 |
|
Comenteaza
Proiect de curs Transformator electric de forta
Va prezint un proiect de curs la disciplina Masini electrice.In acesta lucrare este proiectat un transformator electric de 250 kVA
https://ufile.io/5b421 <------ Link pentru descarcare
Proiect de curs organe de masini. Calculul reductorului cu angrenare cilindrică cu dinţi înclinaţi.
Buna ziua postez aici un fișier arhivat ce conține un proiect de curs la disciplina Organde de mașini cu tema:
Calculul reductorului cu
angrenare cilindrică cu dinţi înclinaţi. În arhiv o să gasiți un fișier cu calcule și explicații și 3 fișiere ce conțin desene în format A1.
Acest proiect este 100% lucrul meu, deci drepturile de autor asupra lui îmi aparțin. Proiectul dat este destinat în mare parte pentru studenții de la Universitatea Agrară de Stat din Moldova, Facultatea Inginerie Agrară și Transport Auto. Pentru cei ce doresc și alte proiecte vă rog lăsați un mesaj pe site în comentarii.
Apasă și descarcă aici
Calculul condesatorului motorului asincron monofazat
Înfășurarea statorului unui motor asincron monofazat ocupă aproximativ 2/3 din cercumferință, din acest motiv puterea sa este cu 1/3 mai mică decăt puterea unui motor trifazat de aceleașigabarite.
Curentul care trece prin înfășurarea statorică creează un câmp magnetic pulsatoriu, ce poate fi reprezentată ca două câmpuri care se rotesc în direcții opuse. Un câmp care se rotește în direcția rotorului se numește câmpul directe și al doilea - invers. Ei acționează asupra rotorului și creaează momentele (Md, și Mi).
Datorită direcțiilor de rotație a acestor câmpuri mașina electrică singură nu poate porni, deoarece rotorul este stopat, adică S = 1, iar momentul de pornire Mp este egal cu zero (a se vedea figura 1). Cu toate acestea, în cazul în care rotorului i se conferă o mișcare, atunci momentul direct și invers nu sunt egale, iar motorul va continua să funcționeze în acea direcție în care curentul va trece prin înfășurarea care va oferi efectul de demagnetizare.
Figura 1 - Dependența proprietăților mecanice alemomentului direct și invers Pentru a creea cuplul de pornire este utilizată bobina de pornire a statorului, care în raport cu bobina de funcționare este deplasată cu 90 de grade electrice. Pentru a îndeplini o pornire sunt utilizate elemente care fac deplasarea fazei a bobinei de pornire. Acestă bobina funcționează în general primele 3 secunde, iar apoi este deconectată manual sau automat. Din acest motiv, este facut din sarma de secțiune transversală mai mică și cu un număr mai mic de spire în comparație cu bobina de lucru. Pentru a porni motorul monofazat avem nevoie de un rezistor sau un condesator.
Figura 2 Schema de conectare a motorului asincron monofazat De asemenea este motor bifazat. Prezența condensatorului îmbunătățește performanțele motorului. În acest tip de motor sunt două bobine de lucru identice, în circuitul unei dintre ele este introdus un condensator care creeaxă un defazaj de 90 de grade și creează un câmp magnetic circular. Calculul condesatorului este realizat după formulade mai jos
unde: I-curentul ce trece prin bobina statorului sinφ1-defazajul între tensiune și curent fără condesator f- frecvența în rețea U-tensiunea în rețea n-coeficientul de transformare
kоб1, kоб2 -coeficentul de bobinare W1,W2- numarul de spire Avantajele și dezavantajele motoarelor de condensatoare Dezavantaje față de motorul trifazat: - Putere mică; - Se mărește alunecare în regim nominal de lucru; - Viteza de rotație a arborelui la ralanti este mai joasă; - Cuplul de pornire este scăzut; - Curentul de pornire este mare. Avantaje: - Are o sigurență de exploatare mare; - Nu este nevoie de alimentare cu trei faze.
Figura 1 - Dependența proprietăților mecanice alemomentului direct și invers Pentru a creea cuplul de pornire este utilizată bobina de pornire a statorului, care în raport cu bobina de funcționare este deplasată cu 90 de grade electrice. Pentru a îndeplini o pornire sunt utilizate elemente care fac deplasarea fazei a bobinei de pornire. Acestă bobina funcționează în general primele 3 secunde, iar apoi este deconectată manual sau automat. Din acest motiv, este facut din sarma de secțiune transversală mai mică și cu un număr mai mic de spire în comparație cu bobina de lucru. Pentru a porni motorul monofazat avem nevoie de un rezistor sau un condesator.
Figura 2 Schema de conectare a motorului asincron monofazat De asemenea este motor bifazat. Prezența condensatorului îmbunătățește performanțele motorului. În acest tip de motor sunt două bobine de lucru identice, în circuitul unei dintre ele este introdus un condensator care creeaxă un defazaj de 90 de grade și creează un câmp magnetic circular. Calculul condesatorului este realizat după formulade mai jos
unde: I-curentul ce trece prin bobina statorului sinφ1-defazajul între tensiune și curent fără condesator f- frecvența în rețea U-tensiunea în rețea n-coeficientul de transformare
kоб1, kоб2 -coeficentul de bobinare W1,W2- numarul de spire Avantajele și dezavantajele motoarelor de condensatoare Dezavantaje față de motorul trifazat: - Putere mică; - Se mărește alunecare în regim nominal de lucru; - Viteza de rotație a arborelui la ralanti este mai joasă; - Cuplul de pornire este scăzut; - Curentul de pornire este mare. Avantaje: - Are o sigurență de exploatare mare; - Nu este nevoie de alimentare cu trei faze.
Spectrul electromagnetic
Trăim într-un univers îmbibat cu radiaţii electromagnetice. În presă apar adesea articole alarmiste despre efectul radiaţiilor din diferite game. Ce sunt aceste radiaţii şi cât sunt ele de periculoase? Ne putem feri de ele? Sunt ele dăunătoare prin simpla prezenţă? Spectrul electromagnetic reprezintă totalitatea radiaţiilor electromagnetice existente în univers. Aceste radiaţii au frecvenţe cuprinse între aproximativ 1023 herți şi 0 herți. Nu există totuşi o delimitare teoretică exactă a acestui spectru, întrucât practic lungimea de undă poate avea orice valoare, valoarea maximă fiind dimensiunea universului. În funcţie de utilitatea radiaţiei electromagnetice, spectrul electromagnetic este împărțit în mai multe regiuni, dintre care de importanţă deosebită pentru noi este regiunea spectrului vizibil (între 400 şi 700 nanometri), adică acele frecvenţe ale spectrului care pot fi interpretate de către ochi. Nu există graniţe precise între aceste regiuni, prin urmare delimitările prezente mai jos numai aproximative şi sunt stabilite în scop didactic, dar şi operaţional, pentru a crea o idee clară despre dimensiunile acestor zone alespectrului electromagnetic. 
Reprezentare grafică a modului de transmitere în spaţiu a undelor electromagnetice Undele electromagnetice călătoresc în spaţiu în modul descris grafic mai sus. Cei doi vectori reprezentaţi cu roşu şi albastru reprezintă vectorul electric, respectiv vectorul magnetic, care sunt perpendiculari unul pe celălalt, iar ambii sunt perpendiculari pe direcţia de deplasare a undelor. Este de reţinut că nimeni nu a văzut vreodată unde electromagnetice în forma de mai sus; reprezentarea lor grafică se bazează pe imaginaţia omului care încearcă să-şi facă inteligibilă natura, chiar şi atunci când simţurile îi sunt insuficiente. REGIUNILE SPECTRULUI ELECTROMAGNETIC Undele radio: lungime de undă între 10 cm şi 10 km. Sunt folosite în transmisiile radio ori de către radarele civile şi militare.Microundele: lungime de undă între 1 mm şi 1 m. Sunt folosite, de pildă, de cuptoarele cu microunde.Infraroşii: lungime de undă între 0.7 şi 300 µm. În această gamă intră radiaţia corpului uman. Prin captarea acestei radiaţii de către dispozitive speciale este posibilă detectarea prezenţei organismelor vii chiar şi în condiţii de vizibilitate zero.Spectrul vizibil: lungime de undă între 400 nm (violet) şi 700 nm (roşu). (Cât de mare este un nanometru? 1 mm = 1.000.000 nm; ori, altfel spus, dacă împărțim un milimetru într-un milion de segmente egale, un nanometru este dimensiunea unuia dintre cele un milion de părţi.)
Modul în care lumina albă este transformată, la trecerea printr-o prismă, în culorile fundamentale. Culorile fundamentale se găsesc între următoarele valori de frecvenţă:Roşu: 610 - 700 nmPortocaliu: 590 - 610 nmGalben: 570 - 590 nmVerde: 500 - 570 nmAlbastru: 450 - 500 nmIndigo: 430 - 450 nmViolet: 400 - 430 nmUltraviolet: lungime de undă între 3 şi 400 nm. Folosite ca germicid (substanţe folosite pentru distrugerea germenilor) ori pentru bronzarea artificialăRaze X: folosite pentru radiografii medicale şi industrialeRaze gama: folosite în tratarea cancerului OCHIUL UMAN ŞI SPECTRUL VIZIBIL Se întâmplă, rezultat al evoluţiei, ca ochiul omenesc să fie calibrat pentru captarea undelor electromagnetice din spectrul vizibil. Celule specializate din globul ocular sunt sensibile la diferitele frecvenţe ale spectrului vizibil, creierului transformând apoi radiaţia electromagnetică în senzaţii vizuale, în culori. Faptul că vedem lucrurile din jurul nostru se datorează interacţiunii dintre fotoni (purtătorii luminii) şi mediu, precum şi faptului că lucrurile au capacitatea de a absorbi şi reflecta diferite frecvenţe din spectrul vizibil. Un măr roşu reflectă radiaţia cu frecvenţe între 610 şi 700 nm, absorbind celelalte frecvenţe. Cum lesne se poate înţelege, lucrurile nu au culoare în sine, ci doar felul de construcţie al ochiului uman şi specificitatea interacţiunii dintre materie şi lumină face ca noi să spunem că un obiect are o culoare sau alta. INVIZIBILITATEA În principiu, un lucru devine invizibil în două situaţii, când nu reflectă lumina ori când lumina reflectată nu ajunge la ochi. Un geam complet transparent are un indice extrem de mic de reflexie a luminii; astfel, cu greu determinăm prezenţa acestuia. În laborator s-a reuşit în mare măsură "invizibilitatea" unui obiect prin curbarea radiaţiilor reflectate. Aceleaşi principii sunt folosite şi de celebrele avioane de luptă americane tip "Stealth". Acestea devin greu detectabile ori nedetectabile de către radarele militare, întrucât vopseaua folosită are un indice ridicat de absorbţie a undelor electromagnetice; pe de altă parte, construcţia specială a avionului oferă suprafeţe de reflexie foarte mici, în aşa fel încât undele reflectate către radar sunt neconcludente.
ENERGIA UNDELOR ELECTROMAGNETICE ŞI FOTONII Conform fizicii cuantice, undele electromagnetice sunt transmise discretizat, în particule de energie numite fotoni (împotriva opiniei comune, fotonii nu sunt doar vehicule ale luminii, ci, în general, ale radiaţiei electromagnetice). Există o legătură directă între cantitatea de energie pe care o deţine un foton şi frecvenţa undei electromagnetice; cu cât este mai mare frecvenţa, cu atât este mai mare cantitatea de energie. Formula de calcul pentru energia undelor este foarte simplă: E = h f , adică energia unui foton este rezultatul înmulţirii dintre frecvenţa undei şi constanta lui Planck, h. H are valoarea 6.626 x 10-34 J s. SCUTUL ANTI-ELECTROMAGNETIC AL PĂMÂNTULUI Cea mai mare parte a undelor electromagnetice nu pot atinge pământul. Atmosfera terestră reprezintă un adevărat scut împotriva radiaţiilor cosmice. Desigur, după cum se ştie, o parte a acestora ca, de pildă, frecvenţele radio, radiaţiile din spectrul vizibil ori parte din undele ultraviolete traversează atmosfera. Astronomii, pentru a putea capta unde din altă gamă trebuie să-şi posteze instrumentele la altitudini care să le permită acest lucru; prin urmare, folosesc baloane urcate la peste 35 km, avioane ori sateliţi. SUNT UNDELE ELECTROMAGNETICE PERICULOASE PENTRU OM? Depinde. Deşi de multe ori ştirile de pe canalele mass-media sunt alarmiste şi invocă fără nuanţe radiaţiile ca fiind nocive, nici vorbă de aşa ceva. Vieţuim într-o "supă" de unde electromagnetice de toate frecvenţele, atât radiaţie creată de om, cât şi radiaţie cosmică. Nu uitaţi că şi lumina soarelui este, în fapt, radiaţie electromagnetică. Undele electromagnetice sunt inofensive, dăunătoare - în anumite condiţii - ori benefice (fiind folosite în medicină). Contează cantitatea de energie a undelor electromagnetice, timpul de expunere etc. Pentru uz practic, valori limită ale energiei undelor electromagnetice sunt inutile, căci nu avem organ pentru detecţia acestora. Expunerea necontrolată la radiaţii, cum sunt de pildă cele produse de radare, pot fi dăunătoare. Efectele expunerii la radiaţiile telefoanelor mobile sunt, deocamdată, neclare. Sursa : scientia.ro
Reprezentare grafică a modului de transmitere în spaţiu a undelor electromagnetice Undele electromagnetice călătoresc în spaţiu în modul descris grafic mai sus. Cei doi vectori reprezentaţi cu roşu şi albastru reprezintă vectorul electric, respectiv vectorul magnetic, care sunt perpendiculari unul pe celălalt, iar ambii sunt perpendiculari pe direcţia de deplasare a undelor. Este de reţinut că nimeni nu a văzut vreodată unde electromagnetice în forma de mai sus; reprezentarea lor grafică se bazează pe imaginaţia omului care încearcă să-şi facă inteligibilă natura, chiar şi atunci când simţurile îi sunt insuficiente. REGIUNILE SPECTRULUI ELECTROMAGNETIC Undele radio: lungime de undă între 10 cm şi 10 km. Sunt folosite în transmisiile radio ori de către radarele civile şi militare.Microundele: lungime de undă între 1 mm şi 1 m. Sunt folosite, de pildă, de cuptoarele cu microunde.Infraroşii: lungime de undă între 0.7 şi 300 µm. În această gamă intră radiaţia corpului uman. Prin captarea acestei radiaţii de către dispozitive speciale este posibilă detectarea prezenţei organismelor vii chiar şi în condiţii de vizibilitate zero.Spectrul vizibil: lungime de undă între 400 nm (violet) şi 700 nm (roşu). (Cât de mare este un nanometru? 1 mm = 1.000.000 nm; ori, altfel spus, dacă împărțim un milimetru într-un milion de segmente egale, un nanometru este dimensiunea unuia dintre cele un milion de părţi.)
