din cauza bolii Parkinson. Vestea îl depășește, la un pas de depresie, Gleb se salvează prin muzică. Din nou. Doar că de data aceasta prin muzica sufletului. Pentru mine asta înseamnă Brisbane - tăcerea, cu sens de liniște și muzică, cu sens de veșnicie. Acolo unde se termină cuvintele începe veșnicia, tăcerea, muzica. Pe mine m-a dus cu gândul la cuvintele lui Nietzsche: "Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă.""Muzica este veșnicie? a întrebat Gleb. Părintele Piotr a clătinat din cap: muzica nu e veșnicie. Dar ea amintește de veșnicie - muzica profundă. Dar ce este veșnicia? a întrebat Gleb. Este absența timpului, a avansat Mefodii, ceea ce înseamnă absența morții. În final, este Dumnezeu, a spus părintele Piotr, Cel pe Care îl cauți tu."Personajele din cărțile lui Vodolazkin au dreptul la greșeală și totodată au dreptul la iertare, la căință și apreciez enorm faptul că scriitorul accentuează în fiecare carte a sa puterea credinței. Credința e colacul de salvare. Nimeni n-are nevoie de salvarea noastră în afară de noi înșine. Credem pentru sufletul nostru, pentru că suntem veșnici datorită sufletului nostru."Când sub picioare se întâmplă așa ceva, e mai bine să te ții de cer."Este o carte remarcabilă, temele vodolazkiene se păstrează și în această carte - tema timpului, a veșniciei, a morții, omenescul. N-aș putea să cuprind nici măcar în zece recenzii frumusețea acestei cărți pentru că ea devine o stare, cuvintele se transformă în emoții, în energie.Raiul este o stare lăuntrică, spune la un moment dat Gleb, păi eu cred că această carte aduce o bucată de Rai în sufletul cititorului. Să nu cădem pradă disperării e mesajul pe care-l transmite scriitorul prin cărțile sale,iar pentru mine cel mai frumos sentiment pe care mi l-a adus această carte e antiteza dintre sunetul muzicii și tăcerea sufletului. E divină și dumnezeiască această antiteză!
Să bați din palme cu o singură mână / Richard Flanagan
      Când eu eram mică, bunica îmi povestea despre cum au fost evacuați din case și din sat, ea și familia ei, și toți sătenii. Îmi povestea că au fost lăsați într-o pădure și cum mâncau coajă de copaci, cum fierbeau plante și strușcă și mâncau. Eu țin minte aceste povești, dar abia în ultimii ani am înțeles adevărata tragedie a părinților, bunicilor, străbunicilor noștri, adevăratele orori ale războiului. Bunicii și părinții noștri au decis să nu vorbească despre aceste lucruri crezând că poate astfel vor uita, dar nu se întâmplă așa niciodată. Războiul lasă ecouri adânci în sufletele oamenilor. Așa mi-a spus mama și eu o cred, pentru că mama a fost crescută de părinți care au încercat să supraviețuiasca în acei ani.Mi-am amintit de toate acestea citind cartea aceasta minunată "Să bați din palme cu o singură mână", scrisă de scriitorul contemporan australian Richard Flanagan.Să bați din palme cu o singură mână este o carte ce poartă în sine ecoul războiului și ecoul durerii.

