263 cazuri COVID-19 în Moldova
259 – cazuri active
2 – cazuri vindecate
2 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 30 martie 2020 ora 05:35


 Frinturi din suflet de femeieGoogle Page Rank

 Frinturi din suflet de femeie Frinturi din suflet de femeie


Despre sentimentele,emoţiile pe care le trãiesc zi de zi ca femeie,mamã,soţie.
RSS postsRSS comments

Personale


Comenteaza





"Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă." / Sticletele / Donna Tartt
     Înăuntrul fiecărui om este o lume infinită de întuneric și lumină. În timpul crizelor, fie că-i de supraviețuire sau de identitate, de regăsire a sinelui, ne lăsăm pradă părții întunecate din noi. Pentru că e mai ușor să definim ceea ce se întâmplă decât să atribuim reacțiilor noastre un sens profund, personal. Până întâlnim primele raze de lumină. Această lumină e mai puternică decât orice altceva, chiar dacă uneori nu e decât o iluzie a luminii. O iluzie care ne poate transforma, sprijini și chiar ridica de jos. Atâta timp cât credem în ea. Dar oare credem în lumina aceasta invizibilă?!Sticletele de Donna Tartt e o carte cu un impact major asupra mea, de parcă toate cuvintele dintre pagini s-au perindat prin conștientul și inconștientul meu și mi-au vorbit de acolo. Am simțit fiecare miros, am văzut culori, am privit ceața cenușie și am simțit mirosul umed lăsat de ploaie și de timp. L-am văzut pe Theo zdrobindu-se de asfaltul disperării în încercarea de a o reîntoarcere pe mama sa din călătoria eternă a sufletului și i-am simțit fiecare bătaie de inimă atunci când speranța și lumina, poate doar iluzia acesteia, îi invadau întunericul.

Viața e atât de imprevizibilă. Fugim la birou, avem liste de făcut, de cumpărat, de citit, de călătorit, fiecare secundă a existenței noastre nu ne mai aparține nouă, e deja planificată, împărțită, încât rareori ne permitem să ne gândim la viața însăși, la plăcerile pe care ni le oferă și la frumusețea ei. Și atunci când ne oprim din această fugă interminabilă, simțim viața asemenea unui fulg de nea, asemenea unei ploi tandre de vară, asemenea mirosului unei flori sau a jocului de umbre. Și răspunsul la toate aceste schimbări, metamorfoze interioare este iubirea, frumusețea iubirii și frumusețea a tot ce ne face sufletul să înflorească. După moartea mamei, Theo pleacă la Las Vegas să locuiască împreună cu tatăl său și aici viața lui se schimbă radical. Și tot ceea ce i se întâmplă acolo - droguri, absențe de la școală, alcool - este cealaltă față a iubirii - lipsa acesteia. Mi-am simțit inima cât un purice citind acele pagini, fiind mamă m-a durut tot ceea ce i s-a întâmplat. Copiii noștri nu au nevoie de control, pe care noi îl arătăm necontenit, au nevoie de iubire și manifestarea ei.Trecerea timpului îl face pe Theo să pară un om normal, cu job și interese personale, dar lumea lui interioară îi e sfâșiată între speranță și deziluzie, între lumină și întuneric.

Lumina din viața lui Theo se compune din amintirea mamei, din iubirea imposibilă pentru Pippa și din frumusețea unică a Sticletelui - tabloul în jurul căruia se rotește întreaga existență a personajului.Nu putem să ducem o viață întreagă dacă nu credem în nimic. Nu putem să fim cine suntem fără visele și iluziile noastre. Nu ne doboară ceea ce nu se întâmplă, cât ceea ce simțim noi. Donna Tartt a scris o capodoperă, unde suspansul, arta, durerea pierderilor și regăsirea unei lumini împletesc o poveste impresionantă. Viața lui Theo ar fi putut fi altfel în lipsa tabloului, în lipsa artei, pentru că doar gândul la tablou îi liniștea gândurile sumbre, mirosind a umezeală și mucegai. Lumina tabloului a fost colacul salvator al unui băiat de treisprezece ani, fiind martorul aproape direct al morții mamei sale.În timpul lecturii acestei cărți, am trecut printr-o multitudine de sentimente, de la tristețe la dezamăgire, de la deziluzie la speranță, de la întrebări fără răspuns la suspansul evenimentelor. Și toate aceste sentimente nu au nicio legătură cu scrierea însăși, cât cu experiențele de viață ale personajului. Și nu pot să nu mă întreb, ca mamă, cum poate face față un copil cu toate aceste pierderi, inclusiv cu pierderea propriului sine. Și nu pot decât să mă minunez de inteligența cu care e scrisă această carte, de raportul de întuneric și lumină cu care sunt construite personajele, de frumusețea cu care este redată arta ca fiind mai mult decât artă. "Avem arta pentru ca adevărul să nu ne ucidă". / Nietzsche.
Te regăsești pe tine în clipa când te pierzi / Nuntă în cer / Mircea Eliade
    Când am citit prima dată Maitreyi mi-a plăcut atât de mult încât am mai citit-o o dată și m-am îndrăgostit de Mircea Eliade, de stilul său miraculos care tămăduiește răni și dureri sufletești. În timpul liceului, Eliade și Lucian Blaga au fost scriitorii mei iubiți și acum dacă stau să mă gândesc de ce, nu știu să zic, pentru că le-am uitat operele. Acum trei ani am recitit Maitreyi și am simțit din nou acel tărâm magic pe care te duce Eliade.Îmi place literatura contemporană pentru că în ea sunt toate aspectele care-l macină pe omul modern: nevoia de a fi autentic, rolurile sociale, efectul psihoterapiei, modurile introspective și retrospective de a privi tot ceea prin ce trecem, fragilitatea relațiilor, linia invizibilă dintre vitalitate și depresie.  Dar iubesc literatura clasică pentru frumusețea sentimentului de iubire, care acoperă orice altă nevoie a omului modern. Poate toate provocările pe care ni le punem nu sunt decât o încercare de a trăi fără iubire, iar fără iubire nu se trăiește...Fără iubire, sufletul moare, îmbătrânește, iar culorile își pierd nuanțele transformându-se într-un cenușiu orbitor.Am citit Nuntă în cer în liceu, dar asta se întâmpla cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, așa că nu mai știam nimic din evenimentele cărții. Doamne, ce carte frumoasă, cum scrie Eliade.  E de o frumusețe și de o tristețe incurabile această carte, e despre iubirea care reîntregește sufletul omului și tot ea îl frânge în două, silindu-l pe om să-și trăiască viața doar pe jumătate.

La prima vedere, cartea ar vrea să ne prezinte un șir de evenimente, dar nu e decât un monolog al sufletului, înălțat și apoi zdrobit de puterea iubirii.În zilele noastre, iubirea e transformată, e atât de roasă de repetările neînsuflețite, încât și-a diminuat puterea. A fost invadată de independență, de confuzia dintre iubire și sex, de dovezi materiale, încât puritatea sentimentului, frumusețea și miracolul ei devin uitate. Și cum am putea noi trăi fără iubire?!Doi bărbați, trecuți de vârsta adolescenței, trecuți prin nerăbdarea trupului de a se desfăta de plăcere, retrăiesc experiența vieții lor centrată în jurul unei singure femei, cea, care printr-o simplă privire, printr-o atingere timidă și delicată, întruchipează o lume întreagă. Cea care e și apă, și aer, și alinare, și buze, și suflet. Știți ce e minunat la cărțile lui Eliade, că el conturează cu o delicatețe uluitoare iubirea și suferința în portrete complete ale femininului și masculinului. Așa suntem întregi. Suntem făcuți din iubire și suferință, pentru a ști cine suntem și ce ne dorim. Femeia la Eliade iubește dinainte să cunoască iubirea și-l așteaptă pe cel iubit înainte să-l cunoască. Ea poate fi rece și caldă în același timp, să cheme și să respingă, să-și dorească eternitatea alături de bărbatul iubit și să fugă de el, lasându-i doar amintirea parfumului și tristețea sufletească.Bărbatul lui Eliade iubește posesiv și în același timp sufocându-se de lipsa libertății de odinioară, încearcă să pară arogant, dar își deschide sufletul în fața femeii iubite, vrea să creeze, dar nu mai poate.Din punct de vedere psihologic, aș spune că relațiilor, pe care le construiește Mircea Eliade, le lipsește comunicarea dintre parteneri, dar uneori, iubirea devine apăsătoare, sufocantă, goală, încât mă întreb dacă nu însăși aceasta e felul ei de a fi, felul ei de a "o repara", de a o renaște spiritual, acolo unde iubirea devine însăși viața, pentru a ne pierde doar ca să ne regăsim. Oare să fim atât de orbi încât să ne scape acest miracol printre mâini?
Cărțile și creierul - o relație de iubire
       Unui om pasionat de cărți îi vine foarte ușor să vorbească despre ele, să citească, pentru că acesta este stilul său de viață, la fel cum pentru altcineva croșetatul sau gătitul sunt marile pasiuni. Mediul online, în care petrecem din ce în ce mai mult timp, ne oferă modele de oameni perfecți, super dotați, care au putere și surse pentru orice activitate. Și eu, dincolo de ecran, mă sabotez că nu reușesc să fac mai mult cu viața mea, că mă simt din ce în ce mai obosită, mi-e somn aproape întotdeauna, nu mai am entuziasmul acela de odinioară de a petrece timp calitativ cu cei dragi. Și mă învinovățesc, mă învinovățesc până oboseala mea devine un refren, nu o stare. Mi-o impun ,cum ar veni. E un cerc vicios, dar din care am învățat să ies. Mi-au fost de mare ajutor cărțile. Ele nu mi-au schimbat viața, ci mi-au schimbat viziunile asupra ei. Dacă ești și tu un visător, la fel ca mine, păi să știi că nimeni nu are potențial mai mare asupra ta și a vieții tale decât tu însuți. Știu că sună tare clișeic, dar adevărata putere a omului este înăuntrul său. Dac-am realiza ce potențial enorm avem, n-am mai cădea în plasa asta a perfecțiunii. Și îmi pare tare rău că în zilele noastre potențialul unui om trebuie neapărat să se plieze pe succesul de a fi într-un top. Mă întreb atunci cum rămâne cu împlinirea personală? Și acest dezechilibru trezește în noi emoții contradictorii. Eu vreau să mă opresc acum doar la citit. Din păcate, cititul își pierde din importanță. Doar la un click distanță pot să găsesc orice rezumat, citat celebru sau anumite informații despre scriitori, cărți, teme abordate etc. Și atunci ce rost ar mai avea să citesc volume stufoase dacă pot să-mi fac o idee despre carte în cinci minute? Pentru că în creier au loc diferite procese atunci când citesc o carte în format fizic și atunci când citesc pe diagonală câteva idei în format electronic. Creierul își exercită toată puterea sa asupra oricărei acțiuni pe care o înfăptuim. Astfel încât, în timp ce eu citesc o carte cap-coadă, creierul pornește diferite procese de instruire și ne facem un mare cadou dacă lăsăm mintea să-și formeze propriile idei. Așa învățăm să gândim pe cont propriu.

