73321 cazuri COVID-19 în Moldova
17776 – cazuri active
53816 – cazuri vindecate
1729 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 29 octombrie 2020 ora 09:24


 Blog Petru NegurăGoogle Page Rank

 Blog Petru Negură Blog Petru Negură


Un blog de analize sociale, cronici culturale, experimente literare şi atitudine.
RSS posts

Societate


Comenteaza





”Moldova la răscruce”. Un dialog despre trecutul şi prezentul Republicii Moldova
Invitatul special la discuţie în cadrul proiectului TEMA organizat de Baricada, a fost sociologul moldovean Petru Negură – co-editor al portalului Platzforma.Unirea României şi a Republicii Moldova, dezvoltarea istorică a Basarabiei, tranziţia postsocialistă grea şi dezvoltarea politică şi economică de azi, sunt doar câteva dintre temele discutate de sociologul moldovean, Petru Negură, în cadrul discuţiei ”Moldova la răscruce”. Întâlnirea cu co-editorul portalului Platzforma a avut loc pe 12 iunie 2018 în clubul ”Londophone”. Moderatorul discuției a fost Florin Poenaru (CriticAtac). Baricada a făcut o înregistrare video: întreaga discuţie poate fi vizionată în cele trei video-uri de mai jos.

Modelul de dezvoltare al Basarabiei a fost impus întotdeauna din afară – fie de Rusia Ţaristă, România Regală, Uniunea Sovietică, UE sau Rusia (și Uniunea Euroasiatică). Negură a subliniat nevoia ca dezvoltarea moldovenească să se bazeze pe interesele proprii ale moldovenilor. Întrebările lui Florin Poenaru l-au provocat pe invitat să facă o ”radiografie” a societăţii moldoveneşti actuale. Imaginea ţării nu pare prea îmbucurătoare pe fundalul sărăciei, emigraţiei şi altor fenomene negative. Totuși, discuţia a subliniat şi tendinţe ce sună încurăjător. De exemplu, în Chişinău, la fel ca în alte oraşe mari din România şi UE, se dezvoltă mişcări de rezistență de genul ”Dreptul la oraş”, care se opun distrugerii spaţiilor publice de interese private. Începând cu 2015, în politica moldovenească au apărut forțe politice noi, care nu se identifică și definesc prin confruntarea geopolitică, tradiţională, între Vest şi Est, ci încearcă să comunice cu electoratul prin mesaje ce țintesc probleme politice și economice structurale, împotriva oligarhiei și „capturării statului”. Recent, un reprezentant al acestor forţe – Adrian Năstase, a câştigat alegerile pentru funcția de primar al Chişinăului.Negură a vorbit despre ţara sa evitând aprecierile emoţionale, exprimate de diferitele tabere politice. El căută obiectivitatea şi totodată dimensiunea umană în cazurile discutate. În opinia lui, atitudinea moldovenilor faţă de Transnistira, este simetrică cu cea a unioniştilor faţă de Basarabia – ”vrem teritoriul, dar dacă se poate fără populaţia acestuia”, o populaţie diferită și heterodoxă din punct de vedere politic şi cultural. În acelaşi timp, în opinia lui Negură, Republica Moldova are nevoie de o anumită formă de coeziune socială în interiorul ei, asumată şi de minorităţile conlocuitoare, aşa încât ţara să devină mai rezistentă la cutremurile geopolitice.(Text de Vladimir Mitev)Discuţia în trei părţi poate fi vizionată mai jos:Acest material a fost pregătit de și publicat pe Baricada.
De la stat social la stat penal: evoluția sistemului penitenciar din Republica Moldova în contextul tranziției la neo-liberalism (1)
De aproape zece ani, sistemul penal din Republica Moldova, inclusiv în componenta sa punitivă, întruchipată în principal de sistemul penitenciar, trece printr-o reformă ambițioasă (în special Probațiunea, despre care vom vorbi mai jos). Cu toate acestea, astăzi constatăm că acest sistem este departe de a se fi „umanizat”. Dimpotrivă, numărul deținuților din penitenciare și izolatoare de urmărire penală continuă să crească (față de anii precedenți și cu mult peste media europeană), rata de recidivă a deținuților este și ea în creștere, iar sistemul de justiție în ansamblu este creditat cu o cotă de încredere tot mai joasă, în ciuda reformelor anunțate. Pe lîngă aceasta, putem semnala agravarea unei probleme care trece neobservată în discuția despre reforma sistemului penal, și anume: absoluta majoritate a deținuților (și a preveniților) provin din grupuri sărăcite și dezavantajate din punct de vedere social: muncitori manuali, țărani și mai ales șomeri. Este oare sistemul nostru penal doar pentru cetățeni săraci? Nu cumva acest sistem de justiție acționează, alături de alte sisteme sociale și instituționale, ca un mecanism de excluziune și totodată de disciplinare pentru masele pauperizate?În acest articol, vom încerca să oferim, pe cale inductivă (explorînd datele dinspre efecte spre cauze), dar și deductiv (dinspre presupuse cauze spre efecte), mai ales în baza rezultatelor altor studii, niște posibile piste de înțelegere a relației dintre deprivare socio-economică și detenție. Articolul este realizat în baza coroborării datelor produse de diverse instituții: Departamentul Instituțiilor Penitenciare (DIP), Biroul Național de Statistică (BNS), Ministerul Afacerilor Interne (MAI), Inspectoratul Național de Probațiune (Probațiune), Institutul de Reforme Penale și de un anumit număr de studii și rapoarte elaborate de instituții publice și independente. De asemenea, am analizat în jur de 20 de articole de presă, interviuri cu 16 foști deținuți, cu 3 profesioniști (din DIP și Probațiune) și cu doi experți independenți.

Penitenciarele: un sistem de penalizare a săracilor? În 2017, în penitenciarele din Republica Moldova (dar fără izolatoarele de urmărire penală[1]) marea majoritate a deținuților (persoane condamnate) care își ispășeau pedeapsa provin din categorii socio-profesionale cu venituri reduse: muncitori (836 persoane sau 13,28%), țărani (1244 sau 19,76%) și șomeri (3821 sau 60,71%). Celelalte categorii prezintă o pondere mai puțin semnificativă: funcționari (0,49%), pensionari (1,67%), militari (0,78%) și elevi (0,92%). Ținînd cont de faptul că „funcționarii” reprezintă în acest tabel (după o evidență dusă de Departamentul Instituțiilor Penitenciare) singura categorie de lucrători non-manuali, admitem că aceasta reprezintă de fapt o categorie generică, care include și alte ocupații non-manuale din Clasificatorul Ocupațiilor din R. Moldova, cum ar fi specialiștii cu calificare înaltă și medie, lucrătorii în servicii și comerț și lucrătorii calificați în agricultură. Trebuie să admitem, totodată, că și categoria de „muncitori” și „țărani” reprezintă niște categorii destul de neomogene, în care se pot regăsi persoane de statute și condiții sociale destul de diverse. Statutul social al deținuților (persoane condamnate) în 2018Categorii socio-profesionaleSe află la evidenţă+ - pers.la 01.01.2018la 01.01.2017Muncitori8361012-176Funcţionari3159-28Ţărani12441226+18Militari4962-13Elevi5849+9Şomeri38213692+129Pensionari 10591+14Alte categorii150186-36Total62946377-83Sursa: Departamentul Instituțiilor Penitenciare (DIP)Pentru a înțelege mai bine proporția acestor categorii socio-profesionale în sînul populației deținuților, este util să vedem care este ponderea acestor categorii în populația generală (ocupată și totală) a R. Moldova. În 2017, șomerii reprezentau 3,44% față de populația generală ocupată și 1,34% din populația generală din RM. În aceeași perioadă, funcționarii (în definiția extinsă folosită de DIP în tabelul de mai sus) reprezentau 17,37% din populația generală ocupată și 6,78% din populația totală a RM. Acest calcul sumar arată că segmentul șomerilor (60%) în populația deținuților este puternic disproporționat (de 45 ori mai mare) în raport cu proporția acestui segment în sînul populației generale. Dimportivă, segmentul „funcționarilor” în populația deținuților este mult subreprezentat (de 14 ori mai mic) în raport cu proporția acestui grup socio-profesional față de populația generală a RM.Dacă urmărim evoluția componenței sociale a deținuților din RM din 2002 pînă acum, observăm o dinamică remarcabilă a diferitor grupuri sociale în interiorul populației deținuților. Evoluția componenței sociale a deținuților din penitenciarele din RM (2002-2012)

Sursa: DIPAstfel, proporția, măsurată procentual, a muncitorilor (simbolizată în grafic prin dunga albastră) este în continuă scădere, de la 33% în 2002 la 13% în 2018 (cu unele variații – notabile – în anumiți ani). La fel, și segmentul țăranilor (dunga verde) scade de la 39% în 2002, la 20% în 2018. Chiar și subgrupul și așa destul de îngust al „funcționarilor” (dunga violetă, situată în partea de jos a graficului) se subțiază de la 2,3% în 2002 (și 4,7% în 2005) la 0,5% în 2018. În contrast cu această descreștere a tuturor subgrupurilor, proporția șomerilor (dunga cafenie îngroșată)  este în continuă creștere (cu variații) de la 23,20% în 2002 la 60% în 2018.Cum se poate explica această creștere continuă a numărului și proporției șomerilor printre deținuții din RM, pe fundalul descreșterii ponderii celorlalte categorii? Poate pentru că și numărul șomerilor și rata șomajului este în creștere în această perioadă? Dacă vom compara dinamica numărului persoanelor deținute cu evoluția numărului șomerilor din 2003 pînă în 2016, vom observa o posibilă congruență dintre acestea în perioada 2004-2008, cînd numărul deținuților și al șomerilor este în descreștere aproape analoagă.Numărul deținuților (la 100.000 locuitori) și numărul șomerilor (mii) în R. Moldova (2000-2016)

Sursa: Biroul Național de Statistică (BNS)Totuși, din 2008 în 2010 și apoi de la 2010 la 2016, curbele se despart și merg pe direcții aproape simetric opuse. Acest grafic arată că relația dintre amploarea și rata șomajului în societatea noastră poate avea o anumită legătură cu numărul și proporția acestora printre deținuți, dar și că relația aceasta nu este nici sigură, nici directă. În cele ce urmează, vom vedea, pe cazul deținuților în penitenciarele din RM, dacă există și alți factori care influențează numărul și componența socială a deținuților. Șomaj, infracționalitate și încarcerare, în R. Moldova și în lumeMai multe studii realizate în diverse țări scot în evidență o posibilă legătură dintre șomaj și infracționalitate și, respectiv, numărul deținuților. Alte studii, deși observă la nivel geografic existența unei legături dintre rata șomajului și infracționalitate (de exemplu, orașele americane cu nivelul șomajului cel mai ridicat prezintă și o rată a criminalității cea mai înaltă), nu pot dovedi statistic vreo corelație dintre cele două fenomene (șomaj și criminalitate). Cîteva cercetări au arătat că persoanele ce aparțin unor categorii sociale deprivate, dintre care și persoanele aflate în șomaj prelungit, formează bazinul principal de recrutare a persoanelor cu profil infracțional. Totuși, este remarcabil că în cazurile în care asemenea date există pe diverse țări occidentale, proporția șomerilor, deși remarcată de autori, nu este atît de mare printre deținuți ca în penitenciarele din R. Moldova. În SUA, unde situația este poate cea mai gravă la toate capitolele în ceea ce privește rata criminalității și numărul deținuților, în mare parte din motivul unei politici punitive dure și a unui sistem social ineficient, potrivit unor estimări, în 2008, 70% dintre deținuți au exercitat înainte de încarcerare o ocupație, iar în jur de 30% nu lucrau oficial (fiind șomeri, inactivi sau lucrători în sectorul informal). De altfel, în SUA, rata cea mai înaltă de șomaj înainte de încarcerare o au deținuții de culoare, persoanele de origine afro-americană fiind încarcerate la o rată de 5.1 ori mai mare decît persoanele de rasă europeană.[2] Un studiu realizat în Norvegia în 2008 (unde rata de încarcerare este cea mai joasă din Europa), pe un eșantion de 225 deținuți, arată că 24% dintre deținuți au exercitat munci „nespecificate” (informale sau șomaj) și totodată 17% s-au autoclasat pe primele două ranguri de jos ale unei ipotetice ierarhii sociale (din zece ranguri). Studiul ajunge la concluzia că „deținuții sunt un grup de populație puternic marginalizat potrivit indicatorilor socio-economici”.[3] Compoziția socială a deținuților din penitenciarele din RM se apropie de situația în această privință din unele țări africane, cum sînt Nigeria și Kenia. Potrivit unui studiu realizat cu 665 de deținuți pentru crime violente în Nigeria, 39% dintre subiecți au fost în situație de șomaj înainte de încarcerare.[4] La fel, o cercetare făcută într-o închisoare din Kenia în 2014 pe un eșantion de 335 deținuți, arată că 51,7% dintre respondenți erau în situație de șomaj sau de angajare volatilă.[5] Situația deținuților din Republica Moldova se aseamănă, din motive structurale (instituționale, socio-istorice și culturale), cu situația populației carcerale din Rusia, unde, potrivit unor estimări, mai mult de 50% dintre deținuți erau șomeri înainte de detenție.[6] În sfîrșit, putem menționa cazul aparent paradoxal al unei închisori din India, unde 95% dintre deținuții anchetați erau angajați într-o ocupație, doar că 36,33% dintre aceștia erau angajați în munci informale, în principal cu ziua, iar 52,67% erau auto-angajați în agricultură (23%) sau în alte munci (30%).[7]Aceste date din mai multe țări arată că, deseori,  populația deținuților este formată într-o anumită proporție din șomeri, dar în cele mai dese cazuri aceasta provine din pături de muncitori pauperizați, cu venituri mici, angajați cel mai des în condiții informale. Prin urmare, segmentele sociale aflate în risc ridicat de ajunge în sistemul penal, în RM și în alte țări, sînt șomerii și muncitorii necalificați cu venituri reduse și instabile. Sărăcie, excluziune socială și încarcerareCum spuneam mai sus, mai mulți cercetători, deși au remarcat o anumită legătură dintre șomaj și infracționalitate și, pe cale de consecință, cu încarcerarea, aceștia demonstrează că această legătură nu este una directă, ci mediată de alte probleme asociate șomajului.[8] Unii cercetători au chestionat dacă și în ce fel este asociată sărăcia cu infracționalitatea și, astfel, cu rata și numărul deținuților în diverse societăți. Aceste cercetări nu au identificat un raport direct de cauzalitate dintre sărăcie (deprivare economică) și rata detenției – astfel variația nivelului sărăciei în anumite societăți nu a influențat semnificativ evoluția ratei de încarcerare. În unele cazuri, această relație este inversă: astfel, în SUA anilor 1960, atunci cînd nivelul de sărăcie și inegalitățile rasiale diminuau, criminalitatea creștea.[9] Este important totodată felul în care definim sărăcia, căci o dezvoltare generală a bunăstării ascunde de regulă inegalități de venituri importante. Acest fapt este valabil atît în lumea occidentală, odată cu epoca numită neoliberală, începînd cu anii 1980, cît și mai ales în disparitățile bunăsătării între țările dezvoltate și țările lumea a treia, dar și ale Europei de est, după căderea regimurilor comuniste.[20] Dincolo de aceste argumente statistice, numeroase studii și rapoarte arată clar că majoritatea deținuților, în diverse țări, chiar și în cele bogate, au avut venituri semnificativ mai joase înainte de încarcerare față de mediana veniturilor acelorași categorii în populația generală a țării respective.[10]În cazul nostru, ca și în alte contexte, rata de încarcerare și componența socială a deținuților ar putea fi influențată de o serie de factori și indicatori pe care i-am putea grupa sub umbrela conceptului de excluziune socială.[11] Avînd un caracter polimorf și multidimensional, excluziunea socială poate fi măsurată statistic doar pe indicatori separați. Termenul de excluziune socială este definit în general prin accesul limitat al anumitor persoane și grupuri la servicii, resurse și pîrghii de putere. Astfel, se vorbește despre excluziune economică atunci cînd anumite persoane și grupuri nu au capacitatea, resursele și competențele necesare pentru a se dezvolta din punct de vedere economic. În același mod, se poate vorbi despre excluziune socială, politică și culturală, atunci cînd anumite persoane și grupuri nu au un acces echitabil la servicii sociale, de sănătate, educaționale, la bunuri și servicii culturale și nu în ultimul rînd, la procese politice (de exemplu, în alegeri, la crearea unui partid și în alte forme de participare politică). Cercetătorii definesc în general excluziunea dintr-o perspectivă „tare” sau holistă, scoțînd în vileag mecanismele sistemice de inegalitate, marginalizare și excluziune (de exemplu, un sistem economic generator de inegalități) și o perspectivă „slabă”, sau individualistă, definind fenomenul prin calitățile individuale ale celor excluși (lipsa unei educații suficiente, viciile sociale etc.).[12]În acest articol, am îmbrățișat o definiție mixtă dintre aceste două perspective teoretice antagonice. Astfel, în baza operelor unor savanți precum Pierre Bourdieu și Amartya Sen, prin conceptele de habitus și de capacități (sau capabilități), se poate spune că există mecanisme sistemice obiective care produc un acces inegal la resurse și servicii și astfel la o dezvoltare personală și de grup adecvată și valorizantă. Totodată, accesul inegal la servicii și resurse condiționează anumite calități individuale (educație joasă, pregătire profesională inadecvată, anumite tactici de supraviețuire etc.) de natură să perpetueze procesul de excluziune socială. Astfel, termenul de habitus este definit de Bourdieu prin formula lapidară de „interiorizare a exteriorității”, adică de interiorizare și naturalizare a structurilor sociale, inclusiv în componenta inegalităților sociale.[13] Astfel, reusita școlară, consumul cultural și opțiunile politice și ideologice ale unor persoane sînt mediate de habitusul individal al fiecărui individ, format în urma unei educații și socializări durabile, din fragedă copilărie, prin care slaba performanță școlară, neînțelegerea artei abstracte sau adeziunea la anumite ideologii populiste sînt înțelese și prezentate drept slăbiciuni sau opțiuni personale. Conceptul de capabilitate, elaborat de Sen, dezvoltă și el într-o manieră dinamică, complexă și totodată suficient de clară pentru a fi aplicată în politici, dimensiunea individuală și totodată sistemică a capacității cuiva de a beneficia, de exemplu, de o educație de calitate (învățămintele lui A. Sen, laureat al premiului Nobel, constituie de altfel cheia de boltă a concepției despre dezvoltare umană, îmbrățișată de Organizația Națiunilor Unite).[14]Unul din indicatorii excluziunii/ incluziunii sociale este determinat de accesul la educație.[21] Situația deținuților din diverse societăți, și cea a deținuților moldoveni cu prisosință (alături de cei din alte țări „periferice”), este marcată de un nivel foarte scăzut de educație.Nivelul de studii al deținuților (persoane condamnate), 2018Nivelul de studiiNumăr absolut%Analfabeți751,19%Studii primare2223,53%Studii medii incomplete330052,43%Studii medii185129,4%Studii medii speciale5909,37%Studii superioare incomplete620,99%Studii superioare1943,08%Total6294 100%Sursa: DIP    Majoritatea absolută a deținuților (91,2%) au studii medii incomplete (52,43%), studii medii (29,4%) sau studii medii speciale (9,37%). Nivelul lor de studii poate fi văzut ca o emanație a habitusului individual și a habitusului de grup al deținuților. Din discuțiile mele cu cîțiva foști deținuți, școala nu a însemnat o prioritate pentru ei, în condițiile în care aceștia urmau să intre cît mai timpuriu în piața muncii, pe palierele inferioare ale acesteia, pentru a-și cîștiga o bucată de pîine și a-și asigura o minimă autonomie. În același timp, aceste studii sumare formează o bază solidă pentru o capabilitate redusă – în sens individual și totodată sistemic – cu care sînt înzestrați acești oameni, majoritatea dintre ei bărbați tineri și apți de muncă (67% au între 18 și 40 ani, bărbații constituind 91,8% din toți deținuții în 2017). Nivelul scăzut de studii este, de altfel, direct legat aici cu statutul socio-profesional spre care aceste studii pot da acces: agricultură, munci manuale și șomaj.Furtul: o crimă a celor săraci?De altfel, cele mai multe infracțiuni înregistrate sunt cele „contra patrimoniului” (în primul rînd furtul – marcat în grafic, mai jos, cu dunga de culoare violet, ieșind vizibil în evidență). Observăm că variația frecvenței furturilor este simțitor mai mare față de evoluția altor infracțiuni. Furtul scade continuu de la aproape 600 de infracțiuni la 100.000 locuitori în anul 2000 la 263 de infracțiuni în 2006. După o perioadă de stabilizare a numărului furturilor la 250, această infracțiune crește brusc după 2009 pînă la 457 de furturi la 100.000 locuitori în 2016.Evoluția tipurilor de infracțiune înregistrate în RM (2000-2016)

Sursa: BNSPutem avansa diferite ipoteze și specula în legătură cu evoluția acestei infracțiuni și a ratei infracțiunilor în general. Mai multe studii arată existența unei corelații pozitive între șomaj și crimele împotriva patrimoniului.[15] Vom remarca în trecere, cu titlu de ipoteză de lucru, că scăderea ratei infracțiunilor, și în primul rînd a furturilor, și stabilizarea acestora la limita de jos, coincide cu perioada guvernării Partidului Comuniștilor din Moldova care, în ciuda criticilor care i s-au adus, multe din ele justificate (de exemplu cele referitoare la controlul politic al presei și intruziunea business-ului în politică), s-a afirmat printr-o dezvoltare economică ascendentă, un sistem social destul de echilibrat și o stabilitate politică care iese în evidență în contrast cu guvernările anterioare și cele care îi vor succeda.[16] De altfel, această perioadă este marcată și printr-o scădere a ratei șomajului, din 2008 (an de criză economică) șomajul urmînd o curbă ascendentă, pînă în 2010.În sens antropologic, furturile de proporții medii și mici ar fi expresia unei strategii de supraviețuire, o crimă a celor săraci și, uneori, o „armă a celor slabi”, în măsura în care crima este înțelească și raționalizată de către făptași ca o tactică de compensare a unui sistem nedrept (marcată simbolic, între altele, de impunitatea corupției mari).[17]  Direcția analitică a Departamentului Instituțiilor Penitenciare definește statutul majorității deținuților ca aparținînd șomerilor, pentru că aceștia nu aveau un loc de muncă oficial și declarat. În realitate, după cum am arătat într-un studiu despre activitățile economice ale unui grup de persoane social vulnerabile, marea majoritate a persoanelor apte de muncă aflate în situație de șomaj prelungit muncesc într-o formă sau alta, de obicei în munci precare, instabile, prost plătite și cu efecte negative pentru sănătatea acestora.[18] Capacitatea de dezvoltare personală a acestor persoane, înainte de comiterea infracțiunii și de încarcerare, este deci mai puțin marcată de șomaj, ci mai degrabă de munca precară, pentru care studiile pe care le au acești oameni și mediul social din care provin par să-i facă predestinați. Infracțiunea și în mod special crimele „contra patrimoniului” apar, în acest context, ca o formă deviantă de „inovație”, o încercare de a rupe cercul vicios al precarității, prin atingerea unor beneficii materiale, dezirabile din punct de vedere cultural, pe căi informale.[19]  (Va urma. În continuarea acestui articol vom vorbi despre evoluția numărului deținuților, despre suprapopularea închisorilor, creșterea ratei infracționalității și a ratei recidivei, reformele aplicate în sistemul penal și în poliție, riscurile acestor reforme și de ce aceste reforme nu dau rezultate clare).Referințe:[1] În izolatoarele de urmărire penală (cum este penitenciarul nr. 13, din Chișinău) sunt deținute persoanele față de care este aplicată măsura arestului preventiv (pînă la pronunțarea sentinței). Nu am găsit date despre componența socială a deținuților preveniți și învinuiți plasați în izolatoarele de urmărire penală.[2] Ashley Nellis, The Color of Justice. Racial and Ethnic Disparity in State Prisons (The Sentencing Project. Research and Advocacy for Reform, Washington DC, 2016), 4.[3] Christine Friestad, „Socio-economic status and health in a marginalized group: the role of subjective social status among prison inmates,” European Journal of Public Health 20, no. 6 (Jan. 2010), 653–65, doi:10.1093/eurpub/ckp242[4] A.Y. Armiya’u, F.J. Davou, M.T. Agbir, F.P. Tungchama, Y.T. Maigari, T.J. Obindo, “Association between the types of offence, demographic profile, and level of intoxication among substance abusing violent offenders in a Nigerian prison,” Journal of Forensic Science and Medicine 3, no. 3 (2017):132-8, doi: 10.4103/jfsm.jfsm_3_17; Vezi și: Oluyemi Kayode & Etannibi O. Alemika, “An Examination of Some Socio-Economic Characteristics of Inmates of a Nigerian Prison,” International Journal of Comparative and Applied Criminal Justice 8, no. 1-2 (2011): 85-91, DOI: 10.1080/01924036.1984.9688787[5] Carlos Kipkurui Kitaria, “Influence of Socio-economic factors on Recidivism among Kenyan Priosners: the Case of Nakuru Main Prison” (MA diss., the University of Nairobi, 2014), 44.[6] Serghei I. Bytko, “Bezrabotitsa – lokomotiv prestupnosti v Rossii,” Vestnik Kazanskogo Iuridicheskogo Instituta MVD Rossii 24, no. 2 (2017), 41-43.[7] Kunwar Vijay Pratap Singh, “Human Rights of Prisoners: A Case Study of Central Jail Amritsar” (PhD diss., Guru Nanak Dev University, 2010), 38.[8] Pentru o sinteză a lucrărilor academice și teoriilor despre relația dintre șomaj și criminalitate, vezi: Cezary A. Kapuscinski, John Braithwaite, and Bruce Chapman, “Unemployment and Crime: Toward Resolving the Paradox,” Journal of Quantitative Criminology, Vol. 14, No. 3 (1998): 215-243; Kent Bausman and Richard W. Goe, “An Examination of the Link between Employment Volatility and the Spatial Distribution of Property Crime Rates,” American Journal of Economics and Sociology 63, no. 3 (July 2004), 665-696, https://doi.org/10.1111/j.1536-7150.2004.00309.x; Raphael, Steven and Rudolf Winter-Ebmer, “Identifying the Effect of Unemployment on Crime.” Journal of Law and Economics 44, no. 1 (2001):259–83; Marc Hooghe Bram Vanhoutte Wim Hardyns Tuba Bircan, “Unemployment, Inequality, Poverty and Crime: Spatial Distribution Patterns of Criminal Acts in Belgium, 2001–06,” The British Journal of Criminology 51, no. 1 (January 2011): 1–20, https://doi.org/10.1093/bjc/azq067[9] Cohen, Lawrence E. and Marcus Felson, “Social Change and Crime Rate Trends: A Routine Activity Approach.” American Sociological Review 44, no. 4 (1979): 588–608, apud: Patrick Sharkey, Max Besbris, and Michael Friedson, “Poverty and Crime,” The Oxford Handbook of the Social Science of Poverty, edited by David Brady and Linda M. Burton, May 2016, DOI: 10.1093/oxfordhb/9780199914050.013.28[10] Sharkey, Besbris, and Friedson, “Poverty and Crime”.[11] Vezi o discuție critică a termenului de excluziune socială și a aplicării sale în politicile sociale și penale în Marea Britanie sub guvernările laburiste după 1990 (departamentul Social Exclusion Unit): Jock Young and Roger Matthews, “New Labour, crime control and social exclusion,”, The New Politics of Crime and Punishment, ed. Roger Matthews Jock Young (Willan Publ., Portland, Oregon, 2003), 1-32; vezi și: David Byrne, Social Exclusion (Buckingham: Open University Press, 1999).[12] Young, “New Labour, crime control and social exclusion”,  18-19.[13] Vezi, între alte lucrări, Pierre Bourdieu, Le Sens pratique (Paris: Minuit, 1980, 87-110.[14] Amartya Sen, Development as Freedom (Oxford New York: Oxford University Press, 1999), 87-110.[15] Vezi Sharkey, Besbris, and Friedson, “Poverty and Crime”; Kapuscinski, John Braithwaite, and Bruce Chapman, “Unemployment and Crime”, 223; Bausman and Goe, “An Examination of the Link between Employment Volatility and the Spatial Distribution of Property Crime Rates”.[16] Vezi: Petru Negură, “Republic of Moldova’s Transition: From a Failed Communism to an Un-commenced Capitalism,” Studia Politica. Romanian Political Science Review XVI, no. 4 (2016), 86-112.[17] James C. Scott, Weapons of the Weak. Everyday Forms of Peasant Resistance (New Haven & London: Yale University Press, 1986), 34, 46.[18] „Ei îs nişte paraziţi ai societăţii…”. Muncă şi subzistenţă printre persoanele fără adăpost din Chişinău”, PLATZFORMA. Revistă de critică socială, 26/02/2016. URL: http://www.platzforma.md/arhive/34997[19] A se vedea teoria lui Robert K. Merton despre devianță și anomie: Robert K. Merton, “Social Structure and Anomie,” American Sociological Review 3, no. 5 (1938): 672-682.[20] Vezi, de exemplu, Robert Hunter Wade, „Should We Worry about Income Inequality?”; „The Causes of Increasing World Poverty and Inequality; or, Why the Matthew Effect Prevails?”, In: Neoliberalism, Globalization, and Inequalities. Consequences for Health and Quality of Life, Vincente Navarro ed. (Amityville, New-York: Baywood Publishing Company Inc., 2007), 95-118, 119-142.[21] Melanie Walker, “Amartya Sen's capability approach and education,” Educational Action Research 13, no. 1 (2005): 103-110, https://doi.org/10.1080/09650790500200279Sursă imagine de fundal: sputnik.mdArticol publicat inițial pe platzfoma.md.
Servicii centrale pentru persoane marginale la Montréal. Foto-reportaj de la fața locului.
Potrivit recensămîntului persoanelor fără adăpost din iulie 2015, la Montréal ar fi existat 3016 persoane în această situație[1]. Aceasta a rămas cifra oficială pe care o prezintă autoritățile. Mai mulți specialiștii și practicienii în domeniu susțin că numărul oamenilor străzii ar fi de zece ori mai mare. Și e adevărat că, cel puțin în ochii unui vizitator ocazional, persoanele fără adăpost nu lipsesc în acest oraș. Îi poți vedea peste tot și oriunde în centrul orașului – de la Portul Vechi (Vieux Port) pînă la strada Sherbrooke, dar mai ales pe strada Sainte Catherine, strada cea mai vizitată de turiști și montréalezi.

Strada Sainte Catherine, MontréalCa peste tot în America de Nord, numărul persoanelor fără adăpost a crescut brusc aici odată cu sfîrșitul anilor 1970 cînd SUA și Marea Britanie, și apoi cam toată lumea occidentală, au făcut tranziția spre un capitalism mai dur, centrat pe profit și productivitate, în detrimentul politicilor sociale. Totuși, de atunci încoace, autoritățile nu au încetat să caute soluții pentru această problemă. Pentru stat, înțelegerea fenomenului persoanelor fără adăpost era și rămîne una de natură statistică, reductibilă la o cifră ce trebuie diminuată. Eforturi mari au fost alocate în servicii pentru aceste persoane marginașe. Dar statul nu a fost singurul contribuitor la conceperea și alocarea acestor servicii și resurse.O mulțime de organizații de caritate și de protecție socială, civile și religioase, s-au mobilizat pentru a le veni în ajutor victimelor acestui flagel social. În prezent există peste 100 de servicii și resurse destinate itineranților (cum se spune acum persoanelor fără adăpost în Canada francofonă) și altor persoane marginale: centre de adăpost (refuges), cantine mobile, centre de dezintoxicare și reabilitare, clinici, locuințe sociale, servicii de reinserție, misiuni religioase de asistență etc. Multe din aceste resurse au devenit între timp foruri de activism pentru drepturile persoanelor itinerante la servicii decente și la libertatea de a circula neîngrădit în oraș – mai ales în spațiile publice centrale – și de a putea beneficia de toate resursele publice. Trebuie de spus că acest militantism și solidarizare pentru persoanele fără adăpost au luat amploare odată cu fenomenul însuși și cam în același timp în toate orașele nord-americane (din SUA și Canada). Așa se face, prin urmare, că cele mai multe resurse și servicii sînt concentrate la Montréal (dar și în alte orașe nord-americane) în centrul orașului – în centrul vechi – basseville sau downtown (zone care, în orașele nord-americane, au fost, de regulă, cartiere populare, „revitalizate” ulterior). Aceasta explică, cel puțin în parte, vizibilitatea ridicată a persoanelor fără adăpost din Montréal și din alte mari orașe din America de nord, spre deosebire de cele de la Chișinău și București, unde puținele servicii prevăzute pentru persoanele fără adăpost sînt dosite în zone periferice ale orașului (vezi aici despre chestiunea vizibilității sociale a persoanelor fără adăpost din SUA și Moldova).O altă fațetă a numărului mare de servicii și resurse pentru persoanele fără adăpost la Montréal (și în vest în general) este existența unui soi de homeless industry, după expresia lui Megan Ravenhill – o sumedenie de organizații care își propun să ajute cumva persoanele fără adăpost. Efectul pervers al acestei „industrii” (care există și în alte domenii ale protecției sociale) este că, în vest, sume enorme sînt alocate de guvern și de organisme private unor organizații filantropice, de asistență sau de apărare a drepturilor persoanelor respective cu un impact limitat asupra „grupului lor țintă”, dar cu beneficii materiale și morale mai mari pentru organizatorii înșiși ai acestor servicii.Așa sau altfel, la Montréal este impresionantă efervescența serviciilor și resurselor adresate persoanelor fără adăpost (și altor grupuri de persoane marginale și marginalizate) în contrast cu numărul și calitatea unor asemenea servicii la noi.Am vizitat în acest oraș două organizații care au drept țintă principală persoanele fără adăpost: redacția unei reviste scrisă de și destinată persoanelor fără adăpost (dar și publicului larg). Și un centru de adăpost pentru tinere persoane fără domiciliu. Ambele situate pe strada Sainte Catherine.L’ItinéraireRevista L’Itinéraire a apărut la începutul anilor 1990 și era inițial destinată exclusiv persoanelor în dificultate și distribuită gratis în diverse locuri și instituții specializate. În scurt timp, revista și-a schimbat conceptul, începînd să fie vîndută de așa-zișii camelots (vînzători ambulanți) direct în stradă. Revista era procurată de către cameloții înșiși (cu 1,5 dolari) la redacție și apoi vîndută la preț dublu. Astfel, revista a devenit un mijloc de venit ocazional și totodată o sursă de informare pentru persoane fără adăpost, dar și pentru orășenii interesați – despre viața persoanelor fără adăpost, între alte subiecte, și totodată un obiect care tranzacționează o relație – e drept inegală – de caritate și întrajutorare. Un detaliu important: revista este scrisă în proporție de 50% de către cameloții înșiși (persoane itinerante) în urma unui curs rapid de formare în ale scrisului jurnalistic. Evident că revista nu a devenit sustenabilă pe cont propriu – prețul de 1,5 dolari cu care o procură la bază cameloții nu acoperă nici pe departe cheltuielile reale pentru scriere, redactare și tipărire (revista apare acum într-un format și de o calitate tipografică de invidiat chiar și de revistele de cultură, și nu doar cele de la noi). Proiectul este susținut din fonduri guvernamentale, de organisme filantropice și de alți donatori privați.

Cu un număr de L'Itinéraire în mîini.Mărturisesc că am răsfoit ultimele numere ale revistei cu mult interes. Ultimul număr (15 iulie 2017) vorbește despre experiențele de viață ale persoanelor itinerante din Montréal, dar nu numai. Poți afla aici informații utile și captivante despre diverse locuri ale orașului puțin cunoscute pînă și orășenilor înșiși. Despre proiecte și evenimente inovatoare, de exemplu despre rolul educativ al unei grădini de zarzavaturi în centrul orașului. Despre unde merge și ce devine gunoiul biologic, colectat și compostat de locuitorii orașului. Despre conservarea și „monetizarea” naturii. Despre încercările de control sporit al autorităților asupra mobilității persoanelor itinerante (între altele, controlul frecventării de către aceste persoane a locurilor publice). Despre Montréalul de altă dată, redescoperit în filele presei de epocă. Un interviu cu un astrofizician cunoscut și despre pasiunea acestuia pentru stele și flori. Despre viața redacției (L’Itinéraire) însăși. Și despre multe multe altele, pe întinsul la 47 de pagini. Cu doar 3 dolari (prețul unui bilet de metrou) poți schimba lumea – ne spune sloganul unui camelot. În realitate, îl poți ajuta să-și cumpere o cafea și e tot ceva.Refugiul pentru tineriLa o azvîrlitură de băț de redacția revistei L’Itinéraire, tot pe Sainte Catherine, se află un refugiu pentru tineri. Creat în 1989, refugiul s-a mutat acum cîțiva ani într-o clădire renovată. La început locuitorii cartierului s-au opus deschiderii acestei instituții pe strada lor (așadar, putem să ne consolăm că nu doar „ai noștri” se opun deschiderii unor asemenea servicii – de fapt, NIMBY e un fenomen răspîndit în societățile democratice).

Le refuge des jeunes, Montréal, str. Sainte Catherine (sursa: Rayside / Labossière)S-a negociat cu localnicii și s-a ajuns la un șir de compromisuri. De exemplu, vecinii edificiului își făceau griji că acești tineri declasați vor sta mereu ciucuri la intrarea în clădire – drept răspuns la această temere s-a proiectat o sală de așteptare în care tinerii care sună la ușa refugiului să fie primiți pînă la o discuție cu un asistent social. Se temeau – în fond, pe bună dreptate – că beneficiarii centrului vor fuma lîngă intrarea în clădire (în Canada a fost adoptată una din primele legi anti-fumat care obligă fumătorii să fumeze la 9 metri de la intrarea în orice clădire) – s-a creat un fumoar în interiorul clădirii (vezi mai jos fotografia).Refugiul este destinat tinerilor bărbați de la 17 la 25 ani, aflați în situație de dificultate, pînă la 40 de zile (o prelungire a termenului poate fi discutată cu administrația) cu o capacitate de 45 de paturi. Beneficiarii se pot afla seara (de la 19:00), noaptea și ziua (pînă la 12:00). De la data fondării (în 1989), peste 20.500 tineri au beneficiat de serviciile refugiului. Centrul oferă următoarele servicii: condiții de odihnă, securitate alimentrară (cină și mic-dejun), nevoi de bază (produse de igienă, vestiar), securitate și prevenție (seringi, prezervative…), consultații medicale, asistență și informare (cazare, angajare, sănătate, regularizare, imigrare etc.), ajutor pentru perfectarea actelor, însoțire (pentru diverse demersuri), bilete de transport, depozitarea lucrurilor personale, acces la telefon, internet/ email, spălătorie, activități sociale. În plus, centrul mai are în dotare 20 de locuințe sociale în care persoanele calificate (anumite condiții sînt impuse – de ex. dezintoxicare/ reabilitare pentru persoane dependente de droguri și alcool) pot locui pe termen lung (mai mulți ani). Centrul oferă beneficiarilor săi îmbrăcăminte și încălțăminte curate (deseori noi). Directoarea adjunctă susține totuși că centrul încurajează beneficiarii să consume bunurile oferite cu discernămînt.

Vedere de ansamblu din interioriul refugiului.

Cu directoarea refugiului, France Labelle.

Boxe individuale pentru păstrarea efectelor personale.

Fumoarul în interiorul refugiului.

Depozitul cu merinde.

Vestiarul cu haine curate (de schimb).

Unul din dormitoareCine sînt tinerii care beneficiază de serviciile refugiului? Cîteva date: cei mai mulți au între 20 și 24 ani; 62% au consumat și/sau consumă droguri (tari), 57% au avut probleme familiale, au avut probleme de consum de alcool – 45%, probleme de sănătate mintală – 44%, probleme judiciare – 37%, probleme de sănătate fizică – 23%, de jocuri de noroc – 6%. 44% au locuit în centre de tineret (în Quebec, un fel de internate pentru copii și tineri în situații de dificultate, de ex. abandonați de părinți), 34% au avut (cel puțin) o detenție, 28% au fost spitalizați pentru probleme de sănătate fizică, 26% – spitalizați pentru probleme de sănătate mintală. Venitul tinerilor la admitere în centru: 45% beneficiau de ajutor social, 35% nu aveau niciun venit, 11% – munceau, 7% – alte surse de venit. Cei mai mulți dintre acești tineri (56%) au locuit în centru între 1 și 7 zile; 15% – între 8 și 14 zile, 11,5% – între 15 și 21 zile, 10% – mai mult de 29 zile.Refugiul nu e chiar un loc în care ți-ar plăcea să trăiești – de exemplu, dormitoarele sînt comune, dar îți oferă condiții pentru a te „depana” destul de onorabil la ananghie. Față de instituțiile de același tip de la noi, se poate vedea cu ochiul liber un mai mare respect pentru persoană, iar resursele care îi sînt oferite (de exemplu accesul la telefon și internet, condițiile de odihnă și socializare) contribuie la autonomia și autodeterminarea beneficiarilor.Zeci de asemenea „refugii” există la Montréal, pentru toate categoriile de persoane fără adăpost – majoritatea localizate în centrul orașului.Nu vreau să prezint aceste servicii ca pe niște exemple de succes. Aceste servicii sînt un răspuns al societății și al autorităților la o problemă care a apărut, din motive sociale, economice și administrative, și care a cerut rezolvare. Aș vrea totuși să atrag atenția asupra faptului că la Montréal această problemă este definită și conștientizată ca atare. Nici autoritățile statului și a municipiului, nici societatea civilă nu o ignoră, așa cum se întîmplă în Moldova (și în mare parte și în România) de zeci de ani. Există aici și similarități structurale cu politica față de marginali la noi, dar și diferențe vizibile de intensitate: de exemplu, autoritățile montréaleze și canadiene vor să rezolve problema – să nu mai existe persoane fără adăpost – dezvoltînd servicii sociale cu funcții mai degrabă paliative (ajutînd aceste persoane să supraviețuiască) în loc să adreseze problemele de inegalitate sistemică, care produc această marginalizare și vulnerabilitate (condiții inechitabile la angajare, venit, servicii de sănătate, studii). Pe lîngă aceste servicii, autoritățile statului și orașului adoptă diverse măsuri cu caracter represiv, de îngrădire a accesului acestor persoane în spații publice (multe bănci publice sînt proiectate în așa fel încît să nu permită culcarea pe ele). Totuși, acest răspuns al autorităților municipale și naționale la Montréal la problema persoanelor fără adăpost este greu comparabil cu cvasi-absența unei politici coerente și cuprinzătoare față de persoanele fără adăpost în Moldova (și, parțial, în România), cu atitudinea extrem de restrictivă față de toate categoriile de persoane marginale în orașele noastre (din partea poliției, serviciilor medicale și sociale), cu discriminarea enormă la care sînt supuse la noi aceste persoane la toate nivelele. La Montréal – și în alte orașe în vest – există o societate civilă viguroasă care militează activ pentru drepturile persoanelor fără adăpost (și ale altor persoane marginale). La noi o asemenea societate civilă pur și simplu nu există.Am preluat de la societățile capitaliste principiul de piață liberă, dar nu am învățat să și avem grijă de proscrișii ei.[1] În Chișinău, potrivit unor estimări, ar fi existat între 3.000 și 6.000 de persoane fără adăpost. Dar această cifră nu este verificată prin recensăminte exhaustive.Acest articol a fost publicat inițial pe platzforma.md.Fotografii de autor.
Percepțiile față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova (sondaj de opinie - raport)
percepțiile față de persoanele fără adăpost Republica Moldova mai 2017 raport elaborat de: Anna Legcobit – anna.legcobit@imas.md comanditar: Petru NEGURĂ (în cadrul unui proiect de cercetare susținut de OAK Foundation) www.imas.md metodologie eşantionare: stratificat, probabilist, tri-stadial; volum eşantion: 1091 respondenţi, 18 ani şi peste; criterii de stratificare:12 unităţi administrativ-teritoriale (UAT). mediu rezidenţial (urban-rural). mărimea localităţilor urbane (3 tipuri). tipul localităţilor rurale (centru de comună/sat aparţinător); stadii de randomizare:localitatea (70 localităţi selectate), gospodăria,persoana; reprezentativitatea:eşantionul este reprezentativ pentru populaţia adultă a Republicii Moldova, exclusiv Transnistria; eroarea maximă de eşantionare este de ±3.0%; interviurile:au fost realizate la domiciliile respondenţilor de către 79 operatori din reţeaua IMAS, în limbile română şi rusă; perioada de culegere a datelor:27 aprilie – 14 mai 2017; denumire completă: IMAS INVEST SRL denumire scurtă: imas director general: Doru PETRUŢI date de contact: www.imas.md, office@imas.md, (+373 22) 26-00-96; structură eşantion…profil socio-demografic variabila grup număr de persoane procent gen masculin 480 44.0% feminin 611 56.0% vârsta 18-25 ani 200 18.3% 26-40 ani 326 29.9% 41-55 ani 262 24.0% 56-70 ani 256 23.5% peste 71 ani 47 4.3% educație studii medii incomplete 110 10.1% șc. generală sau profesională 232 21.3% liceu/șc. postliceală/colegiu 417 38.2% studii superioare 326 29.9% nu răspunde 6 0.5% ocupație încadrat în cîmpul muncii 480 44.0% temporar nu lucrez 138 12.6% nu lucrează 470 43.1% nu lucrează 3 0.3% naționalitate moldovean/român 908 83.2% altele (rus, ucrainean etc.) 182 16.7% nu răspunde 1 0.1% mediu rezidenţă municipii 250 22.9% alte orașe 229 21.0% sate 612 56.1% total 1,091 100.0% A1 — Vă rugăm să precizaţi dacă ați accepta ca persoane fără adăpost…

% pe rând din total eşantion, 1091 respondenţi - Să fie pe străzile din localitatea Dvs. variabila grup Da Nu NȘ/NR gen masculin 23.3 73.0 3.8 feminin 16.5 80.6 3.0 vârsta 18-25 ani 27.0 69.5 3.5 26-40 ani 20.5 76.4 3.1 41-55 ani 16.2 81.4 2.4 56-70 ani 17.9 77.8 4.2 peste 71 ani 21.4 74.4 4.3 educație studii medii incomplete 20.6 76.1 3.2 șc. generală sau profesională 17.6 78.5 4.0 liceu/șc. postliceală/colegiu 20.3 76.2 3.4 studii superioare 19.8 77.2 2.9 ocupație încadrat în cîmpul muncii 19.4 78.2 2.4 temporar nu lucrez 20.7 73.8 5.5 nu lucrează 19.8 76.5 3.7 naționalitate moldovean/român 20.4 75.7 3.8 altele (rus, ucrainean etc.) 16.2 82.7 1.1 mediu rezidenţă municipii 25.7 70.0 4.3 alte orașe 17.4 79.8 2.7 sate 18.0 78.8 3.2 total 19.7 77.0 3.4 A1 — Vă rugăm să precizaţi dacă ați accepta ca persoane fără adăpost… % pe rând din total eşantion, 1091 respondenţi - Să fie în vecinătatea locuinței Dvs. variabila grup Da Nu NȘ/NR gen masculin 23.1 73.4 3.5 feminin 19.5 76.6 3.9 vârsta 18-25 ani 31.5 64.9 3.6 26-40 ani 18.5 77.2 4.3 41-55 ani 18.9 77.7 3.4 56-70 ani 20.1 76.1 3.8 peste 71 ani 25.6 72.1 2.3 educație studii medii incomplete 23.3 73.3 3.4 șc. generală sau profesională 18.3 77.0 4.7 liceu/șc. postliceală/colegiu 23.5 72.7 3.8 studii superioare 19.5 77.4 3.1 ocupație încadrat în cîmpul muncii 20.6 77.3 2.1 temporar nu lucrez 22.5 72.1 5.4 nu lucrează 21.6 73.8 4.6 naționalitate moldovean/român 22.1 74.2 3.7 altele (rus, ucrainean etc.) 17.3 79.0 3.7 mediu rezidenţă municipii 23.0 73.7 3.3 alte orașe 22.6 73.7 3.8 sate 20.0 76.2 3.8 total 21.2 75.1 3.7 % pe rând din total eşantion, 1091 respondenţi - Să lucreze cu Dvs. (în ipoteza că dvs. aţi lucra) variabila grup Da Nu NȘ/NR gen masculin 59.4 33.1 7.5 feminin 47.3 46.6 6.2 vârsta 18-25 ani 61.5 31.8 6.6 26-40 ani 55.7 40.0 4.3 41-55 ani 50.6 40.8 8.5 56-70 ani 51.5 44.7 3.8 peste 71 ani 42.7 38.2 19.1 educație studii medii incomplete 50.3 40.5 9.1 șc. generală sau profesională 50.6 41.5 7.9 liceu/șc. postliceală/colegiu 56.9 37.1 5.9 studii superioare 51.4 42.8 5.8 ocupație încadrat în cîmpul muncii 51.0 44.4 4.6 temporar nu lucrez 59.1 33.1 7.9 nu lucrează 53.4 38.1 8.5 naționalitate moldovean/român 56.1 37.3 6.7 altele (rus, ucrainean etc.) 38.5 54.0 7.5 mediu rezidenţă municipii 49.9 42.4 7.7 alte orașe 47.6 43.0 9.4 sate 56.3 38.2 5.4 total 53.0 40.2 6.8 A2 — Ați accepta să ajutați o persoană fără adăpost, dacă ea v-ar cere ajutor?

% pe rând din total eşantion, 1091 respondenţi variabila grup Da Nu NȘ/NR gen masculin 91.1 7.6 1.3 feminin 94.1 4.6 1.3 vârsta 18-25 ani 95.5 4.5 0.0 26-40 ani 92.5 5.7 1.8 41-55 ani 95.0 3.9 1.1 56-70 ani 90.2 7.8 2.0 peste 71 ani 89.2 10.8 0.0 educație studii medii incomplete 92.0 8.0 0.0 șc. generală sau profesională 88.8 9.5 1.8 liceu/șc. postliceală/colegiu 93.2 5.8 1.0 studii superioare 94.8 3.4 1.8 ocupație încadrat în cîmpul muncii 94.0 4.5 1.5 temporar nu lucrez 93.0 7.0 0.0 nu lucrează 91.2 7.3 1.5 naționalitate moldovean/român 92.7 6.0 1.4 altele (rus, ucrainean etc.) 93.3 5.7 1.0 mediu rezidenţă municipii 92.7 5.3 2.0 alte orașe 94.6 4.9 0.5 sate 91.9 6.7 1.3 total 92.7 6.0 1.3 A3 — Dacă da, în ce fel ați accepta să ajutați o persoană fără adăpost?

