290043 cazuri COVID-19 în Moldova
283330 – cazuri active
– cazuri vindecate
6713 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 28 septembrie 2021 ora 09:21


 Frinturi din suflet de femeie

 Frinturi din suflet de femeie Frinturi din suflet de femeie


Despre sentimentele,emoţiile pe care le trãiesc zi de zi ca femeie,mamã,soţie.
RSS postsRSS comments

Personale


Comenteaza





Primăvara sufletului
 Mă așez să scriu. Când văd cum se nasc literele pe foaie simt o bucurie interioară, de parcă cineva înăuntrul meu abia așteaptă nașterea cuvintelor mele. De parcă înăuntrul meu se dansează valsuri din cuvinte, emoții, sentimente, resentimente, furii, bucăți de depresie, fericiri, tristeți. Nu le pot dărui tuturor acestor simțiri cuvinte. Uneori cuvintele pot destrăma o însemnătate întreagă, iar alteori puterea simțirii este mai mare decât greutatea cuvintelor. Și atunci încep să mă roadă gânduri. Mă las pradă acestor gânduri și ele mă sfâșie în zeci de bucăți precum o haită de lupi își sfâșie prada. Mă trăsnește o idee - această haită de lupi e a mea. Eu mă sfâșii pe mine în bucăți. Aici ar fi mers ideal o țintă spre care să întind arătătorul, dar nu sunt decât eu cu mine. Mă mir de complexitatea acestui paradox care se numește om. Cum poate încăpea în unul și același om un ocean de gingășie și o mocirlă de glod? Nu ne place să recunoaștem despre noi așa ceva. Ceilalți sunt așa, dar eu nu. Eu sunt conștientă, responsabilă, hotărâtă; eu sunt lumină! Pe cine încerc să păcălesc? Pe mine!!! De câte ori am înghițit această justificare. Și mi-a plăcut. Și a crescut în mine și tot caut o țintă spre care să arăt, chipurile să-mi ușurez conștiința. Și-am căzut din oceanul de gingășie cu nasu-n glod. Pe termen lung victimizarea nu e o soluție. Nici pe termen scurt nu e, dar altfel omul ar fi lipsit total de iluzii, n-ar exista deloc posibilitatea creării unui portret de om ideal, modern, asumat. Când ajungi cu nasul în glod se destramă acel portret. Ca o ultimă bătaie de aripi încercăm să prindem bucăți, să le lipim, dar ne scapă printre degetele ude și lunecoase. Mă izbește o nouă idee - poate destrămarea acelui ideal e soluția formării identității personale? Atunci când ne pierdem ne regăsim de fapt. Schimbați. Noi. Mai vii. Mai petrec niște timp lingându-mi niște răni. Mă doare. E adevărat că masca a căzut, dar e la fel de adevărat că ea a fost a mea, parte din mine. I-am dedicat energie și timp. O mască destrămată e o ruptură de mine însămi. Aș vrea să pășesc peste acest moment. Parcă sunt matură, parcă înțeleg unele lucruri, cunosc reacțiile psihologice ale minții mele și ale egoului meu, dar tot mi se încordează gura, mâinile se agită, pierd simțul pământului de sub picioare, în ochi mi se nasc niște picături din oceanul de gingășie și-aș vrea să fug ... într-o pereche de brațe iubitoare. Ce bine-mi pare că gândurile mi se îndreaptă spre iubire. Asta îmi dă forță. Să știi că cineva te iubește, și te așteaptă, și te ascunde de toate umbrele în brațele sale. Asta înseamnă iubire! Asta înseamnă acasă! E un dar extraordinar. Doamne, ajută-mă să nu pierd niciodată certitudinea iubirii. Un singur cuvânt, dar cât de mare e. Ar putea face față unui milion de cuvinte. Și am fost purtată de-atâtea ori în brațe!!! Un dar ceresc! Nu sunt singură. Niciodată. Oare poate asta să mă țină pe loc? Nicidecum! Voi păși nesigur, voi păși înapoi, voi păși din nou înainte, voi dori să fug, să arăt, să plâng nu pentru a mă elibera, ci pentru a mă îneca în propriile-mi lacrimi,dar de fiecare dată când voi cădea voi simți pe umeri o atingere. Acea atingere nu mă va părăsi niciodată, doar să nu uit că este acolo. În sufletul unui om încap multe cuvinte, mulți oameni, mult timp, dar întotdeauna este loc pentru iubire. Chiar și atunci când ții în mână bucățile unui portret, iar picioarele lunecă în glod. Mai ales atunci. E momentul unei noi renașteri. E semn că a venit primăvara în sufletul omului!
Levin / Lev Tolstoi
 Citesc volumul 2 al cărții Război și pace (o să tot scriu despre Tolstoi 😉) și sunt acolo unde Pierre, un personaj care are mult Lev Nikolaevici în el, după ce a văzut cu proprii ochi bătălia de la Borodino , se gândește la curajul și simplitatea soldaților. Aceste pagini m-au dus cu gândul la Anna Karenina, mai precis la Levin. În săptămâna Anna Karenina mi-am dorit să fac o postare despre Levin, n-am apucat atunci așa încât acum, natural, vine această dedicație. Levin, poate că știți, este un personaj autobiografic, în rusă i se spune Liovin, așa cum Lev este varianta oficială a lui Liova (așa îl numeau familia și prietenii pe scriitor). Mi-a plăcut Levin în totalitate, dar sunt 3 scene care m-au marcat - nașterea lui Kitty, ultima scenă a cărții și mai mult decât orice momentul cositului! Ilustrația prezintă acest moment, iar priveliștea ilustrației este câmpul din Iasnaia Poliana. Autorul ilustrației este Oreste Vereisky. 

Într-un conflict cu gândurile sale, cu sine însuși, într-o perioadă zbuciumată, de înstrăinare, Levin își caută pacea sufletească în natură. În ciuda ironiei fratelui său, Levin se duce la cosit împreună cu țăranii. Obsedat de greutatea gândurilor neclare, de amărăciunea distanțării de femeia pe care o iubește și respins de ea, Levin ține coasa în mâini de parcă și-ar ține propria viață. Obosește, simte că-l las puterile, dar se încăpățânează să țină rândul cu ceilalți. Munca începe să-l răsplătească și-l binecuvântează. Acele momente când Levin uită ce face și ce gândește mi se par încântătoare. Revine din nou la gândurile sale, simte oboseala, simte că e cât pe ce să cedeze, dar munca îl binecuvântează iar și din nou uită de sine, de ceilalți, nu e decât iarba și coasa. Nu e decât pacea și liniștea sufletească! Vor fi din nou și oboseala, și gândurile grele, dar odată ce descoperim acea liniște lăuntrică, ne ridicăm deasupra tuturor nefericirilor noastre!Eu am privit de câteva ori filmul rusesc din 1967, un film deosebit, care păstrează limbajul lui Tolstoi; acest moment al cositului este redat superb. Dimineața devreme, Iasnaia Poliana, ceața, rândurile de oameni, sunetul coasei umple sufletul de bucurie! Desăvârșit!#levtolstoi
Eu despre mine
 La 12 ani am scris o poveste de iubire într-un caiet de 12 pagini. Mi s-a spus să nu mă cred mare Eminescu, iar povestea mea a sfârșit într-un scrum pe care vântul l-a împrăștiat în zare. La 14 ani fața mea s-a acoperit cu o acnee gravă, urmările căreia au rămas pentru totdeauna. Am purtat glugă, bretonul pe față, capul în jos, umerii încovoiați. Mi s-a spus că nu am stil, că sunt prea tăcută, căscată, rușinoasă, prea slabă, că nu știu să-mi argumentez cuvintele, că nu am scopuri, intenții și nici cine știe ce frumusețe. I-am ascultat pe toți, i-am crezut și i-am urât. Umerii mi s-au încovoiat mai mult. Capul mi se lăsase mai mult în jos. Încrederea în mine îmi amintea de acel scrum împrăștiat în toate zările lumii. 

Ani și ani mi-au trebuit să ajung la mine. Am călătorit prin multe păduri întunecoase și m-am cufundat în multe mlaștini, dar n-am știut să vin spre mine. Am pornit încet, cu pași mici, cu o tonă de argumente că nu se merită. Aș putea scrie un referat despre justificări. M-am văzut atât de sărmană, atât de superficială. Pierdusem legătura cu mine însămi. Dar poate nu trebuie, m-am întrebat. Am simțit că vreau să mă cunosc, să alin, să dărâm, să construiesc, să iubesc. Mi-am dat unghiile cu ojă, am început să port tocuri, să fiu orgolioasă, am schimbat culoarea părului, am început să citesc cărți despre stima de sine, să-mi spun în fiecare dimineață la oglindă că mă iubesc. A mers o vreme, dar era o piesă lipsă și nu știam care anume. Am născut copii, m-am dedicat unei noi vieți și atunci am cunoscut adevărata iubire. Abia atunci am învățat ce înseamnă încrederea în sine. Iubirea care nu se dă și se ia înapoi, iubirea care nu așteaptă mulțumire, iubirea care nu ține de fizicul sau capacitățile unui om. Acea iubire care transcende peste toate astea, care-ți umple sufletul de lumină și căldură. Tot ceea ce mi se întâmplă în exterior mă influențează, dar mai puternic de orice e ceea ce se întâmplă înăuntrul meu - ceea ce cred eu despre mine. Încrederea în mine înseamnă să-mi fiu fidelă mie însămi - gândurilor mele, emoțiilor mele, acțiunilor mele. Călătoria spre mine nu se va încheia niciodată, dar fiecare zi mă aduce mai aproape!Ieri vă povesteam despre una dintre potecile care m-au adus mai aproape de mine pentru a exemplifica faptul că fiecare om are înăuntrul său propriile poveri și noi niciodată nu vom ști ce se întâmplă în sufletul celuilalt. Nu-i vom cunoaște dorurile, tristețile, bucuriile, căzăturile, sudorile, ridicările. Niciodată. ...dar, un om căzut nu se poate ridica singur, de cele mai multe ori. El are nevoie de niște pârghii, de niște brațe întinse spre el, gata să-l țină. Și de fiecare dată apar aceste brațe! Aceste mângâieri pure și calde! Acest Dumnezeu care vine prin oameni! Acest sărut al cerului!Eu aș putea să rămân în acel stadiu de protest împotriva lumii, aș putea să continui să-mi ling rănile, aș putea să port roba de victimă, aș putea să schimb denumirea de "viață" cu "traumă". Aș putea alege această cale!  ...dar eu aleg să trăiesc, aleg să mă bucur, să plâng cu lacrimi de fericire în brațele oamenilor care mă iubesc, aleg să-i sărut mâinile mamei mele care a crezut întotdeauna în mine, aleg să mă gândesc cu recunoștință la acei oameni care mi-au desenat soarele în suflet și mi-au spus "luminează, să fim întuneric putem toți!". Aleg să țin în palme acest glob format din mâini, mângâieri, priviri, speranță, credință, oameni cu sufletul cât globul! Aleg să luminez viața mea. Să știu că drumul nu e drept, să știu că mai pierd uneori busola interioară, să știu că mă mai adâncesc uneori într-un abis, dar în același timp să fiu convinsă că cineva mă ține de mână! N-aș putea să evoluez nici fizic, nici spiritual dacă aș rămâne în același loc. Sunt multe experiențe care ne dărâmă, dar sunt mai mulți oameni care ne ridică, care ne leagănă! Poți să rămâi toată viața față-n față cu niște fantome din trecut, dar poți să te ridici deasupra lor și să renaști din cenușa lor. Nu pentru oameni, pentru tine însuți. Pentru binele tău. Pentru evoluția ta. Pentru sufletul tău. Când simți că-ți fuge pământul de sub picioare, ține-te mai bine de cer! Cerul e infinit, alege propriul tău cer!
Război și pace / Lev Tolstoi
 Am terminat de citit primul volum. Am citit lin, am savurat fiecare cuvânt, fiecare sens, am recitit și am subliniat. Ceea ce am subliniat am mai recitit o dată în limba lui Tolstoi. Țin să menționez că această ediție de la Art are o traducere foarte foarte bună, identică cu originalul. E de datoria mea să menționez munca titanică a celor doi traducători - Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu!💜📖E imposibil să spun despre ce e această carte precum e la fel de imposibil să spun despre ce e viața. Ar fi o definiție la care se adaugă în fiecare zi ceva nou. Această carte e însăși viața, cu un trecut care ne ține în mrejele sale, cu un prezent pe care-l dăruim trecutului, viitorului sau unor idealuri iluzorii, cu un viitor incert. Ce este viața? Care este frumusețea ei, dar, mai ales, care e sensul ei? Pentru fiecare dintre noi vine o zi în care vedem pentru prima dată imensitatea cerului, de parcă toate se opresc în loc, de parcă în locul zgomotului de fiecare zi răsună ecoul unei liniști, de parcă noi înșine facem parte din această imensitate. Pentru că atunci sufletul nostru are această înălțime. Cei mai mulți refuză să vadă această înălțime, dar cei puțini nu vor mai fi, poate, la fel, niciodată. Există la un moment dat în carte niște cuvinte spuse în treacăt de personajul Denisov lui Nicolae Rostov: "Vezi, dragul meu prieten, zise el, atâta vreme cât nu iubim, suntem ca și adormiți... Suntem copiii țărânei..., dar în inima noastră încolțește iubirea și suntem deodată zei, suntem curați, ca în ziua dintâi a creației..."

