Blogul unei mamici

Cu cât mai puțin scrii, cu atât mai rar ai chef să o faci. E ca o gaură ce se formează între tine și scris, cu fiecare zi tot mai mare. Urăsc să mă recitesc, îmi par ridicole propriile cuvinte, de parcă odată puse pe foaia digitală și-ar pierde substanța, de parcă m-aș lepăda de ele pentru totdeauna. (Numai ce am făcut un fel de review la tot ce conține blogul ăsta, mai bine nu o făceam. Am devenit eu atât de cinică într-un an, sau atunci eram exagerat de naivă?)

Nu am postat nimic aici din noiembrie anul trecut, exact când începea primul meu semestru de psihologie. Facultate pe care o fac la distanță, la o universitate din Paris. Ideea de a mă reprofila de la economie la psihologie, mi-a venit în perioada concediului de maternitate. Pe lângă toate sentimentele frumoase trăite, am traversat și un soi de criză psihologică, existențială. Nu mai știam cu exactitate ce vreau să fac, cine am devenit și cine sunt cu adevărat. Criză care continuă de altfel, nu știu dacă va trece sau face parte din mine. Scrisul pe blog m-a ajutat într-o oarecare măsură. Scriam despre chestii pe care le trăiam și simțeam, totul fiind foarte subiectiv desigur.

La un moment dat, cred, am vrut mai mult, să intru în esența lucrurilor, să înțeleg mecanismele și nu doar manifestările, am vrut să disec necunoscutul și să pun bisturiul pe rană, nu doar degetul. Rănile mele. Am crezut că vreau să-mi înțeleg mai bine copilul, și-mi doresc asta în continuare, însă cea care are nevoie să-și opereze plăgile, sunt eu. Am nevoie să mă caut, să mă văd, să mă împac cu mine însumi. Credeam că sunt în război cu sistemul, dar nu, lupt doar cu mine, așchiile sar însă și pe dinafară, rănind și pe alții. Și-apoi, psihologia. De ce nu. Îmi place, mă pasionează cu adevărat. Poate ajutându-mă pe mine voi putea într-un final să ajut și pe alții. Da, e o idee care îmi place o să mă țin de ea.

Mai e și autocenzura, e un blog ce-mi poartă numele, n-aș putea scrie aici chiar tot ce mă frământă, tot ce simt și trăiesc, tot ce mă macină și mă consumă. E poate unul din motivele pentru care nu am mai scris, îmi păream ipocrită, pentru că ceea ce nu scriam aici era ceea ce conta cu adevărat. Textele sincere zvâcnesc și țâșnesc ca de sub presiune, nu necesită efort, e chiar un proces plăcut, de parcă m-aș confesa, ajută. Acesta e un text din alea.

Eu  nu știu cum e să fi tată. Prin definiție pot fi doar mamă. Știu doar că în viața oricărui copil, tatăl este un pilon de bază, primul model bărbătesc, prin care ne identificăm sau la care ne raportăm. Nu e ușor să fii un model, să te impui ca exemplu de urmat sau ca imagine prin care copilul tău va judeca și aprecia restul bărbaților. Nimeni nu este perfect și fără cusur.

Tatăl meu este un om puternic. Așa l-am perceput eu mereu. Sigur pe sine, încăpățânat, intransigent, un om adus pe lumea asta pentru ca să lupte. Pentru dreptate, pentru o viață mai bună, pentru copii, pentru dragoste.

Nu a fost întotdeauna evident să conviețuiești cu o fire atât de vulcanică, însă acum că am luat ceva recul față de relația noastră tată-fiică, am realizat câte lucruri bune am învățat de la tata:

La mulți ani tata! Îți mulțumesc pentru tot!