% pe rând din cei care au răspuns ”Da” la întrebarea A2, 1091 respondenţi - Cu mîncare variabila grup Da Nu NȘ/NR gen masculin 97.7 1.8 0.5 feminin 98.4 1.4 0.2 vârsta 18-25 ani 100.0 0.0 0.0 26-40 ani 99.7 0.3 0.0 41-55 ani 98.9 1.1 0.0 56-70 ani 96.8 1.8 1.3 peste 71 ani 90.4 9.6 0.0 educație studii medii incomplete 98.3 1.7 0.0 șc. generală sau profesională 97.5 2.5 0.0 liceu/șc. postliceală/colegiu 98.0 1.1 0.8 studii superioare 98.4 1.6 0.0 ocupație încadrat în cîmpul muncii 100.0 0.0 0.0 temporar nu lucrez 98.5 1.5 0.0 nu lucrează 96.0 3.2 0.7 naționalitate moldovean/român 97.8 1.8 0.4 altele (rus, ucrainean etc.) 99.4 0.6 0.0 mediu rezidenţă municipii 96.9 3.1 0.0 alte orașe 97.6 1.9 0.5 sate 98.8 0.9 0.4 total 98.1 1.6 0.3 % pe rând din cei care au răspuns ”Da” la întrebarea A2, 1091 respondenţi- Cu haine variabila grup Da Nu NȘ/NR gen masculin 96.7 2.9 0.4 feminin 96.5 3.1 0.4 vârsta 18-25 ani 96.7 2.7 0.6 26-40 ani 99.1 0.6 0.3 41-55 ani 98.1 1.9 0.0 56-70 ani 95.6 3.5 0.9 peste 71 ani 85.6 14.4 0.0 educație studii medii incomplete 95.7 4.3 0.0 șc. generală sau profesională 95.9 3.7 0.5 liceu/șc. postliceală/colegiu 96.4 3.1 0.6 studii superioare 98.3 1.5 0.2 ocupație încadrat în cîmpul muncii 98.3 1.4 0.2 temporar nu lucrez 94.4 5.0 0.6 nu lucrează 95.5 4.1 0.5 naționalitate moldovean/român 96.6 3.2 0.3 altele (rus, ucrainean etc.) 96.8 2.2 0.9 mediu rezidenţă municipii 95.7 4.0 0.3 alte orașe 95.9 3.6 0.5 sate 97.3 2.4 0.3 total 96.6 3.0 0.4 A3 — Dacă da, în ce fel ați accepta să ajutați o persoană fără adăpost? % pe rând din cei care au răspuns ”Da” la întrebarea A2, 1091 respondenţi- Oferindu-i adăpost variabila grup Da Nu NȘ/NR gen masculin 36.0 49.9 14.2 feminin 35.3 55.4 9.3 vârsta 18-25 ani 41.1 47.8 11.2 26-40 ani 32.3 55.9 11.8 41-55 ani 42.0 47.8 10.2 56-70 ani 33.6 54.5 11.9 peste 71 ani 23.7 61.4 15.0 educație studii medii incomplete 45.1 43.5 11.5 șc. generală sau profesională 37.5 53.3 9.3 liceu/șc. postliceală/colegiu 39.2 47.9 12.9 studii superioare 27.5 60.6 11.8 ocupație încadrat în cîmpul muncii 33.9 55.7 10.4 temporar nu lucrez 41.7 45.8 12.5 nu lucrează 35.6 51.8 12.6 naționalitate moldovean/român 38.0 49.7 12.4 altele (rus, ucrainean etc.) 24.5 67.6 7.9 mediu rezidenţă municipii 21.8 70.7 7.5 alte orașe 26.4 55.4 18.2 sate 44.9 44.4 10.7 total 35.6 52.8 11.6 A4 — Ce vă vine în minte în primul rînd cînd auziți „persoană fără adăpost” sau „boschetar”? % din total eșantion, 1091 respondenți. Întrebare deschisă, respondentul a avut posibilitatea de acorda o variantă de răspuns. număr procent Mila 144 13.2% Saracie 128 11.7% Fara casa 110 10.1% Fara noroc 93 8.5% Necesita ajutor 69 6.4% Betiv 67 6.1% Lene 58 5.3% Trebuie sa lucreze 39 3.6% Lipsa igienei 33 3.0% Conducere incompetenta 27 2.5% Singuratate 23 2.1% Viata grea 22 2.0% Greutati 21 2.0% Viclenie 18 1.6% Neglijenta sociala 10 0.9% Fara griji 7 0.7% Hoti 5 0.4% NS/NR 217 19.9% total 1091 100.0% Pentru o analiză a acestor date, a se vedea articolul lui Petru Negură pe platzforma.md (în curînd).
Politicile statului față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova după destrămarea URSS: între „mîna dreaptă” și „mîna stîngă”. Cazul Centrului-adăpost din Chișinău.
În acest text vom căuta să înțelegem modul în care au evoluat politicile statului vizavi de persoanele fără adăpost (printre alte categorii de persoane vulnerabile) în Republica Moldova, pe parcursul ultimului deceniu. Articolul se focalizează pe un studiu de caz: Centrul pentru persoane fără adăpost din Chișinău (titlu generic), singura instituție publică din municipiu destinată acestei categorii de persoane. Această instituție întruchipează, la scară redusă, evoluția recentă a politicilor statului față de persoanele fără adăpost. Centrul rezumă o abordare binară a statului în raport cu persoanele marginale și marginalizate, în acest caz persoanele fără adăpost. Pe de o parte, Centrul (și, la scară mare, statul) își asumă misiunea de a acorda beneficiarilor săi asistență socială, medicală și condiții decente de trai, ceea ce reprezintă „mîna stîngă” a instituțiilor statului[1]. Funcțiile acestei abordări asistențiale („materne”) sînt de altfel ocupate de angajate femei. Pe de altă parte, un anumit număr de angajați bărbați ai Centrului (în special directorul și administratorii de noapte) concretizează abordarea „forte” a instituției – și „mîna dreaptă” („paternă”) a statului –, impunînd disciplina și veghind la respectarea ei. Nu este întîmplător în acest sens că majoritatea cvasi-absolută a angajaților masculini sînt foști colaboratori ai poliției.Această abordare binară a instituției și a statului față de acest grup de persoane marginalizate, între alte grupuri, corespunde unei duble funcționalități a sistemului de servicii publice cu privire la grupurile de „proscriși sociali” și anume, în termenii lui Bauman, de „reciclare” și de „înlăturare”[2]. Funcția de „reciclare” (a „deșeurilor umane”) este înțeleasă de către personalul instituției (și al altor instituții specializate ale statului) ca o abordare individualizată, în care statutul de „persoană fără adăpost” este văzut ca o consecință aproape exclusivă a unui proces individual de degradare morală și socială în urma unor diverse vicii personale (alcoolism, lenevie, devianță, crimă etc.). Prin urmare, „reciclarea” beneficiarilor instituției este aplicată printr-o abordare exclusiv individualizată, medicală și/sau psiho-socială, nu ca un fenomen sistemic (printr-o abordare, de exemplu, a mecanismelor sociale și economice de „producere” a marginalității[3]).Acest text se sprijină pe rezultatele preliminare ale unei cercetări mai ample, realizată pe două planuri: calitativ (analiza interviurilor cu circa 90 de subiecți (65 – persoane fără adăpost și 25 angajați), observație etnografică) și cantitativ (analiza datelor sociobiografice cu circa 800 de cazuri).O „instituție-debara”Centrul a devenit el însuși un fel de „instituție-debara” pentru o serie de categorii de persoane pauperizate, vulnerabile și neadaptate la condițiile socio-economice ale tranziției post-sovietice spre un capitalism în derivă (în principal vîrstnici – 33%, persoane cu dizabilități diverse – 16,8 + 7,6% bolnavi cronici, alcoolici avansați – 50% etc.), dar și un număr supraproporționat de persoane – produse secundare ale unor instituții publice de justiție și protecție socială, cum sînt închisorile (23%) sau școlile-internat (pentru orfani, copii cu diagnostic psihiatric și copii din familii vulnerabile) – 11%. Într-un fel, beneficiarii Centrului reprezintă tot mai mult excedentul neasimilat al instituțiilor de protecție socială de proveniență sovietică (azilurile de bătrîni și invalizi, internate-orfelinate), aflate începînd cu mijlocul anilor 2000 în curs de reducere a numărului de locuri în cadrul unor politici mai ample de optimizare financiară și totodată în proces de dezinstituționalizare, asistat de organizații non-guvernamentale internaționale[4]. Proporția extrem de înaltă a foștilor deținuți printre persoanele fără adăpost (23%, față de 0,1% în cadrul populației generale) arată capacitatea scăzută a sistemului de justiție din Moldova și a sistemului penitenciar în special de a pregăti (re)integrarea deținuților eliberați în marea societate și în comunitățile de origine, în ciuda unor reforme penale (cum ar fi probațiunea etc.), în desfășurare pe parcursul ultimului deceniu.De altfel, funcția declarată a Centrului-adăpost este de a pregăti beneficiarii săi, cel puțin cei considerați „recuperabili”, pentru (re)integrare în societate, propunîndu-și să le sporească capacitatea de adaptare și autonomie. Activitatea asistenților sociali ai Centrului urmărește anume acest scop. Cu toate acestea, rezultatele Centrului în ceea ce privește asistența beneficiarilor de a-și căuta și găsi un post de lucru și un loc de cazare au fost și rămîn destul de mici. Potrivit datelor Centrului (2004-2017)[5], doar 6,6% beneficiari și-au găsit un loc de muncă (cu sau fără suportul asistenților sociali și incluzînd toate categoriile de locuri de muncă, calificate și necalificate, în sectorul formal și informal)[6]. Datele privitoare la cazare în afara Centrului sînt în aparență mai optimiste: astfel, 16% din beneficiari și-ar fi găsit un loc de trai în afara Centrului, iar 24% au fost reintegrați în familie. Aceste cazuri „de succes” nu au fost totuși monitorizate ulterior, astfel încît nu se știe cu precizie cîți dintre ei s-au întors în stradă. Totodată, potrivit acestor date, în jur de 9% s-au întors sau au rămas să locuiască la Centru. În plus, 38,5% dintre beneficiari au plecat din Centru, de obicei în perioada de încălzire a anului, fără să anunțe personalul instituției de acest lucru. Mulți dintre ei revin în instituție în perioada de răcire a vremii. O foarte mică parte dintre beneficiarii vîrstnici și „invalizi” (doar 0,6% din numărul total al beneficiarilor) au fost primiți într-un azil public de bătrîni. Acest proces este considerat foarte anevoios din punct de vedere birocratic (dosarul de admitere este greu de făcut), cu atît mai mult pentru beneficiarii fără acte de identitate (circa 50%). Totodată, mai mulți beneficiari cu acte în regulă sînt respinși din motivul lipsei locurilor sau lăsați ani de zile pe liste de așteptare. În sfîrșit, 5% dintre beneficiari și-au găsit moartea în timpul șederii la Centru, în așteptarea „rezolvării” cazului lor.  În mod ironic, excedentul beneficiarilor proveniți din instituțiile de protecție socială și al celor din sistemul de justiție (de forță) se regăsesc împreună sub acoperișul aceleiași instituții hibride care combină abordarea asistențială cu cea represivă.Cele două fețe ale instituției: ziua și noapteaActivitatea Centrului poate fi împărțită în două părți, una de zi și alta de noapte. Pe parcursul zilei, asistentul social, psihologul și juristul au funcția statutară de a asista beneficiarii în rezolvarea problemelor lor individuale (cazare, reintegrare familială, căutarea unui serviciu, reconstituirea actelor de identitate, plasarea în azilul de bătrîni, internarea într-un spital etc.). Beneficiarii care recurg la asemenea servicii sînt de regulă puțini la număr – cei mai mulți dintre ei nu vizitează asistentul social decît o singură dată, la (re)admiterea în Centru.Pentru absoluta majoritate a beneficiarilor, viața lor la Centru are loc exclusiv în timpul serii, de la 20.00, pînă în dimineață la 8.00. Dacă pe parcursul zilei, angajații Centrului practică o asistență individualizată a beneficiarilor, pe timp de seară și noaptea efortul personalului instituției (în principal administratorii de noapte și medicul) este concentrat pe impunerea și menținerea (individuală și colectivă) a controlului și disciplinei. În fiecare seară, la 20.00, are loc înscrierea (tuturor) beneficiarilor, după care urmează cina în bucătăria Centrului, timpul liber pentru îngrijire și/sau alte necesități personale și la 22.00 – culcarea. Dimineața, la 6.30, are loc deșteptarea și la 7.00 – micul dejun. Pînă la 8.00, toți beneficiarii sînt obligați să părăsească instituția (în afară de persoanele cu dizabilități severe și foarte vîrstnice, pentru care se îngăduie o derogare de la această regulă).Centrul impune un anumit număr de norme pe care beneficiarii săi trebuie să le respecte din momentul admiterii în instituție pînă la părăsirea acesteia. Una din regulile care stîrnesc cele mai multe tensiuni între beneficiari și personalul de noapte este abstinența alcoolică. Transgresarea acestei reguli dincolo de o anumită limită de bun simț (cu o marjă subiectivă și interpetabilă de la caz la caz – în general, o alcoolizare lejeră trece neobservată) duce la reafirmarea periodică a autorității personalului asupra beneficiarilor. În aceste cazuri, beneficiarii sînt somați să se conformeze regulii, cu amenințarea neadmiterii la Centru la o următoare încălcare. Bineînțeles, orice formă de violență între beneficiari este strict reprimată, dacă este identificată. Atunci cînd un angajat (administratorul de noapte) se consideră agresat fizic de către un beneficiar, acesta este în drept să cheme echipa de pază, care evacuează cu forța din clădire persoanele recalcitrante. Această măsură, extremă, poate fi considerată un soi de ultima ratio (și o expresie a „violenței fizice legitime”) a administratorilor Centrului în raport cu beneficiarii.După cum mi-a explicat unul din administratorii (de noapte ai) Centrului, respectarea întocmai a regulilor ar face activitatea instituției imposibilă. Existența unor reguli care sînt încălcate cu regularitate, prin acord tacit între beneficiari și personal, cum ar fi termenul maxim de cazare de trei luni, duce la instituirea unei marje tolerate între un regulament formal și un set de norme „nescrise”. Interpretarea acestei marje este totuși prerogativa exclusivă a administrației Centrului și poate duce la acte calificabile drept abuzive sau arbitrare de către unii beneficiari (de exemplu, la interdicția de admitere, sub pretextul depășirii termenului de trei luni de cazare în instituție). Beneficiarii nu au niciun interes să încalce flagrant aceste reguli formale și mai ales pe cele informale, atunci cînd vor să-și prelungească cît mai mult timp posibilitatea de ședere în Centru. Cu atît mai mult cu cît situația celor mai mulți dintre ei, care au depășit termenul regulamentar de ședere în Centru, este vulnerabilă din oficiu. Pentru a-și face șederea la Centru și traiul pe parcursul zilei cîtuși de puțin agreabile, beneficiarii recurg la strategii de „adaptare secundară” (E. Goffman[7]) și la diverse forme de „rezistență pasivă” (și „scenarii ascunse” – hidden transncripts (J.C. Scott)[8]) în raport cu instituția și cu personalul acesteia. Aceste strategii se înscriu în această marjă de joc cuprinsă între regulile formale și cele informale, interpretată și utilizată de către beneficiari în folosul propriu. Asemenea strategii de adaptare secundară ar putea fi socializarea și/sau consumul de alcool în secret, după ora de culcare sau, la alt nivel, instituirea unei ierarhii informale de către beneficiarii mai influenți pentru a capitaliza anumite beneficii pentru sine și pentru grupul lor de apartenență.Cealaltă față a instituțieiUnul din regretele mărturisite de mai mulți angajați de rînd și ai administrației Centrului este că nu pot identifica beneficiarii prin lipsa accesului la baza de date personale (la care au acces doar instituțiile de forță). Prin această doleanță, administrația Centrului își dorește, practic, să-și instituie o prerogativă a unei instituții de forță pentru a putea (asemenea fostului Centru de triere, gestionat de Ministerul Afacerilor Interne, închis în 2013) să verifice identitatea beneficiarilor săi, inclusiv și mai ales în informațiile necuprinse în actele de identitate (deținerea unor proprietăți, antecedente penale, condamnări, diagnostic psihiatric și alte date cu caracter personal)[9]. În lipsa accesului la aceste informații, personalul Centrului (în principal administratorii) sînt siliți să admită, formal, prezumția nevinovăției și bunei credințe tuturor beneficiarilor. Totuși, lipsa accesului la datele personale ale beneficiarilor îi face pe angajați suspicioși față de unii beneficiari, mai ales față de cei fără acte de identitate, considerați suspecți din oficiu. Această suspiciune poate genera atitudini și tratamente diferențiate. Pînă la urmă, administrația Centrului colaborează cu succes în unele cazuri cu poliția municipală, între altele la identificarea unor beneficiari suspectați de urmărire penală. Pentru aceasta, administrația Centrului poate organiza, împreună cu poliția, razii nocturne printre beneficiari. Asemenea acțiuni de forță, întreprinse de administrația Centrului în colaborare cu poliția, agravează sentimentul de vulnerabilitate al beneficiarilor în cadrul instituției.Razii de acest fel au devenit de mult timp o rutină pentru organele de poliție în spațiile locuite de persoanele fără adăpost din oraș. În timpul acestor acțiuni, colonii de persoane fără adăpost sînt evacuate din locuințele lor provizorii, verificate, identificate, interogate ad-hoc – întregul proces fiind filmat de către colaboratorii poliției și prezentate ca acțiuni legitime[10]. Asemenea acțiuni moștenesc direct anumite practici represive ale poliției (miliției) în epoca sovietică față de persoanele acuzate că ar refuza să muncească („vagabonzi”, alcoolici cronici, prostituate)[11], cu diferența notabilă că „vagabondajul” și „refuzul de a munci” au fost decriminalizate după căderea URSS în 1991.Stratificarea declasăriiCentrul-adăpost este stratificat el însuși în funcție de două mari grupuri de beneficiari. Două săli de la parter sînt rezervate persoanelor fără adăpost considerate „cronice” și „irecuperabile”: persoane cu dizabilități fizice și psihice severe, alcoolici cronici, persoane ajunse într-o stare avansată de „degradare”. De cealaltă parte, la etajul întîi al clădirii sînt amplasate sălile pentru beneficiarii cărora le este recunoscută o capacitate sporită de autonomie și adaptare. Astfel, Centrul aplică o diviziune tacită a muncii în ceea ce privește aceste două categorii de beneficiari: reabilitare (sau „reciclare“) declarată pentru beneficiari de la primul etaj, considerați „recuperabili”, și intervenții de menținere (și, în același timp, „eliminare“ din spațiul public urban), pentru beneficiarii de la parter[12].Stratificarea și segregarea populației beneficiarilor în interiorul Centrului este produsă în mare parte datorită ordinii instituționale care, așa cum am spus mai sus, îi plasează în interiorul instituției în mod diferențiat, în funcție de capacitatea acestora de adaptare și reabilitare. Diferențierea beneficiarilor în baza capacităților lor (și, implicit, al satutului lor social) se datorează și statutului incert și provizoriu pe care îl au beneficiarii „de la parter” în această instituție. Potrivit statutului Centrului, persoanele cu dizabilități (fizice și mintale), persoanele infectate cu HIV/SIDA sau tuberculoză, persoanele în stare de ebrietate etc. nu sînt admisibile. Pe de altă parte, mai ales pe timp de iarnă, personalul Centrului nu poate refuza cazarea (fie și în condiții sumare, în încăperea de la parter) niciunei persoane. Astfel, personalul Centrului acceptă cazarea provizorie a persoanelor cu dizabilități și dependente de alcool, dar nu dorește să le recunoască statutul de beneficiari legitimi ai instituției și prin urmare refuză tacit să dezvolte servicii pentru această categorie de beneficiari. Prinse în foarfecele acestui conflict normativ, persoanele fără adăpost cu dizabilități și „cronice” sînt nevoite să locuiască în acest „purgatoriu” instituțional și astfel să accepte un statut social și niște condiții de trai degradante, de natură să le cronicizeze vulnerabilitatea.Acest proces de stratificare este totodată o consecință a dinamicii desfășurate în interiorul grupurilor de beneficiari.  Astfel, beneficiarii de la etajul întîi îi disprețuiesc și îi etichetează pe cei de la parter. Cei de la etajul de jos, în ceea ce-i privește, își acceptă statutul subaltern față de colegii lor de la etaj. Uneori, și în condiții strict controlate, sînt posibile mobilități, de sus în jos și de jos în sus. Totuși, pentru cei mai mulți beneficiari calificați drept „irecuperabili”, accesul la etaj – și astfel la un statut mai ridicat și, în consecință, la servicii mai calificate –, este practic interzis. Pentru persoane cu dizabilități severe, o asemenea mobilitate este împiedicată pe de asupra de condițiile de infrastructură ale clădirii, nedotată cu ascensor. Totuși, printre rezidenții de la etaj se regăsesc cel puțin trei beneficiari cu dizabilități (cu mobilitate redusă). Capacitatea lor sporită de autonomie și cooperare a determinat administrația Centrului să admită, în cazul lor, o excepție.Dar stratificarea populației de beneficiari este vizibilă și în interiorul etajului 1. Dincolo de împărțirea beneficiarilor pe camere în funcție de gen (femei și bărbați), se pot observa anumite diferențe ale camerelor după condițiile și nivelul de confort. Astfel, camerele cu un număr mai mic de paturi sînt ocupate de beneficiari „cu vechime” și care se bucură de o mai mare apropiere față de personalul Centrului (pentru faptul, între altele, că muncesc sau au muncit în interiorul instituției). Aceștia din urmă îi privesc cu superioritate pe cei din camerele aglomerate de vizavi, populate în general de beneficiari admiși mai recent și totodată considerați mai dificili (mulți dintre ei foști deținuți). Prin urmare, relațiile de întrajutorare și solidaritate între beneficiarii de la etajul 1 se suprapun în general pe aceste linii de demarcație pe criteriu social (și, parțial, pe cel de gen). În chip aparent paradoxal, mobilitatea dinăuntru în afară și dinafară înăuntrul Centrului este cea mai ridicată în camerele cele mai populate (și cu nivelul de confort redus), iar această mobilitate este cea mai scăzută în camerele mai mici (și mai confortabile), locuite de beneficiari mai disciplinați și deci mai motivați să-și păstreze cît mai mult timp locul de trai. Acest fenomen este paradoxal pentru că, în general, s-ar aștepta de la beneficiarii cei mai disciplinați și cei mai loiali administrației instituției să reprezinte cazurile de succes (prin cazarea lor în afara Centrului într-o locuință autonomă). El este aparent paradoxal, pentru că acești beneficiari privilegiați, aflați într-un statut intermediar între ceilalți beneficiari și administrația Centrului, își pot prelungi șederea pe un termen nedeterminat (în ciuda regulamentului formal) pînă vor fi gasit o soluție pe deplin acceptabilă pentru ei.De la dreapta spre stîngaDupă epoca sovietică (cînd „vagabondajul” era criminalizat), abordarea statului față de persoanele fără adăpost și-a deplasat accentul dinspre represiune („penalizare”) spre asistență. Pe parcursul ultimului deceniu, cele două abordări – care corespund „mîinii stîngi” și „mîinii drepte” (i.e. aripilor „materne” și „paterne”) ale Centrului și ale statului – au devenit convergente și complementare. De altfel, Centrul apare în 2004, cu ajutorul unor finanțări străine, în momentul în care statul căuta să articuleze o abordare unitară pe baza unor practici și politici sociale contradictorii (asistențiale, pe de o parte, și represive, pe de altă parte). În ultimă instanță, Centrul întruchipează un compromis dificil între aceste două abordări. Zi de zi și pe termen lung, politicile Centrului în raport cu beneficiarii sînt negociate între personalul ce reprezintă „abordarea moale“ a instituției (asistenții sociali, psihologul) și angajații ce întruchipează „abordarea dură”. Pe termen lung, se poate observa o anumită dinamică în interiorul Centrului – și, totodată, la nivelul statului – favorabilă „abordării moi” față de persoanele fără adăpost, în detrimentul celei dure. Deschiderea administrației Centrului spre colaborare cu finanțatorii străini pe diverse proiecte va accentua în timp această tendință. Această dinamică este favorizată cu atît mai mult de longevitatea personalului asistențial în raport cu directorii Centrului – cu toții proveniți din organele de forță – , care sînt schimbați periodic de consiliul municipal în funcție de interesele politice și înțelegerile de culise ale forului orașului.Cele două abordări, represivă și asistențială, ale politicilor instituției și ale statului asupra persoanelor fără adăpost (și altor grupuri marginalizate) își găsește un corespondent aproape simetric în felul în care societatea moldoveană în ansamblu, în viața de zi cu zi și prin acțiuni concertate ale unor organizații, înțelege și abordează problema persoanelor marginalizate. Abordarea represivă a statului se reflectă în atitudinile și comportamentele discriminatorii ale unei părți importante a populației față de persoanele fără adăpost[13]. Pe de altă parte, funcția asistențială a statului vizavi de grupurile marginale, în special persoanele fără adăpost, este continuată la nivelul societății civile de inițiative de ajutorare, promovate cu diverse ocazii de anumite organizații laice și religioase cu profil umanitar. Pînă la urmă, aceste campanii sociale periodice nu afectează în fond mecanismele sistemice care (re)produc marginalitate și vulnerabilitate socială, iar acțiunile umanitare se substituite unei solidarități reale, singura  în stare să diminueze extinderea acestui fenomen.În loc de concluziePînă la urmă, aripile stîngă și dreaptă ale Centrului-adăpost nu sînt niște aspecte separate ale activității instituției, ci două laturi complementare și convergente. Modelul individualizat de înțelegere al practicii asistenței sociale în această instituție, în care se pune accent pe responsabilitatea individuală pentru starea beneficiarilor și prin urmare pe o soluție și ea individualizată, cvasi-medicală a problemei, ar admite, la limită, o intervenție represivă – de exemplu, prin impunerea persoanelor fără adăpost să lucreze pentru binele comunității –, ca o soluție desigur radicală și totuși eficientă. De cealaltă parte, administratorii de noapte ai instituției , care încarnează latura „dură” a instituției sînt nevoiți să exercite anumite practici asistențiale în activitatea lor zilnică cu beneficiarii.Centrul este o emanație a politicii și activității statului în raport cu persoanele marginale, în particular persoanele fără adăpost. Pe de altă parte, statul nu reprezintă o entitate abstractă, ci este constituit din persoane în carne și oase și din structuri intermediare, cum este Centrul. Prin urmare, mobilul schimbării nu se află neapărat la vîrful structurii statului, ci ar putea fi subordonat unei dinamici descentrate, în care toți actorii relevanți în acest proces să joace un anumit rol: decidenții de rang superior, organizațiile și finanțatorii internaționali, asociațiile de activiști locali, asistenții sociali din diverse organisme publice și non-guvernamentale, cercetătorii academici, dar și, nu în ultimul rînd, persoanele fără adăpost însăși, în funcție de capacitatea lor de a se solidariza și a se constitui ca subiecți autonomi și actori legitimi.Referințe:[1] Pierre Bourdieu, Contre-jeux (Paris: Raisons d’agir Editions, 1997), 9-15 ; Pierre Bourdieu et al., La Misère du monde (Paris: Seuil, 1993), 219-228 ; Loïc Wacquant, Punishing the Poor. The Neoliberal Government of Social Insecurity (Durham & London: Duke University Press, 2009), 6.[2] Zygmunt Bauman, Wasted Lives. Modernity and its Outcasts (Cambridge: Polity Press, 2004), 82-86, 131.[3]  Wacquant, Punishing the Poor. Vezi și Loïc Wacquant, Urban Outcasts: A Comparative Sociology of Advanced Marginality (Cambridge: Polity Editorial, 2009).[4] Aceste informații ies în evidență din discuțiile avute cu cîțiva funcționari publici în domeniul protecției sociale. Despre procesul de dezinstituționalizare și de prevenire a insituționalizării în instituțiile publice de sănătate și de protecție socială din Moldova, a se vedea rapoartele Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familie, pentru anul 2015 (http://www.mmpsf.gov.md/sites/default/files/document/attachments/rsa2015.pdf). A se vedea și Dorin Vaculovschi, Maria Vremeş, Viorica Craevschi-Toartă, Raportul Național de dezvoltare umană 2010-2011. Republica Moldova, de la excluziune socială la o dezvoltare umană incluzivă (publicație sprijinită de PNUD în Moldova) (Chișinău: “Nova-imprim” SRL, 2011) 103, 111 (URL: http://www.undp.md/presscentre/2011/NHDR2010_2011/NHDReaport_2010_ROM_26-04-11_web.pdf, adresă vizitată pe 5 mai 2017). Acest program se referă în special la copiii și adulții cu dizabilități mintale. Cu toate acestea, din discuțiile avute cu unii funcționari reiese că și în azilurile de bătrîni există o tendință de „prevenire a instituționaliării” sub același pretext al reincluziunii în comunitate.[5] Este vorba de cele 810 fișe biografice („anchete sociale”) formalizate și analizate de noi cu ajutorul personalului Centrului, în cadrul unei cercetări mai largi pe acest subiect.[6] Despre oportunitățile și piedicile persoanelor fără adăpost de a se angaja la muncă în Chișinău (bazat pe date pînă în 2015), vezi Petru Negură, “„Ei îs nişte paraziţi ai societăţii…”. Muncă şi subzistenţă printre persoanele fără adăpost din Chişinău”, PLATZFORMA. Revistă de critică socială, 26/02/2016. URL: http://www.platzforma.md/ei-is-niste-paraziti-ai-societatii-munca-si-subzistenta-printre-persoanele-fara-adapost-din-chisinau/ (vizitat pe 20 mai 2017).[7] Cf. Erving Goffman, Aziluri. Eseuri despre situația social a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane insituționalizate (Iași: Polirom, 2004 (1961), 168-182.[8] James C. Scott, Weapons of the Weak. Everyday Forms of Peasant Resistance (New Haven / Londra: Yale University Press, 1985).[9] Asemenea centre de triere aveau funcția în sistemul sovietic de a aresta persoanele care încalcă ordinea publică, inclusiv și mai ales persoanele fără domiciliu stabil, persoanele care practică cerșitul, lucrătorii sexuali etc. După 1992, această instituție și-a pierdut funcția de arest ca atare. Totuși, dintr-un soi de inerție instituțională și de „mentalitate”, persoanele fără adăpost au continuat să fie reținute de către poliție și internate pentru cîteva zile în aceste centre, timp în care acestea erau identificate (pentru depistarea persoanelor aflate în urmărire penală). Despre aceste instituții în Rusia, vezi Svetlana Stephenson, Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia(Hampshire & Burlington: Ashgate, 2006), 157.[10] Publicate pe site-ul Poliției municipale, vezi de ex.: http://politiacapitalei.md/raiduri-de-amploare-desfasurate-pe-parcursul-zilelor-de-odihna/ (site consultat pe 29 mai 2017).[11] Acestea erau ridicate de poliție și condamnate pînă la trei ani de privațiune de libertate, cu regim de muncă forțată. Despre reglementarea persoanelor fără adăpost în URSS, vezi Stephenson, Crossing the Line, 73-94; Татьяна Ластовка, «Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика», Антропологический Форум № 14, 2011.[12] Despre o înțelegere binară și maniheică a sărăcilor și declasaților – cei „buni” și cei „răi” – (cei care merită asistență și care nu merită) în percepția opiniei publice și a personalului de servicii specializate, dintr-o perspectivă istorică, a se vedea Julien Damon, „Cinq variables historiques caractéristiques de la prise en charge des « SDF »”, Déviance et Société, 2003/1 (Vol. 27), 25-42.[13] Potrivit datelor unui sondaj realizat în cadrul acestui proiect de cercetare de către Institutul de Marketing și Sondaje (IMAS) – Chișinău pe un eșantion reprezentativ de 1091 persoane, în perioada 27 aprilie – 14 mai 2017, 53% din respondenții ar accepta să lucreze cu o persoană fără adăpost (în ipoteza că respondenții ar lucra), 21% ar accepta ca persoane fără adăpost să fie în vecinătatea locuinței lor și 20% ar accepta ca persoane fără adăpost să fie pe străzile localității lor. Despre datele acestui sondaj, a se vedea mai mult în articolul lui Petru Negură, dedicat acestui subiect și care va fi publicat în curînd pe platzforma.md.Bibliografie selectivăBAUMAN, Zygmunt. Wasted Lives. Modernity and its Outcasts. Cambridge: Polity Press, 2004.BOURDIEU, Pierre. Contre-jeux. Paris: Raisons d’agir Editions, 1997.BOURDIEU, Pierre et al. La Misère du monde. Paris: Seuil, 1993.CALDWELL, Melissa L. Not by Bread Alone: Social Support in the New Russia. Berkeley: University of California Press, 2004.CASTEL Robert. « De l’indigence à l’exclusion: la désaffiliation”. In Face à l’exclusion. Le modèle français, editat de DONZELOT J., 137-168. Paris: Esprit, 1991.CRAMER, H. “Informal and Gendered Practices in a Homeless Persons Unit”. Housing Studies 20((2005/5): 737–51.DAMON, Julien. Vagabondage et mendicité. Paris: Flammarion, 1998.DAMON Julien. La question SDF. Critique d’une action publique. Paris: PUF, 2002.GEREMEK, Bronislaw. La potence ou la pitié. L’Europe et les pauvres du Moyen-Âge à nos jours. Paris: Gallimard, 1987 (1978).GOFFMAN, Erving. Aziluri. Eseuri despre situația social a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane insituționalizate. Iași: Polirom, 2004 (1961).HÖJDESTRAND, Tova. Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia. Ithaka and London: Cornell Univ. Press, 2005.HOPPER, Kim. Reckoning with Homelessness. Ithaca & New York: Cornell University Press, 2003.JENCKS, Christopher. The homeless. Cambridge, Massachusetts, London: Harvard University Press, 1994.DAMON, Julien. „Cinq variables historiques caractéristiques de la prise en charge des « SDF »”. Déviance et Société27 (2003/1), 25-42. DOI 10.3917/ds.271.0025KATZ, Michael B. The Undeserving Poor. From the War to Poverty to the War on Welfare: New York: Pantheon Book, 1989.PAUGAM, Serge. La disqualification sociale. Essai sur la nouvelle pauvreté (4e édition). Paris: PUF, coll. Quadrige, 2009.PAUGAM, Serge, dir. L’intégration inégale. Force, fragilité et rupture des liens sociaux. Paris : PUF, coll. “Le lien social”, 2014.RAVENHILL, Megan. The Culture of Homelessness. Hampshire: Ashgate, 2008.RIABCHUK, Anastasiya. “Homeless Men and the Crisis of Masculinity in Contemporary Ukraine”. In Gender, Politics and Society in Ukraine, editat de HANKIVSKY, O. & SALNYKOVA, A. Toronto: Toronto University Press, 2012.SOLOVIOVA, Zoya. ‘Reabilitatsiia bezdomnyh: issledovanie “Nochlezhki”’. Zhurnal sotsiologii i sotsial’noi antropologii. 3(2001/IV): 92-108.STEPHENSON, Svetlana. Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia. Hampshire & Burlington: Ashgate Publisher, 2006.WACQUANT, Loïc. Punishing the Poor. The Neoliberal Government of Social Insecurity. Durham & London: Duke University Press, 2009.WACQUANT, Loïc. Urban Outcasts: A Comparative Sociology of Advanced Marginality. Cambridge: Polity Editorial, 2009.WAHNICH, Sophie, 1996, «L’errant, entre liberté et exclusion. Archéologie d’une figure de l’exclu», Politix, 34, 29-46.WASSERMAN, Jason A. At Home on the Street. People, Poverty, and a Hidden Culture of Homelessness. Boulder & London: Lynne Rienner Publishers, 2009.WRIGHT James D., «The worthy and unworthy homeless», Society, 25 (1988/5), 64-69.Acest studiu a fost publicat inițial pe platzforma.md.
Ce am cîștigat și ce am pierdut în aceste alegeri? Însemnări post-electorale
A spune că Maia Sandu a pierdut alegerile pentru că a fost un candidat slab sau pentru că nu ar fi avut echipă bună e ca și cum ai învinui un alergător de performanță că nu a ieșit învingător într-o cursă cu obstacole contra unui competitor pe bicicletă. Chiar și așa, a avut o prestație mai mult decît remarcabilă, care îi va servi pe termen mediu și lung.Piedici și resursePe lîngă obstacole, ambii concurenți au avut și resurse redutabile. Unul din ei a avut mulți bani (de proveniență neclară), suportul televiziunilor oligarhului (folosind tehnici de PR negru) și suportul brutal al unor fețe bisericești (de a căror „deontologie” nici nu mai vorbesc). Celălalt candidat s-a bucurat în schimb de suportul masiv al unui segment activ din populație, care s-a automobilizat pentru a-și promova cu resurse proprii candidatul, de expertiza unor profesioniști în investigații și comunicare și, desigur, de rețeaua de socializare Facebook.Promisiunea de schimbare politicăRisc să devin patetic, dar Maia Sandu și mișcarea pe care a inițiat-o au adus deja o schimbare pe care vreau să o cred ireversibilă în cîmpul politic din R. Moldova. Maia Sandu și echipa sa au demonstrat că se poate face campanie cu resurse mediatice, tehnologice și marketing politic minime. Cea mai puternică și eficientă strategie i-a fost onestitatea. Dimpotrivă, cazul candidatului Marian Lupu demonstrează exact contrariul și anume că nicio tehnologie și niciun fel de marketing politic, oricît de scumpe și sofisticate, nu pot salva onoarea lipsă a unui candidat. Teamă îmi e doar ca această mișcare politică organizată pe orizontală să nu se transforme ea însăși, pînă la alegerile din 2018, într-o organizație „oligarhică” (în sensul primar, de dominație a unui grup mic), confirmînd „legea de fier a oligarhiei” (cf. Robert Michels).Se cere totuși menționat că unul din „secretele” succesului celor doi candidați a fost chiar prăbușirea încrederii în actuala și fosta clasă guvernantă, întruchipată de PD și Vlad Plahotniuc, nu neapărat meritele intrinseci ale candidaților. De altfel, la fiecare dezbatere, candidații și-au dat ghes, acuzîndu-se de legături oculte cu oligarhul.Dezbaterea cu Dodon: un joc inconturnabil?Ca și campania în general, dezbaterile dintre cei doi candidați la televiziune au fost mînate într-o zonă a insultei și grosolăniei, în care orice discuție la un subiect pertinent pentru această campanie a încetat să mai fie auzită.Am criticat felul în care Maia Sandu a răspuns acestei provocări. Pe de altă parte, jocul impus de Dodon părea la un moment dat de neocolit. A fost ca și cum un bădăran ar insulta un învățător în plină stradă. Dacă învățătorul i-ar răspunde printr-un limbaj cu care este obișnuit la școală, ar părea ridicol, nu-i așa? Iar dacă acesta i-ar răspunde bădăranului bădărănește, răspunsul său ar putea părea cel puțin la fel de nefiresc și comic. Ambele situații l-ar dezavantaja deci simbolic pe învățător. Totuși, a-l ignora, a nu-i răspunde deloc – tactică pe care Maia Sandu și echipa sa au îmbrățișat-o se pare în ultimile dezbateri, deși corectă în sine, ar fi părut la fel de inadecvată (lucru remarcat de unii experți în comunicare), calificabilă drept un fel de fugă de dezbatere – adică exact ce i s-a reproșat lui Dodon în primul tur. În acest joc pervers, provocat de candidatul Dodon, răspunsul teoretic al cuiva care nu ar vrea să participe la acel joc, ar fi să strice jocul, invitînd la o discuție pe idei și proiecte, nu pe acuze reciproce.Dodon: un politician populist de extremă dreaptăUna din specificitățile politicii moldovenești, și care a atins paroxismul în această campanie, este că un politician proclamat socialist și-a centrat campania pe apărarea unor valori conservatoare: familia, ortodoxia, respingerea identităților marginale (LGBT, emigranți/ refugiați), promovarea obsesivă a statalității. Pe vremea guvernării comuniste, în calitate de ministru al economiei, s-a fălit că a aplicat reforme (neo-)liberale. În fond, diferența față de partidele populiste de extremă dreaptă, de felul care există multe în regiune, este greu perceptibilă. Deosebirea cea mai vizibilă față de ultra-conservatorii pro-români, de exemplu, ar ține doar de „conținutul” naționalismului său (moldovenist) agrementat de o spoială de „internaționalism” (pro-rus). Cu toate acestea, comentatorii de ocazie nu s-au jenat să-i aplice și să-i recunoască în continuare eticheta de „socialist” și „de stînga”, pe care candidatul Dodon și partidul său au uzurpat-o cu succes.Primarul satului și oamenii de rîndMergînd în satul buneilor mei pentru a vedea cum gîndesc și cum respiră foștii consăteni ai tatălului meu, am fost mirat să aud chiar din gura primarului argumentul potrivit căruia Maia Sandu n-ar fi bună de președinte, pentru că nu ar fi creștină. Colegul meu, activist PAS, cu care am venit în sat, i-a replicat că ba da, e creștină și botezată… Primarul a fost însă greu de înduplecat în ceea ce privește creștinătatea, mai exact apartenența ortodoxă, a candidatei. Atunci m-am gîndit și l-am întrebat cu glas tare: admițînd ad absurdum că are dreptate (deja am făcut o cedare), oare politicienii noștri de pînă acum, inclusiv cei care ne-au prădat miliardul, ce au fost dacă nu creștini ortodocși și practicanți pe de asupra, judecînd după pozele intens difuzate la diverse ocazii? Problema e că, și aici, am reprodus la scară locală registrul dezbaterilor dintre cei doi candidați la televizor. A fost inutil – și practic imposibil – să mai vorbim de „proiecte de țară”.Pentru oamenii de rînd și pentru învățătorii satului, a părut totuși mai puțin relevant că e creștină sau nu, botezată sau nu, căsătorită sau nu. Discuția s-a dus în principal pe aspectele chestionabile ale activității Maiei Sandu în calitate de ministră a educației, în special politica de optimizare a școlilor. Și pe capacitatea dînsei de a lupta cu corupția la nivel înalt. Oamenii de rînd s-au exprimat în termeni de raționalitate instrumentală, ca să spun așa, mai degrabă decît prin atașament la o valoare. Pînă la urmă, religia (Maiei) s-a dovedit „o frază de dînșii inventată”.Schimbarea generată de alegeriMoldovenii au mers în număr mare la vot și au făcut alegerea cea mai bună pentru ei în baza informațiilor de care dispuneau. Unii din ei erau conectați la Facebook, alții la Prime.Alegerea președintelui a generat o dinamică socială și politică pe care nici măcar dirijorul din umbră nu a anticipat-o. Partidele de la guvernare s-au descalificat definitiv. Maia Sandu a devenit candidatul comun al partidelor de opoziție de centru-dreapta. Ambele formațiuni, PAS și PPDA, s-au extins cu repeziciune în teritoriu pentru a-și promova candidatul/candidata. Societatea civilă și presa de investigație s-au mobilizat pentru a monitoriza procesul electoral.Alegerea președintelui: un plebiscit de coeziune naționalăMai mult ca niciodată, alegerea președintelui (despre care se spune că nu ar avea destule prerogative) s-a manifestat ca un adevărat liant național, chit că alegerea se făcea între doi candidați, antagonizați în conjunctură. Vreme de 14 ore, moldovenii de pretutindeni – de la Chișinău, din sate, din Găgăuzia, din Transnistria și din diasporă – s-au simțit, în sfîrșit, cetățeni cu drepturi depline și cu putere reală ai acestui stat, motiv pentru care mulți dintre ei s-au simțit pînă la urmă înșelați (și pe bună dreptate).Este important ca în deznodămîntul acestei campanii tensionate, ambii candidați să contribuie la apropierea taberelor de alegători, nu să-i antagonizeze mai tare.O greșeală la fel de mare ar fi blamarea de către o parte a electoratului a celeilalte părți de alegători care, vezi bine, n-a votat corect, au fost manipulați, prostiți (dacă nu au fost proști la bază) etc. Mai bine să muncim cu sîrg la pregătirea unor alegeri corecte în doi ani și de atunci încolo, decît să ne disprețuim concetățenii.Ce-i de făcut pînă în 2018?Pînă la alegerile parlamentare din 2018, partidele de opoziție își vor păstra activismul pentru a demonta acest sistem electoral inechitabil și fraudulos. Se va cere renunțarea la înregistrarea prealabilă a votanților din străinătate, la limitarea absurdă sau de rea voință a numărului de buletine de vot la 3.000 pentru fiecare secție de votare, se va institui votul prin corespondență și se va impune o transparență logistică și financiară deplină a partidelor. Se va cere impozitarea bisericii, dacă aceasta preferă să se comporte ca un actor politic și un agent economic, fără să și-o asume și fără să fie recunoscută ca atare de către instituțiile statului. Se va cere ușurarea procedurii de înregistrare a partidelor noi și de înregistrare a candidaților în alegeri. Etc.Este foarte important să se lupte pînă la capăt cu cei care au difuzat calomnii împotriva unor anumiți candidați, pentru a descuraja asemenea acte în viitoarele campanii. Pe lîngă aceasta, societatea civilă se va activiza și mai tare pentru a uza de pîrghiile existente pentru condamna declarațiile sexiste și homofobe proferate de către diverse personalități ai vieții politice (și mai ales de candidatul învingător) în această campanie și în viitorul apropiat.În fine, se va menține vigilența maximă asupra unor posibile acte de fraudă economică și corupție politică, încă posibile.Și mai ales să rămînem atenți cu toții la transformările și avatarurile sistemului Plahotniuc sub mandatul președintelui Dodon.Acest articol a mai fost publicat pe platzforma.md
Vasile Ernu: sectantul, ateul, marginalul...


Sectanţii este primul volum dintr-o trilogie, anunţată de autor, despre „marginali“. Vasile Ernu circumscrie obiectul studiului său de caz, „sectanţii“ – i.e. grupurile confesionale minoritare –, într-un „ţinut de frontieră“, aflat el însuşi la marginea unor mari imperii şi state-naţiune pe parcursul ultimelor două secole: Bugeacul, această regiune situată astăzi în Ucraina, în URSS între 1940 şi 1991, în Basarabia românească între 1918 şi 1940, în Imperiul Ţarist din 1812 până în 1918, într-o raia turcească, până în 1812 etc.Dar autorul îşi asumă el însuşi un statut de marginalitate prin această carte (şi prin alte cărţi ale sale). S-a remarcat că subiectul „religios“ al cărţii şi, mai ales, autoproclamarea naratorului (care nu e neapărat una cu autorul) drept un „sectant“ (p. 20 şi altele) au indus o anumită stare de perplexitate, de confuzie chiar, atât în rândurile intelectualilor de stânga, mediu de la care autorul însuşi se reclamă, cât şi, poate mai ales, în sânul intelectualilor conservatori. Când spun „marginal“, am în vedere o poziţie ex-centrată, aflată „în marginea“ unor lumi sociale şi, astfel, în apropierea (şi la marginea) unor alte lumi. „Liminalitate“ ar fi un alt cuvânt care exprimă această stare „marginală“.Poziţia marginală, pe care autorul o câştigă mai cu seamă prin această carte (şi prin altele care au mai fost şi, din câte se anunţă, vor mai veni), este una dificilă, pentru că poziţia de outsider nu este, în general, una confortabilă din punct de vedere social. Naratorul cărţii lui Ernu, care se prezintă drept „sectant“, un credincios deci, joacă în oglindă cu un orizont de aşteptare – valabil pe ambele eşichiere, de stânga şi de dreapta, ale mediului intelectual – în care autorul este văzut ca „stângist“ şi, deci, „agnostic“, dacă nu de-a dreptul ateu. Naratorul-creştin contrastează abrupt cu imaginea „omului de stânga“, pe care autorul şi-a cultivat-o el însuşi cu stăruinţă şi a cărui poziţie politică este considerată a priori suspectă în România şi în celelalte ţări din regiune, de la 1989 încoace. Totuşi, nici titlul de „sectant“, de la care se revendică – răsunător – Ernu, nu este şi nu a fost unul cu mult mai măgulitor în regiune decât cel de „socialist“ acum. Calificativ „stigmatizant“, venit din partea comunităţii confesionale majoritare, „sectanţii“ au fost percepuţi şi ei de către autorităţile statului, de slujnicii şi enoriaşii bisericii ortodoxe şi de intelectualii cei mai influenţi din regiune drept un grup străin corpului naţiunii şi al bunei sale credinţe, şi asta imediat după apariţia în regiune a primilor „băştinaşi“ convertiţi la una din confesiunile neo-protestante. Dar „liminalitatea“ autorului-narator este valabilă şi de cealaltă parte a poveştii, chiar în interiorul intrigii cărţii, atunci când mărturiseşte că s-a înstrăinat de „sectanţii“ săi şi că, până la urmă, este şi aici o „oaie neagră“ a familiei – un perfect outsider.O situare în acelaşi timp înăuntru şi în afară Aş vrea să interpretez această poziţie marginală în cheia unei triple logici şi funcţionalităţi sociale: de cunoaştere, de atitudine şi de mediere. Marginalitatea este, în primul rând, o poziţie care îi permite autorului (prin intermediul naratorului) să cunoască istoria şi poziţia socială a unui grup din care provine, dar de care s-a rupt de câteva decenii şi în sânul căruia revine, la înmormântarea tatălui, într-un moment voit simbolic („psihanalizabil“ cu bună ştiinţă).Această marginalitate epistemologică are avantajul de a reconcilia distanţa obiectivantă a savantului (le regard éloigné, despre care vorbeşte Claude Lévi-Strauss) cu „cunoaşterea locală“ a indigenului (pe care un cercetător implicat se căzneşte să o surprindă şi să o înţeleagă în dinamismul şi „ingenuitatea“ ei, prin „observaţie participantă“). Nici străin, nici localnic, Ernu-naratorul ne poate vorbi, celor „din afară“, pe limba noastră, ceea ce se petrece „înăuntru“, în calitate de cunoscător „nativ“ al limbajului, al eticii şi al habitusului localnicilor, traducând poveşti de viaţă, frânturi de experienţă şi categorii de cunoaştere ale unei lumi, accesibile majorităţii doar prin puţinele stereotipuri ale vremii şi tot atâtea relatări folclorizante, produse de discursul hegemonic. Poziţia de marginal pe care o adoptă naratorul este aşadar una privilegiată, pentru că permite o situare în acelaşi timp înăuntru şi în afară – vne sau inside out, cum i-ar fi spus Alexei Yurchak, dispunând spre contemplare prin participare şi, totodată, prin adoptarea unei distanţe epistemologice, de ostranenie (defamiliarizare).Dar această adeziune la un grup, perceput cu suspiciune în egală măsură dinspre „stânga“ şi dinspre „dreapta“, îşi dobândeşte întregul sens ca un act de solidaritate faţă de o categorie socială oprimată sub toate regimurile din regiune de-a lungul ultimelor două secole. Astfel, pentru un „om de stânga“, „sunt sectant“ echivalează cu o formă de atitudine, rezonând cu „je suis juif“ sau, mai recent, cu „je suis Charlie“ – o asumare militantă a unei identităţi victimizate, pentru a lupta pe faţă, pe plan discursiv, cu o hegemonie care construieşte şi stratifică lumea socială, sacralizând, tabuizând şi stigmatizând, la stânga şi la dreapta, prin categorii de limbaj („La langue est fasciste”, după cum spunea polemic Barthes).Personajele – individuale şi colective – despre care se vorbeşte cu cea mai multă dăruire de sine în această carte nu sunt atât confesiunile creştine „minoritare“ în sine şi în bloc, cum ar fi evangheliştii sau baptiştii (din rândul cărora, de altfel, se trage şi autorul), care fac subiectul cărţii datorită statutului lor minoritar şi dominat. Aş înclina să cred că „sectanţii“ prin excelenţă ai lui Ernu ar fi manifestările cele mai eretice, sincretice şi „revoluţionare“ ale credinţelor, grupurilor şi dogmelor religioase din regiune. Prototipul „memorialistic“ al acestui soi aparte de „sectanţi“ este reprezentat de străbunelul naratorului, Culachi, personaj central al cărţii, a cărui fire, se spune, „era un amestec straniu între credinţă neclintită, dârzenia şi revolta radicale ale rascolnicilor, etica puritanistă şi rigoarea evangheliştilor germani şi ceva din nebunia mistică şi aventura iudaică ale evreilor mesianici“ (p. 75 ). Echivalentul non-ficţional, istoriografic, al acestui „actant“ liminal în povestirea lui Ernu este publicistul şi literatul Iosif Davidovici Rabinovici, originar din Basarabia, fondator al unei „secte“ iudeo-creştine. Aflăm din cartea lui Ernu, între altele, că Rabinovici ajunge la ideea creştinării voluntare a evreilor din Imperiul Ţarist, mai exact din zona de vest unde aceştia aveau dreptul să locuiască, ca o posibilă soluţie la „chestiunea evreiască“, idee care îi vine după valul de pogromuri care izbuc neşte în Imperiu în anii 1880 şi după ce vizitează Palestina, unde se arată tulburat de sărăcia profundă în care trăiesc oamenii locului (evrei şi arabi deopotrivă). Asemenea curente („secte“) sincretice şi eretice de toate culorile – iudeo-creştine, iudeo-musulmane, musulman-creştine etc. – au existat, de la sud la nord, în toată zona Europei centrale şi orientale şi în Balcani (a se vedea, între altele, recenzia lui Claude Karnoouh în această privinţă).Din punct de vedere social, această marginalitate se exprimă, în cartea lui Ernu, prin personaje paradoxale şi oximoronice: un sectant ateu (naratorul), târgoveţi evlavioşi, evrei creştini, creştini iudaici etc. Felul în care Ernu plasează accentele în această poveste despre „liminalitate“ aruncă lumină asupra unei semnificaţii, pe care puţini comentatori au surprins-o în această carte. Tind să cred că grupurile şi personajele „marginale“ (în înţelesul schiţat mai sus) îl interesează pe autor nu doar prin poziţia lor dominată/ oprimată sau prin calitatea lor de outsider-i şi de revoltaţi (buntovşiki) fără voie, ci prin misiunea pe care aceştia şi-o însuşesc tacit, de mediatori, aflaţi la răscrucea unor lumi sociale, pentru a le apropia şi reconcilia, într-un context de tensiune crescândă, alimentat colateral de transformările majore care însoţesc procesul de modernizare (industrializare, urbanizare, naţionalizare) din secolele XIX şi XX. Am putea presupune, stimulaţi de lectura acestei cărţi, că sectele eretice care iau avânt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Europa orientală şi în Balcani (urmăriţi de Ernu, la scară locală, în Bugeac) sunt emanaţia unui proces risipit de revoluţie molcomă, izvorât de jos în sus, şi care va fi înăbuşit de proiectele revoluţionare şi modernizatoare (şi ultra-moderniste) operate în secolul XX pe o direcţie de sus în jos de către nişte state-leviatan, cu ambiţii totalizatoare.S-a mai vorbit despre nostalgie la Ernu. Ca şi în cartea sa de debut, Născut în URSS, în Sectanţii Ernu cultivă un soi de nostalgie – Svetlana Boym ar numi-o melancolică (nu una restitutivă) – pe care autorul o mărturiseşte printre rânduri faţă de nişte vremuri în care Basarabia (dar şi alte ţinuturi din regiune) constituia un amestec colorat de limbi, culturi şi confesiuni şi în care teritorii întregi erau locuite de aşa-zişi „marginali“, în fapt comunităţi etnice, lingvistice şi/sau religioase, acomodate mai degrabă decât integrate la un sistem dominant, el însuşi pe cale de a se clădi în nişte vremuri de neostoită schimbare (i.e. modernizare). Sectanţii este o istorie alternativă a unui ţinut de frontieră (Bugeacul Basarabiei), povestită „de jos“ – în răspăr faţă de discursul dominant – din gura unui „marginal“, aici un „sectant“. Naratorul – şi în urma sa, cititorul – nu se lasă copleşit de această nostalgie, ci o foloseşte cu metodă, ca pe o lentilă în care lucrurile şi evenimentele prind contur şi culoare, acolo unde, altminteri, acestea te pot orbi prin adevărul lor pretins peremptoriu sau să te întunece prin negreaţa unei istorii în care deportările de masă şi purificările etnice au mers alături cu mostre autentice de omenie şi solidaritate. Dar nostalgia lui Ernu este una melancolică şi faţă de un trecut/prezent condiţional, în care aceste comunităţi eretice, „marginale“, ar fi supravieţuit şi, poate, şi-ar fi dus până la capăt vocaţia de revoluţie mesianică, în urma căreia tot omul, de orice credinţă, limbă şi culoare, şi-ar fi dat mâinile. Înainte să fi coborât Leviatanul.Ca şi în opera sa de debut, Ernu ne povesteşte o istorie, cu ironie (în sensul primar, de întrebare – maieutică) şi, totodată, cu un soi de defamiliarizare (ostranenie) – inclusiv şi faţă de propria condiţie de „marginal“ – care face şi din această carte un demers reflexiv sănătos şi o operă autentică.Vasile Ernu, Sectanţii, colecţia „Ego-Grafii“, Editura Polirom, 2015Această cronică a mai fost publicată în Suplimentul de cultură şi Platzforma.md.
Shrinking cities cu strîngere de inimă


Am văzut expoziţia Shrinking Cities[1] cu o strîngere de inimă (shrinking heart, cum ar veni) pe care am stăpînit-o cu greu pe măsură ce înaintam printre imagini, obiecte şi exponate. Case, clădiri, străzi, oraşe... părăsite, ruinate, bîntuite... E o expoziţie despre nişte oraşe „bolnave” în faze diferite de evoluţie a bolii şi despre multe alte oraşe care mor, dacă nu au murit între timp de-a binelea... Antropomorfismul imaginii – în general înşelător – se justifică aici pînă la un punct. Ilinca Păun Constantinescu, curatorul expoziţiei, ne lămureşte că este vorba de nişte oraşe „monofuncţionale”, industriale sau balneoclimaterice, al căror „motor”, sau inimă – dacă e să continuăm aceeaşi metaforă fiziopatologică – a încetat să mai funcţioneze la un moment dat, în general după 1990, după căderea comunismului în România (şi în alte ţări din fostul bloc socialist, în care urmărim fenomene similare, în epoca de tranziţie spre „capitalism şi democraţie”).Imaginile – marqueziene sau borgesiene, depinde cum le privim – cu case şi străzi în paragină sînt cu atît mai tulburătoare cu cît semnele încă proaspete ale unei vieţi active sînt vizibile şi sensibile în orice amănunt. Înregistrări video făcute în „epoca de aur” ale acestor oraşe ne confirmă impresia că a existat o viaţă înfloritoare în aceste oraşe, astăzi muribunde. Urmărind fotografiile expuse – pe care e greu să le disociezi de imaginile dezolante ale unor localităţi sinistrate, cum a fost zona Cernobîl – înţelegi ce a fost tranziţia pentru majoritatea acestor oraşe şi a locuitorilor lor: o calamitate.Expoziţia este revelatoare, aşa cum a fost şi pentru autorii ei descoperirea că „shrinking cities” / „oraşe în contracţie” nu e un fenomen singular şi izolat, nici în România, nici în alte ţări din regiune. O anchetă demografică, realizată în faza exploratorie a acestei cercetări / expoziţii, arată că „jumătate din orașele țării au în acest moment cu o cincime de locuitori mai puțin decât în 1990” (vezi interviul mai jos).Se poate remarca, desigur, mai ales cineva care vine din R. Moldova o va face cu uşurinţă, că nu doar oraşele se află într-un asemenea declin, dar şi că un număr nesfîrşit de sate din regiune, în care colhozurile/ cooperativele au fost lichidate (nu fără expertiza generoasă a Băncii Mondiale şi FMI), au ajuns în „contracţie” în urma opririi „motorului” central şi apoi a exodului de „sînge tînăr” în epoca glorioasă de trecere dinspre „epoca de aur” către „epoca fierului vechi” (după o glumă cu „haz de necaz” de Ion Barbu, originar din oraşul Petrila). Dar expoziţia reuşeşte să ne și scoată din această stare cvasi-depresivă de „contracţie” printr-o „înstrăinare metodologică” practicată consecvent în expunerea ritmată serial a unor cioburi de viaţă, devenite „artefacte”. Un efect similar, de „rire de mourir”, este obţinut şi de un proiect artistic alăturat, „Planeta Petrila”, care îşi propune să resusciteze în registru artistic un oraş minier pe cale de dispariţie. Spectacolul-document „Valea Jiului după 1989”, pus în scenă de Mihaela Michailov, David Schwartz și Teatrul SubPământ (eveniment inclus în programul expoziţiei), continuă acest demers artistic prin recuperarea vocilor celor „de sub pământ” care cîndva pulsau viaţă, iar acum au devenit nişte umbre, în lipsa cărora oraşele din care acestea provin îşi dau duhul.Expoziţia „Shrinking cities în România” face o operă de înţelegere şi recuperare de o valoare inestimabilă, atît de necesară în goana noastră neostoită spre un viitor pe care îl vedem neîndoielnic mai bun, fără să mai întoarcem privirea îndărăt. Petru Negură) Aici puteţi citi un interviu cu Ilinca Păun Constantinescu.[1] Expoziţia „SHRINKING CITIES în România” se desfășoară la Muzeul de Artă Contemporană de la Bucureşti în perioada 20.04.2016-09.10.2016. Curator: Ilinca Păun Constantinescu.
Cum a fost purificată naţiunea română? O carte de istorie ca apel la memorie şi umanism
Vladimir Solonari. Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Iaşi, Editura Polirom, 2015, 422 p.Cartea lui Vladimir Solonari, publicată recent în traducere românească la Editura Polirom, în colecţia „Studii româneşti”, este mai mult decât o istorie a Holocaustului în România (şi Basarabia). Această carte aduce o contribuţie substanţială pentru a înţelege felul în care s-a constituit naţiunea română modernă în raport cu minorităţile sale etnice.Ambiţia autorului depăşeşte cu mult intenţia de a dovedi şi a documenta Holocaustul din România. El îşi propune să înscrie acest „episod” într-o perioadă mai lungă, care începe odată cu formarea statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales după încheierea Primului Război Mondial şi formarea României Mari în 1918.