Pe bune, nu contează ce cărți citești, subțiri sau groase, de știință sau de dragoste, poezie sau proză, nu te sfii doar pentru că cineva crede că ai putea să citești ceva cu folos. În liceu citeam Tolstoi paralel cu Sandra Brown, în timpul facultății combinam jurnalismul radio cu Unsprezece minute, care mi-a plăcut atât de mult încât prindeam tot ce-mi pica în mână de Coelho, chiar dacă mulți cred că Paulo Coelho e un scriitor care nu aduce nimic nou. Dar eu l-am iubit pentru stilul său magic de a vedea lucrurile, pentru personajele sale care-și găsesc alinarea în puterea naturii, în puterea credinței, în puterea sinelui.E dificil să recomanzi cuiva o carte. Pe mine, spre exemplu, mă pune în dilemă această întrebare pentru că fiecare om are propriile preferințe și poate ceea ce mi-a plăcut mie la o carte, altcuiva poate să i se pară fără pic de noimă. Fiecare carte își are propriul cititor. Important e să nu renunțăm la citit, asta e ceea ce face diferența în procesul nostru de dezvoltare. Nu vreau să insist pe îmbogățirea vocabularului sau înțelegerea propriilor emoții prin intermediul cititului, cu toate că sunt foarte importante aceste aspecte, vreau să insist mai mult asupra cititului ca modalitate de cunoaștere, evoluție, transformarea cititului într-un obicei ajută enorm să îmbrățișăm sau să respingem ceea ce viața ne oferă.Da, cărțile sunt o metodă de a evada din lumea reală, dar mă întreb ce am face noi, oamenii, fără vise? Oricât de mici, oricât de neînsemnate pentru cineva, dar visele ne fac sufletul să înflorească. Și cărțile ne ajută să visăm, să sperăm, să credem. Aceasta e superputerea cărților! Mediul online, oricât ar părea de frustrant, are și oameni care inspiră și dacă e să-ți spun o vorbă bună de luni, atunci aceasta e: filtrează oamenii și informația, nu lăsa ceea ce te doboară aproape de tine. Aproape ține doar ceea ce te încurajează și te ajută să devii mai bun, din toate punctele de vedere, ceea ce te face să zâmbești și te umple de energie. O zi bună și când ai o pauză scurtă citește 2 pagini din cartea preferată, oricare ar fi ea! Nu există reguli de citire, procesul e important! Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Gânduri cu miros de cafea
     Inconștient, încerc să mă pliez pe anumite modele din mediul online. Și când zic modele, nu mă refer la cineva anume, ci la oamenii perfecți de acolo, la ideile lor, la toate sfaturile despre cum ar trebui să fim, să zâmbim, să ne educăm copii, să ne trăim viața. Și văd că încerc să merg pe funia aia aproape invizibilă dintre mine și lume, să ajung din nou la înălțimea așteptărilor lor. De parcă mi-ar fi goală existența fără nevoia asta de a corespunde, de a fi convenabilă. Și-n timp ce pășesc tremurând spre ei, viața mea rămâne în spate. Fără mine, iar eu fără ea. Și viața mea e, de fapt, cel mai prețios dar primit, cum pot eu să mă abandonez în halul ăsta? Din fericire, acum mă debarasez repede de ideea asta de a fi "mare și tare". Nu demonstrez nimănui nimic. Doar încerc să par. Mai deșteaptă, mai bună, mai atotcunoscătoare. Încerc să par, pierzându-mi de tot identitatea.Dar îmi revin. Am învățat să ating pământul, să pășesc pe el și să mă simt bine.

Stă în firea noastră omenească să ne facem iluzii. Nu mai visăm cu ochii noștri, ci ne facem iluzii din aparențe. Oricât ar părea de super bine dincolo de ecran, noi vedem doar clipe. Și uneori clipele sunt  atât de scurte și se trăiesc atât de repede încât se pierd în uitare. Alteori, o viață întreagă poate fi țesută doar din clipe. Din momentele trăite în prezent, din amintirile frumoase ale trecutului și din visele viitorului.Și-atunci mă întorc spre mine. Ah! Ce întâlnire! Mă întorc în mine și caut să-mi definesc viața în clipe și momente, și în ecourile lor. Nu mă mai privesc ca pe o foaie de caiet, în mijlocul căreia tronează un cuvânt scris greșit și tăiat de 100 de ori, că doar așa facem cu greșelile - le evidențiem - nu cumva să le uităm vreodată. Mă uit la șirul cuvintelor succesive acelui cuvânt tăiat. Sunt frumoase. Sunt curajoase. Și sunt scrise de mine, cu cerneală albastră. Îmi scriu viața! Și știu cine sunt. Știu și cum sunt. Ies de pe orice aplicație și revin la viața mea obișnuită. Aud zgomotul produs de iluziile mele dărâmate. Spăl vasele, pregătesc cina, dau cu aspiratorul, mai am și zile neghioabe, nu știu mai nimic, dar îmi place că sunt aici. Îmi place să simt că-mi trăiesc propria viață. Vine o zi când aud din nou o voce care-mi spune că nu-s decât justificări în calea unei "vieți de succes", îmi fac din nou iluzii entuziaste, dar își pierde treptat puterea, și-mi repet la nesfârșit că viața mea e despre mine!
Cântecul mării / Oleg Serebrian
#citescscriitoriautohtoni ☑️Dacă aveți ocazia, citiți această carte. ☑️Nu mi-am închipuit niciodată că un politician, de profesie istoric, ar putea să scrie o carte atât de minunată. Eu am citit-o cu entuziasm și încântare. 📖Cartea vorbește despre evenimentele din Bucovina, mai exact Cernăuți, din timpul celui de-al doilea război mondial. Pe fundalul evenimentelor istorice, este relatată povestea oamenilor. Mi-a plăcut foarte mult că autorul a mizat pe umanitate, pe ceea ce simțeau oamenii. Avem în prim plan familia Skawronski - un preot, originar dintr-un sat din Cernăuți și o pictoriță, cu origini evreiești. În timp ce iubirea dintre ei se evaporă în aburii orgoliului, pe front se dă bătălia pentru Cernăuți, care a fost asemenea unei mingi în mâinile puterilor mari. ☑️M-a izbit momentul în care puterea sovietică înfrânge rezistența româno - germană și cucerește Cernăuțiul, iar cerul este iluminat de focurile de artificii ale victoriei. Toate astea în timp ce oamenii se ascundeau în pivnițe, ajungeau în birourile NKGB - ului, mureau striviți de gloanțe și erau deportați în lagăre. ✍️"Trenul ce duce în fiecare zi câte-o bucățică din Cernăuții copilăriei mele, risipundu-l fără îndurare prin lume..."✍️ ☑️Oamenii își lăsau casele, se refugiau în România, Portugalia, lăsau în urmă toată munca și toată averea doar pentru a întâmpina pacea. La fel este un moment puternic în carte în care oamenii își dau seama că nu vor să-și ia cu ei lucruri scumpe, ci doar lucrurile dragi, care fie le amintesc de cei dragi, care au fost cândva ale fiilor decedați pe front sau obiecte simple transmise din generație în generație. 💯E o filă din istorie pe care eu nu am știut-o și a fost atât de bine povestită de autor încât m-am întrebat de ce la lecțiile de istorie ne puneau să învățăm pe de rost evenimente cronologice și nu cele care-i au în centrul lor pe strămoșii noștri. 💯📖E o carte foarte bine scrisă, e o carte curajoasă, o carte care-ți dă fiori, iar pe alocuri îți taie răsuflarea, doamne ferește câte atrocități a cunoscut omenirea în anii războiului și cum a schimbat viața a milioane de oameni.

Obiceiuri de lectură cu valabilitate nelimitată
De ce țin morțiș să scriu despre cărți și citit?  Prioritar pentru mine este exemplul de adult pe care copiii mei îl văd în mine.Din păcate, copiii mei petrec mai mult timp în fața televizorului/calculatorului decât mi-aș dori. Avem setate anumite zile și intervale de timp, dar, cu musca pe căciulă, vă spun că se încalcă uneori orice grafic. Dacă mă gândesc bine atunci iese că fiecare adaos de timp alocat desenelor animate îmi este, în primul rând, convenabil mie. Așa mai reușesc să scriu, să citesc, să beau o cafea și să butonez telefonul. Știind cât de grave pot fi consecințele ecranelor, aceste acțiuni nu au absolut nicio scuză. De aceea încerc să readuc la viață plăcerea cititului, care are, indubitabil, mult mai multe beneficii asupra dezvoltării creierului și nu doar. Cititul este sportul ce asigură sănătatea minții, așa cum activitatea fizică este sportul ce asigură sănătate trupului.Te-ai putea gândi că un text despre obiceiuri de lectură o să fie cu liste, cu ce trebuie să faci și ce nu, dar nu și acesta. Eu nu sunt un om al listelor, dar dacă mai fac uneori liste, atunci cu siguranță nu devin absolut deloc productivă dacă cineva îmi spune cum "ar trebui" să fac. Accentul nu cade nicidecum pe "cineva", ci pe "trebuie". Acest trebuie la imperativ mă sperie, mă face mică-mică. Cu toate acestea, mă prind deseori că îl folosesc în relațiile cu copiii și cu mine însămi.Eu pur și simplu o să vorbesc despre avantajele lecturii și despre cum poate ea deveni o rutină zilnică. Dacă ești părinte deja știi cum stau lucrurile - copiii nu fac ce le spui, ei fac ce văd. Așa că există multe șanse ca un copil să fie interesat de cărți dacă-și vede părinții citind.Acasă nu am avut o bibliotecă propriu-zisă, mama își ținea cărțile pe o policioară sus pe sobă. O vedeam pe mama citind și cred că asta m-a făcut să mă împrietenesc cu cartea. Am avut abonament la bibliotecă din clasa întâi și țin minte și astăzi, chiar dacă au trecut mai bine de douăzeci de ani, plăcerea cu care mă plimbam printre rafturile pline cu cărți. Pe noi învățătoarea ne-a dus la bibliotecă. Vreau să cred că și astăzi se întâmplă la fel. Așa că nu e cel mai important să ai acasă un dulap plin cu cărți, pe care nu le răsfoiești deloc. Relevant e cititul în sine decât numărul de cărți din bibliotecă.Suntem foarte tentați să tot cumpărăm cărți, dar asta nu ne face să fim cititori mai buni pentru că multe dintre ele ajung să nu fie deschise niciodată. Zilnic apar zeci de noutăți după care ne fug ochii. Din păcate, consumerismul și-a făcut loc și printre cărți.

Nu contează vârsta la care te apuci de citit cărți. Da, ți-aș putea spune că lectura nu e neapărat un obicei simplu și în lumea în care trăim, cu zeci de sarcini și termene limită, nu prea încape cititul. Dar vreau să te încurajez, să știi că este loc de cărți. O pagină pe zi înseamnă 30 de pagini pe lună. Tot e mai bine decât nimic. Treptat, cititul devine mai ușor, mai rapid și ai putea să citești 10 pagini pe zi. O carte de 300 de pagini o poți citi într-o lună. La sfârșit de an poți să fii mândru că ai citit 10-12 cărți. Cărțile o să-ți schimbe spectrul cu care privești lumea și mai ales cum te vezi pe tine. Să nu crezi că eu mă țin mare expertâ în ale cititului și vreau să te învăț să fii ca mine. Vreau să fim împreună mai atenți cu viețile noastre și centrați pe interese reale. Am avut ani în care am citit abia abia trei cărți pentru că eram prinsă în iubiri adolescentine, visuri fragile și perioade de rebeliune accentuată, așa că nu sunt expertă😉Eu nu încurajez cititul în paralel, adică mai multe cărți odată. Am citit și eu așa un timp și am ajuns la concluzia că nu e tocmai o metodă productivă de a citi. Era tehnologizată în care trăim, mediul online care ne acaparează tot mai mult timp ne fragmentează atenția, respectiv concentrarea, productivitatea, memoria, funcțiile cognitive au de suferit. La fel e și cu cititul în paralel. Atenția asupra lecturii se fragmentează și la sfârșit nu adunăm sensuri sau experiențe noi, ci doar pagini citite. Hopurile noastre fragmentate duc creierul în eroare, diminuându-i posibilitățile.Am învățat să nu mă mai tem de cărți grele. Creierul uman este setat să producă noi și noi rețele neuronale, dar asta se întâmplă atunci când facem diferite activități noi. Respectiv, cititul unei cărți grele ne stimulează creierul și funcțiile cognitive, dar asta nu înseamnă că trebuie să citești neapărat cărți grele.  Important e cititul în sine. Citește ceea ce-ți place ție. Să nu crezi că dacă o să înghiți tone de cărți care nu-ți plac deloc o să privești cititul ca pe ceva plăcut. Dimpotrivă, la un moment dat o să renunți, iar asta e mult mai grav.Nu are absolut nicio importanță dacă citești clasici, ficțiune, dezvoltare, psihologie, știință, cărți pentru copii/tineri. Atâta timp cât tu faci acest lucru cu plăcere, atunci se anulează toate topurile, toate aparițiile editoriale, toate cărțile promovate online. Treptat o să ajungi și la cărțile "importante".La final vreau să-ți spun doar un singur lucru: ceea ce am scris mai sus nu sunt sfaturi, ci doar experiența mea, dar dacă ar fi să-ți vorbesc despre un singur obicei care te va aduce mai aproape de cărți atunci o să-ți spun că cel mai mare rol îl joacă dorința ta. Dacă lăsăm să moară cititul în favoarea ecranelor, atunci ne transformăm câte un pic în roboți și ne limităm viziunile într-o cutie de chibrituri,iar viitorul aparține copiii noștri.Iarăși am scris mai mult decât mi-am propus, îți mulțumesc că ai ajuns până aici cu cititul!Pe curând!
Și a fost noapte.../ Aureliu Busuioc
💯Mi-am propus să citesc cel puțin o carte pe lună a unui scriitor autohton. #citescscriitoriautohtoni📖Prima de acest gen din 2020 e "Și a fost noapte..." de Aureliu Busuioc, 📖o carte ca un buchet de flori de câmp, o carte ca amintirea primului sărut sau al unei melodii vechi de dragoste. ♥️Dragostea dintre ofițerul austriac și fiica unui bărbat devenit dușman al poporului, deportat de ruși, din cauza ideilor sale anticomuniste, devine atât de puternică încât rezistă anilor, kilometrilor, dorului, tristeții și singurătății..