În perioada sarcinii, recunosc, m-am documentat mult prea puțin despre alăptare, acordam prioritate informațiilor despre naștere și îngrijire a sugarului. Îmi ziceam : ce poate fi mai firesc decât alăptarea?! cum poate ceva să nu meargă, dacă doar pui copilul la sân și el mănâncă!?ei ce poate fi aici complicat!? Iar la urma urmei, credeam că în maternitate voi găsi sprijinul și informația necesară. Greșit, greșit și iar greșit. Multe lucruri se pot complica atunci când nu ești destul de informată și nimeni nu este acolo pentru a-ți oferi îndrumări CORECTE! Iată ce aș fi dorit eu să știu despre alăptare, înainte de naștere și după: 1. Nu toți nou-născuții încep să sugă imediat după naștere și imediat ce sunt aplicați la sân. După un travaliu lung de 18 ore, nu doar eu eram extenuată ci și bebelușul meu, astfel încât a adormit după naștere pentru câteva ore bune. Tentativele mele de a-l pune la sân dădeau greș și nu știam dacă e normal, sau e ceva în neregulă, respectiv eram foarte anxioasă. Data viitoare voi ști să nu insist și să-i dau timp celui mic să se odihnească, dacă asta simte el că are nevoie. 2. Nu toți copiii au reflexul de supt bine dezvoltat. Primele zile, nu știam prea bine ce și cum trebuie să facem, nici eu nici copilul meu. 3. Nu toate mameloanele sunt la fel. Mici, mari, normale,lungi, plate, ombilicate, pseudo-ombilicate. Sânii ca și femeile, sunt de toate felurile. Unele din aceste forme, precum cele plate, ombilicate sau pseudo-ombilicate pot îngreuna procesul de alăptare la început. În unele cazuri e necesară pregătirea lor pe timpul sarcinii, în altele atașarea corectă la sân rezolvă rapid impedimentele. Dar, da, până să nasc un copil abia dacă am remarcat că toată viața am avut mameloanele plate. Iată așa, maternitatea te pune în situații rizibile câteodată. 4. Nou-născuții mănâncă foarte puțin în primele zile. Câteva picături de colostru și ajunge. Dar cum să-i spui asta unei mame a cărei principală obsesie este să știe dacă copilul ei mănâncă suficient. Și de fiecare dată îi pare că a mâncat prea puțin. Da, tot eu eram acea mamă. 5. Atașarea corectă ajută la prevenirea rănilor și fisurilor mameloanelor. Credeam că din moment ce copilul a apucat sânul, nu contează cum, contează că suge și ceva, acolo, lapte vine. Stăteam ore întregi înțepenită în poziții inconfortabile care pe deasupra îmi mai traumatizau și sfârcurile. 6. Chiar nu e nevoie de lapte praf. În primele luni de viață, îi mai dădeam din când în când câte o porție de lapte praf, că, na, să se obișnuiască și cu ăsta. Piciului meu nu-i prea era pe plac nici sticluța și nici laptele cela. Sinceră să fiu, nu-mi prea pot explica acum, de ce insistam să-i dau atunci lapte praf. Poate că la început mă intimida un pic alăptarea în public, astfel îmi luam sticluța cu lapte praf în parc, asta până nu am uitat odată sticluța acasă și mi-am alăptat piciul acolo unde l-a prins foamea cea mare. Ulterior, probleme cu alăptatul în public n-am avut. 7. Stabilirea termenelor e de prisos. În primele zile după nașterea bebelușului meu, mă rugam să am lapte să-l alăptez măcar 6 luni. La 6 luni mi-am zis că-l voi alăpta până la un an, iar la un an, până la 18 luni. La 18 luni, m-am gândit că până la 2 ani. Iar acum că am ajuns la 2 ani, am înțeles, în sfârșit, că n-am nevoie să-mi fixez termene. Nu știu când va veni acel moment, probabil în curând, totuși, dar nu acum. Îmi este greu să-mi imaginez o zi care să marcheze mai mult viața unei femei, decât cea a nașterii copiilor săi. Primul copil este cel care te face mamă dar asupra căruia cade și povara neexeperimentării noastre parentale. Facem încercări, dăm greș, încercăm din nou, învățăm din greșeli și mergem mai departe.

Vine o zi, în viața fiecărui băiat. când nu mai vrea să se însoare cu mami și o zi în viața fiecărei fete, când nu mai dorește să se mărite cu tati. Vine o zi când ne dezamăgim copiii, o zi în care ne văd așa cum suntem, niște oameni imperfecți. Niște oameni înlănțuiți de propriile dorințe și aspirații, înlănțuiți de propriile nevoi, întocmai cum spunea Jean-Jacques Rousseau: Omul se naște liber și totuși e veșnic încătușat.