Cartea îşi propune scopul deloc uşor de a explica „de ce” şi „cum” a fost posibil un masacru de o asemenea proporţie într-o ţară până la urmă democratică până în 1938 (cu toate lacunele şi defectele inerente, de înţeles în epocă) şi care nu a devenit un regim cu adevărat totalitar nici în următorii ani (1938-1945), în sensul că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti ale majorităţii populaţiei nu au fost complet abolite. Pentru aceasta, lucrarea lui V. Solonari reconstituie întregul eşafodaj intelectual şi ideologic al proiectului de stat-naţiune pe care elitele româneşti din România l-au elaborat, definit şi aplicat vreme de mai bine de o jumătate de secol înaintea celui de al Doilea Război Mondial.Cartea dovedeşte o documentare amplă şi laborioasă (cu documente colectate în vreo douăzeci de arhive (!) din România, R. Moldova, Ucraina, Rusia, Israel, Germania, SUA…) şi o pregătire teoretică mai mult decât temeinică în domeniul istoriei contemporane a construcţiei naţionale şi statale (nation & state building) în Europa. În acest sens, autorul nu se grăbeşte să se asocieze cu unul din cele două mari curente teoretice în studiul Holocaustului: funcţionalism (care explică Holocaustul prin recursul la o „istorie structurală” a statului şi societăţii) şi intenţionalism (care îl înţelege ca pe un rezultat al intenţiei unor grupuri restrânse ale elitelor politice şi, în primul rând, al unui lider autoritar). Autorul înclină mai curând spre cel de al doilea curent, integrând anumite elemente din primul. Dar lucrarea lui Solonari reuşeşte să depăşească acest clivaj teoretic, reconciliind ambele perspective. Astfel, proiectul lui Ion Antonescu şi al acoliţilor săi de „purificare a naţiunii” (de evrei, romi şi alţi „străini”) apare reconectat la un context istoric complex, căruia autorul se străduie să-i descâlcească nenumăratele raţionalităţi, interese şi moşteniri de ordin politic, cultural, intelecual, economic şi social – un demers ambiţios şi cu bătaie lungă, fără de care s-ar putea crede că moartea şi suferinţa teribilă a sutelor de mii de evrei şi romi în cel de-al Doilea Război mondial s-au datorat doar viziunilor perverse ale unui dictator excentric, produse într-o conjunctură excepţională – a fost război, nu-i aşa? – impusă din afară. Or cartea lui Solonari reînscrie acest episod tragic în istoria românească, cu specificul şi nu rareori mimetismul care caracterizează modernitatea în această ţară recentă. Autorului nu-i scapă din vedere, în acelaşi timp, dimensiunea internaţională şi regională a subiectului şi anume radicalizarea politicilor etnonaţionale în Europa occidentală şi centrală şi escaladarea tensiunilor internaţionale în Europa în anii 1930.Marea întrebare – jenantă pentru mulţi români astăzi – la care autorul caută să răspundă în această lucrare este următoarea: cum se face că un proiect atât de sângeros a întâmpinat rezistenţe minime în momentul în care s-a decis punerea lui în aplicare? Mai mult, cum poate fi explicat adeziunea – în multe cazuri entuziastă – a unui număr atât de important de oameni politici şi intelectuali ai vremii, dintre care mulţi nu au fost nici antisemiţi sau xenofobi înveteraţi, nici apologeţi ai unui stat autoritar şi cu atât mai puţin adepţi ai unor măsuri de exterminare în masă? Conjunctura internaţională – şi anume ascensiunea fascismelor în anii 1930 şi în speţă a celui de-al Treilea Reich – este, bineînţeles, luată în calcul şi analizată cu grijă. Autorul ne demonstrează, între altele, că apropierea României de Germania nazistă şi de ţările Axei nu a fost una „firească”, ţinând cont de tradiţia francofilă a elitelor româneşti. Setea de răzbunare faţă de URSS şi recuperarea Basarabiei, anexată de sovietici în iunie 1940, a fost în mare măsură determinantă în această dinamică a politicii internaţionale a guvernului României. Şi totuşi, zelul cu care conducerea României a ştiut să se angajeze în campania lansată de germani în est şi în special rolul pe care şi l-a atribuit în „operaţiunea finală” – de expulzare şi exterminare a evreilor –  i-a mirat la început până şi pe liderii nazişti. Revanşa faţă de URSS nu este suficientă pentru a înţelege acest viraj „filonazist” al liderilor politici ai României şi al Conducătorului (I. Antonescu).Autorul demonstrează că Holocaustul în România s-a înscris într-un proiect de „purificare a naţiunii” care îşi trage sevele ideologice şi culturale dintr-un sol în definitiv autohton, chiar dacă sursele şi mai ales rezultatul acestui proiect sunt comparabile cu cele produse în alte contexte regionale. Autorul ne arată, prin argumente şi citate alese şi contextualizate cu atenţie, felul în care ideea de „stat naţional” (i.e. un stat constituit pe baza unei naţiuni etnice dominante) a luat naştere şi a fost edificată în sânul elitelor româneşti prin diminuarea drepturilor politice ale celorlalte grupuri etnice, definite tot mai mult drept „străine”, şi aceasta deşi Conferinţa de pace de la Paris obliga România, în schimbul recunoaşterii internaţionale pentru noile teritorii încorporate, să respecte drepturile minorităţilor, inclusiv dreptul de vot pentru evrei şi alte naţionalităţi. Este interesantă, de altfel, constatarea autorului potrivit căreia realizarea idealului naţional în 1918, atins mult peste aşteptările naţionaliştilor de până la Primul Război Mondial, „a lăsat în urmă un vid periculos, un sentiment că viaţa îşi pierduse sensul”. Aşa cum se exprimase Nichifor Crainic, „victoria absorbea credinţa, nimicind-o şi lăsînd un vid în urma ei”. În condiţiile în care România dobândise un dar copleşitor (atât populaţia, cât şi teritoriul României au crescut de mai bine de două ori, totodată rata minorităţilor – concentrate mai ales în oraşe – crescuse la aproape 30%), un nou ideal se cerea a fi inventat. Acest ideal trebuia să fie statul naţional, în sânul căruia românii urmau să (re)devină majoritari în toate teritoriile şi în toate ramurile. Lucrarea punctează un şir de fire discursive care duc spre crearea în anii 1920 a unui naţionalism etnic etatist care, în anii ’30 devine o poziţie de „bun simţ” – o adevărată doxa (ca să evoc un termen drag lui Pierre Bourdieu), pe care o împărtăşesc pe larg, aproape ireflexiv, toţi intelectualii şi oamenii politici români la acea vreme, indiferent de ocupaţie şi convingeri politice. Diferenţa dintre naţionalismul unui ţărănist şi a unui legionar era una de instensitate, nu de substanţă. De altfel, Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc (Maniu fiind una din personalităţile politice cele mai moderate în epocă, iar PNŢ – poate cel mai democrat partid din România interbelică), face în 1937 un pact de neagresiune cu partidul lui Corneliu Zelea Codreanu. Cu această ocazie, Maniu declarase că el şi C.Z. Codreanu aveau o înţelegere „identică” a „ideii naţionale”, exprimîndu-şi totodată speranţa că acesta din urmă va renunţa la politica sa antisemită. În aşa fel, ideea de „stat naţional” (şi corolarul său de „purificare a naţiunii”) era acceptată către sfârşitul anilor 1930 drept singura „realistă”, în timp ce reacţiile – timide – de opoziţie venite din partea unui Iuliu Maniu sau Ioan Hudiţa, treceau drept atitudini „visătoare”. Astfel, la sfârşitul anilor 1930, ideea omogenizării etnice a României întrunea un consens cvasi generalizat în rândurile elitelor româneşti, chiar şi printre forţele politice cele mai moderate. În august 1939, această idee devenise program naţional. Statul român era pregătit pentru această „dureroasă dar inevitabilă acţiune”.Ideea în sine de eradicare a „străinilor” din corpul naţional nu era nouă. Germania nazistă a dat tonul, dar proiecte similare, concepute şi aplicate în diverse forme de către „state-grădinar” (Z. Bauman), au circulat în mai multe state europene, inclusiv în Uniunea Sovietică stalinistă (filtrate printr-o „concepţie de clasă”). În cazul românesc, interesantă este mai ales abordarea îmbrăţişată în special de guvernarea Antonescu pentru a realiza acest proiect. „Originalitatea” proiectului românesc de „purificare naţională” se manifestă mai ales prin alegerea Basarabiei şi Bucovinei în calitate de „provincii model”, în care urma să fie realizată utopia naţiunii „pure”, în condiţii de lucru „ideale”, prin abolirea completă a statului de drept în urma instaurării unui regim militar, autonom faţă de Guvernul României şi subordonat în exclusivitate Conducătorului, prin diverse funcţii intermediare, numite de sus în jos. În viziunea Conducătorului, Basarabia şi Bucovina urmau aşadar „să fie celule de experienţă pe care să construim o nouă ordine economică şi administrativă, pe care apoi să o ducem în restul lumii” (p. 151). Locaţia „geostrategică” a determinat şi ea această alegere, aceste provincii fiind proiectate ca nişte „bastioane” naţionale împotriva unor eventuale invazii din partea slavilor din est. Pentru a atinge acest scop ambiţios, resursele n-au fost cruţate. Cei mai buni şi loiali funcţionari şi jandarmi erau direcţionaţi în aceste provincii, ademeniţi cu un surplus la salariu de 30% plus promisiunea unei împroprietăriri iminente.Recuperarea Basarabiei şi Bucovinei s-a dovedit a fi deosebit de sângeroasă[1]. Satele prin care trecea armata română deveneau scenele unor pogromuri de o cruzime apocaliptică. În fiecare localitate, civilii evrei, inclusiv copii, femei şi bătrâni, erau imediat concentraţi, duşi în afara satului şi masacraţi. Actele de cruzime, aparent gratuite, presărau întregul proces. Arbitrarul şi samovolnicia făceau parte din „etosul” jandarmilor şi până în acel moment. Iar antisemitismul, ingredient constitutiv al acestei „culturi” administrative (Michael Mann), acum devenit şi ideologie de stat, n-a făcut decât să exacerbeze aceste trăsături, amplificându-le până la o intensitate ucigătoare.Chiar şi pentru un cititor avizat, lectura paginilor în care autorul descrie şi analizează – cu sobrietate academică – participarea populaţiei civile la masacre, dar şi la prădarea ocazională a evreilor şi a proprietăţilor acestora, în multe cazuri prin mijloace de o cruzime rudimentară, necamuflată, este greu suportabilă. Rapoartele prezentate de militarii români înşişi ne arată că, până la venirea armatei române, grupuri de civili s-au dedat jafurilor şi actelor de violenţă faţă de vecinii lor evrei, încurajaţi de zvonuri despre impunitatea oricăror forme de agresiune faţă de evrei. În aceste manifestări de violenţă, nelipsite de anumite expresii de ură, interesul principal era totuşi acela de jaf şi pricopsire, nu de ucidere în masă, pecizează autorul. După intrarea militarilor români în localităţi, violenţele au luat o formă mai organizată. Pentru a-şi uşura munca, jandarmii români au recrutat localnici voluntari, care urmau să se ocupe de sarcinile cele mai grele şi ingrate. Bazându-se pe rapoarte oficiale şi mărturii, autorul reconstituie logica motivaţiilor acestor voluntari localnici. Acestea ţineau de 1) vederile ideologice (antisemite), 2) oportunismul şi dorinţa de a obţine favoruri din partea autorităţilor române şi, nu în ultimul rând, de 3) setea de înavuţire nepedepsită.Autorul se arată totuşi capabil să desluşească nuanţe şi chiar pete de lumină în acest tablou în general sumbru. Astfel, anumiţi militari de rang înalt au protestat, e drept cam timid, faţă de modul considerat excesiv de violent în care alţi colegi au ştiut să organizeze masacrele. Astfel, un document spune că „[î]n general, Vartic [maiorul Gheorghe Vartic, responsabil de execuţii în masă ale civililor evrei în ţinutul Herţa] nu era popular în rândul soldaţilor români, care îl considerau „un om rău, peste măsură, se purta brutal cu toţi”, iar generalul Stavrat, care îl susţinea de obicei, chiar l-a probozit: „Uite ce mi-a făcut Vartic, parcă noi am fi nişte măcelari…” (p. 168). Se poate înţelege că pentru mulţi ofiţeri de rang înalt, dar şi pentru soldaţi de rând, administrarea şi implementarea procesului de exterminare a evreilor în primele zile şi săptămâni după recuperarea teritoriilor, nu era deloc o sarcină uşoară, şi cu atât mai puţin plăcută. Autorul observă, totodată, că gradul de violenţă şi amploarea masacrelor, dacă nu săvârşirea lor de fapt, depindea destul de mult de ofiţerii de nivel mediu, asupra cărora cădea funcţia de bază a procesului de epurare şi care, prin urmare, nu erau lipsiţi de o anumită marjă de manevră în acţiunile lor, pe care o puteau înclina într-un sens sau altul.Totodată, nici populaţia civilă nu este reprezentată în termen exclusiv negativi în raport cu evreii. De exemplu, nu în toate satele, târgurile şi oraşele din Basarabia au avut loc omoruri în masă. În unele lagăre de concentrare şi ghetouri, amplasate în localităţi, evreii au fost înfometaţi, maltrataţi, dar nu au fost supuşi unor execuţii în masă. Autorul consemnează de asemenea, cu o bucurie pe care o putem citi printre rânduri, câteva excepţii fericite. Astfel, în satul Bârnova, un grup de femei au ieşit în faţa convoiului cu deportaţi şi au cerut soldaţilor să cruţe o femeie cu copil mic, pentru că era „o fată necăjită, care a muncit tot timpul la toţi oamenii din sat”; această cerere spontană a avut drept rezultat eliberarea femeii şi copilului. Au mai existat şi alte cazuri în care anumiţi creştini locali şi-au ascuns vecinii evrei (p. 189). Dar aceste cazuri, admirabile în sine, nu au fost până la urmă decât nişte foarte rare excepţii. Iar tendinţa generală, documentată abundent, era mai degrabă contrariul: jafurile, omorurile şi umilirea aproapelui devenit „străin” şi „duşman”.De altfel, distribuirea violenţei în cele două „provincii-model” şi în Transnistria arată o constantă, analizată în trecere de autor. Spre deosebire de Basarabia, în Bucovina procesul de „purificare” n-a decurs la fel de constant şi fără obstacole. Câţiva indici cantitativi sunt revelatori. În septembrie 1942, cu două luni înainte de suspendarea (de fapt încetarea) deportărilor, în Basarabia nu rămăseseră decât mai puţin de 200 de evrei, pe când în Bucovina, în aceeaşi perioadă, mai erau aproape 18.000 evrei. Această diferenţă se poate explica prin zelul scăzut al militarilor şi funcţionarilor români din Bucovina. Aici cazul lui Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi, care a făcut ce a putut în acele condiţii pentru a apăra soarta unui număr cât mai mare de orăşeni evrei, este emblematic. Dar Bucovina mai prezintă o diferenţă notabilă: populaţia civilă din această provincie s-a dedat într-o măsură mai mică la acte de violenţă şi jaf. În mai multe rânduri, populaţia civilă a unor sate din Bucovina şi-a apărat chiar vecinii evrei, cu riscurile inerente. Mai mult, comportamentul populaţiei civile din Transnistria faţă de deportaţii evrei este vizibil mai favorabil faţă de cel al civililor din Basarabia. Într-o notă, autorul ne spune că, în urma unei anchete făcute în 1990 cu supravieţuitorii lagărelor din Transnistria, „[r]aportul dintre cei care s-au exprimat favorabil în privinţa localnicilor din Basarabia şi Bucovina şi cei care i-au vorbit de rău în această colecţie este de 5 la 24. În mod semnificativ, situaţia s-a schimbat când au vorbit despre experienţa lor din Transnistria. În acest caz, 33 de supravieţuitori au vorbit despre ajutorul, uneori numit explicit de importanţă vitală, din partea localnicilor creştini, adesea identificaţi ca ucraineni; trei vorbesc de rele tratamente; şi două mărturii includ ceea ce s-ar putea numi o evaluare mixtă” (nota 47, p. 366). Concluzia pe care autorul o trage cu oarecare prudenţă din această constatare este că „această degradare în masă a localnicilor din Basarabia şi Bucovina, sugerată de toate sursele existente, a fost o consecinţă tragică a politicilor de epurare etnică” (p. 200). Altfel spus, comportamentul localnicilor în timpul Holocaustului depinde de politica de stat faţă de minorităţile etnice în epoca precedentă. Această concluzie provizorie este ridicată la rang de ipoteză şi cercetată, cu lux de documente şi mărturii, de Diana Dumitru, într-o carte recent apărută (The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust. The Borderlands of Romania and the Soviet Union, Cambridge University Press, 2016).Care au fost rezultatele acestui experiment cvasi-utopic? În toamna anului 1942, Antonescu a ordonat „suspendarea” (de fapt, încetarea definitivă a) deportărilor şi a recomandat o mai mare supleţe în raport cu minorităţile etnice, inclusiv evreii. Cauzele sunt mai multe şi ele ţin de un calcul strategic mai degrabă decât de o renunţare completă la politica de „purificare naţională”, care a continuat sub alte forme. De exemplu, erau încurajate emigrările de masă ale evreilor în Palestina, în condiţii în general precare şi deseori fără acorduri prealabile cu partea britanică. La fel, vocile – destul de sfioase – ale unor personalităţi publice din România faţă de eventualele deportări din 1942, nu au fost nici pe departe hotărâtoare în această decizie suprinzătoare (faţă de discursul şi politicile oficiale de până atunci), în ciuda părerii în acest sens a unui alt cercetător marcant al chestiunii, Viorel Achim. Atitudinea fermă a autorităţilor occidentale, în speţă americane, vizavi de reluarea posibilă a deportărilor au avut cu siguranţă un impact mai uşor de evaluat în procesul de luare a unor decizii în această privinţă. Totuşi, nu este neglijabilă nici motivaţia practică a deciziei de „suspendare” a deportărilor, or – lucru important – experimentul „provinciilor model” şi al politicii de românizare s-au dovedit un eşec răsunător în plan economic, marcat de incompetenţă şi corupţie la toate nivelele. Cele mai multe întreprinderi expropriate de la patronii evrei şi-au întrerupt funcţionarea, iar reprivatizarea lor s-a adeverit extrem de anevoiasă, mai ales din motivul lipsei unor cadre suficient de competente în domeniu. În urma exterminării şi deportării evreilor, comerţul a fost aproape în întregime distrus, mai cu seamă în cele două provincii, dar şi, prin ricoşeu, acesta a fost puternic afectat şi în Regat. În sfârşit, sistemul medical a fost profund compromis în urma deportării şi nimicirii evreilor. Toţi aceşti factori au dus, prin urmare, la o înmuiere a măsurilor de „purificare a naţiunii”. Dar aceasta nu s-a datorat unei presupuse presiuni din partea unor personalităţi din epocă (cvasi-inexistente) şi cu atât mai puțin unei mărinimii şi toleranţe faţă de evreii din Regat, atribuite abuziv Conducătorului, aşa cum unele scrieri revizioniste şi negaţioniste au ţinut să interpreteze (a se vedea, între altele, Paul Goma, Săptămâna roşie[2]).Aş fi vrut, înainte să închei, să mai remarc calităţile stilistice ale lucrării, îmbinate cu o rigoare academică demnă de luat drept model de către mai tinerii cercetători. De exemplu, accentele uşor ironice presărate, într-un mod abia perceptibil, în ţesătura deseori întunecată a acestei istorii, nu urmăresc deloc o de-dramatizare a evenimentelor, ci mai degrabă scot în evidenţă, printr-un efect de clar-obscur modulat cu grijă, absurdul raţionamentelor „experţilor” şi ale oamenilor politici din epocă cu privire la chestiunea minorităţilor sau în politica populaţiilor. Aceste raţionamente ar putea stârni râsul, dacă nu s-ar şti crimele de masă înfăptuite în baza lor. Astfel, confuzia trăsăturilor distinctive (care se vroiau foarte „savante”) atribuite unor grupuri etnice, cum erau ţiganii, nu a făcut decât să mărească gradul de arbitrar şi samovolnicie în procesul de deportare a romilor. La fel, este înduioşător modul în care nişte etnici bulgari din Dobrogea au recuperat limbajul naţionalist oficial pentru a se autodesemna drept români bulgari pur-sânge, sperând astfel să scape de dislocarea forţată în ţara vecină, prezentată de autorităţi drept „adevărata” lor patrie.În sfârşit, lucrarea lui Vladimir Solonari poate fi citită ca o pledoarie pentru umanism şi toleranţă într-o lume modernă încă dispusă să schimbe „inocenţa” pe „puritate”, pentru a-l cita pe Michel Tournier. Este uluitor şi totodată teribil de trist cât de puţin am reuşit să învăţăm noi şi contemporanii noştri din propria noastră istorie. Mulţi dintre noi ne batem pentru o identitate şi o unitate – de români, moldoveni, europeni etc. – pe care ne-o imaginăm pură, imuabilă şi de la sine înţeles, uitând şi stigmatizând moştenirile şi încrucişările „impure” care au dus la cristalizarea acestor „identităţi” de-a lungul timpurilor. Societatea poloneză, între altele, a trecut deja printr-un „travaliu de memorie” – deşi încă neispărăvit – cu privire la implicarea polonezilor în Holocaust, mai ales în urma lucrării lui Jan T. Gross, The Neighbors (Vecinii)[3]. În România, şi cu atât mai mult în R. Moldova, acest subiect este tratat cu un soi de „conformism rezistent” de către decidenţi şi agenţii intermediari (cum ar fi profesorii de istorie), dacă nu chiar printr-o negare pe faţă, fără o dezbatere şi o asumare publică a implicării românilor (şi basarabenilor) în acele evenimente.Dar această carte are o relevanţă certă şi pentru prezentul şi viitorul imediat al societăţilor noastre. Pentru ca să abordez un subiect încă actual, din nefericire, discursul care circulă în prezent în spaţiul nostru public cu privire la diverse minorităţi, dar şi faţă de refugiaţii din Orientul Mijlociu şi Africa, se aseamănă ca două picături de apă cu limbajul naţionalist din interbelic. Cu singura deosebire că cei de atunci nu ştiau la ce va putea duce acel discurs, pe când noi ştim sau ne complacem în ignoranţă. Cartea lui Solonari este aşadar un apel la memorie, adresat nouă tuturor, nu doar unor specialişti setoşi de erudiţie. Să-l ascultăm dar cu grijă şi luare aminte.Referinţe:[1] „Conform Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, numărul evreilor exterminaţi în primele şase luni după «eliberarea» provinciilor ar trebui estimat la 45.000-60.000. Conform datelor colectate de guvernul român la începutul lunii septembrie 1942, până la sfârşitul anului 1941 aproape 86.000 evrei au fost deportaţi din Bucovina şi aproximativ 56.000 din Basarabia.” (p. 198)[2] Paul Goma, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii, Chişinău, Ed. Museum, 2003.[3] Vezi traducerea românească a acestei cărţi: Jan T. Gross, Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne, Polonia, Iaşi, Polirom, 2002.O variantă scurtată a acestei recenzii a apărut şi în Observator cultural şi, în prezenta variantă, pe platzforma.md.
Persoanele fără adăpost din Chişinău: forme de excluziune, strategii de supravieţuire, tactici de adaptare


Imagine de Aurelia Borzin (blog Roofless Homes)IntroducereImaginea unor oameni dormind şi locuind în public – sub poduri, în clădiri abandonate sau în plină stradă – nu încetează să ne zdruncine echilibrul moral pe care ni-l procură ideea pe care ne-o facem în mod obişnuit despre persoana umană, constubstanţial legată de o casă şi de o familie. Dar şi prin prezenţa tangibilă a degradării sociale pe care aceşti oameni o întruchipează, amintindu-ne fără voie de fragilitatea condiţiei umane în această modernitate dorită şi temută. Imaginea persoanei fără adăpost în spaţiul public ne poate părea cu atît mai inoportună cu cît, mai cu seamă în oraşele din regiunea noastră, un întreg ansamblu de mecanisme sociale şi instituţionale au făcut de-a lungul timpului aceste persoane invizibile[1]. Anumite estimări, neconfirmate oficial, situează numărul persoanelor fără adăpost din Chişinău între 3 şi 5 mii, cu o „marjă de eroare” revelatoare în sine. Unde şi cum trăiesc aceste persoane? – ne putem întreba nu fără pricină. Imperceptibile, aceste persoane vor continua să rămînă cvasi-inexistente în ochii orăşenilor, mînaţi de graba grijilor zilnice, dar şi în privirea factorilor de decizie de diferite nivele.În acest articol voi încerca să arunc lumină asupra situaţiei persoanelor fără adăpost adulte (PAFA) din oraşul Chişinău. Voi căuta să desluşesc motivele de ordin social, economic şi istoric care au condus la marginalizarea acestor oameni, în contextul societăţii noastre aflată într-o neîncetată „tranziţie” de la începutul anilor 1990 încoace. Voi scoate în vileag greutăţile şi multiplele forme de discriminare şi de excluziune cu care se confruntă persoanele fără adăpost în R. Moldova, în particular în or. Chişinău. Totodată voi urmări strategiile de adaptare şi de supravieţuire socială la care recurg aceste persoane, împinse la marginea comunităţii noastre urbane, încercînd cu disperare să păstreze aparenţa integrării lor în comunitate şi, pentru sine, o umbră de confort moral. Această analiză ne va ajuta să înţelegem mai bine cauzele şi natura invizibilităţii sociale a persoanelor fără adăpost din Chişinău şi, în lumina acestui caz, în întregul spaţiu post-sovietic sau, cel puţin, la periferia acestuia.Notă: În acest studiu, mă conduc după o definiţie clasică şi general admisă a persoanelor adulte fără adăpost (PAFA) ca fiind persoanele care nu au unde locui în ultima perioadă (de cel puţin 1 săptămînă) şi au locuit sau locuiesc în locuri neamenajate pentru locuire şi înnoptare sau în centre de plasament pentru PAFA[2]. Totuşi, această definiţie cere a fi nuanţată – ceea ce vom încerca a face în continuare –, întrucît fenomenul PAFA nu poate fi redus la lipsa adăpostului în sine. Persoanele fără adăpost trec de regulă printr-o experienţă care poate fi numită „pierdere totală” şi care se manifestă printr-o deprivare la cîteva nivele pertinente: 1) lipsa locuinţei, dar şi 2) lipsa resurselor economice (mai ales lipsa unui venit stabil asociat cu munca sau cu o indemnizaţie socială), 3) pierderea suportului social (mai ales a legăturilor cu familia), 4) starea de sănătate precară (agravată adesea de o formă de dizabilitate), 5) adicţie (alcoolism sau, mai rar în societatea noastră, dependenţă de droguri) etc[3]. Aceste elemente de deprivare pe care le cuprinde fenomenul PAFA, şi care vor fi discutate în continuare, agravează procesul de marginalizare a persoanelor fără adăpost şi face „reabilitarea” acestora greu de atins. Pentru acest studiu am făcut interviuri aprofundate cu 30 de persoane fără adăpost şi cu 10 angajaţi ai unor asociaţii neguvernamentale şi ai unui centru-adăpost din municipiul Chişinău[4]. Pe parcursul cercetării am ţinut de asemenea mai multe conversaţii informale cu persoane fără adăpost şi cu angajaţi în domeniul asistenţei sociale a PAFA din municipiu. Interviurile au fost transcrise şi analizate tematic cu ajutorul programului de analiză calitativă a datelor NVivo-10. Am analizat de asemenea, cu ajutorul aceluiaşi program specializat, 25 de articole de presă (ziare online, site-uri de ştiri şi site-uri TV) din perioada 2010-2015 referitoare la persoanele fără adăpost. Pe lîngă aceasta, în colaborare cu doi angajaţi ai Centrului de Găzduire şi Orientare pentru persoane fără domiciliu stabil (de acum înainte Centrul-adăpost sau Centrul), am elaborat o bază de date ce conţine datele socio-biografice a 586 de subiecţi, foşti şi/sau actuali beneficiari ai Centrului din septembrie 2004 pînă în iunie 2015, în baza informaţiei incluse în „anchetele sociale” (formulare biografice) completate la admiterea în instituţie şi actualizate pe parcursul şederii la Centru[5]. Aceste date cantitative îmi vor ajuta să fac o descriere a profilului socio-demografic a beneficiarilor acestui Centru, pe care o voi completa cu informaţiile narative colectate prin interviuri, observaţie şi analiza articolelor de presă.  Pentru a realiza acest studiu, am folosit un model teoretic cîtuşi de puţin sincretic, compus din lucrări de sociologie, antropologie, istorie şi asistenţă socială (a se vedea bibliografia la finalul articolului). Am privilegiat o abordare socială critică asupra mecanismelor sociale de „producere” şi apoi de marginalizare şi excluziune a persoanelor fără adăpost în contextul şi istoria regiunii noastre. Totodată, am încercat să fiu cît mai atent la felurile în care oamenii cu care am discutat în această cercetare – persoane fără adăpost şi angajaţi din domeniul asistenţiei şi protecţiei sociale – definesc, înţeleg şi interpretează ei înşişi problemele PAFA şi eventualele soluţii din situaţia în care acestea se află. Ţin să scot în evidenţă importanţa lucrării Svetlanei Stephenson despre persoanele fără adăpost din Moscova (2006) şi a cărţii lui Tova Höjdestrand despre PAFA din Sankt-Petersburg (2009)[6]. Ambele mi-au servit în multe privinţe drept model de analiză şi cadru de referinţă. Faţă de aceste din urmă contribuţii mai mult decît substanţiale la studiul problemei persoanelor fără adăpost în ţările fostei URSS (mai cu seamă în cele două mari oraşe din Rusia), acest studiu va urmări evoluţia fenomenului persoanelor fără adăpost într-o fostă periferie a URSS şi a Europei de est, într-un context în care se întîlnesc mai multe problematici regionale cu altele cu caracter local: între altele, dinamica relaţiilor interetnice după ce reprezentanţii minorităţii ruse şi-au pierdut, după proclamarea independenţei Republicii Moldova în august 1991, mai multe avantaje sociale şi simbolice, în particular dreptul de a nu vorbi şi înţelege limba populaţiei locale. În rest, Republica Moldova şi oraşul Chişinău concentrează, cu o intensitate sporită, majoritatea problemelor sociale şi economice care au răvăşit după 1990 întreaga regiune: precarizarea masivă a populaţiei şi explozia inegalităţilor, migraţia de muncă în masă, creşterea criminalităţii mînă-n mînă cu generalizarea actelor de corupţie prin implicarea funcţionarilor publici, demantelarea statului social etc. Aceste problematici se regăsesc împletite într-o reţea de relaţii de cauză / efect cu chestiunea persoanelor fără adăpost. În ciuda faptului că persoanele fără adăpost, împinse mult dincolo de limita sărăciei extreme, sînt dispreţuite în mod generalizat, chiar şi de către cei mai săraci şi neajutoraţi dintre noi, studiul celor excluşi din societatea noastră ni se arată ca un caz limită – şi astfel revelator – al proceselor de precarizare şi excluziune care au loc în societatea noastră în aceste vremuri de „tranziţie” permanentizată.Un exerciţiu sumar de statistică cu date parţialeÎn Republica Moldova nu s-a făcut încă niciun recensămînt al persoanelor fără adăpost. Totuşi, reprezentanţii unor organizaţii care lucrează cu aceste persoane vehiculează diverse estimări care variază între 3 şi 5 mii de persoane doar pentru oraşul Chişinău. Nu este clar cine anume au făcut aceste estimări şi cu atît mai puţin metodologia folosită pentru a se ajunge la aceste cifre. Directorul unei asociaţii de protecţie a persoanelor fără adăpost din Chişinău, Veaceslav Cuciurca, susţine că la recensămîntul din 2004 asociaţia sa s-a alăturat procesului de recenzare şi a numărat în jur de 7000 de persoane fără adăpost pe timp de iarnă în municipiul Chişinău şi circa 2 – 2,5 mii în sezonul de vară[7]. Rezultatele oficiale ale recensămîntului din 2004 nu înregistrează însă asemenea date. Acest recensămînt oferă date în privinţa persoanelor care locuiau într-o locuinţă care nu le aparţinea (în chirie sau în cămine)[8], nu şi despre persoanele fără domiciliu stabil (PAFA) propriu-zise. Recensămîntul din 2014 a inclus o categorie de recenzare în funcţie de locuinţă sau lipsa ei („persoane fără domiciliu sau fără adăpost”)şi prin urmare a prevăzut o evaluare a numărului persoanelor fără adăpost[9], dar datele definitive ale acestui recensămînt nu au fost încă difuzate pînă la data publicării acestui articol. Oricum, experienţa internaţională arată că recensămîntul general al populaţiei nu dispune de instrumente suficiente de recenzare a persoanelor fără adăpost în parte, această sarcină fiind preluată de obicei de asociaţii de profil şi/sau de cercetători instruiţi în acest sens, după o metodologie special concepută (de exemplu identificarea şi înregistrarea PAFA dimineaţa devreme, în sezon de iarnă, în toate locurile în care este posibilă înnoptarea)[10]. Directorul aceleiaşi asociaţii de protecţie a PAFA de la Chişinău la care am făcut referinţă mai sus a estimat numărul persoanelor fără adăpost în oraşul Chişinău în 2014 la circa 4000 pe timp de iarnă, dar nici această estimare nu a fost verificată. În ţările occidentale au fost realizate recensăminte la scară naţională ale PAFA pentru prima dată abia în anii 1970-1980, atunci cînd statele respective au recunoscut existenţa problemei lipsei domiciliului stabil (homelessness) în rîndul unui număr mare de persoane. În Republica Moldova, această problemă a fost recunoscută oficial abia în 2002[11], atunci cînd a fost creat un Centru de triere în cadrul Comisariatului general de poliţie Chişinău – o instituţie care acorda persoanelor fără adăpost servicii minime pe termen scurt. Al doilea eveniment care marchează începutul conştientizării problemei PAFA de către decidenţi a fost crearea Centrului de Găzduire şi Orientare pentru persoane fără domiciliu stabil, cu o capacitate de 70 de locuri, cu servicii specializate şi cu posibilitate de cazare pînă la trei luni. Totuşi, problema nu a fost considerată suficient de gravă pentru a se decide o evaluare numerică precisă a populaţiei PAFA. Din 2004 pînă în vara 2015, Centrul-adăpost a găzduit circa 700 de persoane fără adăpost unice (multe dintre care au revenit la Centru, iar alţii au locuit sau locuiesc în această instituţie de cîţiva ani). Amintim totuşi că această cifră indică doar numărul persoanelor care au beneficiat de serviciile Centrului. Trebuie să remarc totodată că mai multe persoane fără adăpost cu care am discutat pe parcursul acestei anchete nu erau la curent cu existenţa Centrului-adăpost. Unele au auzit de el, dar au ţinut să specifice că nu vor să locuiască în această instituţie, din motive la care voi reveni în a doua parte a acestui articol. În sfîrşit, numeroşi beneficiari au rămas în Centru doar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, preferînd să locuiască în afara acestuia.      Directorul asociaţiei de protecţie a PAFA din Chişinău, vehiculează de asemenea o estimare numerică cu un caracter şi mai sinistru. Potrivit acestuia, morga centrală a oraşului primeşte în iernile relativ blînde pînă la 500 de cadavre de persoane fără adăpost şi pînă la 1000 în iernile friguroase. Această cifră a fost considerată însă exagerată de către cîţiva specialişti cu care am discutat. Din această din urmă estimare – probabil imprecisă – ar trebui să înţelegem că mortalitatea PAFA creşte foarte mult în sezonul de iarnă şi că populaţia PAFA rămîne ridicată în ciuda mortalităţii înalte. Dar la aceste lucruri vom reveni în cele ce urmează. În lipsa unor cifre mai exacte, vom reţine din cele spuse mai sus că numărul persoanelor fără adăpost din Chişinău poate fi estimată la cîteva mii, cel mai probabil între trei şi cinci mii, şi că această populaţie se reproduce neîncetat. În paginile ce urmează vom analiza populaţia PAFA pe un eşantion destul de numeros (de 586 de subiecţi) raportat la extinderea populaţiei studiate. Acest eşantion nu este unul reprezentativ. Aşa că vom interpreta datele obţinute cu precauţiile de rigoare. Pe lîngă o analiză cantitativă a stratificării sociale a PAFA, voi analiza şi o cantitate semnificativă de date calitative, pe care le-am colectat în această cercetare. O încrucişare atentă şi nuanţată a acestor date – cantitative şi calitative – mă vor ajuta să redau o imagine cîtuşi de puţin fidelă şi echidistantă a profilului social al acestor oameni, dar şi a problemelor cu care aceştia se confruntă, a încercărilor lor de a le depăşi prin resurse minime şi de a rezista folosind un mănunchi de tactici de adaptare şi de supravieţuire – „arme ale celor slabi”[12]şi neputincioşi. Cine sînt persoanele fără adăpost din Chişinău? Cuciurca susţine că ar exista trei generaţii de persoane fără adăpost în oraşul Chişinău: 1) generaţia „cemodan-vokzal-Rossiia”(geamantanul-gara-Rusia)[13]– aceştia ar fi persoanele de limbă rusă care au fugit din Moldova în anii 1990 în urma revoluţiei naţionaliste de la sfîrşitul anilor 1980 şi a independenţei Republicii Moldova, dar care s-au întors în Moldova după ce şi-au dat seama că nici în Rusia nu sînt aşteptaţi; 2) generaţia victimelor escrocilor imobiliari [aşa-zişii «чёрные» риэлторы] – i.e. escroci care, mînă-n mînă cu unii angajaţi de la aşa-numitele SEL[14]şi din poliţie, au înşelat persoane vulnerabile, în general sărace şi singuratice, pentru a le prelua apartamentul; 3) a treia generaţie ar fi cei deja născuţi boschetari – fii şi fiice ale generaţiei de oameni pauperizaţi în anii 1990. Observaţia lui Cuciurca, făcută în urma unei practici de lucru îndelungate cu persoanele fără adăpost din Chişinău (el însuşi a trăit pe piele proprie această experienţă), nu îmi pare lipsită de fundament. Aceste trei grupuri de PAFA se întîlnesc în diverse forme şi printre subiecţii eşantionului meu. Totuşi, aceste grupuri nu sînt singurele segmente importante ale „populaţiei” PAFA. În plus, identificarea lor după grupuri de vîrstă (sau pe „generaţii”) maschează – mai mult decît relevă – adevăraţii factori de vulnerabilitate şi marginalizare care conduc la creşterea numărului persoanelor fără adăpost. Cu riscul de a propune o listă de categorii cîtuşi de puţin arbitrare, ca în celebra clasificare a animalelor după o pretinsă enciclopedie chinezească citată de Borges[15], voi analiza în cele ce urmează o serie de categorii pe care le consider pertinente pentru a discerne diferenţele semnificative în interiorul grupului de persoane fără adăpost din Chişinău (şi, în mare măsură, din regiune). Categoriile de persoane fără adăpost pe care le voi trece în revistă în continuare au fost scoase în evidenţă în urma analizei bazei de date socio-biografice a beneficiarilor Centrului-adăpost (din 2004 pînă în 2015). Aceste categorii sînt totodată nuanţate şi contextualizate printr-o analiză calitativă a interviurilor şi altor date narative. Iată care sînt categoriile sociale ale PAFA pe care le consider relevante şi pe care le voi discuta pe scurt în următoarele două pagini: 1) genul (sexul), 2) vîrsta, 3) studiile (inclusiv experienţa de şcolarizare la orfelinat / internat), 4) statutul  şi experienţa de detenţie. În continuarea analizei acestor categorii, mă voi opri pentru a scoate în relief cîţiva posibili factori sociali care conduc la producerea şi/sau la agravarea fenomenului PAFA, şi pe care le consider pertinente – sau cel puţin demne de a fi discutate, fie şi dintr-o perspectivă critică – pentru ceea ce priveşte acest fenomen în societatea noastră, şi anume: precaritatea, şomajul, alcoolismul, ruperea sau inexistenţa legăturilor familiale, lipsa actelor de identitate şi, în sfîrşit, ceea ce am puti numi gradul de integrare şi respectiv de exluziune în/din societate. Vom încheia acest subcapitol cu o scurtă discuţie în legătură cu posibilele implicări psihologice sau trasături individuale care ar conduce la PAFA.    O marginalitate majoritar masculinăCa şi în alte societăţi, populaţia PAFA din Chişinău este una preponderent masculină. 75% dintre toţi beneficiarii Centrului-adăpost, din 2004 pînă în 2015, au fost / sînt bărbaţi. Această proporţie de gen este similară cu cea din eşantionul de 28 de respondenţi PAFA, selectaţi în mod aleatoriu, cu care am realizat interviuri în interiorul Centrului şi în afara lui: 20 dintre aceştia (72%) erau bărbaţi şi 8 – femei. Acest dezechilibru de gen, mai mare decît în alte părţi[16], ar putea fi determinat şi de proporţia înaltă (21%) de foşti deţinuţi, dintre care majoritatea (89,3%) sînt bărbaţi.[17]Explicaţia acestei diferenţe în distribuţia PAFA pe criteriu de gen ar putea sta, totodată, în nivelul de insecuritate sporit şi totodată în gradul de stigmatizare ridicat asociate în general experienţei persoanelor fără adăpost, ceea ce ar duce la un efort mai mare depus de către femei pentru a evita unele experienţe de viaţă, mai exact locuirea şi înnoptarea în adăposturi precare, tipice pentru PAFA (case abandonate, şantiere, subsoluri etc. şi aziluri de noapte pentru PAFA) în funcţie de care sînt identificaţi de regulă persoanele fără adăpost. Dacă o asemenea ipoteză s-ar dovedi validă, am putea deduce de asemenea că prezenţa redusă a femeilor printre subiecţii eşantioanelor mele ar proveni şi dintr-un efect de invizibilitate socială mai pronunţat a persoanelor fără adăpost de sex feminin[18]. De exemplu, o beneficiară a cantinei mobile organizată de Diaconia[19]în faţa hotelului Naţional mi-a mărturisit lapidar, după ce a refuzat în principiu să participe la interviu, că a fost profesoară de literatura rusă, că şi-a pierdut apartamentul în urma unei înşelăciuni şi că acum locuieşte la o cunoştinţă. Acest caz, care nu este singular, nu se potriveşte întocmai cu definiţia dată mai sus persoanelor fără adăpost, întrucît persoana are, în principiu, unde locui. Statutul său este însă fragil şi cu un risc foarte înalt de a se transforma în unul de persoană fără adăpost în sensul strict al acestui termen. Merită de asemenea remarcat că anumite elemente ale modului de trai şi ale parcursului socio-biografic asociate cu o situaţie mai dificilă a persoanelor fără adăpost, de exemplu experienţa de detenţie, lipsa actelor de identitate şi alcoolismul cronic, între altele, sînt semnificativ mai frecvente printre subiecţii de sex masculin ai eşantioanelor din cercetarea mea[20]. Totodată, se poate observa printre persoanele fără adăpost de sex feminin un grad mai mare de dependenţă faţă de instituţia de plasament (centrul-adăpost) în comparaţie cu PAFA bărbaţi. Astfel, o proporţie dublu mai mare de femei (13,3% faţă de 6,7% dintre bărbaţi) revin la Centru după o dezinstituţionalizare temporară. Un procentaj de două ori mai mare de femei (8% faţă de 4,1% dintre bărbaţi) rămîn cazate în incinta Centrului pînă la deces. Această dependenţă de serviciile instituţiei poate fi determinată de gradul mai înalt de excluziune a femeilor în cîmpul muncii. Astfel, doar 4,7% dintre beneficiare reuşesc să se angajeze după părăsirea instituţiei (sau pe durata acesteia), faţă de 8% dintre bărbaţi. Această proporţie poate fi determinată, totodată, de particularitatea structurii de vîrstă a grupurilor de beneficiari de sex feminin şi a celor de sex masculin din instituţie. Astfel, procentul bărbaţilor de 41-55 ani este semnificativ mai mare (39% dintre bărbaţi) decît cel al femeilor (28,8% dintre femei). Respectiv, procentul femeilor vîrstnice (71 ani şi mai mult) este de trei ori mai mare decît cel al bărbaţilor (15,1% faţă de 4,9%). În legătură cu această ultimă cifră, se cere de amintit că speranţa de viaţă este de regulă mai înaltă printre femei decît cea a bărbaţilor[21]. O vulnerabilitate agravată de vîrstăVîrstnicii sînt proporţional dublu mai numeroşi printre persoanele fără adăpost din Chişinău (33,7% au 56 ani şi mai mult) faţă de media persoanelor vîrstnice în sînul populaţiei generale a municipiului Chişinău (13,5% de 57/62 ani şi mai mult[22]). Acest segment de vîrstă este unul din cele mai expuse la sărăcie şi totodată din cele mai dependente de servicii şi indemnizaţii sociale[23]. Persoanele fără adăpost vîrstnice sînt cu atît mai vulnerabile cu cît o parte mare dintre ele (35%) nu au acte de identitate şi deci nu pot beneficia nici de indemnizaţii sociale, nici de servicii medicale şi sociale complete. Potrivit datelor furnizate de administraţia Centrului-adăpost privind rezultatele consilierii şi a serviciilor instituţiei, o bună parte din beneficiarii vîrstnici (27,6% din cei de 56-70 ani şi 28,6% dintre persoanele de 71 ani şi mai mult) sînt reintegraţi în familiile lor de origine. Dar odată ce se reuşeşte această procedură în mod formal, situaţia lor nu mai este supravegheată pe teren. După mărturiile unor reprezentanţi ai personalului Centrului, gradul de recidivă după aceste tentative de reintegrare în familie sau în comunitate este mare. Numeroşi vîrstnici (45,4% dintre cei de 56-70 ani şi 9,5% din cei de 71 şi mai mult) preferă să plece neanunţat de la Centru. O parte din cei plasaţi în comunitate sau plecaţi de bună voie (11,8% dintre cei de 56-70 ani şi 4,8% cei de 71 şi mai mult) revin la Centru. Doar o mică parte (de 7,1% pentru cei de 71 ani şi mai mult) ajung să fie plasaţi în azilul de bătrîni central din Chişinău. Procedura de plasare în această instituţie este foarte anevoioasă din motivul unor numeroase bariere birocratice (de exemplu, existenţa unui copil adult, chiar dacă acesta se află în închisoare sau este el însuşi bolnav, este o piedică practic insurmontabilă pentru părinte de a fi admis în instituţie), dar şi a pensiei foarte mici a celor mai mulţi dintre ei (instituţia este întreţinută în mare măsură din cotizaţiile obligatorii din pensiile beneficiarilor). În condiţiile în care azilul de bătrîni este în mod cronic supralicitat, şansele celor 35% de beneficiari vîrstnici din Centru fără acte de fi admişi într-o bună zi în azil – lucru pe care îl visează majoritatea respondenţilor în vîrstă cu care am vorbit – sînt practic nule. Odată trecută limita de vîrstă de 71 ani, şansele cele mai probabile de „soluţionare” a cazului lor este decesul, cel mai des între pereţii Centrului. 45,2% dintre cei cuprinşi în această din urmă categorie de vîrstă sfîrşesc anume în acest fel, mai devreme sau mai tîrziu.Un capital şcolar devalorizatNivelul de educaţie printre persoanele fără adăpost (cel puţin judecînd după eşantionul folosit în acest studiu) este unul asemănător cu cel din republică, dar este unul vizibil mai mic decît cel din mediul urban din RM. Acest lucru se explică şi din motivul că majoritatea beneficiarilor (65,86%) provin din afara municipiului Chişinău. Astfel, persoanele fără adăpost cu studii superioare în acest eşantion este de 14,31%, dublu mai mic decît procentul persoanelor cu studii superioare în oraşele din RM (28,98% în 2014 la orăşenii de 15 ani şi mai mult)[24], dar este analog cu procentul persoanelor cu studii superioare pe republică (15,23%). În rest, rata persoanelor fără adăpost cu studii medii de specialitate şi secundare profesionale este destul de ridicată (de 11.01% şi 19%), comparabilă cu rata persoanelor cu un asemenea nivel de instruire în rîndurile populaţiei generale din RM şi a celei din mediul urban în parte (de 15 ani şi mai mult)[25].

Nivelul de instruire a populaţiei mun. Chişinău, a populaţiei generale a RM şi a eşantionului PAFA. Datele BNS şi baza de date PAFA Centrul-adăpost, 2004-2015. La fel ca în cazul persoanelor fără adăpost din alte societăţi (în SUA, de exemplu), studiile nu se asociază neapărat în mod pozitiv cu un rezultat notabil de integrare în societate, prin angajare în cîmpul muncii sau prin cazare în afara Centrului-adăpost, în urma serviciilor de consiliere şi orientare din partea asistenţilor Centrului. Dimpotrivă, rata celor cu studii superioare sau medii de specialitate (la colegiu) care pleacă neanunţat din instituţie (lucru privit în general ca un eşec temporar de către specialiştii Centrului) este proporţional la fel de mare ca a celor fără studii care părăsesc Centrul „englezeşte”. Aşadar, studiile (superioare sau de specialitate) nu sînt neapărat un factor de reuşită socială pentru persoanele fără adăpost. Acest lucru poate fi citit şi altfel: nivelul de instruire ridicat nu împiedică neapărat o persoană să devină persoană fără adăpost atunci cînd alţi factori (despre care vom vorbi mai jos) fac acest proces greu evitabil. În interviurile cu cei 28 respondenţi PAFA, mai mulţi dintre aceştia ţineau să specifice nivelul lor de instruire ridicat, pentru a mări efectul de contrast al situaţiei grele în care se află în prezent. Cauza procentului relativ ridicat al persoanelor cu studii superioare şi medii de specialitate printre PAFA este, cu siguranţă, gradul înalt de pauperizare care nu i-a cruţat nici pe cei cu studii. Dimpotrivă, persoanele instruite, angajaţi în sectorul bugetar, au fost în mare parte victime ale pauperizării care a făcut ravagii în societatea moldoveană mai ales în a doua jumătate a anilor 1990[26].   Internatul: o pepinieră de tineri social vulnerabili?O trăsătură importantă iese totuşi în evidenţă din parcursul şcolar al beneficiarilor Centrului: 13,8%[27]dintre ei au făcut studii într-o şcoală internat din RM. Acest procent este unul foarte ridicat, în condiţiile în care instituţiile de învăţămînt special au variat între 2,4% în 2004/05 şi 1,7% în 2013/14 din toate şcolile de învăţămînt primar şi secundar general[28]. Diverşi observatori, adepţi ai reformei de dezinstituţionalizare a copiilor plasaţi în şcoli speciale şi internate, reformă care a demarat în Republica Moldova în 2006 sub presiunea instituţiilor internaţionale – în special UNICEF, au constatat abordarea hiperprotecţionistă a acestor instituţii faţă de elevi, accentul acestora pe deprinderile de viaţă şi de integrare socială a elevilor fiind insuficient. Totodată, anumite rapoarte scot în evidenţă caracterul echivoc al procesului de dezinstituţionalizare a copiilor din internate. Astfel, un raport realizat de UNICEF Moldova în 2011, constată gradul înalt de vulnerabilitate a copiilor ieşiţi din aceste instituţii: „Numărul de copii reintegrați reprezintă numai 13% din toți copiii instituționalizați (...). Ceilalți peste 85% (adică circa 4.580 copii între 2007 și 2010)[29]erau absolvenți ai instituțiilor rezidențiale. Astfel, aceștia au plecat în mod ‘natural’ din sistem. Nu a fost instituit nici un mecanism de suport pentru ei. Unii s-au reîntors în familiile lor. Alții au rupt relațiile cu familia cu mult timp înainte. Din acest motiv, unii specialiști consideră că tinerii absolvenți ai școlilor internat sunt un grup vulnerabil pentru care serviciile sociale disponibile sunt categoric insuficiente. Ei sunt vulnerabili pe mai multe dimensiuni, inclusiv din perspectiva legăturilor slabe cu familia, pregătirii insuficiente pentru viață, riscului mare de șomaj”.[30]Astfel, nu e de mirare că o parte din aceşti copii şi tineri ajung în centrul de plasament pentru persoane fără adăpost, ceea ce nu este, poate, cel mai rău lucru care poate să li se întîmple în condiţia lor. Astfel, cîţiva din respondenţii mei care au absolvit un internat, au mărturisit că au avut mai tîrziu şi experienţa detenţiei într-o instituţie penitenciară. Cîţiva respondenţi care au absolvit o şcoală internat mi-au împărtăşit amintiri amestecate pe care le păstrează despre şcoala internat. Unii dintre ei recunosc că la internat le-a fost mai uşor pentru că toate grijile şi nevoile zilnice le erau preluate de către instituţie: „– Şi  cum a fost? // – Cîteodată uşor, cîteodată greu. Cînd ei te întreţin e mai uşor: te îmbracă, îţi dau de mîncare, te lecuiesc şi pe la spital te duci, e mai uşor.”[31]Faţă de viaţa ciuruită de lipsuri şi incertitudini pe care o duc în prezent, amintirea despre şcoala internat este, pentru unele persoane fără adăpost de azi, o binecuvîntare: „ – [Am învăţat în ] şcoală-internat, de tip sanatorial.  (…) Pentru copii răi, ca să spunem aşa. Cum răi... Erau şi copii care învăţau, fără mamă, fără tată. Veneau baptişti, aduceau haine, aduceau toate celea. Nu, acolo a fost şcoală bună. –Adică sînteţi mulţumit? // – Da, eu îs mulţumit tare. Bogdaproste.  // – Vă aduceţi aminte?... // [Rîzînd cu plăcere] Da, îmi aduc aminte... // – Şi de colegii de clasă? // – Da, clar lucru... Da acolo erau şi de aceia care învăţau din sat de acolo. Şi noi cîteodată ne mai duceam pe la dînşii pe acasă.”[32] Alţii, în schimb, păstrează o amintire mai amară despre internat, ca de un loc de umilinţe şi privaţiuni afective: „(...) un moment mai puţin fericit a fost că din clasa a patra ne-am dus la internat, pentru că după clasa a 4-a nu era unde să mai învăţ în sat, aşa că am plecat la internat. Sîmbăta şi duminica veneam acasă şi totuşi era greu, că eram la internat. N-aş putea spune că am fost fericit. În acel internat din satul X fiecare încerca să-l umilească pe celălalt, să arate că el e mai tare: unii erau „localnici”, alţii – „venetici”. N-a fost acolo aşa o fericire ca să socot că am avut o copilărie fericită. Şi asta [a fost valabil] pentru toţi, nu numai pentru mine. (…) Celor care nu s-au săturat să se joace, le e mai greu să trăiască la maturitate. (…) Case de copii sînt peste tot, dar la ce bun internatele? Acolo umilinţa e prea mare. Copiii nu trebuie să trăiască în internate. Case de copii, da. Dar nu internate.”[33]Din penitenciar în stradăDupă cum s-a spus mai sus, proporţia foştilor deţinuţi este copleşitoare printre beneficiarii şi foştii beneficiari ai Centrului-adăpost: 21% dintre persoanele admise în această instituţie au declarat că au avut cel puţin o experienţă de detenţie într-un penitenciar. Acest procent, enorm faţă de proporţia acestei categorii de persoane în ţară[34], arată eşecul sistemului de justiţie şi în special al sistemului pentitenciar din RM de a contribui substanţial la integrarea socială a foştilor deţinuţi, în ciuda eforturilor de reformă realizate mai ales începînd cu 2005 în urma intervenţiilor şi a asistenţei în acest sens a cîtorva organizaţii neguvernamentale pentru a uşura integrarea socială a acestei categorii de persoane. Astfel, în penitenciare s-a introdus un curs de formare pentru deţinuţi cu jumătate de an înainte de eliberare, în care aceştia învaţă anumite deprinderi sociale: a-şi găsi un loc de lucru, un adăpost, a-şi reîntregi familia etc. Aceste cursuri fiind însă facultative, numeroşi deţinuţi preferă să nu le urmeze[35]. La fel, în urma intervenţiei Insitutului de Reforme Penale din Moldova, între alte organizaţii (LADOM, SIDO - Moldova, „Viaţa Nouă”, Amnesty International etc.), au fost create structuri comunitare – centrele de justiţie comunitară – menite să asiste foştii deţinuţi în vederea integrării lor sociale şi să influenţeze autorităţile publice locale şi centrale de a contribui în acest sens. Totuşi, judecînd după rapoartele Ministerului Justiţiei, ale Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi ale Institutului de Reforme Penale (dar şi a lipsei unor asemenea informaţii), aceste măsuri nu reuşesc să acopere necesităţile reale ale celor 2000 de foşti deţinuţi care ies anual din incintele penitenciarilor din R. Moldova. Una din piedicile în calea reintegrării foştilor deţinuţi în cîmpul muncii şi în societate este şi atitudinea negativă sau rezervată faţă de aceştia[36].  Din discuţiile pe care le-am avut cu persoanele fără adăpost – foşti deţinuţi (9 persoane, dintre care 5 cu detenţie multiplă), am putut deduce un anumit grad de obişnuinţă – de normalizare, altfel zis – faţă de experienţa de detenţie şi, dimpotrivă, un sentiment de stres şi anxietate cauzat de viaţa la libertate în care foştii puşcăriaşi trebuie să-şi caute de lucru şi un adăpost, în situaţia în care mulţi dintre ei îşi pierd deprinderile sociale, legăturile cu familia, cu rudele şi cu prietenii de altă dată, nu mai dispun de locuinţa în care au locuit înainte de internare.[37]Această stare de anxietate explică parţial nivelul înalt de recidivă, care după unele estimări se ridică pînă la 50%. Într-o discuţie cu unul dintre ei, acesta îmi mărturiseşte sentimentul echivoc pe care i-l produce viaţa la libertate – de fapt, viaţa într-o colonie informală de persoane fără adăpost, la marginea unui parc din Chişinău: -        Cum a fost acolo?-        Acolo totul e stabil, dar e greu. M-am eliberat acum în ianuarie, pe 2 ianuarie.-        Dar cum e acolo? Cum comunică oamenii?-        Comunică destul de civilizat (kul’turno), în general. Sînt oameni şi răi şi buni, dar acolo dacă ai ajuns, te strădui să te ţii pentru că nu ai unde pleca în altă parte. Stai într-o cameră cu un om şi, îţi place sau nu, dar trebuie să te acomodezi cu el. -        Dar se mai întîmplă cazuri de agresiune sau ceva de genul?-        Se întîmplă de toate, dar eu aş spune că aici la libertate mai des se întîmplă asemenea lucruri. Dar te strădui să faci compromisuri[38].Cazul lui Veaceslav, pe care l-am intervievat la ieşirea de la cantina socială din parcul Izvor, ne arată contextul social şi biografic în care se manifestă această stare de anxietate – efect pervers al socializării într-o insituţie penitenciară nereformată: S-a născut în Chişinău, în ’79. De foarte tînăr, zice că a avut o fire mai zvăpăiată, s-a împrietenit cu alţii ca el şi... a ajuns la colonia cu regim închis pentru minori (aşa-zisa maloletka). Cînd a ieşit la libertate nu a vrut să lucreze, deşi i-ar fi prins bine, după cum îşi apreciază el retrospectiv situaţia, şi mai săvîrşeşte cîteva furturi. Iarăşi ajunge la închisoare. După ce iese, nu mai ştie ce poate face, unde să lucreze. Face cîteva tentative de a-şi găsi un rost, dar, pînă la urmă, tot la închisoare ajunge. După ce iese ultima dată din închisoare, nu mai are pe nimeni din rude apropiate, muriseră toate: «Ни дома, ни двора... Ни родины, ни флага»[39] - îmi explică el printr-o zicală răspîndită în acest mediu. În închisoare poţi trăi bine, dacă îţi impui respectul – zice Veaceslav, deşi „mai bine să nu ajungi acolo.”  Ca peste tot, în închisoare se stabilesc ierarhii. Dar lui Veacelsav i-a fost uşor acolo pentru că avea prieteni.  Şi printre „boschetari” există ierarhii. Dar el se străduie să nu aibă de a face cu „ei”, doar vine la cantină, mănîncă şi pleacă – zice el, distanţîndu-se de statutul persoanelor fără adăpost. Între timp, se căsătoreşte şi se recăsătoreşte de trei ori, dar căsniciile nu ţin, din cauza „vizitelor” dese la închisoare. La moment lucrează într-o firmă privată de prelucrare a materialului plastic, pentru un salariu informal de 3 mii de lei. Spune că-i ajunge, numai că e prea puţin pentru a-şi închiria ceva şi pentru a mai trăi. Aşa că, pînă una alta, doarme pe unde apucă: la cunoştinţe sau sub cerul liber. Are un vis: să-şi facă actele de identitate pierdute şi să plece la unchiul său în pădurile Carpaţilor din Ucraina, unde speră să găsească un cămin primitor şi un lucru care să-i asigure o viaţă tihnită şi confortabilă, departe de stresul şi tentaţiile negative ale oraşelor[40]. În acest context, ne dăm seama că, pentru unii dintre ei, plasarea în Centrul-adăpost pentru PAFA nu este neapărat un eşec, ci o oportunitate de resocializare. Totuşi, după cum mărturisesc unii dintre ei, şi mai ales unii beneficiari ai Centrului care nu au cunoscut vreo experienţă de detenţie, dar şi cum recunosc unii reprezentanţi ai personalului Centrului, unii foşti deţinuţi aduc cu ei şi modelele de socializare şi de ierarhizare dobîndite în închisoare, pe care le reproduc în condiţiile Centrului. Fragmentele din interviurile cu două persoane fără adăpost, unul realizat în interiorul Centrului, altul în afară (locul interviului influenţează de regulă felul în care respondentul îşi exprimă atitudinea faţă de instituţie), ilustrează relaţiile pe care unii beneficiari recent ieşiţi din penitenciare le impun în interiorul comunităţii PAFA de la Centrul-adăpost:-        Dar cum e viaţa aici la dvs., ce relaţii aveţi cu ceilalţi la Centru?-        Relaţiile sînt foarte bune şi chiar şi cu cei care au venit din locuri nu atît de îndepărtate [aluzie la închisoare], cu toţii chiar au o atitudine foarte bună faţă de mine. Mai erau cîte unul sau doi, care veneau şi stăteau două săptămîni şi aceiaşi [foşti puşcăriaşi] nu le dădeau voie să trăiască aici. Toate aceste maniere [zamazhki] din închisoare, le aduceau aici. Nu le ieşea. Dar în general relaţiile sînt bune. Oameni buni. Dar ştiţi cum se spune: fiecare turmă are cîte o oaie ticăloasă. Dar în fond, relaţiile sînt bune.”[41]-        Dar ştiţi că există un centru pentru persoane fără adăpost [în Chişinău]?-        Da, ştiu, am fost acolo.-        Şi cum e acolo?-        Eu am fugit de acolo şi mai mult nu vreau să mă mai întorc vreo dată acolo. Ştiţi de ce? Iată, o să vă spun sincer. Acolo sînt prea mulţi foşti deţinuţi [бывших зеков]. Şi ei îşi impun ordinea lor. Pot să se arunce cîte cinci, şase, asupra unui om, să-l bată şi nimic nu să li se întîmple pentru asta. (...) La ce-mi trebuie mie aşa o viaţă? Aici, în schimb, eu mă simt normal, aici eu sînt un om liber.”[42]   Este adevărat că, în Centrul-adăpost şi în afara lui, se reproduc nu doar modele de relaţii şi comportament provenite din penitenciare, prin intermediul foştilor deţinuţi, dar şi stereotipurile negative faţă de aceştia din partea celorlalţi beneficiari şi ale orăşenilor în general. Persoanele fără adăpost cu experienţă de detenţie sînt astfel puse în faţa situaţiei de a înfrunta un dublu stigmat şi o dublă provocare , în calitate de foşti deţinuţi şi ca persoane fără adăpost.    

Sursa: proiectul Street Eyes (Alfonso Garcia).„Ei îs nişte paraziţi ai societăţii...”. Muncă şi subzistenţă printre persoanele fără adăpost din Chişinău„Ei nu vor să lucreze, ei chiar nu vor să lucreze...” – am întîlnit această frază, formulată în diverse feluri şi modulaţii de nenumărate ori pe parcursul cercetării mele despre persoanele fără adăpost din RM. E un lucru pe care toată lumea, inclusiv specialiştii din domeniu – asistenţi sociali, poliţişti, asistenţi medicali – pare să-l împărtăşească într-un consens cvasi general. Opinie separată fac, fireşte, cei vizaţi – persoanele adulte fără adăpost (PAFA), deşi am întîlnit şi cîţiva subiecţi PAFA care se arată dispreţuitori faţă de semenii lor (cu care, în treacăt fie spus, nu se identifică pe deplin) pe motiv că ar fi „leneşi”, pentru că „nu vor să muncească”, pentru că ar duce un mod de viaţă „parazitar”... Mi s-a părut totuşi curios că majoritatea persoanelor fără adăpost cu care am discutat au stăruit asupra acestui subiect, pe care au ţinut să-l explice din diferite unghiuri. Datele socio-biografice cantitative pe care le am despre beneficiarii Centrului-adăpost[43]ne pot oferi informaţii lămuritoare despre relaţiile pe care le întreţin beneficiarii acestei instituţii (PAFA în general) cu munca şi cu îndeletniciri ce pot fi subsumate unor sfere de activitate asociate cu munca. Pentru a înţelege aceste informaţii, voi încerca să le repun în contextul mai larg al „cîmpului muncii” în felul în care acesta s-a desfăşurat şi a fost reglementat în R. Moldova în epoca sovietică şi mai ales pe durata transformărilor sociale şi economice radicale prin care societatea moldovenească a trecut de la căderea Uniunii Sovietice încoace, alături de societăţile altor ţări din regiune. Fără să încerc a anticipa prea mult asupra argumentului pe care îl voi desfăşura în cele ce urmează, ţin doar să remarc că relaţia PAFA cu munca se dovedeşte a fi una mult mai complicată şi contradictorie decît ne pot face a crede ideile de-a gata produse, reproduse şi vehiculate pe larg de anumiţi profesionişti de ranguri diferite, jurnalişti şi oameni de rînd. Experienţa de lucru a persoanelor fără adăpost: o estimare cantitativăJudecînd în baza răspunsurilor date în „anchetele sociale” de către persoanele (586 la număr) care au cerut azil în Centrul-adăpost pe parcursul deceniului 2004-2014[44](şi care răspunsuri admitem că pot fi inexacte într-o anumită măsură), ne putem face o imagine asupra profilului profesional al acestor oameni, în baza experienţei lor de lucru în trecutul mai mult sau mai puţin recent sau/şi în prezent. Coroborînd aceste date cu informaţiile disponibile la nivel naţional pentru populaţia urbană activă (de 15 ani şi mai mult), desigur păstrînd proporţiile – şi adaptînd terminologiile aplicate – fiecărui grup în parte, vom încerca să distingem specificitatea profilului socio-profesional al persoanelor fără adăpost din Chişinău – foşti sau actuali beneficiari ai Centrului-adăpost. Potrivit datelor incluse în aceste formulare (vezi figura 1), 1,29% au declarat că au lucrat în domeniul agriculturii (este totuşi vorba de o populaţie preponderent urbană); 24,08% au lucrat în calitate de muncitori calificaţi (toate categoriile confundate); 6,25% au fost angajaţi în calitate de tehnicieni sau maiştri; 11,76% au lucrat într-un domeniu intelectual (într-un sens extins al acestui termen, incluzînd şi activităţi administrative de ranguri diferite, între altele); 4,6% au lucrat în calitate de vînzători; 13,6% au lucrat ca muncitori necalificaţi (hamali, măturători sau paznici); 1,29% au fost casnice; 3,49% au fost şomeri; 2,39% au declarat că nu au lucrat; în sfîrşit, 31,25% au declarat că au practicat o altă ocupaţie decît cele menţionate mai sus, fără să specifice care anume (deşi aveau această posibilitate).

Figura nr. 1: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la rubrica „Domeniul profesional în care aţi activat”. Notă metodologică: Pentru a putea compara, cu minime erori şi abateri, datele obţinute în chestionarul completat de persoane la admiterea în Centrul-adăpost cu cele puse la dispoziţie de Biroul Naţional de statistică pentru persoanele active ocupate, am ţinut cont de relaţia specifică a acestui grup cu piaţa forţei de muncă. Am considerat că eşantionul persoanelor care au completat chestionarul de admitere în Centru este format din următoarele segmente de populaţie (definită prin relaţia persoanelor cu piaţa forţei de muncă): 1) populaţie urbană activă (constituită din populaţie ocupată şi şomeri – persoane de 15 ani şi mai mult) şi populaţie urbană inactivă cu vîrsta de 15 ani şi mai mult. Din aceasta din urmă am scăzut proporţional rata unor grupuri nereprezentate sau reprezentate neglijabil din punct de vedere statistic în eşantionul beneficiarilor Centrului, şi anume: persoane plecate peste hotare pentru a lucra, studenţi şi elevi (doar 0,59% au declarat o asemenea ocupaţie în eşantionul nostru de beneficiari ai Centrului şi 0% au planificat o asemenea activitate în viitor) şi persoane aflate în concediu parental sau de îngrijire a unei alte persoane[45]. Astfel, pentru a putea compara datele deduse în baza eşantionului de beneficiari ai Centrului cu datele naţionale oferite de BNS pentru 2014, am raportat acestea din urmă la totalul populaţiei urbane ocupate la care am adăugat rata persoanelor inactive fără grupurile menţionate mai sus (migranţi, studenţi şi persoane aflate în concediu de îngrijire). Astfel, comparaţia grupului beneficiarilor Centrului cu cel al eşantionului populaţiei generale va avea un grad mai înalt de fiabilitate.  Ceea ce iese în evidenţă la lectura acestor date este proporţia scăzută a ocupaţiilor „intelectuale” printre activităţile practicate de beneficiarii Centrului – 11,76%, faţă de 23% în rîndurile populaţiei urbane active şi inactive specifice generale (fără migranţi, studenţi şi îngrijitori de copii sau persoane adulte) şi faţă de 34,66% în rîndurile populaţiei urbane active.[46]Un alt detaliu care atrage atenţia în cazul beneficiarilor Centrului este proporţia ridicată a persoanelor care au lucrat în calitate de muncitori necalificaţi, cel puţin 15%, dacă includem în această categorie măturătorii, hamalii, paznicii şi lucrătoarele casnice, faţă de 6,6% pentru aceeaşi categorie în sînul populaţiei urbane active şi inactive specifice generale şi faţă de 9,27% în rîndurile populaţiei urbane active. În sfîrşit, se evidenţiază procentul înalt (de 31,25%) al subiecţilor PAFA care au declarat că au practicat o „altă” activitate profesională decît cele enumerate, fără să o specifice[47]. Proporţia muncitorilor necalificaţi în rîndurile PAFA este cu siguranţă şi mai însemnată, dacă luăm în vedere datele din a doua variantă de răspuns, la categoria „alte ocupaţii” (pe lîngă cele menţionate în prima variantă de răspuns – vezi figura nr. 2). La această categorie („alte ocupaţii”), 19,8% au specificat o ocupaţie, probabil ultima practicată, de muncitor necalificat (hamal, măturător, paznic). Pentru „alte ocupaţii”, 7,2% au declarat de asemenea o ocupaţie de „muncitor calificat”.

