fabrica de zahar

Там средь пещер Неведомых пиратов И расхитителей Вселенской глубины За толщеёю Сущею Стены Томится золото Рассветов и Закатов….

И в час когда Небесный Бедуин Взывает к тайным Кладезям Сияний Он слышит Голос Прошлых покаяний Из будущего Призрачных глубин…

И остывая среди Звёздных склонов Над зыбью Нескончаемых песков Он слышит Мир В молчании Богов И исповедь В дыхании Эонов…

[…]

Am încercat să mă concentrez asupra uneia dintre tehnicile mele obişnuite de relaxare, dar pereţii de oglinzi păreau să-mi influenţeze dialogul interior, până la a-l suprima cu totul. Acel sentiment mi-a amintit de vechea mea stare, în care mă simţeam trează şi pe deplin conştientă în interiorul a ceea ce ştiam că e un vis. Am simţit în inima mea aceeaşi senzaţie familiară de plăcere intensă, amestecată cu suferinţă.

„Olga, ascultă!”. E o voce de bărbat – dar nu e nici a lui Serghei, nici a lui Dmitriev – e una nouă, necunoscută. Melodia se contopeşte armonios cu glasul. „Ştiu că îţi plac metaforele. Încearc-o pe aceasta. Am aflat datorită fizicii că particulele elementare au o natură duală, care depinde doar de poziţia observatorului. Ele pot exista ca particule discrete sau pot forma simultan o undă. S-ar putea să ştii deja asta. Dar probabil nu ştiai că fiinţele umane au aceeaşi natură duală. Suntem, în acelaşi timp, particule separate şi unde. Totul depinde de poziţia observatorului din noi. Deoarece credem că suntem indivizi independenţi, ne percepem drept particule cu adevărat separate. Dar, în acelaşi timp, noi suntem întotdeauna unde, fără niciun fel de limite”.

Ritmul îmi joacă în minte. Melodia a dispărut, transformând-se în nişte sunete artificiale ciudate, pe care nu le recunosc. Vocea îmi vorbeşte în ritmul unor bătăi de inimă şi îmi dau seama că e în ton cu ritmul inimii mele, ca şi cum propria mea inimă mi-ar fi scanată şi ar reverbera.

„Acum, ar trebui să fii capabilă să-ţi schimbi percepţia despre tine însăţi, ca să sesizezi natura de undă a fiinţei tale. Această undă face parte din tot ceea ce există. Poate merge oriunde şi se poate opri oriunde. Lasă-ţi corpul să descopere ritmul undei sale şi să devină una cu aceasta”.

Simţeam că liniile care îmi delimitează corpul fizic devin mai firave şi mai subţiri. Apoi se dizolvă şi conştiinţa îmi explodează instantaneu, depăşindu-şi graniţele şi înglobând spaţiul din jurul meu. Acum sunt o fiinţă infinită, legată de univers şi identică de el. Timpul liniar dispare. Toate întâmplările din Altai îmi trec fulgerător prin minte.

Apoi, stau în mijlocul unei grădini cu flori albe, înconjurate de copaci. Oameni îmbrăcaţi în robe albe şi lungi se plimbă tăcuţi prin grădină. Un bărbat se apropie de mine şi îl recunosc ca fiind cel pe care îl urmasem în camera cu fierarii beţi, unde dobândisem prima înţelegere a modului în care realitatea poate fi schimbată. Îl recunosc drept învăţătorul meu. Faţa sa calmă, de om între două vârste, e caldă şi prietenoasă, dar în acelaşi timp degajă o energie neobişnuită şi o voinţă fermă. Mă ia de mână şi mă conduce spre o bancă de lemn aflată sub un copac. Ne aşezăm, dar niciunul dintre noi nu vorbeşte. Bărbatul pare să aştepte ca eu să vorbesc prima, dar nu ştiu ce să-i zic. Continuăm să stăm în tăcere, până când, în cele din urmă, îl întreb: „Ce trebuie să fac aici?”

„Tu ai ales să vii aici, aşa că sigur ai nevoie de ceva pe care speri să-l găseşti aici”, mi-a răspuns.

Îmi aminteam vag că intenţia mea e să caut răspunsuri lungii liste de întrebări tulburătoare legate de evenimentele din Altai. În confuzia mea, toate se unesc într-o curiozitate simplă: „Ce înseamnă toate astea?” Răspunsul lui nu-mi clarifică deloc lucrurile: „Depinde de înţelesurile pe care le ataşezi întâmplărilor prin care ai trecut. Cum vrei să le consideri? Depinde de tine”.

„Vreau să ştiu ce reprezintă întâlnirea noastră pentru tine. Ce însemn eu pentru tine? Cum înţelegi tu apariţia mea aici? Ce scop are din perspectiva ta?”

„Tu ce crezi?”, m-a întrebat el calm.