Tolstoi îmi șlefuiește ființa mea interioară, mă schimbă și mi-ar fi greu să ajung la înălțimea pe care a atins-o acest scriitor, dar îndrăznesc să afirm că sufletul unui om poate fi curat, vindecat - prin iubire și credință! Vom fi încercați de îndoială și strălucirea lucrurilor frumoase, de iluzii și împliniri exterioare, dar vom avea întotdeauna în noi acel cer imens, vom avea iubirea și credința deasupra tuturor acoperișurilor negre și a străzilor murdare. Să scrii astfel înseamnă să fii om, mai presus de toate. O carte care te schimbă și-ți dăruiește eternitatea!
Anna Karenina de Lev Tolstoi
Maria Aleksandrovna Gartung - 19 mai 1832 - 7 martie 1919Este fiica cea mai mare a celebrului poet rus Aleksandr Sergheevici Pușkin. Aleksandr Pușkin a fost rănit mortal în timpul unui duel în anul 1837, astfel încât dintre toți cei 4 copii, doar Maria îl ținea minte și tot ea i-a păstrat memoria vie până la sfârșitul vieții sale. Maria Aleksandrovna Pușkin a fost educată și instruită acasă de pedagogi recomandați de vechii prieteni ai tatălui său. Astfel încât, la vârsta de 9 ani, Maria vorbea fluent și citea în germană și franceză. 

A moștenit frumusețea mamei sale, dar și trăsăturile exotice ale tatălui său. Se căsătorește la 28 de ani cu generalul maior Leonid Gartung. Soții nu au avut copii, iar căsătoria lor se sfârșește după 17 ani într-un mod tragic, generalul se împușcă chiar în sala de judecată unde avea loc un proces de învinuire a acestuia. Maria nu s-a recăsătorit niciodată. A îngrijit și educat copiii fratelui ei, Aleksandr, și a participat activ la toate evenimentele dedicate memoriei poetului Pușkin. În anul 1880 a participat împreună cu frații săi la inaugurarea monumentului tatălui lor la Moscova. De atunci și până la sfârșitul vieții merge săptămânal la acest monument. Poetul Nikolai Dorizo îi dedică o poezie. Mai jos las doar o strofă, nu este o traducere literară, e traducerea mea)"În toată Rusia i-i dat doar ei să știe, Ei, Cea însingurată, Cea cu părul alb  Cât de mângâietoare, Iar uneori fierbinți  Sunt ale lui Pușkin mâini de bronz."În anul 1868, în gubernia Tula, la o recepție, Maria Gartung face cunoștință cu Lev Tolstoi. Se așază amândoi la masa unde se servea ceaiul și discută aproape toată seara. Maria Gartung i-a servit lui Tolstoi drept inspirație în crearea personajului Anna Karenina din romanul cu același nume. Tolstoi nu a descris viața fiicei lui Pușkin, doar i-a împrumutat personajului său trăsăturile fizice. În tabloul realizat în 1860 de pictorul Ivan Kuzmici Makarov, Maria Gartung poartă perlele mamei sale și acea ghirlandă cu panseluțe pe care le va purta Anna Karenina la balul unde dansează cu Vronski. Săptămâna Anna KareninaAm în bibliotecă cărți care se transmit din generație în generație. Am moștenit de la părinții soțului meu o bibliotecă frumoasă, cu multe titluri răsunătoare din literatura universală. Toate sunt cărți în limba rusă și cele mai multe dintre ele sunt ilustrate. Romanul lui Tolstoi "Anna Karenina" e o ediție din anul 1976 cu ilustrații de portretistul de origine rusă Oreste Vereisky. În memoriile sale, Oreste Vereisky dedică un paragraf romanului Anna Karenina "În general m-am ocupat de ilustrarea operelor contemporane, astfel încât atunci când am început să lucrez la Anna Karenina, toată lumea mă întreba de ce anume Tolstoi, mărețul Tolstoi? Anume pentru măreția sa. A fost o provocare imensă pentru mine, un roman care prezintă scene vii, lumi interioare bine definite e greu să-l ilustrezi. L-am citit și recitit pe Tolstoi, pot să rostesc unele pasaje din Anna Karenina sau din Război și pace, dar la fiecare recitire descopăr ceva nou încât mă întreb cum de mi-a scăpat acest detaliu. Romanele lui Tolstoi sunt pline de viață! Pentru a intra în lumea lui Tolstoi, am locuit o vreme la Iasnaia Poliana, un loc în care simți prezența geniului. Uite casa în care a locuit, mașina imensă de scris la care Sofia Andreevna a tipărit capitol după capitol, drept pentru care, în semn de recunoștință, după lansarea romanului, Tolstoi i-a dăruit un inel cu diamante, pe care am avut ocazia să-l văd." (Astăzi acest inel se află în incinta muzeului L.N. Tolstoi din Moscova). Ilustrația pe care o prezint astăzi e reîntâlnirea Annei cu fiul său, o scenă foarte emoționantă, la fel ca toată cartea, "acest roman de respirație liberă" cum l-a numit creatorul său!

P.S. cartea de memorii a portretistului Oreste Vereisky nu este tradusă în limba română, traducerea de mai sus îmi aparține, dar e o variantă succintă.#saptamana Anna KareninaÎntr-unul dintre caietele sale, Sofia Andreevna Tolstoi descrie momentul creării personajului Anna Karenina "... lui Lev i s-a arătat dintr-odată tipul de femeie despre care vrea să scrie, o femeie căsătorită, din societatea înaltă, dar care ajunge să se piardă pe sine. Lev spune  că sarcina lui e s-o facă pe această femeie demnă de milă, nicidecum vinovată."Anna Karenina este unul dintre cele mai frumoase romane din toate timpurile, un roman care n-o să-și piardă niciodată farmecul și actualitatea. Tolstoi a fost el însuși surprins de ceea ce se năștea pe foaie "mă așezam să scriu ceva, iar cuvintele mă purtau atât de departe încât nu știam nici eu ce urmează."Penița lui Lev Tolstoi a răzbătut în plenitudinea și frumusețea sufletului oamenilor, acolo se nășteau cuvintele și personajele sale. Doar în sufletul său omul poate găsi sensul fericirii nicidecum în împlinirea anumitor dorințe sau iluzii. Astfel îi avem pe Anna și pe Levin, cele două personaje importante ale cărții. Cu toate că Anna și Levin nu se întâlnesc decât o singură dată, ei reprezintă prototipul acelor piloni ai sufletului omenesc. Unul se pierde pe sine, celălalt se regăsește. Unul își pierde credința, celălalt o găsește în propriul suflet, acolo unde a fost întotdeauna. Unul își pierde sensul vieții, celălalt descoperă puterea de a fi bun și fericit deasupra tuturor nefericirilor care însumează viața însăși! Asta nu înseamnă că celelalte personaje sunt mai prejos, la Tolstoi niciun personaj nu este de prisos, dar scriu data viitoare despre alte personaje! 

Pentru că această săptămână am dedicat-o acestui roman nemuritor o să mai revin cu alte impresii în următoarele zile, dar până atunci vreau să le mulțumesc fetelor de la @redescoperaunclasic pentru acest proiect minunat unde multe cărți prăfuite, uitate pe șifonier (nu doar în sensul direct al cuvântului), ajung în mâinile cititorilor! Cartea este o ediție din 1975, nu conține ilustrații, dar e subliniată aproape toată.Săptămâna Anna Karenina"Lumea vrea să știe dacă personajele mele sunt inventate sau create după oameni reali. Cum să le creez după anumiți oameni? Eu scriu, eu creez personajele mele din viața reală, din natură. Eu scriu despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în viață. Îmi plac romanele englezești, citesc mult, dar acolo totul se termină cu căsătoria, pe când eu scriu despre viața de familie după căsătorie, oare nu asta e mai important?"Sunt aproape 150 de ani de la scrierea acestui roman, dar fiecare cititor continuă să se regăsească într-un personaj sau altul. Tolstoi, asemenea unui pictor, folosește toată paleta stărilor și emoțiilor omului. Să fi avut nevoie Tolstoi de o lupă prin care să vadă caracterul și sufletul omului? Până la urmă el a fost ceea ce și-a propus să fie "eu nu vreau să fiu avocatul sau procurorul Annei, doar letopisețul evenimentelor vieții ei tragice". Nu, Tolstoi nu a avut nevoie de nicio lupă, el doar a știut să citească priviri, să răscolească dincolo de aparențe, să memoreze gesturi, să simtă emoții, să citească sufletul omului. În ansamblu, toate acestea nu mai au nevoie de niciun filtru. Nouă ne scapă această realitate pentru că privim oamenii prin propriile filtre și ne facem atât nouă cât și lor o mare nedreptate! 