Sunt două portrete psihologice foarte bine închegate, două vieți care continuă să se deruleze, fiecare mânată de propriul motor al existenței. Un destin plutitor pe apa vieții, măcinat de sentimentul pierderii, de la sensul vieții până la pierderea identității personale. Un portret psihologic creionat între durere, uitare și amintiri e cel al lui Bojan Bloh, tatăl Sonjiei și un alt destin, măcinat de resentimente și efortul de a uita trecutul, e destinul Sonjiei.Sunt câteva scene în carte pe care mi le-am imaginat vizual și sunt de așa intensitate încât am simțit că mă trec fiori. Spre exemplu, momentul când pleacă mama Sonjiei, fetița de 3 ani la acel moment, urmele lăsate în zăpadă și disperarea copilului care nu înțelege unde pleacă mama și pornește, desculț, în urma ei. Te zguduie aceste imagini. Și mai avem tendința să spunem că cei mici nu înțeleg multe lucruri.Cartea asta e ca un puzzle, fiecare capitol se așază în conturarea imaginii întregi. Și care este imaginea întreagă, mă întreb? Cele două puteri omenești sunt și cele două fire narative ale cărții : puterea distructivă a răului și puterea izbăvitoare a dragostei. Care fir e mai lung? Sonja trăiește drama copilului abuzat. Mama ei o părăsește, tatăl ei începe să bea și s-o bată și fiecare vis al unei vieți frumoase pentru Sonja se transformă într-un morman de cioburi.Omul fără iubire e ca pasărea fără aripi, ca cerul fără Dumnezeu, e un om frânt, chiar dacă creează impresia că a pășit peste trecut și e bine aranjat în prezent. Sunt răni care nu trec niciodată,cum ar fi rana abandonului, rana abuzului, rana lipsei iubirii. Încă din fașă, cea mai mare nevoie a noastră e iubirea. Am încercat să-l văd pe Bojan, tatăl Sonjiei, dincolo de acuzațiile care-mi răsăreau în minte, una după alta. Bojan a ajuns să facă multe lucruri urâte în relația cu fiica sa, dar e și el un suflet fără iubire. Nu țin să-i iau apărarea, țin doar să precizez că, dărâmat fiind de puterea distructivă a răului, ajunge într-un final să-și manifeste puterea izbăvitoare a dragostei. Scena nocturnă, petrecută în barul unde lucra Sonja, e de altfel, o scenă memorabilă. Acolo sunt și iertarea, și iubirea, și izbăvirea.Până la sfârșitul cărții aflăm unde a plecat mama Sonjiei și descoperim sensul acestei metafore sugestive Să bați din palme cu o singură mână.Eu am reușit să văd aceste două personaje, tată și fiică, atât de îndepărtați emoțional, încât fiecare trăia pe muchia unei prăpăstii, pentru ca la final să văd cum o singură mână a lor se apropie de cealaltă mână, de pe malul celălalt. La atingerea palmelor lor s-a ruinat toată durerea, s-au plâns toate lacrimile neplânse și s-au iertat destinele lor zbuciumate. Pustiul din sufletele lor a fost umplut cu bătaia din palme cu o singură mână a fiecăruia. Pustiul din sufletele lor a făcut loc iubirii!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Iubirea - între amintire, obsesie și singurătate / Marea, Marea / Iris Murdoch
Când viața oamenilor ia întorsături neașteptate majoritatea dintre noi se întorc spre sine. Chiar și viețile noastre prezente și tot ceea ce se întâmplă, la nivel mondial, ne trezește față-n față cu un șir de întrebări, și foarte puține întrebări au drept fundal reușitele noastre materiale.  Mă întorc cu fața spre mine și mă întreb dacă știu cu adevărat ce e iubirea, dacă am simțit, fără cuvinte, recunoștința, puterea iertării, dacă sunt destul de bună încât să transmit copiilor mei că bunătatea e unul dintre cele mai importante accesorii ale omenirii?Înaintarea în vârstă e și ea un prilej de a te privi în oglinda propriului eu. De altfel, înaintarea în vârstă e și ea o criză în care nu știm cum să ne comportăm încât să nu trăim doar cu frica de îmbătrânire și de moarte. "Marea, Marea" este cel mai cunoscut roman al scriitoarei Iris Murdoch, carte pentru care a primit Premiul Booker  în 1978. Cartea este o îmbinare de jurnal,memorii și roman; o radiografie a singurătății, de ghearele căreia se țin frica, vinovăția și remușcarea, cele trei emoții puternice ale omului, care decolorează cromatica universului său. "Tandrețe, încredere absolută, comunicare și adevăr: pe măsură ce îmbătrânești, aceste lucruri capătă din ce în ce mai multă importanță..."