Figura nr. 2: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la rubrica „În ce alt domeniu profesional aţi activat”.Ce să reţinem din aceste cifre (ca să mergem mai departe)? Vom reţine că un procent relativ scăzut, de 11,76%, dintre foştii sau actualii beneficiari ai Centrului au exercitat o activitate „intelectuală” (în sens larg, de specialişti superiori într-un domeniu non manual). Acest procent este apropiat de (deşi mai mic decît) rata de 14,31% a subiecţilor PAFA cu studii superioare din acest eşantion. Este de reţinut, de asemenea, că un procent însemnat de PAFA (15% în prima variantă de răspuns şi 19,8% în a doua variantă de răspuns) au lucrat şi/sau continuă să lucreze ca muncitori necalificaţi. Acest procent este de aproape două ori mai mare faţă de proporţia acestei categorii profesionale în rîndul populaţiei urbane active şi aproape trei ori mai mare decît proporţia acestei categorii în rîndurile populaţiei active şi inactive specifice. Totodată acest procent (de 15% şi 18%) este şi mult mai ridicat în raport cu rata subiecţilor PAFA doar cu studii primare şi fără studii (3%) din acelaşi eşantion. Proporţia persoanelor incluse în categoriile profesionale de calificare medie (muncitori calificaţi, maiştri, tehnicieni, vînzători), de 35%, este în jumătate mai scăzut decît pocentul persoanelor cu studii medii generale, medii de specialite şi medii profesionale (în total 77%). Această constatare sumară ne arată că un număr semnificativ de PAFA au trecut printr-un proces pe care sociologii îl numesc „mobilitate socială descendentă”, practicînd sau fiind constrînşi de anumite circumstanţe să practice ocupaţii de o calificare inferioară pregătirii lor profesionale. În plus, o proporţie de aproape 40% au fost inactive (adică nu au lucrat sau nu au putut lucra) sau nu au exercitat în trecutul recent vreo activitate profesională, definibilă ca atare în termenii categoriilor incluse în „ancheta socială” a Centrului. Înţelegem că o parte importantă (de cel puţin 38,4%) dintre beneficiarii Centrului nu muncesc şi nu au muncit în trecutul recent, în sensul comun atribuit acestei sfere de activitate. Acest procent este mai mare decît proporţia de 31,35% de populaţie urbană inactivă (fără categoriile de persoane inactive nereprezentate în eşantionul PAFA: migranţi, studenţi şi îngrijitori de copii sau persoane adulte). Dar care este statutul actual de forţă de muncă al PAFA şi care sînt planurile lor de viitor în acest sens? Formularul completat la admiterea în Centrul-adăpost, şi actualizat pe parcursul şederii în această instituţie, ne dă un răspuns cel puţin parţial la această întrebare. La una din rubricile acestui formular, subiecţii sînt întrebaţi, cu posibilitatea a două variante de răspuns, care sînt planurile lor de viitor. La această întrebare, în prima variantă de răspuns, 45% au declarat că vor să-şi facă acte de identitate (cei care le-au pierdut în prealabil) şi 20% că vor să se angajeze la un serviciu (vezi figura nr. 3). În a doua variantă de răspuns (din cei 81,7% care au dat un asemenea răspuns, vezi figura nr. 4), 49,3% şi-au exprimat dorinţa de a se angaja la un serviciu. Se poate vedea, aşadar, în baza celor două variante de răspuns la această rubrică, că planurile prioritare ale clienţilor Centrului sînt, în primul rînd, perfectarea sau reconstituirea actelor (pentru cei circa 50% care nu le au) şi, în al doilea rînd, angajarea la un serviciu (pentru cei de vîrstă activă – în jur de 65% din eşantion). Faptul că 20% din subiecţi au indicat în prima variantă de răspuns „angajarea la un serviciu” ca plan de viitor şi 40% au dat acest răspuns în a doua variantă de răspuns („alte planuri”), arată că în jur de 60% nu lucrau la momentul completării formularului de admitere, dar îşi doresc acest lucru. Acest procent este dublu mai mare decît rata populaţiei urbane inactive specifice (fără grupurile de persoane inactive nereprezentate în eşantionul PAFA).   

Figura nr. 3: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la întrebarea „Ce planuri de viitor aveţi?”

Figura nr. 4: Repartizarea răspunsurilor din chestionarul de admitere în Centru la întrebarea „Ce alte planuri de viitor aveţi?”Totuşi, potrivit datelor oferite de direcţia Centrului, o proporţie mică de beneficiari – doar 7,2% (sau 42 din 585) – a reuşit să se angajeze la un serviciu, cu sau fără ajutorul personalului Centrului (vezi figura nr. 5). Care sînt motivele reuşitei atît de scăzute de angajare pe piaţa muncii a persoanelor fără adăpost (beneficiari ai Centrului-adăpost)? În continuare, voi încerca să răspund la această întrebare, deloc uşoară, sprijinindu-mă pe un lot de date narative (interviuri cu peste 30 de persoane fără adăpost şi profesionişti specializaţi în lucrul cu PAFA), articole din presă şi acte legislative în vigoare în RM în domeniul muncii. Pentru a ne face o imagine cît mai echilibrată despre relaţia persoanelor fără adăpost cu „cîmpul muncii”, voi contextualiza şi corobora aceste informaţii cu date la care am avut acces în acest domeniu din ţările din regiune şi din alte spaţii geografice şi politice.

Figura nr. 5: Repartizarea rezultatelor consilierii beneficiarilor PAFA în evaluarea direcţiei Centrului-adăpost.Ce sau cine îi împiedică să lucreze?Un şir întreg de factori socio-biografici şi sistemici (sociali şi instituţionali) împiedică persoanele fără adăpost să se angajeze la un serviciu stabil, cîtuşi de puţin satisfăcător în plan social şi sursă a unui venit suficient pentru un trai „decent”.  Dacă persoanele fără adăpost s-ar angaja la un serviciu doar în baza studiilor şi pregătirii lor profesionale, cel puţin 90% din segmentul activ al acestui grup nu ar mai fi de mult şomeri. Dar angajarea la un serviciu, mai ales în sectorul formal, are loc după criterii care depăşesc cu mult şi din mai multe aspecte nivelul de studii. Ce împiedică, deci, o parte mare din persoanele fără adăpost să se angajeze? Din capul locului, îi dăm de o parte pe cei aproape 34% de persoane vîrstnice (procent care depăşeşte de două ori şi mai bine proporţia persoanelor vîrstnice din mediul urban din RM), deşi, în mod evident, mulţi dintre aceştia şi-ar dori să muncească pe undeva – şi o parte dintre ei asta fac în fel şi chip – pentru a supravieţui. Cel puţin jumătate din toate persoanele fără adăpost cuprinse în baza noastră de date nu au acte de identitate[48]. Problema actelor de identitate este una foarte gravă pentru persoanele fără adăpost, mai ales în RM şi în ţările din regiune[49]. Această chestiune va face obiectul unei analize separate în continuarea acestui studiu. În contextul subiectului discutat aici, este important să amintim – chiar dacă pare de la sine înţeles – că lipsa actelor de identitate este un dezavantaj greu surmontabil pentru cineva care caută să se angajeze. În sectorul formal, este practic imposibil să fii acceptat fără acte, or stabilirea unui contract de angajare presupune identificarea legală a părţilor, printr-un act de identitate în original şi valabile. Pe lîngă aceasta, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) însăşi nu acordă în mod formal servicii de consiliere solicitanţilor fără acte de identitate, deşi angajaţii Centrului de informare a ANOFM acceptă uneori să ofere asemenea servicii pe cale informală, la cererea unor solicitanţi fără acte, furnizînd coordonatele unor potenţiali angajatori în domeniul solicitat. Cu atît mai mult, una din condiţiile de bază de eligibilitate pentru dobîndirea statutului de şomer este posesia unui act de identitate valid[50]. Pentru perfectarea sau recuperarea buletinului de identitate, orice solicitant trebuie să se prezinte la Oficiul de Stare Civilă cu un dosar întreg de acte. De cele mai dese ori, acestea trebuiesc reconstituite la rîndul lor, iar pentru fiecare act în parte este nevoie, pe lîngă completarea unei cereri scrise în acest sens, un alt dosar de acte. În cazul în care acestea lipsesc şi ele, procedura de recuperare a actelor devine extrem de anevoioasă şi îndelungată (două luni durează doar examinarea cererii de reconstituire a actului în regim „gratuit”, mai exact de 10 lei la cît se ridică taxa de stat pentru acest serviciu)[51]. În aşa fel, procedura de reconstituire a actelor de identitate devine extrem de anevoioasă şi demotivantă pentru oricine, dar cu atît mai mult pentru nişte oameni lipsiţi de resurse şi abilităţi sociale, cum este deseori cazul persoanelor fără adăpost fără acte. Dar chiar şi cei care reuşesc să treacă cu succes toate etapele procedurii birocratice de dobîndire (sau redobîndire) a actelor de identitate, buletinul de identitate valabil nu este neapărat un garant în sine de acces neîngrădit în sectorul formal al pieţei muncii. Chiar şi cu acte în regulă, persoanele fără adăpost nu au de obicei viză de reşedinţă. Se cere amintit, în acest context, că menţiunea vizei de reşedinţă pe fişa de însoţire a buletinului de identitate a încetat să mai fie obligatorie de curînd, din aprilie 2014[52]. Cu toate acestea, angajatorii continuă să respingă nemotivat cererile persoanelor fără viză de reşedinţă, printr-un efect de inerţie faţă de fostul statut legal al acestei menţiuni în perioada recentă, dar mai ales în epoca sovietică (cînd viza de reşedinţă, aşa numita „propiska”, constituia o condiţie obligatorie pentru a beneficia de toate drepturile cetăţeneşti[53]). Respingerea solicitanţilor de lucru fără viză de reşedinţă ar fi, de asemenea, după cum consideră unii specialişti în domeniu[54], o măsură tacită de a se proteja de eventuali angajaţi nedisciplinaţi. Sectorul „informal”: o piaţă de muncă accesibilă unei forţe de muncă vulnerabileÎn aceste condiţii, pentru majoritatea PAFA active fără acte şi pentru o parte din cei cu acte, dar fără viză de reşedinţă, singura posibilitate de angajare rămîne în sectorul informal, fără contract formalizat şi cu condiţii de lucru stabilite la buna înţelegere între angajat şi angajator. În condiţiile în care, potrivit unor calcule, în 2013, în R. Moldova, 362,800 de persoane au avut un loc de muncă (principal/primar) informal, ceea ce constituia 30,9% din totalul populației ocupate din RM[55], trebuie să admitem că sectorul informal oferă cele mai reale oportunităţi de angajare pentru majoritatea persoanelor fără adăpost (şi alte categorii de persoane vulnerabile), nu doar pentru cei fără acte şi/sau viză de reşedinţă. Faţă de accesul puternic limitat la sectorul „formal”[56], ocuparea informală oferă o sursă de subzistenţă persoanelor fără adăpost, care le este refuzată în altă parte. În multe cazuri, munca informală satisface interesul tuturor părţilor implicate. Angajaţii îşi găsesc, de bine de rău, un loc de muncă şi o sursă de venit, pe cînd angajatorii dispun de o forţă de muncă pentru care nu plătesc contribuţii la fondul de asigurări sociale şi impozite pe venit. Anumite persoane fără adăpost cu care am discutat mi-au mărturisit, nu fără un soi de mîndrie, că muncesc la o întreprindere şi că dispun de un cîştig acceptabil. Faptul că muncesc în regim „informal” nu părea să-i preocupe prea mult nici pe angajaţi, atît timp cît percepeau un venit convenit din timp, nici pe angajatori. Din mărturiile unor angajaţi, patronii se arătau înţelegători faţă de lipsa actelor şi a unui domiciliu stabil al angajaţilor. Mai mult decît atît, potrivit unuia dintre ei, Veaceslav[57](despre care am mai vorbit în capitolul precedent), patronul întreprinderii (o întreprindere de prelucrare a plasticului) îi oferea de asemenea şi posibilitate de cazare temporară, e drept într-un local neprevăzut pentru locuire.  Dar angajarea informală (în sectorul formal sau informal, cu întreaga gamă de variaţii „hibride” între aceste două „sectoare” ale muncii) vine şi cu un şir de riscuri şi privaţiuni, imediate şi pe termen lung, mai cu seamă pentru angajaţi. Printre riscurile pe termen lung, inerente ocupării informale din motivul absenţei contribuţiilor la sistemul de asigurare socială, pot fi considerate: accesul limitat la servicii medicale, imposibilitatea de a beneficia de ajutor de șomaj în caz de pierdere a locului de muncă și, în cele din urmă, mărimea mică a pensiei de care vor beneficia la împlinirea vîrstei de pensionare[58]. Dar munca în sectorul informal de toate categoriile[59]şi ocuparea informală în sectorul formal reprezintă, mai ales pentru persoanele fără adăpost, un risc avansat de vulnerabilitate faţă de situaţii de abuz din partea angajatorilor. Lipsa actelor, dar şi lipsa abilităţilor sociale şi a unei minime culturi juridice nu face decît să agraveze această vulnerabilitate, de care suficienţi patroni nu ezită să uzeze şi să abuzeze în diverse situaţii.   Unii oameni cu care am discutat mi-au mărturisit un şir de abuzuri la care au fost supuşi din partea unor angajatori. Mărturia lui Maxim este emblematică în acest sens:„Dar şi munca omului trebuie respectată. Iar aici munca nu e respectată. Am fost la prăşit în brigade. Am lucrat 9 luni la Tiraspol, era acolo o firmă mare. Am lucrat cu 3500 pe lună. După 9 luni de lucru, ei mi-au dat doar 1000. Du-te acasă. Ei! Eu am contat pe 9000, măcar cîte 1000 pe lună. Iar ei: du-te unde vrei. 1000 şi gata. La fel şi aici, am lucrat în colhoz, este aici unul. Am lucrat şi sîmbăta şi duminică fără zile de odihnă şi mi-au dat 1200 lei. Iată aşa viaţă grea. (...) Cel mai des ţiganii te angajează cu 1000. Mai mult nu-ţi dau. La muncile cele mai grele: hamali, să strîngi mere, fără zile de odihnă... Contezi la sfîrşit pe ceva... (...) Am lucrat şi la iazuri. La două iazuri. La sezon. Îmi spunea: Max, ai să lucrezi un sezon şi apoi te voi plăti. Am lucrat 4 luni, mă duc: hai. El: hai mai lucrează o leacă şi o să-ţi dau mai mult. M-am gîndit: bun... A venit anul nou de acum, mă duc la el: Andrei, hai ajunge să mă minţi, eu am nevoie de bani. Iar el: Max, eu am nevoie de un lucrător, dar nu de unul ca să-i dau bani. Şi am plecat la altul. Şi acolo, la fel, şi-a făcut omul iaz şi creştea peşti. Am lucrat un an şi jumătate. Era primar. Şi avea peşte destul, dar bani nu-mi dădea. Apoi am lucrat pe şantier. Trebuia să-mi dea 25.000. Mi-a zis că, uite, terminăm construcţia şi atunci îţi dau. Ne-am înţeles. Dar el nici măcar de drum nu mi-a dat înapoi, din Briceni la Drochia. A trebuit să cer de la oameni ca să ajung. Cui să mă plîng? Trebuia să semnez un contract, dar paşaport n-am... Eu cu el m-am înţeles omeneşte. Lucrul l-am făcut... Un jurist mi-a spus că trebuia să semnez cu el un document. Dar de ce m-a luat atunci la lucru?”[60]Andrei, cu care am discutat într-o colonie de persoane fără adăpost, mi-a răspuns direct că din motivul lipsei de încredere pe care a dobîndit-o faţă de angajatori, în domeniul construcţiei în care a mai lucrat şi se pricepe, nici nu mai încearcă să se angajeze:Cercetător: Şi cum se întîmplă că nu lucraţi, dar staţi aici?A: Măi, nu lucrez pentru că aicea mă amăgesc toţi. Toţi mă amăgesc. Toţi. Eu încep a şpăclui [tencui – n.a.], încep a face, îmi dau un avans cît le cer, mititel, da’ cînd termin, cînd să-mi deie banii: „Auzi, uăi, ţi-ai luat catrafusele şi te-ai dus de aicea!” Şi asta nu-i prima dată. De asta nici nu vreau aici să lucrez. Am documente, am tot. Totu-i cu mine. N-am poliţă. Buletin, prava [i.e. permis de conducere], tot am. Am daje [chiar] certificat, cînd am ieşit din puşcărie, de pensionnîi fond [fondul de pensii], să am pensie.[61]După cum se poate vedea în aceste mărturii, dar şi în altele de acest fel, principala formă de abuz la care sînt expuse persoanele fără adăpost, angajate într-un un post de muncă informal, este plata unei remuneraţii inferioare celei convenite sau neplata acesteia cu desăvîrşire. În mod clar, în acest caz şi în altele, angajatorul abuzează de statutul său de putere pentru a înşela şi a oprima angajaţii lipsiţi de orice putere. Acest raport de forţă este cu atît mai inegal în detrimentul angajatului cu cît acesta din urmă se simte mai neajutorat şi lipsit de orice formă de protecţie din partea unui sistem de justiţie perceput drept corupt şi injust[62]. De cealaltă parte, unii profesionişti care lucrează cu persoanele fără adăpost mi-au expus punctul de vedere porivit căruia şi angajatorii s-ar simţi în nesiguranţă cu angajaţi recrutaţi din rîndul persoanelor fără adăpost, percepuţi ca nedemni de încredere, cu atît mai mult în cazul celor fără acte şi astfel lipsiţi de vreo pîrghie de control asupra lor. Un funcţionar din administraţia Centrului-adăpost mi-a mărturisit că în cîteva rînduri a ajutat nişte beneficiari să fie angajaţi la un şantier de construcţie, aceştia s-au înţeles cu angajatorul, după care, a doua zi, unii dintre ei n-au mai venit la lucru la ora stabilită. Pe de altă parte, potrivit unui reportaj difuzat la un post TV din R. Moldova, dar şi în baza mărturiilor reprezentanţilor unor asociaţii care lucrează cu PAFA, unii dintre beneficiarii Centrului-adăpost ar fi fost angajaţi în regim informal la o fabrică de mobilă ce aparţinea directorului Centrului, fapt pentru care primăria oraşului a decis să-l concedieze şi să numească în loc un alt funcţionar[63]. Este totuşi plauzibil că, aşa cum remarca şi o cercetătoare a unei chestiuni similare la Kiev[64], în lipsa unui cadru formal de reglementare şi de control, ambele părţi se urmăresc cu suspiciune. Pentru a se proteja şi a se asigura de corectitudinea celuilalt, potrivit interviurilor cu persoane fără adăpost şi cu specialişti, patronii şi angajaţii PAFA preferă să se angajeze în baza unor contracte verbale pe termen scurt, de regulă de o zi, plata fiind făcută la sfîrşitul zilei de muncă, în funcţie de înţelegerea prealabilă şi raportat la gradul de realizare a sarcinii de lucru. Domeniile în care persoanele fără adăpost din Chişinău se pot angaja ca zilieri sînt de regulă şi foarte solicitante din punctul de vedere al efortului fizic, dar şi foarte expuse riscului de accidentare: hamali la piaţă, constructori necalificaţi, agricultori sezonieri. În cazul în care între angajatori şi angajaţi se stabilesc raporturi de încredere, contractul de muncă – verbal sau scris – se poate prelungi şi chiar stabiliza.  O economie a refuzuluiAtunci cînd, din anumite motive obiective (de exemplu, de dizabilitate), persoanele fără adăpost nu pot lucra nici măcar în sectorul informal, ca zilieri sau muncitori sezonieri, sau cînd aceştia sînt refuzaţi constant de către angajatori, între altele pentru felul în care arată (ca nişte PAFA vizibile), aceştia se retrag într-o economie „de umbră”[65], prin diverse practici de subzistenţă, pe care cercetătoarea Tova Höjdestrand le analizează în cadrul conceptului de „economie a refuzului” (refuse economics)[66]– care cuprinde activităţi pe care cetăţenii ordinari refuză să le facă, pentru că le consideră prea „murdare”, la propriu şi la figurat. Colectarea şi reciclarea deşeurilor este una din aceste munci şi strategii de subzistenţă la care recurg de regulă cei mai nevoiaşi dintre persoanele fără adăpost, lipsite de orice altă sursă de venit. Colectarea şi schimbul sticlelor, una din îndeletnicirile de bază ale persoanelor fără adăpost, cere o implicare perseverentă şi laborioasă, în schimbul unei „remunerări” subţiri şi acceptabile cu greu, chiar şi de către cei mai dezmoşteniţi cetăţeni ai RM. La punctele particulare de colectare a sticlelor, o sticlă este cumpărată, bunăoară, cu 5 bani bucata. Prin urmare, pentru o sumă echivalentă unui dolar american, o persoană trebuie să colecteze nu mai puţin de 400 sticle. Alte materiale reciclabile – plasticul sau cartonul – se dovedesc şi mai puţin „profitabile” la Chişinău, în lipsa unui sistem funcţional de reclicare a deşeurilor[67].Într-o discuţie pe care am avut-o cu cîteva persoane fără adăpost într-o colonie de PAFA la marginea unui parc din Chişinău, aceştia ţineau să mă asigure, în mod repetat, că ei muncesc pentru a-şi face un ban de pîine, nu stau degeaba: –  Noi muncim. –  Da, muncim, strîngem metal uzat, carton, mai ajutăm pe cineva. Poate unuia îi trebuie ajutor la vreun lucru. Ne plătesc vreo 100 de lei. –  Nu demult am curăţat o grămadă e-nor-mă [o-grom-nei-şuiu]de gunoi, pentru 50 lei. Nu furăm.–  Dacă nu avem de mîncare, mergem la tomberon şi găsim. Sau oamenii ne dau. Ei ne ştiu şi cînd ne văd ne dau de fiecare dată. –  Iaca eu sînt un calic, dar mă duc şi lucrez. –  Ieri am fost şi am dus o grămadă de gunoi de la „Viitorul”. O femeie ne-a dat drumul şi am dus gunoiul. Ne-a dat 50 lei. Ne-am dus şi am mîncat. Şi gata. Asta-i. E greu. Mai sînt probleme, supărări... Dar ne ţinem. Ne ţinem unul de altul pentru că noi aici sîntem ca o familie şi stăm într-o barcă. Acest discurs autolegitimator ( „Noi muncim, nu furăm.”) se întîlneşte în diverse forme şi în cazul altor practici de subzistenţă, considerate altminteri reprobabile, cum ar fi cerşitul: „Ce să fac? Să fur? Trebuie să trăim şi noi cumva?”. Denegarea inocupării în aceste mărturii vine în consens cu o „etică a muncii”, edificată în epoca sovietică prin mijloace culturale şi legale, şi consolidată în perioada „tranziţiei”, prin diverse forme de constrîngere asupra celor care se eschivau de la „procesul de producţie” [68]. În acest discurs, persoana fără adăpost, aflată în spaţiul deontologic delimitat de cele două constrîngeri normative, una prescriptivă, cea de a munci, şi alta proscriptivă, aceea de a nu fura, se vede forţată în fapt de a alege o „cale de mijloc”, în situaţia în care îi este refuzat de fapt dreptul de a munci onest. Din această perspectivă morală, orice ocupaţie care nu încalcă direct codul legal, deşi ar putea contrazice anumite norme sociale, devine din capul locului acceptabilă şi chiar valorizată pozitiv ca o muncă între altele.Constrîngerea normativă de a munci apasă vizibil asupra conştiinţelor persoanelor care, dintr-un motiv sau altul, sînt respinse către marginile „pieţei muncii”. Această constrîngere etică este percepută cu atît mai intens de către bărbaţii de vîrstă activă, asupra cărora societatea îşi îndreaptă aşteptările cele mai mari în această privinţă, aşteptări asociate cu rolul de întreţinător de bază al familiei atribuit tradiţional bărbaţilor[69]. De unde şi insistenţa persoanelor de această categorie, în convorbirile cu mine, asupra activităţii de „muncă” pe care o întreprind şi a calificativului de „muncitor” pe care şi-l asumă, negînd orice activitate criminală („noi nu furăm”) şi, eventual, eticheta de „beţiv” („Noi nu sîntem beţivi, noi sîntem muncitori!”[70]). Chiar şi atunci cînd unii subiecţi cu care am discutat erau vizibil marcaţi de vreo afecţiune cronică sau dizabilitate, aceştia ţineau să-şi afişeze implicarea într-o activitate calificabilă drept „muncă” sau cel puţin îşi exprimau dorinţa de a munci, în ciuda obstacolelor evidente.„Iaca eu sînt un calic, dar mă duc şi lucrez.”[71]„Dă-mi mie să lucrez. Dă-mi să lucrez, că eu îs băiet de la ţară şi pot să muncesc. Mi-am luat bastonul ca să merg pe drum. Dar pot să muncesc. Şi mie îmi trebuie de lucru. Măcar... mult, puţin, nu importă. Măcar să am ocupaţie.”[72]Într-o convorbire neînregistrată, directorul Centrului-adăpost îşi expunea un punct de vedere, pe care  şi alţi profesionişti din domeniu (asistenţi sociali, funcţionari, actuali sau foşti poliţişti) îl împărtăşesc în mare măsură. Potrivit acestuia, cetăţenii trebuie să aibă drepturi, dar şi obligaţii. În democraţie, munca este considerată un drept. Aceasta ar trebui însă să fie o obligaţie, în aşa fel încît cei care refuză să muncească, „boschetarii” în primul rînd, să fie forţaţi să o facă, sub constrîngere penală. Potrivit acestui punct de vedere, sistemul de protecţie socială destinat persoanelor vulnerabile nu face decît să încurajeze lenevia. Această poziţie consună cu sistemul normativ instituit în epoca sovietică, care condamna cu privaţiune de libertate pînă la 3 ani orice „eschivare voluntară şi răuvoitoare” de la o activitate productivă şi în care protecţia socială era distribuită în mare măsură în funcţie de cantitatea de muncă prestată[73]. „Cu ruşii era mai bine de trăit. Vă spun sincer.”  În mod aparent paradoxal, dar şi mai multe persoane fără adăpost cu care am vorbit şi-au exprimat regretul pentru dispariţia sistemului sovietic, e adevărat nu după măsurile represive aplicate „vagabonzilor” şi altor marginali (sub care categorie ar fi intrat aceştia cu statutul pe care îl au azi), ci pentru sistemul de protecţie a muncii şi a drepturilor sociale, mult mai bine asigurat, cel puţin în opinia lor, în epoca precedentă. O femeie, care în epoca sovietică tîrzie a lucrat educatoare, apoi directoare de grădiniţă şi care după 1990 şi-a pierdut lucrul, fiind nevoită să practice comerţ informal cu mărfuri transportate din ţările vecine, îşi aminteşte cu mult regret de epoca sovietică, anume în contextul siguranţei locului de muncă şi al relaţiilor sociale şi interetnice, percepute ca fiind mai armonioase în acea epocă, acestea deteriorîndu-se profund îndată după căderea URSS, din punctul ei de vedere:„Ştiţi, eu eram destul de matură cînd a murit Brejnev, dar [îmi aduc aminte că] lumea a suferit. Pentru că aprovizionarea cu produse era foarte bună în acea perioadă. În timpul vieţii lui Brejnev, în magazine erau practic toate produsele. Relaţii tensionate, cum sînt acum, atunci nu erau. Toţi oamenii trăiau normal. Toţi oamenii lucrau. Dacă azi avem un şomaj atît de mare, păi atunci toată lumea lucra. Şi eu şi toată lumea lucra.”[74]Cîţiva subiecţi îşi amintesc de serviciul relativ uşor pe care l-au avut în epoca sovietică, din contul responsabilităţilor reduse, şi totodată de sentimentul de siguranţă şi stabilitate pe care acest lucru le procura în ziua de mîine. Din 1974 pînă în 1991, Marina a lucrat în calitate de tehniciană la studioul Moldova-Film. „Фильмы дерьмо ставили... Но работали с интересом...” [Filme făceam de rahat, dar lucram cu interes.] – spune ea, cu ironie. Avea un salariu de 80 de ruble, dar zice că-i ajungea perfect. Cum a trăit în epoca sovietică? „Золотые времена... У нас действительно был коммунизм, а мы не знали” [„Vremuri de aur... La noi chiar era comunism, iar noi nu ne dădeam seama.] – îmi zice Marina însufleţită. La magazinul de la colţ erau şapte feluri de salam... Iar caşcavaluri, nici vorbă, erau de tot felul, ieftine şi mult mai bune decît cele de acum. După ce a venit Gorbaciov la putere, totul s-a schimbat parcă, inclusiv şi pe plan mental: „Психология изменилась у людей» [Psihologia oamenilor s-a schimbat][75].Leonid, care a lucrat în epoca sovietică tîrzie în calitate de şofer de camion la o întreprindere de construcţii, îşi aduce aminte de normele morale duble care convieţuiau armonios în acele vremuri, în ciuda contradicţiei lor aparente, într-o confluenţă între regulile scrise şi cele nescrise, între oficial şi oficios:„Cu ruşii era mai bine de trăit. Vă spun sincer. Avea zarplată [salariu] omul stabil. Avea avans, avea polucika[salariul de bază][76]. Era nevoie de forță de muncă. Da acuma cui trebuiești? Şi de furat [se] fura. Toţi furau pe atunci... Mîncam, furam, beam, dacă și era de unde. Era vreme ușoară. (...) Principalul era ca planul să fie îndeplinit, la buhgalterie [contabilitate]. Aşa ne spunea şeful: „Beţi, mîncaţi, furaţi, dar să văd că-mi aduceţi planul la buhgalterie, la dispecerskaia[dispecerat]”. Aşa era sistema atuncea. Tare era viaţa interesantă înainte, tare era bine cu rușii. Nu faci nică cu perestroikaasta, cu Evropa. Ia să vedeţi dacă n-o să fie un tărăboi, un război dintre America şi Rusia. Să mă ţineţi minte!”[77]Experienţa de viaţă şi de lucru din epoca sovietică este cu atît mai idealizată de către aceste persoane cu cît vicisitudinile sociale şi economice care au urmat îndată după căderea URSS au fost resimţite mai tare. Persoanele de limbă rusă s-au simţit şi mai afectate de schimbarea politică majoră intervenită după destrămarea URSS şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, în urma tensiunilor interetnice, după cum îşi explică ele retrospectiv, şi mai ales din motivul handicapului lingvistic pe care n-au fost în stare să-l recupereze îndată după schimbarea politicilor lingvistice începînd cu august 1989 şi mai ales după independenţa R. Moldova din august 1991, cînd cunoaşterea limbii române (sau „moldoveneşti”, cum a fost numită oficial) a devenit o condiţie pentru angajarea sau menţinerea în post a angajaţilor în anumite domenii publice. Toate cele 6 persoane vîrstnice de limbă rusă cu care am discutat[78] au mărturisit asemenea sentimente de „nostalgie” faţă de epoca sovietică şi resentimente faţă de perioada care a urmat, justificate inclusiv – şi mai ales – din motive de politică lingvistică şi naţională.   O traiectorie profesională fărîmiţată      Poveştile de viaţă ale mai multor persoane cu care am vorbit arată o traiectorie profesională fragmentată, discontinuă, fărîmiţată, în urma crizelor prin care a trecut economia Republicii Moldova după 1990 (manifestată, între altele, prin închiderea fostelor întreprinderi sovietice, concedierea masivă a angajaţilor şi prin plata neregulată a salariilor în instituţiile publice). Această carieră profesională discontinuă nu a făcut decît, pentru mulţi dintre aceşti oameni aflaţi în căutarea unei surse de subzistenţă, îmbrăţişînd la nevoie munci ocazionale, nesigure, necalificate, să le fragilizeze şi mai mult statutul lor social şi profesional. Capacităţile de adaptare la o economie de piaţă, care s-a prăbuşit ca o calamitate peste o populaţie nepregătită, au fost şi mai mici în cazul persoanelor care, în anii 1990, treceau de cumpăna de vîrstă de 50 de ani (circa ¼ din populaţie şi mai mult de 1/3 din eşantionul nostru de PAFA[79]). Un incident în plan personal / familial, o îmbolnăvire cronică sau un traumatism au precipitat acest proces de lunecare în straturile de jos ale sărăciei. Trebuie de asemenea amintită soarta celor 21% din eşantionul nostru care au cunoscut o experienţă de detenţie, experienţă care le-a întrerupt sau modificat brutal parcursul socio-profesional. Diminuarea aptitudinilor profesionale pe perioada detenţiei este agravată, în cazul acestora, de handicapul stigmatului de foşti deţinuţi.  Precarizarea şi pierderea siguranţei în activitatea de muncă a fost pe larg împărtăşită de o populaţie foarte numeroasă care, către sfîrşitul anilor 1990, a căzut sub limita sărăciei absolute şi a sărăciei extreme[80]. O parte importantă din persoanele fără adăpost din R. Moldova (cu o parte mică dintre care am discutat eu însumi) au apărut din această masă sărăcită de oameni – perdanţi ai tranziţiei post-socialiste. Persoanele fără adăpost au căzut cel mai jos pe această pantă a mobilităţii descendente, pe care au lunecat atîţia oameni în această epocă prelungită de criză. Este de remarcat, în acest context, că cei mai mulţi oameni pauperizaţi în anii tranziţiei nu au fost neapărat şomeri, ci angajaţi, deseori cu acte în regulă[81]. O diferenţă notabilă care iese în evidenţă între săracii angajaţi şi subiecţii PAFA despre care este vorba în acest text este că primii au de regulă o locuinţă, pe cînd cei din urmă şi-au pierdut şi acest „capital”. În lipsa unei locuinţe, angajarea la un serviciu ar putea cu greu contribui la „reabilitarea” vreunei persoane fără adăpost şi la (re)integrarea acesteia în societate. Munca grea, precară, nesigură, discontinuă, prost plătită, necalificată, alienantă, în ruptură brutală cu pregătirea profesională a persoanelor..., la care persoanele fără adăpost au acces în mod normal, nu face decît să le prelungească cercul vicios al precarităţii şi al excluziunii în care au nimerit fără voie, într-un context de criză sistemică. Statutul social precar dă acces la un loc de muncă precar, care la rîndul său consolidează precaritatea statutului social... Pentru a ieşi din acest cerc vicios, este nevoie de un efort dublu şi de o perseverenţă, pe care cele mai multe persoane din acest grup pe care le-am cunoscut nu le au, în lipsa unor capitaluri sociale, culturale şi economice (locuinţă, suport social, un minim venit), care par „de la sine înţeles” pentru cei mai mulţi dintre noi. În situaţia în care angajarea în acest soi de muncă precară nu este suficientă pentru a îmbunătăţi condiţia economică şi a ridica statutul social al persoanelor fără adăpost, pentru mulţi oameni aflaţi într-o asemenea situaţie există tentaţia cedării efortului mai mic al strategiilor de subzistenţă de toate felurile. Consumul de alcool poate fi o asemenea tactică de supravieţuire. Aproape o jumătate din persoanele cu care am discutat, în special bărbaţii, au probleme de alcoolism evoluat în diverse stadii. Unele studii aplicate persoanelor fără adăpost arată că, într-o jumătate din cazuri, persoanele au suferit de alcoolism înainte de a deveni PAFA. În celelalte jumătate din cazuri, dependenţa de alcool a apărut mai tîrziu, după cronicizarea statutului de persoană fără adăpost. Aşa sau altfel, dependenţa de alcool devine un obstacol puternic în calea angajării şi integrării sociale a persoanei şi face cu atît mai dificilă spargerea cercului vicios al precarităţii şi excluziunii despre am vorbit. Este oare posibilă ieşirea din cercul vicios al precarităţii şi excluziunii?Situaţia nu este cu totul disperată pentru persoanele care îşi găsesc suficiente resurse şi destulă motivaţie de a depăşi acest impas existenţial, iar angajaţii instituţiilor publice  şi cele asociative de asistenţă socială ar putea oferi un anumit suport în acest sens. Pentru a ilustra dificultăţile şi totodată posibilităţile – fragile – de (re)integrare socială prin angajare în cîmpul muncii ale unei persoane devenită PAFA, voi descrie pe scurt în cele ce urmează cazul lui Valentin. Valentin provine dintr-o familie monoparentală. Mama l-a dat la o şcoală internat în momentul în care n-a mai putut avea grijă de el, iar apoi, potrivit lui, s-a dezis de el. La absolvirea internatului a fost descumpănit de lumea „de afară”, nu a ştiut cum să-şi găsească un rost şi, tentat de un cîştig uşor, a ajuns la închisoare. La expirarea detenţiei află că nu poate dispune nici de locuinţa mamei, vîndută între timp de rude şi, astfel, ajunge „în stradă”. Centrul pentru persoane fără adăpost din oraş îi dă o şansă, oferindu-i posibilitate de cazare şi, după un timp, un loc de muncă la bucătărie. La ultima mea discuţie cu el, Valentin se arăta totuşi pesimist în legătură cu soarta lui de mai departe. Îmi spunea că el şi aşa oameni ca el nu au nicio şansă în viitor să trăiască normal. De ce? Pentru că aşa e sistemul. Ce să mai spui de alţii care trăiesc în condiţii mult mai rele, dacă el, care e angajat şi are de bine de rău salariu, nu are nicio şansă să-şi găsească un lucru ca lumea, o casă, o familie? – se întreabă Valentin retoric... Îmi spune că lucrează doar 4 ore pe zi – două ore dimineaţa şi două seara, dar pentru aceste 4 ore, el trebuie să se odihnească tot restul zilei. Pentru că altfel nu rezistă! Pentru a „rezista”, Valentin consumă cu apă o doză mare de tinctură de valeriană după sau uneori înaintea orelor de lucru. Totuşi, din spusele angajatelor instituţiei, Valentin nu bea „picătură” de alcool. Zice că nu ar putea lucra şi în altă parte, atît timp cît peste tot salariile sînt foarte mici, iar pentru chirie trebuie să plăteşti cam toţi banii pe care îi munceşti. Locuieşte la centru şi e într-un fel mulţumit pentru că nu trebuie să plătească chirie, dar nu mai poate să trăiască cu 1300 lei pe lună, cît primeşte curat (echivalentul a 95 dolari SUA la data convorbirii). E nemulţumit pentru că e încă tînăr, dar nu are prietenă („ce fată s-ar uita la un amărît ca mine, care locuieşte şi lucrează într-un centru pentru boschetari?”). De la o angajată a Centrului am auzit mai tîrziu că Valentin a început să lucreze de la o vreme ca hamal la piaţă pentru a cîştiga un ban în plus şi a-şi face permis de conducere. Scopul său este să-şi facă permis şi să se angajeze ca şofer (taximetrist sau altceva). A urmat conştiincios toate orele de instruire, a învăţat să conducă maşina, dar îşi face griji că nu va lua permisul, pentru că nu are bani pentru plata informală care se cere de regulă pentru absolvirea cu succes a instruirii şi a obţine permisul. După ce îşi va „face rost” de permisul de conducere, speră să lucreze ceea ce îşi doreşte. Pînă atunci, nu îndrăzneşte să se îndepărteze de instituţia, care încă îi dă un pat şi un loc de lucru, de bine, de rău[82].  Aşa cum o spune chiar el, Valentin nu e în situaţia cea mai critică, dar se simte în mod vizibil mult mai frustrat decît alţii într-o condiţie mult mai rea decît el. Poate pentru că e bărbat tînăr, sănătos, în forţă şi are anumite exigenţe de la viaţă, vrea să-şi facă un trai acceptabil, cu familie, loc de muncă suficient şi o locuinţă. Dar în condiţiile situaţiei economice din Moldova, acestea îi par uneori un vis irealizabil şi, din acest motiv, se simte periodic copleşit şi deznădăjduit. E un exemplu „clasic” de „deprivare relativă”, care este reversul unei dorinţe de reuşită, în ciuda resurselor limitate. Nu ştim continuarea poveştii lui Valentin. Putem doar spera că va obţine ce-şi doreşte. În loc de concluzieDin păcate, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei din R. Moldova nu a elaborat şi cu atît mai puţin nu a aplicat nicio strategie de sprijn şi integrare a persoanelor fără adăpost, dincolo de crearea unui centru-adăpost la Chişinău şi a altuia la Bălţi, în mod evident insuficiente sub aspectul capacităţii numerice de cazare, dar şi al resurselor de asistenţă pe termen mediu şi lung. Nu există niciun program de asistenţă a persoanelor vulnerabile pentru redobîndirea actelor de identitate, deşi aceasta este poate cea mai gravă problemă cu care se confruntă persoanele fără adăpost în RM (şi în regiune). La fel, nu s-a întreprins nicio iniţiativă legală de protecţie a drepturilor persoanelor vulnerabile, inclusiv PAFA, în locurile de muncă din sectorul formal şi mai ales în cel informal. Persoanele fără acte sînt cu totul excluse din orice formă de evidenţă a activităţii de muncă. În această situaţie de incertitudine legală, forţa de muncă vulnerabilă (inclusiv cea a persoanelor fără adăpost) este absorbită doar de sectorul informal, cu riscurile inerente de abuzuri şi accidente de lucru, în contextul lipsei aproape depline de protecţie socială la care acestea se expun în imediat şi pe termen lung (prin lipsa contribuţiilor la asigurare sociale şi la fondul de pensii).În ciuda imaginii pe care o au de persoane „leneşe” şi „nemuncitoare”, de „întreţinuţi” ai sistemului de protecţie socială al statului, plătit din banii contribuabililor, cea mai mare parte din persoanele fără adăpost din Republica Moldova muncesc sau doresc să muncească şi doar o parte foarte mică dintre ei „profită” de sistemul de stat de protecţie socială. Dimpotrivă, statul face foarte puţin pentru facilitarea accesului acestor persoane la angajare în sectorul formal şi nu protejează deloc drepturile acelor angajaţi în sectorul informal sau angajaţi informal în sectorul formal, singurele forme de angajare accesibile persoanelor fără adăpost, fără acte de identitate (adică pentru mai mult de jumătate dintre ei) sau fără viză de reşedinţă. Profilul profesional al persoanelor fără adăpost, coroborat cu studiile acestora şi comparat cu cel al populaţiei urbane generale, arată că cele mai multe dintre persoanele fără adăpost de azi au suferit o diminuare drastică a statutului social (prin mobilitate socială descendentă), în urma procesului masiv de pauperizare din anii 1990 şi în contextul slăbirii şi coruperii sistemului de protecţie socială şi a drepturilor muncii. Mulţi dintre cei care încearcă sau au încercat să se angajeze în mod informal au fost supuşi unor forme diverse de abuz, în principal neplata salariului sau plata unei remuneraţii inferioare celei convenite. Angajate informal în domenii de muncă grele (ca hamali sau în construcţii), aceste persoane sînt totodată expuse unor riscuri de accidente, faţă de care ele se dovedesc şi mai vulnerabile în situaţia în care cei mai mulţi dintre ei nu au poliţă de asigurare medicală. În condiţiile acestei vulnerabilităţi în piaţa muncii, fiind respinse de sectorul formal, multe persoane fără adăpost se retrag într-o economie „de umbră”, practicînd îndeletniciri refuzate de cei mai mulţi cetăţeni ordinari. Aceste munci precare şi prost plătite nu fac decît să perpetueze statutul precar şi vulnerabil al persoanelor fără adăpost.     Precaritatea angajaţilor din sectorul informal, şi în speţă a celor mai vulnerabili  dintre ei – persoanele fără adăpost, este agravată în contextul unei pieţe a muncii instituită în anii 1990, odată cu dezintegrarea vechiului sistem de muncă şi protecţie socială – o piaţă „dereglementată”, abandonată intereselor private, într-o epocă de tranziţie prelungită spre economie de piaţă, afirmată încă de la răsăritul ei prin privatizări frauduloase, corupţie endemică, conflicte de interese, trafic de influenţă şi diverse forme de monopol prin cumularea capitalului economic şi a celui politic; o epocă în care peştele mare îl mănîncă pe cel mai mic, iar proaspeţii agenţi economici devin pradă „rechinilor” informali şi instituţionali („krîşa”, racket, poliţia etc.). La capătul lanţului acestui circuit evoluţionist stă persoana fără adăpost, fără resurse şi fără capitaluri de orice fel, dar cu lipsuri şi deficienţe (probleme de sănătate cronice, adicţie, deficit de imagine / status etc.). Slăbirea pînă la dispariţie a mecanismelor de protecţie a angajaţilor şi a şomerilor (căutătorilor de posturi de muncă), în urma suspendării oricărei forme de control asupra respectării drepturilor angajaţilor în sectorul informal (sindicatele, „capturate” de către marele monopoluri oligarhice, au o capacitate de influenţă nulă asupra decidenţilor), îi face vulnerabili pe toţi actorii implicaţi în acest sistem, de la angajator la angajat, dar cu atît mai mult pe cei aflaţi la baza lui – muncitorii pauperizaţi, această „armată de rezervă” a noii economii piaţă, în care statul a devenit parte integrantă a unui sistem corupt şi injust.  [1]Vezi Petru Negură, „De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?”, februarie 2015, PATZFORMA.MD. URL: http://www.platzforma.md/?p=34779[2]A se vedea în acest sens, Christopher Jencks (1994). The homeless. Cambridge, Massachusets, Londra: Harvard University Press, p. 10.[3]Despre PAFA ca fenomen „total”, s-a mai vorbit în literatura de specialitate. Vezi, de exemplu, la Jencks (1994), o discuţie despre definiţia fenomenului persoanelor fără adăpost,  pp. 3-7. Şi Kim Hopper (2003). Reckoning with Homelessness. Ithaca & New York: Cornell University Press, mai ales pp. 22-23. Pentru contextul est-european şi post-sovietic, a s vedea Svetlana Stephenson (2006). Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia. Hampshire & Burlington: Ashgate Publ., pp. 4-5 şi 9-10.[4]În particular, am făcut inteviuri cu angajaţi de rang managerial şi asistenţi sociali de la patru organizaţii de profil din municipiul Chişinău: o ONG de prevenire a răspîndirii HIV/SIDA şi TBC în rîndul PAFA şi a persoanelor social vulnerabile, o asociaţie de asistenţă şi protecţie a PAFA, o asociaţie religioasă ortodoxă de asistenţă a PAFA şi persoanelor sărace din oraş (coordonatori ai unei cantine sociale mobile, între alte proiecte sociale) şi, în sfîrşit, un Centru de orientare şi găzduire pentru PAFA. În mod special, am avut privilegiul de a petrece mai mult timp în acest din urmă Centru, unde am fost primit de fiecare dată cu multă bunăvoinţă, perioadă în care am putut surprinde fragmente din rutina cotidiană a instituţiei în rîndul personalului, al beneficiarilor şi al relaţiilor dintre aceştia.          [5]A se vedea de asemenea în anexă categoriile după care a fost creată această bază de date. Posibilele erori strecurate în aceste „anchete sociale” provin, în mare parte, din faptul că ele sînt completate în baza declaraţiilor personale ale subiecţilor, iar informaţiile respective nu sînt de regulă verificate de către asistentul social.  [6]Svetlana Stephenson (2006) şi Tova Höjdestrand (2009) Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia. Ithaka and London: Cornell Univ. Press.[7]Interviu cu Veaceslav Cuciurca, directorul asociaţiei „Protecţia socială a persoanelor fără adăpost” din Chişinău, octombrie 2015.  [8]Potrivit datelor recensămîntului din 2004, în raportul de sinteză „Cu privire la totalurile Recensămîntului populaţiei din 2004. Condiţiile de locuit ale populaţiei”, „[î]n 2004 din totalul gospodăriilor casnice 2,4% locuiau în încăperi închiriate la alte persoane. În mediul urban ponderea a astfel de gospodării era de 4,3%, iar în mediul rural de 1,2%. // În cămine şi cămine de tip familial locuiau, respectiv, 1,8% şi 1,7% din gospodăriile casnice, în majoritate (95,6%) fiind din mediul urban.” Sursa: BNS (URL: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=2364). Dar aceste date nu spun nimic în mod special despre persoane fără adăpost după definiţia general admisă a acestui termen (vezi introducerea acestui articol). [9]Cf. Statistica Moldovei, Notă informativă, p. 2. URL: http://www.statistica.md/public/files/Recensamint/Recensamint_pop_2014/Nota_informativa_Preliminare_Recensamint_2014.pdf[10]Jencks (1994), pp. 8-20. [11]Potrivit lui Veaceslav Cuciurca, preşedintele asociaţiei „Protecţia persoanelor fără adăpost”, această conştientizare a fost grăbită de activitatea asociaţiei care a pornit o campanie de sensibilizare a opiniei publice în privinţa PAFA. [12]James C. Scott (1985). Weapons of the Weak. Everyday Forms of Peasant Resistance. Yale University Press, New Haven & London.[13]O expresie atribuită participanţilor la protestele de la sfîrşitul anilor 1980 şi care ar fi o îndemnare a persoanelor rusofone de a părăsi R. Moldova şi a se întoarce la baştină. În acest caz, este vorba de o litotă pentru a desemna valul de politici „naţionaliste” adoptate începînd cu sfîrşitul anilor 1980, percepute de ruşi ca fiind ostile minorităţii rusofone. [14]De fapt, este vorba de Direcţia generală locativ-comunală şi amenajare din cadrul Primăriei munincipiului.[15]Citez: „Aceste ambiguităţi, redundanţe şi deficienţe le amintesc pe cele pe care doctorul Franz Kuhn le atribuie unei enciclopedii chinezeşti, intitulate Prăvălie cerească de cunoştinţe binefăcătoare. În străvechile-i pagini stă scris că animalele se împart în (a) aparţinătoare Împăratului, (b) îmbălsămate, (c) îmblînzite, (d) purcei de lapte, (e) sirene, (f) fabuloase, (g) cîini în libertate, (h) incluse în această clasificare, (i) care ţopăie ca smintitele, (j) nenumărate, (k) desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă, (l) etcaetera, (m) care abia au spart ulciorul, (n) care de la distanţă par muşte.” Jorge Luis Borges, „Limba analitică a lui John Wilkins”, în „Alte investigări”, în Opere 3, Bucureşti, 2000. p. 247.[16]În SUA, de exemplu, în 2013, raportul de gen în rîndul populaţiei PAFA era de 63,4% vs. 36,6%. Claudia D. Solari et al.The 2013 Annual Homeless Assessment Report (AHAR) to Congress, Part 2: Estimates of Homeless in the Unites States. The US Department of Housing and Human Development. October 2014.   [17]Această proporţie de gen este analogă cu cea a populaţiei generale a persoanelor deţinute în RM: Astfel, “[l]a începutul anului 2012 în penitenciarele din ţară îşi ispăşeau pedeapsa 5012 deţinuţi, din care 412 femei (8,2%). BNS, “Nivelul infracţionalităţii în Republica Moldova în anul 2012”. URL: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4003[18]Astfel, potrivit mai multor specialişti în chestiunea persoanelor fără adăpost, PAFA de gen feminin ar fi în general mai puţin vizibile în public, ele locuind de regulă la prieteni, iubiţi, rude, ceea ce le face dependente faţă de proprietarii locuinţelor respective. Elvira Loibl, Marlene Schagerl, „Gender-Sensitive Housing First (Women-Oriented Housing First)”, in Homeless in Europe, Autumn 2014, Magazine of FEANTSA, p. 8. Vezi şi Uta Enders-Dragässer, „Women and Homelessness in Germany”, in Homeless in Europe, Spring 2010, p. 12. A se vedea de asemenea şi Cramer, H. 2005. Informal and Gendered Practices in a Homeless Persons Unit. Housing Studies 20(5): 737–51; Anastasiya Riabchuk, 2012, 'Homeless Men and the Crisis of Masculinity in Contemporary Ukraine'. in O Hankivsky & A Salnykova (eds), Gender, Politics and Society in Ukraine. Toronto University Press, Toronto, pp. 204-221. [19]Misiunea Socială „Diaconia” a Mitropoliei Basarabiei în Republica Moldova. [20]Astfel, printre beneficiarii Centrului care nu au acte (48,5% dintre toţi beneficiarii Centrului), 39,3% sînt femei şi 51,6% - bărbaţi (pentru cca 10% această informaţie lipseşte). 8,6% dintre subiecţii femei şi 25,1% dintre bărbaţi au avut experienţa detenţiei într-o instituţie penitenciară. În privinţa alcoolismului dispun deocamdată doar de date în baza eşantionului de respondenţi cu care am realizat interviuri: dintre cele 8 femei intervievate, doar una manifesta anumite simptome de alcoolism cronic (iar două manifestau posibil anumite semne de alcoolism moderat), în timp ce printre cei 20 de subiecţi bărbaţi intervievaţi, opt sufereau de simtome vizibile de alcoolism cronic şi 6 de semne posibile de alcoolism moderat. Această proporţie este analogă cu cea a incidenţei alcoolismului în rîndurile populaţiei generale a R. Moldova, bărbaţi şi femei. Potrivit datelor Ministerului Sănătăţii din RM, dintre toţi bolnavii de alocolism, 11,7% erau femei în 2014 în mun. Chişinău şi de 15,1% din totalul bolnavilor de alcoolism din republică. Cf. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din R. Moldova. „Morbiditatea populaţiei prin maladii specifice”, Chişinău, 2015, p. 15.  [21]În Republica Moldova, femeile au o durată de viaţă medie cu 7,8 ani mai ridicată decît cea a bărbaţilor. În special la categoria de vîrstă de 60 ani, bărbaţii şi femeile au o speranţă de viaţă de respectiv 16,47 şi 21,5 ani. BNS: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&idc=168&id=4150 [22]Biroul Naţional de Statistică din R. Moldova, Populaţia Republicii Moldova pe vîrste şi sexe, în profil territorial la 1 ianuarie 2011. Culegere statistică, Chişinău, 2011, p. 9.[23]„Cele mai vulnerabile sunt gospodăriile casnice conduse de persoanele în vârstă de 65 ani și peste. Rata sărăciei la această categorie este de 14,8% - nivel care este de 3,5 ori mai mare decât la gospodăriile conduse de persoane sub 30 de ani și de 1,6 ori mai mare decât la gospodăriile conduse de persoane în vârsta de 30-39 ani.” Ministerul Economiei din R. Moldova, „Notă informativă. Sărăcia în Republica Moldova 2014”, Chişinău, iunie 2015.[24]După datele BNS (populaţia RM, de 15 ani şi mai mult, în total pe RM şi în mediu urban, în 2014), comparate  cu informaţiile deduse din baza de date din această cercetare. [25]Datele privind studiile medii generale şi studiile gimnaziale / generale obligatorii par disproporţionate faţă de media pe ţară şi în mediul urban (proproţia primelor pare prea mare (47,52%), iar a celor gimnaziale / generale obligatorii prea mică (4,13%)). Aceste categorii ar putea prost înţelese (de ex., pentru prima categorie, să se înţeleagă şi studiile medii generale incomplete) sau confundate de beneficiari, în momentul completării „anchetei sociale”. Prin urmare, cred că acestea ar trebui citite cu prudenţă sau interpretate cumulat. [26]A se vedea despre acest aspect, Petru Negură, „Republica Moldova la un sfert de veac de tranziţie: între un comunism ratat şi un capitalism neînceput?” (I parte şi a II parte), în www.PLATZFORMA.md.[27]Iar proporţia lor ar putea chiar puţin mai ridicată din contul celor 7,72% de informaţii lipsă în acest sens. [28]Biroul Naţional de Statistică din R. Moldova, Educaţia în Republica Moldova. Publicaţie statistică. 2013/2014, Chişinău 2014: „Structura instituţiilor de învăţămînt de zi, pe tipuri”, p. 46.[29]Apud Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale și Familiei, USAID, Buletin Informativ. Protecţie socială. Familie puternică – stat prosper, nr. 4/mai 2011, p. 6.)[30]Manuela Sofia Stănculescu, Monica Marin, Analiza situaţiei copiilor vulnerabili, exluşi, discrimnaţi din Moldova, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF), Noiembrie 2011. Apud: Fundaţia pentru Cercetare Economică și Socială – CASE Moldova, UNICEF, REPORT on evaluating the cost of non-action in the implementation of the National Strategy Action Plan on Reforming the Residential Child Care System for the years of 2007-2012, 2010, p. 50.  [31]Evghenii, 28 ani, interviu, în rusă, în Centru, în 2013.  [32]Gheorghe, 38 ani, interviu, în română, în afara Centrului, august 2015.  [33]Mihail, 52 ani, interviu, în rusă, în Centru, în 2014. [34]Potrivit unor date, în R. Moldova anual îşi ispăşesc pedeapsa în instituţiile penitenciare între 6840 în 2004 şi 5760 în 2014. BNS, „Detinuţi în instituţiile penitenciare pentru maturi după termenul de ispăşire a pedepsei şi ani”: http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/12%20JUS/JUS03/JUS03.asp. La 1 octombrie 2015, în penitenciare erau 5306 deţinuţi. Pe lîngă aceştia, în izolatoare de urmărire penală erau internate 2507 persoane. Ministerul Justiţiei – Departamentul Instituţiilor Penitenciare, „Informaţia privind numărul deținuților aflați în penitenciarele Republicii Moldova la 01 octombrie 2015”. URL: http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica. În jur de 2000 de deţinuţi sînt eliberaţi anual din penitenciare. Dorina Ardeleanu (coord.), Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Raport de monitorizare şi evaluare a activităţii realizate în cadrul Proiectului „Consolidarea societăţii civile în Moldova. Grupuri marginalizate. Reintegrarea socială a ex-deţinuţilor”, implementat de Institutul de Reforme Penale cu suportul financiar Sida şi FSM, Chişinău, 2009, p. 7. Numărul deţinuţilor la 100.000 locuitori din RM variază între 192 în 2004 şi 160 în 2014. BNS, „Deţinuţi în instituţiile penitenciare după grupe de vîrstă, indicatori, sexe şi ani”. [35]Vezi, de exemplu, Polina Cupcea, „Detenţia de după închisoare”, în Ziarul de Gardă, nr. 426, 13 iunie 2013. URL: http://www.zdg.md/editia-print/social/detentia-de-dupa-inchisoare [36]Astfel, potrivit unui sondaj comandat de Centrul de Justiţie Comunitară din Chişinău (Sondaj ,,Atitudinea populaţiei faţă de persoanele liberate din detenţie”, realizat în februarie 2009), „26,23 % dintre respondenţi sunt categoric împotrivă să ofere adăpost, hrană, protecţie sau înţelegere deţinuţilor, 56,56 % condiţionează acordarea ajutorului în funcţie de personalitatea ex-condamnatului şi doar 14,75 % sunt de acord să ofere necondiţionat ajutor celor liberaţi din locurile de detenţie”. La fel, „la auzul cuvîntului „deţinut”, 67% au exprimat un sentiment de precauţie sau teamă, 20% - niciun sentiment şi doar 11% - alte variante de răspuns. Cf. Reintegrarea persoanelor liberate din detenţie, p. 9. [37]Reintegrarea persoanelor liberate din detenţie, p. 7. [38]Evghenii, 32 ani, intervievat în rusă în afara Centrului, în august 2015.[39]„Nici casă, nici curte, nici patrie, nici steag” (în rusă). [40]Veaceslav, 42 ani, interviu realizat în rusă la cantina socială din parcul Izvor, în august 2015.[41]Veaceslav, 70 ani, interviu realizat în limba rusă la Centru în septembrie 2015.[42]Nikolai, 62 ani, interviu realizat în rusă, la cantina mobilă din faţa fostului hotel Naţional, în august 2015.[43]Acesta este un nume convenţional, pentru a respecta confidenţialitatea informaţiei legate de această instituţie.[44]Amintim că o bază de date a fost creată în programul SPSS cu 586 dosare personale ce conţinîn în primul rînd „ancheta socială” – un chestionar biografic al beneficiarului Centrului, completat împreună cu un asistent social al Centrului. Informaţiile au fost anonimizate, apoi codificate şi analizate cu ajutorul SPSS.[45]Restul grupurilor de persoane inactive, prezente şi în acest eşantion, sînt după cum urmează: pensionarii, persoanele bolnave şi cu dizabilităţi, şi persoane aflate în „alte situaţii” (persoane care nu lucrează sau nu doresc să lucreze dintr-un anumit motiv). [46]Am comparat activităţile „intelectuale” din ancheta socială a Centrului cu cele, cumulate, din următoarele categorii conform Clasificatorului Ocupaţiilor din R. Moldova: „Conducători ai autoritatilor publice de toate nivelurile, conducatori si functionari superiori din unitatile economico-sociale si politice”, „Specialisti cu nivel superior de calificare” şi „Functionari administrativi”. [47]Acest procent ar putea desemna o ocupaţie profesonală „informală”, pe care respondentul nu a dorit să o declare sau lipsa oricărei ocupaţii profesionale, înţeleasă în sens tradiţional.[48]Mai exact, potrivit informaţiilor din „ancheta socială” a clienţilor Centrului: 48,5% - nu au acte; 39,7% - au acte; 1,7% au acte de tip sovietic; 10% nu au specificat. [49]De exemplu, potrivit unui sondaj realizat cu persoanele fără adăpost din Rusia, 67% nu aveau paşapoarte interne (acte de identitate). Alte studii au realizat estimări şi mai sumbre. Astfel, potrivit unui sondaj realizat la Moscova în iarna 2007-2008, 83,6% de PAFA nu aveau acte de identitate. Е.А. Коваленко. «Воронка бездомности и ограничение потенциальных возможностей», in Журнал исследований социальной политики, 8 (4), 2010. с. 529. Социальные и правовые аспекты проблемы бездомности в России. По материалам межрегионального исследования. СПб, 2007. [50]Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM). „Ajutor de şomaj”. URL: http://angajat.md/node/65 (adresă consultată în ianuarie 2016).[51]A se vedea pagina privind „Reconstituirea actelor de stare civilă” pe site-ul Serviciului de Stare Civilă din R. Moldova: http://www.starecivila.gov.md/ro/pages/dosare-reconstituirea(adresă web consultată în februarie 2016).[52]Persoanele care nu au posibilitatea de a fi înregistrate la domiciliu sau reşedinţă obţin buletinul de identitate la subdiviziunile IS „CRIS „Registru” sau la MDOC din raza locului de aflare, fără menţiunea respectivă. [Pct.24 modificat prin HG288 din 22.04.14, MO103/30.04.14 art.319] http://lex.justice.md/md/346754/[53]Despre introducerea sistemului de paşapoarte în URSS, vezi Golfo Alexopoulos (2003). Stalin’s Outcasts: Aliens, Citizens, and the Soviet State, 1926-1936. Ithaca and London: Cornell University Press. Despre paşapoarte şi viza de reşedinţă în RSSM şi RM, Igor Caşu, „Anularea vizelor de reşedinţă – propiska (15 octombrie 1991)”, Radio Europa Liberă, 17.10.2011. URL: http://www.europalibera.org/content/article/24361499.html(adresă web consultată în ianuarie 2014). La fel, în Rusia, în ciuda legislaţiei care interzice refuzul cererii de angajare a unui lucrător fără viză de reşedinţă, acest element în actul de identitate este cerut în mod constant la angajare, iar cazurile de refuz al cererilor de angajare ale persoanelor fără „propiska” sînt comune. Kovalenko, „Voronka bezdomnosti...”, p. 526-527. Despre felul în care viza de reşedinţă este un element central de excluziune PAFA în Rusia, vezi: Tova Höjdestrand (2009). Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia. Ithaka and London: Cornell University Press, p. 5-6, p. 20-26; Svetlana Stephenson (2006). Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia. Hampshire & Burlington: Ashgate Publisher, p. 6, 197.[54]Maria (pseudonim), asistentă socială în Centrul-adăpost.[55]Ana Popa, Adrian Lupuşor, Iulian Roşca, Kenichi Hirose, Miloslav Hetteš, Economia informală în Republica Moldova: o analiză cuprinzătoare, Expert-Grup, 2015, p. 13; vezi şi Ana Popa, Ocuparea informală în Republica Moldova: cauze, consecinţe şi modalităţi de combatere, Expert-Grup, 2012. [56]Folosim termenii de „sector formal” sau „sector informal” cu ghilimele de rigoare, înţelegînd prin aceasta limita adesea fluidă şi elastică între cele două sectoare, cu atît mai mult în această ţară aflată încă în tranziţie de la un sistem economic planificat către economie de piaţă. A se vedea mai multe în acest sens la Alena V. Ledeneva, Russia’s Economy of Favours. Blat, Networking and Informal Exchange, Cambridge University Press, 1998; Michael Burawoy & Katherine Verdery (eds.), Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Post-Socialist World, Cumnor Hill / Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., 1999; vezi mai ales: „Introduction”;  Ruth Mandel & Caroline Humphrey (eds.), Markets and Moralities. Ethnographies of Postsocialism, Oxford / New York, Berg, 2002. Despre relaţiile PAFA din Rusia, a se vedea T. Höjdestrand, Needed by Nobody..., pp. 47-61 şi S. Stephenson, Crossing the Line..., p. 24-27. Despre munca la negru a PAFA în Ucraina, vezi Anastasia Riabchuk, „Work „in the Shadow”. Experiences of Homelessness among Casual Workers in Construction Industry”, Науковi Записки. Том 70. Соціологічні науки, 2007, p. 72-76.   [57]Amintesc că toate numele subiecţilor intervievaţi sînt pseudonime, pentru a respecta confidenţialitatea şi anonimatul informaţiilor oferite în interviuri.    [58]Idem, p. 22. [59]Pentru categoriile economiei şi oupării informale, vezi Ana Popa et al., Economia informală..., p. 12 şi următoarele.  [60]Maxim (pseudonim), 55-60 ani; interviu realizat în limba rusă, la Centrul-adăpost din Chişinău în ianuarie 2014. [61]Andrei (pseudonim), 40-45 ani; interviu relizat în română, într-o colonie de PAFA, la marginea unui parc din Chişinău, în august 2015.[62]Abuzurile la locul de muncă asupra PAFA în sectorul informal din Ucraina sînt o practică curentă. Vezi de exemplu: Anastasiya Ryabchuk, „Homelessness in Ukraine: Structural Causes and Moral Evaluation”, in Debatte, Routledge, 2014, p. 1-19. [63]A se vedea reportajul de la Jurnalul de ştiri de la ProTV Chişinău. URL: http://protv.md/stiri/social/fabrica-de-mobila-adapost-pentru-oamenii-strazii-ce-nereguli-au---283711.html(adresă web consultată în martie 2014).[64]Ryabchuk, „Homeless in Ukraine...”, p. 17.[65]Despre PAFA în „economia informală”, conceptualizat ca „economie de umbră”, vezi Ley Ley, „Employment, Day Labor, and Shadow Work Among Homeless Assistance Clients in the United States”, in Journal of Poverty, 17:253–272, 2013. [66]Vezi T. Höjdestrand, Needed by Nobody..., „Refuse economics”, p. 47.  [67]Despre situaţia colectării şi preşucrării deşeurilor din anii în care au fost realizate o parte din interviuri (2013-14), a se vedea: Vlad Ţurcanu, „(Încotro?) Reciclarea deşeurilor la Chişinău, Timpul, 24 noiembrie 2013, URL: http://www.timpul.md/articol/%28incotro%29-reciclarea-gunoiului-la-chiinau-51500.html(adresă web accesată în februarie 2016). A se vedea de asemenea articolele din revista Managementul deşeurilor, editată de Ministerul Mediului din Republica Moldova şi Asociaţia pentru Valorificarea deşeurilor, decembrie 2014 şi iunie 2015. URL: https://managementuldeseurilor.wordpress.com/(adresă web accesată în februarie 2016)[68]Despre „etica muncii” în epoca sovietică, şi despre reprezentările sociale ale muncii în tranziţie în RM, a se vedea Lilian Negură, Le Travail après le communisme. L'émergence d'une nouvelle représentation sociale dans l'espace postsoviétique, Québec, Presses de l'Université Laval, 2007; A se vedea, de asemenea, acest subiect, dintr-o perspectivă antropologică: Monica Heintz, Etica muncii la românii de azi, Bucureşti, Curtea Veche, 2005.[69]Despre „criza de masculinitate” la PAFA din Ucraina, vezi Anastasiya Ryabchuk, „Homeless Men and the Crisis of Masculinity”, in O. Hankivsky, A. Salnykova (eds.), Gender, Politics and Society in Ukraine, Toronto, Toronto University Press, pp. 204-221. [70]Interviu de grup realizat în limba rusă şi română cu un grup de PAFA, într-o colonie PAFA la marginea unui parc din Chişinău.[71]Idem.[72]Dan (pseudonim), 40-45 ani, interviu realizat în limba română la Centrul-adăpost în martie 2014.[73]Despre reglementarea muncii şi refuzului de a munci în URSS, vezi: Татьяна Ластовка, «Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика», Антропологический Форум № 14, 2011. Vezi despre acest subiect în raport cu PAFA în URSS: S. Stephenson, Crossing the Line.., p. 71-112.[74]Nadejda (pseudonim). 65-70 ani, interviu realizat în limba rusă la Centrul-adăpost în august 2015.[75]Marina, 65-70 ani, interviu realizat în limba rusă la Centrul-adăpost în septembrie 2013.[76]În URSS, salariul era primit în două tranşe: avansul şi „poluchka”, i.e. salariul de bază.[77]Leonid, 65-70 ani, interviu realizat în română la o cantină socială în Chişinău, august 2015.[78]Galina, 70-75 ani, septembrie 2013, Centru; Nikolai; 65-70 ani, în oraş; august 2015; Ghenadie, 55-60 ani, august 2015; Nadejda, 65-70, Centru; Veaceslav, 70-75 ani, Centru, august 2015; Marina, 65-70 ani, Centru.[79]Alic Bîrcă et al., Îmbătrînirea populaţiei în Republica Moldova (cercetare la nivel naţional), Chişinău, 2012. URL:   http://www.unfpa.md/images/stories/publicati/imbatrinirea%20populatiei%20in%20republica%20moldova.pdf[80]Criza economică profundă, agravată în anii 1998-1999 de criza regională şi de neplata prelungită a salariilor, a împins 70% din populaţie (sau 84,6%, după standarde internaţionale) sub limita sărăciei absolute[80] şi 50% (sau 55,4%) din populaţie sub limita sărăciei extreme. Vezi Petru Negură, „Republica Moldova la un sfert de veac de tranziţie: între un comunism ratat şi un capitalism neînceput?”, platzforma.md, iunie 2015. URL: http://www.platzforma.md/republica-moldova-la-un-sfert-de-veac-de-tranzitie-intre-un-comunism-ratat-si-un-capitalism-neinceput-ii-parte/(adresă web accesată în februarie 2016)[81]Despre acest fenomen, în Rusia: О.А. Лиходей, «Социальные причины и осбенности роста бродяжничества и попрошайничества в постсоветской России», 2005; şi în Ucraina cf Ryabchuk, „Homeless in Ukraine...”.[82]Valentin (pseudonim), 25-30 ani, interviu realizat în limba rusă şi română, la Centrul-adăpost, în martie 2014.Acest studiu a fost publicat iniţil pe www.platzforma.md.Această investigaţie socială a fost finanţată de un grant oferit de Departamentul de Stat al SUA. Opiniile, constatările şi concluziile din articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.
Anuarul NEC „Black Sea Link” 2013-14: o incursiune multidimensională în istoria regională a Mării Negre