M. Katkov, redactorul revistei "Русский вестник", revista care a publicat capitolele romanului Anna Karenina, a refuzat să publice epilogul romanului. Era de ajuns finalul sinuciderii, după cum spunea el, dar de fapt nu a vrut să publice ultimul capitol deoarece nu era de acord cu teoriile lui Levin - Tolstoi despre războiul din Serbia, pe atunci majoritatea nu erau de acord cu această față a războiului despre care scria Tolstoi. Războiul era un act de eroism, de apărare a patriei și vine Levin și spune că războiul e un animal fioros, un coșmar. Epilogul a fost rescris de câteva ori, dar ideile centrale au rămas aceleași pentru că acesta era adevărul scriitorului. Omul e bun și rău în același timp, e credință și îndoială, construiește și dărâmă, înaintează și se întoarce... unul în trecut, altul în propriu suflet... Doar în suflet găsim curajul de a fi mai buni în ciuda răutății din noi...
Cele mai importante întâlniri ale vieții
   Sunt uși pe care le deschid în mine și mă minunez de frumusețea și gingășia pe care le găsesc acolo. Sunt amintiri și oameni care-mi zâmbesc, care mă țin în brațe ori de câte ori mă simt pierdută în această lume mare. Intru pe una dintre aceste uși și mi se face ușor pe suflet și am așa un sentiment minunat că am o putere invincibilă în interiorul meu, iar puterea aceasta se numește recunoștință, speranță, credință, îmbrățișare, zâmbet, susținere, iubire. E ușa celui mai frumos lăcaș al sufletului meu. Ușa e colorată în albastru senin, cu lăstare verzi, cu cercuri galbene, cu flori roșii, roz, albe. Tot acolo, lângă această ușă-curcubeu mai este o ușă, are culoarea cenușie și pete portocalii. Aceste bucăți de portocaliu au rolul de a mă seduce și a mă face să intru în acel sălaș. Acolo sunt tot eu, sunt oameni și amintiri, dar mi se face greu pe suflet când pășesc în acea cameră încețoșată de emoții înăbușite și amintiri pe care vreau să le știu uitate. Acolo sunt trădări - eu am trădat, eu am fost trădată; acolo sunt dezamăgiri - am dezamăgit și am fost dezamăgită; acolo sunt cuvintele care n-au reușit să se nască, cuvinte de împotrivire, cuvinte de susținere, cuvinte care lovesc, cuvinte decisive, cuvinte firave..., dar care n-au reușit să se nască. Mă plimb de la o amintire la alta, e doar o alegere, vreau îmi amintesc, nu vreau - nu îmi amintesc. Și e perfect așa. N-aș putea să duc în spate atâtea amintiri care cad la picioarele mele în formă de piedici. Vreau să port cu mine amintiri-aripi care mă leagănă, mă ridică în înaltul cerului, mă îmbrățișează, amintiri care mă îmbracă în primăvara, cu gust de ceai de mentă sau aromă de cafea, cu gust de acadea sau zmeură. Amintiri din care trăiesc clipele care-au plecat și din care retrăiesc, mult mai intens, bucuriile și întâlnirile din care sunt construită. 

Dar sunt și amintiri pe care nu le țin minte, dar care-mi trec uneori prin fața ochilor, amintiri care țin o clipă, iar apoi se prefac în praf, dar mă înzestrează cu anumite detalii despre trecut. Și poate lucrurile nu au stat nicicând așa, dar nu mă părăsește, totuși, nicio clipă certitudinea că toate mi se par adevărate. Fug în brațele mamei, în brațele bunicii, care mă purtau noapte de noapte la pieptul lor pentru că ziua mea era noaptea lor, iar ziua lor era noaptea mea. Sunt păzită de vocea lor obosită care murmură nani nani, sunt mângâiată de lacrimile lor de neputință, sunt sărutată de cuvintele lor, chiar și de cele pe care nu le-au rostit. Mă umplu de energia lor, de iubirea lor, de amintirile lor, de tristețile și neiubirile lor. Toate se așază în mine, dar nu dor. Nu dor pentru că au fost spălate cu lacrimi. Ies mai puternică și mai frumoasă din acest sălaș, cel mai intim loc al meu, pentru că iubirea și grija pot doar să mă înfrumusețeze. La chip și la suflet! Mă plimb pe străzi, admir ușile pe care le întâlnesc, unele sunt mari și grele, sclipitoare totodată, de metal. Altele sunt cât mine, din lemn, cu vopseaua scorojită, mulți oameni de-a lungul timpului au intrat și au ieșit prin această ușă, dar ea și-a păstrat căldura lemnului de la mâinile calde care au atins-o. Fiecare ușă ascunde povești. Sunt uși pe care vreau să ies cât mai repede, sunt uși pe care le-aș înfrumuseța cu flori și atingeri, sunt uși de care mă lovesc, sunt uși care mi se închid în nas și uși care mă-ntâmpină c-o plecăciune adâncă. Sunt uși și oameni. Și povești. Și întâlniri.      Viața, această lungă întâlnire, se compune din sute de mii de întâlniri. Și are tot atâtea uși. Poate multe există doar în imaginația mea, dar nu și acele întâlniri importante ale omului - cu viața, cu Dumnezeu, cu iubirea, cu copiii, cu natura, cu sine, cu sufletul, întâlniri care mă alcătuiesc și care-mi dăruiesc, iar și iar, eternitatea!
Suntem arhitecții relațiilor noastre
 Mă uit la televizor, ei vin lângă mine, privesc și ei fix două minute, apoi mă întreabă "de ce plânge tanti?", răspund "fiindcă s-a certat cu soțul ei și o doare". Urmează "așa cum și tu te cerți cu tata?"......am încercat să leg niște litere împreună, dar mintea-mi  rămăsese la acele cuvinte. Cred despre mine că sunt o persoană pașnică și mai cred că mă cert rar cu soțul meu, dar și atunci nu de față cu copiii. Ei bine, realitatea nu e așa, iar întrebarea lui e o confirmare beton. Cât de multe aud și văd copiii în familie, cât de multe credem că le scapă, dar de fapt totul se păstrează în mintea lor pentru ca apoi să te uimească în timpul unei discuții aparent banale. Nu vreau să scriu despre importanța unui mediu sănătos de creștere a copiilor, pe asta o știm cu toții, vreau să scriu despre emoții, despre puterea lor, dar și despre acceptarea lor ca fiind ale noastre. Nu-mi plac multe dintre ele, dar sunt ale mele, iar atunci când ele se manifestă din ce în ce mai des e un clopoțel care-mi spune că trebuie să le văd, să le recunosc și să le primesc. Depindem de emoțiile celor care ne înconjoară mai mult decât credem. Suntem influențați și influențăm la rândul nostru  starea de spirit a celorlalți. În familie are loc cel mai real transfer de emoții. În celelalte medii avem tendința de a masca sentimentele noastre din diferite motive. Acest lucru se observă cu ușurință, spre exemplu, eu pot să fiu supărată pe cineva din familia mea, dar dacă mă uit pe fereastră în același timp și văd pe cineva cunoscut îi fac cu mâna și-i zâmbesc, îi spun că totul e bine etc. Respectiv, mediul familial, în multe cazuri, ar putea deveni un mediu ostil, nesănătos pentru o creștere și dezvoltare armonioase a relațiilor. 

Care este prima mea atitudine greșită atunci cînd mă tamponez de situații care mă irită? Eu iau tot ceea ce se întâmplă personal. Îmi atribui mie fiecare privire răutăcioasă, fiecare cuvânt rostit inconștient. Mă transform rapid în victimă, iar de aici la rolul de călău al propriei persoane este doar un pas, pe care-l fac, de cele mai multe ori. În momentul când rațiunea mea se manifestă, înțeleg că toate gesturile și cuvintele rostite de cineva în timpul unei înflăcărări nervoase sunt un șuvoi care ține de furia persoanei respective și mai puțin de receptorul acelui șuvoi. Învăț să nu mă las păcălită de această furie impersonală și să nu iau lucrurile personal. Acest prim pas mă ajută enorm în înțelegerea situațiilor neplăcute. Cum reacționez în situațiile care-mi solicită nervii? Eu cred că reacția e un mod natural de manifestare. În momentul când rațiunea noastră este înăbușită de valul emoțional îmi este imposibil să acționez. Am certitudinea că mulți oameni simt la fel. În situațiile mai puțin stresante încerc pe cât posibil să reacționez cu ceva mai mult calm. Specialiștii declară convins să înlocuim reacția cu acțiunea. Mie nu-mi iese, așa că eu mai bine îmi studiez modurile de a reacționa! O altă lecție pe care eu am înțeles-o e și una dintre cele mai importante - de multe ori un copil morocănos sau un adult supărat au nevoie de atenție și iubire. Nu am fost învățați să spunem că avem nevoie de atenție sau de îmbrățișări sau de iubire. Toate aceste nevoi nu se dau după merit. Sunt nevoi pe care le avem cu toții, iar satisfacerea lor duce la o dezvoltare și o împlinire pline de armonie și oferă un anumit statut de încredere în dezvoltarea relațiilor. Eu am 35 de ani și eu încă simt stânjeneală când îmi îmbrățișez părinții sau prietenii cei mai apropiați. Ne este mult mai ușor să ne pupăm și să ne îmbrățișăm cu oameni cu care nu suntem legați de o afecțiune profundă. Treptat, aceste atitudini ne fac să ne depărtăm emoțional de cei dragi și una dintre cele mai neplăcute consecințe e faptul că ajungem să nu înțelegem aceste nevoi, aceste strigăte tăcute și atribuim toate capriciile evidente unui caracter "greu și încăpățânat".Și acum o să mă opresc la relațiile pe care le dezvoltăm cu partenera/partenerul nostru și cu copiii noștri. O căsătorie fericită nu stă într-un act eliberat de starea civilă. Acel act nu are nicio valoare afectivă.  Momentul căsătoriei e de fapt începutul ei. De acum încolo construim împreună acea fericire care ne împlinește. Perioada romantică trece la un moment dat și abia acum simțim iubirea și grija celuilalt. E un proces zilnic de înțelegere, comunicare, validare, de creare a unei relații. Devine o rutină și noi credem că rutina e obositoare, lipsită de farmec și gust. Sunt percepții preluate de la alți oameni. De multe ori o schimbare de viziune schimbă total lucrurile. Schimbă atitudinea noastră față de anumite lucruri.  Iubirea nu e neapărat ușoară. E un proces de dăruire, de transformare, de compromisuri. Iubirea e minunată și dulce ..... dacă mănânci multe dulciuri...., doar dacă vrei să fie așa, dar iubirea e un act de străduință. O familie fericită nu înseamnă o familie în care lipsesc grijile, certurile, cum am crezut eu mult timp. Certuri și nefericiri există în fiecare familie. Cineva le tace, altcineva le strigă, cineva le plânge, altcineva le oferă, cineva le înghite, altcineva se apără. Sunt multe moduri de a reacționa în fața neplăcerilor. Dar... întotdeauna există un apoi, ce fac eu după ce mă cert cu cineva? De fapt, ce ar trebui să fac pentru că nu fac așa mereu. Apropierea și iertarea! S-ar putea ca scuzele să fi devenit între timp golite de sens, dar atâta timp cât ele exprimă sinceritate au puterea de a răsturna zidul și de a-l transforma în pod. Certurile ușoare și rare nu traumează absolut pe nimeni, ok, egoul meu suferă al naibii oricum, dar a trauma e un verb foarte greu, foarte dureros, nu-l mai folosiți pentru toate nimicurile. Poate că acest text s-a născut inițial din dorința de a găsi o justificare la replica copilului, dar până la urmă mi-a ieșit un text în care m-am descoperit, din nou, pe mine, un text în care mi-am analizat emoțiile și am înțeles astfel că ceea ce le spunem copiilor și modul în care le-o spunem ridică fie zid, fie pod. Și nu între mine și copil. Zid între mine și mine. Eu nu mă cunosc. Eu nu mă înțeleg. Eu nu vreau să recunosc. Pod între mine și copil. Când sunt bine cu mine sunt bună cu ceilalți. Pod între mine și partenerul meu. Când îmi accept neajunsurile mele, ele nu mai sunt lipsuri; aceste vulnerabilități devin o sursă de învățare și dezvoltare! Filtrați toată informația care vă trece prin fața ochilor, ignorați și acest text, nu vă aduce nimic nou sub soare și nici nu explică anumite comportamente în afară de al meu, evident,  și haideți să învățăm împreună să ne ascultăm vocile interioare, să auzim nevoile care nu au voce, să ne auzim copiii și oamenii dragi, în ciuda tuturor standardelor societății, vecinilor, neamurilor. Să învățăm să iubim. Nu pentru cumințenie sau supunere, nu pentru note bune sau calități extraordinare. Să învățăm să iubim pur și simplu. Pentru ochi, pentru buze, pentru urechi, nas, mâini, picioare. Pentru suflet. Să învățăm să prețuim viața și sănătatea ca cele mai de preț daruri dumnezeiești!Pe curând și vă doresc multă sănătate vouă și familiilor voastre! Cele bune!
Notre-Dame de Paris / Victor Hugo
Nu obișnuiesc să dau note cărților, dar aici nu mă pot abține să nu scriu 10 din 5. Toată lumea cunoaște povestea cocoșatului de la Notre-Dame și sunt convinsă că mulți au citit această carte absolut minunată. Dacă acum 20 de ani m-ar fi plictisit capitolele despre artă, arhitectură, tipar, acum le-am citit cu o atenție deosebită, în special oprindu-mă la detalii. Am căutat nerăbdătoare tablourile lui Rembrandt - Rondul de noapte, Doctorul Faust. Cel din urmă m-a impresionat enorm. Omenirea are două cărți importante - Biblia de piatră și Biblia de hârtie, fiecare dintre noi este poet, dar ce poeme lăsăm moștenire?