.✍️Aureliu Busuioc scrie această carte în ultimul an al vieții sale și la cei 80 de ani ai săi el știe că cel mai măreț sentiment al inimii, cea mai mișcătoare forță a vieții este dragostea. E o lecție importantă pe care ne-o transmite acest maestru al peniței. ⏺️"Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă..."⏺️..☑️Evenimentele se desfășoară pe fundalul celui de-al doilea război mondial, într-un sat din Bulgaria, astfel încât autorul ne face o incursiune și în birourile funcționarilor sovietici, care, mai presus de om au pus interesele statului, stat care înseamnă doar putere politică. ..🙈Mi-aș fi dorit să fie mai lungă povestea pentru că autorul scrie despre dragoste și dor atât de frumos încât cititorul devine el însuși un romantic incurabil, uită de toate și în cap are doar un singur gând: "Dacă dragoste nu e, nimic nu e..."♥️
Marusia / porția de proză scurtă
   Marusia s-a așezat la masa de lângă fereastră. Lumina lunii bătea în geam și intra timid în casă printre perdelele albastre, subțiri și spălăcite, cusute de bunica Sașa. Marusia nu renunța la lucrurile vechi pentru că ele aveau puterea de a-i reînvia pe cei dragi, plecați în văzduhul albastru.Aceste perdele subțiri, care se legănau sub muzica vântului atunci când fereastra era deschisă, îi aminteau de bunica Sașa, cum o ținea pe genunchi și îi cânta doine.Țolul colorat din tindă îi amintea de bunica Iulia, care-i spunea povești despre război și despre Dumnezeu, despre șezători și serile de dans de la clubul din vârful satului. Când Marusica era mică, bunica Iulia o lua întotdeauna la biserică. Era absorbită de vocea în unison a celor cinci femei care-l cântau pe Domnul, de flăcările galbene și albastre ale lumânărilor subțiri de ceară și era întotdeauna uluită de îngerul mare, aproape real, pictat pe întreaga cupolă a bisericii, care ținea candelabrul decorat cu băsmăluțe brodate, plin cu lumânări. Oamenii se înghesuiau să transmită lumânări pentru candelabru lui moș Nicu, el avea grijă să le stingă pe cele care au ars și să le schimbe cu cele ale credincioșilor, în care ei își puneau toate speranțele și toate rugăciunile.În ziua când a petrecut-o pe ultimul drum pe bunica Iulia, Marusica a cântat împreună cu corul bisericesc "Tatăl Nostru".Mama i-a lăsat pernele și prosoapele brodate de ea, zestre de nuntă. De fiecare dată când Marusia intră în casa cea mare, o vede pe mama lângă zestre. Mama, la fel ca întotdeauna, zâmbește. Marusia se întreabă adesea de unde găsea mama mereu zâmbete, chiar și atunci când lucrurile păreau să fie scurse de ultima speranță. Mama îi spunea povești înainte de culcare, povești cu Feți frumoși și Ilene Cosânzene.

S-a făcut doctor, așa cum a vrut mama, așa cum a vrut bunica, dar nu au văzut-o niciuna în halatul alb.Aprinde o lumânare și-si trece palmele peste comorile copilăriei - cele mai frumoase pietre adunate de-a lungul timpului, caietul în pătrățele unde punea note la copii, o casetă pe care Liusia i-a scris cântece cu Celine Dion, un pantofior rămas de la o păpușă. Cutia cu amintiri stă de câteva zile pe masă.S-a făcut medic cardiolog. Ar fi vrut să aibă grijă de mama ei, care se tot plângea de înțepături la inimă, doar că fix în ultimul ei an de studii, mama a plecat cu durere cu tot. Un zâmbet pentru fiecare înțepătură avea mama, pentru fiecare durere născută din singurătate și griji.S-a întors să profeseze în satul natal. Aleargă în trei sate, de multe ori pe jos, de cele mai multe ori în afara programului de muncă. De la bunica Sașa a moștenit acest devotament de a fi acolo unde este nevoie de ea. Lecuiește oamenii de inimă, s-ar fi lăudat bunica întregului sat.Marusia duce la piept amintirile din cutie și fotografiile vechi, suflă în mucul de lumânare și se duce la culcare. Mâine face 40 de ani, e un cardiolog bun, dar nu-și poate lecui propria inimă de durerea singurătății și a dorului. 
Ochi-de-pisică / Margaret Atwood
    🤔Îmi vine destul de greu să vorbesc despre o carte care mi-a plăcut foarte mult. 💯Mi-e frică să nu-i diminuez din frumusețe, să nu-i știrbesc din inteligență și complexitate. Nu am citit "Povestea slujitoarei", dar dacă e la fel de minunată ca "Ochi-de-pisică" atunci mă închin în fața talentului scriitoarei Margaret Atwood... ♥️Scrie hipnotizant♥️. Nu am putut lăsa cartea din mână. Mai mult de-atât, eu nu am fost cititoare, eu am fost personajul central, eu am fost Elaine care cutreiera pădurile împreună cu părinții. Eu am fost Elaine care-și dorea să prietenească cu alte fete. Eu am fost Elaine care s-a speriat și a suferit de puterea fetelor. Eu am fost Elaine care a fugit din oraș..., dar n-am putut să fug nicăieri de mine. Orașul locuia mai departe în mine.Fetele erau acolo, în mintea mea, uneori în fața mea, alteori în spatele meu. Și n-am avut curaj să le spun durerea pricinuită.🖼️ Dar am pictat.🖌️ Am pictat durerea mea, jumătăți de femei, femei căzând și-n timp ce lumea vedea doar tabloul, eu îi auzeam vocea: "pe dinăuntru sunt strivită". ..📖Cartea asta este despre tot. Despre copilărie, despre relația cu părinții, cu frații, cu fetele, cu bărbații. ✍️Penița inteligentă a scriitoarei canadiene a transformat câteva sute de pagini în viața unei femei. 👌Detaliile sunt atât de fin evocate, amintirile trecute prin lupa sufletului, viața trăită și retrăită, fiecare tablou descris nu (atât) prin culori sau tehnici, ci prin emoții, zbucium, neliniște și eliberare. Eu am avut impresia că am fost la acea expoziție "Retrospectiv", atât de mult mi-au vorbit picturile♥️

De ce scriu despre cărți?
      Mi-am deschis blogul în 2015 din pură curiozitate. Habar nu aveam ce teme voi aborda, dar știam precis că voi scrie. Mi se părea că, în sfârșit, iubirea mea pentru scris va trece granița fină dintre intim și public și mă entuziasma acest termen "public". Înainte de asta nu apăruseră decât câteva texte și interviuri de-ale mele într-un ziar, dar cumva depășisem de mult timp această plăcere,  care la momentul publicării era o plăcere necesară, rezultatele practicii mele de jurnalist.Când am început să public pe blog primele texte eram, într-un mod fascinat de pueril, devotată actului de a scrie. Acesta era pilonul plăcerii mele.Foarte curând însă lucrurile s-au schimbat. Au venit primele aprecieri, comentarii și după un timp relativ scurt am început să fiu dependentă de aceste reacții virtuale. Cred că vă puteți da seama cu ușurință ce se întâmpla cu mine dacă nu-mi primeam "meritele cuvenite". Asta și este marea provocare problematică a online-ului, începi să fii dependent de ceva ce se află între tine și alt om, ceva ce nu are suflet, ceva ce nu transmite emoții, ceva ce se butonează în mod automat. În câteva încercări orgolioase de a ajunge la inimile cititorilor, pentru un like nenorocit, am început să analizez care teme în textele mele erau cele mai apreciate. Depistam una dintre teme, scriam titlul pe o foaie și așteptam să-mi vină inspirația. Îmi venea orice în minte, dar nimic legat de textul de care "aveam nevoie". Când în sfârșit închegam un text gol, vag, fără suflu, îl publicam și așteptam reacțiile, care nu mai veneau. Mă sabotam, renegam forța creatoare care dăinuia în mine, cedam în fața altor încercări de a scrie. Citeam articole de genul "Cum să-ți crești blogul", pe vremea aceea erau multe astfel de titluri, acum nu mai știu pentru că nu mă interesează, și o singură voce îmi răsuna în cap: "dacă scrii bine oamenii vin și revin pe blogul tău". Nu scriam bine, unica concluzie (iertați-mi cacofonia necesară) la care am putut să ajung, iar numărul urmăritorilor mei, care cu chiu cu vai depășeau cifra 100, îmi confirma beton acel adevăr.În ciuda tuturor "eșecurilor virtuale", care credeam că mă definesc enorm de mult, nu am renunțat la scris. Scriam ceea ce-mi venea,natural, fără să anticipez frumusețea actului de a scrie în favoarea like-ului primit, like-ului neînsuflețit. Am înțeles că așteptarea reacțiilor îmi anula orice sentiment de recunoștință pentru inspirația, talentul și entuziasmul din timpul scrierii. 

Normal că nu s-au întâmplat toate într-o zi, timp de doi ani și chiar mai bine am învățat să deosebesc lucrurile care mă cresc cu adevărat de cele care-mi hrănesc temporar egoul. Dacă stau să mă gândesc, încă învăț să fac acest lucru.O să fiu tare fățarnică dacă o să pretind acum că nu-mi pasă deloc de aprecierile virtuale. Îmi pasă și mă bucură și încă le aștept.  O parte a creierului meu va avea mereu nevoie de validarea exterioară. Asta e biologie, neuroștiință, e un aspect originar al formării și dezvoltării creierului uman.Acum trei ani am început să scriu despre cărțile pe care le citesc. Am observat o prezență din ce în ce mai mică la mine pe blog și sunt foarte recunoscătoare mie însămi că am continuat să scriu (tot mai mult) despre cărți. În primul rând am vrut să-mi demonstrez mie însămi că tot ceea ce fac pe blog o fac din plăcere, neîngrădită de niciun like, colaborare sau teme la modă.Contul meu de Instagram e exclusiv dedicat cărților și aveam încă dubii dacă are vreun sens pentru mine. În primul rând, pe Instagram sunt mai mult printre profiluri dedicate cărților și e tare fain să mă aflu în acest vertij al oamenilor artistici, creativi. Mă simt în apa mea, cum s-ar zice. Și totodată, dedicată cărților, am învățat să filtrez informațiile abundente și să mă axez exact pe preferințele mele (literare). M-am tot gândit o vreme că oamenii vor zice că scriu despre cărți ca să mă laud că citesc, că vreau să-mi validez o imagine de persoană intelectuală, că poate nu știu să scriu despre cărți și m-am tot perindat în acest labirint al îndoielilor.Săptămâna trecută am fost la biblioteca de lângă casa mea și am vorbit cu doamna bibliotecară. Despre cărți, voluntariat, cultură, educație, învățare."Într-o societate unde oamenii nu-și cer scuze unii de la alții atunci când se calcă, se îmbulzesc, se împing, involuntar, ce așteptări putem avea de la mai marii țării?". Se uita la mine cu o privire blândă și totodată descumpănită și-mi vorbea cu o însuflețire despre cărți și rolul lor."E de ajuns să transmitem în familie dragostea pentru cărți, să le citim copiilor noștri, astfel cultura lecturii se va transmite de la unul la altul. Să nu abandonăm puterea cărților pe motiv că astăzi nu se mai citește. Un singur om motivat să citească face diferență."Cuvintele ei mi-au spulberat orice urmă de îndoială. Voi continua să scriu despre cărți, despre citit, despre moduri de interpretare a cărților, despre obiceiuri de lectură pentru că un singur om motivat să citească este o victorie în favoarea literaturii.Știu că nu scriu texte scurte, așa că îți mulțumesc dacă ai ajuns până aici cu cititul. Pe curând!
La răspântia dintre trecut și prezent
       Cândva am fost de plastilină. O fetiță scundă, slabă, cu pieptul încă plat în timp ce pieptul altor fete era atracția principală a băieților la orele de educație fizică, în timpul alergărilor. Niciodată nu ridicam spatele drept, îl lăsăm să cadă un pic între umeri, așa mi se părea că sunt mai puțin vizibilă. Nu-mi plăcea să fiu văzută. Odată veneam de la școală, eram încă la școala primară și la un moment dat a început să mă doară burta foarte tare. M-am băgat sub un burlan să-mi fac treburile. Un bunic m-a confundat cu nepoțica sa și a alergat să vadă ce face ea acolo. Doar că acolo eram eu și m-am speriat foarte tare. Cred că și de acolo un pic mi se trage dorința mea de a fi invizibilă.Maturizarea mea adolescentină a început cam haotic. În timp ce pieptul încă-mi rămânea plat, fața era plină de semnele maturizării, care definitiv nu au trecut nici astăzi. Sunt mereu în proces de creștere și schimbare. Bine, acum pieptul nu-mi este plat. După ce am alăptat doi haiduci, pieptul meu este și mai frumos. Zău dacă nu la fel de frumos ca al fetelor care fugeau în jurul stadionului. Și e mare lucru că asta îmi spune vocea mea din cap. Pentru mine e o realizare.  Altădată nu-mi făcea atâtea complimente.