To read the English version of this review, click here.Am citit cu mult interes şi plăcere articolele din anuarul programului Black Sea Link pentru 2013-14 al Colegiului Noua Europa, Bucureşti. Este o colecţie de studii care au capacitatea de a îmbogăţi orice cititor, nu neapărat specialiştii în domeniile respective. Anuarul poate fi descărcat în mod gratuit pe site-ul Colegiului Noua Europă.Autorii volumului, bursieri ai programului Black Sea Link în 2013-14, provin din ţările arealului Mării Negre (în conformitate cu specificitatea programului): Georgia, Azerbaidjan, Rusia, Moldova, România. Articolele din acest volum păstrează o anumită continuitate tematică, în măsura în care sînt centrate pe un anumit areal geografic şi cultural (Marea Neagră) şi pe istoria sa recentă. Abordările sînt diverse, dar complementare: antropologie socială, istorie culturală, istorie socială, ştiinţă politică şi relaţii internaţionale, sociologie politică şi drept internaţional. Cele mai multe dintre aceste studii privilegiază o abordare holistă, regională, deseori comparativă. Temele analizate sînt, după cum urmează: noile intervenţii artistice în spaţiul public din Bucureşti; instituţiile cenzurii în URSS şi ţările blocului socialist; interesele naţionale şi neo-imperiale ale Rusiei şi SUA în Caucaz şi Asia mijlocie; holocaustul într-un orăşel industrial din Transnistria (în actuala R. Moldova); manualele de istorie în R. Moldova şi România; naţionalismul rusesc în secolul 19 şi 20; crearea diasporei azere post-sovietice şi instrumentalizarea politică a acesteia; reprezentarea dreptului de asociere a sindicatelor de către curţile europene.În articolul său, David Chigholashvili („Imagining Public [Space]: Socially Engaged Interventions and Transformation in Bucharest”) încearcă să vadă felul în care diverse iniţative de „activism artistic” intervin în „spaţiul public” bucureştean şi îl transformă. Aceste intervenţii, care reproduc un model regional/internaţional, se bazează în linii mari pe constatarea că „spaţiul public” urban post-socialist a fost acaparat de diverse interese private. Prin urmare intervenţiile activiştilor-artişti îşi propun să recupereze acest spaţiu urban în beneficiul cetăţenilor. Autorul analizează totodată contradicţiile pe care aceste intervenţii le generează, prin implicarea diverselor părţi interesate: business-uri private, funcţionari publici, diverse concepţii de activism artistic, cetăţeni de rînd. Într-un fel, aceste intervenţii „artistice” produc un „spaţiu public” – o „sferă pubică” (J. Habermas) în care anumite interese private, orăşeni, funcţionari publici şi activişti negociază dreptul lor şi al cetăţenilor de a dispune de un anumit spaţiu urban public. În cele din urmă, aceste intervenii reuşesc să remodeleze spaţiul public al oraşului (Bucureşti), chiar dacă, adeseori, în răspăr cu intenţia iniţială a artiştilor.Articolul Lilianei Corobca (“Censorship Institutions in the Countries of the Communist Bloc”) descrie aparatul instituţional al cenzurii construit în ţările blocului comunist după modelul sovietic (Glavlit) și enumeră sarcinile atribuite acestor instituţii. Este curios că o instituţie a cenzurii (modelul sovietic – Glavlit) nu a existat în toate ţările din blocul socialist (de ex. Ungaria şi RDG nu a avut asemenea instituţii, iar România a lichidat-o începînd cu 1977). Ceea ce nu înseamnă că cenzura nu a existat în aceste ţări, ci că această funcţie a fost preluată de către un şir de instituţii administrative şi de partid, edituri, instituţii responsabile de edituri, publicaţii periodice, producţie cinematografică etc. Autoarea ţine să ne comunice că Germania nazistă şi ţările democraţiei occidentale nu au avut asemenea instituţii de cenzură, fără să specifice că diverse forme de cenzură au existat, și încă în forme destul de intense, şi în afara URSS şi a ţărilor satelizate.Elnur Ismayilov (“Clash of Russian-American National Interests in the South Caucasus and Central Asia”) analizează miza intereselor Rusiei şi SUA în Caucaz şi Asia mijlocie din fosta URSS, într-un context în care sistemul internaţional bipolar din perioada URSS a fost transformat în mod abrupt într-un sistem internaţional unipolar, dominat de SUA. Venirea lui Putin la conducerea Rusiei în 1999 a marcat contestarea acestei tentative de hegemonie internaţională exercitată de SUA, prin încercarea Rusiei de a-şi reinstaura influenţa în unele foste republici din Caucaz şi Asia centrală. Un viraj în acest sens este marcat de intervenţia Rusiei în Georgia în 2008. Interesele strategice ale Rusiei şi SUA vizează de asemenea un control sporit asupra resurselor energetice. Scris în 2013-2014, articolul nu ia în calcul episodul intervenţiei ruseşti în Ucraina, prin anexarea Crimei şi transformarea zonei de est a Ucrainei într-o enclavă controlată de Rusia.Alexandru Leșanu (“Holocaust in a Transnistrian Town: Death and Survival in Rybnitsa (1941-1944)”) ne propune un foarte interesant studiu în care întreprinde o istorie locală & microistorie a holocaustului într-un orășel de pe malul stîng al rîului Nistru, în Transnistria. Leșanu pornește de la modelul lucrării lui Jan Gross, aplicat în Neighbors (despre o localitate poloneză, Jedwabne, în care, potrivit lui Gross, o parte din populația civilă locală a participat masiv la masacrarea a sute de evrei, vecinii lor). Bazîndu-se pe unele surse de arhivă (în principal documente de la procesele intentate de sovietici în RSS Moldovenească în 1950-55 colaboratorilor cu forțele de ocupație în cel de al Doilea Război mondial) și pe surse secundare, inclusiv mărturii, autorul susține că, spre deosebire de cazul analizat de Gross, cazul său „pare să confirme faptul că participarea populației non-evreiesti locale în distrugerea vecinilor lor evrei a fost mai mult rezultatul unei observaţii pasive, mai degrabă decît o participare activă. În comparație cu procesele în care au fost judecaţi liderii evrei din Transnistria, aceleași procese din Basarabia au menționat acțiuni de crime în masă.” (p. 126) Amintim în acest context că Diana Dumitru, şi ea bursieră a aceluiaşi program în 2014-15, a scris un articol pentru anuarul 2014-15 (încă nepublicat), parte a unei cercetări mai largi (un volum este în curs de apariţie la Cambridge University Press) despre participarea localnicilor în masacrele şi represiunile aplicate evreilor din Basarabia.Sergiu Musteață, un alt istoric moldovean, se ocupă și el de vecini (“We and our Neighbours: What We Know About Each Other. History Teaching and Textbooks in the Republic of Moldova and Romania”), dar într-un context mai pașnic – deşi tot într-o bătălie, simbolică, de astă dată -, al manualelor de istorie din R. Moldova și România din 1991 pînă în prezent, anume în ceea ce privește reprezentarea „vecinilor” țărilor respective, în speță reprezentările României în manualele moldovenești și ale Basarabiei / R. Moldova în cele românești. Concluzia articolului este că în ambele cazuri, cel moldovenesc și cel românesc, manualele școlare constituie un cîmp de bătălie în care sînt disputate diverse agende politice divergente în cele două spații. Imaginea celuilalt vecin constituie în mod special un element de controversă în apărarea agendelor din cele două țări, în manualele școlare. De menționat că în cazul manualelor de istorie din R. Moldova lupta se duce, în general, între tabăra „românistă” și cea „moldovenistă” (altfel spus două agende etno-naționaliste), în România această dispută are loc în principal între adepții unui tip de istorie națională și evenimențială și o tabără „modernistă” a discursului istoric (constructiviști, cospomopoliți etc.).Articolul Elenei Pavleeva (““Nationness” in the Russian Empire: Approaches to the Study of the Phenomenon”) mi se pare foarte interesant, chiar dacă nu propune o cercetare originală, bazată pe date empirice inedite, ci mai curînd un studiu aprofundat al literaturii de specialitate asupra concepțiilor despre națiune și diverse forme de naționalism în Rusia în secolul 19 și la începutul secolului 20. Majoritatea cercetătorilor și teoreticienilor analizează binomul naționalism / imperialism în formarea națiunii și a imperiului rus în secolele 19 și 20. Spre deosebire de națiunile europene care au format imperii în secolele 19, Rusia nu a avut o națiune afirmată înainte de formarea Imperiului țarist în faza sa modernă (sfîrșitul secolului 18 și secolul 19). Acest fapt explică în parte ezitarea discursului național rusesc între imperialism și etno-naționalism. În orice caz, această dihotomie (națiune / imperiu și naționalism / imperialism) trebuie privită ca două elemente ale unui fenomen unitar, chiar dacă nu omogen. Totuși, unul nu este reductibil la celălalt, conchide autoarea, ci trebuie studiate în relația lor de complementaritate.Unul din cele mai interesante studii din acest volum este, din punctul meu de vedere, cel al lui Sergey Rumyantsev (“Post-Soviet Diaspora-Building Process and the Transnationalization of the Politics of Memory”), despre diaspora azerbaidjană și felul în care aceasta a fost formată și utilizată de către guvernul azer după 1991 în scopul de a promova în străinătate, în special în statele occidentale (UE și SUA), viziunea oficială a statului azer în chestiuni de politică externă, mai ales cu privire la războiul cu Armenia (1989-1994). Rumyantsev arată felul în care statul azer și-a construit un discurs național oficial, centrat simbolic pe figura lui Heydar Aliyev, ultimul secretar general al partidului în Republica Sovietică Azerbaidjan și primul conducător al Azerbaidjanului independent, pînă la moartea sa în 2003. Aliyev este totodată fondatorul dinastiei care continuă să fie la putere în Azerbaidjan pînă în prezent. Monumente cu Aliyev au apărut în mai multe orașe din Europa, inclusiv în București și la Chișinău, constituind o parte componentă a unui ritual de „diplomație de curtoazie” în străinătate. Această diasporă creată în mod artificial urmărește să producă o „coeziune birocratică și discursivă” a comunității transnaționale azerbaidjane (dar nu neapărat azeră în sensul etnic) și a o opune altor comunități diasporice, în speță cea armenească, în promovarea unui discurs național și a unei politici externe, în conformitate cu poziția oficială a statului Azerbaidjan.În sfîrșit, studiul lui Niko Tatulashvili (“European Workers’ Freedom to Associate in the European Courts”) propune, în același volum, o analiză a jurisprudenței europene pentru a vedea cum Curtea Europeană de Justiţie (ECJ) caută să găsească un echiilbru între drepturile fundamentale și libertățile fundamentale în ceea ce privește drepturile și libertățile de exprimare ale sindicatelor. Un studiu profitabil mai ales pentru specialiștii în dreptul internațional.Fiecare din aceste articole merită o lectură atentă, nu doar de specialiști în chestiunile respective, ci și de toți cei interesați de a-și lărgi orizontul de cunoaștere în istoria recentă a regiunii Mării Negre. Vă urez lectură plăcută!
Vieţi irosite şi deşeuri umane: despre modernizare şi victimele sale colaterale.


Învăţămintele lui Zygmunt Bauman, în special cele în care sociologul întreprinde o critică a modernităţii, sînt ca niciodată actuale în condiţiile crizei complexe (politică, economică şi socială) resimţită în prezent la nivel global, secondată de crize multiple la nivel local (ne gîndim la crizele în lanţ din ţările „lumii a treia”, dar şi la criza recentă din Grecia). De menţionat în treacăt, în acest conext, că criza prin care trece R. Moldova în prezent nu are un caracter strict local. Sîntem conectaţi, şi cu bune şi cu rele, la economia globală. În acest sens, am fost şi sîntem, sub diverse regimuri, parte a aceluiaşi proces de modernizare. Chiar dacă am fost condamnaţi a deveni şi a rămîne o provincie în acest „sistem-lume” (I. Wallerstein). Avem un sfert de populaţie care munceşte în ţările dezvoltate. Miliardul a fost furat prin conectarea la o reţea internaţională de beneficiari şi intermediari care depăşeşte cu mult limitele regiunii noastre. Depindem şi beneficiem de creditele unor instituţii financiare internaţionale, bazate în ţările dezvoltate. De la 1990 încoace, sîntem victimele adiacente şi beneficiarii indirecţi ai economiei globale, producătoare şi consumatoare de deşeuri umane.Wasted Lives. Modernity and its Outcasts [Vieţi irosite. Modernitatea şi proscişii săi – traducere proprie]. Cambridge: Polity Press, 2004 este una din cărţile lui Z. Bauman care ne pot ajuta – poate cel mai mult – la o înţelegere complexă a „crizei refugiaţilor” şi „imigranţilor” în Occident. Totodată, ea ne furnizează instrumente conceptuale pentru a înţelege, la nivel local, mecanismul prin care o anumită populaţie sărăcită şi neadaptată la condiţiile tot mai schimbătoare şi nesigure ale economiei de piaţă, în această modernitate „lichidă” în care trăim, ajunge să fie scoasă din uz şi aruncată la coşurile de gunoi ale societăţii.Bauman avansează şi argumentează ideea potrivit căreia modernizarea, industrializarea, „progresul economic” prin care trec ţările dezvoltate produc în mod inevitabil, la nivel local şi global, o cantitate crescîndă de „deşeuri umane” – oameni şi grupuri de oameni care sînt aruncaţi la „coşurile de gunoi” ale ţărilor dezvoltate, în teritorii nelocuite sau în instituţii specializate. Aceste „deşeuri umane” sînt consecinţa directă a unui dublu efort de edificare a unei ordini sociale (order-building) –a unui stat, atfel spus – şi a progresului economic. Ele sînt surplusul inutil al unui sistem funcţional bazat pe aceşti doi piloni ai unui stat modern (ordine şi dezvoltare economică).În interiorul societăţilor moderne, „deşeurile umane” (human waste/ wasted humans) provin din „armata de rezervă a muncii” (K. Marx) cu şanse variabile de recuperare şi reabilitare: şomeri cronici, persoane fără adăpost, dependenţi de droguri şi alcool, persoane „deviante” şi criminali mărunţi. La nivel global, „deşeurile umane” sînt grupurile tot mai greu de controlat de refugiaţi şi imigranţi.Dezvoltînd metafora gunoiului, Bauman identifică trei ipostaze ale apariţiei şi tratatamentului „resturilor umane” în societăţile moderne, mai cu seamă în ţările dezvoltate: producerea (ca efect secundar al dezvoltării economice capitaliste), reciclarea (prin programe de asistenţă socială, reabilitare, re-profesionalizare etc.) şi înlăturarea(expulzarea, întemniţarea şi plasarea în diverse instituţii mai mult sau mai puţin închise). Potrivit lui Bauman, încercarea de „reciclare” a deşeurilor umane, prin programe de asistenţă şi protecţie socială, face loc tot mai mult, într-o fază de modernitate tîrzie („lichidă”), strategiei de înlăturare, mai clar spus de aruncare a „deşeurilor umane” la coşurile de gunoi instituţionale (lagăre, închisori, diverse institutuţii de plasament), prin stigmatizarea şi criminalizarea persoanelor şi comportamentelor considerate ne-productive şi, deci, inutile.Pentru a face acest proces de înlăturare a „deşeurilor umane” să decurgă cu de la sine putere, statul a impus o ordine a vieţii sociale şi a lucrurilor din care anumite categorii de persoane, inutile prin definiţie, au fost excluse ab initio. Marginalizaţi din economia formală, neincluşi în nomenaclatoarele legale de înregistrare şi supraveghere a cetăţenilor, deseori lipsiţi de acte şi drepturi, aceşti oameni inutili au devenit non-persoane prin excelenţă, invizibili şi ilizibili ca atare în ordinea socială dominantă (considerată singura legitimă).Bauman vorbeşte în primul rînd de felul în care ţările dezvoltate produc şi eventual recliclează şi elimină „deşeurile umane”, fie acestea apărute la nivel global, în ţările în curs de dezvoltare, fie în interiorul societăţilor dezvolate. Marxist de dată veche, autorul se referă cu prisosinţă la ţările dezvoltate capitaliste. Cu toate acestea Bauman este cunoscut ca un teoretician şi critic al modernităţii în general şi nu doar al modernităţii capitaliste (între altele, în Holocaust and Modernity şi Liquid Modernity). Este aşadar de remarcat, pe marginea cărţii, că argumentele desfăşurate în Wasted Lives se potrivesc şi altor regimuri ale modernităţii, nu doar celor capitaliste. De exemplu, regimul sovietic – şi el o întruchipare a aceluiaşi proces de modernizare – a fost un producător la scară largă a „deşeurilor umane”, chiar dacă oficial nu a cunsocut şomajul (în orice caz, nu în măsura economiilor capitaliste, în care şomajul a fost, se ştie, un element consubstanţial). Mai ales în primele decenii de instaurare a sistemului comunist, în epoca stalinistă, sistemul bolşevic a produs o armată enormă de proscrişi, oameni neadaptaţi noilor condiţii impuse de statul sovietic (a se vedea, între altele, lucrările lui G. Alexopoulos şi D. Shearer). Societatea sovietică a devenit, mai ales după „revoluţia stalinistă” din timpul Primului plan cincinal (1928-1932), după expresia lui Moshe Lewin, un ocean de nisipuri mişcătoare traversată de o populaţie dezrădăcinată în urma crizei cumplite de aprovizionare, provocată de politica de colectivizare forţată şi de dekulakizare în zonele rurale, în căutarea unui rost şi sursă de existenţă în oraşe şi în noile şantiere industriale. Aceşti proscrişi au fost folosiţi în număr mare ca forţă de muncă utilă în noile şantiere staliniste (de exemplu, la Magnitogorsk), dar cei mai mulţi au umplut rîndurile unei mase de persoane neproductive. Aceştia din urmă au fost criminalizaţi în consecinţă, fiind condamnaţi şi deportaţi în zone-pubelă din Siberia sau Asia mijlocie.Sistemul sovietic a produs de asemenea un nomenclator de înregistrare şi de mobilitate a cetăţenilor profund inechitabil, în bază de paşapoarte interne, ţăranilor fiindu-li-se puternic limitat pînă către mijlocul anilor 1970 dreptul la libera circulaţie în interiorul URSS. Viza de reşedinţă (propiska) a fost şi ea o măsură de control asupra populaţiilor care limita accesul unui număr foarte mare de cetăţeni sovietici în raza oraşelor mari, cu atît mai mult în oraşele cu statut închis. Paşaportul (şi absenţa lui) şi propiska(mai ales lipsa acesteia) au fost prin urmare nişte măsuri de control (şi de „gate-keeping”) care au creat marginalitate şi, pentru a ne exprima în termenii lui Bauman, „deşeuri umane”. Chiar şi în epoca sovietică tîrzie, persoanele considerate neproductive („vagabonzii”, prostituatele, „speculanţii” şi alţi agenţi ai „economiei informale”) au fost condamnaţi în număr mare şi aruncaţi în instituţii-pubelă: lagăre, închisori, colonii de muncă forţată etc.Sistemul de bunăstare socială construit de autorităţile sovietice a fost prevăzut exclusiv pentru segmentele productive ale societăţii, nu şi pentru categoriile de oameni consideraţi neproductivi sau neadaptaţi, înlăturaţi din sistem prin măsuri represive.Statele post-sovietic au continuat să aplice segmentelor de populaţie considerate neproductive ale societăţii măsuri de excludere, prin instituţionalizarea lor forţată în închisori, spitale, spitale psihiatrice, şcoli internate cu regim special etc. Odată cu tranziţia la economia de piaţă şi la normele democratice, „deşeurile umane”, prea numeroase pentru a fi plasate în instituţii-pubelă, au fost lăsate să subziste în casele lor sărăcăcioase şi în locuinţele improvizate din oraşe şi sate. Astfel, societatea moldoveană a intrat şi ea în ordinea flexibilă a „modernităţii lichide”, cu noii săi privilegiaţi şi cu o masă în creştere de neadaptaţi la noua ordine socială, aruncaţi cu nepăsare la gunoiştile umane neautorizate, rămase însă la fel de invizibile ca în epoca precedentă.
Politica moldovenească: un film foileton cu iz de budoar


sursa: www.click.ro De la Pădurea domnească încoace, „povestea de succes” a RM s-a transformat, rînd pe rînd, într-un film poliţist, thriller politic, comedie neagră, film cu gangsteri, telenovelă mexicană şi, iată, mai nou, într-un reality show cu accente porno. Am devenit spectatorii dezgustaţi ai unui serial de duzină. Totul ar fi în ordinea lucrurilor dacă am putea schimba canalul, numai că nu avem de ales, pentru că în această distopie ai cărei personaje am devenit fără voie, toate canalele arată acelaşi film. Am putea barem să închidem televizorul de la telecomandă, ceea ce cei mai mulţi dintre noi au şi făcut sau se căznesc să facă, căutîndu-şi de treabă. Numai că strădania noastră de a scăpa de acest serial afurisit pare zădarnică, căci sîntem invadaţi de peste tot, prin geam de afară, în autobuz, de la amici, pe facebook, din gură-n gură, în legătură cu ce s-a mai întîmplat în ultimul episod. Chiar şi atunci cînd îţi pare că în sfîrşit te-ai însingurat şi te poţi aduna liniştit cu gîndurile şi a-ţi căuta de ale tale, acel film funest te urmăreşte ca o melodie proastă care îţi cîntă obsesiv în creiere pînă cazi sleit şi te ia somnul... Chiar şi atunci îţi dai seama că poate fi loc şi pentru mai rău, căci filmul cu pricina îţi reapare în somn, în formă de coşmar, cu aceleaşi sinistre personaje: Plahotniuc rîzînd sardonic, Filat înjurînd la telefon cu membrul la vedere, Şor de partea cealaltă a firului ţinînd-o una şi bună cu faţa buhăită: «С божьей помощью...», Ghimpu scoţînd pe rînd aşi din mînecă, Streleţ cuprins de panică în faţa propriului mobil sunînd, Dodon blestemînd cu foc la megafon, Usatîi împingînd cu furca politicienii într-un ceaun plin cu căcat, urmaţi de alţi 101 de împieliţaţi încleştaţi într-o horă drăcească...Dar omul se obişnuieşte cu de toate şi partea bună e că cei mai mulţi dintre noi reuşim cumva să ne înstrăinăm de intrigile obscene ale acestui reality show politic, pentru că altminteri ne-am cam ieşi din minţi. Dar înstrăinîndu-ne pentru a supravieţui, ne lasă să ne scape nişte lucruri mai grave decît par la prima vedere în acest foileton de două parale. Şi sînt mai grave pentru că riscă să ne transforme viitorul apropiat într-un coşmar mai greu de suportat decît ceea ce vedem, cu prefăcută detaşare, pe sticla politicii moldoveneşti. Or ceea ce se întîmplă chiar sub ochii noştri blazaţi poate fi o tentativă de revoluţie molcomă sau, mai exact, o lovitură de palat, cu consecinţe, mă tem, irevocabile. Ceea ce se desfăşoară acum pe scena şi în culisele politicii moldoveneşti nu este doar o tentativă de răsturnare a unuia dintre oligarhi (Vlad Filat) prin instituirea dominaţiei unui oligarh unic (Vladimir Plahotniuc) şi deci a unei „unioligarhii”, aşa cum Vitalie Sprînceană a definit în chip expresiv această schimbare de regim. În înţelegerea mea, această tranziţie distopică depăşeşte ambiţiile unei „unioligarhii”. Ea urmăreşte înscăunarea unui tip de regim în care anumite interese private provenite din lumea business-ului mare ajung să conducă politicul din R. Moldova fără a mijloci instituţiile politice (partide, guvern, parlament), ci făcînd-o la o distanţă confortabilă, prin actori interpuşi, angajaţi în diverse sfere ale sferei politice. Începutul acestei tranziţii a avut loc în momentul în care Plahotniuc a declarat că se retrage din politica instituţională, depunîndu-şi mandatul de deputat mai întîi în octombrie 2013, apoi în iulie 2015 şi, mai nou, renunţînd, prin „autosuspendare”, la statutul de vice-preşedinte şi chiar de membru ordinar al PDM. E o schimbare clară de strategie care a început să-i aducă „păpuşarului” roade, din cîte se vede, reuşind să-l înlăture, din colţul său de umbră, pe principalul său adversar, Vlad Filat. Şi pe bună dreptate, ce ai să-i reproşezi unui om care stă cuminte şi-şi caută de business-ul său, departe de splendorile şi mizeriile lumii politice? Fii bun de caută vinovaţii în parlament şi la guvern, nu la Global Business Centre.Această mişcare de strategie (de ieşire aparentă din politica instituţională şi de influenţă din afara ei) crează un precedent care consacră o stare de lucruri reproductibilă cu un succes îndoit şi de acum înainte. Victoria lui Vlad Plahotniuc asupra lui Vlad Filat este una conjuncturală, căci o dată şi o dată cîştigătorul va trebui să-şi împartă sferele de influenţă cu alţi patroni din lumea marelui business, autohton sau străin, dornici de un grad sporit de profit şi protecţie. Şi astfel se pune pe roate un sistem bine uns în care statul va deveni o vacă de muls, acum cu acte în regulă.(A se vedea aici continuarea articolului pe platzforma.md, anume cu contribuţia lui Vitalie Sprînceană.)
Cartea lui Tony Hawks reuşeşte pariul de a împăca comicul cu sublimul


Am citit Tenis cu moldoveni, de Tony Hawks, acum cîţiva ani, la prima ei ediţie în română (Cartier, 2003), din interes antropologic faţă de societatea în care trăiesc. Dat fiind puţinătatea studiilor antropologice despre societatea noastră din anii 90 (perioadă grea şi fascinantă), puţinele jurnale de călătorie despre ţara noastră ţin loc de studii antropologice. Prin însăşi poziţia lor de distanţă epistemologică, străinii aplică societăţii gazdă o privire detaşată, „un regard éloigné”, cum i-ar spune Cl. Lévi-Strauss, asupra moravurilor şi realităţilor locale, pe care noi, localnicii, aproape că nu le mai simţim, pentru că le trăim de prea mult timp şi le-am interiorizat prea profund. Un străin poate veni aşadar cu observaţii proaspete, deseori fine şi ascuţite, atunci cînd nu vine cu judecăţi de-a gata. Însemnările de călătorie ale altora în ţara noastră ne ajută să ne chestionăm noi înşine asupra realităţii şi normalităţii care ne înconjoară, să ne revedem propriile înţelegeri şi judecăţi faţă de aceste realităţi.Am învăţat din cartea lui Tony Hawks, aşa cum am învăţat şi de la însemnările unui Emmanuel de Martonne, ale unui Mihail Sadoveanu sau unui Geo Bogza, care ne-au vizitat ţinutul acum aproape un secol, despre cum  e (şi era) societatea noastră şi despre cum e să fii moldovean atunci cînd eşti văzut dintr-o parte.Cartea lui Tony Hawks este rezultatul unui pariu pe care am putea să-l calificăm fără greş drept „prostesc”. Autorul şi naratorul cărţii pune pariu cu prietenul său că va juca tenis cu toţi membrii selecţionatei Republicii Moldova la fotbal şi va cîştiga. Argumentul acestui pariu este că oamenii nu se pricep decît strict la ocupaţia lor de bază, nu şi la altceva. Pariul ar putea trece drept unul „englezesc”, dacă nu „stupid” de-a dreptul, cum spuneam, dacă nu am admite că şi fotbalul, tenisul, dansul, pictura, poezia sau un studiu de filozofie ar fi perfect „prosteşti”, dacă nu le acceptăm sensul, miza şi regulile, pe care le împărtăşim cu ceilalţi „jucători”. Prin acest pariu, autorul cărţii întreprinde un dublu exerciţiu de de-familiarizare, urmărind să obţină un efect comic, şi pe care îl dobîndeşte cu prisosinţă. Dar cartea devine însă un prilej, fără să o intenţioneze la început, de reflexivitate. Naratorul vrea să joace tenis cu echipa de fotbal dintr-o ţară obscură, provenită dintr-o altă ţară, cîndva mare şi temută, acum însă perfect inexistentă. A juca tenis cu fotbaliştii din Marea Britanie nu ar fi avut de departe acelaşi haz, mai ales pentru că ceea ce urmăreşte mai ales autorul acestui experiment sui generis sînt diferenţele culturale, generatoare de burlesc şi aventură. Pariul a fost cîştigat, întrucît autorul reuşeşte pînă la urmă, după multe şi teribile încercări, să joace cu toţi membrii selecţionatei Moldovei şi să cîştige. Dar pariul este greu de realizat tocmai din motive sociale şi culturale, descrierea cărora face miezul cărţii, căci Republica Moldova din 1998, anul vizitei lui Tony Hawks este departe de a fi societatea cea mai capabilă să aprecieze hazul unui asemenea pariu. Amintim că, în 1998, moldovenii pierduseră trei sferturi din veniturile pe care le aveau în 1990. În 1998, atunci cînd economia Rusiei intrase în default în urma căderii bruşte a preţului la petrol şi din alte cauze sistemice, a fost o lovitură greu de suportat de căre fragila economie moldovenească în tranziţie de la un comunism neîmplinit la un capitalism la fel de himeric. Este anul cînd profesorii, medicii şi alţi bugetari nu primiseră salariile cu lunile şi nu vedeau nicio perspectivă clară în legătură cu ce vor face în următorii ani pentru a supravieţui. Gluma într-un asemenea context ţine de un statut de supremaţie, un lux al cuiva venit dintr-o ţară „normală”, pardon bogată. În ciuda intenţiilor sale de debut, T. Hawks glumeşte cu fineţe, cu înţelegere, iar rîsul său este cu atît mai autentic cu cît este placat pe o realitate profund tragică. Farmecul comicului acestei cărţi este că reuşeşte un echilibru frumos dintre haz şi necaz, între „mourir de rire” şi „rire de mourir” (G. Bataille). Călătoria în Moldova i-a marcat în mod fericit destinul lui T. Hawks. Cartea a devenit un best-seller care s-a vîndut cu sutele de mii de exemplare. În plus, urmărind evoluţia relaţiei lui T. Hawks cu Moldova, putem crede că această experienţă l-a marcat profund. Am convingerea, totuşi, că şi societatea moldovenească a fost marcată de această vizită a lui Tony Hawks în acel an de restrişte. Doar un an după întoarcerea sa în Marea Britanie, Hawks decide să împartă veniturile obţinute în urma vînzărilor cărţii, deschizînd la Chişinău un centru pentru copii cu dizabilităţi. Astfel, Hawks ne-a făcut o cură de rîs într-o ambianţă deloc comică. Dar Hawks ne dă şi o lecţie de mărinimie, compasiune şi solidaritate într-un context în care fiecare părea precupat în primul rînd de propria subzistenţă. Cartea lui Tony Hawks, acum reeditată la Cartier, reuşeşte aşadar pariul de a împăca comicul cu sublimul.
Ce fel de partid va deveni Platforma DA?


La mitingul de duminică, organizat de Platforma Civică DA (între alte organizaţii civice), am asistat la o demonstraţie de forţă a societăţii moldovene asupra unei clase politice care părea imună la orice critică şi suficientă sieşi. De la tribuna mitingului s-a clamat în repetate rînduri: „Victorie! Victorie!” A fost, într-adevăr, o victorie – desigur, provizorie – a societăţii moldoveneşti. De fapt, s-a întîmplat ceea ce era firesc să se întîmple de mult timp. Ba chiar putem să ne întrebăm de ce s-a întîmplat atît de tîrziu. În orice caz, ne putem aştepta că asemenea manifestaţii se vor multiplica şi vor lua amploare în următoarele luni, pe fundalul agravării crizei economice provocată de incapacitatea, reaua voinţă şi imoralitatea clasei guvernante actuale.De asemenea, se poate observa că Platforma DA şi-a perfecţionat capacităţile de mobilizare şi de activism civic şi politic, chiar dacă era nevoie de foarte puţine strategii şi resurse pentru a scoate oamenii în stradă în condiţiile în care „furtul miliardului” săvîrşit de cei de la guvernare a devenit o evidenţă, iar fărădelegile şi impunitatea guvernanţilor sunt o tradiție de cîţiva ani buni.Platforma DA a marcat o reuşită notabilă prin felul în care a ştiut să organizeze şi să solidarizeze manifestările de nemulţumire, acumulate  în ultima jumătate de an. Un merit indiscutabil al Platformei este şi că a manifestat activism civic, într-o perioadă în care societatea părea amorfă, blazată, anomică. E o reacție într-un context în care părea că nu va mai fi nici o reacție.Platforma a reuşit, de la o acţiune de protest la alta, să-şi axeze mesajele pe nemulţumirile provocate de guvernare, evitînd deriva spre revendicări cu caracter identitar şi geopolitic, în ciuda unor tendinţe manifestate în acest sens în sînul mişcării.Totuşi, este de bun simţ să observi că zecile de mii de oameni s-au adunat în piaţă NU neapărat pentru că s-au simţit atraşi de carisma irezistibilă a celor de la DA, nici pentru că au văzut în ei o forţă politică alternativă, capabilă să preia cîrma guvernării. Cei mai mulţi au venit în piaţă pentru a-şi exprima protestul împotriva guvernării, nu de dragul organizatorilor. Pe fundalul dezamăgirii generalizate faţă de partidele din AIE, Platforma DA a devenit un soi de ecran pe care fiecare îşi proiectează aşteptările, speranţele şi fricile, generate de criza profundă şi de aceste cumplite dezamăgiri.În ciuda poziţiilor foarte critice faţă de establishment-ul politic moldovenesc, exprimate de către PCDA, fruntașii Platformei, cu foarte puține excepții (dintre care cea mai notabilă este Igor Boțan), sînt o emanație a clasei politice moldovenești. Unii dintre ei au participat destul de recent la guvernare (cum e Angela Aramă), alții au fost la conducere în vremuri mai timpurii (Valentin Dolganiuc). Unii dintre membrii fondatori ai PCDA (Vasile și Andrei Năstase) sînt considerați a fi apropiați de anumite cercuri private de interes (Viorel și Victor Țopa). În asemenea condiții, simpatizanţii mişcărilor de protest organizate de PCDA s-ar putea simţi îndreptăţiţi a se întreba cu privire la viitorul acestei mişcări şi la formele de capitalizare politică care ar putea avea loc cu prilejul acestei mişcări.Platforma DA s-a declarat cu diverse ocazii, prin luări de cuvînt ale reprezentanţilor ei, o mişcare civică, a-politică. Totuşi, în ultimul timp, ştirile cu privire la posibilele evoluţii ale Platformei DA sînt contradictorii. Igor Boţan, unul din liderii PCDA, admitea într-un interviu acum trei luni că în sînul Platformei ar putea exista poziţii favorabile creării unui partid, şi altele, mai „conservatoare”, printre care ar face parte şi Boţan însuşi, care ar prefera să-şi continue activismul în domeniul societăţii civile, nu în cel al sferei politice, monitorizînd activitatea guvernării, oricare ar fi aceasta. Ambele poziţii ni se par fireşti şi chiar salutabile, cu cîteva rezerve pe care le vom enumera mai jos.În cazul în care Platforma DA va prefera să rămînă o platformă exclusiv civică, nu o formaţiune politică, atunci va trebui să-şi elaboreze un set de strategii prin care să influenţeze decidenţii politici. Odată ce una din revendicările principale, clamate de participanţii la protest şi de către cei care s-au prezentat drept purtătorii de cuvînt ai protestatarilor, a fost demisia guverului, a preşedintelui şi organizarea alegerilor parlamentare anticipate, Platforma DA ar trebui să-şi anticipeze acţiunile în conextul eventualelor alegeri, în condiţiile în care PCDA nu va putea participa la alegeri, nefiind o formaţiune politică. Cu ce partide va colabora şi va stabili parteneriate pentru a-şi promova propria platformă? În cazul în care va continua să conteze pe o susţinere populară, nu doar în cadrul unor eventuale proteste de masă, toate aceste lucruri ar trebui făcute publice şi eventual consultate cu masele de eventuali susţinători.Dacă Platforma DA se va transforma însă într-un partid şi va dori să participe la următoarele alegeri parlamentare (anticipate sau nu), lucru absolut legitim din punct de vedere al procesului democratic, PCDA va trebui să demonstreze, de la bun început, că nu va fi un alt partid în lista nenumăratelor partide ale încă foarte tinerei sfere politice moldoveneşti, ci o formaţiune politică realmente diferită de toate celelalte partide care s-au perindat la „treuca guvernării”. Pentru aceasta, va manifesta un comportanent şi un crez politic esenţialmente democratic, în totală ruptură cu practica politică încetăţenită în RM pe parcursul independenţei sale de 25 de ani, şi anume:Partidul va fi fondat de o voinţă populară, nu de dorinţa şi cu resursele unui lider carismatic, sponsor individual sau grup privat de interes.Va institui un mecanism democratic, pe orizontală şi pe verticală, în interiorul partidului, în aşa fel încît liderul partidului va fi ales – şi reales periodic – prin vot direct şi secret al tuturor membrilor partidului, iar celelalte funcţii administrative vor fi instituite prin foruri reprezentative delegate şi ele de către baza partidului.Îşi va acumula fondurile exclusiv din cotizaţiile membrilor şi din surse de finanţare justificabile şi transparente. La fel, îşi va gestiona activităţile şi patrimoniul într-un mod cît mai transparent cu putinţă.La conducerea partidului vor fi promovaţi persoane în baza meritelor şi capacităţilor civice şi politice, dovedite în timp şi prin acţiuni concrete, recunoscute ca atare, nu în funcţie de puterea economică sau de presupuse virtuţi carismatice ale acestora.Va manifesta o deschidere maximă spre revendicările şi expertiza produse de reprezentanţii recunoscuţi ai societăţii civile.Va depăşi clivajele etnice şi geopolitice care au deviat pe parcursul ultimilor 25 de ani actul guvernării şi disputele politice dinspre probleme arzătoare, de ordin economic şi administrativ, către chestiuni cu caracter simbolic şi identitar, chestiuni care scindează şi segreghează societatea noastră în loc să o unească în numele unui proiect comun de dezvoltare şi pace civică.Partidele politice din RM au reuşit „performanţa”, de-a lungul perioadei de independenţă, de a discredita puternic instituţiile pe care le reprezintă, pluralismul politic şi procesul democratic în genere.În cazul în care Platforma DA, sau oricare altă forţă politică emergentă, va decide să aleagă calea clasică de creare şi evoluţie a partidelor în RM (caracterizate prin lider unic, autoritar, care este de obicei şi sponsor exclusiv, democraţie internă lipsă, legătura cu societatea civilă minimă, mecanisme de meritocraţie inexistente etc.) soarta acestuia va fi, în cel mai bun caz pentru el, similiară aceleea a celoralalte partide de la guvernare, iar în cel mai probabil caz, ca în cea a tuturor celorlalte partide care nu au reuşit să pătrundă la guvernare.Un partid care pretinde să cucerească simpatia şi susţinerea populară, în condiţiile în care încrederea faţă de partide a atins cote minime, va avea şanse să-şi realizeze propriile ambiţii şi să cristalizeze voinţa populară, doar în cazul în care îşi va pune drept scop suprem binele societăţii în întregime, nu satisfacerea intereselor private al unor persoane sau grupuri, şi va merge spre realizarea acestui scop pe căi democratice şi transparente.Partidul care va declara că îşi doreşte să participe la o guvernare democratică, meritocratică şi transparentă, va începe prin a-şi realiza aceste deziderate în sînul partidului însuşi.Altminteri va fi aruncat la groapa de gunoi a istoriei. Fără regrete.Fotografie de Petru Negură.
Republica Moldova la un sfert de veac de tranziţie: între un comunism ratat şi un capitalism neînceput?
 