Anul 1482. Anul 2021. Atâția ani au trecut, dar lumea, în mare parte, a rămas la fel. Pe Quasimodo îl tratăm la fel, îl batjocorim și-l luăm în derâdere, iar sufletul i se modelează sub comportamentul nostru. Din păcate, nu sunt de acord că fiecare dintre noi își merită alegerile, de multe ori viața are propriile ei căi și, de multe ori, mâinile acestei vieți seamănă cu mâinile oamenilor. Sufletul fiecărui om tânjește după dragoste, după atenție. Altfel, omul fie pășește dincolo de iubire, fie-i seacă sufletul. Esmeralda e frumusețea și tinerețea, dar pentru cei care au îmbătrânit mai repede decât i-au îmbătrânit anii, frumusețea și tinerețea devin dușmani, oroare și invidie. Omul, toată viața lui, se luptă cu morile de vânt. La început pentru a-și demonstra dreptatea, iar apoi nu mai privește lupta pentru că lupta deja e în el. După incendiul din aprilie 2019, Notre-Dame de Paris a fost cea mai cumpărată carte, tirajurile epuizându-se rapid. O carte dedicată într-adevăr catedralei, dar care vorbește despre oameni, despre viață, despre credință. O carte scrisă magistral, măiestria cuvintelor, introspecția personajelor, viața care se întâmplă în afară și cea privită prin lupa spirituală, Victor Hugo nu e doar scriitor, e un arhitect al sufletului și al omului!
Asasinul orb / Margaret Atwood
Îmi place să contemplu oamenii. Să rescriu în capul meu viețile lor. Nu mă interesează ce poartă sau cum miros. Le prind privirea atunci când ei o aruncă spre ceva, le urmăresc gesturile, mișcările și în capul meu începe povestea. Nu sunt un interlocutor foarte interesant, de multe ori prefer să ascult tăcerea și mă emoționează apusurile, căderea unei frunze, verdele crud al ierbii. Astfel am învățat destul de devreme să-mi radiografiez propria viață. Am dus tristețea până la extreme, dar am și transformat o clipă de bucurie într-o fericire lungă. Am învățat că viața e foarte puțin despre ceea ce se vede și e aproape totul despre ceea ce simțim, despre lumea noastră interioară. Însăși viața nu are un tipar exterior universal, dincolo de aspectul fizic ce mai numim viață? Poate dacă așezăm pe hârtie aceste 5 litere, oare se deschide ceva în fața noastră, oare asistăm la trecutul și prezentul vieții, și fără să ne dăm seama, și la viitorul vieții? Pentru că în acel moment se dezlănțuie memoria, iar odată ce ea acea viață pe care n-am trăit-o. Cuvinte aruncate pe foaie, puține dialoguri, o sumedenie de stări sufletești formate cândva din întâmplări uitate, o radiografie a unei vieți care nu a fost trăită cu adevărat decât în perioada anilor de aur, iar cuvintele însăilate pe foaia albă sunt firele descurcate ale unor vieți răsucite împreună. Regrete? Nu! Doar puține, doar cele ce țin de curajul de a ține strâns mâinile celor pe care-i iubești. Puține, dar cele mai importante. Dar oare poți să ții iubirea în colivie? Ea, care iubește înaltul cerului, acolo unde sufletele se reunesc pentru totdeauna. 

Asasinul orb nu se axează pe acțiune, ci pe introspecție. Te face să te plimbi prin propriul trecut, te face să te întrebi dacă știi cine ești cu adevărat din toate acele roluri pe care ți le-ai asumat. Cu ce costum te întâmpini pe tine însuți? Cât din viața ta a fost despre iubire? Vieți distruse de război, vieți cu prea multă iertare încât sufocă, vieți rătăcite în propria viață, vieți cu versiuni moștenite, vieți în așteptare - cam despre asta scrie Margaret Atwood în Asasinul orb. Scrie și seduce cititorul nu atât cu ajutorul poveștii, care poate aparține oricui, ci prin felul matur și profund cu care-și tratează personajele. M. Atwood își respectă personajele, poate anume de asta ele sunt atât de autentice încât te întrebi cine ești tu!Viața are multe fire încurcate; dacă credem că viața e doar ceea ce se vede la exterior atunci ducem vieți înguste, iar bucuriile durează o secundă. Dar viața e puțin despre ceea ce se vede, ea se simte. Se trăiește! Cu toate ițele sale! Cu toate descoperirile. Dac-am ști ce urmează în viață, n-am mai putea trăi liniștit, autentic și, mai ales, n-am mai putea iubi!
Valurile de Virginia Woolf
 Am avut o experiență de neuitat cu această carte. Am citit-o lung. La început nu eram în stare să conectez oamenii din carte, reveneam, reciteam. Apoi mi-am zis de ce să nu mă las în voia cuvintelor? Și m-am lăsat. Cuvintele suave, cuvintele grațioase m-au purtat pe valurile vieții mele. Am închis ochii și am văzut întunericul, m-am speriat, am deschis ochii și m-au speriat valurile reci, forța lor, am coborât de pe valuri în miezul cuvintelor, iar orgoliul meu și-a dorit să sfarme valurile, să le ogoiască forța. A fost luni, a fost duminică. A fost vară, a fost iarnă. M-am lovit de stânci și-am plâns de deznădejde. Mi-am strâns lacrimile și mânia în pumn. Nu știu ce-mi veni, dar am dus pumnul spre inimă. La amiaza vieții, am stat pe mal și-am admirat frumusețea valurilor liniștite, broderia încrețită a mării. Am sărit în apă, să simt mirosul visurilor mele, să prind în palmă speranța vieții și să mă las purtară de valul care mă duce lin pe apă. 

O scriere impecabilă, o scriere foarte intimă, delicatețe, miere, licoare dătătoare de speranță. Fraze sculptate, bucăți de viață, răsărit de soare, iubire, visuri, pierdere, rătăcire, regăsire, apus. Uneori apus și apoi regăsire. Nașterea e un răsărit, lumina care ucide întunericul, ziua e viața însăși, cu soare, ploi, furtună, tunet, curcubeu. Apusul soarelui aduce din nou bezna. Și aici ar putea fi punct, dar bezna, de multe ori, așteaptă să fie strivită de lumina interioară. Noaptea poate însemna lumină, ziua poate însemna întuneric. Iar dacă totuși pun punct, mă surprinde însuși apusul. După el întotdeauna vine răsăritul. 
Iubiri trecute
 Uneori, în timp ce încerc să adorm, mă gândesc la tine. Cum ar fi fost? Mă gândesc la tine doar la timpul trecut. Inima mea nu te-a luat în prezent, doar amintirea trecutului și acesta e cel mai mare dar pe care mi l-a făcut întâlnirea noastră. Tu ai rămas în trecut. O amintire, de cele mai multe ori, uitată. Nu te-am purtat în gândurile mele, nu te-am găsit în visurile mele, nu te-am urât, nu te-am blestemat. Ai venit în viața mea ca o ceață de toamnă, care durează, care îndeamnă la visare,la o hibernare a emoțiilor, oprite în cel mai mare șuvoi de iubire, dar care se risipește la un moment dat lăsând un cer senin și o vizibilitate clară. Nu scriu aceste rânduri despre tine, ele sunt despre mine. M-am schimbat, m-am transformat într-o femeie mai luminoasă pentru care viața nu înseamnă o simplă aprobare, ci este o acceptare a mea, cu toate părțile din mine. Cu tot ce am ascuns de mine, de parcă aș putea uita, cu tot ce nu am vrut să fiu. Sunt eu. Înainte de toate, sunt doar pentru mine. Și de cele mai multe ori îmi place ce sunt. Îmi place și cine am fost pentru că de acolo am ridicat alte trepte spre mine. Doar o ceață risipită m-a făcut să mă văd altfel. Adică pe de-a-ntregul. Nu bucăți care plăceau unora sau altora. 
Doctor Jivago de Boris Pasternak
 Boris Pasternak e născut în aceeași zi cu mine. Copiii mei sunt născuți în aceeași zi cu fiul său din a doua căsătorie. El a câștigat Nobelul, iar eu ... am citit cea mai bună carte a anului! O carte monumentală despre sufletul poporului rus, trecut prin multe chinuri, revoluții și războaie, prin degradări și umilințe, dar iubind cu acea patimă și acel foc înălțător deasupra suferinței, care renaște, iar și iar, Omul în om!Doctor Jivago este o frescă a războiului civil din 1917, care debutează în urma mai multor revoluții, una dintre ele fiind revoluția din 1905, un punct de plecare al cărții. Prin intermediul figurii Doctorului Jivago și a familiei acestuia, în carte se configurează un tablou autentic al acelor vremuri. Sărăcie, foamete, dezordine, dar mai ales frica pun stăpânire pe oameni. Un moment prielnic pentru putere în care omul își pierde vocea propriei rațiuni și se supune vocii puterii. 