Modul în care lumina albă este transformată, la trecerea printr-o prismă, în culorile fundamentale. Culorile fundamentale se găsesc între următoarele valori de frecvenţă:Roşu: 610 - 700 nmPortocaliu: 590 - 610 nmGalben: 570 - 590 nmVerde: 500 - 570 nmAlbastru: 450 - 500 nmIndigo: 430 - 450 nmViolet: 400 - 430 nmUltraviolet: lungime de undă între 3 şi 400 nm. Folosite ca germicid (substanţe folosite pentru distrugerea germenilor) ori pentru bronzarea artificialăRaze X: folosite pentru radiografii medicale şi industrialeRaze gama: folosite în tratarea cancerului OCHIUL UMAN ŞI SPECTRUL VIZIBIL Se întâmplă, rezultat al evoluţiei, ca ochiul omenesc să fie calibrat pentru captarea undelor electromagnetice din spectrul vizibil. Celule specializate din globul ocular sunt sensibile la diferitele frecvenţe ale spectrului vizibil, creierului transformând apoi radiaţia electromagnetică în senzaţii vizuale, în culori. Faptul că vedem lucrurile din jurul nostru se datorează interacţiunii dintre fotoni (purtătorii luminii) şi mediu, precum şi faptului că lucrurile au capacitatea de a absorbi şi reflecta diferite frecvenţe din spectrul vizibil. Un măr roşu reflectă radiaţia cu frecvenţe între 610 şi 700 nm, absorbind celelalte frecvenţe. Cum lesne se poate înţelege, lucrurile nu au culoare în sine, ci doar felul de construcţie al ochiului uman şi specificitatea interacţiunii dintre materie şi lumină face ca noi să spunem că un obiect are o culoare sau alta. INVIZIBILITATEA În principiu, un lucru devine invizibil în două situaţii, când nu reflectă lumina ori când lumina reflectată nu ajunge la ochi. Un geam complet transparent are un indice extrem de mic de reflexie a luminii; astfel, cu greu determinăm prezenţa acestuia. În laborator s-a reuşit în mare măsură "invizibilitatea" unui obiect prin curbarea radiaţiilor reflectate. Aceleaşi principii sunt folosite şi de celebrele avioane de luptă americane tip "Stealth". Acestea devin greu detectabile ori nedetectabile de către radarele militare, întrucât vopseaua folosită are un indice ridicat de absorbţie a undelor electromagnetice; pe de altă parte, construcţia specială a avionului oferă suprafeţe de reflexie foarte mici, în aşa fel încât undele reflectate către radar sunt neconcludente.
ENERGIA UNDELOR ELECTROMAGNETICE ŞI FOTONII Conform fizicii cuantice, undele electromagnetice sunt transmise discretizat, în particule de energie numite fotoni (împotriva opiniei comune, fotonii nu sunt doar vehicule ale luminii, ci, în general, ale radiaţiei electromagnetice). Există o legătură directă între cantitatea de energie pe care o deţine un foton şi frecvenţa undei electromagnetice; cu cât este mai mare frecvenţa, cu atât este mai mare cantitatea de energie. Formula de calcul pentru energia undelor este foarte simplă: E = h f , adică energia unui foton este rezultatul înmulţirii dintre frecvenţa undei şi constanta lui Planck, h. H are valoarea 6.626 x 10-34 J s. SCUTUL ANTI-ELECTROMAGNETIC AL PĂMÂNTULUI Cea mai mare parte a undelor electromagnetice nu pot atinge pământul. Atmosfera terestră reprezintă un adevărat scut împotriva radiaţiilor cosmice. Desigur, după cum se ştie, o parte a acestora ca, de pildă, frecvenţele radio, radiaţiile din spectrul vizibil ori parte din undele ultraviolete traversează atmosfera. Astronomii, pentru a putea capta unde din altă gamă trebuie să-şi posteze instrumentele la altitudini care să le permită acest lucru; prin urmare, folosesc baloane urcate la peste 35 km, avioane ori sateliţi. SUNT UNDELE ELECTROMAGNETICE PERICULOASE PENTRU OM? Depinde. Deşi de multe ori ştirile de pe canalele mass-media sunt alarmiste şi invocă fără nuanţe radiaţiile ca fiind nocive, nici vorbă de aşa ceva. Vieţuim într-o "supă" de unde electromagnetice de toate frecvenţele, atât radiaţie creată de om, cât şi radiaţie cosmică. Nu uitaţi că şi lumina soarelui este, în fapt, radiaţie electromagnetică. Undele electromagnetice sunt inofensive, dăunătoare - în anumite condiţii - ori benefice (fiind folosite în medicină). Contează cantitatea de energie a undelor electromagnetice, timpul de expunere etc. Pentru uz practic, valori limită ale energiei undelor electromagnetice sunt inutile, căci nu avem organ pentru detecţia acestora. Expunerea necontrolată la radiaţii, cum sunt de pildă cele produse de radare, pot fi dăunătoare. Efectele expunerii la radiaţiile telefoanelor mobile sunt, deocamdată, neclare. Sursa : scientia.ro
Incarcator pentru acumulator cu plumb pe baza de DC/DC convertor
Bună ziua, vreau să vă prezint încarcătorul meu făcut recent. Este un încărcător pe bază de DC/DC convertor pe care l-am achiziționat din China de pe Aliexpress. Ideea este foarte simplă, are la bază un transformator 220/17 V curent alternativ, o punte de redresare de 10 A, un convertor DC/DC care se reglază, o diodă pentru a proteja bateria împotriva descărcării atunci cînd dispare sursa de alimentare, un voltmetru-amperimetru electronic de asemenea comandat din China.
Manuale pentru electricieni
Vin cu citeva manuale pentru electricieni
SISTEME DE REGLARE SI AUTOMATIZARE A PROCESELOR DIN INDUSTRIA CHIMICA
Cum se citesc schemele instalatiilor electrice
Echipamente Electrice II
Citeva carti pentru electricieni
La cererea unor elevi de ai mei am hotărît să încarc nişte cărţi
Tehnologia lucrarilor electrotehnice2 Descarca
Studiul materialelor Descarca
Tehnologia lucrarilor electrotehnice1 Descarca
Electrotehnica Descarca
Tehnologia lucrarilor electrotehnice3 Descarca
De asemenea puteti sa vizitati acest site http://mega-watt.ucoz.com aici o sa gasiti literatura tehnica
Alegerea conductoarelor după curent şi putere
În tabelele de mai jos sunt date secţiunile conductoarelor conform puterii şi curentului.
Conductoare din cupru.
Secţiunea conductorului, mm^2
Cabluri din cupru
Tensiunea, 220V
Tensiunea, 380V
curentul,A
puterea, kW
curentul, A
puterea, kW
1,5
19
4,1
16
10,5
2,5
27
5,9
25
16,5
4
38
8,3
30
19,8
6
46
10,1
40
26,4
10
70
15,4
50
33,0
16
85
18,7
75
49,5
25
115
25,3
90
59,4
35
135
29,7
115
75,9
50
175
38,5
145
95,7
70
215
47,3
180
118,8
95
260
57,2
220
145,2
120
300
66,0
260
171,6
Conductoare din aluminiu
Secţiunea conductorului, mm^2
Conductoare din aluminiu
Tensiunea, 220V
Tensiunea, 380V
curentul,A
puterea, kW
curentul, A
puterea, kW
2,5
20
4,4
19
12,5
4
28
6,1
23
15,1
6
36
7,9
30
19,8
10
50
11,0
39
25,7
16
60
13,2
55
36,3
25
85
18,7
70
46,2
35
100
22,0
85
56,1
50
135
29,7
110
72,6
70
165
36,3
140
92,4
95
200
44,0
170
112,2
120
230
50,6
200
132,0
Lampa luminiscentă
În 1909, chimistul şi inventatorul francez Georges Claude crea primul tub fluorescent. Astăzi aceste dispozitive sunt omniprezente şi totuşi principiul lor de funcţionare este o enigmă pentru cei mai mulţi dintre noi. Aflaţi în continuare ce se întâmplă în interiorul unei lămpi fluorescente. Cum emit atomii lumină? Pentru a înţelege pe deplin modul de funcţionare a lămpilor fluorescente e nevoie de o scurtă introducere în natura luminii. În articolul despre spectrul electromagnetic se menţionează că lumina este o formă de radiaţie electromagnetică. Adică fotoni, cuante de energie care în anumite condiţii sunt eliberate de atomii constituenţi ai diferitelor substanţe întâlnite în natură. Când se întâmplă acest lucru? Unul din modelele atomice moderne, puţin simplificat pentru uşurinţa înţelegerii, dar în acord cu realitatea, ne prezintă atomul ca fiind format dintr-un nucleu (încărcat pozitiv şi alcătuit din protoni (sarcina pozitivă) şi neutroni) în jurul căruia orbitează sarcinile negative, electronii. Creşterea sau scăderea nivelului energetic al unui atom corespunde saltului electronilor între orbitele permise de elementul chimic în cauză (diferite de la o substanţă la alta). Când transferăm energie unei material, de exemplu încălzindu-l, electronii atomilor constituenţi înmagazinează energie "sărind" pe nivele orbitale superioare, schimbându-şi astfel zona de mişcare în jurul nucleului. Cum atomii tind să revină la o stare naturală de echilibru, acei electroni excitaţi îşi menţin noile poziţii pentru foarte puţin timp, iar în momentul revenirii la starea iniţială eliberează o anumită cantitate de energie sub forma unui foton cu o anumită lungime de undă. Această lungime de undă, care dă culoarea luminii emise, depinde de cantitatea de energie eliberată, deci de însăşi anatomia materialului excitat (încălzit sau bombardat cu altă formă de radiaţie electromagnetică). Fluorescenţa Dicţionarele limbii române definesc fluorescenţa ca fiind proprietatea unor substanţe de a emite lumină vizibilă atâta vreme cât sunt bombardate cu radiaţii ultraviolete. Este vorba deci de următorul fenomen care are loc în anumite materiale: absorbţia de fotoni caracteristici radiaţiei ultraviolete, urmată, în consecinţă, de eliberarea altor fotoni, cu o lungime de undă mai mare, din spectrul vizibil, diferenţa de energie transformându-se în vibraţii moleculare sau căldură. Fenomenul a fost denumit după fluorura de calciu - un mineral, compus chimic al fluorului, întâlnit în natură şi care manifestă proprietăţile descrise anterior.
Cum funcţionează lămpile fluorescente? La alimentarea lămpii cu energie electrică, calea cu cea mai mică rezistenţă este prin circuitul care are în componenţă starterul (în timpul funcţionării normale curentul electric trece prin amestecul de gaze din interiorul tubului, după cum se va vedea ulterior). Curentul electric străbate cei doi electrozi ai lămpii, încălzindu-i, ceea ce duce la eliberarea de electroni în interiorul tubului, deci, în consecinţă, la ionizarea argonului. Starterul este la rându-i un mic tub care funcţionează tot pe principiul descărcării electrice într-un amestec de gaz ionizat, neon de cele mai multe ori. Când curentul electric alimentează iniţial circuitul de bypass (să convenim să numim astfel circuitul cu starter), se generează un arc electric între cei doi electrozi ai starterului, realizându-se conexiunea, iar starterul se aprinde. Unul din cei doi electrozi ai starterului este un bimetal care se îndoaie la căldură. Starterul aprins generează pe lângă lumină şi căldură, astfel că electrodul bimetalic se îndoaie şi realizează contactul cu celălalt electrod al starterului. Dispare astfel arcul electric, gazul din interior nu mai este ionizat, şi starterul se stinge, iar bimetalul nu mai primeşte cantitatea de căldură necesară şi revine la forma iniţială, deschizând circuitul. În tot acest timp filamentele lămpii au ionizat gazul din interiorul tubului, dând naştere unui mediu conductiv din punct de vedere electric. Tubul mai are nevoie de o tensiune iniţială pentru a se stabili un arc electric, iar aceasta este generată de balast. Când curentul electric străbate circuitul de bypass, balastul, în principiu o bobină, generează un câmp magnetic care este menţinut de alimentarea cu energie electrică. La deschiderea starterului, pentru o scurtă perioadă de timp balastul nu mai este alimentat, se schimbă brusc intensitatea câmpului magnetic al bobinei, ceea ce duce la apariţia unui vârf de tensiune de 1000-2000 de volţi, suficient pentru a stabili descărcarea în amestecul de argon şi vapori de mercur la presiune joasă. Ce se întâmplă în interiorul lămpii? Materialul emisiv depus la momentul fabricaţiei pe cei doi electrozi emite electroni, care migrează în interiorul gazului din tub. O parte din mercurul aflat în tub trece în formă gazoasă, iar amestecul gazos de argon şi vapori de mercur este puternic ionizat. Pe măsură ce electronii şi atomii încărcaţi pozitiv se mişcă în interiorul tubului, o parte dintre ei se ciocnesc cu atomii de mercur ai căror electroni sunt trimişi pe nivele superioare de energie. Când aceştia revin la nivelurile normale de energie, este eliberată radiaţie ultravioletă (vaporii de argon şi mercur au o asemenea structură chimică că în marea lor majoritate eliberează fotoni din zona luminii ultraviolete). Intră apoi în rol şi pulberea fluorescentă cu care a fost tratat interiorul lămpii. Radiaţia ultravioletă interacţionează cu materialul respectiv în aşa fel încât energia respectivă este convertită în cea mai mare parte în lumină vizibilă, o mică parte fiind cedată de amestecul luminofor şi sub formă de căldură. Strămoşii lămpii fluorescente. Iluminarea cu ajutorul descărcării în neon ionizat Lumina fluorescentă a urmat mai multor sisteme de iluminare care aveau la bază fenomenul de generare a unui arc electric într-un gaz ionizat. Se foloseşte acest sistem, generic cunoscut sub denumirea de neon, în special pentru lămpile decorative. În timp ce în cazul unora dintre aceste lămpi tubulare se foloseşte neonul, altele conţin alte gaze pentru a genera lumină de alte culori decât roşul-portocaliu emis de neon când este parcurs de curent electric. Alături de neon, un alt gaz nobil , argonul, este cel mai des folosit. Argonul este o sursă de radiaţie ultravioletă, dar produce şi lumină vizibilă de culoare albastră. În combinaţie cu mercurul, aşa cum am descris anterior, argonul generează cantităţi însemnate de radiaţie ultravioletă, folosită pentru a excita pulberile fluorescente depuse în interiorul lămpilor fluorescente care, în schimb, radiază lumină vizibilă. Variate nuanţe de lumină vizibilă pot fi obţinute prin folosirea perşilor luminofori, dar şi prin colorarea sticlei din care sunt făcute tuburile. Deşi sticla lămpilor blochează doar o parte a luminii ultraviolete, cea mai mare parte a radiaţiei nu trece de stratul fluorescent din interiorul tubului, nereprezentând astfel un pericol. În mod frecvent, o cantitate mică de argon este folosită şi în interiorul lămpilor cu neon, deoarece această combinaţie de neon şi argon generează arc electric la un voltaj mai mic decât neonul pur (are o rezistivitate electrică inferioară). Prin adăugarea acestei cantităţi mici de argon, în jur de 0,01% din total, culoarea luminii produse de lampă nu se modifică în mod semnificativ. Iată în continuare un tabel cu radiaţia emisă de perşi compuşi gazoşi ionizaţi. Amestec chimic Neon Sodiu Halogen Sodiu (Presiune scăzută) Argon Vapori de argon şi mercur Vapori de argon şi mercur + fosfor Lungime de undă a luminii dominante (în nanometri) ~640 nm ~620 nm ~550 nm ~460 nm ~420 nm Variabil, funcţie de fosforii aleşi Radiaţia electromagnetică emisă în tuburile cu descărcare (arc electric) în gaz. Comparaţie Avantaje faţă de becul cu incandescenţă. Concluzii În concluzie, este de reţinut că principiul de funcţionare a lămpii fluorescente constă în generarea de radiaţie electromagnetică în spectrul vizibil prin excitarea cu radiaţie ultravioletă a unei pulberi fluorescente. Lumina ultravioletă este produsă de o descărcare electrică întreţinută într-un amestec de argon şi vapori de mercur la presiuni scăzute. O lampă fluorescentă consumă doar un sfert din energia electrică necesară unui bec cu incandescenţă pentru a genera aceeaşi luminozitate şi aceasta în special deoarece în cazul becurilor clasice o mare parte a energiei electrice se pierde sub formă de căldură. Durata medie de funcţionare a unui tub fluorescent este de până la 10 ori mai mare decât cea a unui bec clasic, dar acesta din urmă este în continuare preferate în special în interiorul locuinţelor pentru că emite o lumină mai "caldă", cu nuanţe de galben şi portocaliu. Lămpile fluorescente au devenit însă preponderente în special în mediile industriale şi în clădirile de birouri, acolo unde consumul de energie electrică inferior şi durata medie de funcţionare superioară reprezintă argumente puternice în favoarea folosirii acestora. Sursă Scientia.ro
În 1909, chimistul şi inventatorul francez Georges Claude crea primul tub fluorescent. Astăzi aceste dispozitive sunt omniprezente şi totuşi principiul lor de funcţionare este o enigmă pentru cei mai mulţi dintre noi. Aflaţi în continuare ce se întâmplă în interiorul unei lămpi fluorescente. Cum emit atomii lumină? Pentru a înţelege pe deplin modul de funcţionare a lămpilor fluorescente e nevoie de o scurtă introducere în natura luminii. În articolul despre spectrul electromagnetic se menţionează că lumina este o formă de radiaţie electromagnetică. Adică fotoni, cuante de energie care în anumite condiţii sunt eliberate de atomii constituenţi ai diferitelor substanţe întâlnite în natură. Când se întâmplă acest lucru? Unul din modelele atomice moderne, puţin simplificat pentru uşurinţa înţelegerii, dar în acord cu realitatea, ne prezintă atomul ca fiind format dintr-un nucleu (încărcat pozitiv şi alcătuit din protoni (sarcina pozitivă) şi neutroni) în jurul căruia orbitează sarcinile negative, electronii. Creşterea sau scăderea nivelului energetic al unui atom corespunde saltului electronilor între orbitele permise de elementul chimic în cauză (diferite de la o substanţă la alta). Când transferăm energie unei material, de exemplu încălzindu-l, electronii atomilor constituenţi înmagazinează energie "sărind" pe nivele orbitale superioare, schimbându-şi astfel zona de mişcare în jurul nucleului. Cum atomii tind să revină la o stare naturală de echilibru, acei electroni excitaţi îşi menţin noile poziţii pentru foarte puţin timp, iar în momentul revenirii la starea iniţială eliberează o anumită cantitate de energie sub forma unui foton cu o anumită lungime de undă. Această lungime de undă, care dă culoarea luminii emise, depinde de cantitatea de energie eliberată, deci de însăşi anatomia materialului excitat (încălzit sau bombardat cu altă formă de radiaţie electromagnetică). Fluorescenţa Dicţionarele limbii române definesc fluorescenţa ca fiind proprietatea unor substanţe de a emite lumină vizibilă atâta vreme cât sunt bombardate cu radiaţii ultraviolete. Este vorba deci de următorul fenomen care are loc în anumite materiale: absorbţia de fotoni caracteristici radiaţiei ultraviolete, urmată, în consecinţă, de eliberarea altor fotoni, cu o lungime de undă mai mare, din spectrul vizibil, diferenţa de energie transformându-se în vibraţii moleculare sau căldură. Fenomenul a fost denumit după fluorura de calciu - un mineral, compus chimic al fluorului, întâlnit în natură şi care manifestă proprietăţile descrise anterior.
