Daca as mai scrie poezii, as scrie despre cum astazi am fost la ORList si doctorul mi-a curatat nasul. Iar, asta seara, cand am plans, mi-am gustat pentru prima oara lacrimile. Stiam ca sunt sarate, dar adesea erau pline de muci si nu stiam si cat sunt de minunate. Daca as scrie o poezie, as spune in special cat de curat e gustul lacrimilor si cat de frumoase sunt ele si cata sinceritate e in gustul lor si cat de suparata am fost in seara asta si chiar despre cum nimanui, ci doar oglinzii i-a pasat, pentru ca am facut un exercitiu de teatru in fata ei si ea m-a ascultat si m-a iubit si mi-a spus cat sunt de frumoasa si de speciala
|
|
Comentează
Sunt minunata
Mi-am recitit poeziile intr-o seara, saptamana trecuta. Nu mi-au placut niciodata poeziile mele, ba mai mult, mie nu-mi place sa scriu, depun un efort imens, dar pe care il fac in numele lucrurilor pe care le stiu si le vreau a fi stiute si de altii. Totusi, in seara despre care vorbesc, poeziile mele mi-au placut. Toate. Si m-am decis sa ma reapuc sa scriu pe blog. Desi nu-mi place sa scriu, la sfarsitul fiecarui caiet (romana, engleza si istorie, ca altele nu am, iar astea au norocoul sa existe pentu ca exista si examenul de bacalaureat) scriu ce ma nelinisteste, desigur netrecand cuvintele prin vreun fel de filtru. Ele sunt asa cum sunt, crude si lipsite de vreo valoare stilistica. Dar chiar si asa, ele sunt ale mele si se pierd prin caiete, agende, fituici, notite si bucati de hartie. As vrea sa le pastrez undeva pe toate, chit ca le vede toata lumea, asta e situatia. Oricum nu-mi citeste prea multa lume blogul.
Scriu un scenariu pentru un scurtmetraj acum. Scriu zilnic, dar scriu incet si putin pentru ca nu vreau sa uit nimic. Ma gandesc sa public ce scriu/ce-am scris aici.
inSOMN de veci
Vino de-om ședea, stăpâne Somn,
pe dealul ce se-nalță din arcul șoldului meu.
Cum tu mi-ești somn, iar eu ți-s om
mi-e tare greu să te privesc în oglindă.
Ah! Ești cel mai dezinvolt amfitrion pe care-l știu!
Ce grea mi-este osânda de-a te așeza în șale, vezi doar-
mă istovesc tare vizitele tale, te rog
fă-mi plăcerea de a veni mai des în ceasuri mai amuzante.
în orice caz, când pretindem-
la drept vorbind când pretinzi-
că mi-ești stăpân peste cuvânt și cuget,
forțez sărmana muză să-mi nască felurite tipuri de prunci
ce-ncep să-mi venereze buzele…
totuși nu și dinții.
Observând că evoluez într-un ritm alert și minunat,
Crezându-mă, desigur, mai deșteaptă decât toți.
Odraslele mele mă cred matură
și mamă copiilor lor, căci iată-i crescuți mai presus de tot.
(Iată-mă totuși singură și fără bărbat, iubită muză!)
Acumulez și evoluez.
Totuși nu mai am răbdare să citesc,
Toate nopțile le-ngrop și nu mai fac nimic,
iar zilele mi le sfârșesc pe mese cu stăpânul somn.
Mă pierd și mă destind.
mizerie mizerie atata mizerie
Dialogut:
el: (adica, fireste, barbatul pe care nu il iubesc): Ce canti tu la pian acolo?
eu: (rea): invat moonlight sonata
de ieri
el: Ai nevoie doar de luna ca sonata esti tu destul
eu: azi nu am avut chef de oameni
Fragmentel:
as vrea sa fie foarte frig in camera
si sa fi avut picioarele ude pentru c-am calcat cu ciorapii in balta pe care-am lasat-o in baie cand am facut dus.
m-ar iubi oare lucrurile din camera mea daca ar fi frig si as sta cu ciorapii uzi in picioare
1. Am scris candva o poezie urata unei femei foarte frumoase.
2. Astazi am spart o oglinda
3. Trebuie sa pictez
4. Am sa trimit o scrisoare la Bucuresti
5. L-am intrebat pe Dumnezeu de ce femeile nu produc sperma
Furtuni
Neghioabo, tu,
Când ți-ai lăsat pe șira-mi spinării,
Mâna ce-ți sălta ca-ntr-un papuc
M-am deșteptat în ghem de șoapte
în ochi de ochi pătruns și-adus,
Cu-obrazul tău de lapte.
O CHEMA RU… !!!!!!!
cad
Sufletul
Soricelul de cauciuc ce stă cu capul plecat ,
Uitat de-atâta timp pe scrinul din bucătărie,
nu-și va îndrepta vreodată gâtul.
