Notițe din ‘Basarabia’ de Paul Goma, august 2001
O incursiune în ce a însemnat ocupația rusească în Basarabia.
Observăm cum “orașul” este văzut de către băștinași ca o expresie a ocupantului rusesc, iar de către colhoznici ca loc și mijloc de promoție socială, despre chinurile basarabenilor ce au avut de suferit deportări, ucideri în masă, deznaționalizare, o nouă limbă impusă, foametea și ca o consecință și cazuri de canibalism, pe cât de incredibil ar suna aceasta.
—————————————————————
Oamenii au dureri de cap, de spate, de pântece, de inimă. Eu – printre alții – am durere de Basarabie.
… O ocupatie rusească mai rea decât o năvală tătărască, în iunie 1940, urmată de ceea ce știau oamenii noștri din Basarabia de la oamenii – tot ai noștri – români de dincolo de Nistru, din Transnistria, răzbatuți, noaptea, înot, câți mai scapasera de gloantele granicerilor sovietici, dar nu credeau ca are sa cada si pe capul lor Sfarsitul Lumii: întâi cu intrare obligatorie în colhozuri; apoi cu închidere de biserici; cu impunerea limbii ruse si a alfabetului chirilic în locul celui “moșieresco-fascisto-românesc”; arderea cărților tipărite cu “litere burgheze”; arestări, împușcări pe loc, deportări; în iunie 1941: venirea Românilor, dezrobirea de bolșevici, o mișcare de front spre răsărit; în martie 1944: mișcare inversă, către apus; în vară: revenirea bolșevicilor și re-începerea re-deportărilor, re-arestarilor a executiilor “colaboratorilor cu dușmanii patriei sovietice”; apoi cumplita foamete, mai puțin cea naturală, pricinuita de seceta bântuind si in Moldova româneasca și în Ucraina de sud, cât hotarîta la Kremlin, îndeplinirea ei supravegheată desigur,tot de la Kremlin – și, în ciuda rapoartelor autoritatilor de ocupatie, rusesti (sanitare, de partid, de NKVD), mentinute inca un an – tot de/la Kremlin – intru “pedepsirea Moldovenilor, colaboratori ai Românilor”, prin doi ani si ceva de foame-si-canibalism-sovietic(“cel mai mare canibalism din lume”)-planificat-pus-in-practica-supravegheat…- mereu de/la Kremlin.
… la școala elementară fusese obligat să învețe rusa, fiindcă cei mai mulți dintre învățători erau ruși, vorbeau numai rusește, cum îi șade bine unui Stăpân(itor), unui colonizator, unui “kulturnîi” (care-și închipuie ca dacă el vorbește “limba lui Lenin și a lui Tolstoi”, e gata-superior oricui… nu o vorbește, deci se “exprimă”… ne-uman) – bineînțeles, asta fiind o excelentă metodă de a-i învăța pe ocupați limba ocupanților…
Victoriile (oricum : ne-înfrângerile) Dacilor îl determinaseră pe Iuliu Cezar să pregătească o campanie “decisivă” împotriva Dacilor, în anul 44 î. C. – însă a fost asasinat. La scurt timp a fost ucis și inamicul său Burebista, Regele Dacilor. Abia după un secol și ceva – timp în care Romanii, bătuți mereu de Daci, erau siliți să plătească învingătorilor “subsidii” – în anul 106 d. C. ïmpăratul Traian l-a înfrânt pe Regele Decebal (care s-a sinucis). Cea mai mare parte țării a fost cucerită, colonizată, rebotezată “Dacia Traiană”, apoi “Dacia Felix”.
ïn 271, sub presiunea barbarilor (goți, gepizi, heruli, bastarni), armata și administratia romană s-au retras la sud de Dunăre. Din ceea ce fusese Dacia Romană au rămas castre, drumuri, temple, terme, arene, însă acestea au dispărut sub stratul gros, de nămol și de cenușă al Slavilor, ce au năboit peninsula balcanică, au sătenizat civilizația polis-urilor, au strivit sub șenilele tălpilor lor desculțe akademii și monedă, religii §i filosofie, dezbateri în agora și teatru, știință de carte – și scrisuri.
Au supraviețuit revărsărilor pornite din mlaștinile Mazuriei de azi doar comunitățile originare de la (sau care au avut inteligența să urce la…) munte. Dintre urmașii Thracilor : Dacoromanii și Aromânii; dintre ai Illyrilor: Albanezii. ïn fine, Grecii – însă doar aceia care s-au refugiat, fie sus-la-munte, fie în Sudul Peninsulei Italice, în Sicilia, în Africa – și la Massilia, colonie ionică – aceștia și-au salvat, nu doar limba, ci și scrisul; Albanezii, Dacomânii, Aromânii și ei “retrăgîndu-se în sus”, și-au păstrat, sub Slavi și în ciuda lor, sufletul și limba.
Se poate spune că în fața tăvălugului nimicitor al civilizației rurale slave, doar civilizațiile pastorale au supraviețuit.
Firește, nu există o “limba moldovenească” (cum nu exista limbă …
yvelineză). O știe oricine are noțiuni de lingvistică generală. Există
limbi surori ale românei: macedo-româna (aromâna), megleno-româna, istro-româna (ultimele două în curs de dispariție); există și graiuri. În ciuda agresiunilor, a năvălirilor, a ocupațiilor, a influențelor, a împrumuturilor masive, populația a practicat limba română, uluitor de unitară, locutorii din oricare colț de țară și de peste hotarele României istorice înțelegîndu-se între ei, diferențele constînd în ușoare deosebiri de pronunție și în profuzimea de sinonime.
Una dintre cele mai persecutate (pe motive naționale) republici era cea numită Moldovenească. De la ocupatia din iunie 1940, cu o scurtă pauză în timpul războiului, în provincia românească Basarabia, Moscova aplicase, cu ferocitate, nu o politică de clasă, ci o politică de rasă, scopul fiind: desnaționalizarea românilor băștinași: arestări, asasinate pe loc, în masă, deportări, “emigrație voluntară”, foamete organizată, inventarea unei limbi cu adevărat sovietice: “limba moldovenească”, impusă a fi scrisă cu caractere chirilice, învățământ, nu doar sovietic, ci rusesc, amplasarea industriei în afara “republicii” – și, vechea și verificată metodă țaristă: aducerea și stabilirea de ne-români din restul Rusiei, pentru ca “echilibrul demografic” să fie… dezechilibrat.