Mă modelam după modelul celorlalți. Ceilalți erau întotdeauna mai buni,mai frumoși, mai veseli, mai potriviți. La o primă vedere puteai să spui că mi-a reușit lucrarea, dar pe dinăuntru sculptorul nu avea voce. Mult mai târziu m-am gândit că e trist să nu-ți recunoști propria voce.Cam așa stau lucrurile dacă mă uit la ele doar retrospectiv. Dar fiindcă astăzi încerc să privesc lucrurile mai mult introspectiv, atunci îmi spun că nu e vorba că nu știam cine sunt, ci doar că mi-era frică să fiu cine sunt. Și în timp ce oamenii de știință se întreabă ce putem face cu frica, eu cred că acolo unde este frică este lipsă acută de încurajare. "Ia măi măi, ce pot să schimbe două cuvinte". Încă cum pot să schimbe. Pot să ridice pe cineva de jos, pot sădi flori în întuneric și zâmbete pe chip, pot îmbrățișa și pot învăța ce e iubirea. Când am început să citesc cărți de dezvoltare personală, care mie nu-mi plac de altfel (prefer cărțile care-mi explică cum se petrec anumite schimbări sau ce hormoni influențează anumite decizii pe care le iau decât cărțile care-mi promit că într-o săptămână pot deveni o persoană nouă, verticală, gata să cuceresc succesul), mi-a intrat în cap ideea că sunt "stricată", asemenea unui ceas vechi, și că trebuie neapărat să mă repar.Cu cât mi se părea că aflu lucruri noi, cu atât mi se părea că nu știu nimic.Timpul, ah! acest domn care trece în fugă pe lângă noi, lăsând vag doar mirosul parfumului său, m-a ajutat să ies din atelierul de reparație. Într-o zi mi-am spus că iubesc fiecare bucată din mine și nu vreau să mă iubesc doar atunci când puzzle-ul va fi gata. Vreau să iubesc ceea ce mă face imperfectă la prima vedere, doar așa ajung să fiu un tot întreg.  Nu piesele lipsă ne definesc, ci frumusețea celor prezente.Nu pot schimba nimic din ce-a fost, dar pot să accept, să vorbesc, să scriu, să binecuvântez. Cum altfel m-aș fi șlefuit? Până și diamantul, în starea lui brută, neșlefuit, pare o piatră oarecare, iar fluturele e mai întâi ou, larvă, crisalidă și abia apoi fluture.Mai trec prin mine unele situații din trecut, mă gândesc cu o oarecare rușine la momentele în care am eșuat, am dezamăgit oameni, am plecat englezește din prietenii frumoase, dar pare să nu mă mai apese aceste lucruri, cel puțin nu la fel de mult că odinioară. Mă uit la ele și le privesc ca pe niște lecții în urma cărora am înțeles ceva.O parte a creierului meu va căuta mereu validarea în exterior în ciuda teoriilor adunate de mine acolo, dar, de cele mai multe ori, îmi voi recunoaște vocea interioară. Până la urmă, ea e busola care mă îndrumează spre propriul drum, busola care-mi indică direcția atunci când mă pierd și mă depărtez de mine. Paradoxul fabulos al omului e că fiecare zi, de fapt, îl aduce mai aproape de sine însuși, iar certitudinea că ne cunoaștem e tot mai vagă, mai îndoielnică.
Mai este loc pentru cărți în era digitală? Din experiența personală
  Într-o cultură a lumii virtuale e destul de greu să rămâi ancorat în realitate, e destul de greu să rămâi autentic, chiar dacă majoritatea oamenilor își propun să fie, în special, autentici, să fie ei înșiși.În online depindem de ceilalți și ajungem să filtrăm atât de mult realitatea astfel încât să placă la cât mai multă lume, chiar dacă practic nu avem de câștigat din asta. Mă rog, iese victorios ego-ul nostru, care la fiecare nouă "realizare" și-o dorește pe următoarea.Și toată această incursiune în online necesită TIMP! Eu am făcut un experiment timp de trei zile. De fiecare dată când voiam să verific din nou telefonul, după ce l-am verificat acum 10 minute, deschideam cartea să citesc. Am reușit astfel să termin o carte în 2 zile, plus cititul de seară bineînțeles. Asta că mă tot plângeam că abia seara pot și eu să mă apuc de citit.  Am realizat cât de mult pot să citesc în timpul zilei. În pauze. În timpul în care de obicei stau cu ochii în telefon.Normal că nu e atât de ușor să transformi o activitate nouă într-un obicei. Necesită timp, dorință și efort psihic. Eu mi-am analizat propria experiență.  După ce am născut, am citit de cele mai multe ori în timpul nopții și acest fapt mi-a format în creier o teorie că cititul, ca ocupație, e o rutină nocturnă. Și când încercam să citesc în timpul zilei nu prea duceam la capăt nici o pagină. Mi-am zis drept justificare că seara e timpul meu pentru citit, când în casă e liniște,când pot să mă plimb prin țări străine savurând un ceai aromat și alte șmecherii. E drept că nu sunt omul care citește în gălăgie sau în transportul public. În acele momente nu sunt în conexiune cu evenimentele, personajele. Efectiv, pot să citesc câteva pagini, dar nu simt nimic. Nicio emoție. Nu sunt cititor, pur și simplu citesc ce scrie și atât. Fără să-mi doresc asta neapărat, una dintre urechi e tot timpul atentă la zgomotul din jur, nu pentru a asculta discuții, ci doar la zgomotul produs.  Și nu-mi place să citesc doar de dragul unei bife. Văd atât de multe profiluri pe Instagram care par să fie într-o competiție - cine citește mai multe cărți, cine citește primul noua apariție editorială, cine "se chinuie" cu cărți, dar nu se lasă etc. Și nu știu dacă această competiție îi ajută pe ei să devină cititori.

Totuși, eu am observat că pot să citesc într-o încăpere cu mai mulți oameni dacă fie mă retrag într-un colț, fie nu stăm față în față. E un teritoriu pe care eu îl delimitez între citit și ceea ce se întâmplă în jurul meu.Mă tot întrebam cum reușesc unii oameni să citească atât de multe cărți, să zicem într-o lună. Și uite acest mic experiment mi-a demonstrat că pot să citesc în două zile o carte pe care de obicei aș citi-o în patru - cinci zile. Până la urmă nu e vorba de numărul de cărți citite, ci de plăcerea din timpul lecturii, de momentele în care intri în pielea personajelor, de creșterea și cunoașterea personale și, nu în ultimul rând, de faptul că fiecare carte citită te îmbogățește spiritual, psihic și fizic și te ajută să te înțelegi mai bine prin prisma eroilor. De asemenea, unul dintre avantajele cititului e faptul că nu doar relaxează, dar cumva te face să uiți, pe moment, de griji și de rutină. Nu am descoperit America și nu o să vă spun ceva nou, dar timpul petrecut în online la care renunțăm în favoarea timpului petrecut în realitate face o diferență esențială în viețile noastre. Pentru că oricum tehnologiile fac parte din viețile noastre nu avem cum să le ignorăm, dar putem învăța să prioritizăm  timpul, activitățile noastre și efortul.  Eu am învățat lecții pe care le știam în acest experiment, dar pe care nu mi le demonstrasem și am ieșit dintr-o teorie care mă ținea captivă.Sper că ți-a plăcut ceea ce ai citit. Revin curând, pregătesc un text despre obiceiuri de lectură pentru cititorii începători. Știi de ce? Pentru că fiecare om, iubitor de cărți sau nu, devine la un moment dat un cititor începător, doar că unul dintre ei abia pornește în călătoria cărților, iar celălalt porneșt într-o lume nouă, necunoscută până atunci, poate fi un autor nou sau pot fi altfel de cărți, inițial neobișnuite pentru gusturile sale livrești.Dacă ai ajuns până aici cu cititul înseamnă că ai parte de un mare mulțumesc din partea mea! Mulțumesc!
Lecții de magie / Elizabeth Gilbert / O comoară
    Am savurat această carte ca pe un sărut din anii adolescenței - pe furiș, cu poftă, entuziasm și credința că iubirea aceea va dura toată viața. E un sentiment pe care tot mai rar îl simt în ultimul timp. Înainte eram atât de încrezută că nimic nu mă mai poate mira în această viață. O idee absolut greșită, evident. Viața e o mirare continuă și un șir infinit de curiozități. E minunat că am ajuns să-mi schimb dictonul vieții. Modestă sunt, dar totuși sunt mândră de progresul meu.Nu vreau să sune orgolios, dar adevărul e că sunt convinsă că am un dar de la Dumnezeu, dar am și foarte mulți taracani în cap care-mi spun că nu sunt talentată la nimic, sunt plină de îndoieli și frustrări, ceea ce fac nu aduce nimic nou sub soare și bla bla bla! Și cu cine credeți că țin eu? De râs și de plâns😭. Normal că sunt fidelă taracanilor mei, adevărul e că au avut de multe ori dreptate, dar mai presus de toate astea, așa mi-am dorit eu să cred. Justificarea perfectă pentru fiecare lucru nefăcut sau pentru fiecare eșec."Dacă-ți aperi neajunsurile, rămâi cu ele."Aș putea să scriu că această carte a venit într-un moment în care creativitatea mea sărea gardul ogrăzii noastre și lectura ei m-a salvat, dar nu așa stau lucrurile. O să ies din turmă și o să spun adevărul meu. Eu întotdeauna am stat bine la capitolul creativitate. Nu e o lipsă de modestie, chiar așa stau lucrurile. Drept că de multe ori am fost etichetată drept "o ciudată" sau "nu cu toate la casa ei". Ceea ce mi-a afectat încrederea în sine și respectiv tot ce încercam să fac era să fiu cât mai convenabilă, să mă pliez pe tiparul omului "normal". Ok, nu despre asta vreau să scriu.  Această carte e ca un "picior în fund", care te împinge spre calea vocației tale, mai ales pentru cei leneși, fricoși și cu o sută de îndoieli pe minut, ca mine. "Cu toții știm că frica e un cimitir unde visele noastre se duc și pier în căldura dogoritoare a soarelui."Cine nu și-a văzut visele făcute praf măcar o dată? Așa e construită lumea. Oamenii nu s-ar dezvolta, nu ar învăța perseverența,nu ar obține experiență dacă toate ar ieși din prima. Doar că...sunt oameni care încearcă iar și iar, cei curajoși și îndrăzneți, pe care eu îi admir, și sunt cei ca mine, pe care fiecare vis neîmplinit mă face mai fricoasă și mai neîncrezătoare.