E un roman poetic, cu descrieri superbe ale naturii, cu incursiuni filosofice și religioase, un roman despre artă definită esența sufletului,  iar iubirea, mai mult decât o comuniune sufletească, transcende lumea fizică și pătrunde pe teritoriul eternității. Cartea a fost desconsiderată de puterea sovietică, fiind definită drept o batjocură la adresa revoluției din 1917; din această cauză, dar și a altor disensiuni, Pasternak nu a mers la evenimentul de decernare. Premiului Nobel, acesta fiindu-i decernat fiului său, abia în 1989. Personajele din carte sunt de o frumusețe deosebită, Pasternak a oferit voce unor oameni vechi, uitați de istorie, oameni simpli, dar pentru care, valori precum bunătatea, hărnicia, iubirea, datoria sunt valori întipărite în ființa lor. Totodată, pe aceeași scenă sunt și celelalte personaje, descrise meticulos până la realitate, pentru care răzbunarea, vărsarea de sânge reprezintă tot niște valori..."Spunând că în împărăția lui Dumnezeu nu există nici elin, nici iudeu, oare voia să spună doar că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu? (...) Însă ea spunea: în noul mod de viață plănuit cu inima, în noul mod de comunicare, care se numește Împărăția lui Dumnezeu, nu există popoare, există oameni."#doctorjivago #borispasternak
Soția aviatorului de Melanie Benjamin
 Această carte m-a făcut să mă gândesc din nou, cu recunoștință, la literatură, la rolul ei important de a privi larg lumea, de a spune adevăruri istorice care nu-mi oferă doar cunoașterea propriu-zisă, dar care-mi îmbogățește, de asemenea, spiritul, cu emoții și sentimente! Soția aviatorului este un roman construit din evenimente reale, pe baza întâmplărilor cunoscute, dar și pe baza jurnalelor, cărților scrise de Anne Morrow Lindbergh. Cartea e scrisă atât de bine încât nu m-a părăsit nicio clipă sentimentul că citesc memoriile naratoarei. Această scriere intimă are puterea de a transpune cititorul în paginile cărții. Pentru mine e o bucurie când primesc de la carte dreptul la o legătură caldă, la prietenie, la îmbrățișare. La 21 mai 1927 pilotul Charles Lindbergh devine eroul Charles Lindbergh, cel care a efectuat primul zbor transatlantic din istorie, pilotând avionul Spirit of Saint Louis, o legendă vie a aviației, din Long Island până la Paris, timp de 30 de ore, fără oprire. 

Charles Lindbergh a devenit astfel cunoscut în toată lumea, iar din acea clipă viața sa a fost mereu pusă în lumina reflectoarelor, indiferent de împrejurări. Se căsătorește cu Anne Morrow, fiică de ambasador și nu învață cum să devină familist, ci își învață soția să piloteze avioane, astfel încât ea devine prima femeie cu licență de pilot. Ceea ce se întâmplă puțin mai târziu în familia lor zguduie o lume-ntreagă și nu cred că există vreo salvare din așa hău. O împăcare sufletească nu există, cu siguranță. Timpul...timpul trece, el nu vindecă, el pur și simplu prioritizează alte lucruri pentru că viața merge înainte, printre urcușuri și coborâșuri. Pentru mine curajul nu are o formă exterioară, demonstrativă. Curajul înseamnă să găsești acel strop de speranță, să mergi înainte, privind uneori înapoi și să te ții cu toți dinții de acel strop. Să plângi, să cazi, să nu crezi, să nu mai poți, să nu mai vrei, dar să nu dispară niciodată acea flăcăruie mică a speranței, acea mângâiere dumnezeiască care face omul vulnerabil - curajos!Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez cum a trecut Anne peste pierdere. Odată cu moartea copilului, a murit și o parte din ea. Ceilalți cinci copii au fost o binecuvântare pentru această femeie, dar cred că cel mai bun leac a fost scrisul. Cuvintele care se așterneau pe foaie, lacrimile care cădeau peste ele, trecutul care nu era niciodată trecut pentru că durerea nu are timp, viața asamblată din litere, cuvinte, virgule și puncte de suspensie....iată sprijinul sufletesc al lui Anne. Am fost marcată de destinul acestei femei puternice, m-am și regăsit de multe ori în ea, spiritul ei de soție devotată și mamă apropiată nu m-a făcut să-i condamn supunerea; nu avem voie să judecăm pe cineva în funcție de principiile noastre. Anne a fost sinceră cu sine însăși și acest drum a transformat-o într-o femeie independentă, diferită de la o etapă la alta a vieții, pentru ca, în sfârșit, să devină, triumfător, mai puternică. "Trebuia să-mi găsesc propriul curaj și să nu-l mai împrumut pe al lui. Trebuia să-mi găsesc propria voce și să nu mai fac ecou vocii lui. Trebuia să găsesc propria poveste. Și s-o spun. Și dacă n-aș fi izbutit, datorită încercării tot aș fi fost mai puternică decât dacă aș fi continuat să stau lângă Charles pe estradă."
Foc palid / Vladimir Nabokov
 Lumina, blândă și sacră, mângâie sticla ferestrei mari, se așază pe perete și se rostogolește, în mici crâmpeie, pe podea. O prind în bucăți de memorie și o țin strâns. Să n-o pierd. Într-o lume a nopții, lumina e sărbătoarea optimismului sau mai degrabă sărbătoarea speranței! E prima dată când îl citesc pe Nabokov și nu e Lolita, e o carte jumătate poem, jumătate proză, Foc palid. Astăzi vreau să vorbesc doar despre poem. Despre cealaltă jumătate scriu altă dată. Emoția lecturii a fost o experiență specială, dar emoția cuvintelor și sensurilor a fost o experiență post lectură. Mă întreb dacă nu asta e rolul poeziei? Să fie mai lungă decât este și să se contopească în sufletul cititorului într-un întreg de necuprins. 

Vreau să remarc cu onoare și plăcere rolul important al traducătorului, în acest caz Veronica D. Niculescu. Ludmila Ulițkaia spune despre Nabokov că e un geniu și nu e ușor să-l traduci, dar eu am simțit o plăcere literară citind acest poem, în mare parte datorită traducerii!♥️Am să las mai jos un fragment care mi-a plăcut foarte mult:"Dând buzna, în palton: Sybil, să poțiSă fii convins... "Închide, dragă, poarta.Cum ai călătorit?" Grozav - dar poantaE c-am venit convins că pot... "Da, dragă?"Pot să nutresc... "O ce?" Speranță vagă."Nabokov e un artist înainte de toate, nu scrie viața în cuvinte, ci în sensuri, oferindu-ne astfel nouă puterea înțelegerii. Poemul e o capodoperă!♥️
Cum îmi dau seama când iubirea mea se infectează cu așteptări?
Observ, din proprie experiență, că odată cu creșterea copiilor, crește în mine un munte de așteptări de la ei. În unele cazuri răbdarea se evaporă imediat și rămân în mână cu un pumn plin de ocară pe care o arunc peste ei, peste copilăria lor, peste încercările lor de a descoperi viața, testându-și limitele, curajul, frica și testându-mi rolul meu de mamă. Cuvintele pe care le rostesc, energia pe care o împrăștii în jurul meu nu e doar despre direcție, cât e despre sursă, e doar despre mine.  Oricât mi-aș împacheta acțiunile în cuvinte frumoase sau m-aș strecura în spatele unui paravan decorativ, vine o zi inevitabilă cu o întâlnire importantă dintre mine și...mine. Și nu mă refer la singurătate, ci la ziua aia în care-mi aud vocea, mai degrabă șoapta mea interioară. Unii o numesc intuiție, alții o numesc "o prostie", eu o numesc vocea sufletului. Indiferent de rolurile noastre sociale, de vârstă sau de trecut, de situația materială, de liniștea sufletească, orice femeie, la un moment dat, simte că are o voce interioară ca un râu, murmurul căruia i-l auzi abia atunci când se face liniște. Și nu e vorba de acea liniște obișnuită, e mai mult o liniște foarte mică într-un haos, o lipsă de cuvinte când ai atât de multe de spus.  Atunci fiecare femeie trece printr-un proces de redescoperire, de transformare. Multe surse creionează această transformare drept un divorț, o avansare în carieră sau dimpotrivă renunțarea la carieră, nu mai vorbesc de mesajele despre iubirea de sine care apare ca o validare doar în prezența tocurilor cui sau a machiajului zilnic. Eu cred că transformarea unei femei ține mult de transformarea  interioară, de pacea pe care o faci cu tine însăți, de credința pe care o ai, de puterea de a ierta, de a iubi, de a visa, de a zâmbi!Corpul și sufletul nu sunt două entități diferite, sunt un tot întreg. Puterea omului de a fi vulnerabil sau fragilitatea puterii imense e ceva ce se revarsă din interiorul nostru și nu poate fi oprit acest șuvoi de delimitarea dintre trup și suflet. Așa cum am grijă de exteriorul meu învăț să-mi îngrijesc și interiorul.  Pot să-mi ascund durerile și tristețile după un zâmbet până la urechi sau pot să-mi împachetez emoțiile într-un "bine, mersi" grandios și răsunător, dar atunci când vorbesc cu mine însămi e imposibil să mă mint. Pot să evit discuțiile sau să mă fac că plouă, dar nu să mint fără să știu că mă mint. Poate aceasta e superputerea sufletului - mă face să mă văd cu adevărat. Fie că îmi place, fie că nu. 

Și-atunci toate așteptările pe care le am de la copiii mei sunt de fapt așteptările pe care le am de la mine. Toată încrederea în copii pe care o pierd uneori e încrederea pe care o pierd în mine. Într-o lume atât de rapidă, între întâlniri, chestii, muncă, copii, bucătărie, presiunea din online mai reușesc să fiu doar eu cu mine? Nu prea...Și atunci simt cum îmi pierd încrederea, cum energia mi se consumă foarte repede, dispoziția suferă modificări bruște, iar confortul propriului sine dispare complet. Pentru că e imposibil să rămân la fel atunci când înăuntrul meu fragilitatea și vulnerabilitatea nu mai sunt o putere, ci o piedică, o degradare. Și mai vine astfel frumusețea din sufletul meu? Pot eu să-mi ascund cicatricile invizibile, dar perfect evidente sub un ruj sau sub un fard ultra rezistent?  Nu e nicio frumusețe mai  contagioasă și mai autentică decât cea care vine din suflet, care se naște din bucurii și tristeți, din zâmbete și lacrimi, din eșecuri și victorii, din pierderi și împliniri, din ură și iertare, din tot ceea ce e uman. Din felul natural de a fi, pur și simplu! Uneori sau deseori, pare aproape imposibil să las totul baltă și să mă țin de mână, dar anume această plimbare prin labirintul sufletului meu o să-mi redea energia și iubirea, care nu doar îmi vor învălui existența, dar pe care le voi transmite mai departe, ca un dar de suflet! Viața e un bumerang și doar pare că vorbele, gesturile, acțiunile noastre țin de cei spre care pleacă, dar de fapt totul e despre mine și ce dau se întoarce la mine. Din această energie creștem și cu ajutorul ei facem viața zi de zi. Depinde ce avem și ce dăm! 
Un strigăt pe Nistru de Gheorghe Budeanu
 Categoria de carte #istoriaprinochiioamenilorCu cât mai mult mă adâncesc în istorie cu atât mai mult îmi dau seama de cât de multă răutate există.....................................................în oameni...Istoria e despre oameni, despre fiecare dintre noi, în fiecare zi scriem istorie și aș putea să trec mai departe, ca și până acum, fără să privesc în spate, dar aleg să știu. Astfel îmi permit să înțeleg viziunile mici ale omului pentru că ele se nasc în urma experiențelor trăite.Un strigăt pe Nistru e o carte dureroasă despre războiul transnistrean din 1992. Teoretic, acest război a încetat la sfârșitul lui iulie '92, dar conflictul politic nu s-a soluționat nici astăzi.