Charles Arrowby, un regizor celebru, ajuns în pragul vârstei de 60 de ani, hotărăște să se retragă din lumea teatrului, din lumea aplauzelor și a celebrității, într-o casă retrasă, pe malul mării, într-un sătuc londonez.Ce se întâmplă cu fiecare dintre noi când dispărem din lumina reflectoarelor, când cortina pseudo-cunoașterii despre sine cade? Inevitabil, omul începe o nouă călătorie, cea a cunoașterii de sine, o călătorie pe harta trecutului nostru și a emoțiilor demult uitate, și nu mai e loc de nici o cortină în spatele căreia să ne ascundem. Retragerea dintr-o lume zgomotoasă, agitată, devine dintr-odată pentru Charles un loc pentru introspecții, analize și un labirint al întrebărilor filosofice, care determină cunoașterea de sine - despre iubire, egoism, frică, vanitate, valoare, prietenie și inevitabil, despre singurătate. Țin să menționez că autoarea, Iris Murdoch, este un filosof minunat, iar scrierea este fascinantă, condimentată cu suspans, umor și un substrat filosofic, adânc, profund, care trimite spre meditații și analize personale.Eroul nostru a dus o viață amoroasă liberă, schimbând femeile și paturile după propria-i voință și doar în unele perioade ale vieții a fost bântuit de amintirea primei iubiri, de trădarea și suferința care i le-au adus.Soarta, șmecheră și ironică (poate doar astfel putem învăța unele lecții), îi aduce față-n față pe cei doi protagoniști ai primei iubiri. În satul în care se retrage vestitul regizor locuiește Hartley, prima sa iubire.Amintirea trecutului și a emoțiilor primei iubiri devin o obsesie pentru Charles, astfel încât își pune în plan s-o răpească pe Hartley și să-i asigure o viață fericită alături de el.Și aici m-am gândit la toate obsesiile noastre, la modul în care le privim, la cât de mult ignorăm părerea celuilalt și de fapt cât de puțin cunoaștem oamenii, în timp ce credem că-i cunoaștem foarte bine. Nici pe noi nu ne cunoaștem, darămite pe cei din jurul nostru, de la care avem cerința să acționeze în stilul gândurilor noastre, de parcă n-am fi toți diferiți.De cele mai multe ori devenim inițiatorii și părtașii propriului joc psihologic doar pentru a ne dovedi anumite lucruri și eșecul acestui joc, dacă ne recunoaștem acest lucru, ne face să înțelegem realitatea vieții și nevoia stringentă de a ne astâmpăra pofta resentimentelor și a remușcării, pe care trebuie să le lăsăm acolo unde au rămas, atribuindu-le doar propria iertare pentru că această iertare pansează rănile trecutului."Câte nenumărate lanțuri de cauzalități inutile, ca tot atâtea capcane pentru cei din jur, au lăsat în urmă-le vanitatea noastră, gelozia, cupiditatea, lașitatea noastră."
"Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă." / Sticletele / Donna Tartt
     Înăuntrul fiecărui om este o lume infinită de întuneric și lumină. În timpul crizelor, fie că-i de supraviețuire sau de identitate, de regăsire a sinelui, ne lăsăm pradă părții întunecate din noi. Pentru că e mai ușor să definim ceea ce se întâmplă decât să atribuim reacțiilor noastre un sens profund, personal. Până întâlnim primele raze de lumină. Această lumină e mai puternică decât orice altceva, chiar dacă uneori nu e decât o iluzie a luminii. O iluzie care ne poate transforma, sprijini și chiar ridica de jos. Atâta timp cât credem în ea. Dar oare credem în lumina aceasta invizibilă?!Sticletele de Donna Tartt e o carte cu un impact major asupra mea, de parcă toate cuvintele dintre pagini s-au perindat prin conștientul și inconștientul meu și mi-au vorbit de acolo. Am simțit fiecare miros, am văzut culori, am privit ceața cenușie și am simțit mirosul umed lăsat de ploaie și de timp. L-am văzut pe Theo zdrobindu-se de asfaltul disperării în încercarea de a o reîntoarcere pe mama sa din călătoria eternă a sufletului și i-am simțit fiecare bătaie de inimă atunci când speranța și lumina, poate doar iluzia acesteia, îi invadau întunericul.