E o etapă dureroasă dar firească, esențială chiar. Realitatea este așa cum este, iar noi trebuie s-o acceptăm.

Aceste dezamăgiri, trebuie să recunoaștem, lovesc din plin în ego-ul nostru de părinte. La început suntem totul pentru ei, hrană, dragoste, alinare, univers, apoi devenim doar oameni, dragi desigur, dar doar atât.

De aproape o lună de zile avem și noi un pisic în casă. L-am adoptat întâmplător și fără nici un plan, decizia a fost luată în 3 minute. Dar a fost o decizie bună. Cel mai bucuros este copilul, desigur. Are acum un nou partener de joacă, cu care aleargă prin toată casă, râd și să tăvălesc. O priveliște minunată.

Conviețuirea cu un animal domestic, m-a făcut să-mi pun întrebări referitor la reacția pe care ar trebui să o am atunci când piciul manifestă anumite semne de agresivitate față de pisică. Cu răspunsurile m-a ajutat enorm cartea Françoisei Dolto Les étapes majeures de l’enfance.

Dacă de fiecare dată când cel mic rupe o floare sau o iarbă, sau trage pisica sau câinele de blană, noi sărim ca jandarmii și mustrăm copilul că uite o/îl doare, greșim. Da, greșim, un copil de 18-24-36 luni nu este încă în măsură să conceapă toată dimensiunea gestului său. Spunându-i la orice pas, că floarea, iarba, copacul, pisica, câinele, suferă de pe urma unei flocăieli, noi creăm o imagine a unei lumi nesigure, fragile, gata gata să se prăbușească în orice moment.  O lume pe care el o va asimila, cu care se va identifica, devenind și el nesigur și fragil.

Și atunci cum procedăm? Nu, nu e vorba deloc despre admiterea violenței asupra animalelor. De fapt, ideea este simplă, dacă e vorba despre plante, putem explica copilului că e mai frumoasă floarea care nu e ruptă, dar să îl lăsăm să o culeagă dacă asta dorește, cu timpul, va fi și el în măsură să aprecieze floarea în grădină și nu în mâna lui, dar poate încă nu acum.

Animalele, cred că ați observat, sunt cu mult mai tolerante față de copii decât față de adulți, probabil pentru că simt că nu sunt rău intenționați. De aceea, trebuie să lăsăm copilul singur să vadă care este limita până la care poate merge. Spre exemplu, când Marc trage pisica de coadă, eu nu intervin, ei nu-i place evident și atunci îl mușcă puțin, prima dată Marc a fost uimit și s-a uitat la mine, căutând o explicație, și-atunci i-am zis că uite, pisicii nu i-a plăcut, ai întrecut o limită și ea s-a apărat. Câinii de regulă, îndeosebi cei maturi, preferă să se retragă dacă copilul e prea insistent.

Ideea este următoarea, nu permitem copilului să bată animalele cu ciomege, dar nici nu sărim ca arși dacă l-a tras un pic de blană. După 3-4 ani, capacitatea de empatizare a celor mici crește, astfel ei vor fi în măsură să înțeleagă mai bine consecințele gesturilor lor, dar până atunci lăsații să mai tragă pisica de coadă din când în când =).

Nu ne putem alege copiii. Ei vin așa cum sunt, diferiți de ce ne-am imaginat noi că vor fi, diferiți, poate, de ce ne-am dorit noi să fie. Cel mai greu, în misiunea de părinte e să nu încerci să-l schimbi, să-l modelezi după bunul plac. Cel mai greu e să-l lași să fie el însuși, să fii cel care trasează limite dar care nu sufocă, cel care se impune ca autoritate dar nu subjugă, cel care iubește dar care nu ignoră.

Dar, mai greu, cred, decât să-ți accepți propriul copil este să te accepți pe tine însuți, ca părinte. Mama și tata se nasc odată cu pruncul lor, și la fel ca cel mic, ei nu sunt goi pe dinăutru și apatici, ci au un temperament gata format. Iar dacă ne putem educa, informa și crește în același timp cu bebe, păi nu putem să ne schimbăm în totalitate firea.