Fotografie de Pablo ChignardMişcarea de emancipare naţională, care a culminat cu independenţa Republicii Moldova (RM), proclamată la 27 august 1991, a produs o efervescenţă de aspiraţii în sînul noilor elite ascendente şi a oamenilor „de pe baricade”. Aceste aspiraţii vizau, în general, crearea unui stat independent, democratic şi prosper. Ajutată de statele occidentale, Republica Moldova urma, potrivit acestor aşteptări, să se alăture ţărilor dezvoltate. Se aştepta o tranziţie directă, univocă, armonioasă spre democraţie şi economie de piaţă. Schimbările care aveau loc la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990 în toată Europa de est şi fostele republici sovetice păreau să confirme, la rîndul lor, caracterul inevitabil şi ireversibil al acestei tranziţii spre o societate liberă şi prosperă. În realitate, „tranziţia”[1]s-a făcut simţită, imediat, ca o criză economică gravă, cu repercursiuni şi sechele, din care societatea moldoveană nu şi-a revenit nici astăzi. Într-un deceniu de „tranziţie”, nivelul general de trai al populaţiei a scăzut de cîteva ori[2]. În loc să producă bunăstarea aşteptată, reformele economice liberale din anii 1990 şi 2000 au fost asociate cu sărăcia, corupţia şi inegalităţile galopante. În acest eseu[3], voi trece în revistă evenimentele, considerate cele mai marcante din întreaga perioadă care a urmat independenţei RM, şi voi încerca să analizez şi să sintetizez cauzele principale ale întîrzierii acestei „tranziţii”, precum şi consecinţele sociale şi politice ale acesteia.Reforma instituţiilor politice şi bazele unui stat slabÎn ţările fostei URSS, tranziţia spre democraţie liberală şi economie de piaţă a fost precedată şi pregătită de reformele întreprinse de conducerea sovietică în a doua jumătate a anilor 1980, în timpul guvernării lui M. S. Gorbaciov, perioadă numită „perestroika” („restructurare”). În RSS Moldovenească / RSS Moldova, ca şi în alte republici sovietice, această perioadă a fost cunoscută prin aşa-zisa mişcare de „eliberare naţională”, prin emergenţa unui pluralism politic (odată cu apariţia mişcărilor Pentru Susţinerea Restructurării, ulterior Frontul Popular, Interfront „Unitate-Edinstvo” şi Gagauz Halkî) şi prin adoptarea primelor reforme economice care au creat cadrul legal pentru liberalizarea economică şi apariţia întreprinderilor private. Ultimul Soviet Suprem (organ legislativ) al RSS Moldoveneşti, ales în februarie 1989, a devenit totodată şi primul Parlament al Republicii Moldova, care şi-a exercitat mandatul pînă în februarie 1994. Parlamentul şi Guvernul s-au impus, într-un termen relativ scurt, ca instituţii viabile, cu reală putere de decizie. Odată cu crearea şi consolidarea instituţiilor de justiţie, au fost puse bazele unei separări a puterilor în stat, premisă de bază pentru edificarea unei democraţii şi a unui stat de drept emergente[4]. După proclamarea independenţei, în sfera politică moldovenească şi-au făcut apariţia mai multe partide, care şi-au declarat afiliererea la doctrine democratice occidentale (creştin-democratică, social-democratică, liberală etc.)[5]. Fostul Partid Comunist a fost interzis imediat după independenţă, iar patrimoniul său a fost naţionalizat. Totuşi, în 1994, un partid autointitulat „al Comuniştilor din Republica Moldova”, compus în general din reprezentanţi ai fostelor elite de partid, a fost înregistrat la Ministerul Justiţiei[6]. Pluralismul politic în gestaţie al tînărului stat RM ascundea cu greu, în fapt, o divizare greu conciliabilă a elitelor intelectuale şi politice asupra căii de dezvoltare pe care statul trebuia să o urmeze pe termen scurt[7]. În ciuda unei percepţii admise, ultimul Soviet Suprem şi respectiv primul Parlament moldovean ales pe cale democratică a fost compus în proporţie de 27% (sau 94 din cele 380 de locuri) de către susţinătorii Frontului Popular, ceilalţi fiind membri ai Partidului Comunist („conservatori” şi „reformatori”) şi reprezentanţi ai fostelor elite administrative şi de partid[8]. Aceşti aleşi ai poporului, foarte diverşi după parcurs şi convingeri, au votat independenţa republicii, mînaţi de conjunctura politică imediată (era doar la cîteva zile după eşecul puciului de la Moscova) şi în contextul mai larg al mişcărilor naţionale, al căderii comunismului în ţările din Europa de est şi al destrămării URSS. În scurt timp după proclamarea independenţei, aripa „conservatoare” – majoritară – a conducerii RM (formată din reprezentanţii fostei elite administrative) a făcut front comun împotriva „reformatorilor” naţionalişti şi reformelor promovate de aceştia[9], favorizînd, odată mai ales cu începutul lui 1993[10], o „restauraţie de catifea”, după expresia lui Adam Michnik[11].  Nici societatea moldoveană nu era mai omogenă din punct de vedere cultural şi politic. Ea era formată în proporţie de aproape 40% din populaţie neromânofonă (în general slavă şi rusofonă), împărtăşind poziţii politice diverse[12]. Republica Moldova a sabotat organizarea, în martie 1991, a unui referendum cu privire la rămînerea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS sau pentru o eventuală desprindere de aceasta. Spre deosebire de republicile baltice, RM nu a organizat niciun alt referendum local în această privinţă. Astfel, declararea independenţei la 27 august 1991 apare ca un eveniment decis în exclusivitate de elitele vremii, sub presiunea contextului regional şi a mişcărilor din stradă, fără însă un plebiscit popular real. Puţinele sondaje făcute în perioada 1989-1991 arătau o populaţie divizată cu privire la viitorul RM[13]. Astfel, într-un sondaj de opinie realizat în ianuarie 1991 pe un eşantion reprezentativ de 1133 respondenţi, la întrebarea „Cum [în ce format] vedeţi viitorul Moldovei?”, 43% dintre respondenţi au văzut-o în componenţa URSS, 42% - independentă şi 3% - în cadrul României. Luat pe grupe etno-lingvistice în parte, 55% dintre respondenţii etnici moldoveni (români) îşi doreau independenţa, 9% dintre ruşi, 8% - dintre ucraineni, 12% - bulgari şi 26% - alte naţionalităţi. Pentru rămînerea RSS Moldoveneşti în componenţa URSS s-au exprimat 30% dintre moldoveni, 76% - ruşi, 73% - ucraineni, 95% - găgăuzi, 81% - bulgari şi 61% - alte naţionalităţi[14]. Cu toate rezervele metodologice pe care le putem avea acum faţă de aceste sondaje, ele au oferit date plauzibile, luate în consideraţie de elitele politice de la acea vreme, care au respins posibilitatea unui referendum local în privinţa independenţei RM, pînă la proclamarea oficială a acesteia. Un referendum consultativ a fost organizat abia pe 6 martie 1994, în care majoritatea covîrşitoare a participanţilor (95%) a votat pentru independenţa RM (şi, deci, implicit, contra alipirii la România sau la Rusia), în contextul unor dispute geopolitice, duse în unele cercuri intelectuale şi politice, cu implicarea politicienilor „agrarieni”, adepţi ai „moldovenismului”[15]. După proclamarea independenţei, autorităţile RM au decis acordarea dreptului de cetăţenie tuturor locuitorilor Republicii Moldova pînă la data proclamării independenţei, spre deosebire de statele baltice, unde minorităţilor slave li s-a refuzat dreptul la cetăţenie. Acest pluralism politic şi cultural în fază incipientă (Way 2002) a condus la elaborarea şi aplicarea unei politici de cetăţenie şi de circulaţie a limbilor, considerată de către observatori drept un model de integrare paşnică şi democratică a minorităţilor etno-lingvistice. Limba rusă a devenit în RM – şi a rămas pînă în prezent – „limbă de comunicare interetnică”, benificiind astfel de un statut relativ privilegiat, deşi ambiguu şi, deci, interpretabil[16].   O altă dovadă a pluralismului democratic emergent al anilor 1990, apărută în continuarea reformelor de democratizate aplicate în perioada perestroikăi, a fost proclamarea şi respectarea libertăţilor cetăţeneşti, în speţă a libertăţii de exprimare, ceea ce a dus la apariţia unei serii de ziare şi reviste de orientare politică şi culturală diversă, atît în română cît şi în rusă[17]. O politică permisivă faţă de mass-media străine a condus totodată la o difuzare largă în spaţiul mediatic local a posturilor de radio şi TV străine, din România şi mai ales din Federaţia rusă, acestea din urmă devenind (mai exact, rămînînd) mult mai populare decît posturile autohtone, încă slab dezvoltate. Această popularitate în spaţiul mediatic moldovenesc a posturilor străine a permis o difuzare amplă a strategiilor de comunicare privind politicile „de vecinătate” dinspre  fostele capitale, Bucureşti şi mai ales Moscova[18].  În acelaşi timp, toate guvernele RM au încercat să controleze presa în propriul folos de promovare politică. O tendinţă, observată de asemenea în anii 2000 şi mai ales după 2009, este controlul posturilor mass-media de către lideri politici, cu influenţă şi în mediul de afaceri[19].Recunoaşterea şi suportul internaţional nu s-au manifestat tot atît de ferm şi imediat ca în cazul ţărilor baltice, de exemplu. Elitele şi populaţiile republicilor baltice păreau mult mai hotărîte să îmbrăţişeze, de timpuriu, o tranziţie „pro-occidentală”, beneficiind foarte repede de un suport puternic al ţărilor occidentale (în primul rînd SUA şi statele nordice). În scurt timp după proclamarea independenţei şi a puciului ratat din august 1991, aceste republici au fost recunoscute pe larg de comunitatea  internaţională, iar în septembrie 1991 acestea au fost admise în Organizaţia Naţiunilor Unite[20]. În contrast cu ţările baltice, Republica Moldova a fost recunoscută în perioada imediat următoare declaraţiei de independenţă doar de România, Georgia şi Lituania. Recunoaşterea RM de către ţările străine şi structurile internaţionale a venit abia după destrămarea oficială şi definitivă a URSS în decembrie 1991, şi mai ales după primirea RM, în martie 1992, în Organizaţia Naţiunilor Unite[21]. Relaţiile Republicii Moldova cu România au evoluat pe parcursul perioadei care a urmat independenţei RM la două nivele, unul exprimat în proiecte cu caracter identitar şi simbolic, cele mai vizibile, şi altul cu caracter economic şi pragmatic. Relaţiile de comerţ (import/export) dintre RM şi România, deşi devansate de cele dintre RM şi Rusia, au fost în creştere în anii 2000, iar în 2014 ele au întrecut relaţiile comerciale cu Rusia[22]. Decizia guvernelor RSS Moldovenească şi României din mai 1990 de a permite unui număr mare de studenţi moldoveni să-şi facă studiile la liceele şi universităţile din România[23]a făcut posibilă o completare semnificativă a formării elitelor din Republica Moldova, în condiţiile scăderii calităţii studiilor liceale şi universitare din RM şi a accesului redus la studii în fostele centre universitare din Federatia rusă. Totodată, universităţile româneşti, la care tinerii moldoveni au avut acces începînd cu septembrie 1990, au creat un efect de concurenţă faţă de universităţile din R. Moldova, de natură să le dezavantajeze pe acestea din urmă[24]. Un alt efect advers creat de oportunitatea studiilor în România a fost cel de „exod al minţilor” (brain-drain)[25]. Unele studii au arătat că o proporţie importantă dintre studenţii moldoveni în România preferă să rămînă în România dupa terminarea studiilor sau să plece peste hotare. În sfîrşit, pentru statul român, această investiţie a avut şi un rol plauzibil de soft power – în calitate de instrument de influenţă în R. Moldova[26].             Conflictul armat de pe Nistru, desfăşurat în perioada septembrie 1990 – iulie 1992, s-a soldat cu mai mult de 1000 de victime[27]. Acest conflict a separat de facto Republica Moldova în două entităţi: Republica Moldova propriu-zisă, cu capitala la Chişinău, şi aşa-zisa Republică Moldovenească Nistreană, nerecunoscută pînă în prezent de comunitatea internaţională (nici de Rusia). Evenimentul, dureros şi traumatizant în sine pentru populaţiile de pe ambele maluri ale Nistrului, a produs de asemenea un şir de consecinţe nefaste din punct de vedere politic, social şi economic pentru dezvoltarea ambelor teritorii. Menţinerea unui contingent de armată a Federaţiei Ruse în această regiune, susţinută de liderii şi locuitorii din partea stîngă a Nistrului, a marcat întregul teritoriu al Republicii Moldova drept zonă de interes şi de influenţă a Rusiei. În plus, nefiind recunoscută pe plan internaţional, republica separatistă din stînga Nistrului a servit mult timp, mai ales pînă în ianuarie 1999[28], cînd s-a decis crearea unor puncte de control vamal la punctele de trecere în şi din Transnistria, drept un „paradis” al traficului informal de mărfuri (inclusiv, mărfuri ilicite)[29]. Acest fapt a întreţinut mult timp o influenţă negativă asupra climatului investiţional din Moldova, pe ambele maluri ale Nistrului. Negocierile bilaterale şi în diferite formate au continuat de la o guvernare la alta, fără consecinţe pozitive simţitoare asupra nivelului de trai al populaţiilor celor două maluri[30].    Anii 1990: reformele economice liberale şi prima fază a „capturării statului”Spre deosebire de ţările fostului lagăr socialist din Europa de est, fostele republici sovietice au trecut printr-o criză economică mai profundă şi mai durabilă din motivul integrării lor în sistemul industrial şi energetic sovietic, de care erau – şi au rămas în mare măsură – interdependente şi după 1991. Marele întreprinderi industriale sovietice din RM, o treime dintre care se aflau în Transnistria, s-au dovedit în mare parte ineficiente după căderea URSS, fiind dependente de materie primă şi energie din Rusia şi de pieţele de desfacere din fosta URSS. Energia electrică şi carburanţii, importaţi din Rusia, au devenit de pe o zi pe alta resurse scumpe, pe care industria şi populaţia, ambele secătuite, au fost forţate să le achite cu sacrificii însemnate în celelalte planuri[31].Odată recunoscută pe plan internaţional, Republica Moldova s-a avîntat, de rînd cu toate celelalte ţări ex-comuniste, inclusiv Rusia, într-o adevărată „revoluţie” economică şi socială – o „tranziţie” spre economie de piaţă –, pe care urma să o întreprindă cu asistenţa tehnică şi financiară a insituţiilor financiare internaţionale, în primul rînd Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială (BIRD) şi Banca Europeană pentru Reforme şi Dezvoltare (BERD). „Liberalizare, stabilizare, privatizare” au devenit cuvintele de ordine ale noii „revoluţii liberale”. Liberalizarea preţurilor, aplicată la începutul 1992, a dat frîu liber unei inflaţii de proporţii uriaşe (de 1670% in 1992 şi 2706% în 1993)[32], preţurile fiind controlate pînă atunci în mod centralizat, prin mecanisme financiare, camuflînd deficienţele profunde ale sistemului economic şi financiar sovietic[33]. Această inflaţie de proporţii[34]a devalorizat economiile populaţiei, sărăcind majoritatea cetăţenilor RM. Ravagiile inflaţiei au fost stăvilite către sfîrşitul anului 1993, cînd a fost creată, datorită susţinerii FMI, moneda naţională: leul moldovenesc[35]. Prin aplicarea consecventă a unor politici de stabilizaremonetară, din 1993 pînă în 1997, leul s-a impus ca o valută stabilă, raportat la dolarul american, redobîndind încrederea populaţiei, pierdută – se părea, definitiv – în anii inflaţiei din 1991-93[36]. Aplicarea sîrguincioasă de către guvernele moldovene (conduse de V. Muravschi, apoi de A. Sangheli) a politicilor de liberalizare şi de stabilizare monetară i-au atras Moldovei laudele instituţiilor financiare internaţionale, aşa încît, în 1995, revista The Economist califica RM drept „un model de reforme corecte”[37], realizat pe fundalul unei crize bugetare profunde. Acest succes de moment a avut însă un preţ ridicat. Chiar dacă pornise la drum în august 1991 fără datorii externe (Rusia asumîndu-şi datoriile fostei URSS), Republica Moldova nu a avut în 1991 rezerve de valută şi aur (spre deosebire de ţările baltice şi Rusia, aceasta din urmă moştenind majoritatea rezervei de aur a URSS[38]). Prin urmare, pentru a asigura dezvoltarea ţării, autorităţile moldovene au contractat de la instituţiile financiare internaţionale (în principal, FMI şi Banca Mondială) un şir de credite pe termen mediu, cu o rată de dobîndă de aproximativ 5%[39]. Această rată, deşi mult mai mică decît rata de dobîndă la credite pe piaţă[40], era mai ridicată în perioada 1993-1997 decît după 1997[41]. În 1997, atunci cînd se afla în pargul crizei economice, RM a dobîndit statut de ţară în curs de dezvoltare conform IDA, PIB-ul său pe cap de locuitor fiind recunoscut suficient de mic pentru a primi credite consesionale (cu rată de dobîndă subvenţionată). În 1997, RM devenise una din ţările cele mai îndatorate din regiune, raportat la PIB per capita[42]. Stocul datoriei externe acumulate a atins cca 1,3 mlrd. dolari SUA la 1 ianuarie 1999,ceea ce reprezenta aproape 80% din PIB-ul țării[43]. Aceste datorii, cu tot cu ratele lor de dobîndă, au fost returnate pe parcursul anilor următori pînă în 2007, constituind o adevărată povară pentru dezvoltarea economică a ţării[44]. Cînd ţara devenise calificată pentru credite concesionale din partea instituţiilor financiare, aceste instituţii au încetat pe o durată de doi ani a-i mai acorda credite Republicii Moldova, penalizînd guvernul acesteia pentru o repartizare considerată dezechilibrată a bugetului public (autorităţile au încălcat recomandările de austeritate ale instituţiilor financiare de a diminua cheltuielile publice (inclusiv cele sociale)[45]. S-a remarcat totuşi că guvernele RM au beneficiat în anii 1990 de datorii externe şi de împrumuturi interne importante (inclusiv de la populaţie, prin salarii neplătite la timp), fără însă a le justifica prin investiţii solide şi vizibile în proiecte de infrastructură, modernizarea întreprinderilor sau ameliorarea serviciilor publice[46]. Ne putem întreba: care a fost beneficiul economic şi social al datoriilor externe şi interne contractate de guvernele RM în anii 1990? Stabilizarea economică fragilă din 1997 a mai fost însă zdruncinată de un alt factor extern: criza economică şi financiară din Rusia din august 1998. Pe fundalul crizei financiare din Asia de sud-est şi a scăderii extreme a preţului la petrol, Rusia a intrat în faliment, recunoscut ca atare în interior şi în exterior, eveniment care părea să marcheze eşecul unei căi de dezvoltare trasate cu ajutorul experţilor internaţionali şi al instituţiilor financiare internaţionale[47]. Aşa cum Moldova şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile comerciale în mod excesiv cu Rusia, economia fragilă a Republicii Moldova intrase şi ea într-o fază de recesiune apropiată de faliment[48]. Pentru a ieşi din criză, guvernul Ciubuc şi cele care i-au urmat în 1999 şi 2000 (I. Sturza şi D. Braghiş) au fost forţate să aplice reforme de austeritate şi să continue într-un ritm susţinut programul de privatizare, început pe durata guvernelor Sangheli.A treia fază a modelului (după cea de liberalizare a preţurilor şi de stabilizare a monedei) pe care Moldova trebuia să-l urmeze pentru a realiza tranziţia la economia de piaţă era privatizarea întreprinderilor de stat şi a gospodăriilor agricole colective. Începînd cu 1 ianuarie 1994, au fost distribuite populaţiei bonuri patrimoniale(aşa-zisele „vaucere”) cu care se puteau cumpăra bunuri de stat şi cote de acţiuni ale întreprinderilor scoase la privatizare prin licitaţie. Potivit estimărilor Guvernului din 10 iulie 1996, „Pe parcursul unui an şi jumătate au fost organizate 15 licitaţii republicane cu subscriere la acţiuni, 94 licitaţii cu strigare şi 11concursuri publice. Au fost privatizate contra bonuri patrimoniale 2235 de întreprinderi (integral sau parţial) şi 191 mii apartamente.”[49]Această reformă urmărea, în mod declarat, să creeze „premise pentru dezvoltarea pieţei hîrtiilor de valoare şi a celei imobiliare,  restructurarea întreprinderilor privatizate şi constituirea mecanismelor de administrare corporativă” (idem). În realitate, potrivit unor observatori independenţi şi Curţii de Conturi[50], procesul de privatizare a întreprinderilor a decurs într-un mod netransparent şi cu încălcări grave din partea Ministerului Privatizării, întreprinderile profitabile fiind preluate de către grupuri de interese apropiate guvernărilor de atunci (în care Partidul Agrarian era majoritar) la preţuri mult mai joase decît valoarea lor reală. Populaţia, în schimb, s-a trezit cu nişte hîrtii „de valoare” complet devalorizate. Partea bună a acestui proces de privatizare pentru populaţie a fost privatizarea practic „gratuită” a apartamentelor de către deţinătorii respectivelor locuinţe. Totuşi, şi în acest domeniu s-au comis numeroase fraude în urma cărora mai multe persoane vulnerabile (sărace şi neinformate) şi-au pierdut locuinţa[51].        Demarat în mod oficial imediat după independenţă, procesul de privatizare a terenurilor şi a bunurilor agricole a întîmpinat greutăţi şi rezistenţe şi mai mari decît în cazul privatizării întreprinderilor. Pînă în 1997, greutăţile tehnice şi legale de privatizare a terenurilor agricole erau provocate de rezerva guvernelor agrariene (guvernele Sangheli 1 şi 2: 1992-1997), dar şi din motivul rezistenţelor venite „de jos”, din partea lucrătorilor agricoli, de a pune în aplicare acest program prin desfiinţarea gospodăriilor agricole colective. Abia în 1997, sub presiunea organismelor financiare internaţionale, guvernul Ciubuc a realizat, cu asistenţa Băncii Mondiale, în cadrul programului „Pămînt”, cadrul legal necesar pentru deblocarea procesului de privatizare a proprietăţilor agricole de stat şi înregistrarea lor într-un cadastru de stat. Procedura de privatizare s-a dorit transparentă şi echitabilă prin distribuirea cotelor-parte de teren agricol, fiecărui lucrător agricol, inclusiv pensionarilor, revenindu-le în medie cîte 1,5 ha de teren[52]. Programul „Pămînt” a dus la o desfiinţare sistematică a colhozurilor şi asociaţiilor agricole create în baza lor, prin împroprietărirea ţăranilor cu pămînt. În ciuda bunelor intenţii ale arhitecţilor şi realizatorilor acestui program, decolectivizarea şi privatizarea terenurilor agricole a fost urmată de o scădere drastică a productivităţii (producţia agricolă s-a înjumătăţit din 1991 la 1999[53]). Trebuie să amintim că procesul de privatizare a proprietăţilor agricole a demarat şi s-a desfăşurat într-un context general de descreştere economică, perioadă în care investiţiile statului în agricultură au fost reduse la minim. Această perioadă de incertitudine economică, întreţinută de guvernele agrariene, a permis totodată comiterea unor furturi şi delapidări de proporţii ale bunurilor fostelor colhozuri şi sovhozuri[54].   Experienţa statului de privatizare a bunurilor publice efectuate pe parcursul anilor 1990, proces care a continuat şi în deceniul următor, a încetăţenit o practică, continuată în măsuri diferite de toate guvernările ulterioare, de „colonizare” a statului de către persoane şi gupuri de interese private în detrimentul beneficiului public. La fel, procesul de colectare a impozitelor pe venit era aplicat într-un mod nesistematic, permiţînd evaziuni fiscale masive[55]şi favorizînd în mod nejustificat anumiţi agenţi economici în detrimentul altora[56]. Aplicarea distorsionată a politicilor de privatizare crea un mediu de afaceri fragil, minat de practici de corupţie şi relaţii clientelare dintre agenţii economici şi funcţionarii statului. Crimele economice – corupţia, şantajul şi protecţia informală (aşa zisa „krîşa”) –, în care erau implicaţi laolaltă grupuri private şi (înalţi) funcţionari ai statului, au şubrezit simţitor mediul de afaceri şi climatul investiţional al tinerei economii emergente, întreţinînd o neîncredere crescîndă a cetăţenilor faţă de noile structuri ale statului[57].Efectele sociale ale „tranziţiei” anilor 1990În ciuda eforturilor guvernelor Sangheli şi Ciubuc 1 de a menţine un suport suficient al statului în domeniul social (educaţie, sănătate şi protecţie socială), aceste servicii au suferit o criză profundă către sfîrşitul anilor 1990, pe fundalul micşorării susţinerii financiare a statului[58], al întîrzierii prelungite a plăţii salariilor angajaţilor din instituţiile de stat şi al creşterii inegalităţilor accesului la aceste servicii, accentuate de introducerea unor tarife locale legale şi, mai cu seamă, informale, în aceste domenii (mai ales în instituţiile de sănătate şi educaţie). Criza economică profundă, agravată în anii 1998-1999 de criza regională şi de neplata prelungită a salariilor, a împins 70% din populaţie (sau 84,6%, după standarde internaţionale[59]) sub limita sărăciei absolute[60] şi 50% (sau 55,4%) din populaţie sub limita sărăciei extreme[61]. În acelaşi timp, inegalităţile de venit au crescut[62], caracterizate prin reducerea păturii de mijloc la un segment relativ îngust, considerat desigur favorizat în asemenea circumstanţe, şi la apariţia unui nou grup, încă foarte restrîns, dar în ascensiune, de oameni bogaţi[63]. Tăierile drastice din bugetele destinate sănătăţii şi educaţiei şi neplata cronică a salariilor „bugetarilor”, şi aşa cele mai mici faţă de salariul mediu pe economie, au justificat, într-o percepţie împărtăşită pe larg, actele de corupţie la toate nivelele. Neîncrederea faţă de structurile statului şi scăderea veniturilor au fost asociate cu o creştere fără precedent a comportamentelor anomice (violenţă, alcoolism, dependenţă de droguri etc.[64]) şi a criminalităţii, furturile ocupînd de-a lungul anilor 1990 un nivel de vîrf[65]. Retragerea masivă a angajaţilor din instituţiile publice (educaţie şi sănătate) şi din agricultură[66]a favorizat un întreg şir de strategii de supravieţuire: deplasarea în sectoare de acitivitate economică informale (cu precădere comerţul informal şi micul trafic de frontieră)[67]şi, odată cu sfîrşitul anilor 1990, migraţia de muncă peste hotare (vezi mai jos).Corupţia este o practică informală compensatorie, favorizată de un context de precarizare şi de scădere drastică a investiţiilor din instituţiile publice, dar ea relevă totodată un fenomen cultural (bazat pe relaţii clientelare şi pe schimburi de favoruri şi daruri), care şi-a găsit un sol fertil în contextul moldovenesc[68]. Corupţia produce efecte distructive în plan economic, subminînd principiul competivităţii oneste, fapt care, la rîndul său, întreţine slaba dezvoltare economică[69]. Totodată, încetăţenirea unei „culturi” a corupţiei şi fraudei produce efecte nefaste şi în domeniul educaţiei, unde practicile informale (de corupţie şi plagiat) au devenit un sistem paralel de curriculum ascuns, care pregăteşte indivizi adaptaţi pentru contexte tulburi de „tranziţie”, nu însă şi cetăţeni loiali şi contribuitori corecţi la bunăstarea generală[70].  Incapacitatea, lipsa de motivare a funcţionarilor şi slăbiciunea statului de a controla efectele colaterale ale „tranziţiei” (pauperizarea masivă, corupţia şi „capturarea” statului de către interese private) au creat o bază fragilă pentru dezvoltarea de mai departe a unui stat de drept, a unei economii prospere şi a unei societăţi civile active. În acest context de pauperizare masivă, neîncredere generalizată a populaţiei faţă de structurile „democratice” ale statului şi faţă de un mediu economic generator de precaritate şi inegalităţi, venirea la guvernare a Partidului Comuniştilor în urma alegerilor antivipate din februarie 2001 a fost ajutată de un vot contestatar, de decepţia generalizată faţă de structurile de putere prezente şi de „nostalgie restaurativă” (Svetlana Boym[71]) în raport cu o ordine politică apusă.Anii 2000: o recuperare ambiguăPe fundalul unei creşteri economice ajutată de un context global şi regional favorabil, graţie cadrului de reforme elaborat şi consolidat de guvernele liberale din perioada 1999-2000 şi favorizată şi de o creştere a remiterilor şi a consumului populaţiei, economia moldoveană a revenit după 2001 pe o direcţie de dezvoltare ascendentă, pînă la criza economică internaţională şi regională din 2007-2009[72]. După o fază de ezitări în ceea ce priveşte politica fiscală şi cu privire la privatizarea întrerpinderilor mari, care a justificat o întrerupere în 2002 a finanţărilor din partea organismelor internaţionale, autorităţile comuniste au continuat, mai cu seamă după 2004, programul de reforme liberale începute în perioadele precedente. În 2004 relaţiile politice ale RM cu Rusia se răcesc, pe fundalul refuzului preşedintelui Voronin de a semna Memorandul de federalizare a Republicii Moldova, propus de oficialul rus D. Kozak[73]. Totodată, în 2003 are loc lansarea de către UE a programului Politica Europeană de Vecinătate (care prevedea, între altele, asistenţă sporită ţărilor din vecinătatea UE). În acest context, conducerea Republicii Moldova îşi reia treptat cooperarea cu organismele financiare internaţionale (FMI şi BM) şi declară în mod oficial integrarea europeană drept prioritate de stat[74]. Politica fiscală a fost revizuită, într-un context internaţional de moderare a politicilor liberale şi de o atenţie sporită manifestată de instituţiile internaţionale (BIRD, ONU) politicilor de combatere a sărăciei, excluziunii, inegalităţilor şi de favorizare a „dezvoltării sociale” şi a „dezvoltării durabile” (ecologice)[75]. RM a aderat la acest acord în 2000[76]. Programele elaborate de Guvernele Republicii Moldova pe parcursul anilor 2000, cu asistenţa instituţiilor internaţionale – Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS), lansat în 2004, Planul de Acţiuni RM – UE (2005), apoi Strategia Naţională de Dezvoltare (SND) pentru anii 2008-2011 și Strategia Națională pentru Dezvoltare 2020 – îşi propuneau succesiv să creeze un cadru favorabil unei dezvoltări economice şi în acelaşi timp sociale a ţării.Reluarea colaborării cu instituţiile financiare internaţionale începînd cu 2004-2005 au mers mînă în mînă cu o îmbunătăţire calitativă a mediului de afaceri şi a climatului investiţional[77]. Totuşi, corupţia nu a diminuat pe parcursul anilor 2000. Dimpotrivă, în anii 2005-2007 acest fenomen a fost perceput de populaţie drept unul în creştere, pe fundalul înregistrării unui număr sporit de fapte de corupţie. În contrast cu numărul mărit de cazuri de corupţie înregistrate, condamnările pe aceste cazuri au atins cote minime[78]. Sub guvernarea comunistă, a continuat procesul, stabilit în anii 1990, de „capturare” şi „privatizare” a statului de către grupuri de interese private[79]. Guvernările ulterioare vor continua să exploateze această falie a instituţiilor statului, creată şi întreţinută de-a lungul anilor 1990 şi 2000.  Migraţie şi/sau dezvoltare? La progresele făcute în plan economic de autorităţile moldovene în anii 2000 a contribuit în mod substanţial populaţia Republicii Moldova, în mod aparent paradoxal, plecînd din ţară pentru a munci în străinătate. Banii trimişi de migranţii moldoveni din Rusia şi Europa occidentală – aşa-zisele remiteri („remitenţe”) – au crescut masiv pe parcursul anilor 2000, ajungînd să atingă o proporţie de 30-35% din PIB (în 2007,           remiterile depășeau de cîteva ori volumul investiţiilor străine şi asistenţei externe)[80]. În mod evident, fără aceste contribuţii majore provenite din remiteri, economia Republicii Moldova s-ar fi dezvoltat mult mai anevoios (să nu uităm că pînă în 2007, ţara noastră şi contribuabilii ei au continuat să returneze datoriile externe acumulate în anii 1990). Dar migraţia forţei de muncă a creat, inevitabil, un număr mare de efecte adverse: depopularea satelor, hemoragia de cadre la toate nivelele, grija scăzută acordată copiilor şi bătrînilor, mai cu seamă în zonele rurale; iar migraţia de muncă cuprinde segmentele cele mai active ale populaţiei RM, eliminate practic din cîmpul muncii din Moldova în contextul crizei economice de la sfîrşitul anilor 1990. Pe de o parte, remiterile menţin nivelul de lichidităţi care permite economiei RM să se dezvolte. Pe de altă parte, acest influx de bani, injectat aproape constant în economia RM, împiedică într-un fel dezvoltarea economică pe termen mediu şi lung, 1) din motivul că aceste persoane plecate sînt cele care ar fi putut contribui la o dezvoltare economică şi socială, aici în ţară (creînd şi realizînd proiecte economice, sociale şi culturale), 2) prin crearea unei dependenţe a economiei moldoveneşti de aceste surse de finanţare externe, favorizînd excesiv sectorul serviciilor şi consumul, în detrimentul producţiei efective în industrie, tehnologie şi agricultură şi 3) încurajînd relaxarea decidenţilor în domeniul economic (acest influx de bani asigurînd un nivel de lichidităţi suficient pentru a preveni o eventuală criză economică iminentă)[81]. Revoluţia furată: o eurointegrare pe picior greşitVictoria anunţată şi contestată a Partidului comuniştilor la alegerile parlamentare din aprilie 2009 a mobilizat un şir de manifestaţii de stradă care au degenerat în ziua de 7 aprilie în ciocniri violente cu poliţia şi devastarea clădirilor Parlamentului şi Preşedinţiei. Partidele autoproclamate „liberale” şi „democratice” din opoziţie au exploatat reuşit aceste evenimente, descalificînd felul în care guvernarea comunistă a gestionat protestele de la 6-7 aprilie[82]. Alegerile anticipate din iunie 2009 au adus la guvernare o coaliţie de partide „democratice”, eveniment salutat de puterile occidentale şi forurile internaţionale. Guvernele AIE-1 şi AIE-2 au preluat conducerea într-o perioadă de criză economică, pe care ultimele guverne comuniste au agravat-o prin mărirea bugetului pentru cheltuieli publice[83]. Noua conducere democratică a promovat un şir de reforme economice, susţinută prin asistenţă tehnică şi financiară din partea organismelor financiare internaţionale și țărilor donatoare, de investiţii străine în creştere şi de remiteri. Priorităţile schiţate de instituţiile financiare internaţionale erau privatizarea Băncii de Economii, a serviciilor aeriene (inclusiv aeroportul) şi a Căii Ferate din RM şi Moldtelecom-ul. În planul bugetului public, ele prevedeau reformarea sistemului de pensii[84]. Avantajate de atenţia sporită faţă de Moldova în contextul conflictului între Rusia şi Ucraina, guvernele V. Filat 1 şi 2 (septembrie 2009 – mai 2013) şi I. Leancă (mai 2013 – decembrie 2014) au reuşit să convingă Uniunea Europeană că RM este capabilă de a continua reformele în plan politic şi economic. La 27 iunie 2014, la Bruxelles, liderii RM şi UE au semnat Acordul de Asociere dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, care cuprinde și Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv RM - UE[85]. De asemenea, în acelaşi context, începînd cu 28 aprilie 2014 a fost liberalizat regimul de vize pentru cetăţenii RM în spaţiul Schengen[86]. Creşterea economică înregistrată la începutul anilor 2010 şi succesele în planul integrării europene marcate de guvernele Filat şi Leancă au fost totuşi umbrite de crize politice şi tensiunile dintre grupurile politice de la guvernare. Cazul „Pădurea Domnească”, în care un om de afaceri a fost ucis din neglijenţă la o vînătoare într-o perioadă interzisă vînătorilor, la care au participat persoane din nivelele de vîrf ale instituţiilor statului alături de oameni de afaceri[87], a arătat gradul avansat de interferenţă dintre instituţiile statului şi anumite cercuri de afaceri. Difuzarea unor convorbiri telefonice, interceptate prin mijloace ilegale, dintre lideri de vîrf de partide cu persoane din ministere, justiţie şi fisc au scos la iveală un mecanism, pînă atunci invizibil, de imixtiune şi de trafic de influenţă din partea anumitor lideri de partid în instituţiile statului, care în teorie ar fi trebuit să fie autonome. În sfîrşit, delapidarea Băncii de Economii, Băncii Sociale şi Unibank cu aproximativ un miliard de dolari SUA[88], caz în care este presupusă implicarea unor cercuri de vîrf din guvernarea precedentă (2009-2014) şi cea actuală (în 2015), a arătat limitele înguste ale statului de drept şi nivelul critic al „capturării” statului de către grupuri de interese private în RM. Analişti economici şi experţi de la Banca Mondială[89]au anunţat pentru următorii ani o recesiune economică, motivată de factori externi (scăderea exporturilor în Rusia, a invesiţiilor şi a „remiterilor”) şi interne („criza” bancară din RM). Aceste afaceri netransparente au produs o stare de frustrare şi neîncredere crescîndă în rîndurile populaţiei de rînd şi a elitelor intelectuale. Un sondaj de opinie recent arată că 85% din populaţie se consideră săracă. Acelaşi sondaj înregistrează o creştere cu aproape 20% a preferinţelor respondenţilor pentru o apropiere a Republicii Moldova de Uniunea Vamală (58%) faţă de cei care îşi doresc eurointegrarea (40%)[90]. Expertul politic Igor Boţan estima, în contextul difuzării datelor acestui sondaj, că „Cei care au guvernat ţara şi s-au numit partide pro-europene au făcut un mare deserviciu Republicii Moldova, de fapt au subminat vectorul european.”[91] Pentru a susţine procesul de apropiere a RM de UE, este nevoie, punctează un alt autor, ca instituţiile europene şi internaţionale să condiţioneze mai ferm suportul său financiar cu reforme efective realizate de conducerea RM, nu doar mimînd reformele[92].Venirea partidelor „democratice” la putere în iunie 2009 a favorizat apariţia în spaţiul mediatic a cîtorva posturi TV independente. Această realizare a noii guvernări are însă un revers: lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte proprietatea acestor posturi. Potrivit unor analize, mai multe posturi TV din RM au devenit în ultimii ani proprietatea unor oameni care au capitalizat în ultima perioadă putere politică şi economică[93]. Acest lucru prezintă un risc de creştere a imixtiunii din partea anumitor grupuri cu influenţă politică şi economică asupra spaţiului mediatic moldovenesc şi de „îmblînzire” a discursului jurnalistic cu privire la forţele politice de la guvernare. Pe parcursul ultimilor ani, guvernările „democratice” au manifestat cîteva tentative de limitare a libertăţii de exprimare, prin închiderea postului NIT TV şi, mai recent, prin proiectul de lege propus de PD şi PLDM care îşi propunea, în mod declarat, să elimine propaganda străină, iar în fapt realiza o tentativă de control al spaţiului mediatic din RM[94].   O societate civilă amorfă şi divizatăÎn ciuda înregistrării, după 1991, a unui număr mare de organizaţii neguvernamentale (peste 8200 în 2012) şi a unui suport financiar consistent, societatea civilă moldovenească rămîne încă embrionară şi puţin perceptibilă în spaţiul public. Una din cauzele acestei slăbiciuni este finanţarea exclusiv din surse străine[95], ceea ce este şi factorul care a făcut posibilă apariţia acestei „societăţi civile”. O parte din „vină” pentru acest fenomen poate fi atribuită şi moştenirii sovietice, în URSS activismul civic fiind coordonat şi controlat de sus. Astăzi, multe ONG-uri au devenit o sursă de venit şi de statut, în loc să izvorască dintr-un activism civic autentic. Dovadă acestui lucru este şi slaba implicare a voluntarilor în activitatea ONG-urilor în sectorul asociativ din Moldova[96]. Atunci cînd însă devine publică, ONG-urile specializate propagă un discurs public cazon şi stereotipizat, lipsit de o capacitate reală de influenţă şi schimbare. Biserica este scindată din punct de vedere politic (şi geopolitic), iar în discursul său public este axată exclusiv pe chestiuni de ordin ideologic şi moral, fără să se preocupe prea mult de probleme sociale majore (de ex. sărăcie şi opresiune). Trebuie să menţionăm totuşi în acest context excepţia fericită a Misiunii Sociale „Diaconia” de pe lîngă Mitropolia Basarabiei, care, din 2009, continuă să-şi extindă activitatea în planul asistenţei sociale a diverselor grupuri de persoane vulnerabile[97]. De 25 de ani încoace, intelectualii publici din RM se implică în spaţiul public local prin discuţii cu caracter exclusiv simbolic şi identitar, sustrăgînd astfel atenţia publică dinspre subiecte sociale, politice şi economice la zi. Cazul delapidării celor trei bănci, făcut public recent şi dezbătut intens în spaţiul public şi mediatic de la Chişinău a aţîţat spiritul critic al mai multor intelectuali şi formatori de opinie moldoveni. Totuşi, întrunirile publice ale acestora continuă să fie marcate de chemări cu caracter identitar, cu anumite accente sectare (ex.: „Unire...!” sau „Jos coloana a cincea...!”), revendicări care continuă să fragmenteze coeziunea şi solidaritatea societăţii din RM în faţa abuzurilor comise de către anumiţi funcţionari de nivel înalt.De ce ţările baltice par să fi reuşit experimentul „tranziţiei”?...De multe ori, la sfîrşitul anilor 1980 şi la începutul anilor 1990, RM a fost comparată cu republicile / ţările baltice. Ţara noastră părea să se asemene, într-adevăr, cu aceste republici / ţări după mai mulţi parametri: suprafaţă, numărul şi structura etnică a populaţiei, amplasarea geopolitică etc. Evoluţia acestor ţări pe parcursul anilor 1990 şi 2000 şi situaţia actuală a acestor ţări, devenite membre ale UE în 2004, sînt totuşi cu totul diferite de „tranziţia” şi situaţia actuală a Republicii Moldova. PIB-ul nominal pe cap de locuitor în Letonia, de exemplu, era în 2014 de 10 mai mare decît cel din RM (RM: $2,232  vs.Letonia: $20,291). Conform Indicelui Dezvoltării Umane, măsurat în 2014 (HDI – indice stabilit de ONU care reflectă calitatea vieţii şi potenţialul de dezvoltare umană al ţărilor), Letonia are un HDI de 0.810, printre ţările cu HDI „foarte înalt” (alături de Croaţia şi Argentina), pe cînd Moldova are un HDI de 0.663, aflîndu-se printre ţările cu HDI „mediu” (alături de ţări ca Salvador şi Bolivia)[98].    RM şi ţările baltice au avut un start diferit în „cursa tranziţiei”. Populaţia şi elitele ţărilor baltice s-au caracterizat printr-o voinţă politică puternică, manifestată timpuriu, de ieşire din URSS şi din spaţiul euroasiatic. Referendumurile organizate local, în 1989 şi 1990, au conferit legitimitate acestei voinţe politice. De la declararea independenţei şi mai ales după puciul ratat de la Moscova din august 1991, ţările baltice s-au bucurat de o susţinere politică şi economică pe măsură din partea Occidentului (ţările europene, SUA, instituţiile internaţionale etc.). Mai ales Estonia şi Letonia (şi într-o mai mică măsură, Lituania) au fost regiuni puternic industrializate, agricultura avînd o proporţie minoră în sursele naţionale de venit ale acestor foste republici sovietice (11-15%, comparativ cu 35% în RSSM în 1992). În plus, aceste ţări au avut în 1991 rezerve de valută şi aur, depozitate în bănci din străinătate înainte de anexarea acestor ţări de către URSS în 1940[99]. După un declin la începutul anilor 1990, dezvoltarea economică a ţărilor baltice a fost în continuă creştere după 2000 (cu excepţia perioadelor de criză externă). Pe lîngă asistenţa financiară şi tehnică externă, dezvoltarea acestor ţări a fost ajutată mai ales de o calitate a guvernării ridicată şi prin aplicarea sistematică a reformelor care urmau să facă posibilă tranziţia spre economia de piaţă. Indicele de corupţie şi de „capturare” a structurilor statului de către grupuri de interese private au fost în descreştere începînd cu mijlocul anilor 1990, ceea ce s-a reflectat pozitiv asupra climatului de afaceri şi investiţional[100]. În 1994, ultimele trupe ruseşti au părăsit ţările baltice. Acest lucru a marcat o renunţare oficială a interesului geopolitic din partea Rusiei asupra acestui teritoriu, ceea ce a permis o desprindere rapidă, din punct de vedere economic şi politic, a ţărilor baltice de spaţiul euroasiatic şi o apropiere de Occident, pînă la admiterea în 2004 a acestora în UE. Este de remarcat, totuşi, că mai mulţi analişti consideră că modelul neoliberal radical adoptat de ţările baltice a neglijat, faţă de ţările de la Visegrád sau Slovenia, între altele, dezvoltarea industrială şi protecţia (incluziunea) socială[101]. Nu dorim, prin urmare, să sugerăm aici că ţările baltice trebuie luate drept model de dezvoltare de către R. Moldova. Acest model de dezvoltare rămîne a fi căutat şi elaborat, iar R. Moldova are cel puţin avantajul, la această etapă de dezvoltare incipentă, de a-şi alege un model viabil de dezvoltare, axat în acelaşi timp pe dezvoltare economică (agricolă, industrială, servicii), fără să neglijeze dezvoltarea socială, care asigură durabilitatea şi calitatea socială[102]a oricărei societăţi. Exemplele altor ţări (de ex. ţările baltice, statele de la Visegrád sau Slovenia) ne-ar putea sugera o cale de dezvoltare mai potrivită structurii economice şi sociale proprii Republicii Moldova.    De ce Moldova nu reuşeşte?În Republica Moldova, în contrast cu ţările baltice, sondajele făcute în 1990 şi 1991 arătau, dimpotrivă, preferinţa majorităţii populaţiei pentru păstrarea republicii în componenţa URSS. Mişcarea naţională şi de independenţă, deşi a avut un avînt de masă la sfîrşitul anilor 1980, a fost mai degrabă circumscrisă elitelor intelectuale românofone. Susţinerea internaţională de care a beneficiat RM după 1991 a fost una întîrziată şi mai curînd conjuncturală. Economia Moldovei a fost una preponderent agrară, cu o producţie industrială redusă (mai ales că în Transnistria erau amplasate 28% din toate întreprinderile industriale din R. Moldova). Creditele acordate de instituţiile financiare internaţionale în 1993-1997, au îndatorat RM pentru un deceniu înainte, fără să producă o modernizare a infrastructurii şi a economiei. Reformele care urmau să uşureze tranziţia spre democraţie liberală şi economie de piaţă au fost făcute, în perioada 1991-1998, cu ezitări şi rezerve; ezitări ce pot fi înţelese, în condiţiile în care acei care trebuiau să întreprindă aceste reforme erau reprezentanţii elitelor vechiului sistem, iar reformele liberale, mai ales privatizarea, erau percepute ca un factor distructiv asupra modului de producţie şi indirect a patrimoniului economic naţional (avutul întreprinderilor şi gospodăriilor agricole colective fiind delapidate masiv), fără să producă un sistem economic viabil pe termen scurt şi mediu. Aceste elite de la guvernare, formate în principal din reprezentanţii Partidului Agrarian, nu au avut suficientă competenţă, abilitate şi nici viziune să administreze eficient şi corect împrumuturile de la institutuţiile financiare internaţionale pentru a realiza reforme efective, dar nici să negocieze cu insitutuţiile financiare internaţionale condiţiile de împrumut şi de realizare a reformelor mai favorabile ţării noastre. În sfîrşit, conflictul din Bender şi Transnistria a avut un efect dezastruos asupra economiei ambelor maluri. Acest conflict şi poziţionarea armatei Federaţiei ruse pe teritoriul Transnistriei (de jure, a RM) a marcat ţara noastră ca una de potenţial conflict, poziţionată în zona de influenţă a Rusiei. În anii în care ţările baltice, între altele, s-au focalizat pe realizarea reformelor, Republica Moldova îşi irosea energiile în război. Conflictul de pe Nistru a descurajat mult timp investiţiile străine. Acum însă, la 22 de ani după încheierea conflictului, „sperietoarea” investiţiilor străine este mai degrabă lipsa de stabilitate şi gradul de „capturare” a statului în dreapta Prutului. Odată cu virajul geopolitic realizat de PCRM în 2004 prin îmbrăţişarea vectorului european, investiţiile din/şi relaţiile comerciale cu ţările occidentale au crescut constant (devansîndu-le în 2006 pe cele din CSI şi Rusia), odată cu volumul asistenţei financiare şi tehnice a instituţiilor financiare internaţionale. Ezitarea geopolitică a elitelor şi a societăţii şi practicile de guvernare deficiente au continuat însă. În 2015, statul RM a atins o fază critică de „acaparare” de către grupuri private. Această ezitare geopolitică, aflată în relaţie indirectă cu proasta guvernare a elitelor pro-europene, continuă să submineze orice proiect durabil de modernizare şi integrare europeană. EpilogUn cercetător occidental (Way, 2003) califica în 2003 Republica Moldova cu termenul deloc măgulitor de „pluralism by default” – altfel spus, un „pluralism involuntar”. Potrivit acestei analize, pluralismul – nu democraţia, încă inexistentă – din Republica Moldova ar fi fost un efect advers al slăbiciunii statului şi instituţiilor sale, incapabile să promoveze consecvent un program de modernizare, acestea fiind pe de asupra „capturate” de interese private. Un alt motiv al acestui „pluralism involuntar” ar fi divizarea elitelor acestei ţări între mai multe discursuri identitare şi orientări geopolitice. Din perspectiva autorului acestei analize, o democraţie viabilă şi un stat de drept (ca şi un regim autoritar, de altfel, spune autorul) presupune un „stat puternic”, adică o activitate a instituţiilor statului nealterată de interese private şi de oscilaţii geopolitice conjuncturale. Continuînd în cheia acestei analize, perfect valabilă şi astăzi, se poate trage concluzia că eşecul „tranziţiei” din RM se datorează în porţiuni variabile: 1) slăbiciunii instituţiilor statului, acaparate de grupuri de interese private, 2) lipsei de fermitate şi oscilaţiei politice şi geopolitice a elitelor de la guvernare, 3) deficienţei societăţii civile, divizată din punct de vedere cultural, identitar şi geopolitic, fiind astfel incapabilă să facă front comun pentru o guvernare mai bună şi mai onestă. Cheia succesului pentru ieşirea din criză este ruperea lanţului acestui „pluralism by default” al „tranziţiei”, prin acţionarea la cele trei nivele enumerate mai sus. Pînă la o reînnoire a elitelor şi o reformare reală a instituţiilor statului, acest cerc vicios al subdezvoltării ar putea fi rupt de către societatea moldoveneană însăşi, prin întărirea coeziunii şi solidarităţii în interiorul ei, dincolo de pluralitatea – firească şi cu potenţial constructiv – a culturilor şi a preferinţelor identitare, politice şi geopolitice şi prin susţinerea unui activism autentic, prin care să se facă presiune asupra elitelor şi decidenţilor pentru a-i motiva să lucreze, onest şi cot la cot cu cei guvernaţi, la construirea unui cadru de locuire şi dezvoltare armonioasă în comun.   [1] Termenul de „tranziţie”, folosit pe larg în studiile societăţilor post-comuniste, a fost pus contestat de multiple analize. Aceste critici contestau semnificaţia moale, eufemistică, a termenului de „tranziţie” faţă de realitatea, mult mai dură, a transformării post-comuniste. Pentru o discuţie a termenuluide „tranziţie”, a se vedea, între altele, Michael Burrawoy & Katherine Verdery (eds.) Uncertain Transition: Ethnographies of Change in the Post-Socialist World. Cumnor Hill / Oxford, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., vezi Introduction; Vom folosi termenul de „tranziţie” (cu ghilimele de rigoare) în lipsa altui termen mai potrivit şi neunivoc care ar defini perioada de transformare care a urmat căderii regimurilor comuniste în Europa de est.[2]În RM, veniturile din 2001 reprezentau 26% faţă de cele din 1989. Mihaly Simai, „Poverty and Inequality in the Eastern Europe and the CIS Transition Economies”, DESA Working Paper, No 17, Feb. 2006, p, 12.  [3]Acest eseu este o variantă desfăşurată a unui scenariu de film documentar TV, în curs de elaborare în regia lui Victor Ciobanu. Le mulţumesc lui Sergiu Cioclea şi lui Valentin Lozovanu pentru lectura făcută acestui text la etape intermediare de redactare şi pentru sugestiile oferite. Îi mulţumesc de asemenea lui Octavian Şcerbaţchi pentru consultare. În cadrul proiectului de film, au fost de asemenea intervievaţi experţii Doru Petruţi, Igor Boţan şi Sergiu Cioclea şi, de asemenea, cîţiva oameni de rînd, martori şi subiecţi ai tranziţiei. Le mulţumesc şi cu această ocazie. Aceşti experţi nu poartă, desigur, nicio responsabilitate pentru eventualele imprecizii din acest text. Deplina responsabilitate în acest sens îi revine în exclusivitate autorului. [4] Pentru o analiză a sistemului politic din anii 1990, a se vedea Mihai Cernencu, Igor Boţan, Evoluţia pluripartitismului în Republica Moldova, ADEPT, Chişinău, 2009.  [5] Cf. Mihai Cernencu, Igor Boţan, Evoluţia pluripartitismului în RM; A se vedea, de asemenea, platformele şi doctrinele partidelor din RM: http://www.e-democracy.md/parties/  La alegerile din februarie 1994, au participat 33 de concurenţi electorali, inclusiv 4 blocuri electorale, 9 partide sau mişcări social-politice şi 20 candidaţi independenţi. Sursa: ADEPT. URL: http://www.e-democracy.md/elections/parliamentary/1994/[6] Cf. „Partidul Comuniştilor din Repubbica Moldova”, ADEPT. URL: http://www.e-democracy.md/parties/pcrm/ [7] Cf. Lucan Way, „Pluralism by Default in Moldova”, Journal of Democracy, Volume 13, Number 4 October 2002, pp. 127-141.[8] Anatol Ţăranu, „Parlamentul Independenţei şi conflictul transnistrean”, Akademos, nr. 3(22), septembrie 2011, p. 13; Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Chişinău, Arc, 2005, p. 150; P. K. Lucinski, „Ob itogah vîborov narodnîh deputatov Moldovaskoi SSR i mestnîh sovetov”, 19 martie 1990: Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din RM (AOSPRM), Fond 51, inv. 74, dos. 92, f. 68. [9] Ch. King, op. cit., p. 150-155.[10] Mai exact odată cu 28 ianuarie 1993, cînd Președintele Parlamentului Alexandru Moșanu, vicepreședintele Parlamentului Ion Hadârcă, președintele Comisiei pentru mass-media Valeriu Matei și președintele Comisiei de relații externe Vasile Nedelciuc își prezintă demisia din funcțiile respective, motivându-și gestul prin dorința de a preveni opinia publică „asupra pericolului restaurării depline a regimului totalitar în Republica Moldova.[11] Adam Michnik, Irena Grudzińska-Gross, Letters from Freedom: Post Cold War Realities and Perspectives, Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 1998.[12] A se vedea mai jos datele sondajelor din 1990-1991.[13] A se vedea, între altele: AOSPRM, 51/74/106, p. 7-8; AOSPRM, 51/74/106, pp. 16-21; AOSPRM, 51/74/107, p. 21-30.[14] AOSPRM, 51/74/107, f. 21, 30.[15] Charles King, „Moldovan Identity and the Politics of Pan-Romanianism”, în Slavic Review, vol. 53, Nr. 2, 1994, pp. 345-368.[16] Vezi Igor Caşu şi Igor Şarov (eds.), Republica Moldova de la Perestroika la independenţă 1989-1991, Seria „RSSM în documente”, Chişinău, Cartdidact, 2011; A se vedea, de asemenea, Frederica Prina, Linguistic Divisions and Language Charter – The Case of Moldova. ECMI Working Paper Nr. 64, Marc 2013, p. 7. Charles King, Moldovenii..., p. 172-173.[17] În 1995 apăreau 200 de titluri de ziare (un tiraj total de 1,5 milioane exemplare), dintre care 77 în limba română, şi 87 reviste şi alte publicaţii periodice, dintre care 43 în română (cu un tiraj total de 700.000 ex.). Biroul Naţional de Statistică a RM.  A se vedea şi Ludmila Barbă, „Mass-media din Republica Moldova şi Pactul de Stabilitate”, IPP Moldova, 2002. URL: www.ipp.md/public/files/Publicatii/2002/[18] Potrivit Strategiei Consiliului Coordonator al Audiovizualului (CCA) de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale (2007 – 2010), Iulie 2007 (URL: http://www.cca.md/STRATEGIA_CCA.doc), audiovizualul autohton este dezavantajat în Republica Moldova faţă de posturile radio şi TV străine. Astfel, „la un raport de 72% reprezentând etnia majoritară şi 13% reprezentând minoritatea rusă, în Republica Moldova există peste 80 de posturi de radio şi TV care retransmit programe în limba rusă şi numai 13 posturi emit preponderent în limba româna”. Angela Sîrbu, „Provocările şi performanţele presei moldoveneşti”, CIJ: http://ijc.md/Publicatii/provocari.pdf; Potrivit Barometrului Opiniei Publice, realizat în aprilie 2002 la comanda IPP, 48% dintre respondenţi manifestau deplină încredere în posturile TV din Rusia (50% în TV naţională). Potrivit sondajului de opinie realizat de IMAS Inc. La comanda CIJ, în 2003, la întrebarea „Ce posturi vă uitaţi cel mai des?” au fost înregistrate următoarele răspunsuri: „1) ORT: 30,9% prima meniune (şi 24,2% a doua menţiune), 2) TV Moldova: 30,6% (18,2%), 3) România 1: 31,1% (10,6%). Audienţa TV în  Republica Moldova, IMAS, Octombrie 2003. URL: http://ijc.md/Publicatii/sondaj/tv_octombrie_2003.pdf[19] Doina Costin şi Mamuka Andguladze, Transparenţa proprietăţii mass-media în Republica Moldova, Centrul de Jurnalism Independent, Chisinau, 2012 (vezi aici o copie pdf a studiului). [20] Andrea Kasecamp, A History of the Baltic States, Plagrave Macmillan, 2010, p. 172; Lithuania profile: history.U.S. Department of State Background Notes. URL: http://www.state.gov/outofdate/bgn/lithuania/191349.htm[21] „Printre obiectivele cele mai importante figura, în mod firesc, cel al recunoaşterii internaţionale a Republicii Moldova drept subiect al dreptului internaţional. Procesul de consacrare internaţională a independenţei Republicii Moldova a fost unul anevoios şi destul de lung: el a demarat o dată cu deciziile de rigoare, luate chiar în ziua de 27 august de către Guvernele României şi Georgiei, după care a urmat o perioadă incertă, pînă în decembrie 1991, cînd Moscova, obţinînd angajamentul fostelor republici (bineînţeles, cu excepţia celor baltice) de a adera la CSI, s-a arătat dispusă să stabilească relaţii diplomatice cu Chişinăul. Acest pas al Moscovei a deschis calea spre recunoaşterea independenţei Republicii Moldova şi de către puterile occidentale, după care a urmat aderarea ţării noastre la ONU la 2 martie 1992, astfel încheindu-se prima etapă, extrem de importantă, în afirmarea Republicii Moldova pe arena internaţională.” Iurie Leancă, „Evoluţia relaţiilor externe”, în Tranziţia: retrospective şi perspective, ADEPT, URL: http://www.e-democracy.md/publications/tranzitia/3evolutia/[22] Conform datelor BNS. URL: http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=336& A se vedea, în special, datele seriale pe ani (1997-2013) ale exportului şi importului RM cu alte ţări. [23] În mai 1990, premierul RSS Moldova Mircea Druc şi ministrul înăţămîntului D. Mătcaş, împreună cu omologii lor români au decis admiterea unui număr de circa 500 de tineri moldoveni pentru studii în universităţile şi liceele din România. Conform mărturiei lui M. Druc (pentru autor, P.N., din arhivă proprie). Vezi de asemenea şi „Pentru tinerii care vor să-şi facă studiile în România”. Făclia. 24/08/1990. p. 10. [24]Această situaţie de concurenţă este accentuată pe fundalul scăderii progresive a numărului studenţilor în RM (ca şi în România, de altfel), la ciclul I, de exemplu, de la 122,709 în 2005 la 71,150 în 2014. BNS, tabel: „Studenţi în instituţiile de învăţămînt superior după domenii generale de studiu, ani şi cicluri”. Multe facultăţi semnalează o reducere drastică a numărului studenţilor. Astfel, la facultăţile de ştiinţe sociale, numărul studenţilor a scăzut de la 2819 la ciclul I în 2005 la 973 în 2014. BNS, idem.     [25]„Din interviurile și chestionarele aplicate a rezultat că 82% din absolvenții moldoveni, bursieri ai statului român, rămân în România sau pleacă în alte țări, doar 17% întorcându-se după absolvire în Republica Moldova (vezi fig. 13). Acest lucru este confirmat și de procentul mare al absolvenților respondenți care locuiesc momentan în România (vezi fig. 14).” Claudia Silaghi, „Bune intenţii şi coşmar birocratic. Paradoxul burselor acordate de statul român studenţilor moldoveni”, Policy Memo, nr. 24, Ianuarie 2012, p. 30.[26]Astfel, conform studiului coordonat de Radu Baltasiu, Traiectoria tinerilor basarabeni veniţi la studii în România – între mit şi realitate – Raport de cercetare, Bucureşti: Editura Etnologică, 2012, p. 12, „Peste jumătate dintre tinerii intervievaţi ştiu că există un destin comun al tuturor românilor, susţinând Unirea (65,7%) [65.7% răspunsuri „da” la întrebarea „Sunteţi de acord cu reunificarea Basarabiei cu România?”].”[27] Cf. Arcadie Barbăroşie, Oazu Nantoi (eds.), Aspects of the Transnistrian Conflict, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2004. [28] Artur Radziwitt, Octavian Şcerbaţchi, Constantin Zaman, Financial Crisis in Moldova:­ Causes and Consequences, Center for Social and Economic Research, Warsaw, 1999, p. 68.[29] Idem, p. 28.[30]Despre evoluţia negocierilor dintre Chişinău şi Tiraspol: Igor Boţan, Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană, ADEPT, 2009 (o copie a studiului poate fi accesată aici); A se vedea şi Vitalie Gămurari, ”Statutul forţelor pacificatoare în dreptul internaţional: cazul Republicii Moldova”, PROMO-LEX, 2015. A se vedea un interviu cu autorul la Radio Europa Liberă, URL: http://www.europalibera.mobi/a/26817340.html [31] Astfel, costulimporturilor de energie a crescut de la1,4 miliarde de ruble în 1991 la 40 miliarde de ruble în 1992, echivalentul a 55% din costul tuturor importurilor (ele constituiau 14% în 1987). Cf. World Bank - Moldova: Moving to a Market Economy, 1994 (Washington D.C.: The World Bank), p. 6. Per Ronnas & Nina Orlova, Moldova’s Transition to Destitution, Sida Studies, 2000, p. 17.[32] BNS. Alte surse dau date puţin diferite în acest sens şi anume de 1280% în 1992 şi 1184% în 1993, vezi Financial Crisis in Moldova, p. 6; EBRD, Transition Report, 2003, tabel A.3.3, p. 58; David E. Altig, Ed Nosal (eds.), Monetary Policy in Low-Inflation Economies, Cambridge University Press, 2009, p. 218.[33] Despre deficienţele sistemului economic sovietic, a se vedea un punct de vedere critic, venit din tabăra unui liberal rus, implicat în reformele economic în Rusia după 1991: Yegor Gaidar, Collapse of an Empire. Lessons for Modern Russia. Autorul susţine, între altele, că sistemul economic sovietic era deja prăbuşit înainte de a se fi pus bazele noului sistem capitalist. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, Brookings Institutions Press, Washington DC, 2006.[34]Unii economişti califică această inflaţie drept o hiperinflaţie (estimată după o definiţie mai puţin precisă, cum este aceasta: „Extremely rapid or out of control inflation. There is no precise numerical definition to hyperinflation. Hyperinflation is a situation where the price increases are so out of control that the concept of inflation is meaningless.”, dată de Investopedia (URL: http://www.investopedia.com/terms/h/hyperinflation.asp). Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 6.; Ronnas & Orlova, p. 72-73. Totuşi, după o definiţie mai precisă (ex.: „Hyperinflation is very high inflation. Although the threshold is arbitrary, economists generally reserve the term “hyperinflation” to describe episodes when the monthly inflation rate is greater than 50 percent.”, Michael K. Salemi, „Hyperinflation”, The Concise Encyclopedia of Economics, URL: http://www.econlib.org/library/Enc/Hyperinflation.html), procesul de devaluare monetară din RM în anii 1991-1993 poate fi etichetat drept o „inflaţie de proporţii”, nu însă şi drept o „hiperinflaţie” stricto sensu. [35] Idem, p. 7-8.[36] Depunerile în valută naţională în băncile din RM au crescut de la mai puţin de 400 mln lei în ianuarie1994 la cca 1,6 mlrd lei în decembrie 1997. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, Financial Crisis in Moldova, p. 15.[37] „Moldova is a model of correct reform, and the fact that it is a small country trans-forms it into a perfect laboratory for running reforms. The Economist, March 1995”, citat de Angela Munteanu, in „The social costs of the transition in Moldova”, SouthEast Europe Review for Labour and Social Affairs, issue: 03 / 2000, p. 3543.[38] Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 6.[39] A se vedea tabelul cu creditele acordate de FMI în perioada 1993-2013. URL: http://www.imf.org/external/np/fin/tad/extrans1.aspx?memberKey1=672&endDate=2015-03-31[40]Potrivit unor calcule în baza adiţionării ratelor practicate de LIBOR (London Interbank Offered Rate) şi marjei de risc (sau SPREAD suveran), dobînda pentru credite comerciale de care Moldova ar fi putut beneficia în perioada 1993-1997 ar fi putut varia în jur de 10%. [41] Întrucît R. Moldova, ca şi alte ţări din regiune, nu se califica pentru statutul de ţară „în curs de dezvoltare” potrivit IDA/DAC (International Development Association), neavînd Produsul Intern Brut suficient de scăzut, după calculele făcute de Banca Mondială la acea vreme (care, potrivit unor experţi, se conducea după nişte date sovietice neactualizate referitor la Produsul Intern Brut pe ţară al RM). Ronnas & Orlova , 2000, p. 11, 48-49.[42] Idem.[43] Pondereadatoriei externe raportată la exporturi a crescut de la 17% în 1997 la 30%în 1998. Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006, p. 65.[44] Despre asistenţa financiară şi tehnică externă pentru RM, a se vedea Valentin Lozovanu, „Asistență externă și dezvoltare. În ce măsură asistența externă a contribuit la dezvoltarea Moldovei?”, plazforma.md (partea 1 şi 2), iunie 2014. URL: http://www.platzforma.md/asistenta-externa-si-dezvoltare-in-ce-masura-asistenta-externa-a-contribuit-la-dezvoltarea-moldovei-1/; Valentin Lozovanu, Foreign aid and development: Success or failure in promoting Moldova`s development?, Master of Arts thesis in Global Political Economy, University of Kassel, 2014; Iurie Gotişan, „Economia Moldovei şi FMI”, în Guvernare şi Democraţie. Revistă de analiză şi sinteză, ADEPT, 2009, pp. 59-61; Maia Sandu, „Asistenţa externă”, în Priorităţi de guvernare, UNDEF / ADEPT, 2009.  [45]  Ronnas & Orlova, 2000, p. 65.[46] A se vedea, de exemplu, Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006.[47] A se vedea sintezele a două perspective asupra crizei din Rusia, una favorabilă reformelor liberale: Anders Aslund, How Capitalism Was Built. The Transformation of Central and Eastern Europe, Russia, the Caucasus, and Central Asia, 2nd Edition, Cambridge University Press, 2013, şi alta critică: Jacques Sapir, La Transition russe, vingt ans après, Paris, Ed. Des Syrtes, 2012. Pentru o analiză economică care anticipează premisele crizei din 1998 din Rusia, a se vedea Sergiu Cioclea, „Y a-t-il une vie après la stabilisation russe?”, Conjoncture, Déc. 1997, n° 11, Paribas, p. 1-8. [48] Ronnas & Orlova , 2000, Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, 2006.[49] HOTĂRÎRE Nr. 305 din  10.06.1996 privind totalurile privatizării contra bonuri patrimoniale şi sarcinile etapei postprivatizare, Publicat : 04.07.1996 în Monitorul Oficial Nr. 45, art Nr: 382 (modificat: HG511/03.06.99, MO59/10.06.99). URL: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=296094[50] Cităm din Raportul Curţii de Conturi din 03.04.1998: „Ministerul Privatizării  şi  Administrării Proprietăţii de Stat,  ca organ  central  al puterii de stat care realizează politica de  stat  în domeniul  deetatizării şi privatizării patrimoniului de stat, a comis în activitatea  sa  încălcări  grave  ale legislaţiei  în  vigoare  privind privatizarea  patrimoniului  de  stat contra bonuri  patrimoniale  (BP), precum şi contra mijloace băneşti. (...) După primul control efectuat asupra activităţii ministerului în anul 1995 situaţia privind legalitatea desfăşurării procesului de privatizare practic  nu  s-a  schimbat, încălcările depistate fiind şi mai grave.” RAPORT[ul] Curţii de Conturi a Republicii Moldova privind rezultatele  controlului efectuat în anul 1997 asupra administrării şi utilizării resurselor materiale şi financiare publice, HOTĂRÎRENr. RAP din 03.04.1998. URL: http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=306317[51] Conform estimărilor Centrului de Găzduire şi Orientare a Persoanelor Fără Adăpost, un număr mare de persoane fără adăpost ajung în această condiţie din motivul fraudelor la care au fost supuşi. Vezi Petru Negură, „De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?” (martie 2015, platzforma.md şi blogul Petru Negură) URL: http://petrunegura.blogspot.com/2015/02/normal-0-21-false-false-false-en-us-x.html[52] Despre privatizarea gospodăriilor agricole, a se vedea Nora Dudwick, Karin Fock, David Sedik, Land Reform and Farm Restructuring in Transition Countries. The Experience of Bulgaria, Moldova, Azerbaidjan, and Kazakhstan, World Bank Working Paper No. 104, the World Bank, Washington DC, 2007. [53] Idem, p. 19. Totuşi, odată cu 2000, producţia agricolă creşte treptat.[54] Între 1995 şi 2001, numărul total de infracţiuni înregistrate variază între 38,409 şi 37,830. Dintre acestea, delapidarea averii proprietarului reprezintă respectiv 26,877 şi 26,906. În 1998, din numărul total de infracţiuni (36,195) 13,393 au fost comise în mun. Chişinău, restul – 22,802 – în judeţe şi celelalte oraşe.  Anuarul statistic al RM, 2002, BNS, p. 224. De asemenea, „În anul 1998, colaboratorii Departamentului Control Financiar şi Revizie au efectuat 9506 revizii documentare şi controale operative, cu 2353 mai puţine decît în aceeaşi perioadă a anului 1997. În pofida acestui fapt, suma totală a pagubelor cauzate agenţilor economici şi statului, legate de cheltuieli nelegitime, lipsuri şi delapidãri a constituit 87,4 mln lei, faţă de 36,3 mln lei în 1997 (creştere de 2,4 ori).” (236) Lilia Caraşciuc, „Corupţia în Moldova: Impactul macroeconomic”, în Corupţia. Studii privind diferite aspect ale corupţiei în Republica Moldova, Ed. Arc, Chişinău2000, p. 236. A se vedea şi Raportul Naţional asupra dezvoltării umane "Coeziunea socială", UNDP, 1997, p. 36.[55] Potrivit Liliei Caraşciuc, idem, „evaziunea fiscală în Republica Moldova a crescut de la 4% din venitul bugetului consolidat în 1994 pînă la 30% în anul 1998 şi 22% în 1999. Volumul mediu total al evaziunilor pe un contribuabil a crescut de la 7 mii lei în 1997 (10 mii lei la persoane juridice) pînă la 12 mii lei în 1998 (23 mii lei la persoane juridice) şi 8 mii lei în 1999 (15 mii lei la persoane juridice). Densitatea contravenţiilor în numărul celor supuşi controalelor fiscale a crescut de la 30% în 1994 pînă la 59% în 1999” (p. 236).[56] Radziwitt, Şcerbaţchi & Zaman, p. 47.[57] Astfel, în baza unei anchete cu agenţii economici din 20 de ţări din Europa centrală şi de est, Moldova deţinea ultimul loc (al 20-lea) conform indicelui de calitate a guvernării („governance index”). Tabel 6.1, EBRD Transition Report 1999, p. 116 (a se vedea şi altele). La fel, percepţia de „capturare a statului” era de 46%, faţă de 15% în Estonia, 17% în Lituania, 27% în România, 41% în Rusia şi 60% (cota maximă) în Azerbaidjan. Idem, grafic 6.3, p. 119.  [58] Cheltuielile din bugetul public al RM pentru educaţie şi cercetare au fost (în mln. lei) de 567 (în 1995), 833 (1996), 890 (1997), 640 (1998), 567 (1999); pentru sănătate: 366 (1995), 521 (1996), 537 (1997), 393 (1998), 358 (1999). În ciuda cheltuielilor aparent mari, raportate la bugetul public şi la PIB (9,8% în 1996 şi 7,7% în 1997) aceste cheltuieli au devenit de trei ori mai mici faţă de 1989, din motivul inflaţiei. Ronnas & Orlova 2000, p. 65. [59] World Bank, Making Transition Work for Everyone, Oxford, Oxford University Press, 2000, table 1.1; UNECE population estimates [URL: www.unece.org/stats/data.htm], apud Economic Survey of Europe, 2004 No. 1, p. 169.[60]Pragul sărăciei absolute „reprezintă suma de bani, necesară pentru a asigura consumul alimentar de 2282 Kcal pe zi şi procurarea articolelor nealimentare de primă necesitate şi a serviciilor, componenţa şi costul cărora de asemenea se stabilesc în baza modelului de consum al celor nevoiaşi.” Natalia Şonţu, Fenomenul sărăciei – problema mondială şi naţională: cauze, consecinţe, soluţii. Teză de doctor în economie. Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2012, p. 50-59.[61] „Pragul sărăciei extreme este bazat pe valoarea monetară a unui coş alimentar, definit în termeni de consum minim zilnic de calorii. În 2002 în R. Moldova a fost stabilit pragul alimentar de 2282 Kcal/zi. Totuşi, dacă în loc de minimul mediu pe o persoană ar fi fost folosită media pe o persoană echivalent adultă, atunci minimul consumului mediu de calorii pe o persoană echivalent adultă ar fi de 3004 calorii/persoană/zi.” Natalia Şonţu, 2012, p. 52.[62] Coeficientul Gini (care indică diferenţa dintre veniturile cele mai mici şi cele mai mari) era de 0,25 în 1989 („Poverty in the Eastern Europe and CIS”, in Economic Survey of Europe, 2004 No. 1, p. 166). Indicele Gini s-a ridicat simţitor pe parcursul anilor 1990, dar s-a micşorat în 2006-2007, pentru a se mări din nou în 2008 (an de criză): 0,41 (1992), 0,43 (1993) (idem, p. 117);  0,38 (1994), 0,39 (1995), 0,44 (1999), 0,42  (2000), 0,43 (2001), 0,42 (2002), 0,39 (2003), 0,40 (2004), 0,41 (2005), 0,315 (2006), 0,298 (2007), 0,38 (2008). Această estimare este făcut de N. Şonţu în baza datelor BNS. N. Şontu, 2012, p. 56. Potrivit Băncii Mondiale, coeficientul Gini a continuat să scadă în RM la începutul anilor 2000: 32.1 (2010), 30.6 (2011) (URL: http://data.worldbank.org/indicator/SI.POV.GINI). Pentru comparaţie, în Letonia, coeficientul Gini a evoluat într-un mod mult mai echilbrat: 0.244 (1989), 0.333 (1992), 0.283 (1993), 0.325 (1994), 0.346 (1995), 0.349 (1996), 0.336 (1997), 0.332 (1998), 0.333 (1999), 0.337 (2000), 0.322 (2001). Economic Survey of Europe, 2004 No. 1, p. 167.      [63]Raportul dintre veniturile a 10% din populaţia mai mult şi mai puţin asigurată: 9,3 (1995) 10,0 (1996), 16,0 (1997), 12,3 (1998), 14,4 (1999), 10,4 (2000), 9,7 (2001). Anuarul statistic al R. Moldova, p. 103. Acest raport era, în 2000, de 7,2 în România şi de 20,3 în Rusia. Mihaly Simai, „Poverty and Inequality in Eastern Europe...”, p. 15-17.  [64]Numărul persoanelor (la 100.000 locuitori) dependente de substanţe narcotice creşte constant de la 7,1 (1995), la 9,6 (1996), 22,3 (1997), 31,5 (1998), 34,2 (1999), 33,2 (2000). Numărul persoanelor care suferă de alcoolism rămîne constant între 1995 şi 2000, între 110 şi 120 la 100.000 locuitori. Anuarul statistic al RM, 2002, p. 198.[65] A se vedea în nota 49 date produse de BNS despre evoluţia criminalităţii, şi în special a furturilor în anii 1990. Anumiţi experţi în criminilogie estimează o creştere de proporţii a crimelor violente în această perioadă. Astfel, „Coeficientul distructiv în ultimii ani [faţă de 2007 – n.n.] a constituit 8,4 unităţi anuale, în timp ce în 1985 el alcătuia doar 1,5. Aceasta înseamnă că procesul de intensificare a violenţei în societate a sporit pînă în 1985 de 5 ori, iar din 1986 pînă în prezent de 24 ori. Aceste concluzii pot fi confirmate şi prin alte date. Astfel, dacă nivelul infracţiunilor menţionate a sporit în ultimii 20 de ani cu 464%, atunci nivelul populaţiei în aceiaşi perioadă cu 120,7 %.” Igor A. Ciobanu, Criminologie, Universitatea de Stat din Moldova, 2007, vol. 2, p. 38. URL: http://drept.usm.md/public/files/CRIMINologie-Vol2341cc.pdf.[66] Astfel, din 1990 pînă în 1998, numărul anagjaţilor în agricultură a scăzut de la 678 la 411 mii, în domeniul asistenţei medicale de la 115 la 86 mii, în educaţie de la 232 la 142 mii. Anuarul Statistic 1994 (1995: 90); Anuarul Statistic 1996 (1997: 127-128); citat de Ronnas şi Orlova, 2000, p. 74. Numărul salariaţilor (în sectorul formal) a scăzut, din 1996 în 2001, în învăţămînt de la 147 la 90,9 mii, în sănătate şi asistenţă socială de la 90,9 la 54,1 mii. Anuarul statistic al RM 2002, p. 78. Potrivit unei estimări făcute de Centrul pentru Studii Strategice şi Reforme, în 1999, sectorul informal reprezenta 65% din economie. UNITED NATIONS DEVELOPMENT PROGRAMME, National Human Development Report. 2000, United Nations: Chisinau. Apud MacLehose, L. in McKee, M. (ed.) Health care systems in transition: Republic of Moldova. Copenhagen, European Observatory on Health Care Systems, 4(5) (2002), p. 7.[67] Pentru o descriere etnografică a fenomenului micului trafic informal de frontieră în Moldova şi alte ţări CSI în anii 1990, a se vedea, între altele: Ruth Mandel şi Caroline Humphrey (eds.) Markets and Moralities. Ethnographies of Postsocialism. Oxford / New York, Berg, 2002; Friederike Welter and David Smallbone (2008) Entrepreneurship in a cross-border context: the example of transition countries. In: 53rd International Council for Small Business (ICSB) World Conference 2008: Advancing Small Business and Entrepreneurship: From Research to Results; 22-25 Jun 2008, Halifax, Nova Scotia, Canada.[68] Vezi Corupţia. Studii privind diferite aspect ale corupţiei în Republica Moldova, Ed. Arc, Chişinău, 2000 (în special studiile lui Lilian Negură, Ion Gumenîi şi Virgil Pâslariuc). Despre corupţie, ca fenomen cultural, a se vedea Elena Ledeneva,Russia’s Economy of Favours. Blat, Networking and Informal Exchange, Cambridge University Press, 1998.[69] Lilia Caraşciuc, în Corupţia..., op. cit.[70] A se vedea la acest capitol: P. Negură, „Învăţăm, învăţăm şi iarăşi învăţăm... a copia, a mitui şi a fenta sistemul”, www.platzforma.md (şi blogul personal al autorului), iunie 2014.[71]Svetlana Boym, The Future of Nostalgia, Basic Books, 2001. [72] James Roaf , Ruben Atoyan, Bikas Joshi , Krzysztof Krogulski and & IMF Staff Team, 25 Years of Transition Post-Communist Europe and the IMF, Regional Economic Issues Special Report, Washington, D.C.: International Monetary Fund, 2014; Stuart Hensel & Anatol Gudim, “Moldova's Economic Transition: Slow and Contradictory”, inThe EU & Moldova. On a Fault-line of Europe. Edited by Ann Lewis. Federal Trust. London 2000; OECD (2011), Development in Eastern Europe and the South Caucasus: Armenia, Azerbaijan, Georgia, Republic of Moldova and Ukraine, OECD Publishing. URL: http://dx.doi.org/10.1787/9789264113039-en[73] Vezi Igor Boţan, „Efectele Planului Kozak”, e-democracy.md, 30 noiembrie 2013. URL: http://www.e-democracy.md/monitoring/politics/comments/200312031/ [74][74] A se vedea în acest sens interviul cu Igor Boţan (pentru proiectul de film documentar realizat sub regia lui Victor Ciobanu), 23 aprilie 2015, dar şi, între altele, Maia Sandu, „Asistenţa externă”, Priorităţile de guvernare, 2009.[75]  „Pe plan global, necesitatea racodării asistenţei externe la priorităţile naţionale a fost formulată explicit doar la începutul anilor 2000, cînd, ca răspuns la acuzaţiile de impunere a programelor de reformă din exterior, FMI și Banca Mondială au lansat iniţiativa elaborării de către ţări a strategiei de reducere a sărăciei (PRSP).” Maia Sandu, „Asistenţa externă”, 2009, p. 316. Această schimbare a fost favorizată şi de  concepţia promovată de PNUD de „dezvoltare socială”, bazată pe concepţia lui Anmartya Sen, reflectată în Programul Obiectivele de Dezvoltare a Mileniului (UN Millenium Project), la care Moldova a aderat în 2000. Acest program îşi propunea să reducă, între altele, inegalităţile, excluziunea şi sărăcia, prin eliminarea completă a sărăciei extreme şi a foametei. Vezi detalii: http://www.unmillenniumproject.org/goals/ [76] Despre angajamentul RM de aderare la Obiectivele de Dezvoltare a Mileniului: http://www.undp.md/rom/mdg_r/moldova.shtml[77] Valeriu Prohniţchii, „Climatul investiţional: provocări pentru noua guvernare”, în Priorităţi de guvernare, pp. 151-170.   [78] Astfel, „pe parcursul anului 2007, niciuna dintre persoanele condamnate pentru săvîrșirea infracţiunilor de corupţie [152 din 542 cazuri înregistrate] nu a fost privată de libertate. În plus, „în privinţa unor condamnaţi nu a fost aplicată pedeapsa sub forma privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii [administrative].” Cristina Cojocaru, „Eficienţa anticorupţie, măcinată între formalism, influenţe politice şi neîncredere”, în Priorităţi de guvernare, p. 93-94.[79]Katherine Verdery, What Was Socialism, and What Comes Next?. Princeton / New Jersey, Princeton University Press, 1996.[80] Maia Sandu, „Asistenţa externă”, art. cit., p. 314. [81] A se vedea în acest sens: Alexandru Culiuc, Utilizarea productivă a remitenţelor. Perspective pentru Moldova 4 februarie 2007 (Versiunea 2.1) Memo (versiunea originală disponibilă: http://www.culiuc.com/papers/aculiuc_2006_sypa.pdf); Mateusz Walewski, Maia Sandu, Georgeta Mincu, Eugen Hristev, Beata Matzysiewicz, Efectele migraţiei şi remitenţelor în zonele rurale din Moldova. Studiu de caz privind gestionarea migraţiei în Poloniei, Polish Aid, CASE – Centrul de Invesigaţii Sociale şi Economice, 2008. [82] A se vedea dosarul dedicat evenimentelor din aprilie 2009: Adrian Cibotaru (ed.), Revoluţia Twitter. Episode One: Moldova, Chişinău, Ed. Arc, 2010. [83] „(...) cheltuielile publice globale au crescut constant ca pondere în PIB de la 30,3% în anul 2001 la 41,6% în 2008, care este determinată de volumul resurselor acumulate la dispoziţia statului, fără schimbări majore în structura și conţinutul acestora.”  Angela Casian, Angela Baurciulu, „Implicaţiile politicii bugetar-fiscale asupra managementului finanţelor publice”, în Priorităţi de guvernare, 2009, p. 132-133.[84] OECD Development in Eastern Europe and South Caucasus, 2011, p. [85] Cf. Deutche Welle, „Acordul de asociere Republica Moldova - UE a fost semnat. URL: http://www.dw.de/acordul-de-asociere-republica-moldova-ue-a-fost-semnat/a-17742325. A se vedea de asemenea Igor Boţan, Prevederile acordului de asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană. Ghid, Chişinău, Ed. Arc, 2014. Ghidul este accesibil la această adresă URL: http://www.e-democracy.md/files/ghid-acord-asociere-igor-botan.pdf[86] Acest acord a fost obţinut „prin modificarea Regulamentului UE nr. 539/2001privind abolirea obligaţiei de viză pentru călătoriile de scurtă durată pentru cetăţenii RM posesori ai paşaportului biometric în spaţiul Schengen”. Cf. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a Republici Moldova, „Dialogul RM-UE privind liberalizarea regimului de vize”. URL: http://www.mfa.gov.md/liberalizarea-regimului-vize/[87] Vezi despre acest caz Iurie Sanduţa şi Victor Moşneag, „Vânătoare de oameni în Pădurea Domnească”, Ziarul de Gardă, 10 ianuarie 2013, URL: http://www.zdg.md/editia-print/investigatii/vanatoare-de-oameni-in-padurea-domneasca; Petru Negură, „Traficul de influenţă ca practică de guvernare. Sau din nou despre vînători, interceptări şi cablişti”, platzforma.md, ianuarie 2014, preluat pe blogul Petru Negură, URL: http://petrunegura.blogspot.com/2014/01/traficul-de-influenta-ca-practica-de.html[88] Despre acest caz, vezi o sinteză (a se vedea şi referinţele) la Vitalie Sprînceană, „Căderea leului moldovenesc în 5 povești”, platzforma.md, 20 februarie 2015, URL: http://www.platzforma.md/caderea-leului-moldovenesc-in-5-povesti/[89] Alexandru Fala, „Diagnosticul deprecierii leului moldovenesc”, Expert-Grup, 13 martie 2015, URL: http://www.expert-grup.org/ro/biblioteca/item/1090-studiu-mdl&category=7; Vlad Vasilcov, „Banca Mondială prognozează intrarea în recesiune a Republicii Moldova”, agora.md, 9 aprilie 2015, URL: http://agora.md/stiri/7544/banca-mondiala-prognozeaza-intrarea-in-recesiune-a-republicii-moldova[90] Sondaj IPP aprilie 2015: http://www.ipp.md/libview.php?l=ro&idc=156&id=733&parent=0[91]http://www.europalibera.org/content/article/26961475.html[92] Alexandr Voronovici, „Cele cîteva feţe ale eurointegrării Republicii Moldova”, platzforma.md, 2015/03/27. URL:   http://www.platzforma.md/cele-citeva-fete-ale-eurointegrarii-republicii-moldova/ [93] Costin şi Andguladze, Transparenţa proprietăţii mass-media...; Vlada Ciobanu, Vlada Ciobanu, „Mass-media din Republica Moldova: pluralism fără libertate (partea 1 şi 2), platzforma.md, septembrie 2014, URL: http://www.platzforma.md/mass-media-din-republica-moldova-pluralism-fara-libertate/ (1) şi http://www.platzforma.md/mass-media-din-republica-moldova-pluralism-fara-libertate-partea-2/[94]Vitalie Călugăreanu, „Atac frontal împotriva libertății de exprimare, mascat prin dorința de a opri propaganda rusească”, Deutsche Welle, 2 aprilie 2015, URL: http://www.dw.de/atac-frontal-%C3%AEmpotriva-libert%C4%83%C8%9Bii-de-exprimare-mascat-prin-dorin%C8%9Ba-de-a-opri-propaganda-ruseasc%C4%83/a-18359411[95] Cîteva studii arată că bugetul organizaţiilor neguvernamentale este acoperit în mod exclusiv din granturi obţinute de la instituţii finanţatoare străine (85-95%), mult mai puţin din venituri interne (servicii contractuale cu plată: 6-13%) şi într-o proporţie şi mai mică din contul investiţiilor publice şi a donatorilor privaţi locali (2-5%). Pentru comparaţie, în ţările din Europa centrală (România, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia), majoritatea resurselor financiare ale ONG (aproximativ 43%) provine din modalităţi interne de generare a veniturilor, inclusiv cotizaţii de membru şi servicii contra plată. În aceste ţări, suportul sectorului public este o sursă semnificativă de venit, de aproximativ 35%. La aceste surse, se adaugă venituri ce rezultă din filantropia privată (22%), inclusiv facilităţi fiscale pentru agenţii privaţi, facilităţi fiscale individuale şi contribuţia voluntarilor. USAID (2011). 2010 NGO Sustainability Index, p. 141, apud SDSC, 2012, p. 10. Vezi şi P. Negură, „Sîntem oare o societate bolnavă? Despre solidaritate, filantropie şi finanţarea ONG-urilor sociale în Republica Moldova”, platzforma.md şi blogul Petru Negură. [96] Strategia pentru Dezvoltare a Societăţii Civile în Republica Moldova, 2012-2015 (SDSC), Chişinău, 2012. A se vedea şi Nicolae Procopie, „Raport de monitorizare a implementării acţiunilor de voluntariat din Obiectivul general 3 al Planului de acţiuni a Strategiei de Dezvoltare a Societăţii Civile (SDSC) 2012 – 2015”, Chişinău, 2013. P. Negură, „Avem o societate bolnavă?”, idem.[97] A se vedea rapoartele de activitate a Misiunii Sociale Diaconia a Mitropoliei Basarabia pe site-ul Misunii: http://www.diaconia.md/pageview.php?l=ro&idc=307&t=/Despre-noi/Raport-de-activitate; A se vedea, de asemenea, în curînd pe platzforma.md interviul cu Marco Povero, coordonator de program „Cantina socială mobilă”. [98] A se vedea clasamentul ţărilor în funcţie de HDI din 2014: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_Human_Development_Index[99] Ineta Ziemele (2005). State Continuity and Nationality: The Baltic States and Russia. Martinus Nijhoff Publishers, p. 85.[100] A se vedea nota 52 şi tabelul 6.1, EBRD Transition Report 1999, p. 116.[101] Dorothee Bohle & Bela Greskovits, 'Neoliberalism, embedded neoliberalism and neocorporatism: Towards transnational capitalism in Central-Eastern Europe', West European Politics, 30:3, 443 – 466; Martin Wolf, „Why the Baltic states are no model”, Financial Times, 30 aprilie 2013, URL: http://www.ft.com/cms/s/0/090bd38e-b0c7-11e2-80f9-00144feabdc0.htm;  Fredrik Erixon, „Baltic Economic Reforms: A Crisis Review of Baltic Economic Policy”, ECIPE WORKING PAPER, No. 04/2010. Îi mulţumesc lui Valentin Lozovanu pentru aceste recomandări bibliografice şi pentru sugestia privind modelul de dezvoltare baltic.[102] A se vedea despre conceptul de calitate socială, între alte resurse teoretice: Pamela Abbott & Claire Wallace, „Social Quality: A Way to Measure the Quality of Society”, Social Indicators Resource (2012) 108:153–167.
Scrisoare deschisă dlui Nicolae Josan.
Domnule Nicolae Josan,La manifestația din această duminică, 22 februarie, întitulată „Vrem leul înapoi! Vrem țara înapoi!”, ați ținut un discurs aplaudat de o parte din cei prezenți. În acest discurs ați chemat, între altele, să protestăm împotriva coaliției partidelor democratice cu comuniștii (PCRM) și ați mai scandat „Unire! („Unirea neamului…”).În calitate de participant la acest flash-mob, țin să vă amintesc că manifestația s-a declarat de la bun început drept una „apolitică”. Acest lucru înseamnă că cei care au salutat evenimentul au venit în piața Catedralei pentru că s-au simțit înșelați de cei de la guvernare, care ne-au prădat de miliarde de lei, păstrate la Banca de Economii, Banca socială și Unibank. Această guvernare nu este la prima ei încălcare a legii (amintesc de privatizarea netransparentă a Aeroportului, de cazul Pădurea domnească, de tergiversarea dosarului „7 aprilie 2009”). Aceste fărădelegi au fost comise pentru că NU AVEM O JUSTIȚIE INDEPENDENTĂ și nu am avut niciodată pe toată durata independenței RM. Pentru că NICI UN PARTID și nici o coaliție care a fost la guvernare din 1991 încoace nu a construit un sistem de justiție independent, și asta pentru că toate partidele de la guvernare au profitat, în scopuri private, de acest sistem de justiție corupt. În timp ce criminalii prădau băncile noastre, transferau banii furați peste hotare și își ștergeau urmele, cei de la Procuratură, CNA, SIS și Ministerul Justiției se ocupau de dosare fabricate, făcînd justiție selectivă pentru a le asigura celor de la guvernare încă un mandat.Ați clamat „Unire!”. Așa cum a specificat unul din organizatorii evenimentului, participanții la protest sunt și trebuie să rămînă UNIȚI și solidari în numele nemulțumirii lor față de acest sistem corupt care ne fură banii și viitorul. Cu toții am fost prădați, indiferent de opțiunile noastre politice și geopolitice.Vă rog deci să nu încercați a deturna mesajul acestui protest, care este, încă o dată, unul APOLITIC și APARTINIC.Noi ne vrem banii și țara înapoi, iar pentru asta vrem JUSTIȚIE INDEPENDENTĂ, nu o justiție manipulată la telefon de oligarhii de la guvernare.Să o cerem deci tare și răspicat!
De ce homeleşii americani sînt vizibili, iar bomjii moldoveni – nu?