Viața e atât de imprevizibilă. Fugim la birou, avem liste de făcut, de cumpărat, de citit, de călătorit, fiecare secundă a existenței noastre nu ne mai aparține nouă, e deja planificată, împărțită, încât rareori ne permitem să ne gândim la viața însăși, la plăcerile pe care ni le oferă și la frumusețea ei. Și atunci când ne oprim din această fugă interminabilă, simțim viața asemenea unui fulg de nea, asemenea unei ploi tandre de vară, asemenea mirosului unei flori sau a jocului de umbre. Și răspunsul la toate aceste schimbări, metamorfoze interioare este iubirea, frumusețea iubirii și frumusețea a tot ce ne face sufletul să înflorească. După moartea mamei, Theo pleacă la Las Vegas să locuiască împreună cu tatăl său și aici viața lui se schimbă radical. Și tot ceea ce i se întâmplă acolo - droguri, absențe de la școală, alcool - este cealaltă față a iubirii - lipsa acesteia. Mi-am simțit inima cât un purice citind acele pagini, fiind mamă m-a durut tot ceea ce i s-a întâmplat. Copiii noștri nu au nevoie de control, pe care noi îl arătăm necontenit, au nevoie de iubire și manifestarea ei.Trecerea timpului îl face pe Theo să pară un om normal, cu job și interese personale, dar lumea lui interioară îi e sfâșiată între speranță și deziluzie, între lumină și întuneric.

Lumina din viața lui Theo se compune din amintirea mamei, din iubirea imposibilă pentru Pippa și din frumusețea unică a Sticletelui - tabloul în jurul căruia se rotește întreaga existență a personajului.Nu putem să ducem o viață întreagă dacă nu credem în nimic. Nu putem să fim cine suntem fără visele și iluziile noastre. Nu ne doboară ceea ce nu se întâmplă, cât ceea ce simțim noi. Donna Tartt a scris o capodoperă, unde suspansul, arta, durerea pierderilor și regăsirea unei lumini împletesc o poveste impresionantă. Viața lui Theo ar fi putut fi altfel în lipsa tabloului, în lipsa artei, pentru că doar gândul la tablou îi liniștea gândurile sumbre, mirosind a umezeală și mucegai. Lumina tabloului a fost colacul salvator al unui băiat de treisprezece ani, fiind martorul aproape direct al morții mamei sale.În timpul lecturii acestei cărți, am trecut printr-o multitudine de sentimente, de la tristețe la dezamăgire, de la deziluzie la speranță, de la întrebări fără răspuns la suspansul evenimentelor. Și toate aceste sentimente nu au nicio legătură cu scrierea însăși, cât cu experiențele de viață ale personajului. Și nu pot să nu mă întreb, ca mamă, cum poate face față un copil cu toate aceste pierderi, inclusiv cu pierderea propriului sine. Și nu pot decât să mă minunez de inteligența cu care e scrisă această carte, de raportul de întuneric și lumină cu care sunt construite personajele, de frumusețea cu care este redată arta ca fiind mai mult decât artă. "Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă". / Nietzsche.
Te regăsești pe tine în clipa când te pierzi / Nuntă în cer / Mircea Eliade
    Când am citit prima dată Maitreyi mi-a plăcut atât de mult încât am mai citit-o o dată și m-am îndrăgostit de Mircea Eliade, de stilul său miraculos care tămăduiește răni și dureri sufletești. În timpul liceului, Eliade și Lucian Blaga au fost scriitorii mei iubiți și acum dacă stau să mă gândesc de ce, nu știu să zic, pentru că le-am uitat operele. Acum trei ani am recitit Maitreyi și am simțit din nou acel tărâm magic pe care te duce Eliade.Îmi place literatura contemporană pentru că în ea sunt toate aspectele care-l macină pe omul modern: nevoia de a fi autentic, rolurile sociale, efectul psihoterapiei, modurile introspective și retrospective de a privi tot ceea prin ce trecem, fragilitatea relațiilor, linia invizibilă dintre vitalitate și depresie.  Dar iubesc literatura clasică pentru frumusețea sentimentului de iubire, care acoperă orice altă nevoie a omului modern. Poate toate provocările pe care ni le punem nu sunt decât o încercare de a trăi fără iubire, iar fără iubire nu se trăiește...Fără iubire, sufletul moare, îmbătrânește, iar culorile își pierd nuanțele transformându-se într-un cenușiu orbitor.Am citit Nuntă în cer în liceu, dar asta se întâmpla cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, așa că nu mai știam nimic din evenimentele cărții. Doamne, ce carte frumoasă, cum scrie Eliade.  E de o frumusețe și de o tristețe incurabile această carte, e despre iubirea care reîntregește sufletul omului și tot ea îl frânge în două, silindu-l pe om să-și trăiască viața doar pe jumătate.