Din nou, nu am ştiut ce să-i răspund. Cel mai bun răspuns pe care am putut să i-l dau a fost că mă simt derutată.

„Dacă ai fi liberă de sursele derutei tale, ce ai crede despre faptul că eşti aici?”

„Aş crede că întâlnesc o anumită parte a realităţii mele, de care nu fusesem conştientă până acum şi care are o mare importanţă, nu doar pentru mine, ci şi pentru mulţi alţii”.

„Aşa este. Faptul că eşti aici e important nu doar pentru tine, ci şi pentru mulţi alţii. Şi este de asemenea adevărat că ştii foarte puţine despre multele şi diversele aspecte ale realităţii în care trăieşti. Oamenii timpului tău sunt rezultatul unei anumite căi de evoluţie, pe care o parte din omenire a trebuit să o parcurgă. Aceşti oameni au dezvoltat nişte calităţi speciale ale naturii umane, care erau în cea mai mare parte legate de gândirea intelectuală. Datorită acestei traiectorii evolutive, ţi-ai creat o mitologie strictă, în care realitatea şi legile ei sunt foarte rigide. Aceste restricţii de percepţie te-au făcut capabilă să îndeplineşti misiunile care ţi-au fost încredinţate, dar te-au limitat în alte privinţe”.

„Când vorbeşti de oamenii timpului meu drept nişte fiinţe, înseamnă că tu nu eşti tot o fiinţă?”

„Ba da. Şi eu sunt o fiinţă umană, dar aparţin unei ramuri evolutive diferite. Oamenii care te înconjoară nu sunt singurii reprezentanţi ai umanităţii. Există ramuri diverse în interiorul rasei umane. Fiecare dintre ele are o misiune anume. Fiecare ramură are menirea de a explora o dimensiune anume a potenţialului uman. Percepţiile lor au fost separate, astfel încât nicio ramură să nu ştie nimic despre celelalte. Desigur, au existat şi interconexiuni între ele. Câteodată, civilizaţii întregi şi-au schimbat direcţia evolutivă şi, prin urmare, le-au descoperit pe altele şi li s-au alăturat. Asta a lăsat în urmă goluri misterioase în istoria oamenilor din jurul tău, aşa cum şi-o amintesc ei.

Prezenţa ta aici este un semn de interacţiune crescândă între realitatea civilizaţiei tale şi cea a altora. Spiralele noastre temporale se apropie şi integrarea finală a tuturor ramurilor diverse va avea loc în curând. Întreaga umanitate îşi încheie stadiul de cocon. Încă nu este conştientă de asta, aşa fel cum omida nu este conştientă de corpul fluturelui care se formează în interiorul ei şi nu ştie nimic despre viitoarele ei aripi. Nici măcar aripile înseşi nu-şi înţeleg rostul până la primul zbor. Oamenii din ramura ta de realitate au format neîncetat corpul solid al unui nou organism, iar acum a venit timpul să iasă la suprafaţă şi să-şi contopească stadiul de dezvoltare cu alte ramuri ale umanităţii.

Aceşti oameni vor trece prin nişte transformări personale uimitoare. S-ar putea să pară că a sosit sfârşitul lumii. În multe feluri, chiar aşa va fi, deoarece o mare parte din vechea lume va fi într-adevăr înlocuită cu o nouă modalitate de existenţă. Structura psihologică a fiecărei persoane va fi schimbată, fiindcă vechiul model de realitate al oamenilor nu va mai fi suficient. Oamenii tăi vor învăţa să sesizeze şi să înţeleagă o altă parte a fiinţei lor. Acest lucru se va întâmpla în moduri diferite pentru fiecare persoană. Pentru unii, va fi uşor şi aproape instantaneu. Alţii vor trebui să se străduiască, depunând mari eforturi şi trecând prin suferinţe. Vor fi chiar şi unii atât de bine ancoraţi în vechile voastre legi ale realităţii, încât nu vor observa nimic.

Îţi voi spune mai multe. E important să mă asculţi acum fără să mă întrerupi. Îmi dau seama cât îţi este de greu să înţelegi şi să accepţi ceea ce îţi spun, dar trebuie să faci asta. Nu ai altă alegere de făcut decât să recunoşti adevărul”.

Îndată ce îmi spune să nu-l întrerup, un impuls contrar al firii mele mă sileşte să-i pun o întrebare. E o întrebare importantă, pe care n-am răbdare să nu i-o adresez: „Mă scuzaţi, dar aţi spus că diferitele ramuri ale omenirii sunt separate, fără să se cunoască între ele. Cum se face că sunteţi atât de conştient nu doar de mine şi de oamenii mei, ci şi de multe altele?”

Îmi răspunde zâmbind: „Se vede că nu mai aveai răbdare”.

Chiar dacă i-am desconsiderat rugămintea întrerupându-l, vocea şi chipul său au rămas calde.