Colaj din fotografii de (1) kspatula şi (2) Dorin Goian. Dacă ai ocazia să vizitezi anumite oraşe americane, cum este New York, Chicago sau San Francisco, îţi poate sări în ochi omniprezenţa persoanelor fără adăpost în zonele centrale ale oraşului. Îi vezi peste tot: în jurul staţiilor de metrou, în parcurile şi pe bulevardele centrale, stînd întinşi pe trotoar sau cerşind din picioare, în linişte sau cîntînd şi discutînd cu glas tare, singuratici sau în ciucuri în jurul unui aparat de radio, cu cîine sau fără, mîncînd sau fumînd etc. etc... La Chişinău, nu prea vezi persoane fără adăpost în centrul oraşului şi, de fapt, aproape nicăieri, decît în anumite suburbii – poate cîţiva, în mod excepţional, prin zona pieţei şi a gării sau în zone ascunse, cum ar fi gunoişti sau gropi de canalizare. Această aparenţă îţi crează percepţia că în oraşele americane persoanele fără adăpost ar fi mult mai multe şi că ele reprezintă o „problemă”, cu siguranţă mai mare decît la noi. În realitate, cifrele disponibile arată că proporţia persoanelor fără adăpost în raport cu populaţia generală este similară în oraşele americane şi ale noastre, variind, în funcţie de estimări, între 0,5% şi 1%. Ne vom întreba, prin urmare, de ce persoanele fără adăpost sînt atît de vizibile în oraşele americane, pe cînd în cele din Moldova (în speţă la Chişinău) – mult mai puţin. O scurtă anchetă de teren, cu interviuri, observaţie şi fotografii, făcută în oraşul Berkeley (zona San Francisco) şi la Chişinău, ne vor ajuta să înţelegem mai bine sensul şi natura acestei vizibilităţi[1].Vizibilitatea socială a problemei persoanelor fără adăpost în SUANumărul persoanelor fără adăpost a crescut de cîteva ori în SUA în ultimele decenii, de la mai puţin de jumătate de milion la sfîrşitul anilor 1960 pînă la 3,5 milioane acum. Cauzele sînt multiple şi complexe. Criza economică din anii 1980 a cauzat o rată nemaîntîlnită de şomaj după Marea Depresie[2]. Pentru a contracara efectele crizei, administraţia Ronald Reagan a iniţiat o reformă economică neoliberală, poreclită „Reagonomics”, axată pe reducerea drastică, în 1981, a impozitelor pe venit, dar şi tăind bugetele programelor sociale (servicii sociale, locuinţe publice, sănătate, educaţie, poliţie etc.). Această politică a condiţionat pe termen mediu o creştere a economiei americane, dar a dezavantajat puternic clasa muncitoare, în special pe cei săraci[3]. În urma acestei crize şi a reducerii programelor sociale, numărul persoanelor fără adăpost a crescut dramatic, cu 1,2 mln. doar pe parcursul anului 1981[4]. În perioada preşedinţiei lui Reagan s-a continuat reforma începută în deceniul precedent de dezinstituţionalizare a tratamentului psihiatric, în urma căreia un număr mare de pacienţi psihiatrici, neadaptaţi unei vieţi în comunitate, au ajuns în scurt timp în stradă[5]. Un segment important al populaţiei persoanelor fără adăpost în SUA începînd cu anii 1970 o constituie veteranii războiului din Vietnam[6].  Un alt factor de risc de pierdere a domiciliului în SUA, agravat de recesiunea de la 2007-2009, au fost evacuările forţate din locuinţele pentru care locatarii nu au plătit la timp rata de ipotecă[7].Definirea problemei şi căutarea soluţiilorÎn urma unei presiuni energice din partea unor organizaţii de experţi şi activişti pentru drepturile omului în legătură cu vizibilitatea tot mai mare în oraşele americane a persoanelor fără adăpost, guvernarea Reagan recunoaşte acest fenomen drept o problemă, iar în 1987 semnează un act (McKinney-Vento Homeless Assistance Act) care pune bazele unui program de susţinere a persoanelor fără adăpost, prin finanţarea unor servicii sociale destinate acestui grup de persoane şi prin încurajarea organizaţiilor non-guvernamentale de a se implica în asemenea servicii. Elaborarea şi lansarea acestui program marchează totodată un pas înapoi de la politica economică neoliberală foarte dură de redresare economică, dusă de administraţia Reagan pe parcursul celor două mandate prin diminuarea drastică a impozitelor pe venit. Ea a venit şi în urma însuşirii unei lecţii, aceea că aşa-zisă politică de „Trickle-Down Economics” (în urma căreia se presupunea că îmbogăţirea celor bogaţi duce la o ridicare a bunăstării celor săraci) nu funcţionează aşa cum s-a sperat[8]. Dimpotrivă, în urma unei asemenea politici economice de austeritate (pentru săraci), cei bogaţi se îmbogăţesc, pe cînd cei săraci sărăcesc şi mai tare[9]. Programul McKinney-Vento este aşadar o cedare a administraţiei Reagan în faţa nevoii tot mai imperioase de a investi în sfera protecţiei sociale pentru a opri creşterea inegalităţilor economice şi sociale şi lărgirea tot mai irecuperabilă a clasei muncitorilor însărăciţi. Şi această concesie s-a dovedit relativ eficientă. Rata sărăciei absolute a diminuat în SUA la sfîrşitul anilor 1980 faţă de mijlocul anilor 1980[10].  Programul McKinney-Vento a fost amendat şi completat pe parcursul anilor 1990 şi 2000. În 2009, preşedintele Obama aduce nişte amendamente substanţiale acestui program, prin strategia HEART, care reactivează anumite servicii de cazare temporară şi permanentă în cadrul unui program existent (HUD) de subvenţionare a locuinţelor sociale pentru persoanele şi familiile fără adăpost şi prin furnizarea unor resurse ce urmăresc diminuarea fenomenului în sine, nu doar uşurarea vieţii persoane respective. În urma acestor acte legislative s-a observat o diminuare reală a fenomenului persoanelor fără adăpost – cca 800,000 de persoane beneficiind anual de aceste programe. Astfel, în ciuda creşterii ratei persoanelor sărace (de la 11% în 2000 la 15% în 2012) din cauza crizelor financiare din anii 2000[11], rata persoanelor fără adăpost a scăzut în SUA, cu 9% de la 2007 pînă în 2013, iar rata persoanelor fără adăpost care nu beneficiază de servicii temporare de cazare a scăzut cu 23%, inclusiv în California, statul cu cea mai numeroasă populaţie de persoane fără adăpost din SUA, unde numărul persoanelor fără adăpost a scăzut cu 22,906 în 2013 faţă de 2007 (în 2013, în California erau înregistrate în cursul unei nopţi 136,826 persoane fără adăpost, ceea ce reprezenta 22% din toată populaţia homeless din SUA)[12].   De ce oamenii fără adăpost sînt vizibili la San Francisco şi Berkeley?În oraşul Berkeley (Zona Golfului San Francisco - SF Bay Area) se estimează un număr de cca 800 de persoane fără adăpost, la o populaţie generală a oraşului de 112.500 locuitori. O parte dintre aceşti oameni sînt fizic prezenţi în centrul oraşului, în zonele cele mai frecventate de orăşeni şi turişti, pentru că centrul oraşului oferă numeroase oportunităţi de a cîştiga un ban în plus (vînînd joburi de moment, vînzînd un ziar specializat, The Street Spirit, sau cerşind) şi, eventual, o hrană mai diversă decît cea distribuită gratis în cantinele mobile. Ei par mulţi în centrul oraşului pentru că sînt, în general, toleraţi de către orăşeni şi autorităţi, care nu au dreptul de a le indica unde să stea sau să le interzică şederea, cu rezerva anumitor locuri în San Francisco, despre care voi vorbi mai jos, sau în cazurile în care, lucru valabil pentru toţi, săvîrşesc anumite crime sau contravenţii pasibile de pedeapsă.În plus, multe servicii destinate persoanelor fără adăpost – clinici gratuite, cantine mobile, centre de adăpost etc. – sînt localizate anume în zonele centrale ale oraşului, în urma unui proces de agregare socială şi geografică[13]. (A se vedea aici, de exemplu, o listă incompletă de servicii adresate persoanelor fără adăpost în oraşul Berkeley[14].)  Totuşi, autorităţile municipale ale mai multor oraşe americane, inclusiv San Francisco (în noiembrie 2010), au adoptat ordonanţe, aşa numite regulamente „Sit/Lie”, prin care au încercat limitarea prezenţei – în special şederea culcată sau rezemată – a persoanelor fără adăpost în anumite locuri ale spaţiului public (la intrarea în centre comerciale sau instituţii administrative) pe parcursul zilei sau chiar, în unele oraşe (e.g. Florida) oferirea hrănii acestor persoane. Este important de menţionat că aceste regulamente au întîmpinat de fiecare dată rezistenţe ferme – proteste de stradă, petiţii, dezbateri publice – din partea locuitorilor şi a activiştilor pentru drepturile persoanelor fără adăpost din oraşele respective. O asemenea ordonanţă urma să fie votată şi de către administraţia municipală din or. Berkeley, dar ea a fost împiedicată sub presiunea unei serii de proteste organizate de activişti[15].Potrivit criticilor, ordonanţa Sit/Lie se înscrie într-un şir de alte măsuri administrative adoptate în oraşele americane, care au urmărit diminuarea vizibilităţii persoanelor fără adăpost în spaţiul public urban, contribuind la amînarea soluţiilor reale pentru diminuarea numărului persoanelor fără adăpost şi a uşurării existenţei acestora[16]. Persoanele fără adăpost îşi arată deseori insatisfacţia faţă de calitatea serviciilor destinate lor de către ONG specializate şi instituţiile coordonate de municipalitate[17]. Ele îşi exprimă de asemenea insatisfacţia şi prin proteste de stradă[18]. Dar prezenţa lor fizică în centrul oraşului este un protest mut, de zi cu zi, în faţa unei probleme care nu este numai a lor. Putem spune, aşadar, că tendinţa autorităţilor oraşelor americane (la fel ca în toate oraşele, în epoca modernă – cf. Bauman 2004, Bourdieu et al., 1993) a fost întotdeauna de a controla prezenţa persoanelor fără adăpost, prin reducerea vizibilităţii acestora. Critica şi protestele venite din partea organizaţiilor de activişti şi voluntari, apărători ai drepturilor persoanelor (fără adăpost), au contracarat însă această tendinţă, insistînd asupra unei soluţionări profunde şi durabile a problemei (nu o camuflare a ei). De ce persoanele fără adăpost sînt „invizibile” la Chişinău? O scurtă istorie...Persoanele fără adăpost au fost victimele unei lungi istorii în care statutul lor şi comportamentul lor a fost stigmatizat şi criminalizat. În Uniunea sovietică, de la începutul anilor 1930, un număr mare de persoane şi-au pierdut sau părăsit de bunăvoie locuinţa pentru a-şi găsi o sursă de subzistenţă în oraşe, mînaţi de foamete – consecinţă a industrializării şi a colectivizării forţate. Calificate drept „vagabonde”, aceste persoane erau percepute de regim drept o problemă, un pericol care ar submina buna orînduire a statului şi a societăţii sovietice. La mijlocul anilor 1930, în URSS sute de mii de persoane fără domiciliu sau migrante au fost deportate în lagăre de muncă[19]. În 1961, faimoasa lege „anti-parazit”, adoptată de Hruşciov, urmărea reglementarea anumitor categorii sociale marginale: persoanele „vagabonde” şi cele care practicau un mod de viaţă „parazitar” (cerşit, prostituţie, alcoolism etc.)[20]. În plus, începînd cu decembrie 1932, în URSS a fost introdus sistemul de paşapoarte interne pentru orăşeni (pînă în 1974, ţăranii nu dispuneau de un asemenea act şi, prin urmare, aveau un drept de mobilitate limitat), în acelaşi an fiind adoptat şi sistemul de înregistrare obligatorie la locul de trai (aşa-numita propiska) la cel mai apropiat sector de miliţie. Aceste măsuri au urmărit impunerea unui control şi a unei evidenţe stricte a mobilităţii cetăţenilor în interiorul ţării, obligîndu-i să se localizeze geografic. Lipsa unei asemenea propiska putea duce la pierderea unui şir de drepturi cetăţeneşti şi chiar la pierderea libertăţii[21]. Persoanele fără adăpost după 1990: o întoarcere a refulatului... După 1991, în toate fostele republici sovietice, inclusiv în R. Moldova, vagabondajul şi lipsa unui domiciliulu fix au încetat să mai fie persecutate şi penalizate ca atare. Acest lucru, însoţit de dezinstituţionalizarea unui număr mare de pacienţi cronici, absolvenţi de internate (orfelinate), foşti deţinuţi, a creat în scurt timp vizibilitatea pe străzile oraşelor din fostele republici sovietice a unui număr sporit de persoane cu dizabilităţi, deseori fără adăpost (filmul Palmele/ Ladoni (1994), de Artur Aristakisean, explorează pe cale artistică vizibilitatea acestei categorii de persoane, relativ noi pentru acea epocă). Tranziţia anilor 1990 a creat o nouă pătură de persoane sărăcite în urma concedierii masive din fostele întreprinderi sovietice şi pe fundalul dezintegrării sistemului de protecţie socială. Aceşti oameni recent sărăciţi (rata sărăciei absolute a depăşit în RM 70% din populaţie în 1998, ea fiind de 67,8% în 2000) şi mai ales cei ajunşi sub pragul „sărăciei extreme” (52,2% în 2000)[22]au devenit „rezervorul de recrutare” a persoanelor vulnerabile în faţa pierderii locuinţei în urma unor privatizări frauduloase a locuinţelor în anii 1990 şi a evacuării forţate a locatarilor (în situaţii de sechestrare din cauza datoriilor neplătite, clădiri avariate, catastrofe climaterice etc.). URSS ne-a lăsat totuşi o moştenire pozitivă în sensul dotării populaţiei cu locuinţe. 60% din locuinţele actuale au fost construite în perioada 1976-1993. Datorită acestui fapt, astăzi 98% din populaţie locuieşte într-o locuinţă deţinută în proprietate sau moştenită. Partea proastă este că 20-30% din locuinţe au mai mult de 60 de ani şi astfel devin nesigure pentru locuire. Conform unui studiu realizat de PNUD în 2007, 7 % din populația din Republica Moldova locuia în case ruinate sau sărăcăcioase, cu un risc iminent de demolare[23]. Acest lucru înseamnă că în R. Moldova există un procent enorm (de cel puţin 10%) de persoane cu un grad înaintat de risc de a rămîne fără adăpost, dacă nu se vor lua măsuri necesare de protecţie, prin asigurarea acestor locatari şi construirea unui fond de locuinţe sociale.     După 1991, noul stat RM, la fel ca şi Rusia şi alte foste republici sovietice[24], nu a generat nici o altă pîrghie de soluţionare a problemei persoanelor fără adăpost decît prin aceleaşi mijloace cvasi-represive, persoanele „vagabonde” şi fără adăpost continuînd să fie înlăturate de pe stradă şi duse într-un „centru de triere” (la poliţie) pentru a fi „examinate” şi eventual redirecţionate către alte instituţii depozitare de persoane „deviante”: spitale, clinici, spitale psihiatrice, închisori etc. Prin urmare, pe parcursul tranziţiei post-sovietice (pînă în 2004), poliţia a fost singura instituţie abilitată a se ocupa de persoanele fără adăpost. 2004: O schimbare de strategieCrearea în 2003-2004 a unui Centru de găzduire şi orientare a persoanelor fără domiciliu stabil în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului Chişinău, în baza unui grant străin, a marcat o schimbare de strategie faţă de aceste persoane vulnerabile, de la una represivă către una mai incluzivă[25]. Locuirea la Centru este una temporară (oficial nu mai mult de trei luni) şi voluntară. Pe lîngă găzduirea propriu-zisă, Centrul oferă şi servicii medicale de bază, asistenţă socială (orientare socio-profesională), hrană (mic dejun şi cină), posibilitate de a avea grijă de igiena personală şi consultanţă juridică. Cu toate acestea, unele „reflexe” represive au persistat şi după crearea Centrului, acesta fiind perceput în continuare de către autorităţi şi poliţie drept un „centru de triere”; poliţia este în continuare cea care aduce persoanele fără adăpost la Centru şi le lasă în grija personalului instituţiei, deseori fără ca aceste persoane să fi căutat în prealabil vreun adăpost în acest Centru, în condiţiile unei supraaglomerări cronice a instituţiei. De asemenea, într-o instituţie în care personalul masculin a fost format din foşti angajaţi ai poliţiei, relaţia faţă de beneficiari era, în general, una de autoritate, dictată de necesitatea respectului necondiţionat faţă de disciplina instituţională. Centrul de găzduire şi orientare are însă o capacitate limitată, de doar 70 de locuri, în timp ce oraşul numără, conform unor estimări, în jur de 3.000-4.000 persoane fără adăpost[26]. Mai există un cămin de noapte pentru persoanele fără adăpost  de 15 locuri la Stăuceni (o suburbie a oraşului Chişinău), creat graţie fondurilor unei asociaţii catolice („Caritas”)[27]. Dar aceste două centre-adăpost nu acoperă de departe necesităţile de cazare a populaţiei de persoane fără adăpost din municipiu. Întrebarea pe care ne-o punem este, aşadar, unde locuiesc celelalte peste 3000 de persoane fără domiciliu din municipiu, pentru că, încă o dată, îi vedem rareori pe străzi. Potrivit angajaţilor Centrului şi ai unor ONG-uri specializate (de exemplu, AFI) aceştia îşi găsesc adăpost în scările blocurilor, cerdacuri, gropi de canalizare, în subsoluri şi în numeroasele construcţii neterminate şi dezafectate din municipiu, dar şi la prieteni, rude şi cunoştinţe, de regulă persoane la fel de sărace, în schimbul unei remunerări modeste[28]. Situarea Centrului într-o zonă periferică, industrială a oraşului (zona dintre Calea Basarabiei şi Gara CFM) arată că strategia autorităţilor municipale (şi naţionale) faţă de persoanele fără adăpost urmăreşte îndepărtarea lor de pe străzile Chişinăului sub pretext de ordine şi igienă publică, dar nu neapărat incluziunea acestor persoane în societate. Este interesant de remarcat că Centrul-adăpost a fost deschis într-o clădire în care, în anii 1980 şi 1990, era o grădiniţă de copii. Acest detaliu este revelator asupra transformării spaţiului urban după 1990. Altădată o zonă industrială în expansiune, inclusiv şi ca habitat uman, zona Calea Basarabiei a devenit astăzi o piaţă imensă de vînzare a unei game extrem de variate de produse, în general importate[29]. Numeroşi beneficiari ai instituţiei nu au acte de identitate valabile, mai ales pentru că pînă acum un an, aceste persoane nu aveau viză de reşedinţă (propiska) la un loc permanent de trai, reşedinţa la Centru fiind una temporară. Lipsa vizei de reşedinţă (această propiska, care, amintesc, moşteneşte o măsură sovietică de control asupra mobilităţii populaţiei) făcea pînă recent foarte grea perfectarea actelor de identitate, acest fapt limitîndu-le un şir de drepturi, între altele dreptul la angajare legală, la protecţie socială şi medicală etc. În urma unor schimbări legislative şi de procedură în cadrul Ministerului dezvoltării informaţionale (în urma presiunii din partea Centrului şi a unor ONG) s-a decis o procedură mai uşoară de obţinere a buletinului de identitate, „fără reşedinţă”. Obţinerea acestui act rămîne totuşi în continuare problematică pentru foarte multe persoane fără adăpost din motivul că este o procedură care necesită o cheltuială (de aproximativ 500 de lei, în regim de eliberare normal, de 1 lună), pe care ele rareori şi-o pot permite. Fără domiciliu, şi deseori fără acte şi drepturi, persoanele fără adăpost devin deseori „non-persoane” prin excelenţă, nişte „resturi sociale” (Z. Bauman), aruncate la groapa de gunoi a tranziţiei.   „Invizibilitatea” ca strategie de supravieţuirePe lîngă tratamentul discriminatoriu (sau neglijent) din partea instituţiilor statului, locuitorii oraşului înşişi manifestă o toleranţă extrem de redusă faţă de persoanele fără adăpost. Persoanele cu care am discutat mărturisesc – cu jumătate de voce –, că au simţit pe piele proprie diferite forme de intoleranţă din partea orăşenilor în viaţa de zi cu zi. Deschiderea acestor centre-adăpost în suburbiile Chişinăului a întîlnit rezistenţe ferme şi sonore din partea comunităţilor locale[30]. În asemenea condiţii, multe persoane fără adăpost tind să-şi camufleze statutul stigmatizat, printr-un „control [sporit] asupra informaţiei” [Goffman, 1963] privind identitatea lor, îmbrăţişînd un comportament „invizibil”. Numai că, „invizibilitatea” ca strategie de supravieţuire morală şi socială, prin forme de „adaptare secundară” (Goffman, 1957) la un mediu altminteri ostil şi oprimant şi aplicarea unor tactici de „rezistenţă pasivă” şi „voci subversive” („hidden transcripts” – J.C. Scott, 1990) nu fac decît să perpetueze un status quo injust şi inechitabil în raportul de forţe dintre acest grup (şi alte grupuri subalterne) şi grupurile dominante (dotate cu capital economic, politic şi, eventual, cultural). O „ieşire din găoace” a acestor grupuri ar fi începutul negocierii unei relaţii de dominaţie mai puţin opresive între acest grup şi cei care deţin puterea politică, culturală şi economică în RM, reprezentaţi şi protejaţi în mare măsură de autorităţile publice locale şi naţionale.      Mai există un fapt de luat în seamă pentru a explica „invizibilitatea” socială a persoanelor fără adăpost în Chişinău. Mai bine de un sfert din populaţia RM se află astăzi sub pragul sărăciei absolute. (Este totuşi de menţionat că datele din ultimii ani trebuie considerate excesiv de optimiste, a căror „dinamică pozitivă” este datorată mai degrabă schimbării metodologiei de definire şi de calculare a ratei sărăcei „absolute” şi „extreme”, începînd cu 2006, dar şi parţial datorită îmbunătăţirii nivelului de trai, mai ales în urma migraţiei de muncă a unui număr mare de moldoveni peste hotare, care îşi ajută rudele rămase în ţară, salvîndu-le de la sărăcie[31]). O proporţie însemnată de persoane fără adăpost – cei de dată recentă (cei „cronici” fiind şi cei mai vizibili[32]) – se contopesc perfect, aşadar, cu această pătură numeroasă de oameni sărăciţi după 1990, cu care, de altfel, întreţin deseori legături de colaborare, solidaritate şi întrajutorare[33]. Cei săraci şi foarte săraci deopotrivă au, de altfel, un acces tot mai limitat la resursele rezervate claselor mai înstărite, astfel fiind excluşi din zonele „frecventate (şi frecventabile)”, situate în centrul oraşului, printr-un proces de „ierarhizare socială” a spaţiului public (Bourdieu, 1993) şi de „ghetoizare” din interior a societăţii (cf. Wacquant, 1993).În plus, nu s-au făcut niciodată în R. Moldova discuţii, dezbateri publice pe marginea subiectului persoanelor fără adăpost din ţară. Nici lumea academică nu pare să fie interesată de subiect. În contrast cu abundenţa literaturii academice în Occident la acest subiect, în varii discipline, în R. Moldova nu există practic studii academice sau investigaţii asupra persoanelor fără adăpost. Singurele informaţii despre persoanele fără adăpost sînt cele difuzate de canalele de televiziune în perioadele de îngheţ, cu imagini de la Centrul de găzduire din Chişinău sau Bălţi sau privind cazurile letale ale persoanelor îngheţate în stradă. Lipsa de interes din partea jurnaliştilor şi a cercetătorilor din mediul academic faţă de persoanele fără adăpost este totodată efect şi cauză a invizibilităţii sociale care învăluie această categorie de persoane (şi altele)[34].  Ce ar trebui să învăţăm de la americani şi din propriile eşecuri?Experienţa americană ne poate învăţa că strategiile de creştere economică prin micşorarea drastică a impozitelor pe venit şi prin dezinvestirea masivă din domeniul protecţiei sociale a creat o pătură tot mai largă de oameni săraci şi foarte săraci, vulnerabili în faţa pierderii domiciliului şi a declasării. Dimpotrivă, tendinţa de diminuare a sărăciei a apărut atunci cînd creşterea economică a fost însoţită de programe sociale consistente (de genul McKinney-Vento şi, mai recent, HEART). Măsurile luate de autorităţile americane au evoluat, de la 1987 încoace, de la programe care au urmărit ameliorarea condiţiilor de viaţă ale persoanelor fără adăpost (şi reducerea vizibilităţii lor în oraşe) către programe mai ambiţoase, care aveau drept scop îmbunătăţirea calităţii vieţii acestui grup de persoane (inclusiv şi prin multiplicarea soluţiilor de cazare temporară şi permanentă) şi totodată prevenirea factorilor de risc care conduc spre dezvoltarea acestui fenomen (prin programe sociale de combatare a precarităţii şi a excluziunii).  Vizibilitatea persoanelor fără adăpost în oraşele americane arată că acest fenomen este în continuare o problemă, dar şi că, în oraşele în care aceste persoane sînt vizibile, gradul de toleranţă faţă de ele în rîndurile orăşenilor şi administraţiei municipale este ridicată. Totodată, vizibilitatea persoanelor fără adăpost în centrul oraşelor contribuie la menţinerea pe ordine zilei a acestei probleme, căreia guvernul, administraţiile publice locale şi societatea civilă îi caută soluţii viabile şi durabile (nu doar paliative).    Cazul moldovenesc ne arată, pe de altă parte, că o politică socială concentrată pe diminuarea vizibilităţii sociale a persoanelor fără adăpost (ascunzînd „gunoiul sub preş”) duce la ignorarea constantă a acestei probleme de către autorităţile naţionale şi municipale. Invizibilitatea acestei categorii de persoane în oraşele din RM întreţine un cerc vicios de nerecunoaştere şi stigmatizare a acestora de către populaţie şi autorităţi, ceea ce împiedică soluţionarea viabilă şi durabilă a acestei probleme sociale. Experienţa societăţilor occidentale ne poate sugera soluţii pertinente pentru contracararea fenomenului persoanelor fără adăpost (homelessness), respectîndu-se demnitatea şi autodeterminarea acestora. Este extrem de important să se lucreze adecvat cu aceste persoane prin multiplicarea unor servicii polivalente, de calitate şi respectuoase faţă de drepturile persoanei, adresate şi ajustate acestui grup, în creştere în ultimele două decenii. Este crucial să se schimbe strategia de lucru cu aceste persoane. Politica care urmăreşte „invizibilitatea” lor socială (şi prin urmare excluziunea lor), în vigoare astăzi, trebuie înlocuită cu una cu adevărat incluzivă. Este urgent nevoie de o legalizare a statutului persoanelor fără adăpost, prin subvenţionarea unui program special de eliberare a actelor în condiţii preferenţiale (preţul actual pentru eliberarea acestor acte este greu de suportat de către o persoană fără adăpost). Altminteri, statul nu face decît să împiedice în continuare integrarea acestor persoane, atunci cînd pretinde contrariul.Este important ca acestor persoane să li se asigure toate drepturile cetăţeneşti (de mobilitate, angajare, trai decent etc.) fără să li se îngrădească în niciun fel prezenţa în centrul oraşului. Totodată, organizaţiile non-guvernamentale ar trebui să fie mai active în apărarea acestor drepturi.Esenţializarea şi psihologizarea problemei persoanelor fără adăpost, prin raţionamente de genul că ele sînt astfel pentru că aşa preferă sau din vină proprie, ascunde premisele reale ale acestei probleme, care sînt preponderent de ordin social: inegalităţile sociale crescînde, lipsa unei protecţii sociale suficiente adresate persoanelor vulnerabile, diminuarea solidarităţii sociale în comunitate etc.Numărul real al persoanelor fără adăpost este mult mai mare decît se crede (estimarea a 3000-4000 doar în municipiul Chişinău ne dă o imagine vagă şi posibil optimistă a fenomenului), dar acest număr ar putea în curînd creşte înzecit dacă nu se vor lua măsuri eficiente şi sustenabile de prevenire a lărgirii acestui grup din contul persoanelor căzute sub pragul sărăciei absolute, ameninţate de pierderea iminentă a domiciliului (cum spuneam mai sus, 7% din populaţia RM trăiesc în locuinţe mizere şi cu un grad sporit de avariere). Prevenirea fenomenului ar fi de suprafaţă dacă nu s-ar duce o politică eficientă de diminuare a excluziunii persoanelor sărăcite de la angajare în cîmpul muncii şi de la o protecţie socială şi medicală adecvată[35].Studiul documentar şi interviurile făcute cu persoanele fără adăpost ne-a dovedit că toţi sîntem vulnerabili de a deveni „fără adăpost” într-o societate care tinde să neglijeze grupurile de persoane vulnerabile. Cu siguranţă, problema nu e doar a lor, ci şi a noastră a tuturor. Prin acest articol (şi prin alte articole care vor urma, izvorîte din aceeaşi cercetare), dar şi prin proiectul fotografic iniţiat de Aurelia Borzin, dorim să readucem lumină asupra unui grup de oameni care continuă să facă obiectul unei forme multiple de invizibilitate – morală, socială, simbolică. Readucerea acestuia în „vizibilitate” înseamnă o asumare a unei realităţi sociale, în cauzele şi consecinţele ei, şi, astfel, premisa primară pentru căutarea unor soluţii reale. Bibliografie selectivăZygmunt Bauman (1989). “Social Production of Moral Invisibility”, in Holocaust and Modernity. Sage Publ. Bauman explică felul în care, înainte de holocaust, autorităţile naziste au transformat evreii într-o populaţie invizibilă din punct de vedere social şi moral, prin mijloace birocratice şi tehnologice, ghetoizare socială (înainte de ghetoizarea fizică) şi prin excluziunea evreilor din definiţia naţiunii germane.  Z. Bauman (2004), Wasted Lives, Polity Press, Oxford: modernitatea crează şi apoi tinde să excludă „resturile sociale” – adică categoriile de persoane marginale din viaţa cetăţii.Pierre Bourdieu et al. (1993), La Misère du Monde, Paris, Seuil: despre deplasarea fizică şi socială a persoanelor marginale din topografia socială şi despre cum autorităţile tind să transforme săracii într-o populaţie „invizibilă”. La Misère du monde. Erving Goffman (1963), Stigma, despre strategiile de supravieţuire morală şi socială a persoanelor cărora le este atribuit un stigmat social, printr-o ajustare la societate prin ascunderea „informaţiei sociale” despre propria identitate, devenind astfel “invizibile”. Ralph Ellison (1952), Invisible Man, Random House: un roman foarte interesant, în care naratorul (autorul) îşi mărturiseşte experienţa de „invizibilitate” socială şi psihologică din motivul că aparţine persoanelor de culoare (negre) în SUA, în perioada segregării.Vintilă Mihăilescu (2014). Povesea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului. Chişinău: Cartier: E o carte care oferă piste interesante de înţelegere şi explorare a fenomenului oamenilor fără adăpost prin asocierea condiţiei lor de cea a cîinilor vagabonzi, în relaţia ambelor categorii (cîini şi oameni „vagabonzi”) cu orăşenii „normali”, i.e. cu domiciliu fix. A se mai vedea: Stéphane Beaud, Jade Lingaard, Joseph Confaveux (2006), La France invisible. Paris: La Découverte.  Georg Simmel (1998). Les pauvres, Paris, PUF (ediţie originală, germană, 1907).Guillaume Le Blanc (2009), L’invisibilité sociale, PUF.Erving Goffman (2004 [1957]). Aziluri. Eseuri despre situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor catego­rii de persoane instituţionalizate. Iaşi: Polirom.James C. Scott (1990). Domination and the Art of Resistance. Hidden Transcripts. New Haven & London: Yale University Press. Despre persoane fără adăpost în SUA şi în occident:Ed. Carl O. Helve and Wilfried Kunstmann (1999), Homelessness in the Unites States, Europe and Russia. A Comparative Perspective, Bergin & Garvey. Connecticut, London: Westport.Jason Adam Wasserman, Jeffrey Michel Clair (2010). At Home on the Street. People, Poverty, and a Hidden Culture of Homelessness. Colorado: Lynne Riener Publ..Lamb, H.R.L., Weinberger, L.E. (2005). The shift of psychiatric inpatient care from hospitals to jails and prisons. J Am Acad Psychiatry Law, 33: 529-34.David Levinson ed. (2004). Encylopedia of Homelessness, 2 vols. Sage Publ.Kim Hopper (2003). Reckoning with Homelessness. Ithaca & New York: Cornell University Press. Meghan Henry, Alvaro Cortes, Sean Morris et al. (The US Department of Housing and Urban Development). The Annual Homeless Assessment Report (AHAR) to Congress. Part 1: Point-in-Time Estimates of Homelessness, 2013.Despre persoane fără adăpost în Rusia şi fostele republcii sovietice:Tova Höjdestrand (2009). Needed by Nobody. Homelessness and Humanness in Post-Socialist Russia. Ithaka and London: Cornell Univ. Press.Natalia Şontu, Fenomenul sărăciei – problema mondială şi naţională: cauze, consecinţe, soluţii. Teză de doctror în economie. Universitatea de Stat din Moldova: Chişinău, 2012, David R. Shearer (2009). Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Stanford/ California: Yale University Press. Golfo Alexopoulos (2003). Stalin’s Outcasts: Aliens, Citizens, and the Soviet State, 1926-1936. Ithaca and London: Cornell University Press. Svetlana Stephenson (2006). Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia. Hampshire & Burlington: Ashgate Publ.Татьяна Ластовка, Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика, АНТРОПОЛОГИЧЕСКИЙ ФОРУМ  № 14, 2011.Зоя Р. Соловьева (2001). Реабилитация бездомных: исследование «Ночлежки», Журнал социологии и социальной антропологии. 2001. Том TV. № 3, с. 92-108.     [1]În septembrie-decembrie 2014, am realizat în oraşul Berkeley (San Francisco Bay Area) interviuri exploratorii şi am făcut serii de fotografii (autoare: Aurelia Borzin) cu 15 subiecţi (persoane fără adăpost). La Chişinău, în perioada 2013-2014 am realizat o anchetă de teren în Centrul de găzduire şi orientare pentru persoane fără domiciliu stabil din mun. Chişinău, prin interviuri cu 15 beneficiari şi trei angajaţi. Un studiu sociobiografic aprofundat (cu un eşantion numeros de subiecţi) este în curs de realizare. Am discutat, de asemenea, cu doi angajaţi ai ONG AFI (specializat pe prevenirea tuberculozei şi SIDA în rîndurile persoanelor vulnerabile din R. Moldova (mai ales Chişinău).Acest proiect de ceretare este realizat pe cont propriu.  [2]Rata şomajului în SUA a ajuns la 10% în 1983 (în 1979 era de 5%). Vezi Bureau of Labor Statistics: http://data.bls.gov/pdq/SurveyOutputServlet[3] Peter Dreier, „Reagan’s Legacy: Homelessness in America”: http://www.nhi.org/online/issues/135/reagan.html[4]Vezi P. Dreier şi Carl O. Helvie, „United States”, in Homelessness in the Unites States, Europe and Russia. A Comparative Perspective, Ed. Carl O. Helve and Wilfried Kunstmann, Bergin & Garvey, Westport, Connecticut, London, 1999, p. 6-7, 9-11.[5]Numărul pacienţilor psihiatrici instituționalizați a scăzut de la 560.000 în1950 la 130.000în 1980. În anul 2000, numărul de paturi în spitale psihiatrice de stat la 100.000 de persoane a fost de 22, faţă de 339 în 1955. În loculîngrijirii instituționalizate, au fost dezvoltate programe de îngrijire a sănătății mintale integrate în comunitate: centre comunitare de sănătate mintală și case de locuit mai mici supravegheate deechipe psihiatrice comunitare. Totuşi, aceste programe nu s-au dovedit eficiente şi durabile. (Sursa: http://www.uniteforsight.org/mental-health/module2) A se vedea şi Helve & Kunstmann (eds.), 1999; Lamb, H.R.L., Weinberger, L.E. (2005). „The shift of psychiatric inpatient care from hospitals to jails and prisons.” J Am Acad Psychiatry Law, 33: 529-34; A Brief History of Mental Illness and the U.S. Mental Health Care System: http://www.uniteforsight.org/mental-health/module2[6]Veteranii războiului din Vietnam au reprezentat 12,3% din populaţia generală a persoanelor fără adăpost din SUA, cu 23% mai puţin decît în 2009, datorită programelor guvernamentale de susţinere a acestei categorii din anii 2000. Cf. Meghan Henry, Alvaro Cortes, Sean Morris et al. (The US Department of Housing and Urban Development). The Annual Homeless Assessment Report (AHAR) to Congress. Part 1: Point-in-Time Estimates of Homelessness, 2013, p. 38-39. [7]Urban Institute, The Impacts of Foreclosures on Families and Communities, May 2009; National Coalition for the Homeless, Foreclosure to Homelessness 2009: The Forgotten Victims of the Subprime Crisis; Peter Goodman, “Foreclosures Force Ex-homeowners to Turn to Shelters,” New York Times, October 18, 2009; Totuşi, unii experţi susţin că relaţia dintre pierderea domiciliu fix şi evacuările din casele ipotecate nu a fost pînă acum pe deplin demonstrată. Cf. Ralph da Costa Nunez, Linda Bazerjian, “Reports and Briefs. Foreclosures and Homelessness: Understanding the Connection”, Institute for Children, Poverty, and Homelessness, 20014: http://www.icphusa.org/index.asp?page=16&report=103&pg=89 [8]Vezi, de exemplu, Mehrun Etebari, „Trickle-Down Economics: Four Reasons Why It Just Doesn’t Work”, iulie 2013: http://www.faireconomy.org/research/TrickleDown.html  [9]Karaagac, John (2000). Ronald Reagan and Conservative Reformism. Lexington Books. p. 113.[10]Rata persoanelor sub pragul sărăciei în SUA era de 13% în 1980, 15,2% în 1983, apoi de 13 în 1988 (această rată va creşte din nou la începutul anilor 1990). United States Census Bureau, „Poverty by Region”. [11]“Homeless Families with Children”, National Coalition for the Homeless, July 2009: https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox/14b6da2cf0085c64[12]Meghan Henry et al. The Annual Homeless Assessment Report, 2013.[13]Aceste ipoteze ale vizibilităţii persoanelor fără adăpost în centrul or. Berkeley (şi eventual în altele) sînt parţial confirmate de propriile observaţii şi interviuri, dar şi din alte mărturii, cum este aceasta: Daphne Chen, “Federal policy changes contribute to rise in local homeless population”, DailyCal; Christopher Yee, “Service providers struggle to provide with decreased city funding”, in DailyCal.[14]La o populaţie de cca 800 de persoane fără adăpost, în oraşul Berkeley există următoarele servicii destinate acestui grup de persoane: 7 cantine (mic dejun), 7 cantine (prînz), 6 cantine (cină), 5 puncte de alimentare, 7 servicii de urgenţă, 5 servicii de deplasare, 7 cămine-adăpost de noapte. Key Findings and Policy Implications. From the 2013 Alameda Countywide Homeless. Count and Survey Report. November 2013, p. 73. http://www.everyonehome.org/resources_homeless_count13.html[15]Christopher D. Cook, “City of Berkeley Seeks to Criminalize Homelessness”, FofCityJournal.com: http://www.fogcityjournal.com/wordpress/5171/city-of-berkeley-seeks-to-criminalize-homelessness/O discuţie despre ordonanţa Sit/Lie în Berkeley Law. University of California. Policy Advocay Clinic, Oct. 2012: http://www.law.berkeley.edu/files/1023sit-lie2.pdf; A se vedea de asemenea: Courtney Oxsen, “Embracing “Choice” and Abandoning the Ballot: Lessons from Berkeley’s Popular Defeat of Sit-Lie. HASTINGS WOMEN’S LAW JOURNAL. 10/31/2013. [16]Christopher D. Cook, City of Berkeley...[17]O parte din persoanele intervievate exprimau aceste insatisfacţii. [18]Am fost de cîteva martorul unor proteste de stradă organizate de persoane fără adăpost în vecinătatea Universităţii din California – Berkeley (la intersecţia străzilor Telegraph Avenue şi Bancroft Way. A se vedea şi aici un protest organizat de o comunitate de persoane fără adăpost: http://www.berkeleyside.com/2014/07/10/satellite-post-office-at-berkeley-staples-draws-protests/[19]David R. Shearer, Policing Stalin’s Socialism. Repression and Soviet Order in the Soviet Union 1924-1953, Stanford/ California, Yale University Press, 2009; Golfo Alexopoulos, Stalin’s Outcasts: Aliens, Citizens, and the Soviet State, 1926-1936, Cornell University Press, Ithaca and London, 2003; Svetlana Stephenson, Crossing the Line. Vagrancy, Homelessness and Social Displacement in Russia, Ashgate, 2006.[20]Татьяна Ластовка, Тунеядство в СССР (1961–1991): юридическая теория и социальная практика, АНТРОПОЛОГИЧЕСКИЙ ФОРУМ  № 14, 2011.[21]Despre introducerea sistemului de paşapoarte în URSS, vezi G. Alexopoulos, Stalin’s Outcasts... Despre paşapoarte şi viza de reşedinţă în RSSM şi RM, Igor Caşu, Anularea vizelor de reşedinţă – propiska (15 octombrie 1991), Radio Europa Liberă, 17.10.2011.  [22]Natalia Şontu, Fenomenul sărăciei – problema mondială şi naţională: cauze, consecinţe, soluţii. Teză de doctor în economie. Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2012, p. 50-59.[23]Cf. „Studiul privind managementul locuințelor și al terenurilor", inițiat de Comisia Economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Europa (CEE-ONU), la solicitarea și cu suportul Ministerului Dezvoltării Regionale și Construcțiilor, Agenției Relații Funciare și Cadastru și ÎS Cadastru, în perioada 5-10 august 2014, în Republica Moldova, rezultat al misiunii experților din partea CEE-ONU, pp. 3, 6, 11.[24]Vezi Stephenson, 2006; Höjdestrand, 2009.[25]Îi mulţumesc în mod special Marcelei Diţa, asistentă socială la Centrul de găzduire şi orientare pentru persoane fără domiciliu stabil din Chişinău pentru informaţiile preţioase oferite la documentarea acestui studiu. [26]Aceste estimări sînt vehiculate de angajaţii Centrului şi ai ONG AFI. Aceste cifre par credibile, dacă luăm în consideraţie că din momentul creării sale, la sfîrşitul 2003, Centrul a găzduit pînă acum peste 2000 de persoane fără adăpost. Potrivit aceloraşi angajaţi, multe persoane fără adăpost evită găzduirea la Centru din motivul disciplinei pe care ei o consideră prea strictă.[27]Mai există şi un Centru de plasament pentru oamenii străzii în or. Bălţi, cu o capacitate de 25 locuri, şi el depăşindu-şi cu mult capacităţile reale de către cererile de cazare temporară la centru.[28]Aceste informaţii sînt similare cu cele obţinute în cercetările despre persoanele fără adăpost din Rusia. Vezi S. Stephenson, 2006; Höjdestrand, 2009. Ele  trebuie totuşi verificate prin studii sistematice pe teren.[29]Sursa: ... „Dacă în anul 1995 [în Chişinău] activa o singură piaţă, I.M. «Piaţa Centrală», în prezent sunt autorizate şi activează 38 pieţe, cu suprafaţa totală de 70,1 ha şi 13416 locuri de comerţ.”, Victor Prohniţchi, „Chişinău. Economie.”, publicat la 02 Martie 2005: http://www.moldova.org/print/rom/5/143/ [30]Acest lucru ne-a fost mărturisit de personalul centrelor-adăpost din mun. Chişinău, care au participat la deschiderea acestor centre.[31]A se vedea mai multe la acest subiect: Natalia Şontu, Fenomenul sărăciei..., p. 50-55.[32]Din ancheta mea pe teren, am observat că numeroase persoane fără adăpost exprimă o clasificare a membrilor acestui grup în funcţie de capacitatea lor de adaptare la mediul urban „mainstream”, prin felul în care acestea sînt (sau nu) capabile să respecte normele admise de conduită, vestimentaţie, igienă, limbaj şi astfel de a-şi ascunde stigmatul. Dimpotrivă, cei consideraţi că nu mai sînt în stare să respecte aceste norme sociale, sînt consideraţi nişte „declasaţi” (şi calificaţi ca atare, prin termeni de genul „bomji” sau „bici”), în interiorul acestui grup marginal şi marginalizat.[33]Cîţiva subiecţi ntervievaţi ne-au sugerat acest lucru. A se vedea, de asemenea, şi S. Stephenson, 2006 şi Höjdestrand, 2009.  [34]Există un studiu despre copii străzii în or. Chişinău, realizat în 2000 la Universitatea de Stat din Moldova, Catedra Asistenţă Socială: Maria Bulgaru (ed.) (2000), Copiii străzii în oraşul Chişinău (studiu elaborat în baza cercetării sociologice). Chişinău: CRRAS/ USM: http://www.usm.md/crras/CRRAS/ManualePDF/CopiiiStrazii.pdf  [35]„IDIS Viitorul a participat în 2008 la un studiu regional privind analiza obstacolelor regulatorii în reducerea sărăciei în R. Moldova. Experţii D. Cheianu-Andrei şi N. Sadovei [132] au analizat trei tipuri de obstacole regulatorii cu care se confruntă persoanele sărace în R. Moldova: la iniţierea unei activităţi aducătoare de profit, inclusiv prin intermediul angajării, la îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi în ceea ce priveşte protecţia socială. Concluziile studiului demonstrează că prevederile rigide privind formalizarea relaţiilor de muncă, iniţierea unei activităţi aducătoare de profit descurajează persoanele social-vulnerabile.” Apud Natalia Şontu, Fenomenul sărăciei..., p. 52.Articol publicat pe platzforma.md
UNEDUCATED: o şcoală în care plătim ca să NU învăţăm nimic...