Cum funcţionează lămpile fluorescente? La alimentarea lămpii cu energie electrică, calea cu cea mai mică rezistenţă este prin circuitul care are în componenţă starterul (în timpul funcţionării normale curentul electric trece prin amestecul de gaze din interiorul tubului, după cum se va vedea ulterior). Curentul electric străbate cei doi electrozi ai lămpii, încălzindu-i, ceea ce duce la eliberarea de electroni în interiorul tubului, deci, în consecinţă, la ionizarea argonului. Starterul este la rându-i un mic tub care funcţionează tot pe principiul descărcării electrice într-un amestec de gaz ionizat, neon de cele mai multe ori. Când curentul electric alimentează iniţial circuitul de bypass (să convenim să numim astfel circuitul cu starter), se generează un arc electric între cei doi electrozi ai starterului, realizându-se conexiunea, iar starterul se aprinde. Unul din cei doi electrozi ai starterului este un bimetal care se îndoaie la căldură. Starterul aprins generează pe lângă lumină şi căldură, astfel că electrodul bimetalic se îndoaie şi realizează contactul cu celălalt electrod al starterului. Dispare astfel arcul electric, gazul din interior nu mai este ionizat, şi starterul se stinge, iar bimetalul nu mai primeşte cantitatea de căldură necesară şi revine la forma iniţială, deschizând circuitul. În tot acest timp filamentele lămpii au ionizat gazul din interiorul tubului, dând naştere unui mediu conductiv din punct de vedere electric. Tubul mai are nevoie de o tensiune iniţială pentru a se stabili un arc electric, iar aceasta este generată de balast. Când curentul electric străbate circuitul de bypass, balastul, în principiu o bobină, generează un câmp magnetic care este menţinut de alimentarea cu energie electrică. La deschiderea starterului, pentru o scurtă perioadă de timp balastul nu mai este alimentat, se schimbă brusc intensitatea câmpului magnetic al bobinei, ceea ce duce la apariţia unui vârf de tensiune de 1000-2000 de volţi, suficient pentru a stabili descărcarea în amestecul de argon şi vapori de mercur la presiune joasă. Ce se întâmplă în interiorul lămpii? Materialul emisiv depus la momentul fabricaţiei pe cei doi electrozi emite electroni, care migrează în interiorul gazului din tub. O parte din mercurul aflat în tub trece în formă gazoasă, iar amestecul gazos de argon şi vapori de mercur este puternic ionizat. Pe măsură ce electronii şi atomii încărcaţi pozitiv se mişcă în interiorul tubului, o parte dintre ei se ciocnesc cu atomii de mercur ai căror electroni sunt trimişi pe nivele superioare de energie. Când aceştia revin la nivelurile normale de energie, este eliberată radiaţie ultravioletă (vaporii de argon şi mercur au o asemenea structură chimică că în marea lor majoritate eliberează fotoni din zona luminii ultraviolete). Intră apoi în rol şi pulberea fluorescentă cu care a fost tratat interiorul lămpii. Radiaţia ultravioletă interacţionează cu materialul respectiv în aşa fel încât energia respectivă este convertită în cea mai mare parte în lumină vizibilă, o mică parte fiind cedată de amestecul luminofor şi sub formă de căldură. Strămoşii lămpii fluorescente. Iluminarea cu ajutorul descărcării în neon ionizat Lumina fluorescentă a urmat mai multor sisteme de iluminare care aveau la bază fenomenul de generare a unui arc electric într-un gaz ionizat. Se foloseşte acest sistem, generic cunoscut sub denumirea de neon, în special pentru lămpile decorative. În timp ce în cazul unora dintre aceste lămpi tubulare se foloseşte neonul, altele conţin alte gaze pentru a genera lumină de alte culori decât roşul-portocaliu emis de neon când este parcurs de curent electric. Alături de neon, un alt gaz nobil , argonul, este cel mai des folosit. Argonul este o sursă de radiaţie ultravioletă, dar produce şi lumină vizibilă de culoare albastră. În combinaţie cu mercurul, aşa cum am descris anterior, argonul generează cantităţi însemnate de radiaţie ultravioletă, folosită pentru a excita pulberile fluorescente depuse în interiorul lămpilor fluorescente care, în schimb, radiază lumină vizibilă. Variate nuanţe de lumină vizibilă pot fi obţinute prin folosirea perşilor luminofori, dar şi prin colorarea sticlei din care sunt făcute tuburile. Deşi sticla lămpilor blochează doar o parte a luminii ultraviolete, cea mai mare parte a radiaţiei nu trece de stratul fluorescent din interiorul tubului, nereprezentând astfel un pericol. În mod frecvent, o cantitate mică de argon este folosită şi în interiorul lămpilor cu neon, deoarece această combinaţie de neon şi argon generează arc electric la un voltaj mai mic decât neonul pur (are o rezistivitate electrică inferioară). Prin adăugarea acestei cantităţi mici de argon, în jur de 0,01% din total, culoarea luminii produse de lampă nu se modifică în mod semnificativ. Iată în continuare un tabel cu radiaţia emisă de perşi compuşi gazoşi ionizaţi. Amestec chimic Neon Sodiu Halogen Sodiu (Presiune scăzută) Argon Vapori de argon şi mercur Vapori de argon şi mercur + fosfor Lungime de undă a luminii dominante (în nanometri) ~640 nm ~620 nm ~550 nm ~460 nm ~420 nm Variabil, funcţie de fosforii aleşi Radiaţia electromagnetică emisă în tuburile cu descărcare (arc electric) în gaz. Comparaţie Avantaje faţă de becul cu incandescenţă. Concluzii În concluzie, este de reţinut că principiul de funcţionare a lămpii fluorescente constă în generarea de radiaţie electromagnetică în spectrul vizibil prin excitarea cu radiaţie ultravioletă a unei pulberi fluorescente. Lumina ultravioletă este produsă de o descărcare electrică întreţinută într-un amestec de argon şi vapori de mercur la presiuni scăzute. O lampă fluorescentă consumă doar un sfert din energia electrică necesară unui bec cu incandescenţă pentru a genera aceeaşi luminozitate şi aceasta în special deoarece în cazul becurilor clasice o mare parte a energiei electrice se pierde sub formă de căldură. Durata medie de funcţionare a unui tub fluorescent este de până la 10 ori mai mare decât cea a unui bec clasic, dar acesta din urmă este în continuare preferate în special în interiorul locuinţelor pentru că emite o lumină mai "caldă", cu nuanţe de galben şi portocaliu. Lămpile fluorescente au devenit însă preponderente în special în mediile industriale şi în clădirile de birouri, acolo unde consumul de energie electrică inferior şi durata medie de funcţionare superioară reprezintă argumente puternice în favoarea folosirii acestora. Sursă Scientia.ro
Modul de automatizare pentru incarcarea bateriilor auto de 12 V cu plumb cu capacitati intre 50-65Ah
Modulul se intercaleaza intre puntea redresoare cu diode si acumlator si astfel se obtine o incarcarea inteligenta care prelungește viata acumulatoarelor. Montajul este astfel realizat ca sa încarce acumulatorul cu un curent maxim admis (10% din Ah) care la sfirsitul incarcari sa se reducă treptat pina la o valoare minima de mentinere a acumlatorului in stare incarcata. O particularitate a montajului este ca neconectat la bornele bateriei nu are tensiune la iesire, incarcarea este pornita chiar de bateria conectatata pentru incarcare.Acest lucru are si un dezavantaj in cazul bateriilor foarte descarcate care impiedica pornirea incarcarii,pentru inlaturarea acestui impediment s-a monteaza un buton de pornire cu contactele ND (normal deschis) care actionat citeva secunde permite suntarea tiristorului si astfel se forteaza revenirea acumlatorului descarcat.Dupa ce sa revigorat bateria descarcata montajul intra in functiune LED-ul montat pentru semnalizare se aprinde cu intensitate mare. REGLAJE: dupa ce sa montat modulul in cutie si s-a făcut legăturile electrice conform schemei semireglabilele P1 si P2 se regleaza la jumatatea cursei dupa care se porneste incarcatorul si se conecteaza la borne o baterie descarcata. LED-ul de incarcare se aprinde atunci trebuie sa reglam cu rezistenta semireglabila P1 curentul maxim de incarcare (trebuie sa fie max. 10% din capacitatea nominala a acumlatorului ex:bateria de 12V65Ah se incarca cu un curent max. de 6,5A).Reglajul la semireglabilul P2 se face numai cind bateria a ajuns la tensiunea de 14 volti si se actioneaza pina cind LED-ul de semnalizare a incarcari se stinge.In acest moment aparatul este gata pentru incarcarea automata a acumlatorului dvs.ATENTIE!!Transformatorul trebuie sa debiteze in secundar 18 V la 6,5A care este suficient pentru majoritatea acumlatoarelor folosite in autoturisme!
Descarca placajul: Model 1 Model 2
Descarca placajul: Model 1 Model 2
Principiul de calcul al puterii active (P), reactive (Q) şi aparentă (S)
Am să vă prezint în cele ce urmează un articol despre: puterea activă (P), reactivă (Q) şi aparentă (S). De fapt în acest articol voi încerca să explic principiul de baza pentru calculul acestor puteri. După cum ştiţi curentul electric alternativ şi tensiunea alternativă, în cazul ideal trec prin valoarea “0″ simultan, dar practic nu e aşa. Bobinele şi condensatorii din circuit influenţează acest lucru aducând o întârziere între curent şi tensiune.
Dacă avem o sursa de tensiune V, un curent i si o sarcina pur rezistiva R, deci avem un circuit pur rezistiv.
Forma de undă a tensiunii si curentului in timp :
După cum se poate vedea forma de undă a curentului şi a tensiunii trece prin valoarea zero simultan, deci pentru un circuit pur rezistiv “φ” reprezintă defazajul dintre curent şi tensiune, în acest caz φ este 0° , deci cos φ = 1 şi sin φ = 0 . Deci factorul de putere este egal cu cosinusul unghiului de defazaj dintre tensiune si curent, putând varia în intervalul (0 , 1).
Forma de undă a puterii pentru un circuit pur rezistiva va fi:
Inlocuind sarcina rezistiva cu o sarcina inductiva vom avea un circuit pur inductiv:
Forma de undă a tensiunii şi curentului in timp va fi :
Forma de unda a curentului si a tensiunii trece prin valoarea zero defazat cu un unghi φ de 90° , deci cos φ = 0 şi sin φ = 1 .
Forma de unda a puterii pentru un circuit pur inductiv va fi:
Înlocuind sarcina inductivă cu o sarcină capacitivă vom avea un circuit pur capacitiv:
Forma de undă a tensiunii şi curentului în timp va fi :
Forma de undă a curentului şi a tensiunii trec prin valoarea zero defazat cu un unghi φ de 90° , deci cos φ = 0 şi sin φ = 1 .
Forma de undă a puterii pentru un circuit pur inductiv va fi:
În cazul în care avem o sarcina R-L
φ devine o variabila si atunci puterea creste invers proporţional cu sarcina rezistiva.
P – puterea activa sau putere reala [W- wati] Q – puterea reactiva [VAR- volt amper reactiv] S – puterea aparenta [VA- volt amper]u – tensiunea [V-volti] i- curentul [A-amperi] φ- unghiul de defazaj dintre curent si tensiune.Teorie: Se consideră că tensiunea şi curentul sunt mărimi sinusoidale, descrise de expresiile:
Se defineşte ca fiind puterea instantanee, p(t), produsul valorilor instantanee ale tensiunii şi curentului:
Unitatea de măsură a puterii instantanee este watt [W].Presupunând că mărimile sunt alternative sinusoidale, între valorile maxime şi efective există relaţiile:
Puterea instantanee se poate scrie sub forma:
în care se observă importanţa valorilor efective ale mărimilor alternative, pentru exprimarea puterii transmise în regim sinusoidal. Pe baza relaţiei de mai sus, se poate afirma că puterea instantanee este reprezentată de o componentă sinusoidală, de amplitudine
care oscilează cu o pulsaţie dublă faţă de pulsaţiile tensiunii şi curentului,
, în jurul unei valori medii egale cu
Se defineşte puterea activă sau puterea reală, P, ca fiind valoarea medie a puterii instantanee, pe o perioadă, sau pe un număr întreg de perioade:
Unitatea de măsură a puterii active este watt [W].
-defazajul dintre curent si tensiune.
Forma de undă a tensiunii si curentului in timp :
După cum se poate vedea forma de undă a curentului şi a tensiunii trece prin valoarea zero simultan, deci pentru un circuit pur rezistiv “φ” reprezintă defazajul dintre curent şi tensiune, în acest caz φ este 0° , deci cos φ = 1 şi sin φ = 0 . Deci factorul de putere este egal cu cosinusul unghiului de defazaj dintre tensiune si curent, putând varia în intervalul (0 , 1).