Un strigăt pe Nistru relatează povestea unui voluntar înrolat în război pentru a ajunge la iubita sa, dar totodată se scrie și istoria neamului nostru din acea perioadă. De câte atrocități e în stare omul? De ce ne concentrăm mereu pe ceea ce ne dezbină și nu pe ceea ce ne unește? Câți copii și-au pierdut tații pe malurile Nistrului? Oficial cifra ajunge la 300, conform altor surse cifra aceasta crește până la 1200 de vieți. Cartea nu este despre o poveste romantică, e despre realitatea acelor vremuri, despre pedepsele aplicate la manifestarea dorinței de unire cu România, despre frica de a vorbi moldovenește, despre voluntarii care nu s-au mai întors acasă..., dar, prin personajul său Radu, autorul Gheorghe Budeanu evidențiază forța binelui, susținerea, iubirea, credința, speranța care există în oameni!
Cine sunt eu în spatele nemulțumirilor mele?
 Și mi-a venit să plâng... aproape din senin, asta dacă nu iau în considerare hainele împrăștiate peste tot și dezordinea. Mi-a venit să urlu ca o lupoaică flămândă, dar doar am trântit zgomotos într-un colț de cameră niște lucruri și am vorbit cu altă voce...am strigat cu alt glas. E vocea mea, dar încărcată de supărare, amară de la pelinul care s-a oprit între coastele mele și nu mă lasă să-mi răsuflu disperarea afară. Sunt eu. Peste tot. Rece și caldă. Moale ca iarba proaspătă și dură ca zidul din piatră. Departe și aproape. Aici și acolo. Afară... și mai puțin înăuntru...Asta e originea și paradoxul stărilor mele  - sunt clipă de clipă alături de mine și clipă de clipă departe de mine. Mă preocupă niște fleacuri pe care le ridic la rang de dramă și simt o profundă și agresivă nemulțumire. De sine, de tine, de ceilalți. Mintea-mi totuși e campioană, îmbracă toate stările în măști și fățărnicie. Mintea îmi seduce sufletul și ajung să cred că sunt cine vrea ea să fiu. Eu știu că sunt rece, departe, dură, egoistă, dar simt că sunt și caldă, aproape, dulce și bună. Eu știu e mai mare decât ce simt și peste toate se așază o stare profundă și agresivă de nemulțumire.Dacă ar fi să sintetizez lecția acestui an atunci aș spune că am învățat despre mine din nemulțumirile mele, ale mele și totuși străine. Această lecție e din ceea ce simt. Și nu e o lecție frumoasă, dar e importantă. Omul adevărat, cel autentic se naște din sacrificii. E foarte simplu să par cineva, să scriu niște rânduri frumoase, dar care nu sunt despre mine, să spun cât de important e să facem una sau alta, dar adevărul că niciun sfat n-o să ne ajute cu adevărat niciodată dacă nu o să ne cunoaștem pe noi înșine. Dacă o să accept că X nu are nimic cu nemulțumirile mele, dacă o să accept că cele mai multe răspunsuri există deja în mine, dacă o să accept fiecare emoție și o să cobor de pe acel tron al egoului meu, abia atunci o să încep să văd cine sunt. Toate lucrurile astea exterioare, ridicate la rang de valori, nu fac decât să ne oprească din cunoașterea valorilor adevărate. Și nu există valori și două puncte, fiecare dintre noi și le definește pentru că, la drept vorbind, prea mult trăim în viețile altora și prea puțin în propria viață. 

Anul acesta bisect a venit cu multe schimbări la pachet și am judecat și urât aceste schimbări, pentru că ele mi-au redus drastic confortul de odinioară, dar abia la sfârșit de an, după multă miorlăială interioară, dar și exterioară, după multe învinuiri, mi-am dat seama că în tot acest timp m-am judecat și m-am urât decât pe mine. Recunoștința mea, manifestată uneori, a fost mai mult automată, cu adevărat, foarte rar am simțit ceea ce spun și am spus ce am simțit. Mie însămi și totodată lumii întregi. Nu suntem oare fiecare dintre noi o lume-ntreagă?! Suntem, dar uităm, ne comportăm de parc-am fi bucăți și credem că merităm doar bucăți. Dac-aș privi toată-mi viața ca bine și rău, bucăți sau întreg, aș rămâne mereu incompletă, în ciuda oricărei metode de a vedea plinul din pahar. Viața pur și simplu este și totodată e cel mai prețios dar, iar ceea ce ea ne oferă fiecare dintre noi credem și numim în funcție de cine suntem noi. Mai mult înăuntru, mai puțin afară!Sunt provocări pe care le trecem pentru a învăța ceva despre noi, despre lume, despre iubire căci lucrurile durabile și cu adevărat importante sunt făcute din iubire. Ura distruge. Răutatea distruge. Răzbunarea distruge. Nemulțumirea distruge. Inițial pare că distrugerea îl afectează doar pe celălalt, dar de fapt ne distruge pe noi înșine. Eu m-am confruntat din plin cu o nemulțumire agresivă și am fost aproape tot timpul de partea ei până am văzut că zâmbetul meu e fals, gesturile mele sunt dârze, iar privirea obosită. Tot ce simțeam se vedea pe față. Da, multe lucruri nu mai sunt la fel, dezordinea din casă e la ordinea zilei, capriciile copiilor nu se termină cu o jucărie nouă, iar banii nu sunt destui niciodată...și încet încet se naște invidia, iar din ea ceva mai grav - nemulțumirea și se adună la acel sentiment copleșitor moștenit de nemulțumire...Să accept viața așa cum vine ea, să fiu puternică în ciuda tuturor schimbărilor și să fiu bună cu mine, cu cei din jurul meu. Să mă bucur de iubire, nu de neiubiri, să accept bucuria și supărarea copiilor mei cu inima, nu cu rațiunea, să mă bucur de fiecare nouă zi, de fiecare zâmbet, să-mi înalț sufletul de fiecare dată când copiii mei găsesc alinarea în brațele mele - atunci când plâng, când iubesc, când sunt dezorientați, când sunt foarte fericiți și entuziasmați. Cât de miraculoase sunt brațele unui părinte, privirea sa împăciuitoare, vorba sa bună și inima curată! Nu există moșteniri mai importante. E ceea ce clădim în ei. E ceea ce clădim în noi. Și-am plâns... aproape din senin, cu lacrimi înghițite și curate de parcă și plânsul se temea să se exteriorizeze. Și am scris pentru că scrisul e felul meu de-a FI și nu am scris ca dovadă că toate frustrările și lecțiile s-au terminat, ci ca o dovadă că totul abia a început! 
Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon
 📖 Proiectul Lazarus de Aleksandar Hemon#istoriaprinochiioamenilor @blackbuttonbooks vă mulțumesc pentru că ați scos la lumină această carte și datorită căreia am pășit pe urmele scriitorului Aleksandar Hemon la Chișinău.Tind să fiu subiectivă în aprecierea acestei mari cărți pentru că o parte din poveste se petrece la Chișinău, iar istoria copilului evreu, Lazarus,  care a scăpat de pogromul din 1903 e de fapt o tragedie la nivel de națiune, iar pentru mine istoria e despre umanitate în general, pentru că micile istorii personale scriu marea istorie. Aleksandar Hemon, el însuși un emigrant, reușește să împletească istoriile personale cu marea istorie și o face cu o sinceritate uluitoare care-l face vulnerabil în fața cititorului și oare nu asta oferă unei opere de artă valoare?!Scriitorul reconstruiește drumul lui Lazarus de la Chișinău la Chicago, îi oferă un trecut și o istorie, îi oferă amintiri și vise, frici și coșmaruri, iar libertatea pe care Lazarus speră să o găsească la Chicago are un punct terminus, acolo unde libertatea fizică se transformă-n libertatea sufletului. 

Istoria pogromului de la Chișinău, istoria evreului Lazarus și a familiei sale ne dezvăluie sentimentele copleșitoare ale scriitorului - emigrant, războiul Iugoslaviei din 1992 și lupta cu anarhismul din America anilor 1900. E o carte necesară!Poza este făcută la Cimitirul evreiesc din Chișinău.
Zbor frânt de Vladimir Beșleagă
 #citescscriitoriautohtoni O poveste de viață împărțită de cele două maluri ale Nistrului, o poveste care-și poartă ecoul în sufletul personajului de-a lungul întregii sale vieți. Nistrul devine el însuși un personaj, am tradus toate scufundările și ieșirile din apă drept scufundări și reîntoarceri în propriul suflet, iar mâlul de la fundul râului e doar tremurul ce zace totdeauna la fundul sufletului. 

Experiența războiului prin ochii unui copil e devastatoare, căutarea fratelui, căutarea tatălui devin obsedante pentru că, dincolo de patriotismul și legile războiului, există acea întregire pe care ți-o oferă familia și nimic altceva. Nici anii care trec, nici durerea care zice că se uită, omul e complet atunci când cresc sub el rădăcini, și de multe ori aceste rădăcini sunt mai importante în planul metafizic al vieții. O carte dedicată mamei, relația mamă-copil e atât de puternică încât chemarea mamei e un fel de pace lăuntrică: "Ma-a-mă! (...) Strigătul acela a acoperit răcnetele, împușcăturile dimprejur - din toate părțile, strigătul acela l-a ridicat din fundul tranșeei, a simțit iarba sub picioare, iarbă moale, troscot verde (...)".Zbor frânt de Vladimir Beșleagă a văzut prima apariție în 1966 și este unul dintre cele mai bune 5 romane basarabene din ultimii 50 de ani! Plecăciuni, Maestre!
Un apartament la Paris / Michelle Gable
 Am fost fascinată de jurnalele acestei curtezane sclipitoare din perioada Belle Epoque - Marthe de Florian! Dacă povestea lui April mi s-a părut previzibilă, atunci Marthe de Florian m-a făcut să văd cu ochii minții acele rochii spumoase, acele terase pline cu oameni și băutură și acel Paris strălucitor, care-ți oferea pe tavă tot ce doreai, un oraș al posibilităților. În Parisul Belle Epoque se adunau scriitori,pictori, arhitecți, modelieri, în căutarea inspirației și în răsfățul dezmățului. Cartea are la bază fapte și oameni reali, iar ceea ce face scriitoarea, Michelle Gable, devine redarea autentică a unei perioade istorice demult apusă, dar și portretizarea unor personaje - emblemă ale perioadei respective.

Apartamentul demimondenei Marthe de Florian a fost într-adevăr descoperit intact după 70 de ani cu toate mobilele, tablourile și lucrurile lăsate acolo. Tabloul lui Boldini este pe drept vorbind un tablou nemaipomenit de frumos, am căutat și celelalte lucrări ale pictorului și sunt de o frumusețe izbitoare, nu în zadar fiind cel mai celebru portretist din lume în perioada dată!Dincolo de ocupația Marthei, de toți bărbații care-o venerau, de toate femeile care-i imitau rochiile și coafura, presupun că pentru Marthe toate astea nu au fost decât o carapace sub care își ascundea nevoia de iubire, nevoia de a-și întemeia o familie și cine știe câte lacrimi a vărsat această femeie sclipitoare, că doar atunci Parisul nu credea în lacrimi!
Parisul nu se sfârșește niciodată / Ernest Hemingway
 ♥️Parisul nu se sfârșește niciodată 💙Hemingway scrie această carte de memorii 30 de ani mai târziu decât evenimentele pe care le povestește despre perioada primei căsătorii și anii petrecuți la Paris, 1921 - 1926.Eu acum citesc "Soția din Paris" de Paula Mclain, care e considerată o replică a cărții lui Hemingway "Sărbătoarea continuă". Este o diferență mare între aceste 2 cărți, evenimentele sunt la fel,dar Paula Mclain le oferă căldură, emoții, oricum o să revin cu o părere mai amplă după ce termin Soția din Paris.