Am citit această carte, dar mi-a rămas impresia că am avut-o alături pe Elizabeth Gilbert și în timp ce ne beam noi cafeaua pe canapeaua mea bej cu urme de pix, ea îmi spunea povestea ei. Cu un curaj nebun și o sinceritate debordantă, care nu pare un act de curaj, ci un fel de a fi, de a privi lucrurile; îmi povestea despre eșecurile pe care le-a avut, așa ca în treacăt; despre toate dățile în care a fost refuzată de redactori, edituri și avea în voce acea încredere că mai devreme sau mai târziu  lucrurile se vor aranja de la sine. Și eram oarecum reticentă la umorul presărat în cuvintele ei fermecate, dar ușor ușor mi-am dat seama că e o calitate minunată pe care o deține autoarea.S-a uitat în ochii mei și mi-a spus:"Există-n viață o regulă simplă și generoasă, potrivit căreia, dacă exersezi ceva, devii cu timpul tot mai bun la acel ceva.""Dă-i minții tale o treabă de făcut, altminteri o să găsească singură ceva și s-ar putea să nu-ți placă treaba pe care a scornit-o."Despre ce este cartea?Despre creativitate și modul de a privi lumea prin prisma creativității. Despre cum fiecare dintre noi are o comoară ascunsă și doar cei care o explorează se pot bucura din plin de ea.Despre frică - veșnica bubă a oamenilor. Despre cum frica nu apare întotdeauna pentru a ne proteja, deseori ea vine la noi ca o provocare. Un fel de care pe care. Despre modul sănătos de a privi frica și de a o transforma chiar într-un tovarăș de discuție.Despre perseverență! Mama tuturor reușitelor. Despre cum lipsa încrederii personale și lipsa perseverenței ne pot lipsi de cele mai frumoase lucruri pe care le putem face.Despre încredere și susținere!Despre pasiune. Scrisul sau oricare altă formă de creativitate nu sunt (doar) un mod de a câștiga bani, de a aduna like-uri, followeri, e ceea ce facem din tot sufletul nostru, ceea ce ne aduce satisfacție sufletească, ceea ce ne împlinește.Despre încântare și curiozitate. Singura formă de a te simți veșnic viu, acolo, în cămară sufletului, e curiozitatea cu care privim lucrurile, încântarea, recunoștința pentru tot ce avem, nu neapărat material, pentru darul nostru și dorința de a descoperi ceva nou în fiecare zi (o carte, un autor, un pictor, un cântec).E o carte potrivită pentru fiecare dintre noi, nu neapărat pentru cei ce vor să scrie, pentru că marea lecție a acestei cărți nu este cum să scrii o carte de succes, ci cum să-ți găsești vocația, cum să rămâi tu dincolo de refuzuri, etichetări, eșec, cum să adaugi umor situațiilor din viață. Aproape toată cartea e subliniată cu creionul, dar totuși cea mai minunată frază pentru mine rămâne a fi ceea ce mi-a spus la plecare Elizabeth Gilbert, după ce ne-am băut cafeaua:"Și mai periculos de-atât, o astfel de gândire pornește de la premisa că dacă nu poți câștiga atunci nu merită să mai joci. Însă cum rămâne cu vocația? Cu dragostea? Cu strania comuniune dintre uman și miraculos? Cu credința? Cu bucuria tăcută de a face pur și simplu niște lucruri și de a le împărtăși apoi cu alții, cu inima deschisă și fără să aștepți nimic."Ne-am îmbrățișat multe minute în șir și ne-am urat până la noi întâlniri. Cu cărți amândouă!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Tata. Ce se ascunde sub armura de fier.
În martie tata a suportat o intervenție chirurgicală la apendice - "o operație foarte simplă". Doar că această "operație simplă" a dus la alte două intervenții, ultima fiind efectuată de curând.Textul acesta nu este despre medici, medicină sau spitale, e doar despre tata pe care n-am cum să nu-l plasez între evenimente pentru a povesti ceea ce vreau să spun.Din martie tata a umblat doar pe la medici - pansamente zilnice, durere și o rană deschisă. Altă rană, nu cea de la apendice, acolo totul s-a prins binișor.Când a venit pentru o consultație aici în oraș l-am văzut pe tata speriat, temător și vulnerabil. Așa mi s-a părut, cel puțin. L-am văzut cu fricile la vedere. Frici pe care i s-au consolidat bărbăția, duritatea, fermitatea.Ciudat și impresionant în același timp cum facem din vulnerabilitățile noastre sabie, nu scut!Printre coridoarele pline cu oameni ne făceam loc spre cabinetul medicului. Tata s-a așezat pe un scaun liber. Mi-a făcut semn din cap să mă așez și eu.Eram atât de zbuciumată, răvășită de acel tablou de oameni care-și așteptau rândul la medici. Atât de mulți oameni. Ca la piața centrală. Doar că aici era durere, tristețe, frică și deznădejde.M-am uitat la tata din profil. Tâmplele sunt aproape în totalitate albe și așa cum stătea așezat pe acel scaun, în toată forfota,  mi s-a părut că-și pierduse curajul și puterea de odinioară. Și mă refer cu exactitate la starea lui lăuntrică. Privirea lui, altădată atât de grăitoare, uneori rece și sfidătoare, acum era o privire de copil. Citeam în ochii tatălui meu milă, teamă și deznădejde. Și-mi era ciudă că simțea tot ce simțea. Aș fi vrut să-l îmbrățișez chiar atunci, dar nu am făcut-o.Nu încetez să mă întreb de ce ne este frică, rușine  să ne exprimăm sentimentele, iubirea, căldura sufletească în fața oamenilor, mai ales a celor dragi.

În timp ce așteptam ascensorul ca să ajungem la secția de internare, l-am văzut mai mic ca niciodată. I-am pus o mână pe umăr și i-am spus că totul va fi bine, că Dumnezeu e mai mare decât globul pământesc și are grijă de fiecare om. A schițat un zâmbet abia perceptibil, dar am știut că acea schiță de zâmbet a crescut instantaneu dintr-un strop de încurajare de care avea atât de mult nevoie.Un alt lucru la care mă gândesc deseori e de ce nu ne vine natural să încurajăm oamenii, să le spunem că-s minunați, frumoși, buni, că sunt speciali așa cum sunt, că toate trec, că ne bucurăm pentru ei. Nu știu de unde deprinderea asta aiurea de a fi de acord cu omul atunci când acesta își zice necazul. Am învățat că aceasta se numește empatie. Oleacă am încurcat ițele. Sunt cazuri când oamenii au nevoie de validare, dar sunt cazuri când oamenii au nevoie să audă că toate trec, că ei sunt demni de iubire și sunt minunați! Pentru că există, nu pentru ce fac. Undeva aici începe să se manifeste fie iubirea, fie furia. Încurajarea e crucială în aceste manifestări.Când l-am văzut după operație, cu fața palidă și buzele uscate, m-am speriat. Și fix atunci tata s-a uitat la mine. Știu precis că mi-a citit teama pe chip.După ce efectul anesteziei trecuse de tot, i-am văzut pe chip durerea amorțită, strigătul ei trist care încerca să iasă printre riduri.  Aș fi vrut să plâng. Dar tata se ținea tare. Aș fi vrut să-i plâng lacrimile lui, să-i scot durerea aia adunată pe care bărbații o ignoră ca să fie dârzi, curajoși, neînfricați, puternici. Câtă durere zace în spatele a "fii bărbat!"Tata a fost întotdeauna un bărbat puternic, cu caracter, încăpățânat și ferm fix ca leul din zodie. Și mi-a fost frică de el mulți ani. Și frica asta se evaporă exact în momentul în care cel puternic încetează să mai fie puternic. Atunci se naște compasiunea, dar și nedumerirea. Toate cărămizile alea ale personalității au fost atât de fragile întotdeauna.Bărbații duc lipsă cruntă de afecțiune, pentru că doar astfel pot să se conformeze modelelor societății, educației, culturii.Tata acum e acasă, e bine, slavă Domnului și-mi vine să scriu că anul trecut a fost unul dificil pentru el și într-adevăr a fost un an greu, dar a fost și anul în care mi-am cunoscut altfel tatăl, anul care ne-a unit printr-o afecțiune cât pentru toți anii în care mi-a fost frică, anul în care gheața s-a topit și am putut vedea omenia, umanitatea, căldura și o nevoie imperioasă de iubire, încurajări și zâmbete.În a cincea zi după intervenție, tata încă mergea cu pași mici și greoi, dar deja se bărbierise, își îndreptase spatele și zâmbea mai mult. Normal că leul nu se transformă în iepure și nici nu avem nevoie de așa ceva, bărbații sunt totuși stâlpul familiei și vitejii care taie capetele balaurului uriaș, doar că leul își dă voie să fie om, cu fricile și vulnerabilitățile la vedere, ca un scut!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Să nu mă părăsești / Kazuo Ishiguro
Ultima lectură din 2019 a fost Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro și a devenit și una dintre cele mai iubite cărți. E prima dată când îl citesc pe autor, dar această carte mi-a făcut o poftă să-i citesc toate celelalte cărți. Încă de la prima carte publicată, la 28 de ani, Amintirea palidă a munților, autorul a obținut premii prestigioase în domeniul literaturii, iar în anul 2017 primește Premiul Nobel.Să nu mă părăsești, din punctul meu de vedere, pare o hiperbolă a existenței umane. La început, cartea mi-a lăsat un gust de dramă, iar apoi, mișcându-mă prin labirintul din spatele cortinei, am descoperit o carte magistral scrisă despre destinele, luptele și speranțele oamenilor în viața de zi cu zi. Tot un fel de dramă. Negru pe alb, cartea ne spune povestea copiilor născuți în laboratoare pentru donarea organelor. Da, știu, nu este cea mai frumoasă sau optimistă carte, cum vă spuneam, citirea cărții lasă un gust amar, dramatic.

Și atunci ce m-a impresionat la carte?Am văzut, dincolo de povestea în sine, toate dilemele omenești. Frica de moarte sau smerenia în fața ei, dorul de libertate sau zbuciumul în temnițele pe care le ridicăm, definiția timpului atunci când riscă să se transforme în eternitate și iubirea, acest sentiment măreț care-și dorește să schimbe starea lucrurilor, să oprească timpul în loc și să transforme fiecare frică în speranță, fiecare limită în infinit, iar fiecare apus să fie ceea ce se întâmplă înaintea răsăritului.Povestea celor trei prieteni care se conturează cu fiecare pagină e un mozaic de emoții și nimic nu pare să-i frângă mai mult decât viața lor scurtă, scopul existenței lor fiind acela de a dona organe.Întrebările pe care și le pun personajele sunt întrebările care ne frământă pe majoritatea dintre noi: ce este destinul?, ce este iubirea?, ce este sufletul, timpul, care sunt valențele  trecerii timpului, cum păstrăm clipă?Această carte ți-ar plăcea dacă: preferi literatură scrisă într-un mod inteligent, cu o anumită încărcătură emoțională;  romanele psihologice, spirituale sunt genul tău de lectură;  nu te deranjează lipsa dialogului;  ți-ar plăcea să citești o poveste de iubire altfel decât genul romance;  dorești să descoperi un scriitor minunat.Este o carte tulburătoare, o poveste emoționantă, care se digeră mai greu, dar autorul scrie într-un mod uluitor, cuvintele sale îți ajung la suflet și te fac să-ți adresezi întrebări, dar este și o poveste frumoasă de iubire, chiar dacă e tristă și dureroasă. 
Magia cărților - ce se află dincolo de cuvinte?
       Am o relație specială cu cărțile, le iubesc de când mă țin minte și citesc cu nesaț poveștile scrise de oameni talentați și îndrăgostiți de literatură.Spre fericirea mea, nu am avut nevoie să creez o legătură cu lectura sau să încerc diferite ritualuri pentru a face din citit o ocupație, dacă nu zilnică, atunci obișnuită. Iubesc cărțile de când mă știu, așa cum altcineva iubește pictura, moda sau gimnastica. Cărțile au fost întotdeauna pentru mine un scut în fața realității. De când mă știu sunt o persoană timidă, iar cărțile, și apoi scrisul, au fost evadările mele în alte lumi, lumi pe care le-am inventat sau pe care le-am furat din cărți. Am fost de sute de ori personaje de poveste, în lumea mea, în caietele mele, în gândurile mele.Și nu spun toate astea ca să mă laud, dimpotrivă de multe ori m-am simțit nelalocul meu datorită creativității care mă întregește. Părinții mei sunt oameni practici, de la sat, simpli, iar când o vedeam pe mama duminica cu o carte în mână trăiam emoții copleșitoare. Mama e prima  care mi-a transmis iubirea de carte. Pentru mama lectura era un refugiu de la griji și responsabilități, dar adevărul e că citea cu o oarecare frică sau mai degrabă vină că rupea timp de la celelalte îndatoriri, astfel încât am început să citesc pe ascuns crezând că lectura e ceva rușinos.

Odată, la lecția de română, eram prin clasa a șasea cred, profesoara ne-a spus că l-a prins de câteva ori pe fiul ei citind în toaletă și toată clasa a început să râdă, iar eu mă gândeam că nu sunt singura țicnită care citește în toaletă. Aveam impresia că majoritatea oamenilor considerau cititul o îndeletnicire pentru cei leneși, o ocupație fără sens și rost. Țin să vă spun că astăzi cred la fel. Multă lume, din păcate, consideră cititul o prostie, iar cărțile niște mâzgăleli ale oamenilor care nu pot să facă ceva serios în viață. Și asta e o adevărată tragedie personală, dar și la nivel de societate. Și așa toate gadgeturile minimizează șansa de a citi cărți, iar aceste mituri prostești despre cărți și scriitori nu fac decât să reducă aproape de tot importanța cititului.Nu cred că generația copiilor noștri va auzi la ora de limba română istorii amuzante despre intimitatea cititului și nici nu cred, din păcate, să fie foarte mulți profesori care ar putea să-i îndrăgostească pe copii de citit, așa încât nouă, părinților "moderni", într-o eră digitală, ne revine sarcina de a transforma cuvintele în călătorii și experiențe, în marea magie a creativității.Atunci când citesc o carte nu văd doar litere, văd locuri, orașe, oameni, simt arome, parfumuri, emoții, gust din înțelepciune, mă răsfăț cu emoții înălțătoare și plâng. Învăț să fiu empatică, să meditez, să analizez. Mă dezvolt intelectual și spiritual. Cunosc atât de mulți oameni interesanți, iar la finalul fiecărei cărți, ne îmbrățișăm cu toții într-un vals al emoțiilor care ne-au copleșit de-a lungul poveștii și ne pierdem în amintiri, vise. Într-un colț de suflet. O carte e o călătorie fără sfârșit spre lumi noi și minunate, o călătorie spre noi înșine.Eu nu pot să trăiesc fără povești, iar fiecare carte e o poveste care ne spune atât de multe lucruri interesante. Viața noastră însăși este o poveste, un miracol, iar timpul poate fi mai mult decât vrea el să fie pentru că poveștile care se nasc în noi nu au limite. O oră poate fi un an, iar într-un an poate încăpea o oră de iubire, de admirație, de dorință și creativitate. 