Forma de undă a puterii pentru un circuit pur rezistiva va fi:
Inlocuind sarcina rezistiva cu o sarcina inductiva vom avea un circuit pur inductiv:
Forma de undă a tensiunii şi curentului in timp va fi :
Forma de unda a curentului si a tensiunii trece prin valoarea zero defazat cu un unghi φ de 90° , deci cos φ = 0 şi sin φ = 1 .
Forma de unda a puterii pentru un circuit pur inductiv va fi:
Înlocuind sarcina inductivă cu o sarcină capacitivă vom avea un circuit pur capacitiv:
Forma de undă a tensiunii şi curentului în timp va fi :
Forma de undă a curentului şi a tensiunii trec prin valoarea zero defazat cu un unghi φ de 90° , deci cos φ = 0 şi sin φ = 1 .
Forma de undă a puterii pentru un circuit pur inductiv va fi:
În cazul în care avem o sarcina R-L
φ devine o variabila si atunci puterea creste invers proporţional cu sarcina rezistiva.
P – puterea activa sau putere reala [W- wati] Q – puterea reactiva [VAR- volt amper reactiv] S – puterea aparenta [VA- volt amper]u – tensiunea [V-volti] i- curentul [A-amperi] φ- unghiul de defazaj dintre curent si tensiune.Teorie: Se consideră că tensiunea şi curentul sunt mărimi sinusoidale, descrise de expresiile:
Se defineşte ca fiind puterea instantanee, p(t), produsul valorilor instantanee ale tensiunii şi curentului:
Unitatea de măsură a puterii instantanee este watt [W].Presupunând că mărimile sunt alternative sinusoidale, între valorile maxime şi efective există relaţiile:
Puterea instantanee se poate scrie sub forma:
în care se observă importanţa valorilor efective ale mărimilor alternative, pentru exprimarea puterii transmise în regim sinusoidal. Pe baza relaţiei de mai sus, se poate afirma că puterea instantanee este reprezentată de o componentă sinusoidală, de amplitudine
care oscilează cu o pulsaţie dublă faţă de pulsaţiile tensiunii şi curentului,
, în jurul unei valori medii egale cu
Se defineşte puterea activă sau puterea reală, P, ca fiind valoarea medie a puterii instantanee, pe o perioadă, sau pe un număr întreg de perioade:
Unitatea de măsură a puterii active este watt [W].
-defazajul dintre curent si tensiune.
Trucuri
Uneori cand iesi in oras cu prietenii, poti face impresie daca stii cateva scamatorii amuzante. Specialistul in trucuri Richard Wiseman a pus pe Internet o colectie de, spune el, “pariuri” pe care n-ai cum sa le pierzi. Poti afla, astfel, cum ai putea sa construiesti un patrat miscand in singur bat de chibrit intr-un aranjament care presupune pozitionarea a 4 bete sub forma de plus.Videoclipul de mai jos contine 10 trucuri pe care nu strica sa le tii minte, pentru ca e foarte posibil sa ai nevoie de ele.
Pornirea motoarelor trifazate la tensiunea monofazată de 220V/50Hz
Vă rog să nu scrieţi mesaje gen: cum să calculez, care conexiune să aleg sau care este formula de calcul. În acest articol este tot de ce aveţi nevoie plus la aceasta la multe din întrebări deja am răspuns în comentarii. Vă rog să mă înţelegeţi, am şi eu serviciu şi pur şi simplu nu pot fizic să răspund la toţi mai ales că am răspuns la aceste întrebări în comentarii.
În principiu, două faze sînt înseriate şi alimentate direct la 220V c.a., iar cea de‐a treia fază se alimentează printr‐un condensator de defazare teoretică de 90°. Cf = condensator de funcționare Cp = condensator de pornire S=buton de start Condensatorul Cp nu este necesar la sarcini scăzute.
Butonul de start se menține apăsat doar pentru scurt timp, pînă cînd motorul intră în turație. Dacă nu montăm Cp, nu avem nevoie nici de S.Condensatoarele trebuie să aibă tensiunea de străpungere de 400Vc.a.
Dacă puterea motorului este cunoscută, curentul In se poate afla cu formula: In = P/1,73∙Un∙η∙cosϕ în care: P = puterea motorului Un = tensiunea rețelei în volți η = randamentul motorului cosϕ = factorul de putere. Toate aceste date se găsesc de obicei înscrise pe plăcuța cu datele motorulu.
Figura 1
Figura 2 O schemă simplă de pornire a unui motor trifazat la 220V c.a. folosind doar un condensator de funcționare. Sensul de rotaţie poate fi schimbat cu comutatorul basculant S. Schimbarea sensului NU se va face în timpul funcționării motorului ci doar după deconectarea de la reţea şi după ce rotorul s-a oprit. Cf se alege din tabelul 1 în funcţie de puterea motorului.
Figura 3 Tabelul 1
Calculul capacitatilor: pentru stea Cf=2800*I/U, iar pentru triunghi 4800*I/U, unde I- curentul nominal U- tensiunea nominala in cazul nostru 220 V, iar Cf- condesator de functionare, condesatorul de pornire se va lua Cp=(2.5-3)*Cf. Putem si mai simplu Cf= 66*P, unde P este puterea motorului, daca si mai simplu putem punde undeva 7 microfarazi la 100 watti
Figura 1
Figura 2 O schemă simplă de pornire a unui motor trifazat la 220V c.a. folosind doar un condensator de funcționare. Sensul de rotaţie poate fi schimbat cu comutatorul basculant S. Schimbarea sensului NU se va face în timpul funcționării motorului ci doar după deconectarea de la reţea şi după ce rotorul s-a oprit. Cf se alege din tabelul 1 în funcţie de puterea motorului.
Figura 3 Tabelul 1
Calculul capacitatilor: pentru stea Cf=2800*I/U, iar pentru triunghi 4800*I/U, unde I- curentul nominal U- tensiunea nominala in cazul nostru 220 V, iar Cf- condesator de functionare, condesatorul de pornire se va lua Cp=(2.5-3)*Cf. Putem si mai simplu Cf= 66*P, unde P este puterea motorului, daca si mai simplu putem punde undeva 7 microfarazi la 100 watti
Termostat pentru controlul temperaturii
Această schemă este una foarte fiabilă, personal am construito, acestă schemă a fost întrebuințată în teza mea de licență.
Descarca Firmware pentru microcontroler
Descrierea senzorului: Termometru digital DS18B20 cu rezoluție programabilă de la 9 pînă la 12-biți, care pot fi stocați în memoria EEPROM. DS18B20 comunică printr-o magistrală 1-Wire, și nu poate fi doar singurul dispozitiv pe linie ci și poate funcționa în grupuri. Toate procesele de pe șină sunt procesat de microprocesorul central. Diapazonul de măsurare este de la -55 ° C pînă la +125 ° C și 0,5 ° C. Precizia se află în intervalul de la -10 °C la +85 °C. În plus, DS18B20 poate să se alimenteze de la linia de date ("putere parazit"), în absența unei surse externe. Fiecare DS18B20 are un cod unic în 64 de biți, care permite să comunice cu mai mulți senzori DS18B20 instalați pe șină. Acest principiu permite utilizarea unui microprocesor pentru a controla mai mulți senzori DS18B20, care sunt distribuiți pe o arie mare. DS18B20 poate fi conectat la sursa de alimentare externă (VDD) (fig. 2.4), sau poate funcționa în "putere parazit", care permite funcționarea DS18B20 fără putere pe pinul VDD. Puterea parazit este foarte utilă pentru aplicații care necesită citirea temperaturii de la distanță, sau este realizată din cauza proiectării liniilor vechi de comunicare, care este realizată doar pe două fire. Parametri tehnici Măsurarea temperaturii de la -55 °C pînă la +125 °C (pasul 0,1 °C) Setarea temperaturii de la -55 °C la 124 °C (pasul 0,1 °C). Histerezis de la 0,1 °C la 25 °C Controlul: Se apasă "+" și "-" pentru a seta temperatura de conectare a sarcinii(încălzitorul electric), pe ecran în primul segment se va reprezenta "_". Apăsînd simultan ambele butoane, unitatea începe să intre în regim de schimbare a histerezis-ului (pe ecran în primul segment este reprezentat simbolul "d"). Reținerea îndelungată a unuia dintre butoane duce la accelerarea setării histerezis-ului. În absența unor clicuri pe buton timp de 5 secunde unitatea comută,pentru a afișa temperatura reală și informația parametrilor este depozitată și modificată în memoria non-volatilă. Indicații: În primul segment este reprezentat un punct,în cazul în care T < Tsetat.(adica încălzitorul este conectat). Punctul este afișat în toate cazurile, chiar dacă temperatura sau histerezis-ul este setat (în cazul în care starea persista T < Tsetat.). În același segment va fi afișat semnul minus "-" atunci cînd temperatura este negativă.
Descrierea senzorului: Termometru digital DS18B20 cu rezoluție programabilă de la 9 pînă la 12-biți, care pot fi stocați în memoria EEPROM. DS18B20 comunică printr-o magistrală 1-Wire, și nu poate fi doar singurul dispozitiv pe linie ci și poate funcționa în grupuri. Toate procesele de pe șină sunt procesat de microprocesorul central. Diapazonul de măsurare este de la -55 ° C pînă la +125 ° C și 0,5 ° C. Precizia se află în intervalul de la -10 °C la +85 °C. În plus, DS18B20 poate să se alimenteze de la linia de date ("putere parazit"), în absența unei surse externe. Fiecare DS18B20 are un cod unic în 64 de biți, care permite să comunice cu mai mulți senzori DS18B20 instalați pe șină. Acest principiu permite utilizarea unui microprocesor pentru a controla mai mulți senzori DS18B20, care sunt distribuiți pe o arie mare. DS18B20 poate fi conectat la sursa de alimentare externă (VDD) (fig. 2.4), sau poate funcționa în "putere parazit", care permite funcționarea DS18B20 fără putere pe pinul VDD. Puterea parazit este foarte utilă pentru aplicații care necesită citirea temperaturii de la distanță, sau este realizată din cauza proiectării liniilor vechi de comunicare, care este realizată doar pe două fire. Parametri tehnici Măsurarea temperaturii de la -55 °C pînă la +125 °C (pasul 0,1 °C) Setarea temperaturii de la -55 °C la 124 °C (pasul 0,1 °C). Histerezis de la 0,1 °C la 25 °C Controlul: Se apasă "+" și "-" pentru a seta temperatura de conectare a sarcinii(încălzitorul electric), pe ecran în primul segment se va reprezenta "_". Apăsînd simultan ambele butoane, unitatea începe să intre în regim de schimbare a histerezis-ului (pe ecran în primul segment este reprezentat simbolul "d"). Reținerea îndelungată a unuia dintre butoane duce la accelerarea setării histerezis-ului. În absența unor clicuri pe buton timp de 5 secunde unitatea comută,pentru a afișa temperatura reală și informația parametrilor este depozitată și modificată în memoria non-volatilă. Indicații: În primul segment este reprezentat un punct,în cazul în care T < Tsetat.(adica încălzitorul este conectat). Punctul este afișat în toate cazurile, chiar dacă temperatura sau histerezis-ul este setat (în cazul în care starea persista T < Tsetat.). În același segment va fi afișat semnul minus "-" atunci cînd temperatura este negativă.
Despre acumulatori plumb-acid
1. Introducere
In secolul XIX, după descoperirea legilor electrolizei de către M. Faraday şi succesul spectaculos al lui H. Davy, care în mai puţin de doi ani a descoperit şi izolat șase elemente chimice folosind metoda electrolizei, lumea ştiinţei a început cercetări asidue în acest domeniu, cu electroliţi şi electrozi diferiţi, inerţi sau reactivi cu electroliţii. Astfel, în 1859 fizicianul francez Gaston Planté a încercat să electrolizeze apa folosind drept electrozi două plăci din plumb. Apa pură nefiind bună conducătoare de curent, a adăugat acid sulfuric în electrolit şi a observat mai multe fenomene interesante. După un timp, culoarea plăcii pozitive (anodice) s-a schimbat din gri în castaniu, placa negativă (catodică) rămânând la culoarea iniţială. Dispozitivul, scos de sub tensiune, prezenta o tensiune electromotoare remanentă de 2,1 V şi putea debita curenţi importanţi sub tensiunea constantă de 2 V. După descărcarea completă, culoarea ambelor plăci devine albicioasă, datorită formării unei pelicule de sulfat de plumb amorf şi se schimbă iar în castaniu, respectiv gri, după o nouă electroliză (încărcare). Planté a inventat astfel cel mai utilizat acumulator electric, folosit şi astăzi în foarte multe şi diverse domenii, cu mai multe tipuri de plăci pozitive şi negative de construcţii diferite. Pentru mărirea capacităţii se folosesc mai multe plăci montate alternativ, cele exterioare fiind întotdeauna negative. Între plăci se introduc separatoare izolante, deobicei făcute din placă subţire din PVC, ondulată pe direcţie verticală şi prevăzută cu găuri mici. În scopul obţinerii unei tensiuni mai mari (de obicei 4; 6; 12 sau 24 V) se formează o baterie prin legarea numărului corespunzător de elemente în serie. 2. Construcţie Alcatuirea acumulatorului cu plumb: o carcasa din polietilena (monobloc); placi interne pozitive si negative, realizate din plumb; separatori placi din material poros sintetic; electrolit, o solutie diluata din acid sulfuric si apa; borne din plumb, legatura dintre baterie si corpul ce are nevoie de energie. Pentru amator fiind mai accesibile acumulatoarele de automobil şi cele cu electrolit gelificat, numite şi etanşe, sertizate etc., mă voi limita la descrierea acestora. Cutia acumulatorului, cu două, trei sau şase compartimente (pentru 4 ; 6 respectiv 12 V) este executată din material termoplastic (PVC sau PP) sau din ebonită, mai rar din sticlă, şi este prevăzută cu capace din acelaşi material, câte unul pentru fiecare element. Capacele sunt prevăzute cu buşoane de umplere şi/sau supape pentru ieşirea gazelor. Din motive de capacitate şi economie, s-a renunţat la plăcile din plumb pur formate "natural" prin electroliză şi se folosesc plăci numite cu grătare pastate. O astfel de placă este formată dintr-un grătar din plumb aliat cu antimoniu (mai nou şi/sau cu calciu) pentru a nu participa la reacţiile chimice, în care se presează o pastă din dioxid de plumb, cu apă şi acid, la plăcile pozitive, şi pulbere de plumb la cele negative. Pentru mărirea porozităţii se folosesc diverse adaosuri, ca negru de fum şi sulfat de bariu. Se obţin astfel plăci cu o suprafaţă activă de multe zeci de ori mai mare decât suprafaţa aparentă, ceea ce duce la capacităţi mari, volum redus şi curent debitat mare. Apoi plăcile sunt formate în fabrică, prin tratare cu acid sulfuric la temperatură ridicată. Ca electrolit standard se foloseşte o soluţie de acid sulfuric foarte pur în apă distilată sau demineralizată, cu densitatea de 1,28 g/cm3 (740 cm3 apă şi 260 cm3 acid sulfuric 96% pentru un litru) pentru acumulatoarele funcţionând în climă temperată, sau 1,23 g/cm3 pentru climat tropical. La prepararea electrolitului se va turna încet acidul în apă (niciodată invers), amestecând continuu cu o baghetă de sticlă, sau material plastic. Soluţia se încălzeşte destul de puternic şi se va aştepta răcirea ei înainte de turnarea în acumulator. 3. Funcţionare La încărcare, curentul oxidează plumbul, descompune sulfatul în dioxid de plumb la plăcile pozitive şi reduce oxizii şi sulfatul la plumb metalic la plăcile negative. Reacţia chimică reversibilă este:
În plus, datorită electrolizei apei spre sfârşitul încărcării, la placa pozitivă se degajă oxigen, iar la cea negativă hidrogen. După cum se vede, electrolitul participă la reacţiile din acumulator, lucru a cărui importanţă va fi tratată mai jos. La descărcare, pe ambele plăci se formează o peliculă de sulfat de plumb amorf. Un acumulator încărcat poate suporta temperaturi scăzute, electrolitul cu densitatea de 1,28 g/cm3 îngheţând la 68oC, în timp ce electrolitul cu densitatea 1,12 g/cm3, corespunzătoare unui acumulator descărcat, îngheaţă la 11oC. 4. Caracteristici După cum s-a arătat mai sus, un element dezvoltă o t.e.m. de 2,1 V şi o tensiune de 2 V în sarcină, tensiune constantă cu precizie de una sau două zecimi de volt pe tot parcursul descărcării normale, avantaj pe care îl mai are numai acumulatorul argint-zinc. Capacitatea electrică a acumulatorului este o mărime determinantă (independentă de tensiunea bateriei) şi se măsoară în amperi-oră.Pentru că această mărime depinde de valoarea curentului de descărcare, se indică şi timpul descărcării. De exemplu, un acumulator cu C20 = 60 Ah poate debita un curent de 3 A timp de 20 ore. Mărimea standard pentru care se stabileşte capacitatea este C20 (în trecut era C10). Bineînţeles, acumulatorul (lead battery) poate furniza curenţi mai mari sau mai mici în funcţie de necesităţi, capacitatea şi tensiunea la sfârşitul descărcării scăzând la curenţi mari. De exemplu, la pornirea unui motor rece, într-o fracţiune de secundă la stabilirea contactului, un acumulator bun de 60 Ah poate debita un curent de peste 500 A; apoi, pe măsură ce turaţia demarorului creşte, curentul scade la 150 200A.