Sunt părinți mai reci, mai distanțați, alții mult prea atașați și afectuoși. Nu știu dacă pot defini anumite criterii sau elabora o scară a ceea ce este prea mult sau prea puțin, bine sau rău. Știu însă, că la fel ca și copiii noștri, suntem diferiți.

Nu am ales în mod deliberat să mă comport într-un anumit fel față de copilul meu, să-mi impun anumite atitudini, doar pentru a nu-l răsfăța. De abia când avea copilul meu un an, m-am familiarizat cu termenul de attachement parenting. Atunci am realizat că felul meu de a fi părinte este destul de aproape de această noțiune, că asta sunt eu, nu pentru că eu am ales attachemet parenting-ul ci pentru că el m-a ales pe mine. Totodată am cunoscut părinți care sunt total înafara acestui termen, fără ca să-și iubească mai puțin copiii, ci doar crescându-i un pic diferit.

De altfel, sunt sigură că foarte puțini sunt cei care cad în extremele de genul CIO la 1 lună sau co-sleeping până la 10 ani. Cred că majoritatea dintre noi suntem undeva prin mijloc și jonglăm printre diferitele stiluri de parenting și termenii englezești ai acestora, încercând să oferim ceea ce avem mai bun în noi.

În sfârșit am revenit acasă după o lungă călătorie la Paris.

Parisul nu este un oraș nou pentru mine, am locuit mai bine de  cinci ani acolo, așa că nu sunt turistul clasic cu ghiozdan și hartă care cutreieră metroul. Trebuie să recunosc că nici eu nu am văzut tot ce este de văzut, dar Parisul e un oraș care trebuie descoperit în timp. Nu poți să-i faci înconjurul așa dintr-o dată.

În adolescență iubeam și uram Parisul deopotrivă. Un oraș imens, era dificil să-mi găsesc reperele. Scriam poezii sumbre, îl citeam pe Beaudelaire și ascultam Red hot chili peppers.

În 2012, am revenit după cinci ani, alături de soțul meu. Timp de 3 luni am explorat Parisul cu inima unei îndrăgostite. Am descoperit aleile mici și dosite, restaurantele cochete și boeme, am văzut acest oraș sub lumina sa romantică, și l-am iubit.

Acum, am inspectat Parisul cu ochiul critic a unei mame, care observă orie scară fără rampă și orice ciob de sticlă din parc. Aici sunt patru puncte asupra cărora am atras o deosebită atenție și care au fost supuse unei analize mai mult sau mai puțin minuțioase și mai mult sau mai puțin obiective:

1. Alimentația.

Toată vâlva asta cu mâncarea sănătoasă îmi pare  a fi o mare escrocherie comercială, nu există mâncare care să-ți dea sau să-ți ia sănătate. Există echilibru și există cantitate. Pentru mine esențial este ca familia mea să aibă acces la alimente variate și proaspete iar ce ține de zahăr,sare și ulei, esențial este dozarea corectă a acestor condimente și nu excluderea lor din alimentația copiilor.

La Paris diversitatea e cap de afiș, și nu doar pe stradă sau în metrou ci și în magazine. Fructe și legume,ieftine, proaspete și foarte variate asta am văzut și asta mi-a plăcut cel mai mult. Acolo chiar nu e greu să-i oferi copilului tău un meniu divers zilnic, chiar dacă primești un SMIC (salariu minim). Fiind o țară cu ieșire la mare și la ocean, la capitolul pește și fructe de mare proaspete există o alegere foarte mare, iar prețurile sunt destul de acceptabile, în orice caz cu mult mai mici decât la noi.

Nu prea am întâlnit părinți obsedați de mâncare sănătoasă, poate pentru că ei sunt obișnuiți să se alimenteze variat și echilibrat având acces la legume și fructe proaspete anul împrejur. Francezii au cultură alimentară care le este educată din copilărie, poate de aceea rata obezității este de 3 ori mai mică decât în SUA.

2. Acces și mobilitate.

Fiind o mamă cu echipată cu cărucior, n-are cum să-mi scape acest aspect foarte important. Aici nu voi povesti multe pentru că nu e mult de spus. În general,toate scările au rampe de acces pentru cărucioare, gările mari de metrou sunt echipate cu ascensoare. Ce-i drept, în metrou situația e mai delicată, stațiile mai mici nu au rampe și deseori trebuie să cari în spate căruțul. În rest, vreau să pun un mare emoticon cu o inimă în dreptul pistelor amenajate pentru biciclete, trotinete, skate-uri, asta mi-a plăcut cel mai mult, mă vedeam deja cum circul eu cu bicicleta și cu piciul în scaun special instalat, cum am văzut că o fac atâtea mame acolo.