Stilul lui Hemingway e cumva sec, el relatează evenimentele într-un mod laconic eliminând "cuvintele de umplutură" și emoția, personajele amintite în carte sunt creionate doar în baza activității lor și felului de a acționa, iar Hadley, soția sa, apare în carte de câteva ori, dar relația lor nu mi se pare una de iubire, nu pot să nu fac comparația cu Soția din Paris, care oferă o portretizare interioară a personajelor.După ce am terminat Sărbătoarea am înțeles de ce Hemingway scrie "direct și la temă". Scriitorul a luptat pe front, a fost împușcat aproape mortal și consider că odată ce vezi cu ochii tăi această față a războiului, când vezi moartea în fiecare zi și nu ca  motiv eroic, atunci probabil că viața de după război devine un motiv de a trăi fiecare clipă, de a lăsa deoparte toate dantelele și fanteziile și pur și simplu de a te bucura de simplitatea vieții. Ultimul capitol al cărții - Parisul nu se sfârșește niciodată - e preferatul meu, dar e și capitolul în care Hemingway își deschide sufletul și vorbește despre iubirea pentru Hadley și regretele cu privire la despărțirea lor. Cu toate că eu am sesizat un ton de apărare și justificare în unele propoziții, arogantul și îngâmfatul Hemingway, cum îl numeau unii cunoscuți din Paris, își arată vulnerabilitatea.Mi-a plăcut cartea, am fost fascinată de librăria Sylviei Beach "Shakespeare and Company", de pasajele dedicate literaturii ruse, mi-a plăcut și faptul că Hemingway nu a înflorit anii petrecuți la Paris. A scris despre sărăcia în care trăiau, despre condițiile minime de trai, despre băutură și spiritul său de învingător, dar și despre cât de greu e să scrii bine!
Arcul de triumf / Erich Maria Remarque
      Arcul de triumf nu e o carte, e o stare care se infiltrează în mintea și sufletul cititorului. M-am oprit adesea în timpul lecturii și m-am întrebat "de ce?" revoltată de natura oamenilor, de faptele lor și de cursul istoriei. În acest labirint al întrebărilor fără răspuns, Erich Maria Remarque mi-a luminat tot timpul drumul prin scrierea sa și prin personajul său, doctorul Ravic!Eu am știut că o să revin la Remarque după ce am citit "Pe frontul de vest nimic nou", am știut că o să găsesc aceeași scriere profundă, sensibilă, vulnerabilă, dar Arcul de triumf e mai mult de-atât, e o viață întreagă care pe alocuri îți face pielea de găină, iar alteori te face martor al unor sentimente intime. Și nu pot să schimb cursul cărții, pot doar s-o iau în inima mea și s-o port cu mine. E o comoară literară! Arcul de triumf devine el însuși un personaj și chiar dacă nu se întâmplă multe lucruri legate de Arc, se întâmplă esențialul. El devine un simbol al răsăritului și apusului iubirii dintre cele două personaje. În momentul când Ravic și Joan fac cunoștință, Arcul de triumf "în depărtare, plutind parcă și întunecat, se profila masiv pe cerul ploios" și ultima filă a cărții,când toate par să se sfârșească, Arcul de triumf apare din nou, de data asta prin absența sa "o beznă atât de profundă încât nici Arcul de Triumf nu se mai zărea."

El, un chirurg profesionist, un refugiat, ea, o actriță străină, o femeie dornică de viață și strălucire, Ravic și Joan. Ce îi poate lega pe acești doi oameni diferiți și străini? În primul rând Parisul, orașul luminilor, orașul care trepidează de viață, rafinament și strălucire fix înainte de începerea războiului; și apoi iubirea, acest sentiment unic care-l face pe om să se simtă întreg și important!Parisul interbelic a fost ceva de vis, un oraș al poftelor, al băuturii, al bordelurilor, dar și cel mai frumos oraș al iubirii. Jurăminte, daruri, Riviera, coniacul, personalități, baluri - așa a arătat Parisul până-n ultima zi a războiului, până-n acel iulie 1939.Parisul o schimbă pe Joan, acea femeie indiferentă și pustiită de viață de la începutul romanului devine o femeie dornică de atenție și iubirea bărbaților. Iar Joan îl transformă pe Ravic, acest refugiat pentru care viața a rămas în trecut, iar fiecare zi e trăită din pură obișnuință, simte din nou fiorii dragostei. Lupta sentimentală cu Joan nu e decât o luptă cu sine însuși, în care trecutul revine iar și iar, iar bariera dintre ei îi separă. Dar oare iubirea ține cont de apropierea sau distanțarea fizică? Iubirea e mai puternică de orice barieră și chiar dacă nu se dezlănțuie în brațele iubitei sau iubitului, ea se dezlănțuie în interiorul ființei și face ravagii, călcând în picioare toate principiile omului și toată apărarea sa.Sfârșitul m-a durut, dar cred că era inevitabil să existe anume acest sfârșit. Remarque a adăugat acestui sfârșit crud o scenă monumentală, grăitoare și emoționantă și anume scena când cei doi iubiți își vorbesc fiecare în limba sa. Un moment care exemplifică distrugerea oricăror bariere, stereotipuri și apropierea aceea sacră, mult mai profundă decât apropierea intimă! E un tablou al iubirii pe care nu l-am mai găsit atât de frumos pictat în literatură! Remarque, ce-ai făcut cu mine? Ne-ai dăruit tuturor nu doar unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste, dar și unul dintre cele mai frumoase personaje, un roman despre război și sechelele acestuia, despre felul în care iubirea poate din nou sufla viață în sufletele pierdute, un roman despre identitate și responsabilitate, despre prietenie și despre frumusețea Parisului. Ai făcut din Paris un personaj viu, colorat, cu miros de coniac și cu imaginea strălucitoare de viață și iubire a unor timpuri demult apuse!
Câte poveri încap în sufletul unui om? Alegerea Sofiei de William Styron
    Marele scriitor american William Styron afirmă că o carte bună te lasă la finalul lecturii epuizat. Ei bine, fix așa mă simt eu după Alegerea Sofiei, un roman monumental scris de Styron. Și ca să mă înțelegeți, nu e vorba de o epuizare zadarnică sau netrebuincioasă, mai degrabă o epuizare a minții și a sentimentelor de înțelegere și de cuprindere a  subiectelor abordate, despre natura omului, indiferent de culoarea, sexul sau trecutul său, o carte care nu doar m-a făcut să stau tot timpul cu creionul în mână, dar care m-a îmbogățit cultural, moral și mi-a adus o anumită comprehensivitate asupra temelor abordate. Și sunt multe teme minuțios documentate, dar cumva scriitorul, printr-o măiestrie uluitoare, reliefează psihologia individuală a omului, a personajelor în timpul evenimentelor generale.  Atât binele cât și răul încep cu fiecare dintre noi. E un peisaj bucolic, poate chiar romantic aceste închipuiri ale noastre ca fiind oameni buni și generoși (mă refer la natura empatică a omului) pentru că deținem aceste două forțe extreme ale binelui și răului, și în dependență de cum răspundem lumii, de reacțiile noastre ce țin de rutina zilnică,fac să depindem, în mare măsură, de una dintre cele două forțe.  

Alegerea Sofiei e o carte mare și nu mă refer la numărul de pagini (725), măreția i se datorează stilului de scriere, o rememorare a evenimentelor, dar totodată și o constituire a lor; îmbinării istoriei universale cu istoriile personale ale personajelor și poate cel mai mult ce m-a impresionat pe mine este analiza minuțios documentată despre Holocaust, o analiză magistrală a unor înfăptuitori ai acelor evenimente, axată pe substratul interior al acestor oameni. Nu știu cât e de corect să le atribui acestor înfăptuitori ai răului calificativul de oameni, dar mă bazez pe unele exemple pe care le aduce Styron, cum ar fi, cel al conducătorului lagărului de la Auschwitz, Hoss, care înainte de a fi executat în 1947, își scrie memoriile în care se observă un umanism acoperit de nevoia de supunere a unui militar față de regim, dar și frica pe care, presupun, au avut-o chiar și cei mai apropiați oameni față de Hitler. Un respect și un patriotism bazate pe frică depărtează încet omul de credințele sale, mai ales că ei vedeau foarte bine atitudinea față de trădare, oricum ar fi arătat ea. Pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc la faptul că anume Hoss a venit cu ideea camerelor de gazare...așa încât nu știu cât de obiectiv pot vedea omul Hoss și conducătorul lagărului Hoss ca două fațete ale aceluiași om."A trebuit să par rece și indiferent față de evenimente ce ar fi frânt inima oricărei ființe înzestrate cu sensibilitate umană." (din memoriile lui Hoss).Alegerea Sofiei e povestea unui tânăr cu aspirații de scriitor, compusă și din autobiografia scriitorului, care în timp ce lucrează la prima sa carte face cunoștință cu o pereche de îndrăgostiți și cu care leagă o prietenie strânsă. Evenimentele de mai departe ne relatează trecutul Sofiei, o supraviețuitoare a Auschwitz-ului. Styron a lucrat la această carte 12 ani și toate datele adunate, într-o perioadă în care Europa încerca să ascundă ororile războiului, duc la o relatare exhaustivă și vie a tuturor evenimentelor din spatele gardurilor electrice ale lagărelor de concentrare,de exterminare în masă. "Există atâtea lucruri legate de acel loc de care lumea nu are încă habar, anunță ea vehement.""Multă vreme Sofia a refuzat să-mi povestească în amănunt sosirea la Auschwitz; poate se temea că și-ar putea distruge echilibrul interior, greu recâștigat, și poate a fost mai bine așa."Evenimentele din carte surprind  cititorul cu noi relatări, cu o deformare a primei relatări a Sofiei pe măsură ce Sofia descoperă un confident înțelegător în Stingo, naratorul cărții, tânărul cu aspirații de scriitor care devine un scriitor remarcabil.Cred că cel mai zbuciumat și tensionat episod pentru mine a fost momentul în care Sofia face prima sa alegere, cea mai imposibilă alegere dintre toate și acest drum de la acea alegere până la ultima alegere a Sofiei nu a fost decât un drum al vinovăției și al urii față de sine, un fenomen întâlnit la oamenii supuși unor tratamente inumane.