UNEDUCATED, un nou spectacol document de Nicoleta Esinencu la Teatru-Spălătorie despre degradarea sistemului de învăţămînt din R. Moldova pe parcursul ultimilor 20 de ani (jucat de Ion Borş, Doriana Talmazan şi Irina Vacarciuc).În spiritul său militant cu care s-a făcut deja cunoscut, Teatru-Spălătorie ne pune faţă în faţă cu o realitate pe care cu toţii o bănuim, dar pe care nu vrem să o recunoaştem, pentru a ne păstra un fel de corenţă cu noi înşine şi cu mitul pe care îl perpetuăm despre şcoală, învăţători, părinţi. În această tranziţie nesfîrşită, în care statul a fost acaparat de grupuri de interese private, educaţia nu a fost deloc o prioritate pentru nicio guvernare. În tot acest timp, mînaţi la început de nevoia de supravieţuire, directorii de şcoli, de grădinţe şi odată cu ei o armată de educatori şi învăţători, în complicitate cu părinţii elevilor, au transformat, tacit, acest sistem de învăţămînt într-unul semi-public, semi-privat. Elevii şi părinţii lor au devenit clienţii acestor instituţii, numai că rolul şcolii, în mod paradoxal, s-a inversat. Acum, aceşti clienţi plătesc bani pentru ca să NU înveţe. Oricum, învăţămîntul a degradat atît de mult în aceste vremuri de restrişte încît chiar şi cei care ar vrea să înveţe ceva, n-ar fi în stare, întrucît învăţătorul face orice în afară de carte pentru a supravieţui. Pînă la urmă, elevii tot învaţă ceva în aceste şcoli şi universităţi: „a copia, a mitui şi a fenta sistemul”, cum scriam într-un articol acum ceva timp despre plagiat şi corupţie în universităţi. Într-un fel, şcolile noastre din tranziţie au format supravieţuitorul perfect în aceste vremuri tulburi. Numai că efectul pervers al acestei adaptări improprii este că aceşti „oameni noi” vor menţine tulburi aceste vremuri atît cît vor putea. Spectacolul ne dă să înghiţim o pastilă amară, sub forma unor mărturii, preluate de la elevi, învăţători, directori şi părinţi. La finalul spectacolului, cei trei actori-personaje scriu cu cretă pe pereţii-tablă revendicări adresate şcolilor, universităţilor şi decidenţilor din ministere. Acest sfîrşit, cathartic, înscenează, sper, o profeţie: a venit poate timpul să ne luăm şcoala înapoi?
O carte de Susan Grant despre cultură fizică şi sport în URSS (anii 1920-1930) – un îmblînzitor al corpului social
Susan Grant, Physical Culture and Sport in Soviet Society. Propaganda, Acculturation, and Transformation in the 1920s and 1930s, Routledge, London & New York, 2013. O carte foarte interesantă, armonios structurată (pe criteriu tematic), minuţios documentată despre semnificaţiile ideologice, organizarea instituţională şi aplicarea în practică a „culturii fizice” şi a sportului în societatea sovietică. 

Cartea face referinţă la surse de arhivă, presă, publicaţii ideologice şi ştiinţifice din epocă, dar şi, pentru a analiza dimensiunea culturală şi imaginară a obiectului de studiu, la lucrări literare şi filme. Imediat după revoluţie, cultura fizică a fost văzută de bolşevici drept un instrument ce se dorea eficient de transformare a societăţii sovietice şi de formare a „noului om” sovietic”. Cultura fizică şi sportul au fost investite cu semnificaţii şi funcţii similare, de educaţie individuală şi inginerie socială, peste tot în lumea modernă. În URSS, acestora însă li s-a atribuit un rol „civilizator” şi emancipator cu aplicaţie care se dorea mult mai largă şi cu obiective mai urgente şi mai ambiţioase. Cultura fizică şi sportul aveau menirea de a disciplina corpul individual şi totodată corpul social, în angrenajul sportului de echipă. Este interesant că, în anii 1920 pînă la începutul anilor 1930, sportul nu se desfăşura pe principii de competiţie, ci cu scop în sine. Odată cu mijlocul anilor 1930, în contextul virajului conservator prin care trece regimul sovietic, sportul sovietic pune un accent tot mai mare pe performanţă şi pe competiţie, sincronizîndu-se tot mai mult, din acel moment, cu sportul internaţional. Cultura fizică şi sportul erau văzute de către ideologii şi administratorii sovietici drept un remediu pentru comportamentele anomice şi „deviante”: alcoolismul, huliganismul, sinuciderile. Sportul a fost chiar prezentat tinerilor drept o alternativă virtuoasă experienţei sexuale timpurii. O discuţie extrem de interesantă a fost dusă în anii 1920 în legătură cu sportul feminin. Dilema între egalitate deplină (începutul anilor 1920) şi diferenţă de gen (mai tărziu) a fost rezolvată în favoarea diferenţei, corpul feminin fiind investit în egală măsură de un rol social, economic şi chiar politic, şi totodată unul „natural” – de reproducere. Ca şi în alte domenii, investiţiile reale în educaţie fizică şi sport nu au fost pe măsura declaraţiilor. Astfel, pe parcursul anilor 1920, majoritatea şcolilor sovietice nu aveau în curriculum ore sistematice de educaţie fizică, iar acolo unde ele existau, acestea se ţineau mai degrabă formal, fiind considerate un soi de recreaţie mai lungă. Răspîndirea sportului la sate şi în zonele populate de grupuri etnice ne-europene a întîmpinat la început greutăţi de punere în practică, datorită diferenţei codurilor culturale. Pînă la urmă, autorităţile au recurs la o strategie, aplicată şi în alte domenii („naţional prin formă, socialist prin conţinut”), adaptînd jocurile de echipă tradiţionale la o funcţionalitate modernă, cea a sportului. În multe cazuri, acest experiment a reuşit. În cele din urmă, se poate spune că modernizarea societăţii sovietice prin această componentă culturală a fost un experiment reuşit. Către a doua jumătate a secolului 20, sportul şi educaţia fizică au dobîndit un loc central în societatea sovietică, ca în orice altă societate modernă.
Ştirile ProTV, între derapaje comerciale şi deontologie profesională


Pentru mine, ca şi pentru foarte mulţi moldoveni, ştirile ProTV Chişinău au fost întotdeauna o sursă importantă de informaţie. Acest post a reuşit să realizeze, după mine, un echilibru cumpătat între genul de ştiri comerciale, de tip „american” (cum sînt, de exemplu, Ştirile ProTV Bucureşti) şi un model de emisiuni de ştiri profesioniste, la fel după un model occidental, mai puţin axat pe scandal şi mai mult pe o confruntare echilibrată şi echidistantă a surselor şi a faptelor. În înţelegerea mea, Ştirile ProTV Chişinău e o emisiune interesantă în continuare, din motivul atenţiei pe care o pretează domeniului social (cu ştiri, legate de probleme sociale dureroase şi la zi), nu doar politicului şi nesfîrşitelor sale intrigi, jocuri şi strategii.Atunci cînd acest post a apărut la Chişinău, ştirile pe care le-a produs au făcut imediat diferenţa faţă de emisiunile de ştiri cu care am fost obişnuiţi, graţie unor jurnalişti cu şcoală şi viziune, care au pus bazele şi au format prima echipă a acestui program. Am privit întotdeauna cu oarecare îngăduinţă unele „derapaje” comerciale, ca să spun aşa, atunci cînd această emisiune a acordat o atenţie poate nemeritată unor subiecte, după mine secundare, cum ar fi viaţa vedetelor, dar am înţeles că acesta este preţul pe care trebuie să-l plătesc pentru o ştire bună care va urma, pentru că înţeleg că un asemenea program are nevoie şi de autofinanţare, altminteri ar fi trebuit să accept ca acesta să fie sponsorizat din umbră de vreun oligarh local sau de un guvern controlat la rîndul său de nişte partide şi grupuri de interese private, aşa cum e „normal” în această tranziţie a noastră care nu mai sfîrşeşte. Alteori, unele subiecte erau tratate dintr-un unghi care mai degrabă reproduce nişte prejudecăţi şi inegalităţi (de gen, de ex.), în loc să pună umărul la înţelegerea lor. OK, e un lucru pe care trebuie să-l discutăm, să-l despicăm, să-l conştientizăm. Şi asta facem. Ştirea despre femeia de la Ungheni, făcută în contradicţie cu nişte reguli fundamentale ale jurnalismului profesionist, m-a indignat şi pe mine, ca şi pe atîţia alţii care au luat atitudine în această „societate civilă” virtuală. Răspunsul acestui program ar trebui să fie acum la înălţimea profesionalismului de care au dat dovadă şi pînă acum: să-şi ceară scuze public de la această femeie pentru ofensa şi prejudiciul moral şi social pe care i le-a adus. Ţin totuşi să mă desolidarizez de tentativele de a discredita acest post şi programul său de ştiri în întregime. Continuu să cred că ProTV Chişinău este o echipă dotată cu o înaltă calificare profesională şi o echidistanţă ideologică. Îmi exprim convingerea că acest program, în persoana directorului său, îşi va exprima neîntîrziat scuzele de rigoare şi dezbaterea se va încheia aici, în favoarea respectului pentru demnitatea umană şi pentru etica profesională. Şi astfel vom întoarce pagina, pentru a ne uita, cu acelaşi interes şi aceeaşi satisfacţie, la ştirile din această seară.    PS: Vorbeam cu un coleg şi prieten din România, care spunea că la ei multe posturi TV (inclusiv Pro TV) s-au transformat în tabloide, pentru că nu a existat nicio rezistenţă din partea publicului acestor posturi.Tocmai pentru că fac parte din publicul ştirilor ProTV Chişinău, mă solidarizez cu femeia, victimă a unei practici jurnalistice care ar trebui să dispară din grila oricărui post TV care doreşte să facă jurnalism profesionist. Mă solidarizez deci cu femeia de la Ungheni, din simpatie pentru această victimă (şi cu altele), dar şi pentru că NU vreau ca Pro TV Chişinău să se transforme în tabloid. Pentru că ţin la acest post.   
Învăţătorii, între putere şi populaţia locală în epoca stalinismului: agenţi, victime şi mediatori (E. Thomas Ewing)
Cartea lui E. Thomas Ewing, Teachers of Stalinism, Policy, Practice, and Power in Soviet Schools of the 1930s (P. Lang, 2002) este o carte fundamentală pentru cititorii interesaţi de istoria regimului şi societăţii sovietice în anii 1930, nu doar pentru cei interesaţi de istoria educaţiei sovietice. 

Autorul cărţii face o analiză echilibrată şi impresionant documentată (cu surse de arhivă, presă periodică şi interviurile aşa-numitului Proiect de la Harvard din anii 1950) a evoluţiei populaţiei şi statutului învăţătorilor din şcolile primare şi secundare din URSS într-o perioadă fondatoare a regimului sovietic (cea care începe cu „revoluţia culturală” din primul cincinal (1928-1932/33) şi se încheie cu 1940). Ewing ne spune, în fond, că provocările cu care s-a confruntat statul sovietic în punerea în aplicare a învăţămîntului primar universal obligatoriu (decretat în 1930) au fost asemănătoare cu cele ale statelor occidentale în secolul 19- înc. sec. 20, doar că în cazul URSS acest proces a fost unul mult mai dur şi resimţit mai dureros de către populaţia civilă întrucît şcolarizarea de masă s-a desfăşurat aici în termeni de urgenţă, cu eforturi, dar şi cu forţe de coerciţie extraordinare asupra învăţătorilor şi a populaţiei civile (mai ales a celei rurale, cea mai reticentă la şcolarizare şi la modernizare - în formulă sovietică). Asemeni colectivizării şi industrializării forţate (desfăşurate în acelaşi timp), răspîndirea învăţămîntului de masă s-a defăşurat ca un proiect „ultra-modernist” („high modernist” – J. C. Scott), planificat de către statul sovietic, în general neglijînd insuficienţa resurselor, a infrastructurii şi a personalului şcolar. Învăţătorii aveau un statut dublu vulnerabil: faţă de populaţia locală, care îşi manifesta deseori ostilitatea faţă de ei (fiind văzuţi, nu fără dreptate, drept agenţi ai puterii sovietice), pe de altă parte faţă de oficialii locali, care nu rareori le subminau autoritatea (învăţătorii erau cel mai adesea tineri şi femei, ceea ce le accentua vulnerabilitatea). Totuşi, aşa cum demonstrează Ewing, învăţătorul şi-a asumat, de voie sau nevoie, un rol de mediator între reprezentanţii puterii şi comunităţile locale, încercînd să uzeze de competenţe de comunicare şi strategii de acomodare în ambele sensuri pentru a remedia o relaţie altminteri foarte dificilă între puterea sovietică şi populaţia civilă, în contextul foarte tensionat al primului cincinal şi în anii care i-au urmat. Este interesant, de asemenea, că spre mijlocul şi sfîrşitul anilor 1930, populaţia rurală din URSS a recunoscut tot mai mult instituţia şcolară, împreună cu rolul învăţătorului în sînul comunităţii lor. Aceasta o face pe Sh. Fitzpatrick să afirme că şcolarizarea de masă a devenit unul din proiectele sovietice cele mai populare, în ciuda rezistenţei pe care acest proiect o stîrneşte la început, pe parcursul primului cincinal, în sînul populaţiei rurale.Capitole importante din carte se referă la modul în care a evoluat conţinutul şi metodologia activităţii didactice. După un avînt revoluţionar din anii 1920, în care s-a încercat abolirea relaţiei de putere dintre învăţător şi elev, oficialii Ministerului învăţămîntului (Narkompros) din URSS restabilesc, odată cu începutul anilor 1930, relaţia de autoritate tradiţională din cadrul activităţii şcolare, conţinutul şi structura curriculumului şcolar şi totodată manifestă o preocupare crescîndă pentru respectarea disciplinei în şcoli. În cele din urmă, şcoala sovietică din perioda sovietică tîrzie nu s-a schimbat foarte mult faţă de cea de la sfîrşitul anilor 1930 . Tensiunile şi conflictele din sînul şcolii sovietice au diminuat însă foarte tare în perioadele care au urmat celui de al doilea război mondial. Din acel moment putem vorbi de o consolidare a ceea ce P. Bourdieu a numit „autoritatea pedagogică” a statului (sovietic) vizavi de comunităţile locale.       Iată cîteva citate din carte:In 1931, the Communist Party Central Committee repudiated a decade of experimentation by calling for a return to classroom-based instruction with a standardized curriculum, stable textbooks, regular examinations, and competitive grading. (...) Whether teachers chose this approach because of proven effectiveness or because of the limits of their training, they contributed, however inadvertently to the consolidation of structures and relations necessary for maintaining this dictatorship. (8)Lenin called on all teachers to work "for the victory of socialism". Lenin's successor, Stalin, declared that education was "a weapon," and then added: "the force of which depends on who possesses it and against whom it is to be struck." (8)Defining schools as "weapons" made teachers into both the instruments and the victims of repressive power. (8)The number of teachers directlyaffected by state repression was always a small proportion of the overall profession. Yet state repression had far more profound indirect effects by heightening a sense of vulnerability, compounding the stultifying effects of censorship and propaganda, and, more, importantly, coercing teachers into believing that their best hope for self-protection would be found in enforcing the new authoritarianism. (9)As teachers recognized, often white painfully, their location between the "outside" world and the peasant community [in late Tsarist Russia], their vulnerability to the arbitrary authority of state and church officials, their economically impoverished and culturally deprived status, and, for women teachers, their subordinate position in the patriarchal village were real obstacles to acquiring authority of state among the peasant masses. (19)By the late 1920s, teachers were thus left with an ambiguous legacy, in which the activism of visible minority, which had been initially suppressed [after 1905 Revolution] but now was encouraged by government authorities, was accompanied by broader patterns of conformity, dependency, and vulnerability. (19)Like the incident involving teacher Antonov, but in far more violent terms, the attempted murder of Sokolova illustrated the vulnerability of rural teachers on the school front. The brutality of this attack was consistent with brutality of life in Soviet villages, as the state unleashed a virtual war upon the peasantry, beginning with escalating repression of kulaks, intensifying with grain procurements and collectivization campaigns, and culminating in draconian measures to control food supplies at a time of widespread famine. (21)(...) teachers’ vulnerability to both opponents and agents of Soviet power. (27)The sexual harassment of women teachers was thus part of a broader pattern of suspicion, resistance, and outright hostility toward women who exceeded traditionally defined gender boundaries within the peasant community. (34)Many teachers were accused of refusing to take sides in the bitter struggle between Soviet regime and its opponents. (45)Western historians have recognised the difficult position of rural teachers between state and society, vulnerable to both anti-Soviet peasants and the agents od Spviet power: Lynne Viola suggests that "most teachers were apolitical and simply attempted to do the best they could under difficult circumstances"; Holmes concludes that "teachers were victimized by the public as well as by local officials" and were both participants and victims of a brutalization of life" during collectivisation; Fitzpatrick agues that rural teachers lived "a difficult and precarious life" in their "ambiguous position between Spviet power and a resentful peasantry"; and Johnson refers to "the increasingly desperate position" of rural teachers. (...) In addition to recognising this vulnerability, this study also calls attention to teachers' purposeful actions within the constraints of their positions. While the Soviet term of "neutrality" implied passive refusal to take part in a conflict with only two possible sides, the concept of "mediator" is a more useful way to understand the active engagement of knowledgeable actors as the conjuncture of multiple structures of opportunity and constraint. (48)The duality inherent in teaches' role also suggests that gender shaped identities. While this study presents numerous examples of women teachers harassed and abused by male peasants and officials, it is also important to recognize how teachers' identities were gendered, that is, constructed in ways that correspond to, reaffirmed, and thus were strengthened by culturally defined differences between men and women. By acting as mediators in ways that allowed for meaningful engagement even within the constraints of their multiple vulnerabilities, Soviet teachers behaved in a manner culturally defined as "feminine." (49)(...) universal education offered teachers a more proactive role, and thus a more secure position, in the "revolution from above". By assuming a central role in the most effective and popular campaign of the First Year Plan, teachers participated actively in the Stalinist transformation of Soviet society (55).According to a contemporary, Lenin firmly believed that "public education meant revolution and revolution - public education." (56)Each step toward universal education made the state into a more intrusive presence and pervasive force by bringing people into direct contact, and even confrontation, with the agents of Soviet power. The counting of school-age children, the first step toward universal enrollment, illustrated the political dimension of this campaign. While ostensibly intended to determine the number eligible for schooling, the call to "expose" such children connected this campaign to broader efforts to classify and control individuals. (61)In rural regions, Soviet officials demanded that all homes confiscated from kulaks, priests, and noblemen be converted to schools. (61)While demanding "liquidation of kulaks as class" in political and economic terms, therefore, the Central Committee seemed to recognize mass education as a way to reintegrate children of "class aliens" into the dominant system. (63)While resistance to schooling never attained the level of peasant opposition to collectivization, the fact that mass education was often greeted with doubts, suspicion, and even hostility provided important insights into developing relationship between state and society in the early Stalinist era. (64)Resistance to mass education thus revealed broader conflicts between indigenous traditions and centralized power. (64)The most emphatic statements of resistance, however, revealed deep fears about authority within families and communities. (...) (65)The universal education campaign occurred during dekulakization and collectivization, which provoked the most widespread, sustained, and significant resistance to state power in the entire Soviet period. Resistance to mass schooling was undoubtedly reinforced by broader fears about state efforts to destroy community values, elites, and relationships. (66)Parents and children came to accept Soviet schools because they promised some improvement in the lives of individuals and communities. This process of building support for mass education did not happen automatically, but depended upon ability of teachers to serve as mediators between the values of the community and the structures of the Soviet system. (66)The expansion of secondary education did not encounter, or provoke, the same conflicts and disruptions as did the campaign for universal elementary education. Whereas elementary school expansion threatened to disrupt broader relations between state and community by enrolling all children in established schools, in many cases fort the first time, the process of encouraging and even compelling pupils who were completing the fourth-grade to continue to the next level did not pose the same challenge to established elites and traditional values. (72)According to historian Fitzpatrick, efforts to expand rural schooling in the late 1920s met with considerable opposition from peasants suspicious of any extension of Soviet power. Over the next decade, however, these attitudes changed dramatically, leading Fitzpatrick to conclude that widespread enthusiasm for education was "the rare example from the 1930s of wholehearted adoption by most adult peasants of a key component of Soviet ideology". (79)Whereas dekulakization accentuated divisions within the peasant community by marginalizing anc eliminating certain groups, universal education was a far more inclusive and conciliatory process. (80)According to Soviet figures, teachers earned more than collective farm employees, about the same as urban workers, and less than engineers or managers. (89)Soviet officials expected that "rejuvenation" (omolozheniia) and "renewal" (obnovlenie) among teachers would transform schools into pillars of the socialist system. (Nota) At the same time, these same officials expressed concern about "tens of thousands of new people" flooding into schools (...)" (123)On paper, Soviet educational policy in the 1930s actually precluded discrimination based on social origins, as well as nationality and gender. In practice, however, the treatment of teachers based in social origins depended a great deal on the assumptions, agendas, and ambitions of those in power at the local level, on the one hand, and on a broader dynamic of uncertainty, anxiety and intolerance characteristic of the 1930s, on the other. (132)Stalinist repression depended on sets of relational, rather than absolute, constructions. The power to determine when and how family background mattered was just one of the ways in which a repressive system defined and exploited personal and professional vulnerability. (139)During the "cultural revolution", from 1928 through early 1931, this radical call for total experimentation was embraced by a few teachers (...). But radicals' inflammatory rhetoric tended to alarm and even alienate teachers, parents, and local officials. (154)Subjects central to the "polytechnical school" of the 1920s, such as political economy, technology, and labor, were eliminated. Over the course of the decade, therefore, the Soviet curriculum increasingly resembled that of the prerevolutionary school, except where communist instruction took the place of religious study. (158)Teachers who “allowed” too many pupils repeatd a grade could be punished. (174) (…) Teachers who did not have any failing pupils, by contrast, received lavish praise and material rewards. (174)(…) Soviet teachers thus came to recognize the delicate balance between what was expected, what was possible, and what had to be made up. (176)[September 1935: CC decree:] „On the organization of instructional work, and internal order in elementary, incomplete secondary, and secondary schools.” (196)In some cases, teachers’ enthusiasm for establishing discipline exceeded norms set by authorities. The Siberian teacher who promised to campaign for „iron discipline” was criticized for misunderstanding the meaning of „conscious discipline,” while those who demanded that police officers be stationed in schools were accused of abdicating their own responsibility for maintaining order. (199)The striking similarity between teachers’ views and policies enacted by political leaders suggests that the convergence of influences „from above” and „from below” directly contributed to the construction of authoritarian relations in the Soviet school of the 1930s. (199)In place of physical punishment therefore, officials and teachers looked for strategies that reduced the visibility of the mechanisms and agents of control while making individual students into objects of total surveillance [cf. Foucault] (207).[During the Great Purges of 1937-38] teachers were made vulnerable not only by their family origins, but also by the actions of their family members. (232)The most extreme applications of the principle of “guilt by association” were the so-called “black lists” of teachers to be dismissed exclusively because of their personal relations. In late 1937, the Moscow educational department placed almost 600 teachers on such a list. (233)In terms of the relative impact of the terror, however, teachers appear to have been less victimized than other social groups.A former teacher offered this striking warning: “In order to avoid every unpleasantness and trouble with the secret police, I would advise a young person to keep his mouth shut, not to say anything unnecessary, to be less active and more passive.” Recalling that colleagues “never spoke about political matters,” (…) (247)(...) the long-lasting influence of Stalinist education on the development of the Soviet Union. The young women and men who began teaching in the Stalin era became the generation that would dominate education, and the Soviet system more generally for the next several decades. (276)
The Imitation Game: un film despre Alan Turing, graţie căruia lumea este acum un loc infinit mai bun


The Imitation Game (2014), de Morten Tyldum, regizor norvergian, e un film despre un subiect vechi (omul de geniu într-o epocă reticentă faţă de inovaţie) şi despre o personalitate încă destul de puţin cunoscută, în ciuda rolului istoric major pe care l-a avut: matemacianul Alan Turing (unul din părinţii fondatori ai calculatorului de astăzi). Alan Turing a fost omul care a spart unul din cele mai dificile coduri secrete din lume, creat de nazişti în cel de al Doilea Război mondial, Enigma, care servea la planificarea operaţiunilor militare ale armatei naziste împotriva aliaţilor. Strategia sa a fost crearea unei maşini (strămoşul calculatorului personal modern) în stare să descifreze codul Enigma, creat el însuşi de o maşină. Reuşita acestui proiect a contribuit la dejucarea unui număr important de operaţiuni militare programate de nazişti şi a condus în ultimă instanţă la deznodămîntul istoric pe care îl cunoaştem. Astfel, pe lîngă inventarea bazelor calculatorului modern, Turing poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un erou de nivel mondial, care a contribuit la grăbirea victoriei asupra naziştilor şi la salvarea a milioane de vieţi omeneşti. Numai că rolul său în descifrarea Enigmei a fost ţinut secret de către serviciile de inteligenţă britanice, din raţiuni strategice, dar şi pentru că Turing nu reprezenta chiar genul de erou pe care şi-l doreau autorităţile engleze din acea epocă pentru fortificarea sentimentelor patriotice. Turing era gay, iar în 1952 a fost condamnat pentru depravare şi impus să aleagă între închisoare şi castrare chimică. El alege tratamentul chimic, însă în doi ani se sinucide.Filmul reuşeşte să îmbine de o manieră reuşită mai multe linii de subiect şi nivele de semnificaţie. Din punctul meu de vedere, reuşita filmului a fost asigurată de felul în care a fost reprezentat personajul principal, jucat magnific de Benedict Cumberbatch. În ciuda unor critici pe care filmul le-a atras din motivul că nu ar fi respectat realitatea istorică (a se vedea de exemplu articolul lui Alex von Tunzelmann în The Guardian), filmul scoate în relief profilul unei personalităţi complexe, non-lineare, uneori contradictorii, de o moralitate şi o logică a comportmentului greu de înţeles şi de anticipat. Din nou stîrnind nedumerirea biografilor şi a unor comentatori vigilenţi (care îl evocă pe Turing drept un personaj simpatic, jovial, uneori cam stîngaci şi direct, dar înzestrat cu simţul umorului), protagonistul filmului este arătat ca un savant cuprins de o pasiune cvasi-faustică, posedat de dorinţa de a „da viaţă” maşinii sale, iar în viaţa de zi ca un tip mai degrabă asocial, aproape autist, incapabil de relaţii armonioase cu colegii săi de lucru. Singura persoană cu care pare a se înţelege este o femeie, Joan Clarke, pe care o invită să ia parte la proiect, în ciuda rezistenţei din partea colegilor săi bărbaţi.Filmul ficţionează un moment în care Turing este şantajat de unul din colegii săi de proiect, care ar fi fost, chipurile, agent sovietic (element narativ inventat), că îi va divulga homosexualitatea dacă acesta îl va denunţa pentru spionaj. Turing decide să tacă un anumit timp, deşi divulgă informaţia pînă la urmă, într-o circumstanţă potrivită. Mai mulţi comentatori, în primul rînd Tunzelmann, îşi exprimă prin urmare consternarea că filmul distorsionează puternic biografia lui Turing pentru a introduce un element de suspense în plus în intriga naraţiunii.Un moment aparte în trama filmului arată cinismul serviciilor secrete ale statului britanic, care joacă dublu cu sovieticii şi cu americanii, dar şi cu destinele oamenilor angajaţi în proiect, în folosul intereselor „naţionale”. Totodată, Turing el însuşi apare ca un tip dotat cu o logică strategică şi o moralitate aproape supraumană, atunci cînd îşi convinge colegii să nu prevină serviciile britanice în privinţa unui atac iminent asupra unei corăbii britanice (în care din întîmplare se afla fratele unuia din partenerii de proiect), ci să recomande orchestrarea reacţiilor britanice la operaţiunile militare naziste, programate prin Enigma, pe care maşina lui Turing le descifra, în aşa fel încît să nu trezească bănuiala înalţilor comandanţi nazişti.Filmul îl arată pe Turing drept un tip aproape asexuat, mai degrabă pasionat de maşini şi cifre decît de persoane umane. Pentru a-i explica personalitatea, filmul face periodic incursiuni în trecutul protagonistului, cînd acesta era elev la unul din colegiile de băieţi din Marea Britanie şi unde adolescentul Turing cunoaşte prima sa dragoste, profund nefericită, întrucît Cristopher, băiatul de care se îndrăgosteşte, moare de tuberculoză. În film, Turing îşi numeşte maşina Cristopher (în realitatea istorică, ea este numită mai prozaic, „Bomba”).Momentul culminant al filmului este condamnarea protagonistului pentru homosexualitate şi acceptarea tratamentului chimic de către el pentru a putea continua să lucreze la perfecţionarea maşinii sale, Cristopher. Copleşit de tratament şi depresie, Turing regretă, în faţa lui Joan Clarke, că nu ar fi fost suficient de „normal” pentru ea. Pentru a-l consola, Joan îi face o replică memorabilă: “Normal? The world is an infinitely better place precisely because you weren’t” [Normal? Lumea este un loc infinmit mai bun, tocmai pentru că tu n-ai fost (normal)”]. Unii comentatori critici (de ex. Christian Caryl în New York Review of Books) notează că Turing a sfîrşit îndr-un mod mult mai puţin înduioşător decît personajul din film, suferind de pe urma tratamentului, murind în singurătate, intoxicat de un măr otrăvit cu cianură (simbolul mărului muşcat de pe calculatoarele Apple face referinţă la moartea lui Turing, asta dacă nu aţi ştiut pînă acum). Filmul ne informează, pe final, că Regina Marii Britanii l-a iertat pe Alan Turing post mortem, în 2013, retrăgîndu-i condamnarea. Ceea ce filmul n-o spune este că regina nu şi-a retras condamnarea în cazurile celorlalţi aproape 50 mii de persoane condamnate în Marea Britanie vreme de jumătate de secol pentru depravare (i.e. homosexualitate).Meritul şi totodată slăbiciunea fimului este că l-a arătat pe Turing mai complex şi uneori mai uman decît a fost prototipul său. Dar filmul este ficţiune, nu document. Aportul său cel mai mare este că a readus în spaţiul public o personalitate uitată pe nedrept. Filmul scoate totodată în evidenţă o problematică socotită încă de mulţi minoră, dacă nu cu totul inexistentă, cea a criminalizării homosexualităţii într-un trecut nu tocmai îndepărtat, în inima lumii „civilizate”. În sfîrşit, filmul a reuşit magistral pentru că a conferit acestei personalităţi şi problematici o dimensiune universală. Filmul The Imitation Game este indiscutabil un eveniment în cinematografia recentă, şi nu numai.Sursă imagine de fundal.
Natură moartă cu mere stricate. Despre o întîlnire ratată dintre un sociolog al literaturii şi un critic literar


Cronica lui Mircea V. Ciobanu la cartea subsemnatului (Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă. Editura Cartier 2014), din revista Contrafort (nr. 7-8, 2014), vădeşte o neînţelegere fundamentală a cărţii recenzate. Autorul recenziei ţine să specifice din chiar titlul articolului, vrînd de parcă să pună lucrurile la punct şi pentru a înlătura din capul locului orice ambiguitate, că lucrarea pe care o analizează face o sociologie „a unei pseudoliteraturi”. Recenzia aminteşte de un caz anecdotic în care un agricultor îi reproşează unui pictor că ar fi pictat, într-o natură moartă, nişte mere de un soi inferior, şi acelea stricate. Numai că, aici, recenzentului, asemenea agricultorului din anecdota de mai sus, i-a scăpat în mod evident că demersul cărţii şi grila de analiză pe care autorul ei o aplică textelor studiate este unul academic (în speţă socio-istoric), principial diferit de critica literară pe care o practică cronicarul. Ar fi poate redundant să amintesc că, tehnic vorbind, textele literare sovietice din anii 1930-1950, proclamate „realist-socialiste”, se înscriu perfect în definiţia dată acestui termen de majoritatea dicţionarelor explicative (a se vedea, drept exemplu, această definiţie: „LITERATÚRĂ, literaturi, s. f. 1. „Artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică. ◊ Literatura populară= literatură (1) anonimă, care, transmisă pe cale orală, devine, dintr-o operă individuală la origine, o creație colectivă. Literatură cultă = literatură (1) care aparține unor autori individuali cunoscuți ca atare și transmisă prin scris.” DEX, 2009). Autorul recenziei sugerează printre rînduri (şi, mai explicit, în alte împrejurări) propria definiţie a literaturii „autentice” şi anume cea estetic valabilă astăzi, care a „rezistat” în timp şi care se bucură în continuare de cerere şi apreciere din partea criticilor şi a publicului (cultivat). Această definiţie aduce definiţiei din dicţionar un surplus de semnificaţie (valoarea estetică confirmată în actualitate de „specialişti” ai literaturii – i.e.filologi, istorici şi critici literari), exprimînd un punct de vedere, legitim pînă la urmă, venit din interioriul „cîmpului literar”. Logica socială a acestei definiţii restrictive urmăreşte departajarea, în terminologia lui Bourdieu, a „sub-cîmpului de creaţie restrîns” (literatura produsă pentru alţi semeni şi pentru „specialişti”) de cel al „creaţiei extinse” (literatura „de consum” sau instrumentalizată politic, destinată publicului larg). E o definiţie, repetăm, valabilă în interiorul cîmpului literar şi al dinamicii sale interne. În numele unei asemenea definiţii, anumiţi artişti sau literaţi de avangardă tratează cu dispreţ opera scriitorilor consideraţi „minori” sau arta şi literatura „de larg consum”. E o apreciere pe care un sociolog al literaturii o va nota cu interes, reînscriind-o în contextul social şi istoric al emiterii sale, dar pe care nu o va prelua ca atare pentru a face din ea o categorie operantă în propriul său demers, care, amintesc, este unul de altă natură decît cel al criticului literar. Un sociolog (la fel, un istoric, un politolog sau un antropolog) nu se ocupă doar de fapte proclamate drept „autentice” de un grup selectiv de „specialişti” şi deci considerate demne de un studiu academic, ci şi de fenomene „minore” (şi „minoritare”), marginale (sau marginalizate), de fapte şi personaje relativ lipsite de „glorie”, de „importanţă epocală” şi de „valoare estetică”. Specific acest lucru pentru că autorul recenziei propune, fie şi implicit, pe lîngă definiţia personalizată atribuită literaturii, o înţelegere subiectivă, perfect valabilă acum un secol, a operei academice, în speţă a cercetării în ştiinţe sociale. În secolul al XIX-lea se considera, de exemplu, că istoricul (şi, cu atît mai mult, istoricul literar) trebuie să se ocupe exclusiv de elite şi de faptele lor „memorabile”. De la începutul secolului 20 a avut loc, însă, o „revoluţie” epistemologică care a condus la „democratizarea” obiectului, a metodei şi a abordării teoretice în cercetare (mă refer, în continuare, cu prisosinţă la ştiinţele socio-umane). Pînă la acea „revoluţie epistemologică”, o istorie a păturilor populare, a vieţii cotidiene sau a femeilor, între altele, era, practic, de neconceput. De ce? Pentru că un asemenea obiect nu era considerat suficient de legitim pentru o cercetare academică, mai cu seamă una istorică. Legitimitatea academică era dictată de legitimitatea socială atribuită subiecţilor şi faptelor respective.  Încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în ştiinţele sociale s-a înrădăcinat (după modelul ştiinţelor „pozitive”) un principiu teoretic şi metodologic al „neutralităţii axiologice”, în virtutea căruia un cercetător (în ştiinţe socio-umane) va face ce-i stă în puteri (din punct de vedere teoretic şi metodologic) pentru a elimina – sau cel puţin a conştientiza – orice judecată de valoare din analiza aplicată obiectului său de studiu; altfel spus, nu-i va pune note: că e rău sau bun (aşa cum face, de regulă, criticul literar, după o metodologie proprie, aşezată în timp) şi cu atît mai mult nu îşi va alege obiectul cercetării în funcţie de criterii de valoare (de exemplu, estetice – bazate în ultimă instanţă pe criterii subiective, de aesthesis, adică pe simţul frumosului). Un istoric sau un politolog nu va privi niciodată cu suspiciune studiile unor regimuri nedemocratice, autoritare, cum au fost nazismul sau stalinismul, calificîndu-le drept „aberante”, ci dimpotrivă, le va examina cu un interes sporit, tocmai din motivul specificităţii acestora şi nu va ezita să le compare cu regimuri „democratice”, tocmai pentru a le înţelege mai bine pe ambele. Dar criticul nu se mărgineşte doar la contestarea legitimităţii sociale şi culturale a obiectului de studiu al cărţii recenzate, ci doreşte să chestioneze pertinenţa instrumentarului teoretic şi metodologic folosit de autorul cărţii, întrucît acestea ar fi fost concepute a fi aplicate pe un alt tip de obiect, unul „autentic”. Recenzentul declară, între altele, în acest sens, că lucrarea ar fi „[c]onstruită în bună parte pe principiile câmpului literar al lui Pierre Bourdieu”, dar că „[î]n cazul literaturii din Transnistria, „câmpurile” lui Bourdieu nici măcar nu pot fi aplicate (...)”. Este interesant că din toţi autorii citaţi în carte la capitolul teorie (cam 35 în note şi enumeraţi pe vreo 20 de pagini în bibliografie), recenzentul l-a remarcat doar pe Pierre Bourdieu. Sociologul francez este, desigur, important într-un proiect de sociologie şi istorie socială a literaturii, dar el nu este de departe singurul autor teoretic important în această carte. Teoria lui Bourdieu i-a oferit autorului cărţii o pistă teoretică care l-a ajutat să înţeleagă felul în care se produce o anumită dinamică în interiorul instituţiei literare din R(A)SSM, de la sfîrşitul anilor 1920 către mijlocul anilor 1950 (iar, la nivel textual, de la o povestire cum este „Pi două maluri” de Dumitru Milev, publicată în 1931, la „Sania” lui Ion Druţă, 1956), în pofida presiunii venite din partea puterii politice sau, mai exact, ţinînd cont de aceasta. Totuşi, autorul cărţii Nici eroi, nici trădătoria socotit de cuviinţă, din punct de vedere teoretic, să nu folosească termenul de „cîmp [literar]” ca atare, central în teoria lui Bourdieu, tocmai din considerentul pe care îl pomeneşte şi recenzentul, şi anume că, în spaţiul şi în perioada studiate, nu au fost însumate toate condiţiile pertinente existenţei unui „cîmp literar” (între altele, cea de „autonomie relativă” faţă de cîmpul puterii). Acestea fiind spuse, poate părea puţin comic (şi într-un fel revelator asupra unei stări de fapt) că recenzia cărţii face mai des referinţă la termenul de cîmp (sau „cîmpuri”) decît cartea însăşi.Hotărît să scoată în vileag eroarea, ascunsă în chiar fundamentul metodologic al cărţii, criticul literar îi impută autorului impertinenţa de a fi dorit să compare literatura română din Basarabia interbelică cu cea din RASSM. Recenzentul citează – trunchiat – din carte: „În alt loc, Samuil Lehtțir („scriitor” basarabean refugiat în Transnistria) se întreba ironic în 1930: unde este literatura „moldovenească” din Basarabia? Autorul studiului se lasă prins în această capcană și „constată”, în deplin acord cu Lehtțir (!), că „Literatura basarabeană înregistra la acea dată succese modeste comparativ (!) cu literatura moldovenească din RASSM” (sic! – pagina 93).” Mă duc la pagina 93, din care redau, pentru conformitate, pasajul din care recenzentul şi-a extras fragmentul cu pricina: „Literatura basarabeană înregistra succese modeste la acea dată comparativ cu literatura moldovenească din RASSM, care va marca în mai puţin de doi ani, conform estimări­lor lui Lehtţir [subl. n.], o creştere cantitativă şi calitativă fulgurantă (...)”. E adevărat că autorul studiului şi-a asumat acest risc euristic de a compara nişte lucruri care, trebuie să recunoaştem, nu erau identice. Procesele literare pomenite mai sus au apărut şi s-au desfăşurat într-un mediu şi într-un context social, cultural şi politic specific. Dar un sociolog, un istoric sau un politolog cercetează de regulă fenomenele, comparîndu-le între ele, chiar dacă – şi cu atît mai mult că – acestea nu sînt perfect analoage. În optica autorului cărţii, acest exerciţiu nu era chiar atît de hazardat (doar nu şi-a propus să compare o maşină de cusut cu o umbrelă, vorba poetului?): apropiaţi din punct de vedere geografic, scriitorii de pe cele două maluri se învecinau şi prin originea lor comună (majoritatea scriitorilor din RASSM erau, la răscrucea anilor 1930, originari din Basarabia); în plus, odată cu iunie 1940, cîţiva din cei mai importanţi scriitori tineri din Basarabia anilor 1930 (Costenco, Luţcan, Istru, Meniuc, Ştefănucă, Robot şi alţii) au colaborat din strîns cu scriitorii veniţi din stînga Nistrului în cadrul unei instituţii comune. Comparaţia dintre cele două medii literare a fost făcută la nivelul parcursurilor de viaţă ale scriitorilor, mai degrabă decît printr-o suprapunere riguroasă după toţi parametrii pertinenţi (autorul nici nu şi-a propus o comparaţie sistematică) şi a avut mai ales drept scop înţelegerea relaţiilor dintre scriitorii basarabeni şi cei transnistreni după iunie 1940. Anume diferenţa calitativă a acestor două grupuri de scriitori a condus la un conflict între ele, conflict din care, amintim, au ieşit învingători scriitorii basarabeni (nu cei „transnistreni”, deşi aceştia erau mai bine dotaţi la capitolul fiabilitate politică), în virtutea „capacităţilor” lor literare – nota bene! –, considerate a fi superioare celor ale confraţilor lor din RASSM. Basarabenii vor sfîrşi aşadar prin a impune legitimitatea limbii române literare (numită „moldovenească” în epocă) şi a unui patrimoniu literar, în care au fost incluşi pînă la urmă majoritatea scriitorilor clasici români din Moldova de pe malul drept al Prutului. De altfel, cum putem explica acest deznodămînt, fie şi provizoriu, al conflictului dintre „transnistreni” şi „basarabeni”, dacă păstrăm o viziune monolită, orwelliană, a sistemului cultural stalinist, pe care criticul o preia fără o minimă chestionare critică?Un alt reproş serios adresat cărţii se referă la interpretarea surselor: „O altă confuzie o construiește și citarea „documentelor”. Trimiterea se face de parcă toate ar avea aceeași valoare și credibilitate”. – scrie recenzentul. Să le luăm pe rînd. Pentru această carte, autorul s-a documentat din cîteva surse. Pe scurt, este vorba de arhive (trei arhive locale şi trei arhive de la Moscova), mărturii orale (interviuri aprofundate cu 7 scriitori), mărturii scrise (vezi bibliografia) şi, nu în ultimul rînd, un vast corpus de surse scrise din epocă, inclusiv texte literare. Recenzentul are rezerve faţă de pertinenţa şi fiabilitatea acestor surse (folosind ghilimelele pentru a desemna „documentele” citate de autor). Ne aflăm, din nou, pe tărîmul lunecos al unei neînţelegeri „metodologice”. Un istoric foloseşte de regulă toate sursele disponibile care pot aduce o anumită informaţie cu privire la obiectul cercetării sale, fără să le împartă în „credibile” şi mai puţin „credibile”. Or, fiecare sursă trebuie folosită cu precauţia de rigoare, pentru că toate sînt, pînă la urmă, subiective. „Fiabile” sau nu, ele reprezintă o anumită poziţie şi instanţă, cu viziunile şi interesele intrinseci. Există o întreagă metodologie care ajută cercetătorul să interpreteze sursele: coroborarea/ triangularea lor ar fi o posibilitate. Dar un istoric şi un sociolog ar putea fi interesat şi de valoarea subiectivă, de conţinutul ideologic şi de încărcătura emoţională a „discursului” analizat, relevante pentru a înţelege complexitatea relaţiilor unor „actori” într-un context dat. A încerca să descifrezi dedesubtul acestor relaţii complicate, făcînd trimitere la nişte surse prin definiţie subiective, nu înseamnă neapărat a subscrie mesajului lor. Dacă dăm la o parte documentele de arhivă (produse de CC al PC sau de NKVD/MGB şi care, prin urmare, aduc un punct de vedere puţin „credibil”, nu-i aşa?) şi mărturiile scriitorilor înşişi (pe care criticul le califică expeditiv drept „bîrfe colegiale”), atunci am rămîne strict cu nimic, mai exact cu sursele „credibile” (care sînt, probabil – în viziunea recenzentului, expertiza specialiştilor de azi ai literaturii autentice). În ciuda unui efort de documentare făcut de autorul cărţii, remarcat în treacăt şi în recenzie, nimic nu pare să-l impresioneze pe criticul exigent, blazat sub greutatea lecturilor de valoare (de parcă ar fi „citit toate cărţile” – vorba lui Mallarmé, şi ar avea „amintiri mai multe decît un milenar”, cum frumos îi zicea Baudelaire, ca să fac nişte trimiteri mai familiare şi mai plăcute criticului): „Chiar dacă nimic din cele expuse în carte nu reprezintă o noutate absolută (...), acest univers orwellian te face uneori să te cutremuri.” Nimic nu-l mai miră aşadar pe critic în materie de fapte; totodată, nu-şi ascunde dezacordul acolo unde găseşte o interpretare, după el, greşită. Necunoaşterea surselor („documente” sau „bîrfe colegiale”) nu-l împiedică să se socoată din oficiu un cunoscător al obiectului cercetării, pe care îl consideră oricum în afara interesului unui specialist al literaturii. Aici, şi în alte privinţe, istoricul (sau sociologul) judecă pe poziţii epistemologice cu regret ireconciabile.Ca să nu mai rămînă nimic valabil din carte, citită din cîte se vede în grabă mare şi cu convingeri ferme, autorul recenziei se apucă, spre final, să-i demonteze titlul însuşi: „Vulgarizarea procesului de creație i-a sugerat autorului un titlu dificil de digerat ca semnificație. Or, o literatură nu se împarte în „eroi și trădători”, ci între profesioniști și amatori, între genii și diletanți sau între tradiționaliști și moderniști. În fine, între creatori și impostori.” Grăbit să încheie recenzia, autorul ei trece cu vederea construcţia conjunctivală „nici..., nici...” din titlul cărţii, care nu sugerează o presupusă alegere între cele două elemente (aşa cum dă de înţeles criticul), ci o excludere a ambilor termeni, fiind vorba, evident, de nişte categorii de înţelegere pe care autorul cărţii le respinge din capul locului din cîmpul interpretării sale, lăsînd loc unei lecturi care se vrea mai nuanţată şi mai puţin schematică a obiectului studiat, inclusiv şi prin categoriile – „indigene”, dar nu mai puţin legitime – pe care le propune recenzentul. Ar mai fi multe de spus în legătură cu această recenzie, pe care am simţit nevoia să o comentez pentru pentru că o găsesc ilustrativă faţă de o poziţie dominantă în mediul nostru intelectual, care reduce experienţa sovietică şi mai ales cea din epoca stalinistă la una „concentraţionară” şi care proclamă orice realizare a acelei epoci drept neautentică, uitînd – sau ignorînd „cu bună ştiinţă” – că ei înşişi şi toţi scriitorii autentici citaţi în recenzie, sînt nolens volens rezultatul acelui sistem – au fost formaţi în şcolile sovietice (cu tarele şi lacunele ei), au trăit experienţa cotidiană a acelui sistem condamnat post factum şi au beneficiat de mecanismele sale de mobilitate ascendentă, escaladînd, de multe ori cu succes, ierarhia instituţiilor patronate de partid.Păstrez un oarecare regret că această carte, la care autorul a muncit cîţiva ani buni, a prilejuit un dialog ratat între un sociolog al literaturii şi un critic literar, pe un tărîm altminteri comun. Îmi exprim speranţa că alţi cititori, mai puţin împovăraţi de categorii de-a gata (de genul „literatură autentică” / „pseudoliteratură”) şi de iluzia cunoaşterii apriorice a lucrurilor vor avea o lectură mai atentă şi mai dialogică a cărţii.  Articolul a fost publicat, într-o versiune scurtată, în revista Contrafort, nr. 11-12 (231-232).Imagine de fundal: Nature morte aux pommes, de Gustave Courbet, 1871-1872, National Gallery, Londra.
Omul merge după soare: un film rotund şi luminos
Incitat de un proiect Oberliht, am privit filmul „Человек идет за солнцем” („Omul merge după soare”), de Mihail Calic (scenariu de Valeriu Gagiu şi Mihail Calic), o peliculă din 1961, filmat la Moldova-Film. Filmul a luat numeroase premii în epocă, inclusiv internaţionale şi a fost considerat o mostră a unei „Nouvelle Vague” sovietice. Dar, aşa cum s-a mai întîmplat şi cu alte produse culturale autohtone (opera lui Ion Druţă, formaţia Noroc), filmul a fost apreciat şi a circulat în lume şi la Moscova, dar a fost blamat şi interzis la noi, la ordinul conducerii locale, mai catolică decît papa. Ivan Bodiul ar fi apreciat filmul în tipicul jargon al nomenklaturii sovietice: „Un om merge după soare, dar ce vede el? Nişte prostii în fond, nu realizările noastre sovietice”. Al doilea secretar al Comitetului Central al PCM E. Postovoi ar fi semnalat erorile grave ideologice pe care le-ar conţine filmul: „Ce e cu acest film? Ce arată el? Un băiat aleargă... merge, spre Vest, de altfel.”

Povestea ne-o aducem aminte cu toţii: un băiat de vreo 5-6 ani din oraşul Chişinău aude de la un tovarăş de joacă că, dacă ar merge în urma soarelui, ar putea înconjura pămîntul. Echipat cu un cerc de roată şi cu o sticlă colorată pe care o ţine la ochi pentru a vedea mai bine soarele, băiatul porneşte la drum. Nu reuşeşte să înconjure lumea, dar vede o mulţime de oameni şi situaţii: un vînzător de bilete de loterie care cheamă trecătorii să-şi încerce norocul, un savant dintr-un institut de cercetări ştiinţifice parcă rupt dintr-un film SF din epocă, un băiat dintr-o curte care arde cu o lupă numele său şi al iubitei pe o bancă, de la care primeşte un zdupac, nişte bărbaţi la maternitate care îşi aşteaptă fericiţi soţiile cu nou născuţii, o femeie tînără grăbită să nu întîrzie la întîlnire, urmată de un bărbat care speră să-i ceară promisiunea unei întîlniri, băiat care îl serveşte cu o hrincă de harbuz la piaţa de zarzavat a oraşului, şi cu care merge la un spectacol cu motocicleta, un şofer de camion care a fost în multe locuri pe lume, dar care, cînd şi-a văzut sora cu un bărbat, a coborît din camion şi a luat-o cu forţa în maşină, nişte muncitori pe şantier care s-au împărţit cu el cu prînzul lor, un miliţian care îi ţine lecţii de bună conduită, o fată care udă nişte flori în parcul central, între care o floare a soarelui, dar care este ruptă de şeful nemulţumit de o asemenea plantă în parcul central, un curăţător de încălţăminte, el însuşi fără picioare (şi le-a pierdut la război), o procesiune funerară pe o stradă oraşului, trei fete care dansează pe un stadion pustiu. Într-un sfîrşit, băiatul adoarme lîngă coama unui leu de la actuala Sală cu orgă, iar spre dimineaţă este găsit de un muzician militar, care îl conduce acasă, ascultîndu-i povestea.Filmul abundă de simboluri, în special simboluri şi metafore circulare, care amintesc de forma soarelui şi a pămîntului. Personajul speră să înconjure lumea, dar descoperă tot atîtea universuri (circulare) cîtă lume întîlneşte în cale. Omul, ca şi floarea soarelui, se îndreaptă mereu spre soare, sursă de lumină, culoare şi adevăr. Filmul urmează de parcă optica unui copil, care descoperă lumea, cu o privire încă neîncărcată de idei şi explicaţii de-a gata şi are suficient discernămînt şi spirit critic pentru a le refuza uneori pe cele ale adulţilor, atunci cînd acestea nu i se par de bun simţ (ex. şeful nemulţumit de o răsărită în parcul central sau poliţistul care îi ţine morală). Filmul a trezit emoţii şi curiozitate unui locuitor al Chişinăului ca mine (a fost turnat 14 ani înainte de a mă fi născut). Am văzut străzi care arătau mai bine atunci decît arată astăzi, mult mai curate şi mai puţin aglomerate de maşini, am văzut monumente, cum e Clopotniţa din faţa Catedralei, demolată 1 an după apariţia filmului (decembrie 1962) şi apoi reconstruită 36 de ani mai tîrziu. Judecînd cel puţin după inscripţii, Chişinăul de atunci pare un oraş cosmopolit, mai degrabă rusesc, un melting pot de limbi şi etnii. Şi aici ne dăm seama cît de mult s-a tranformat oraşul după 1991. Un film frumos, rotund şi luminos. De văzut, revăzut şi contemplat la diferite nivele de semnificaţie: estetic, istoric, cultural.

Generat în 0.564 secunde.