Randamentul, din punct de vedere al cantităţii de electricitate, este de minimum 0,84, iar cel al energiilor de minimum 0,65. La temperaturi scăzute, capacitatea este mai mică decât cea de la temperatura normală, dar se comportă mai bine decât alte tipuri de acumulatoare, dacă este bine încărcat. Datorită variaţiei concentraţiei electrolitului cu gradul de încărcare, starea de încărcare se poate determina cu densimetrul, ceea ce, alături de variaţia mică şi precisă a tensiunii, este un mare avantaj. Densitatea normală este de 1,28 g/cm3 la un acumulator complet încărcat, ea scade la 1,24 la un acumulator încărcat 75%, 1.20 la 50% şi la 1,12 la unul descărcat complet. În comerţ există densimetre pipetă, cu care se poate măsura comod şi precis densitatea electrolitului şi unele mai aproximative cu trei bile din plastic colorate diferit. Dacă bila verde pluteşte, indică încărcare completă, bila gri indicând jumătatea, iar cea albă descărcarea, sau nivelul scăzut al electrolitului. Indicaţiile acestora sunt orientative şi dispozitivul este,(mai nou) încorporat în acumulatoarele auto (ochi magic). Electrolitul trebuie să acopere complet plăcile (nivelul electrolitului să fie cu 15...20 mm peste plăci); în caz contrar, partea descoperită se va sulfata rapid şi vor apărea diferenţe de potenţial şi curenţi de egalizare, care vor produce descărcarea accelerată, sulfatare puternică şi alte fenomene cu efecte negative. Datorită impurităţilor din electrolit şi din materialul plăcilor, apar întotdeauna mici curenţi de egalizare şi orice acumulator neutilizat un timp pierde din cantitatea de electricitate acumulată, cu atât mai mult cu cât temperatura de depozitare este mai ridicată. Fenomenul este sensibil şi periculos la acumulatorii cu electrolit lichid, în schimb este aproape nul la cei cu electrolit gelificat. 5. Exploatare In prezent acumulatoarele care fac obiectul acestui articol se livrează formate şi încărcate, astfel că pot fi puse imediat în funcţiune, fără alte precauţii. După ce am discutat caracteristicile generale ale ambelor tipuri, este cazul să tratăm acum separat cele două construcţii. Acumulatoarele cu electrolit lichid se fabrică în baterii cu tensiunea de 4 sau 6 V şi capacităţi de câţiva Ah pentru utilizări diverse şi vehicule cu două roţi, sau cu tensiunea de 12 sau 24V şi capacităţi de 45...240 Ah pentru autoturisme şi camioane. Acumulatoarele instalate pe maşină funcţionează în tampon, asigurând alimentarea cu energie cu motorul oprit, sau când consumul depăşeşte capacitatea alternatorului,ca şi pornirea motorului şi sunt încărcate de către alternator în timpul funcţionării maşinii. Pentru a asigura încărcarea completă, releul regulator al alternatorului (mecanic sau electronic) trebuie reglat astfel încât să livreze o tensiune de 13,8 14,4V, (mai mare cu câteva zecimi de volt în timpul iernii), pentru un acumulator de 12V. Dacă acumulatorul se descarcă şi roteşte greu motorul, el poate fi scos de pe maşină şi încărcat de la un redresor alimentat de la reţea, sau "ajutat" de alt acumulator bun. Curentul de încărcare recomandat de către firmele constructoare este de 0,1 C, deci un acumulator de 60 Ah trebuie încărcat cu un curent de 6 A, timp de cca 12 14 ore. Unele firme recomandă încărcarea cu un curent de 0,05 C. La încărcarea cu curenți mari se va avea în vedere ca temperatura acumulatorului să nu depășească 45oC. Acest lucru este valabil pentru un acumulator relativ nou. De multe ori se observă că, reglând curentul la valoarea de mai sus, acumulatorul degajă gaze în cantitate mare la câteva minute de la conectarea la redresor(acumulatorul "fierbe"). În acest caz curentul trebuie micşorat astfel ca degajarea de gaze să fie redusă, în caz contrar curentul producând numai electroliza apei, fără a încărca acumulatorul. Explicaţia este următoarea: mai ales în timpul iernii dacă se circulă mai mult în oraş, cu farurile aprinse şi cu motorul la turaţie redusă, capacitatea alternatorului este depăşită, acumulatorul se descarcă lent şi plăcile se sulfatează. Sulfatul de plumb care are un volum specific mai mare, acoperă complet plăcile şi rezistenţa interioară creşte, astfel că la curent relativ mare, căderea de tensiune între plăci şi electrolit creşte corespunzător. La o tensiune de 2,3...2,4 V/element începe electroliza apei şi nivelul electrolitului scade. În plus, sulfatul de plumb iniţial amorf se transformă în timp în sulfat cristalin, mult mai stabil şi mai bun izolant, ca atare mai greu de descompus de către curentul de încărcare. Electrolitul se va completa numai cu apă distilată, completarea cu acid fiind admisă dacă s-a vărsat o parte din electrolit, sau se înlocuieşte complet după încărcare. Un alt fenomen care apare şi nu este indicat nici în prospecte nici în literatură este următorul: dacă se măsoară concentraţia electrolitului după câteva luni de exploatare pe maşină, sau după câteva cicluri de încărcare-descărcare la acumulatoarele staţionare, se va observa că la unele elemente densitatea electrolitului a crescut la 1,3...1,32 g/cm3 datorită eliberării acidului rămas în plăci la formarea iniţială în fabrică. În acest caz se va scoate cu pipeta o cantitate de electrolit şi se va înlocui cu apă distilată, densitatea mai mare fiind complet inutilă şi periculoasă, scurtând viaţa acumulatorului. În timpul încărcării tensiunea se menţine mult timp la 2,1V/element, spre sfârşitul încărcării crescând la 2,4V/element, iar dacă curentul de încărcare este mare şi acumulatorul rece şi mai vechi, poate ajunge la 2,7V/element (caz foarte rar). După deconectarea de la redresor, tensiunea la borne scade repede la 2,1V/element. La sfârşitul încărcării, acumulatorul degajă hidrogen la plăcile negative şi oxigen la cele pozitive şi prezintă pericol de explozie, dacă apare o scânteie sau flacără deschisă. La acumulatoarele de automobil asemenea accidente sunt extrem de rare, dar mult mai frecvente la bărcile cu motor, la care bateria este plasată în locuri închise şi fără aerisire. Pentru acumulatoarele utilizate ca sursă de rezervă se recomandă umplerea cu electrolit cu densitatea de 1,24 g/cm3, durata de viaţă a acumulatorului fiind mai mare. Tot în acest caz acumulatorul poate funcţiona sub încărcare permanentă, cu un curent de 0,05...0,15 A, asigurat de un mic redresor, care compensează autodescărcarea naturală. În caz că nivelul electrolitului scade în timp, curentul se va micşora puţin, iar dacă densitatea scade constant, curentul se va mări. Dacă un acumulator este lăsat descărcat câteva luni şi conectat apoi la redresor, se poate ca la începutul încărcării ampermetrul să nu indice niciun curent, iar tensiunea la borne să fie egală cu tensiunea în gol a redresorului (16...18 V.) După 10...15 minute, curentul începe să crească şi tensiunea scade spre valoarea normală, dacă acumulatorul mai este bun. Acest lucru indică o sulfatare foarte intensă şi impune o încărcare mai îndelungatăă cu curent mic, sub control atent, până când densitatea creşte la valoarea normală. 6. Uzura normală şi anormală În funcţionare, la descărcare se formează sulfat de plumb pe ambele plăci, iar la încărcare acesta este descompus conform reacţiei arătate mai sus. Sulfatul având un volum specific mai mare decât dioxidul de la plăcile pozitive şi în porii plăcii apar la descărcare granule de sulfat bine "înţepenite" în materia activă şi care prezintă o suprafaţă redusă de contact cu acidul din electrolit. La încărcarea următoare, unele din ele nu sunt dizolvate complet (100% nu există), cu timpul sulfatul amorf cristalizează, devenind mai stabil şi aceste granule rămân în placă. Pe de altă parte, cristalele de dioxid de plumb formate la încărcare devin din ce în ce mai fine şi oxigenul degajat spre sfârşitul încărcării la plăcile pozitive smulge granule de dioxid şi sulfat, descoperind alte porţiuni de materie activă. Materia activă se compactează cu timpul şi capătă joc în fagurii grătarelor, iar rezistenţa internă creşte. Din cele două efecte antagonice rezultă la începutul duratei de viaţă o creştere a capacităţii acumulatorului, apoi o scădere datorată sulfatărilor permanente şi în final căderea unei cantităţi importante de materie activă şi ieşirea din uz. La plăcile negative, sulfatul rezultat la descărcare se reduce la plumb metalic. La încărcările următoare, plumbul tinde să se depună sub formă de peliculă continuă, ceea ce reduce în timp îndelungat suprafaţa activă a plăcilor, deci şi capacitatea lor. La exploatare dură, cu curenţi de încărcare şi descărcare prea mari şi la temperaturi ridicate, aceste fenomene capătă importanţă mult mai mare, grătarele se corodează sau crapă şi plăcile se distrug foarte repede, scoţând definitiv acumulatorul din uz. Montat pe maşină, un acumulator bun durează cel puţin cinci ani, iar utilizat ca sursă de rezervă poate dura cu 3..5 ani mai mult, nefiind supus la şocuri, încărcări şi descărcări violente, variaţii mari de temperatură şi impurificarea electrolitului. 7. Posibilităţi de regenerare În epoca sinstrissimilor, când întunericul se propaga cu viteza luminii în casele noastre, aveam nevoie urgentă de o sursă de curent pentru iluminare şi dispuneam de un acumalator auto cu vreo trei ani vechime, care dădea semne evidente de oboseală. Ca atare, l-am încărcat timp de câteva zile cu curent mic (0,5 A), dar densitatea nu a mai crescut peste 1,24 g/cm3 şi capacitatea era mică. Atunci am scos electrolitul, l-am spălat cu apă de reţea pentru a îndepărta materia activă căzută de pe plăci, l-am umplut cu apă distilată şi l-am pus din nou la încărcat, reglând curentul astfel ca degajarea de gaze să fie mică. Diferenţa de concentraţii între acidul şi sulfatul din plăci şi apa distilată fiind acum mult mai mare, difuziunea în porii plăcilor s-a intensificat, s-a produs o desulfatare intensă şi densitatea a crescut iar la 1,24, scoţând destul de complet sulfatul din plăci. Am lăsat electrolitul astfel format în acumulator, care s-a comportat bine, având o capacitate de cca 80% din cea iniţială şi a mai servit peste trei ani ca sursă auxiliară. Dacă aş fi înlocuit electrolitul cu altul proaspăt de aceeaşi densitate ar fi durat mai mult, pentru că impurităţile scoase din plăci în electrolit la încărcare ar fi fost înlăturate. Un acumulator auto mai vechi de patru ani nu prea mai poate fi regenerat, pentru că materia activă este prea compactată la plăcile pozitive, iar cele negative sunt plumbuite. 8. Acumulatorul cu electrolit gelificat Realizarea unui acumulator care să nu pună probleme şi să funcţioneze în orice poziţie a fost o preocupare apărută odată cu acumulatorul cu electrolit lichid. După numeroase încercări, problema a fost rezolvată transformând lichidul într-un gel, prin adăugarea unei cantităţi de silicat de sodiu (sticlă solubilă) foarte pur. Acumulatorul astfel obţinut are câteva avantaje majore, care îl fac foarte apreciat. Poate funcţiona în orice poziţie şi nu necesită niciun fel de întreţinere. Are o autodescărcare deosebit de mică şi o durată de viaţă care poate ajunge la 15 ani, la un acumulator de calitate şi bine întreţinut. Dacă un acumulator cu electrolit lichid este lăsat nefolosit un an, el se autodescarcă aproape complet şi este total sulfatat, fiind aproape irecuperabil, în timp ce acumulatorul cu gel nu pierde decât 15..20% din capacitate, rămânând în stare de funcţionare. Un astfel de acumulator se încarcă cu un curent de 0,1 C timp de cca 14 ore până la o tensiune finală de 14,5 V, pentru tensiunea nominală de 12 V. Dezavantajele lui sunt capacitatea mai mică cu cca 25...30% la acelaşi volum, curentul maxim mai mic cam cu acelaşi procent şi comportarea mai slabă la temperaturi sub zero grade Celsius. Se produc atât acumulatoare mici de 3,5 ; 7 ; sau 14 Ah, cât şi acumulatoare mari de 45...80 Ah de formă identică cu acumulatoarele auto cu electrolit lichid. La ambele tipuri de acumulatoare, descărcarea trebuie oprită când tensiunea scade la 1,8...1,85 V/element, la curenţi relativ mici, sau 1,35 V la curenţi de şoc. În caz de neutilizare mai îndelungată, acumulatoarele se păstrează încărcate, cele cu electrolit lichid fiind verificate şi reîncărcate periodic (2...3 luni), controlând densitatea. Pe piaţă mai există acumulatoare mici de 4 V pentru lanterne, la care electrolitul lichid este menţinut în nişte pături subţiri absorbante din materiale speciale care servesc şi ca separatoare dintre plăci, astfel că nu curge nici la răsturnarea acumulatorului şi care se defectează deobicei prin evaporarea şi electroliza apei, dacă sunt încărcate excesiv. După scoaterea dopuleţelor din plastic, se pot umple cu o pipetă mică cu apă distilată şi se pun la încărcat cu curent redus (0,1 C), putând fi regenerate dacă nu sunt prea vechi şi nu au stat prea mult timp descărcate. După încărcare, dopuleţele se montează la loc. Pentru instalaţiile energetice eoliene sau solare, acumulatoarele descrise mai sus nu dau cele mai bune rezultate, din punctul de vedere al durabilităţii. Mai bune sunt acumulatoarele de tracţiune, cele mai potrivite fiind acumulatoarele staţionare, care au cea mai mare durată de viaţă, dar sunt şi cele mai scumpe. Alegerea este dictată de considerente economice şi de spaţiul disponibil. 9. Protecţia muncii La sfârşitul încărcării apare electroliza apei, care degajă oxigen şi hidrogen, iar în prezenţa unei flăcări sau scântei se transformă iar în apă, având drept rezultat o explozie puternică şi stropirea cu acid, care poate avea consecinţe grave. Dacă apar stropiri cu acid ale corpului sau hainelor, se va spăla imediat cu multă apă. În caz că picături de acid ajung în ochi, se vor face imediat spălături cu apă sau o soluţie salină (o linguriţă rasă de sare la un pahar cu apă) şi se va apela urgent la medic. Plumbul este toxic şi se acumulează în timp în organism, deci, după lucrul cu acumulatoarele, se vor spăla bine mâinile şi faţa cu apă şi săpun. În niciun caz nu se va turna apă în acid sulfuric concentrat, deoarece există pericol de explozie şi stropire cu acid.