„Ca personalităţi individuale, fiecare dintre noi are anumite aspecte diferite ale fiinţei sale, care se dezvoltă în direcţii unice. Dar aminteşte-ţi de Sinele Inimii noastre, care înglobează fiecare intenţie a vieţii noastre într-o totalitate semnificativă. Acelaşi lucru e adevărat pentru omenire în ansamblu. Dacă te gândeşti la umanitate ca la o entitate, ea are totuşi multe faţete. Dar, în acelaşi timp, are un autentic Sine al Inimii, care ştie toate direcţiile şi le înglobează. Locul acela este aici, unde stăm”.

Un val de entuziasm îmi traversează corpul: „Aici e Belovodia?”

„Are multe nume şi propriile sale ierarhii”.

Belovodia luase o amploare tot mai mare în mintea mea, încă de când am auzit vorbindu-se prima oară despre acest loc, iar acum tot misterul şi entuziasmul trăirilor mele din Altai se revarsă asupra mea la auzul numelui său. Aştept ca învăţătorul să continue, dornică să aflu mai multe lucruri care mi-ar putea risipi confuzia care îmi persistă în minte. Mă concentrez cu atenţie asupra fiecărui cuvânt, încercând să ţin minte toate detaliile pe care le pomeneşte.

„În trecut, din când în când, civilizaţii din diverse ramuri ale realităţii s-au încrucişat şi s-au întâlnit cu a ta. De fiecare dată când s-a întâmplat asta, a devenit un stimul pentru evoluţii viitoare. Dacă ai privi înapoi şi ai cerceta istoria lumii tale din această perspectivă, ai observa destul de limpede aceste puncte de interconexiune.

Acum se apropie momentul celei mai mari schimbări. Vei întâlni şi vei simţi în curând multe dintre diversele faţete ale naturii umane, care s-au dezvoltat în alte structuri de realitate umană. Aceşti oameni vor şti la fel de puţine despre credinţele şi modurile voastre de viaţă, pe cât veţi şti voi despre ale lor. Din acest motiv, aceste diferenţe vor ieşi treptat la iveală. În trecut, oamenii tăi obişnuiau să se apere de astfel de contacte dându-le nume mistice şi tratându-le drept mituri. Dar misticismul e destul de diferit de ceea ce crezi tu şi mult mai real decât presupui că este.

Una dintre cele mai importante lecţii pe care trebuie să le ţii minte e că creaturile pe care le vei întâlni şi care fac parte din alte ramuri ale realităţii – alte lumi – sunt fiinţe umane ca şi tine, care pur şi simplu au trecut printr-o formă diferită de dezvoltare evolutivă. Asta înseamnă că perspectivele şi istoria lor pot fi înţelese de tine şi că fiecare dintre voi va fi capabil să integreze în civilizaţia voastră avantajele dezvoltate de civilizaţia celorlalţi. Va fi o perioadă de interacţiuni conştiente.

În cazul tău, există întotdeauna câţiva oameni în interiorul fiecărei ramuri de realitate evolutivă care sunt capabili să pătrundă în alte dimensiuni decât cele proprii. Tu eşti unul dintre cei capabili să depăşească aceste graniţe şi vei continua să faci asta. În acelaşi fel, au mai fost şi alţii care au trăit evoluţii paralele cu a ta şi care au învăţat să se incarneze în spaţiul realităţii tale.

Şi, după cum spuneam, când oamenii tăi se vor intersecta cu cei dintr-o altă lume, nu doar că îşi vor schimba credinţele, ci însăşi structura fiinţei lor se va transforma. La început, era o convingere aproape universală în rândul oamenilor tăi că trăiesc într-o realitate care există complet independentă de percepţiile lor. Această credinţă le-a conferit cunoaşterea şi multe unelte importante. Dar, treptat, pe măsură ce spirala ta temporală a început să se intersecteze cu cele ale altor lumi, aflate pe diverse căi evolutive, mai întâi aşa-zişii voştri mistici şi apoi chiar oamenii de ştiinţă au început să devină conştienţi de mecanismele prin care realitatea şi inclusiv evenimentele viitoare ale vieţii cuiva pot fi influenţate. Aţi creat multe teorii şi instrumente noi în încercarea de a explora acest fenomen şi de a-l reconcilia cu restul credinţelor voastre.

Următorul pas va fi unul pe care deja îl faci şi care constă în înţelegerea faptului că există un alt sine care creează realitatea personală a cuiva. Sinele Inimii tale, sinele tău autentic, este cel responsabil pentru această creaţie. Fiecare persoană trebuie să-l simtă, ca să poată înţelege”.