3. Parcuri și distracții.

În zona în care locuiam erau mai mult de 5 parcuri în proximitate. Mai mari sau mai mici, cu diferite tobogane și jocuri. Toate îngrădite și cu program fix de lucru, echipate cu WC-uri moderne. Întreținerea parcurilor se face zilnic. Curățenie ireproșabilă. Siguranță. Calitate. Civilizație. Nu știu ce pot să mai adaug.

La capitolul distracții iarăși, nu este nevoie să fii bogat pentru a avea acces la piscine, concerte, festivaluri și alte activități pentru copii și părinți. De ziua muzicii, primăria orășelului în care locuiam a amenajat niște tobogane gonflabile  pentru toți copii, nemaivorbind de muzica live la orice colț. Timp de o săptămână am asistat la Festivalul de Jazz, în fiecare seara veneau band-uri și mici orchestre care cântau muzică jazz live, pe o scenă frumos amenajată, și toate astea gratis. Dacă te informezi bine,vei putea merge în Paris să faci ceva interesant în fiecare zi, fără să cheltui mulţi bani.

4. Facilități pentru mame.

În mijlocul zilei nu vei vedea multe mame franceze cu pici în parc, aceștia sunt, de regulă, însoțiți de bone sau plasați în creșe. Mamelor cu un singur copil mic, le este mai convenabil să-l ducă creșă, dacă, însă, au 2 sau 3 copii mai mici de 3-4 ani, este mai rezonabil să angajeze o bonă. Femeile franceze își prețuiesc cariera, iar faptul de a avea acces la creșe sau asistente maternale, le permite să acordeze cariera cu maternitatea, fără ca să aibă de suferit prea mult una din vocații.

Să-ți dai copilul la creșă, să angajezi o bonă, sau să ai tu grijă de el, asta rămâne la discreția fiecărei familii în parte, eu nu vreau să judec și să spun cum e mai bine. Dar îmi place faptul că franțuzoaicele au de ales, au opțiuni mult mai reale decât noi.

Nu este nevoie să te aprofundezi prea mult în viața politică a unui stat ca să înțelegi cât de grijuliu este acesta față de cetățenii săi. Este suficient să mergi într-un parc să vezi cum acesta are grijă de copii. Pentru că educația națiunii de acolo începe, de la scutece și de la nisipul din parc.

După cum probabil știți sau poate nu, mă aflu acum în Franța cu piciul meu, cam pentru o lună. (N-o să ne mai luăm niciodată o vacanță atât de lungă fără tati, dorul e mult prea mare.)

Fiind aici am împrumutat câteva cărți de la mătușa mea (care, apropo lucrează  într-o creșă și cu care vă pregătesc și un interviu interesant), despre dezvoltarea copiilor. Cărțile sunt scrise de autori francezi și despre copii și părinți francezi. Latura culturală are aici o mare importanță, de aceea am subliniat că sunt despre părinți și copii francezi.

Cartea Annei Bacus ,Somnul copiilor dumneavoastră, este despre somn, după cum v-ați dat bine seama. Un subiect fierbinte și controversat printre părinți, pentru că după cum este menționat și în carte cam 60% din copiii până la 3 ani, au tulburări de somn.

În linii mari recomandările dnei Bacus sună cam așa:

Copiii de la 3 luni trebuie să doarmă toată noaptea fără a se trezi, de dorit într-o cameră separată și nicidecum în patul părinților. Dacă copilul este alăptat și se trezește noaptea cel mai bine ar fi ca mama să-și stoarcă laptele și tatăl să i-l ofere cu biberonul Obișnuirea cu biberonul va avea doar efecte pozitive zice dumneaei. În fine, metoda recomandată seamnă mai mult cu Cry it out în versiunea blândă.