Anul acesta vreau să scriu în continuare despre cărțile pe care le citesc, dar de asemenea îmi propun să scriu mai multe articole despre importanța cititului, despre diferite obiceiuri ale scriitorilor, despre moștenirea pe care le-o transmitem copiilor noștri cu ajutorul cărților, despre poveștile care ne creează și ne fac, pe zi ce trece, versiuni mai bune ale noastre. Vreau să scriu despre mândria de a citi, despre cum cărțile sunt bogății inestimabile și-mi propun să transmit prin textele mele următorul mesaj: nu e o rușine să citești și nici nu e cititul o ocupație pentru cei leneși, dimpotrivă e o activitate care ne înnobilează sufletele și ne fac să vedem pe dinăuntru vorbele lui Socrate "Cunoaște-te pe tine însuți". În primul rând fac acest lucru pentru mine deoarece uneori pun cititul pe ultimul loc în lista de priorități, nu ca sens, ci ca ocupație, de parcă el ar fi un premiu pentru toată munca pe care o fac înaintea cititului; dar o fac și pentru tine, indiferent de motivul tău, pentru că vreau să-ți transmit o picătură din devotamentul pe care-l pun în ceea ce fac și totodată să contribuim împreună, cât de puțin, la crearea un viitor cu biblioteci, cărți și cititori. Un viitor care aparține copiilor noștri.
Cuvintele pot mângâia, dar pot și dărâma / Între cer și pământ / Jon Kalman Stefansson
Între cer și pământ este o carte răvășitoare, din toate punctele de vedere. O carte ca o hartă a sufletului și destinului omenești. M-am îndrăgostit iremediabil de această carte, pe parcursul lecturii reciteam pasajele subliniate și nu mă mai săturam de frumusețea cuvintelor prinse cu panglici de mătase, în propoziții unse cu balsam, poezie și suflet.Ce se află între cer și pământ? Omul. Viața. Destinul. Omul, prins în lupta pentru existență, uită că Viața e numai una, că Viața trece aidoma unui tren în gară, aidoma unei ploi, a unei primăveri, iar Destinul, lăsat la voia întâmplării, cerșește hrană spirituală la porțile ferecate ale sufletului.Privim spre oameni, le vorbim, îi ascultăm într-un ritm alert. Nu savurăm privirile admirative, nu ne ungem rănile cu vorbele calde, din inimă. Ne grăbim. Să trăim. Lipsindu-ne existența de importanță."Vorbele au, unele, darul să schimbe lumea și puterea să ne mângâie și să ne șteargă lacrimile. Unele vorbe sunt gloanțe, altele sunt sunete de vioară."

Nu țin să detaliez povestea, cred că orice subiect abordat de autor, ar deveni o capodoperă datorita meșteșugului de a umple cuvintele cu suflet, de a le face vii și de a le da puterea de a se transforma în speranță, lumină, muzică.Într-o iarnă geroasă, într-o Islandă rece, în timpul unei furtuni pe mare, moare înghețat un pescar îndrăgostit de cărți și cuvinte. Și tot în aceeași iarnă, un băiat pierde cel mai bun prieten.Suferința, durerea, se amestecă prin amintirile luminoase și transformă sufletul în întuneric, unde doar dorința de moarte e stăpână.Cum poate omul să treacă peste o pierdere care nu trece niciodată, de fapt? Poate doar visele mai sunt firul vieții?"Visele ne eliberează uneori din arcanele vieții. Sunt ca un soare în ascunzișurile lumii."Timpul le lecuiește pe toate? Oare timpul are puterea de a spăla nefericirile? Știe el ce se întâmplă, cu adevărat, în sufletul omului, când nici omul nu cunoaște calea spre acel labirint?"Timpul are mii de fețe, pendula nu e în stare să măsoare decât rareori ce se întâmplă înăuntrul sufletului nostru și doar acolo se petrece viața adevărată, un lung șir de zile încap într-o oră și invers, (...)."Am umplut 6 pagini de caiet cu pasaje din carte și, de fapt, aș fi putut rescrie tot pentru că această carte e un adevărat balsam pentru suflet, un poem ce nu se termină niciodată datorită frumuseții eterne pe care autorul a oferit-o cuvintelor.Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Taniușa
    Omul se plimbă prin viață,    Omul aleargă de la start la finișul de care nu se bucură, de fapt, niciodată    Pentru că îi apare în fața ochilor, sclipitor, un alt finiș   Și începe din nou să alerge   Intră în competiție cu ceilalți, iar   Pe sine se lasă deoparte   Uitat de iubire, alinare și tihnă   Doar Dumnezeu, cu mâna sa caldă și lecuitoare   Îl mângâie noaptea în vise sau ziua, în timpul unei mici cedări,   Dar omul e ambițios   Și nu cedează, el doar aleargă   Risipindu-se în nori de praf visurile și credința din sufletu-i blând.   Se oprește pentru o clipă și lansează în cer un zmeu din promisiuni  Să iubească, să spere, să creadă, să zâmbească, să nu-i pese.  Pentru că e ca la monede  Două părți,  Întuneric și lumină, iar întunericul  Nu mai sperie atunci când în ochi luminează speranța și iubirea. Pur și simplu, fără motiv. La fel cum Dumnezeu iubește omul fără motiv Și totuși pentru o mie de motive. Mângâie capul omului, îl ia în brațe, iar în suflet îi sădește florile speranței.  Pentru o clipă, omul e aproape sigur că viața e mai mult decât o competiție,  Viața e iubire, zâmbet și credință  Și are o mie de motive  Să fie viață!  Să transforme o clipă într-o viață!
Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama
            Cu fiecare an care trece înțeleg tot mai multe despre viață, dar totodată continui să-mi fac mai multe griji cu privire la viitorul copiilor noștri, la viața de mâine. În minte mi se plimbă mii de gânduri, mii de griji.Frumusețea este ceea ce ne înconjoară, iar un om frumos este omul care face ceva bun și minunat în jurul său, omul din mâinile căruia ies lucruri minunate, din gura căruia ies cuvinte frumoase. Frumusețea nu este doar despre aspectul fizic, chiar mai mult de-atât, avem nevoie să fim mai frumoși la interior decât la exterior, să avem un suflet mare și bun, asta este frumusețea adevărată a fiecărui om.        Admir întotdeauna oamenii trecuți de prima tinerețe, oamenii frumoși, eleganți în maniere și gesturi. Frumusețea este un dar al naturii, doar că noi nu vrem s-o vedem și nici nu știm s-o păstrăm, distrugem toată frumusețea din jurul nostru. Fiecare om își dorește să fie frumos, să fie admirat, asta nu înseamnă să fii orgolios. Dar, uneori doare lipsa frumuseții exterioare chiar dacă ești aproape convins că sufletește fiecare om e frumos. Sunt momente în care întâlnesc femei cu care am învățat într-o clasă și ele arată foarte bine, sunt suple, aranjate, coafate și nu e vorba că simt  invidie, pur și simplu simt o dorință de a arăta bine, chiar dacă știu că frumusețea mea a avut de suferit multe greutăți – lipsa somnului, abundența muncii fizice, grijile exagerate – astea toate știrbesc din frumusețea exterioară. Când am pășit hotarul celor cincizeci de ani am devenit cumva mai meditativă, mai melancolică. Până la cincizeci de ani am avut de făcut nunți, de ridicat o casă, de sădit un copac și nu am avut timp pentru mine, să mă gândesc la ce-mi doresc sau cum mă simt. Apoi, toți copiii se împrăștie pe la casele lor, iar eu devin melancolică și mă gândesc la copii, mă doare când ei suferă sau când pierd ceva. Iubirea unei mame are diferite forme și e întotdeauna legată de dorința de a-și ști copiii sănătoși, în siguranță și fericiți.

Nu mă consider o femeie frumoasă, dar mi-am dorit să fiu una dintre acele femei admirate, cred că fiecare femeie își dorește această atenție. Am trecut întotdeauna problemele prin sufletul meu și știu că aceste griji mi-au adăugat ani în plus și mi-au adus mai multe riduri, dar nu regret nimic.Frumusețea înseamnă și înțelepciune, frumusețea sufletului, a inimii. E greu să fii un om înțelept pentru că viața are acum un ritm haotic și oamenii nu prea își dau seama, de multe ori de ceea ce zic sau fac. E foarte important să facem curățenie și în sufletele noastre.Înțelepciunea e una dintre cele mai mari frumuseți pe pământ, iar un om înțelept este un om căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă, dar mai ales de ceea ce spune și ceea ce face. N-aș putea începe viața de la început, am trăit fix cum am știut mai bine, dar e foarte bine să faci ceva, să descoperi ceva al tău, o voce care să rămână în amintirea urmașilor. Ceea ce poate să facă o femeie e să știe șă-și păstreze familia, căldura căminului, tradițiile. În zilele noastre nu mai avem timp și nici răbdare cu părinții noștri, să ne dedicăm, acum timpul fuge, iar noi împreună cu el. Viața noastră a devenit o fugă fără sfârșit, doar că ajungi să te întrebi “Încotro?” Viața e frumoasă, e cel mai frumos dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, dar în fuga noastră ne scapă printre degete frumusețea și importanța vieții.·        Frumusețea unei femei...Admir femeile care se iubesc așa cum sunt, cărora nu le pasă de gura lumii, care se acceptă cu trecerea anilor și se uită cu mândrie și iubire în oglindă.Trecerea timpului oricum își pune amprenta asupra frumuseții. Poate că exteriorul nu divulgă vârsta, dar puterile nu mai sunt aceleași, iar valorile devin altele, de fapt, revenim la valorile strămoșilor noștri. Doar frumusețea sufletului este eternă.·            Doare trecerea anilor?Nu, am crescut copii, le-am oferit șansa să învețe, să se educe, să se dezvolte, am nepoți și accept trecerea timpului. Fiecare timp are timpul său.Iubirea e totul. Când iubești un om  - cea mai mare dovadă de iubire – să iubești omul atunci când apar conflictele. Iubirea e tinerețea veșnică. Iubirea nu e trecătoare, pur și simpul cu fiecare zi ea se transformă, cu fiecare zi noi o transformăm. Iubirea e vocea inimii.·           Fără iubire oamenii ar fi...... nu ar fi. E mai greu să te iubești pe tine însuți. Uneori iubirea de sine cere multă atenție, efort, nu este ceva egoist, dar e ceva ce necesită multă implicare, mi-am dat seama că iubirea celorlalți mă face să mă iubesc pe mine însămi. Oricum, noi nu putem să iubim pe alt om până nu avem acest sentimnet în noi deja. Nu poți să dai ceea ce nu ai. Încerc să accept și să iubesc oamenii așa cum sunt. Așteptările pe care le am de la ceilalți sunt cele mai negre umbre ale fragilității iubirii și relațiilor dintre oameni.    Dorul de mamă... Când crești fără mamă  e foarte greu. Viața trece în fiecare zi, dar în suflet rămâne veșnic o durere, un gol care strigă și doare.  De multe ori am impresia că dacă mama ar fi în viață aș alerga în genunchi la ea și i-aș săruta mâinile, picioarele. Prețuim oamenii atunci când ei nu mai sunt. Mama e viață, dar asta înțelegem târziu . (mama plânge, iar cuvintele ei se amestecă cu lacrimile sărate pe care le transmite în ceruri)   Dorul de copii... (mama răsuflă greu, din toată ființa)Toată iubirea pentru copiii mei o transmit și prin nepoții noștri, dacă îmbrățișez un nepot, sufletește mă gândesc la copilul meu, căruia nu am avut mereu timpul să-i ofer dragostea și afecțiunea mea. Acum ofer prin nepoți dragostea pentru copiii mei. Orice copil are nevoie de dragoste și nu contează cât de mare e copilul! Cea mai mare bogăție și cea mai mare frumusețe pe pământ sunt copiii, așa încât cele mai bune investiții sunt în copiii noștri. Investiții sufletești, morale, care-i dau aripi fiecărui copil și multă iubire...