In secolul XIX, după descoperirea legilor electrolizei de către M. Faraday şi succesul spectaculos al lui H. Davy, care în mai puţin de doi ani a descoperit şi izolat șase elemente chimice folosind metoda electrolizei, lumea ştiinţei a început cercetări asidue în acest domeniu, cu electroliţi şi electrozi diferiţi, inerţi sau reactivi cu electroliţii. Astfel, în 1859 fizicianul francez Gaston Planté a încercat să electrolizeze apa folosind drept electrozi două plăci din plumb. Apa pură nefiind bună conducătoare de curent, a adăugat acid sulfuric în electrolit şi a observat mai multe fenomene interesante. După un timp, culoarea plăcii pozitive (anodice) s-a schimbat din gri în castaniu, placa negativă (catodică) rămânând la culoarea iniţială. Dispozitivul, scos de sub tensiune, prezenta o tensiune electromotoare remanentă de 2,1 V şi putea debita curenţi importanţi sub tensiunea constantă de 2 V. După descărcarea completă, culoarea ambelor plăci devine albicioasă, datorită formării unei pelicule de sulfat de plumb amorf şi se schimbă iar în castaniu, respectiv gri, după o nouă electroliză (încărcare). Planté a inventat astfel cel mai utilizat acumulator electric, folosit şi astăzi în foarte multe şi diverse domenii, cu mai multe tipuri de plăci pozitive şi negative de construcţii diferite. Pentru mărirea capacităţii se folosesc mai multe plăci montate alternativ, cele exterioare fiind întotdeauna negative. Între plăci se introduc separatoare izolante, deobicei făcute din placă subţire din PVC, ondulată pe direcţie verticală şi prevăzută cu găuri mici. În scopul obţinerii unei tensiuni mai mari (de obicei 4; 6; 12 sau 24 V) se formează o baterie prin legarea numărului corespunzător de elemente în serie. 2. Construcţie Alcatuirea acumulatorului cu plumb: o carcasa din polietilena (monobloc); placi interne pozitive si negative, realizate din plumb; separatori placi din material poros sintetic; electrolit, o solutie diluata din acid sulfuric si apa; borne din plumb, legatura dintre baterie si corpul ce are nevoie de energie. Pentru amator fiind mai accesibile acumulatoarele de automobil şi cele cu electrolit gelificat, numite şi etanşe, sertizate etc., mă voi limita la descrierea acestora. Cutia acumulatorului, cu două, trei sau şase compartimente (pentru 4 ; 6 respectiv 12 V) este executată din material termoplastic (PVC sau PP) sau din ebonită, mai rar din sticlă, şi este prevăzută cu capace din acelaşi material, câte unul pentru fiecare element. Capacele sunt prevăzute cu buşoane de umplere şi/sau supape pentru ieşirea gazelor. Din motive de capacitate şi economie, s-a renunţat la plăcile din plumb pur formate "natural" prin electroliză şi se folosesc plăci numite cu grătare pastate. O astfel de placă este formată dintr-un grătar din plumb aliat cu antimoniu (mai nou şi/sau cu calciu) pentru a nu participa la reacţiile chimice, în care se presează o pastă din dioxid de plumb, cu apă şi acid, la plăcile pozitive, şi pulbere de plumb la cele negative. Pentru mărirea porozităţii se folosesc diverse adaosuri, ca negru de fum şi sulfat de bariu. Se obţin astfel plăci cu o suprafaţă activă de multe zeci de ori mai mare decât suprafaţa aparentă, ceea ce duce la capacităţi mari, volum redus şi curent debitat mare. Apoi plăcile sunt formate în fabrică, prin tratare cu acid sulfuric la temperatură ridicată. Ca electrolit standard se foloseşte o soluţie de acid sulfuric foarte pur în apă distilată sau demineralizată, cu densitatea de 1,28 g/cm3 (740 cm3 apă şi 260 cm3 acid sulfuric 96% pentru un litru) pentru acumulatoarele funcţionând în climă temperată, sau 1,23 g/cm3 pentru climat tropical. La prepararea electrolitului se va turna încet acidul în apă (niciodată invers), amestecând continuu cu o baghetă de sticlă, sau material plastic. Soluţia se încălzeşte destul de puternic şi se va aştepta răcirea ei înainte de turnarea în acumulator. 3. Funcţionare La încărcare, curentul oxidează plumbul, descompune sulfatul în dioxid de plumb la plăcile pozitive şi reduce oxizii şi sulfatul la plumb metalic la plăcile negative. Reacţia chimică reversibilă este:
În plus, datorită electrolizei apei spre sfârşitul încărcării, la placa pozitivă se degajă oxigen, iar la cea negativă hidrogen. După cum se vede, electrolitul participă la reacţiile din acumulator, lucru a cărui importanţă va fi tratată mai jos. La descărcare, pe ambele plăci se formează o peliculă de sulfat de plumb amorf. Un acumulator încărcat poate suporta temperaturi scăzute, electrolitul cu densitatea de 1,28 g/cm3 îngheţând la 68oC, în timp ce electrolitul cu densitatea 1,12 g/cm3, corespunzătoare unui acumulator descărcat, îngheaţă la 11oC. 4. Caracteristici După cum s-a arătat mai sus, un element dezvoltă o t.e.m. de 2,1 V şi o tensiune de 2 V în sarcină, tensiune constantă cu precizie de una sau două zecimi de volt pe tot parcursul descărcării normale, avantaj pe care îl mai are numai acumulatorul argint-zinc. Capacitatea electrică a acumulatorului este o mărime determinantă (independentă de tensiunea bateriei) şi se măsoară în amperi-oră.Pentru că această mărime depinde de valoarea curentului de descărcare, se indică şi timpul descărcării. De exemplu, un acumulator cu C20 = 60 Ah poate debita un curent de 3 A timp de 20 ore. Mărimea standard pentru care se stabileşte capacitatea este C20 (în trecut era C10). Bineînţeles, acumulatorul (lead battery) poate furniza curenţi mai mari sau mai mici în funcţie de necesităţi, capacitatea şi tensiunea la sfârşitul descărcării scăzând la curenţi mari. De exemplu, la pornirea unui motor rece, într-o fracţiune de secundă la stabilirea contactului, un acumulator bun de 60 Ah poate debita un curent de peste 500 A; apoi, pe măsură ce turaţia demarorului creşte, curentul scade la 150 200A.
Randamentul, din punct de vedere al cantităţii de electricitate, este de minimum 0,84, iar cel al energiilor de minimum 0,65. La temperaturi scăzute, capacitatea este mai mică decât cea de la temperatura normală, dar se comportă mai bine decât alte tipuri de acumulatoare, dacă este bine încărcat. Datorită variaţiei concentraţiei electrolitului cu gradul de încărcare, starea de încărcare se poate determina cu densimetrul, ceea ce, alături de variaţia mică şi precisă a tensiunii, este un mare avantaj. Densitatea normală este de 1,28 g/cm3 la un acumulator complet încărcat, ea scade la 1,24 la un acumulator încărcat 75%, 1.20 la 50% şi la 1,12 la unul descărcat complet. În comerţ există densimetre pipetă, cu care se poate măsura comod şi precis densitatea electrolitului şi unele mai aproximative cu trei bile din plastic colorate diferit. Dacă bila verde pluteşte, indică încărcare completă, bila gri indicând jumătatea, iar cea albă descărcarea, sau nivelul scăzut al electrolitului. Indicaţiile acestora sunt orientative şi dispozitivul este,(mai nou) încorporat în acumulatoarele auto (ochi magic). Electrolitul trebuie să acopere complet plăcile (nivelul electrolitului să fie cu 15...20 mm peste plăci); în caz contrar, partea descoperită se va sulfata rapid şi vor apărea diferenţe de potenţial şi curenţi de egalizare, care vor produce descărcarea accelerată, sulfatare puternică şi alte fenomene cu efecte negative. Datorită impurităţilor din electrolit şi din materialul plăcilor, apar întotdeauna mici curenţi de egalizare şi orice acumulator neutilizat un timp pierde din cantitatea de electricitate acumulată, cu atât mai mult cu cât temperatura de depozitare este mai ridicată. Fenomenul este sensibil şi periculos la acumulatorii cu electrolit lichid, în schimb este aproape nul la cei cu electrolit gelificat. 5. Exploatare In prezent acumulatoarele care fac obiectul acestui articol se livrează formate şi încărcate, astfel că pot fi puse imediat în funcţiune, fără alte precauţii. După ce am discutat caracteristicile generale ale ambelor tipuri, este cazul să tratăm acum separat cele două construcţii. Acumulatoarele cu electrolit lichid se fabrică în baterii cu tensiunea de 4 sau 6 V şi capacităţi de câţiva Ah pentru utilizări diverse şi vehicule cu două roţi, sau cu tensiunea de 12 sau 24V şi capacităţi de 45...240 Ah pentru autoturisme şi camioane. Acumulatoarele instalate pe maşină funcţionează în tampon, asigurând alimentarea cu energie cu motorul oprit, sau când consumul depăşeşte capacitatea alternatorului,ca şi pornirea motorului şi sunt încărcate de către alternator în timpul funcţionării maşinii. Pentru a asigura încărcarea completă, releul regulator al alternatorului (mecanic sau electronic) trebuie reglat astfel încât să livreze o tensiune de 13,8 14,4V, (mai mare cu câteva zecimi de volt în timpul iernii), pentru un acumulator de 12V. Dacă acumulatorul se descarcă şi roteşte greu motorul, el poate fi scos de pe maşină şi încărcat de la un redresor alimentat de la reţea, sau "ajutat" de alt acumulator bun. Curentul de încărcare recomandat de către firmele constructoare este de 0,1 C, deci un acumulator de 60 Ah trebuie încărcat cu un curent de 6 A, timp de cca 12 14 ore. Unele firme recomandă încărcarea cu un curent de 0,05 C. La încărcarea cu curenți mari se va avea în vedere ca temperatura acumulatorului să nu depășească 45oC. Acest lucru este valabil pentru un acumulator relativ nou. De multe ori se observă că, reglând curentul la valoarea de mai sus, acumulatorul degajă gaze în cantitate mare la câteva minute de la conectarea la redresor(acumulatorul "fierbe"). În acest caz curentul trebuie micşorat astfel ca degajarea de gaze să fie redusă, în caz contrar curentul producând numai electroliza apei, fără a încărca acumulatorul. Explicaţia este următoarea: mai ales în timpul iernii dacă se circulă mai mult în oraş, cu farurile aprinse şi cu motorul la turaţie redusă, capacitatea alternatorului este depăşită, acumulatorul se descarcă lent şi plăcile se sulfatează. Sulfatul de plumb care are un volum specific mai mare, acoperă complet plăcile şi rezistenţa interioară creşte, astfel că la curent relativ mare, căderea de tensiune între plăci şi electrolit creşte corespunzător. La o tensiune de 2,3...2,4 V/element începe electroliza apei şi nivelul electrolitului scade. În plus, sulfatul de plumb iniţial amorf se transformă în timp în sulfat cristalin, mult mai stabil şi mai bun izolant, ca atare mai greu de descompus de către curentul de încărcare. Electrolitul se va completa numai cu apă distilată, completarea cu acid fiind admisă dacă s-a vărsat o parte din electrolit, sau se înlocuieşte complet după încărcare. Un alt fenomen care apare şi nu este indicat nici în prospecte nici în literatură este următorul: dacă se măsoară concentraţia electrolitului după câteva luni de exploatare pe maşină, sau după câteva cicluri de încărcare-descărcare la acumulatoarele staţionare, se va observa că la unele elemente densitatea electrolitului a crescut la 1,3...1,32 g/cm3 datorită eliberării acidului rămas în plăci la formarea iniţială în fabrică. În acest caz se va scoate cu pipeta o cantitate de electrolit şi se va înlocui cu apă distilată, densitatea mai mare fiind complet inutilă şi periculoasă, scurtând viaţa acumulatorului. În timpul încărcării tensiunea se menţine mult timp la 2,1V/element, spre sfârşitul încărcării crescând la 2,4V/element, iar dacă curentul de încărcare este mare şi acumulatorul rece şi mai vechi, poate ajunge la 2,7V/element (caz foarte rar). După deconectarea de la redresor, tensiunea la borne scade repede la 2,1V/element. La sfârşitul încărcării, acumulatorul degajă hidrogen la plăcile negative şi oxigen la cele pozitive şi prezintă pericol de explozie, dacă apare o scânteie sau flacără deschisă. La acumulatoarele de automobil asemenea accidente sunt extrem de rare, dar mult mai frecvente la bărcile cu motor, la care bateria este plasată în locuri închise şi fără aerisire. Pentru acumulatoarele utilizate ca sursă de rezervă se recomandă umplerea cu electrolit cu densitatea de 1,24 g/cm3, durata de viaţă a acumulatorului fiind mai mare. Tot în acest caz acumulatorul poate funcţiona sub încărcare permanentă, cu un curent de 0,05...0,15 A, asigurat de un mic redresor, care compensează autodescărcarea naturală. În caz că nivelul electrolitului scade în timp, curentul se va micşora puţin, iar dacă densitatea scade constant, curentul se va mări. Dacă un acumulator este lăsat descărcat câteva luni şi conectat apoi la redresor, se poate ca la începutul încărcării ampermetrul să nu indice niciun curent, iar tensiunea la borne să fie egală cu tensiunea în gol a redresorului (16...18 V.) După 10...15 minute, curentul începe să crească şi tensiunea scade spre valoarea normală, dacă acumulatorul mai este bun. Acest lucru indică o sulfatare foarte intensă şi impune o încărcare mai îndelungatăă cu curent mic, sub control atent, până când densitatea creşte la valoarea normală. 6. Uzura normală şi anormală În funcţionare, la descărcare se formează sulfat de plumb pe ambele plăci, iar la încărcare acesta este descompus conform reacţiei arătate mai sus. Sulfatul având un volum specific mai mare decât dioxidul de la plăcile pozitive şi în porii plăcii apar la descărcare granule de sulfat bine "înţepenite" în materia activă şi care prezintă o suprafaţă redusă de contact cu acidul din electrolit. La încărcarea următoare, unele din ele nu sunt dizolvate complet (100% nu există), cu timpul sulfatul amorf cristalizează, devenind mai stabil şi aceste granule rămân în placă. Pe de altă parte, cristalele de dioxid de plumb formate la încărcare devin din ce în ce mai fine şi oxigenul degajat spre sfârşitul încărcării la plăcile pozitive smulge granule de dioxid şi sulfat, descoperind alte porţiuni de materie activă. Materia activă se compactează cu timpul şi capătă joc în fagurii grătarelor, iar rezistenţa internă creşte. Din cele două efecte antagonice rezultă la începutul duratei de viaţă o creştere a capacităţii acumulatorului, apoi o scădere datorată sulfatărilor permanente şi în final căderea unei cantităţi importante de materie activă şi ieşirea din uz. La plăcile negative, sulfatul rezultat la descărcare se reduce la plumb metalic. La încărcările următoare, plumbul tinde să se depună sub formă de peliculă continuă, ceea ce reduce în timp îndelungat suprafaţa activă a plăcilor, deci şi capacitatea lor. La exploatare dură, cu curenţi de încărcare şi descărcare prea mari şi la temperaturi ridicate, aceste fenomene capătă importanţă mult mai mare, grătarele se corodează sau crapă şi plăcile se distrug foarte repede, scoţând definitiv acumulatorul din uz. Montat pe maşină, un acumulator bun durează cel puţin cinci ani, iar utilizat ca sursă de rezervă poate dura cu 3..5 ani mai mult, nefiind supus la şocuri, încărcări şi descărcări violente, variaţii mari de temperatură şi impurificarea electrolitului. 