La prima vedere, cartea ar vrea să ne prezinte un șir de evenimente, dar nu e decât un monolog al sufletului, înălțat și apoi zdrobit de puterea iubirii.În zilele noastre, iubirea e transformată, e atât de roasă de repetările neînsuflețite, încât și-a diminuat puterea. A fost invadată de independență, de confuzia dintre iubire și sex, de dovezi materiale, încât puritatea sentimentului, frumusețea și miracolul ei devin uitate. Și cum am putea noi trăi fără iubire?!Doi bărbați, trecuți de vârsta adolescenței, trecuți prin nerăbdarea trupului de a se desfăta de plăcere, retrăiesc experiența vieții lor centrată în jurul unei singure femei, cea, care printr-o simplă privire, printr-o atingere timidă și delicată, întruchipează o lume întreagă. Cea care e și apă, și aer, și alinare, și buze, și suflet. Știți ce e minunat la cărțile lui Eliade, că el conturează cu o delicatețe uluitoare iubirea și suferința în portrete complete ale femininului și masculinului. Așa suntem întregi. Suntem făcuți din iubire și suferință, pentru a ști cine suntem și ce ne dorim. Femeia la Eliade iubește dinainte să cunoască iubirea și-l așteaptă pe cel iubit înainte să-l cunoască. Ea poate fi rece și caldă în același timp, să cheme și să respingă, să-și dorească eternitatea alături de bărbatul iubit și să fugă de el, lasându-i doar amintirea parfumului și tristețea sufletească.Bărbatul lui Eliade iubește posesiv și în același timp sufocându-se de lipsa libertății de odinioară, încearcă să pară arogant, dar își deschide sufletul în fața femeii iubite, vrea să creeze, dar nu mai poate.Din punct de vedere psihologic, aș spune că relațiilor, pe care le construiește Mircea Eliade, le lipsește comunicarea dintre parteneri, dar uneori, iubirea devine apăsătoare, sufocantă, goală, încât mă întreb dacă nu însăși aceasta e felul ei de a fi, felul ei de a "o repara", de a o renaște spiritual, acolo unde iubirea devine însăși viața, pentru a ne pierde doar ca să ne regăsim. Oare să fim atât de orbi încât să ne scape acest miracol printre mâini?
Cărțile și creierul - o relație de iubire
       Unui om pasionat de cărți îi vine foarte ușor să vorbească despre ele, să citească, pentru că acesta este stilul său de viață, la fel cum pentru altcineva croșetatul sau gătitul sunt marile pasiuni. Mediul online, în care petrecem din ce în ce mai mult timp, ne oferă modele de oameni perfecți, super dotați, care au putere și surse pentru orice activitate. Și eu, dincolo de ecran, mă sabotez că nu reușesc să fac mai mult cu viața mea, că mă simt din ce în ce mai obosită, mi-e somn aproape întotdeauna, nu mai am entuziasmul acela de odinioară de a petrece timp calitativ cu cei dragi. Și mă învinovățesc, mă învinovățesc până oboseala mea devine un refren, nu o stare. Mi-o impun ,cum ar veni. E un cerc vicios, dar din care am învățat să ies. Mi-au fost de mare ajutor cărțile. Ele nu mi-au schimbat viața, ci mi-au schimbat viziunile asupra ei. Dacă ești și tu un visător, la fel ca mine, păi să știi că nimeni nu are potențial mai mare asupra ta și a vieții tale decât tu însuți. Știu că sună tare clișeic, dar adevărata putere a omului este înăuntrul său. Dac-am realiza ce potențial enorm avem, n-am mai cădea în plasa asta a perfecțiunii. Și îmi pare tare rău că în zilele noastre potențialul unui om trebuie neapărat să se plieze pe succesul de a fi într-un top. Mă întreb atunci cum rămâne cu împlinirea personală? Și acest dezechilibru trezește în noi emoții contradictorii. Eu vreau să mă opresc acum doar la citit. Din păcate, cititul își pierde din importanță. Doar la un click distanță pot să găsesc orice rezumat, citat celebru sau anumite informații despre scriitori, cărți, teme abordate etc. Și atunci ce rost ar mai avea să citesc volume stufoase dacă pot să-mi fac o idee despre carte în cinci minute? Pentru că în creier au loc diferite procese atunci când citesc o carte în format fizic și atunci când citesc pe diagonală câteva idei în format electronic. Creierul își exercită toată puterea sa asupra oricărei acțiuni pe care o înfăptuim. Astfel încât, în timp ce eu citesc o carte cap-coadă, creierul pornește diferite procese de instruire și ne facem un mare cadou dacă lăsăm mintea să-și formeze propriile idei. Așa învățăm să gândim pe cont propriu.