El chipu’-și poartă ca pe-o icoană răsturnată,
Prin care Evele de lut se joacă de-a măgarii
(-Sărmana Eva-mbrobodită și bolnavă
Tace de-o viață-n tine și tace condamnată,
cu ochii și urechile și nasul și sprâncenele tale…
într-o tăcere de prieteni buni)
-Pământ de sat bătătorit,
Sărută-l ars cu respirații moi și gânduri aspre
La tâmpla unde-și plămădește ziua de mâine;
Săruta-l cu răcori desprinse din plapumile călduroase
și cu-amețeli uitate în cuptoarele de pâine.
Maică-mea m-a lăsat copilă!
și m-a crescut și dânsa cum a putut mai bine;
știe doar Domnul că numai eu
mai râd distrată-n calea sortirii Lui.
Cum eu?
Cu mâinile acestea fragile ca
Nopțile cusute cu floare de iasomie?
Eu fiindca sunt primul
și sunt și ultimul
și n-am să las pe nimeni în satul din mine.
S-aude…cântec de greiere!
Căci oamenii de-aici au sufletul curat
Ca aerul în care cântă greierii.
(-Greierii nu pot cânta la oraș!)
Mamaie mai tresaltă câteodată
La vreo rană de pe pielea mea palidă
dar se tratează maică, las’ la mine
cu pucioasă
și cenușă de cocean de porumb
și untură de porc nesărată…
Maică, Dumnezeu să-L ierte!
Fotografie de Raul Craioveanu
În veacul celor mai sublime
Mai tămăduiește-mi, omule, banalul
Din gurile-oțerite cu țărâna câmpului,
Cu balta aceasta ca secată
De sorii ce jertfesc apele lutului.
Lumina lunilor nu mai așterne-n calea sa,
Ochii mirați și gurile căscate
Ori mâinile firave,tăcute ceți de șoapte
Verighetelor ce nu vor fi purtate.
În tremurul pământului ce stă să ne învie
Cu suflul cel călit de hume și de ape
Noi ne-am căit speriați și strălucind a limpezime
Făgăduind că ceasul nopții noastre n-a murit.
Să nu-mi mai lași banalul, omule, să-m-oțereasca.
Iat-o toată, sleită într-un tron, desăvârșirea!
Să nici nu cugeți la a-mi vindeca amarul, nu vezi
C-așteapta cu-n pumnal să curme iarăși ofilirea?
A câta oară, Regina, să ne ierți?
A câta soartă să ne-o porți și câte alte nopți
Ne mai îngădui spre-nalta veșnicie?
(Rembrandt-Stormy Landscape)
Neconfesiuni
(Tulpinii nu i-a fost îngăduit să guste spuma mării
Îngălbenită-n cruste sărate la colțurile buzei
împresurate de boală.)
-Vântul violet, vântul aspru, vântul curat,
Porcul pârlit
Brânza mucegăită, putregaiul tot și toți pereții umezi
Alizeul
și bolile toate au fost invitate!
-Mândra însăși-cea mai mândră, cea mai proastă-
A fost proastă pentru o ultimă oară!
“Cruta-ma” nu i-a fost dat să strige căci voi, dragii de voi,
I-ați făgăduit participarea la înmormântare!
Priviți acum cavoul cel frumos și năpădit de viermi
Priviți bărbații!
Priviți gurile însetate!
Buzele uscate!
Să-i îmbălsămam astăzi creierul cel distrus,
Capul plecat!
Pe care bărbații l-au iubit nespus
Și care-a sfârșit turbat de-atâtea orgolii.
S-a prelins și el
Pe coapse, până la tălpi…
Când bărbații au privit
La mândra neînțeleaptă și moartă,
Și-au pierdut și ei mândra!
S-a scurs din creștet și-a hrănit pamatul.
Să ne bucurăm așadar de moartea mândrei!
Mândrei și prea măritei proaste a trupului
Cerc de foc încolăcit peste măduva spinării.
-Iată c-au trecut trei luni de la moartea mândrei,
Sunt proastă azi pentru o ultimă oară!
Prelinge-mă!
Turbat…
-Mândru și lipsit de înțelepciune-
Creierul meu- am să mi-l distrug!
M-a grațiat și nu-l mai sufăr!
-Să ne bucurăm, așadar, de moartea mândrei!
Să-i îmbălsămam capul plecat
Să vină toți, au trecut trei luni de la moartea ei
Și înmormântarea ei va dura trei zile și trei nopți:
ora 12
ora 2
ora 4
Dimineața. M-am trezit.
.
.
.
N-a murit!
Intreogatie de dragoste
Vino noaptea, printre soapte,
Vino de-mi vei mangaia cu sare
Duhul patimas! Ce noapte!
Vrei sa vii? Nu vrei?
Nu vrei sa fii tu vena ce pulsand
Sa-mi stranga torsul intr-o iedera?
Nu vrei ca printre coastele zidite din pamant
Sa planga sugrumata o artera?
Copil plapand ce-mi leagana cuvantul
Nu vrei sa-mi furi tu de pe buze dezmierdarea?
Nu vezi ca prea multi ani ne-ar fi trebuit sa recladim sarutul
Ce-a asteptat necontenit descatusarea?