7. Posibilităţi de regenerare În epoca sinstrissimilor, când întunericul se propaga cu viteza luminii în casele noastre, aveam nevoie urgentă de o sursă de curent pentru iluminare şi dispuneam de un acumalator auto cu vreo trei ani vechime, care dădea semne evidente de oboseală. Ca atare, l-am încărcat timp de câteva zile cu curent mic (0,5 A), dar densitatea nu a mai crescut peste 1,24 g/cm3 şi capacitatea era mică. Atunci am scos electrolitul, l-am spălat cu apă de reţea pentru a îndepărta materia activă căzută de pe plăci, l-am umplut cu apă distilată şi l-am pus din nou la încărcat, reglând curentul astfel ca degajarea de gaze să fie mică. Diferenţa de concentraţii între acidul şi sulfatul din plăci şi apa distilată fiind acum mult mai mare, difuziunea în porii plăcilor s-a intensificat, s-a produs o desulfatare intensă şi densitatea a crescut iar la 1,24, scoţând destul de complet sulfatul din plăci. Am lăsat electrolitul astfel format în acumulator, care s-a comportat bine, având o capacitate de cca 80% din cea iniţială şi a mai servit peste trei ani ca sursă auxiliară. Dacă aş fi înlocuit electrolitul cu altul proaspăt de aceeaşi densitate ar fi durat mai mult, pentru că impurităţile scoase din plăci în electrolit la încărcare ar fi fost înlăturate. Un acumulator auto mai vechi de patru ani nu prea mai poate fi regenerat, pentru că materia activă este prea compactată la plăcile pozitive, iar cele negative sunt plumbuite. 8. Acumulatorul cu electrolit gelificat Realizarea unui acumulator care să nu pună probleme şi să funcţioneze în orice poziţie a fost o preocupare apărută odată cu acumulatorul cu electrolit lichid. După numeroase încercări, problema a fost rezolvată transformând lichidul într-un gel, prin adăugarea unei cantităţi de silicat de sodiu (sticlă solubilă) foarte pur. Acumulatorul astfel obţinut are câteva avantaje majore, care îl fac foarte apreciat. Poate funcţiona în orice poziţie şi nu necesită niciun fel de întreţinere. Are o autodescărcare deosebit de mică şi o durată de viaţă care poate ajunge la 15 ani, la un acumulator de calitate şi bine întreţinut. Dacă un acumulator cu electrolit lichid este lăsat nefolosit un an, el se autodescarcă aproape complet şi este total sulfatat, fiind aproape irecuperabil, în timp ce acumulatorul cu gel nu pierde decât 15..20% din capacitate, rămânând în stare de funcţionare. Un astfel de acumulator se încarcă cu un curent de 0,1 C timp de cca 14 ore până la o tensiune finală de 14,5 V, pentru tensiunea nominală de 12 V. Dezavantajele lui sunt capacitatea mai mică cu cca 25...30% la acelaşi volum, curentul maxim mai mic cam cu acelaşi procent şi comportarea mai slabă la temperaturi sub zero grade Celsius. Se produc atât acumulatoare mici de 3,5 ; 7 ; sau 14 Ah, cât şi acumulatoare mari de 45...80 Ah de formă identică cu acumulatoarele auto cu electrolit lichid. La ambele tipuri de acumulatoare, descărcarea trebuie oprită când tensiunea scade la 1,8...1,85 V/element, la curenţi relativ mici, sau 1,35 V la curenţi de şoc. În caz de neutilizare mai îndelungată, acumulatoarele se păstrează încărcate, cele cu electrolit lichid fiind verificate şi reîncărcate periodic (2...3 luni), controlând densitatea. Pe piaţă mai există acumulatoare mici de 4 V pentru lanterne, la care electrolitul lichid este menţinut în nişte pături subţiri absorbante din materiale speciale care servesc şi ca separatoare dintre plăci, astfel că nu curge nici la răsturnarea acumulatorului şi care se defectează deobicei prin evaporarea şi electroliza apei, dacă sunt încărcate excesiv. După scoaterea dopuleţelor din plastic, se pot umple cu o pipetă mică cu apă distilată şi se pun la încărcat cu curent redus (0,1 C), putând fi regenerate dacă nu sunt prea vechi şi nu au stat prea mult timp descărcate. După încărcare, dopuleţele se montează la loc. Pentru instalaţiile energetice eoliene sau solare, acumulatoarele descrise mai sus nu dau cele mai bune rezultate, din punctul de vedere al durabilităţii. Mai bune sunt acumulatoarele de tracţiune, cele mai potrivite fiind acumulatoarele staţionare, care au cea mai mare durată de viaţă, dar sunt şi cele mai scumpe. Alegerea este dictată de considerente economice şi de spaţiul disponibil. 9. Protecţia muncii La sfârşitul încărcării apare electroliza apei, care degajă oxigen şi hidrogen, iar în prezenţa unei flăcări sau scântei se transformă iar în apă, având drept rezultat o explozie puternică şi stropirea cu acid, care poate avea consecinţe grave. Dacă apar stropiri cu acid ale corpului sau hainelor, se va spăla imediat cu multă apă. În caz că picături de acid ajung în ochi, se vor face imediat spălături cu apă sau o soluţie salină (o linguriţă rasă de sare la un pahar cu apă) şi se va apela urgent la medic. Plumbul este toxic şi se acumulează în timp în organism, deci, după lucrul cu acumulatoarele, se vor spăla bine mâinile şi faţa cu apă şi săpun. În niciun caz nu se va turna apă în acid sulfuric concentrat, deoarece există pericol de explozie şi stropire cu acid.
Programator pentru ATtiny2313
1. Despre microcontroler. La modul general un controler ("controller" - un termen de origine anglo-saxonă, cu un domeniu de cuprindere foarte larg) este, actualmente, o structură electronică destinată controlului (destul de evident!) unui proces sau, mai general, unei interacțiuni caracteristice cu mediul exterior, fără să fie necesară intervenția operatorului uman. Primele controlere au fost realizate în tehnologii pur analogice, folosind componente electronice discrete și/sau componente electromecanice (de exemplu relee). Cele care fac apel la tehnica numerică modernă au fost realizate inițial pe baza logicii cablate (cu circuite integrate numerice standard SSI și MSI ) și a unei electronici analogice uneori complexe, motiv pentru care "străluceau" prin dimensiuni mari, consum energetic pe măsură și, nu de puține ori, o fiabilitate care lăsa de dorit. Apariția și utilizarea microprocesoarelor de uz general a dus la o reducere consistentă a costurilor, dimensiunilor, consumului și o îmbunătățire a fiabilității. Există și la ora actuală o serie de astfel de controlere de calitate, realizate în jurul unor microprocesoare de uz general cum ar fi Z80 (Zilog), 8086/8088 (Intel), 6809 (Motorola), etc. O definiție, cu un sens foarte larg de cuprindere, ar fi aceea că un microcontroler este un microcircuit care incorporează o unitate centrală (CPU) și o memorie împreună cu resurse care-i permit interacțiunea cu mediul exterior.2. De ce este nevoie pentru a programa? Un programator, software-ul care rulează pe PC, firmware, informații suplimentare (biții de configurare - Fuse).3. Cum să elaborăm un programator? Nimic nu ar putea fi mai ușor. Aici este o schemă a celui mai răspîndit programator pentru amatori, care rulează cu soft-ul Pony Prog.
Fig. 1 Schema electrică a programatorului. Figura 1 arată o versiune simplificată la maxim, exact ceea ce este necesar pentru a fi în măsură capabil să programeze microprocesoarele de tipul Atmel (AVR) - ATTINY2313 pentru MD Traker PI-2 și ATmega8 pentru Clone PI-W. Mai târziu, desigur, pot fi adăugate panouri și pentru alte microprocesoare. ATENȚIE! Acest programator nu funcționează cu COM Port Virtual sau adaptor USB-COM! Dacă vă aflați pe partea din spate a unității de sistem și nu este un port COM, aceasta nu înseamnă că ea nu este pe placa de baza! Citiți documentația pe placa de baza - de obicei un port COM este disponibil, doar nu este conectat. Cumpărați cablu cu mufă și veți putea folosi acest programator, prealabil lipindul de pinii necesari.
Fig.2 Programator pentru microcontroler ATtiny2313. 4. Programarea. Conectați programator la portul COM 9-pini de pe calculatorul dumneavoastră. Nu pentru a urca pe sub masa de fiecare dată, aveți posibilitatea să utilizați un port COM prelungitor. Alimentare 5V pot fi luate din orice sursă convenabilă - o rețea separată, port USB. În cazul meu am luat de la USB, deoarece e o tensiune deja filtrată și sigură. Introducem microcontroler-ul în suport și purcedem la programare.
Fig. 1 Schema electrică a programatorului. Figura 1 arată o versiune simplificată la maxim, exact ceea ce este necesar pentru a fi în măsură capabil să programeze microprocesoarele de tipul Atmel (AVR) - ATTINY2313 pentru MD Traker PI-2 și ATmega8 pentru Clone PI-W. Mai târziu, desigur, pot fi adăugate panouri și pentru alte microprocesoare. ATENȚIE! Acest programator nu funcționează cu COM Port Virtual sau adaptor USB-COM! Dacă vă aflați pe partea din spate a unității de sistem și nu este un port COM, aceasta nu înseamnă că ea nu este pe placa de baza! Citiți documentația pe placa de baza - de obicei un port COM este disponibil, doar nu este conectat. Cumpărați cablu cu mufă și veți putea folosi acest programator, prealabil lipindul de pinii necesari.
Fig.2 Programator pentru microcontroler ATtiny2313. 4. Programarea. Conectați programator la portul COM 9-pini de pe calculatorul dumneavoastră. Nu pentru a urca pe sub masa de fiecare dată, aveți posibilitatea să utilizați un port COM prelungitor. Alimentare 5V pot fi luate din orice sursă convenabilă - o rețea separată, port USB. În cazul meu am luat de la USB, deoarece e o tensiune deja filtrată și sigură. Introducem microcontroler-ul în suport și purcedem la programare.
Despre Capacităţi(Condesatoare)
Mulţi începători în electronică se pot întîlni cu aşa problemă că nu găsesc o capacitate(condesator) de o anumită valoare.În aşa cazuri se poate de parcurs la o metodă ca să folosescă mai multe capacităţă pentru a obţine valoarea necesară,sunt 2 metode:în serie sau în paralel de conectat capacităţile.Dacă conectăm capacităţile în serie valoarea totală a capacităţii se va micşora iar dacă în paralel se va mări.Mai jos voi veni cu formulele ce descriu cuvintele spuse anterior
În PARALEL
În SERIE Formulele de calcul: În paralel
Unde C1,C2,Cn capacităţile condesatorului În serie
sau
Unde C1,C2,Cn capacităţile condesatorului Vreu să atenţionez că toate mărimile capacităţilor trebuie să fie aceiaşi,adică ori toate microfarade ori toate nanofarade,etc. Deasemenea condesatorul mai dispune şi de un parametru important care este: Tensiunea admisibilă,acest parametru se stabileşte reeşind din caracteristicile schemei,această valoare nu trebuie să fie mai mică decăt valoarea tensiunii de la care se alimentează. Dacă vom volosi condesatoare cu capacităţi egale atunci tensiunea se va împărţi proporţional pe fiecare condesator. La condesatoarele electrolitice trebuie de ţinut cond de modul lor de conexiune,reeşind din polarizarea lor. La conectarea în paralel a condesatoarelor electrolitice trebuie de conectat plus la plus şi minus la minus
La condesatoarele conectate în serie totul este invers adică plus la minus şi viceversa
Deasemenea şi la condesatorele electrolitice parametru important e tensiunea admisibilă.Cînd conectăm în serie tensiunea admisibilă trebuie să fie aceiaşi ca şi cum am conecta un condesator,spre exemplu avem de conectat 2 condesatoare unul 1000uF 25 V şi al 2-lea la fel 1000 uF 25 V atunci capacitatea lor va fi 2000 uF ţi 25 V. Dacă unul spre exemplu unul va avea tensiunea de 25 V iar celălalt de 16 atunci cel de 16 V va ieşi din funcţiune ceea că va duce la ieşirea din funcţiune a celuilalt condesator.
În PARALEL
În SERIE Formulele de calcul: În paralel
Unde C1,C2,Cn capacităţile condesatorului În serie
sau
Unde C1,C2,Cn capacităţile condesatorului Vreu să atenţionez că toate mărimile capacităţilor trebuie să fie aceiaşi,adică ori toate microfarade ori toate nanofarade,etc. Deasemenea condesatorul mai dispune şi de un parametru important care este: Tensiunea admisibilă,acest parametru se stabileşte reeşind din caracteristicile schemei,această valoare nu trebuie să fie mai mică decăt valoarea tensiunii de la care se alimentează. Dacă vom volosi condesatoare cu capacităţi egale atunci tensiunea se va împărţi proporţional pe fiecare condesator. La condesatoarele electrolitice trebuie de ţinut cond de modul lor de conexiune,reeşind din polarizarea lor. La conectarea în paralel a condesatoarelor electrolitice trebuie de conectat plus la plus şi minus la minus
La condesatoarele conectate în serie totul este invers adică plus la minus şi viceversa
Deasemenea şi la condesatorele electrolitice parametru important e tensiunea admisibilă.Cînd conectăm în serie tensiunea admisibilă trebuie să fie aceiaşi ca şi cum am conecta un condesator,spre exemplu avem de conectat 2 condesatoare unul 1000uF 25 V şi al 2-lea la fel 1000 uF 25 V atunci capacitatea lor va fi 2000 uF ţi 25 V. Dacă unul spre exemplu unul va avea tensiunea de 25 V iar celălalt de 16 atunci cel de 16 V va ieşi din funcţiune ceea că va duce la ieşirea din funcţiune a celuilalt condesator.
Dictionar Moldovenesc-Roman
Dictionarul utilizatil pentru a putea conversa în condițiile extreme ale R.M. :)
A
A abaldi · a râmăne cu gura căscată
A abijî · a ofensa
A abişci · a promite
A afighi · a rămâne uimit
A ahui · a încălcat regulile de conduită
A buksui · a patina cu maşina / a nu face nimic intr-o situatie
A faşi atjîmănii · a face flotări
A chica pe buşi · a fi uimit
A dolojî cuiva şeva · a da raportul / a spune
A da atciotu · a face darea de seamă
A hriukni · a scoate sunete din nas
A faşi perevarot · a face revoluţie
A faşi nazlo – a face din ciuda
A naezji · a avea pretenţii
A pastupi jestoka · a te purta dur
A peredăi privet · a transmite salutări
A perejîvăi · a-ţi face griji
A pridumăi · a inventa ceva
A pune lapşa pi urechi · a minţi
A pasfiti · a da o dedicaţie / a dedica
A umbla cu teolka · a te plimba cu prietena
A sări în skakalcă · a sari cu coarda
A sobiri prikindalili · a strânge lucrurile
A stuki · a scuipa
A sineaci · a consuma alcool in cantitati foarte mari
A te zaibi · a te sătura
A te snimi · a fugi
A te sîbi · a da bir cu fugitii
A te vrubi · a inţelege
A ti zdarovi cu paţanii · a te saluta cu băieţii
A ti abajri · a manca pe săturate
A ti prasfiti · a te da de gol
A-ţi înfla hreaşca · a bea fără măsură
A trisi pisiulika · a scutura penisul
Aşela ari o tacikî pantovaia · persoana în cauză are o maşină bună
A uşidi vaprosuri · a găsi soluţii
A vîjîvi · a supraveţui
A zaboli · a te îmbolnăvi
A zaibi narodu · a juca pe nervi
A zaibi populaţia · a juca pe nervi
A zamuti şeva · a pune ceva la cale
A zakalibi · a juca pe nervi
Ai svet acasă? · ai electricitate acasă?