Pe bune, nu contează ce cărți citești, subțiri sau groase, de știință sau de dragoste, poezie sau proză, nu te sfii doar pentru că cineva crede că ai putea să citești ceva cu folos. În liceu citeam Tolstoi paralel cu Sandra Brown, în timpul facultății combinam jurnalismul radio cu Unsprezece minute, care mi-a plăcut atât de mult încât prindeam tot ce-mi pica în mână de Coelho, chiar dacă mulți cred că Paulo Coelho e un scriitor care nu aduce nimic nou. Dar eu l-am iubit pentru stilul său magic de a vedea lucrurile, pentru personajele sale care-și găsesc alinarea în puterea naturii, în puterea credinței, în puterea sinelui.E dificil să recomanzi cuiva o carte. Pe mine, spre exemplu, mă pune în dilemă această întrebare pentru că fiecare om are propriile preferințe și poate ceea ce mi-a plăcut mie la o carte, altcuiva poate să i se pară fără pic de noimă. Fiecare carte își are propriul cititor. Important e să nu renunțăm la citit, asta e ceea ce face diferența în procesul nostru de dezvoltare. Nu vreau să insist pe îmbogățirea vocabularului sau înțelegerea propriilor emoții prin intermediul cititului, cu toate că sunt foarte importante aceste aspecte, vreau să insist mai mult asupra cititului ca modalitate de cunoaștere, evoluție, transformarea cititului într-un obicei ajută enorm să îmbrățișăm sau să respingem ceea ce viața ne oferă.Da, cărțile sunt o metodă de a evada din lumea reală, dar mă întreb ce am face noi, oamenii, fără vise? Oricât de mici, oricât de neînsemnate pentru cineva, dar visele ne fac sufletul să înflorească. Și cărțile ne ajută să visăm, să sperăm, să credem. Aceasta e superputerea cărților! Mediul online, oricât ar părea de frustrant, are și oameni care inspiră și dacă e să-ți spun o vorbă bună de luni, atunci aceasta e: filtrează oamenii și informația, nu lăsa ceea ce te doboară aproape de tine. Aproape ține doar ceea ce te încurajează și te ajută să devii mai bun, din toate punctele de vedere, ceea ce te face să zâmbești și te umple de energie. O zi bună și când ai o pauză scurtă citește 2 pagini din cartea preferată, oricare ar fi ea! Nu există reguli de citire, procesul e important! Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Gânduri cu miros de cafea
     Inconștient, încerc să mă pliez pe anumite modele din mediul online. Și când zic modele, nu mă refer la cineva anume, ci la oamenii perfecți de acolo, la ideile lor, la toate sfaturile despre cum ar trebui să fim, să zâmbim, să ne educăm copii, să ne trăim viața. Și văd că încerc să merg pe funia aia aproape invizibilă dintre mine și lume, să ajung din nou la înălțimea așteptărilor lor. De parcă mi-ar fi goală existența fără nevoia asta de a corespunde, de a fi convenabilă. Și-n timp ce pășesc tremurând spre ei, viața mea rămâne în spate. Fără mine, iar eu fără ea. Și viața mea e, de fapt, cel mai prețios dar primit, cum pot eu să mă abandonez în halul ăsta? Din fericire, acum mă debarasez repede de ideea asta de a fi "mare și tare". Nu demonstrez nimănui nimic. Doar încerc să par. Mai deșteaptă, mai bună, mai atotcunoscătoare. Încerc să par, pierzându-mi de tot identitatea.Dar îmi revin. Am învățat să ating pământul, să pășesc pe el și să mă simt bine.