N-o să fiu rea, multe lucruri pe care le spune sunt totuși de bun simț, de exemplu subliniază importanța stabilirii unor reguli și ritualuri de somn, sau faptul că un copil trebuie să se simtă în securitate și iubit pentru a putea adormi singur, etc.

Marele doudou

Marele pilon și motor și scop al tehnicilor de adormire ale acestei cărți îl reprezintă autonomia copilului. Un copil care adoarme singur și care nu are nevoie de mama sa pentru a se culca, este unul încrezut în sine și autonom. DAR, și aici e marele meu semn de exclamare ! copiii francezi de fapt nu adorm singuri, ei  au așa numitul obiect tranzițional – doudou-ul. Pentru cei care nu știu ce este doudou-ul, fac o mică paranteză, acesta este o jucărie sau un obiect, sau o cârpă de care copilul este foarte atașat și care îl ajută să se liniștească, să adoarmă și să se simtă în securitate. Pierderea sau deteriorarea doudou-ului este egal cu o mare catastrofă, copilul trece foarte greu peste asta, nu poate adormi, este pierdut și neliniștit. Deci despre care autonomie putem noi vorbi la un copil mai mic de 2 ani? nu știu, pentru că dacă mama nu îndeplinește acest rol de doudou (cum este în cazul nostru), atunci îl va îndeplini un alt obiect care îi amintește de ea și care îi conferă o oarecare securitate.

Eu nu judec prea aspru părinții sau psihologii francezi, toată teoria lor pornește de la simplu fapt, și aici apare latura socio-culturală, că micuții sunt de regulă plasați în creșe sau la asistente maternale, începând cu vârsta de 3 luni. Mamele se întorc rapid la serviciu, deci ele au nevoie de copii care adorm singuri, beau lapte din biberon și care nu se trezesc noaptea. Un copil francez nu trebuie să fie doar unul fericit ci și unul comod.

Nu neg, să ai un copil comod e foarte tentant, să dormi o noapte întreagă alături de soțul tău în pat iar copilul tău să se culce cuminte la 20h00 și să se trezească la 7h00, fără proteste și plânsete, fără treziri…mmm ceva din domeniul fantasticului, dar cu ce preț? Voi sunteți gata să-l plătiți? Eu nu, nu încă.

Ar fi culmea egoismului dacă am face copii, pentru ca să ne iubească. Ar fi să ne atribuim un rol care nu este al nostru, pentru că rolul nostru, al părinților, nu este de a fi iubiți de copiii noștri ci de a-i iubi pe ei, de a-i educa și proteja. Dragostea nu este un circuit închis dintre părinți și copii, iar iubirea pe care le-o dăm, ei o transmit mai departe.

Iar cea mai mare dovadă a dragostei necondiționate părintești este libertatea și încrederea. Libertatea de a se dezvolta în propriul ritm, de a fi ei înșiși, fără a-i compara sau presa, fără a-i umili sau supune. Libertatea de a gândi diferit, de a avea prieteni diferiți, de a alege o cale diferită. Libertatea de a cădea,  de a se lovi, de a se murdări, de a plânge, a se frustra.

Încrederea că ei știu mai cât și când să mănânce, cât și când să doarmă. Încrederea că pot face lucrurile singuri, că nu au nevoie mereu de noi, că sunt persoane și personalități integre, deși încă mici.

Nu așteptați dragoste de la copiii voștri. Altfel vă veți împotmoli în mocirla sentimentului de vină ori de câte ori veți fi confruntați cu realitatea unor alegeri mai dureroase sau incomode. Copiii vă vor șantaja și manipula ori de câte ori vor simți că frica voastră de a le pierde dragostea depășește orice bun simț. O situație care este pe atât de dăunătoare părinților cât și copiilor.

Copiii au nevoie să știe că există limite, că aceste limite sunt puse pentru securitatea lor, și ori de câte ori ei sunt opriți de părinți în a le depăși, chiar  cu prețul unor insterii fabuloase, în adâncul lor, acești copii se simt securizați știind că părinții au grijă de ei.

Dacă copilul vă iubește, cu atât mai bine, nimic mai frumos decât o reciprocitate afectivă în familie, iar dacă nu, asta e, tant pis, oricum nu asta vă era menirea.

Keep calm and love your kids!