Ai şeva havcic? · ai ceva de mâncare?
Abşceagî · cămin studenţesc
Abjorik · gurmand
Aşăianî · in felul acesta
Auzi şi eu ţie îţi vtiresc aişi? · tu auzi ce îţi spun eu ţie?
Am pierdut orientirovca · m-am rătăcit
Am facut nişti prijimănii · am facut flotări
Am facut nişti prisidănii · am facut asezări
Am praskaliznit · am alunecat
Apu iaca tu şi cauţ aişi? · tu ce cauţi aici?
Apu deamu aişi îi pizdeţ, totu-i iasna · totul este clar, nu mai exista nici o speranţă
Ahreneti · a rămâne uimit de supărare
Anigdoati · bancuri
Atstîlo · s-a răcit
Auzi fa · mă scuzaţi domnişoară, pot sa va deranjez
Azabocenîi · obsedat
Apasa pentru a citi tot:
B
Babî miniatiurnaia · femeie slabă
Başleovîi · om cu bani
Batoane · franzele
Bahani · părinţi (cuvânt urât)
Bahanu nuni dă tacika sî ni duşim la teolşi · tata nu-mi dă maşina să ne ducem la fete
Bazaru-i mort · discuţia e încheiată
Bazar ubit – discutia e incheiata
Bazaruri · discuţii
Bă, io’ hui io’ znait · nu ştiu ce să zic
Băi, eu vorghesc din marşutcî · vorbesc din maxi-taxi
Blea · bagami-aş
Băi, duracule · prostule
Bispridel · dezordine
Bîdlan · băiat rau
Bicsî · domnişoară
Bîc · bou
Buburuznik · maşină mică şi proastă
Butilkă golaia · sticlă goală
Badîgă · local, cafenea
Blatnoi · şmecher
Bratanu neu · fratele meu
Bumajnik · portmoneu
Buza · (interjectie) închide gura
C
Cadru · om haios
Caloş bîhliţ · încălţăminte care miroase urât
Ciainik · băiat prost
Cîcăşios · băiat nerespectuos
Cărăbuş · carabinier
Cicani · Ciocana
Ciort io’ znaiu · nedumeride cine-o şti
Ciotka · bun, fain
Ciuvac · un tip oarecare
Ciuvacu şela glazeşti la noi · tipul acela (neagreat) se uită la noi
Ciuvacu şela umblî aşa dutîi · tipul se crede smecher
Ciumadan (sinonim: chirpidin) · om pierdut
Ciumadan la cap · (sinonim: dalbaiob) baiat prost
Chirpidin · unealtă de scos cuiele
Chişior · picior
Chişăt · urină
Chipitoc · apă fierbinte
Clenomiţîn · sperma
Clicuhă · poreclă
Cobrî · penis in erectie (lauda adusa la adresa propriului penis, nu se exclude preamarirea)
Crivaraz · o persoană urâtă şi rea
Cum cu jituha? · ce mai faci?
Curji fesu · dus cu pluta
Curva de mare · sirena
Cojînkă · geacă de piele
D
Da vdrug · speranţă poate, poate merge
Davai buhneom · hai să-ţi fac cinste cu ceva de băut
Dă-ni kastrulea şeea · dă-mi, te rog, cratiţa
Dă-ni meaciu · dă mingea
Dapu kaneşna · sigur că
Devcionşi · domnişoare
Dictionarul e băţ · dictionarul este super tare
E
Ea ne govoriti po ruski · nu vorbesc limba rusă
El ma cumăreşte · nu-mi place de el
Eşti un mujic bun · eşti un băiat de treabă
Eşti puteovîi? · esti deştept?
Eşti şei mai kleovaia teolkî · declaraţie de dragoste
Eu deamu psihuiesc · devin foarte nervos
Eu mă kiş kipitok · sunt indrăgostită până peste cap
Eu napastoi cîştig · sunt norocos
Eu îs bronitank · eu sunt cel mai tare
F
Fa, vrei morojenî? · dragă, vrei o îngheţată?
Fără slejcă · fără a fi urmărit
Fără opredeliteli · nedeterminat
Foarte horoşii · foarte bun
G
Ganduras · boule
Gandon ibucii · o persoană enervantă
Gandonu’ şela di Vaseok nu puni buhalî · Vasilie (la diminutiv), un băiat nesuferit, nu face cinste
Ganeoj · minciuni
Ghenii · băiat deştept
Goroscop · horoscop
Gura-n ghips · linişte!
H
Hai la ozeră · hai la iaz
Hai şi ni-om razbiri · hai să clarificăm situaţia
Hanîgî · om prost
Hatî · casă
Huineaua şeia · ceva necunoscut
I
Iaca (tu) · în schimb (tu)
Ibală · mutră
Ibati · să-mi bag piciorul
Io maio · băga-mi-aş
Iobanîi v rot · drace
J
Jeleznîi pareni · băiat rezistent
Jgut · lănţişor
Jopă · posterior
Jruhă/Jratva · mâncare
Juc · băiat descurcăreţ
K
Kaif · a te simţi bine
Kalhoz · orgiie, sex in gup / gospodărie ţărănească
Kanciugî · un om terminat
Kapilkî · puşculiţă
Katleti · pârjoale
Kazeol · un tip care nu vrea sa faca ceva pentru tine
Kent · prieten / băiat cu influenţă
Kirojşi · coltunaşi
Klasna · plăcut
Kleovîi · ca lumea
Koncenîi · terminat, vai de capul lui
Krasovşi · adidaşi
Krugavaia · rond
Krîşă · apărători de poziţie
Krîsî · spion
L
Laşara · un ratat
L-o zavalit · l-au bătut
M
M-ai ubidit · m-ai convins
M-am vliubit · m-am indragostit
M-am udivit · m-am mirat
M-o apucat sracika · am diaree
Maloletşi · adolescente
Mă cişăşte · mă manâncă
Mamaşa coaşi pîni · mama coace paine
Mă duc sî ablamesc teolka şeia · mă duc să-i fac curte domnişoarei
Mă taşcesc · stare euforica, de extaz
Mă priţipesc · insist, agăţ
Mă klabasesk în trolik · umblu brambura
Ma sohnesc dupa tine · ma usuc dupa tine
Maladeţ · de treabă
Morda · faţă neagreată
Musar · poliţist
Mrazi – nesimtit
Mujîc gareacii · tip sexy
Mutka · activitate ilegală
N
N-am vozmojnosti · nu am posibilitatea
N-am svet · nu am curent electric
Na fseakii slucii · pentru orice eventualitate
Nacialinic · şef
Nastraenii · dispozitie
Ne-am tusuit · ne-am distrat
Ne-am paznakomlit · am facut cunostinta
Ne imeet naznacenie · nu conteaza
Ni-a kisă di nii amar în gurî · vreau cu treaba mica foarte tare
Ni-a pităni uăi · mi-i foame
Ni-o dolojît · mi-a spus ce se întâmplă
Ni-o atpadit celestea · am rămas cu gura căscată
Ni-i da lampaciki · nu mă interesează
Nu faşi nişio dvijenii · nu faci nimic
Nu ştiu şi s-o slucit · nu stiu ce s-a intimplat
O
Oduşîvleonîi · inspirat
Oknî · fereastră
Ostanovite rutieru u semafora · opriti maxi-taxi la semafor, va rog
Otviceşti za bazar? · eşti sigur de ce zici?
P
Padruji · domnişoare
Padruga şeia-i koncinaia · tipa este naşpa
Paraşî · WC
Paţan · băiat de-a nostru (de obicei pune de băut)
Paţan puteovii · băiat bazat
Paţan v teme · băiat de-al nostru
Paţan ciotkos · băiat de treabă
Paţan krutoi · tip şmecher
Paţan svoi · băiat de-al nostru
Paţanu şela glazeşti la noi · băiatul acela (agreat) se uită la noi
Perezagruzcă · repornire/restart
Perezaredeşti · reîncarcă
Pesni · cântec
Pidaras · persoană nesuferită
Piciatkî · inel de aur
Pituh · fraier
Pizdeţ · uimitor sau treaba stă foarte rău (depinde de context)
Priz · premiu
Pragon · minciună
Puteovii · bun
Podrugă · prietena
Pohui · indiferenţă
Pohuist · persoană indiferentă
Pricol · glumă
Praşmandovcă · prostituată
Pricioscî · frizura
Pridurak · om prost
Prost di put colţunii · superlativ pentru prost
Pricoluri · glume
R
(a ti) Raslaghi/Raslabi · a te relaxa
Razisneşte şi nouă bazaru tău · lamureste-ne ce ai vrut să zici
Rîbkî · peştişor
(la) Rîbalkă · la pescuit
Rîlă · faţa urâtă
Rjac · râs în hohote
Rupi başnea/buca/băşina · tare beton
Rojî · mutră
Rojî znakomaia · mutră cunoscută
Rukapaşkî · un tip de arte marţiale
S
S-o kâkat la delî · 1. i-a fost teamă, 2. a renunţat
Sabireşti · a strînge
Salabon · persoană slabă, neajutorată
Sased · vecin
Să ne kentuim · să ne imprietenim
Sî triseşte · tremură / zguduie
Se grăgheşti · se grăbeşte
Siliodkî · scumbrie
Siliodkî kapcionitî · scumbrie afumată
Sfitilinic · veioză
Slideşte · urmăreşte
Slideşte după bazaru tău · fii atent la ce spui
Sobutîlnik · partener de pahar
Starişi · părinţi
Stervî · usuratică
Stuceşte · pîrăşte
Storoj · paznic
Strelkî · întâlnire de afaceri/rezolvare probleme
Sucă · 1. căţea 2. femeie insuportabilă 3. femeie care se culcă cu toţi, dar numai nu cu tine.
Supărat concretno · foarte supărat
Ş
Şi s-o slucit cu tini? · ce ai păţit?
Şi ti vîibeşti? · te spargi in figuri?
Şibionkî · pietriş
Şinşi padhoadi la turnic · 5 serii (de exerciţii) la bară
Şini ne peredal za praezd? · cine n-a achitat taxa? (in transportul public)
Şnuroc · şiret
Ştampovkî · produs falsificat
Ştucî · o mie
Şuzuri · încălţăminte
T
Taburetkî · maşină mică
Talpomiţîn · miros de picioare
Taman cînd a-s mă duc · când o să plec
Tazic · automobil
Tăt o să şie clasna · totul va fi bine
Tăt îi băţ · totul este conform asteptărilor
Tecikî · zile critice / ciclu
Teolkă · fată sexy
Tifoznîi · om bolnav
Tipa · aproximativ sau similar cu
Tormozeşti aişi · opriţi aici, va rog
Trudnîi · greu
Tralivaz · tramvai
Trolik · troleibus
Tu sîngurî di undi eşti · îmi cer scuze de deranj, de unde sunteţi?
Tu uăi şi naejăşti la mini, krez cî eşti şel mai krutoi, da eu ca tini am văzut more şi nii da lampaciki · pleacă de aici, nu mă sperii
Tufta · obiect nefolositor
Ţ
Ţ-o ahuit cabina? · nu ai pic de respect?
Ţăntru · centrul oraşului
Ţîmburuc · mititel
Ţîţoderjadeli · sutien
U
Uăi · adresare către o persoană de gen masculin
Uăi, dacî mănânşi huinaua şeia o sî-ţ chişi cilenu · nu mânca, este toxic
Uăi, slideşte bazarul · vezi că vorbeşti aiurea
Uăi, tu şi eşti kaciok? · umbi la sala de fortă?
Uăi, tu şi eşti paţan sau nu? · intrebare capcană. Da – trebuie să dai ceva. Nu – primesti bătaie, mai devreme sau mai târziu.
Uăi, tu şi vrei pizdealî? · vrei o bătaie sora cu moartea?
Uăi, tu eşti un kazeol! · mie nu-mi place de tine! (motiv, cand nu ai altele, să te apuci de cineva să-i dai bătaie)
Uăi fă! · adresare către o persoane de gen feminin
Uciastok · secţia de poliţie
Udaci · succes
Udavşic · penis mic (parerea femeilor)
Urod · persoană urâtă
Umnîi · deştept
Ujasno şi-i di prost · prostie la extrem
Utiug · fier de călcat
Udocicî · undiţă
V
Vabşe · in general
Vafli · 1. suplimente (proteine) pentru culturisti 2. sperma
Vnature · cu adevărat
Voobşe şî îndiobşti · mai pe scurt
Vozmojnosti · posibilitate
Vrei sî-ţ zamacesc una? · vrei să te lovesc?
Vreu să pazdravlesc · vreau să felicit
Vunderkind · foarte destept
Z
Zadrot · tocilar
Zub daiu – iti jur!
Zapravkî · staţie de alimentare
Zakuresc · aprind o ţigară
Zaşnurui şnuroaşili la botincî · a lega şireturile la încălţăminte
Zdviguri · dus cu pluta
Zubilili · dinţii
Zvuk · sunet
Microcasti invizibile
Bună ziua,în acest tutorial ași dori să mă împart cu o schemă pe care am realizato practic,merge vorba despre microcăști cu vibrații pe timpan,Acest device este format din: • colier transmitator care se pune in jurul gatului (la baza gatului) • casti care se lipesc de timpan = 1 mm • microfon • conector baterie 9 volti • amplificator audio Colierul este confecționat din sîrmă de cupru emailată(acoperită cu lac),diametrul sîrmei e de dorit să fie în reginea de 0,15-0,3 mm,de ce anume așa mărime? vă explic,este nevoie ca rezistența colierului să fie de 16 Ohmi,și din legile fizicii se cunoaște că dacă grosimea sîrmei este mai mare,atunci rezistența va fi mai mică,iar ca să atingem rezistența dorită va trebui să mărim lungimea.Ca să știm căte spire avem nevoie,trebuie să luăm o bucată de carton,pe care vom depăna spirile,diametrul colierului va constitui circa 20 de centimetri,depănăm 10 spire și măsurăm rezistența lui,apoi facem raportul și aflăm numărul aproximativ-necesar de spire.După ce ne-am convins că am obținut rezistența dorită putem acoperi colierul cu bandă izolatoare. La baza amplificatorului audio va sta amplificatorul LM386N-1,schema amplificatorului este prezentă mai jos.Atenție!!! Capacitățile trebuie să fie cu o tensiune mai mare de 9 volți,eu am folosit capacități cu tensiunea de 16 V,spoate și mai mare dar gabaritele vor fi mai mari.
Conectorul pentru baterie se poate de efectuat dintr-o baterie veche de tip cronă.Microfonul îl vom lua de la niște căști,eu l-am făcut dintr-o pereche de căști defectate.
Conectorul pentru baterie se poate de efectuat dintr-o baterie veche de tip cronă.Microfonul îl vom lua de la niște căști,eu l-am făcut dintr-o pereche de căști defectate.
Generat în 0.284 secunde.