Istoria a arătat de atâtea ori că în spatele marilor orori au stat oamenii, civilii. Peste tot se vorbește de o exterminare în masă a evreilor, dar în lagărele de concentrare au fost exterminați mii de țigani, copii, polonezi, ruși etc. și dincolo de toate legile hitleriste, oamenii lagărelor au fost niște asupritori nemiloși.  Binele mare se face din binele mic. Marea și Mica Istorie nu încetează să se întrebe: care a fost vina acelor oameni?  Cine are drept de viață și de moarte asupra omului dacă nu Dumnezeu?!  Oare răul s-a terminat odată cu înfrângerea lui Hitler? Răul, ca și binele sunt două forțe perpetue și uneori se află într-o proximitate atât de mică încât le putem confunda și ele nu pot fi extirpate din oameni, din lume. Putem îmblânzi răul prin bine, dar istoria contemporană ne arată că suntem incapabili încă să îmblânzim răul din noi. Nu e vorba de crime sau jafuri, e vorba de cuvintele pe care le aruncăm în oameni, de atitudinea ierarhică bazată pe orgoliu, pe hotărârea noastră de a fi buni, dar nu înainte de a mai răspunde cu aceeași monedă etc.Hitler, Stalin, Himmler, Beria, Mussolini au devenit "mari" pentru că au fost încurajați și susținuți, practic au fost ridicați de oameni. Așa cum a fost și Dumnezeu odată, slăvit și cântat de oameni, respectiv "mare", dar l-am înlocuit cu noi și noi idoli.  Poate una dintre greșelile omenirii e faptul că ne schimbăm atât de des idolii, credințele și nimic nu reușește să ia forma veșniciei în sufletele noastre? Or, omul se pierde pe sine însuși atunci când își pierde inocența și eternitatea sufletului!
Woldemar de Oleg Serebrian
    Întotdeauna mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite pentru o carte care mi-a plăcut în mod deosebit. În copilărie eram atât de fascinată de cărțile cu povești încât la un moment dat, nu mai știu câți anișori să fi avut, poveștile s-au cuibărit în sufletul meu și de-atunci ele au devenit o parte importantă din lumea mea!Astăzi pot să spun fără rușine că eu am fost un copil inadaptat și sunt aproape convinsă că fiecare dintre noi s-a simțit la fel. Cred că fiecare copil se naște cu o lumină dumnezeiască și cu un suflet pur și curat, dar în timpul copilăriei, în timpul maturizării învățăm să devenim obișnuiți. Pentru că așa e comod tuturor. Mulți dintre noi, din păcate, devenim obișnuiți, pierdem acea legătură firavă cu sacralitatea din interiorul nostru. Alții pur și simplu par că sunt obișnuiți, dar clipă de clipă, în interiorul lor, se dă o bătălie între a fi și a părea. Am fost copilul retras, copilul însingurat într-o familie numeroasă. Am fost colega tăcută și eleva docilă. Am fost fata cu coșuri, fata lăsată mereu în umbră. Tonul acestor cuvinte nu este regretabil. Nu mai este regretabil. Astal e ceea ce se vedea. Eu locuiam în altă lume, dar mă dureau multe lucruri din lumea pe care-o frecventam zi de zi. Cum eram la 7 ani? Eram în clasa întâi. Mă aflam în centrul unei intersecții și încercam să găsesc drumul corect. Îmi plăcea la școală, îmi plăcea cel mai mult să citesc, dar îmi era groază să ridic cele 4 etaje până la clasa mea. Am crescut cu acele scări periculoase în mine, m-au urmărit mulți ani coșmaruri în care cad în gol de pe acele scări. Cât de mult ne influențează  locurile în care trăim. La fel ca oamenii, la fel ca vorbele!

Woldemar a venit ca un ecou liniștitor al trecutului meu, o parte din mine a fost întotdeauna asemenea lui Woldemar și eu mă bucur că acea parte a rămas vie. Eu și astăzi sunt uneori considerată o ciudată, dar ce știu ei despre mine? De parcă nu am fi toți altfel?!Aceste două voci ale romanului se împletesc atât de armonios și astfel povestea din carte ia forma unui tot unitar într-un spațiu atemporal, de parcă sufletul nostru ar avea vârstă... Vocea unei femei ajunsă la vârsta când sufletul cântărește mult mai mult decât materialul și vocea unui copil care se descoperă pe sine însuși. Mi se pare dificil să treci de la un plan la altul, să faci diferite aceste două voci, dar afirm cu certitudine succesul scriitorului. Cel mai impresionant mi se pare curajul de a fi vulnerabil al omului, al diplomatului Oleg Serebrian. Într-o lume a rigorilor și a legilor, Oleg Serebrian își dezvăluie fragilitatea și totodată sensibilitatea sufletului. Fraze muzicale, pătrunse de o profunzime a gândirii și o viziune spirituală asupra vieții, abilitatea de a împleti istoria omenirii cu istoria personală a firii omenești, evocarea trecutului într-un prezent străin , redarea fidelă a Cernăuțiului sovietic  - sunt o putere incredibilă a scriitorului, dar mai ales a omului Oleg Serebrian. Unul dintre personajele preferate ale scriitorului e Peter Pan, tot Peter Pan e prietenul cel mai bun al lui Woldemar și printr-o coincidență cartea pe care o citesc acum copiilor mei e Peter Pan. Nu știu de ce, dar eu am simțit o legătură profundă, mai ales că băieții noștri se apropie de cei 7 ani importanți în viața fiecărui om.Despre ce e cartea? se întreabă cititorul acestui text. Cred că fiecare dintre noi ar vedea-o diferit și ar aprecia alte și alte plusuri. Doar fiecare vedem lumea așa cum este ea în noi înșine! 

O carte despre istoria neamului, despre aripile copilăriei, despre acel fundament al adultului, despre relațiile cu cei dragi, despre faptul că devenim în viață cei ce am fost în copilărie, despre evocarea trecutului și încercarea de a-l reînvia prin copii, prin realizări, despre puritatea și puterea sufletului, despre sensibilitatea firii omenești și rănile noastre interioare. Despre pilonii principali ai omului - credința, speranța, iubirea și visurile, dar și despre fericirea pe care rareori o bănuim - aceea de a rămâne toată viața copii - doar nu avem viziuni atât de înguste încât să evocăm vârsta, ocupația sau genul drept impedimente!
Abia când am devenit mamă mi-am dat seama de fragilitatea relațiilor umane
    Ieri am fost cu băieții în parc, nu că ar fi asta vreo noutate, dar mi-a cam dat întrebări atitudinea mea de ieri. În parc nu era multă lume, oricum noi ne străduim să ne izolăm cât putem. Băieții erau cu bicicletele. Mi-am pus de acasă o carte în rucsac.  Oricum, o carte am aproape întotdeauna la mine, dar foarte rar citesc în parc, foarte rar citesc când ies undeva cu copiii. În acel timp vreau să mă bucur cât mai mult de timpul petrecut împreună, dar și de frumusețea naturii. Eu sunt una dintre fiicele naturii! Totuși, la un moment dat, am deschis cartea să citesc o pagină, două. Eram cu un ochi în carte și cu unul la băieți. Tot ceasul cât am stat acolo m-am comportat de parc-aș fi fost un polițist care dirijează circulația: "mai încet", "nu te grăbi", "oprește-te", "fii atent" etc.În drum spre casă au început să mă năvălească întrebările. Încerc să am o relație de prietenie și încredere cu copiii, le ofer libertatea alegerii și exprimării, dar am unele momente în care mă transform într-o persoană nemulțumită de tot ce se întâmplă în jurul său, plus că, mai am uneori impulsul de a fi critică. Odată cu întrebările mă năvălește un sentiment grandios de vină. Știu că îmi scapă multe lucruri printre degete, uneori cu permisiunea mea, dar nu vreau să rămân față-n față cu vina.Odată ce mă concentrez pe cât de vinovată sunt, mi se anulează automat calitățile mele frumoase de mamă.Vina e grea, e o caznă periculoasă, care poate duce la victimizare excesivă, fie la nevoia de a pedepsi, aruncând vina asupra copiilor. Aceste atașamente prind rădăcini, astfel încât copilul de astăzi mâine va fi un adult temător, lipsit de încredere și va avea întotdeauna certitudinea că face ceva greșit. E foarte greu să ieși din aceste tipare.  Personal, nu doresc să transmit acest comportament copiilor, dar se mai întâmplă pentru că nu pot să iau în calcul doar cum se simte copilul, am și eu emoții. Eu sunt o persoană matură care poate înțelege riscul sau beneficiile emoțiilor pe care le simt, copiii abia le învață. Ei sunt doar la început de drum. Eu, ca adult și părinte conștient, pot să dirijez emoțiile mele, dar asta nu înseamnă că nu mă ia valul și nu clachez.

Sunt un părinte excesiv de grijuliu, mai degrabă excesiv de îngrijorător. Nu-mi pun această etichetă în frunte pentru a ieși basma curată, doar învăț ce pot să fac în anumite situații. Anume aceste îngrijorări, de multe ori inventate, mă fac să intru atât de bine în rolul de polițist. Uneori, îngrijorările mele mă fac să-mi doresc respectarea subordonării în relația cu copiii. După ce scap din ghearele egoului meu nemulțumit recunosc că toate fricile și frustrările mele sunt personale, nu sunt ale copiilor și nu sunt (întotdeauna) îndreptate spre copii. De cele mai multe ori mi-e frică de mine, de reacțiile mele, de vocile din capul meu. Și atunci când eu mă supăr pe copii, eu mă supăr, de fapt, pe mine - eu am goluri în educația lor, eu sunt un părinte permisiv, eu nu știu să pun limite, eu, eu, eu!!!Și acest sentiment de vinovăție e atât de dăunător relației mele cu copii, eu mă învinovățesc și încerc să repar imediat greșeala.Adevărul e că avem o gândire bazată mult pe standardele lui trebuie și anume acest trebuie ne împiedică să dăm ascultare vocii noastre interioare, să fim cine vrem să fim.Relația mea cu copiii e mai presus de acest trebuie, dar îl simt întotdeauna aproape de mine, uneori îmi țipă în ureche, alteori șoptește chinuit. Nu, n-o să avem niciodată relații perfecte; dacă lumea ar fi perfectă atunci omenirea nu ar ști ce este empatia, bunătatea, tristețea, bucuria, iubirea. N-am ști cum arată bucuria, dacă n-am fi triști și supărați. Perfecțiunea e suma tuturor imperfecțiunilor! Da, noi suntem uneori răi, egoiști, nepăsători pentru că nu suntem bine cu noi înșine. Degeaba îi spun eu copilului ce e bine și ce nu, dacă eu fac fix pe dos lucrurile sau dacă intonația mea transmite ceea ce simt. Copiii iau de la noi sentimentele, felul în care ne atârnăm de lucruri, de oameni, de fapte, atitudinea noastră, gesturile. Copiii ne citesc printre cuvinte. Astfel încât atunci când eu am așteptări de la copii și ele nu se împlinesc, pe moment pot să răbufnesc, dar după aceea încerc să le explic miezul comportamentului meu. Asta nu scade din intensitatea sentimentelor de vină care mă copleșește, în primul rând asta mă ajută să dezvolt relații calde și sincere bazate pe încredere, susținere, iertare și iubire!Și-atunci ce fac cu vina? Nu-i dau importanța pe care o cere. Ea e o strategie a minții, eu îi fac zeci de scenarii; ea mă face să-mi fie frică, eu încerc s-o pasez mai departe; ea îmi ocupă tot spațiul gândurilor, eu aleg să fiu prezentă în viața mea și a copiilor! Ea rămâne întotdeauna cu mine, dar nu întotdeauna are puterea la care râvnește. Puterea e în sufletul meu - să dăruiesc iubire, în mâinile mele - să îmbrățișez oamenii dragi, în ochii mei - să transmit lumină și poftă de viață!

Generat în 0.775 secunde.