(Port cu mândrie rochia mamei mele și cea mai frumoasă poveste a acestei rochii e că a fost purtată în zilele de duminică de mama!)
Toate Evele mele
    Unele zile sunt atât de grele, indiferent că-s duminici sau luni, indiferent de vremea de afară sau muzica care se-aude pe fundal.Te trezești într-o duminică și realizezi că toată dispoziția ta e fix pe dos. Numeri până la zece, până la douăzeci, bei un pahar cu apă și o cafea fierbinte, un pic amară, așa cum îți place, privești pe geam la frunzele castanului care cad fără grabă și, totuși, starea ta nu se schimbă.***Când băieții au făcut doi ani, am simțit că o iau razna. Nu era vorba de "teribilii 2 ani", ci de epuizarea mea fizică și psihică, de ambiția mea de a fi o mamă perfectă, în ciuda oboselii, iritării și stresului pe care le simțeam și le acumulam. Când am crezut că pot să mă descurc la fel de bine și în continuare, am început să țip la copii. În fiecare zi tot mai tare. Uneori până răgușeam, iar după asta plângeam ore în șir înainte să adorm.Am făcut atunci multe crize de nervi, m-am transformat într-o femeie veșnic frustrată, nemulțumită, relațiile cu soțul meu erau de cele mai multe ori acuzatoare, cu copiii erau relații de putere, iar cu mine însămi - de negare și ură.

Evadam foarte des în natură. Cutreieram parcurile și căutam locuri ferite de ochii lumii. Unele zile erau foarte frumoase, eu eram caldă, zâmbitoare, iubitoare, iar în alte zile eram asemenea unei furtuni, tunam atunci când te așteptai cel mai puțin.Și nu mi-era deloc bine. În fiecare clipă mă însoțeau zeci de regrete chiar dacă eram calmă, iubitoare, caldă. Vedeam în jur mulți părinți care strigau la copiii lor și am înțeles că uneori sunt și eu așa. Mi-am recunoscut acest adevăr. Pe talerul meu de mamă, acest adevăr se trăgea în jos, iar gândurile și conștiința mea deveneau mai ușoare, pline de alinare.Ce poate să înțeleagă un copil de doi ani de la un părinte care strigă? Teamă, frică, dar și convingerea că așa te manifești în plină criză de furie și nervi.Eu am învățat de mică să-mi reprim emoțiile grele și pentru mine asta e ceva familiar, dar nu sănătos. Au trebuit să treacă treizeci de ani din viața mea și să aflu de la doi pui de om de doi ani că cel mai bun antidot al furiei e râsul și țopăiala, și îmbrățișările.  Asta ca să știu că din orice criză se iese, se învață.Mai avusesem tangențe cu depresia, asta se întâmplă des oamenilor care-și reprimă emoțiile, pentru că nu ai cum să fii calmă, răbdătoare și serviabilă întotdeauna. Vine un moment când o simplă privire declanșează emoțiile adormite.Dar...copiii au șanse mari să-ți facă ție cunoștință cu tine și ajungi să te întrebi, să te cunoști și fie te hotărăști să te deschizi cunoașterii, fie rămâi în continuare să dezvolți relații de putere cu ei.Totul stă la limita alegerilor.Când zic de stările mele depresive nu am în vedere că țipam de se zguduia blocul sau loveam în stânga și dreapta. La suprafață sunt totuși un om calm și timid.Mă refer la stresul pe care-l simțeam uneori fie din cauza menstrelor, fie din cauza părului murdar, a lipsei de somn, a oboselii, a prafului neșters, a jucăriilor împrăștiate, gătitul mâncării etc.În societatea noastră nu prea se discută chestii de astea pentru că automat devii obiectul acuzărilor și judecăților nedrepte. Și asta foarte mult acționează asupra unei mame, o face să se îndoiască de propria bunătate și încredere, iar frustrările nu mai încap în ascunzătorile lor.O mamă obosită nu este echivalentul unei mame care nu-și iubește copiii sau căreia nu-i pasă. O mamă obosită este o mamă obosită, epuizată, o femeie care-și dorește timp, spațiu și liniște. Eu nu prea am avut cui să cer ajutorul și am încercat să duc în spate și copiii, și curățenie, și gătit. Nu zic că nu mi-a reușit, dar eram uneori stoarsă de energie. Așteptam ora șapte seara ca nu știu ce. Îi miroseam soțului meu pașii și răsuflam ușurată când auzeam cheia în broască.Am înțeles repede că educația copiilor este despre educația părinților și am investit mult timp, efort și creativitate să mă educ. Am citit mult, atât literatură de specialitate, dar mai ales ficțiune pentru că ea relaxează și-ți sustrage atenția de la gândurile negative. Am scris mult, am făcut zeci de jocuri, am dansat, mi-am recunoscut greșelile și oboseala. M-am contopit cu natura, eu nu știu un psiholog mai bun decât natura. Copiii mei m-au ajutat să ies din prăpastie. Au atât de multe lucruri să ne învețe copiii. Despre viață, despre cum să trăim, despre ce contează cu adevărat, despre simplitate, iubire, curaj. Copiii își cresc părinții! Spiritual! Eu m-am schimbat mult, am devenit mai zâmbitoare, mai caldă, mai curajoasă și am învățat să iubesc și să prețuiesc. Nu am scăpat de teama de a fi judecată, dar am înțeles că teama asta e energie zadarnică pentru că niciodată oamenii n-or să înceteze să bârfească, să acuze, să judece, să arate cu degetul, să se șușotească.Sunt toate Evele mele la un loc. Fiecare e o emoție care mă întregește. Fiecare are putere și frumusețe. Sunt făcută din fiecare. Culori, forme, voci, gesturi, gânduri - toate diferite, și în același timp, toate la fel, adică eu. Am învățat să mă simt și știu aproape întotdeauna ce fel de Evă sunt, în momentul respectiv.În clipele colorate în culorile depresiei sunt mai fragilă decât sticla, iar pe dinafară dau impresia că-s puternică și autoritară. Și nu înțeleg de ce mintea se încăpățânează să fiu fragilă? Să fiu eu. În astfel de momente scot din mine tot ceea ce nu-mi place să cred că sunt. Paradoxal, tot ceea ce ar trebui să accept și să iubesc. E o metodă de a crește din cenușă.Și fix din cenușă renaști.Și vine o duminică sau o zi de joi și simt că zbor pe una din aripile furiei. Pentru că unele zile sunt grele. Totul este ciclic, asta ne învață mai ales toamna și la fel ca fiecare toamnă, în fiecare an devin o toamnă de aur. Neșlefuită, doar o toamnă în schimbare, în transformare...
Literatura e ceea ce are omenirea mai bun / Imago / Ludmila Ulițkaia
    Citeam recent niște păreri despre cartea Ludmilei Ulițkaia "Imago", în rusă, și unii dintre cititori au fost indignați de această carte construită într-un decor cețos, trist, dezolant, fără vreo sclipire de speranță. Am renunțat să citesc mai departe. Mă gândesc cum ar fi putut scrie Ulițkaia despre curcubeu și floricele despre o perioadă cenușie din istoria URSS-ului, și nu doar a URSS-ului. Împletită cu dragostea pentru literatură, artă, muzică, această carte mi se pare chiar iluminatoare, și anume această caracteristică duce romanul dincolo de frontiera de roman istoric sau politic, cum poate părea la prima vedere.Cum am putea să ne cunoaștem trecutul făcând abstracție de tot ceea ce li s-a întâmplat bunicilor, străbunicilor și părinților noștri? La urma urmei, istoria unui neam, a unui stat are viziuni lirice doar în poezie, o realitate în versuri menită să aline și să hrănească sufletele zdrobite  de regimurile politice.Cartea pune în prim plan destinul celor trei prieteni - Ilia, Miha, Sania - începând cu anii de școală și până la sfârșitul vieții lor, pentru unii mai devreme, pentru alții mai târziu.

Pe parcursul lecturii, în carte își fac apariția tot mai multe personaje, care, aparent, par să nu aibă nicio legătură cu cartea, ca apoi treptat să ni se dezvăluie relațiile cu eroii cărții, relații complementare ale prieteniei dintre cei trei băieți.Romanul celor doi Iosifi - Stalin și Brodski - debutează cu moartea lui Stalin și se sfârșește cu moartea poetului Iosif Brodsky. Și aici se vede legătură narativă dintre firele istorice și artistice ale cărții, doi piloni ai unui neam.Viktor Iulievici, profesorul de limba și literatura rusă m-a impresionat până și pe mine. Fascinată de un personaj foarte bine construit, așteptam în fiecare pagină întâlnirea cu el. Avem nevoie imperioasă de astfel de profesori, care transmit elevilor iubirea pentru literatură, cărți, poezie."(...) dacă ai un profesor bun, simți că te naști a doua oară.""Literatura e ceea ce are omenirea mai bun. Poezia e inima literaturii, concentrează în ea ce e mai bun în lume și-n om. E singura hrană a sufletului."Imago este ultimul stadiu în metamorfoza unei insecte, în care aceasta atinge maturitatea, fiind aptă de a se reproduce. Acest termen devine laitmotivul acestei cărți drept o maturizare morală a ființei umane."Descoperi însă o expresie valoroasă la Tolstoi, care numea acea perioadă chinuitoare "pustiul adolescenței". Era mai aproape de ceea ce observa el la elevii lui zburliți și dezorientați. Era momentul când părea că au pierdut tot ce acumulaseră înainte și că își încep viața de la zero. Și se vedea clar că nu toți reușeau să iasă din pustiul ăsta, o mare parte dintre ei rămânând acolo pentru totdeauna."

Uneori, soarta îi distanțează pe cei trei prieteni - poetul, fotograful și muzicianul, alteori, îi apropie, dar este păstrată mereu o legătură invizibilă între ei, pe care fiecare dintre ei o simt, iar noi, cititorii, o găsim în alte personaje, situații, cărți, dar mai ales în iubirea lor pentru frumusețea artistică a lumii.         Oare ajungem vreodată la o maturizare morală chiar dacă nu mai suntem adolescenți și ce ne face să ne maturizăm? Este una dintre întrebările cărții la care fiecare cititor își găsește propriul răspuns. Intim și numai de el știut, pentru că niciodată nu avem certitudinea că am ajuns adulți, iar răspunsul nu mai este răspuns dacă se transformă în cuvinte, răspunsul îl găsim în gesturile și faptele noastre, în modul de a vedea lumea, de a vedea și aprecia fiecare om, de a înțelege și a fi și poate mai mult decât atât, în felul nostru de a iubi - sursa celorlalte norme, atât la nivel personal, cât și la nivel de societate."Trăim într-o societate de larve, de oameni imaturi, de adolescenți cu mască de adulți (...)". 
Ochii ei
  Se urcă în troleibuzul plin la stația de lângă gară. Duce în mâinile obosite două pungi mari și grele. Să aibă vreo cincizeci de ani. Poartă basmaua legată sub bărbie. La fel ca mama. Timidă și încurcată, pune pungile jos. Le tot mută un centimetru în dreapta, un centimetru în stânga, le face loc celor care vor să iasă. Are cearcăne mari și ochii foarte apropiați unul de altul. Stau chiar în fața ei și o privesc cu admirație. Ochii care par să se vadă unul pe altul au o lumină senină, care liniștește instantaneu. Pentru moment gândurile mele dispar. Mă gândesc la ea. Ar putea fi mama mea.

Obosită, de multe ori neînțeleasă, alteori nedreptățită, cu umerii lăsați în jos mai mult de la greutățile sufletești decât de la kilogramele duse în spate. Zâmbește chiar dacă știu că tot ce și-ar dori în acest moment e să se așeze, dar nu-i oferă nimeni locul. Îmi mut privirea într-o parte să nu o stânjenesc privind-o continuu. Pe mine mă stânjenesc privirile directe. Pe mama o stânjenesc privirile directe. Și pe ea o stânjenesc. Nu vor să le vedem ridurile tot mai adânci, cearcănele vineții de sub ochi, pielea palidă, buzele fără ruj.Dar mă uit din nou în ochii ei și-i spun că la următoarea stație o să coboare multă lume. Îi spun o prostie în loc să-i spun cât e de frumoasă. Mi-e rușine să-i spun că e frumoasă. Cuvintele pot fi mâinile mamei care mângâie și fix înainte să cobor, roșie că racul, îi spun: aveți o privire foarte caldă! 
Suntem cine suntem / Iată-mă / Jonathan Safran Foer
"Apoi și-a întins Avraam mâna și a luat cuțitul, ca să înjunghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer și a zis: "Avraame, Avraame!" Răspunse acesta: "Iată-mă!". (...) Avraam nu întreabă "Ce vrei?". El spune "Iată-mă". Pasajul meu de bar mitzvah vorbește despre multe lucruri, dar eu cred că, înainte de toate, vorbește despre cei pentru care suntem cu totul acolo și despre cum asta, mai mult decât orice altceva, ne definește identitatea."Iată-mă! Dincolo de ceea ce pretindem că suntem, pur și simplu suntem. Aici, acum, alături. Sau nu suntem. Aici, acum, alături.Am tot amânat această carte, din cauza celor 650 de pagini, dar apoi n-am mai putut s-o las din mână. Mie îmi place la nebunie să citesc despre oameni adevărați, fix așa cum sunt ei. Perfecți de imperfecți. Pentru că asta e viața. Fără retușuri și ajustări adăugătoare. Decât cele care sunt în puterea omului. Să citesc și să mă regăsesc, iar și iar, bucată cu bucată, în personaje. Să mă văd tot mai întreagă în oglindă și să am mai mult curaj să fiu. Lumină și întuneric. Pentru că asta suntem.