Prin maternitate, femeile revin și se apropie fulgerător de condiția primară a omului. Este o apropiere dureroasă, deseori respinsă și neînțeleasă, pentru că nu mai dorim să ne identificăm cu niște mamifere a căror scop este de a se reproduce și a-și perpetua specia. Dar specia își ia ce este al ei până la urmă, iar femeile joacă aici rolul central. Din păcate sau din fericire, bărbații nu se confruntă cu natura în modul cel mai direct, pentru ei sunt alte căi mai mult sau mai puțin evidente.

Abia când devii mamă realizezi că sânii tăi au de fapt altă menire decât cea de a arată bine într-un decolteu. Noțiunea de glande mamare, pe care o învățăm la biologie în liceu, dar pe care nu o asociem cu noi înșine, își capătă acum sensul deplin. Sânii tăi devin o sursă de hrană, confort, alinare și comunicare. Un lanț între tine și copil, un al doilea cordon ombilical.

Femeile sunt primele care își schimbă percepția asupra propriului corp, căpătând o altă conștiință de sine. Un sine mult mai puternic decât și-ar fi putut închipui. După ce femeia se redescoperă, triumfând sau cedând în fața maternității, nici bărbatul nu poate să nu observe noua piele a femeii sale. Este un lucru firesc schimbarea percepției bărbatului, cu toate că mass-media, care are grijă de viața noastră intimă, încearcă să ne insufle contrariul. În relația mamă-copil, sau tată-copil, cuvântul sexy nu-și are loc. O soție poate fi sexy, o amantă, o parteneră, nu e normal însă, ca o mamă care alăptează să fie considerată sexy chiar și de către soțul ei. Alăptarea nu este un proces sexy, nici nu trebuie să fie astfel. Alăptarea este interacțiunea mamei cu copilul său și nu cu mediul înconjurător, chiar dacă această interacțiune are loc în public. Din câte știu mâncatul în public nu se consideră indecent, de ce atunci un bebeluș care este hrănit la sânul mamei ar trebui să șocheze.

Dar problema sexualizării alăptării nu este atât din cauza bărbaților cât a însuși femeilor. Un studiu recent arăta că, de fapt, femeile au în general o apreciere a sinelui mult mai inferioară, care nu corespunde cu realitatea, și care este deseori condiționată de opinia pe care ele cred că bărbații o au despre ele. În această ordine de idei, femeile cred că majoritatea bărbaților  vor doar sex, și se transformă la rândul lor în obiecte sexuale, conștient sau inconștient.

Percepându-ți corpul în întregime sau pe părți ca surse de plăcere carnală, este cu atât mai greu să faci față bulversării care apare odată cu maternitatea, fapt care te pune față-n față cu realitatea. Atunci ești în fața unei alegeri, să-ți revezi principiile, imaginea, să-ți reconstruiești încrederea în sine care își schimbă acum pilonii. Să accepți că ești mai mult decât sexy, să crezi că poți fi mai mult de atât. Sau să refuzi schimbarea, să intri în contradicție cu propria natură și să fugi să alăptezi la WC sau să-ți sufoci copilul cu pături pe cap pentru a-ți acoperi sânul, în același timp proclamând sanctitatea alăptării.

Divinizarea unui proces atât de firesc și natural cum este alăptarea, cauzează mai mult rău decât bine. Elevând alăptarea la nivel de sfânt și magic se presupune inconștient faptul că aceasta nu este accesibilă pentru toți, că doar aleșii se pot bucura de ea, și desigur, în taină. Pentru că sfințenia și taina sunt două noțiuni indisolubile.

Alăptarea în public sau acasă trebuie tratată și primită exact pentru ceea ce este. Și este ea -normalitate. Nu trebuie privită ca fiind sexy propagând imagini și poze cu mame care alăptează în ipostaze sugestive, și nu trebuie sanctificată și ridicată pe altar.

Atunci când o mamă care alăptează în parc, în transport sau într-o cafenea, nu va atrage nici măcar atenția cuiva, atunci bătălia pentru normalizarea alăptării va fi câștigată. Dar pentru a se obișnui cu această imagine, oamenii trebuie să o vadă, să știe că există mame și bebeluși, că bebelușii mănâncă lapte, că femeile au sâni nu doar pentru a fi sexy.