Stă în firea noastră omenească să ne facem iluzii. Nu mai visăm cu ochii noștri, ci ne facem iluzii din aparențe. Oricât ar părea de super bine dincolo de ecran, noi vedem doar clipe. Și uneori clipele sunt  atât de scurte și se trăiesc atât de repede încât se pierd în uitare. Alteori, o viață întreagă poate fi țesută doar din clipe. Din momentele trăite în prezent, din amintirile frumoase ale trecutului și din visele viitorului.Și-atunci mă întorc spre mine. Ah! Ce întâlnire! Mă întorc în mine și caut să-mi definesc viața în clipe și momente, și în ecourile lor. Nu mă mai privesc ca pe o foaie de caiet, în mijlocul căreia tronează un cuvânt scris greșit și tăiat de 100 de ori, că doar așa facem cu greșelile - le evidențiem - nu cumva să le uităm vreodată. Mă uit la șirul cuvintelor succesive acelui cuvânt tăiat. Sunt frumoase. Sunt curajoase. Și sunt scrise de mine, cu cerneală albastră. Îmi scriu viața! Și știu cine sunt. Știu și cum sunt. Ies de pe orice aplicație și revin la viața mea obișnuită. Aud zgomotul produs de iluziile mele dărâmate. Spăl vasele, pregătesc cina, dau cu aspiratorul, mai am și zile neghioabe, nu știu mai nimic, dar îmi place că sunt aici. Îmi place să simt că-mi trăiesc propria viață. Vine o zi când aud din nou o voce care-mi spune că nu-s decât justificări în calea unei "vieți de succes", îmi fac din nou iluzii entuziaste, dar își pierde treptat puterea, și-mi repet la nesfârșit că viața mea e despre mine!
Cântecul mării / Oleg Serebrian
#citescscriitoriautohtoni ☑️Dacă aveți ocazia, citiți această carte. ☑️Nu mi-am închipuit niciodată că un politician, de profesie istoric, ar putea să scrie o carte atât de minunată. Eu am citit-o cu entuziasm și încântare. 📖Cartea vorbește despre evenimentele din Bucovina, mai exact Cernăuți, din timpul celui de-al doilea război mondial. Pe fundalul evenimentelor istorice, este relatată povestea oamenilor. Mi-a plăcut foarte mult că autorul a mizat pe umanitate, pe ceea ce simțeau oamenii. Avem în prim plan familia Skawronski - un preot, originar dintr-un sat din Cernăuți și o pictoriță, cu origini evreiești. În timp ce iubirea dintre ei se evaporă în aburii orgoliului, pe front se dă bătălia pentru Cernăuți, care a fost asemenea unei mingi în mâinile puterilor mari. ☑️M-a izbit momentul în care puterea sovietică înfrânge rezistența româno - germană și cucerește Cernăuțiul, iar cerul este iluminat de focurile de artificii ale victoriei. Toate astea în timp ce oamenii se ascundeau în pivnițe, ajungeau în birourile NKGB - ului, mureau striviți de gloanțe și erau deportați în lagăre. ✍️"Trenul ce duce în fiecare zi câte-o bucățică din Cernăuții copilăriei mele, risipundu-l fără îndurare prin lume..."✍️ ☑️Oamenii își lăsau casele, se refugiau în România, Portugalia, lăsau în urmă toată munca și toată averea doar pentru a întâmpina pacea. La fel este un moment puternic în carte în care oamenii își dau seama că nu vor să-și ia cu ei lucruri scumpe, ci doar lucrurile dragi, care fie le amintesc de cei dragi, care au fost cândva ale fiilor decedați pe front sau obiecte simple transmise din generație în generație. 💯E o filă din istorie pe care eu nu am știut-o și a fost atât de bine povestită de autor încât m-am întrebat de ce la lecțiile de istorie ne puneau să învățăm pe de rost evenimente cronologice și nu cele care-i au în centrul lor pe strămoșii noștri. 💯📖E o carte foarte bine scrisă, e o carte curajoasă, o carte care-ți dă fiori, iar pe alocuri îți taie răsuflarea, doamne ferește câte atrocități a cunoscut omenirea în anii războiului și cum a schimbat viața a milioane de oameni.

Generat în 0.471 secunde.