Iată-mă este povestea unei familii de evrei americani, care locuiește în Washingtonul zilelor noastre, povestea unei familii care se destramă. Julia, soția unui scenarist de succes și mama a trei băieți, găsește un telefon ascuns în baie, plin cu mesaje cu conținut sexual. Telefon care se dovedește a fi al soțului său.Din acest moment, nimic nu va mai fi la fel. Certurile scot la suprafață gânduri pe care cei doi soți s-au tot străduit în ultimii ani să le ascundă, furie reprimată și resentimente în locul sentimentelor."Doar că distanța care nu exista era, de fapt, mult prea mare."Pe fundalul războiului israelo-palestinian, care izbucnește în urma unui cutremur de amploare în Israel, în familia Bloch are loc războiul de distrugere ale iubiri, căsniciei și familiei.M-au impresionat enorm fiii celor doi soți. Poate și din motiv că sunt și eu mamă de băieți, iar atunci când citesc despre viața emoțională a băieților devin cumva mai mamă, dacă pot să zic așa, o mamă care nu doar știe să accepte, dar și să înțeleagă. Distanța dintre adulți și copii se conturează din motiv că adulții uită că au fost copii.Cei trei fii știu că urmează inevitabil o despărțire și încearcă s-o împiedice cumva, dar ceea ce nu pot să împiedice e tristețea care le invadează sufletele și sentimentul de ruptură, care doare.M-am regăsit în Julia, personajul feminin al cărții, mama care-și iubește copiii la fel cum respiră, dar și femeia care a obosit, care are nevoie de libertate și spațiu și mama, care se simte vinovată că are astfel de gânduri. Câte femei pot fi o singură femeie."Niciodată nu știa cum să se descurce cu sentimentul de a vrea ceva mai mult pentru ea însăși: timp, spațiu, liniște."Tema familiei nu e o temă originală în literatură, s-au cam spus toate ce se spun, relevant e modul în care se spune, iar Jonathan Safran Foer face diferență, la fel ca și Jonathan Franzen. Scrie autentic, conturează personaje reale, cu frici și temeri, cu gânduri nerostite și nevoi neîmplinite. Iată-mă devine mai mult decât o radiografie a unei despărțiri, devine o experiență de viață, o scenă a vieții, Iată-mă e despre oameni, iar în primul rând, despre noi înșine, despre sentimentele și distanțele pe care le simțim în interiorul nostru și modul în care gestionăm aceste distanțe."Între oricare două ființe există o distanță unică, de netraversat, un sanctuar de nepătruns. Uneori, el ia forma singurătății. Alteori, ia forma dragostei."Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Insuportabila ușurătate a ființei / Milan Kundera
   "Din clipa în care există un martor al comportamentului nostru, ne adaptăm vrând - nevrând ochilor care ne privesc, și nimic din ceea ce facem nu e autentic.""Insuportabila ușurătate a ființei", carte scrisă de Milan Kundera - scriitor francez de origine cehă, are ca background invadarea Cehoslovaciei în 1968, la scurt timp după mișcarea de emancipare a libertății politice, fenomen cunoscut și ca Primăvara de la Praga, de  către trupele armatei sovietice și aliații acesteia. N-aș spune că e un roman politic, ci mai degrabă un roman care împletește mai multe fire narative: politica, stilul filosofic al autorului, ficțiunea și condiția omului în diversele ipostaze ale sale. Stilul filosofic în care abordează scriitorul relațiile dintre oameni mi-a amintit de Alain de Botton și cartea sa "Ce se întâmplă în iubire", o carte minunată de altfel. 

Kundera ni-l prezintă pe Tomas, un medic de succes care activează într-un spital din Praga și pe Tereza, o chelneriță dintr-un mic orășel din Cehia.Cei doi se cunoscuseră întâmplător și tot întâmplarea face să se îndrăgostească unul de altul. La întâmplarea sentimentelor mă refer.Tereza se mută la Praga, în casa, patul și inima lui Tomas și de aici Kundera ne invită în labirinturile minții și sufletului celor două personaje, și aproape imperceptibil, dar ca un ecou, în labirinturile noastre personale. La început ne oferă impresia că noi știm cine suntem și cum suntem, ca apoi, așa ca printre altele, să ne pună în fața unor adevăruri mult mai profunde. Talent pe care l-am apreciat din plin la Kundera.Astfel încât, pagină cu pagină, descoperim o Tereza care se bucură că a evadat din lumea mamei sale, dar viața căreia devine o extensie a vieții mamei sale. Și totul începe mult mai devreme decât își închipuie Tereza, totul începe de la ceea ce le transmit părinții copiilor."Îi explica în permanență Terezei că a fi mamă înseamnă a sacrifica totul. Cuvintele ei sunau convingător, întrucât exprimau experiența unei femei care pierduse totul din pricina copilului. Tereza asculta și credea că valoarea supremă a vieții este maternitatea, că maternitatea înseamnă un mare sacrificiu. Dacă maternitatea reprezintă întruchiparea sacrificiului, atunci destinul fiicei întruchipează Vinovăția, pe care nimeni și nimic n-o va putea răscumpăra vreodată."..Ș.m-a pus pe gânduri autorul, pe mine, mama, m-a pus pe gânduri...Tomas e un bărbat care iubește femeile și nici măcar dragostea pentru Tereza nu-l transformă din bărbatul infidel în unul fidel.

Se zice despre Milan Kundera că în timpul invaziei sovietice, el a fost unul dintre militanții împotriva instaurării regimului totalitar. Din cauza spuselor și scrierilor sale, la acea vreme eseuri și nuvele, el a fost demis de la catedră, iar cărțile sale au fost interzise în Cehia, astfel încât după câțiva ani, Kundera emigrează în Franța.De ce zic toate acestea? Tomas, medicul faimos, bărbatul adorat de femei, este și un militant pasiv al instaurării regimului sovietic totalitar. La un moment dat publică un articol într-un ziar și din cauza acestui articol el este demisionat din funcție și ajunge spălător de vitrine și geamuri.Concomitent cu povestea lui Tomas și a Terezei se derulează povestea Sabinei, o pictoriță cunoscută, iubitoare de artă și una dintre amantele lui Tomas.Represiunile politice o fac să evadeze în Elveția, de acolo în Franța, SUA.Ceea ce mi-a plăcut foarte mult e aptitudinea autorului de a transmite gândurile personajelor, cu o naturalețe, autenticitate și o tristețe pe care o acumulăm de fiecare dată când renunțăm la a fi noi înșine. Perioada romantică a unei relații nu durează mult, din păcate, obisnuindu-se unii cu alții, oamenii au impresia că-și permit mai multă sinceritate și directitudine cu partenerii săi, dar de fapt continuă să ascundă cine sunt, cum sunt și ce vor."Nu vom izbuti niciodată să determinăm, cu certitudine, în ce măsură relațiile noastre cu alți oameni sunt rezultatul sentimentelor noastre, al dragostei sau ne-dragostei noastre, al bunăvoinței sau urii noastre, și în ce măsură acestea sunt condiționate, dinainte, de raportul de forță dintre noi și alții."
Astăzi, când privesc în spate, văd oameni. Mulțumesc!
    Eram în clasa a șasea, aveam doisprezece ani. Mama îmi cumpărase în acea iarnă friguroasă o scurtă vătuită, cu blană albă, de un verde turcoaz pal, foarte frumoasă și foarte călduroasă. Pesemne că mă credeam domnișoară la vârsta aceea fiindcă am ținut cu tot dinadinsul să-mi ia cizme cu toc pătrat și cu șireturi până sus. De ce să mă fi grăbit să întorc spatele copilăriei, în cizmele mele cu toc?! Am știut întotdeauna că nu i-am întors spatele, pur și simplu am ascuns-o la piept, în partea stângă și de multe ori sunt copilărie, pentru că de acolo iese ceea ce dosim.După câteva zile am descoperit că cizmele, care-mi dădeau bătăi de cap cu lungimea șireturilor, erau diferite modele. Dreptul -negru strălucitor, stângul - negru pământiu. Dreptul - din piele tare, care nu prea se lărgește, stângul îmi înghițea piciorul și mai era loc pentru unu. N-am cârnit din nas, așa am umblat în acea iarnă, că doar erau de la Zorile, iar asta înseamnă că costau un pumn de bani. Și pentru că le luasem cu o mărime mai mare, le-am purtat și iarna următoare. Așa erau timpurile. Doar că în iarna următoare nu cizmele mi-au dat bătăi de cap. Chiar dacă dosisem copilăria la loc sigur și o purtam mereu cu mine, bifasem toate simptomele adolescenței: părul se îngrășa foarte repede, fața-mi era plină cu acnee, dispoziția - aiurea și încredere în sine - deloc. Mi s-a spulberat instantaneu imaginea mea de fată frumoasă când îmbrăcam scurta mea cu blană albă. Nici măcar ea nu avea putere asupra adolescenței. Voiam să cred că crescusem și mă maturizez, dar, de multe ori, chiar și după douăzeci de ani, simt că am rămas în acea iarnă. Speriată, dezamăgită, încruntată, neînțeleasă, cu un picior pe pământ, cu altul fluturând. Chiar dacă nu e vorba deloc despre fluturi, decât peste câțiva cincisprezece ani, când am înțeles cum se transformă omida în fluture. Dar oare nu fusesem prea mult timp omidă? Mai poți să fii fluture după aia? În cap, mă refer și în inimă, pentru că exteriorul poate fi foarte amăgitor. Nu toți fluturii pot să zboare.

Paisprezece ani mai târziu după acea iarnă eram în bucătăria mică a unei femei mari. În timp ce îmi făcea manichiura, îmi spunea că trebuie să vizualizez viitorul meu. S-a prins ea că trăiam în vise, poate chiar într-o iarnă friguroasă, dar nu știam să visez.De fiecare dată când mă duceam în acea bucătărie mică, intram de fapt într-un laborator magic, de transformare. Și nu mi-a fost frică să învăț. Să învăț cine sunt. Să învăț că sunt frumoasă, minunată, iubitoare, caldă. Să învăț că tot ceea ce cred eu că mă face să fiu mică, este de fapt puterea mea. De la o manichiuristă. Că așa e, exteriorul e amăgitor. După asta, am tot întâlnit femei care m-au înfiat și m-au iubit ca pe propria fiică, chiar dacă puteam să le fiu soră. Dacă vârsta ar fi ani, am îmbătrâni foarte repede!Și mi-au îmbrățișat aripile lăsate în jos și mi-au vorbit adesea despre frumusețe. Uneori, un singur înțeles egalează toate celelalte neînțelese! Un singur cuvânt e de ajuns pentru toate tăcerile. Depinde de cuvântul pe care-l auzi și-l alegi să fie al tău.Eu am ales să învăț. Să învăț să (mă) iubesc, să (mă) accept, să (mă) iert, să fiu, să privesc, să dau, să primesc, să cred, să cinstesc, să greșesc, să lupt, să uit. Această alegere nu garantează nimănui că din acel moment se vor întâmpla doar lucruri frumoase. Această dezvoltare oferă posibilitatea să alegem și să gestionăm și să fim. Poate mai ales să fim. Buni sau răi, că doar avem întotdeauna această opțiune. Falși sau adevărați. Frumoși sau urâți. Omidă sau fluture. Dar uneori, vom fi din toate câte-un pic, pentru că nu putem învăța fără lecții. Alteori, vom regreta comportamentul nostru, dar s-ar putea să creștem deasupra regretelor. Viața nu e perfecțiune. Pur și simplu, e!     Învăț să am curaj să le spun oamenilor din viața mea, fără motiv de zi de naștere sau o nouă tunsoare, că sunt  minunați, buni, frumoși, demni, de încredere, fiindcă știu că aceste cuvinte îndreaptă spatele, ridică de jos, nasc zâmbete și strălucire în ochi.Dar am unele dimineți în care mă trezesc cu dispoziția pierdută undeva sub pat și redevin adolescenta de treisprezece ani, care are impresia că s-a prăbușit lumea ei. Devin la fel de speriată, mică, pierdută într-o revoltă tăcută. Așa e viața. Totul e ciclic. N-am cum să nu fiu ceea ce sunt deja, ceea ce m-a crescut, dar pot să aleg s-o înțeleg pe acea fetiță, să ne amintim amândouă de scurta turcoaz cu blană albă și să ne simțim frumoase sau de cizmele diferite și să râdem împreună!

Generat în 0.531 secunde.