Deşi îmi dau seama la un anumit nivel că ceea ce îmi spune este extrem de greu de cuprins folosind înţelegerea raţională, cumva mi se pare clar şi înţeleg totul fără mare efort. Mă întreb pe moment dacă nu cumva prezenţa sa creează un canal de înţelegere care depăşeşte explicaţiile verbale.

„Ego-ul tău nu e atât de rău cum mulţi dintre voi aţi fost învăţaţi să credeţi”, îmi spune el zâmbind. „Pot exista ego-uri mai bune sau mai rele. Oamenii sunt diferiţi. Dar fenomenul ego-ului a fost el însuşi temelia principală pentru îndeplinirea misiunii voastre evolutive. Civilizaţia ta nu ar fi putut lua forma actuală fără ego. Motivul pentru care atât de mulţi oameni simt acum că e dăunător şi trebuie diminuat constă în faptul că ei prevăd în mod inconştient următorul pas al evoluţiei. Societatea ta va fi capabilă să-i recunoască pe ceilalţi şi să se integreze doar descoperind şi pătrunzând în Sinele Inimii sale. Ego-ul nu mai este de ajutor”.

[…]

Olga Kharitidi

Lângă Tokyo trăia un vestit războinic Samurai, care a decis să-i indrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune că în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.

Într-o după-amiază, un luptător – cunoscut pentru lipsa lui de scrupule – a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul Samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la luptă, astepta până când adversarul făcea prima mișcare și apoi contraataca cu viteză. Tânărul luptător nu pierduse înca nici o luptă.Auzind de reputația Samuraiului, a decis să-l învingă pentru a-și mări faima. Toți studenții erau împotriva luptei, dar bătrânul Samurai a acceptat provocarea.

S-au adunat toți în piața din centrul orașului, iar tânărul a început să-l insulte pe Samurai. A aruncat câteva pietre în direcția lui, l-a scuipat în față, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pana și pe stramoșii săi. Timp de câteva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batranul rămânea impasibil.

La sfârșitul după-amiezii, simțindu-se obosit și umilit, razboinicul a abandonat și a plecat.

Decepționați de faptul ca maestrul primise atât de multe insulte și provocari, studenții l-au întrebat:

– Cum ai putut răbda atât de multă umilință? De ce nu ți-ai folosit spada, chiar dacă știai că ai fi pierdut, in loc să-ți expui lașitatea în fața tuturor?

– Daca cineva vine la tine cu un dar și tu nu îl primești, cui aparține darul? întreba Samuraiul.

– Celui care ți l-a oferit, replică unul dintre discipoli.

– Ei bine la fel stau lucrurile și cu orice ură, mânie, insultă sau invidie, spuse Maestrul. Când nu sunt acceptate, continua sa aparțina celui care le-a purtat.

……..

Если сейчас ты придешь ко мне

Твои минуты станут часами

Твои часы станут днями

И твои дни станут целой жизнью

Принцессе Слонов

Я исчез в точности год назад

В тот день я получил письмо

Оно звало меня назад,

в место где в мою жизнь вошли слоны

Прошу, прости меня за тишину меж нами,

что не нарушалась год.

Это письмо прекращает тишину.

Это первое из моих трехсот

шестидесяти пяти писем к тебе

По одному за каждый день тишины

Я никогда не буду более собой,

чем в этих письмах

Они – мои карты птичьего пути

И они – все, что я знаю о действительности

Ты вспомнишь все.

Все будет как раньше

В начале времен

небеса были полны летающими слонами

Каждую ночь они ложились в том же месте неба

И смотрели сны с одним открытым глазом

Когда ты вглядываешься ночью в звездное небо,

Ты смотришь в немигающие глаза слонов,

что спят с одним открытым глазом.

Чтобы лучше приглядывать за нами.

С тех пор, как мой дом сгорел,

Я вижу луну яснее

Я созерцал все райские сады,

что обрушились во мне

Я видел и те, что сжимал в своих руках, но упустил

Я видел обещания, что не сдержал

Боль, что не успокоил

Раны, что не вылечил

Слезы, что не пролил

Я видел смерти, которые не оплакал

Молитвы, которым не внял

Двери, что не открыл

И двери, что не были закрыты

Возлюбленных, что оставил

И мечты, что я не воплотил

Я видел все, что было предложено мне,

что я не мог принять,

Я видел письма, которых желал,

но никогда не получал

Я видел все, что только может быть,

но никогда не будет

Слон с поднятым хоботом

это письмо к звездам

Прыгающий из воды кит –

это послание с морского дна

Эти образы – послание моим снам

Эти послания – мои письма тебе

Мое сердце словно старый дом,

окна которого не открывали годами

Но сейчас я слышу, как окна открываются…

Я помню журавлей, плывущих над тающими

снегами Гималаев

Спящими на хвостах ламантинов

Песни усатых китов

Шкуру зебры

Шорох песка

Уши каракала

Покачивание слонов

Прыгающих китов

И силуэт антилопы

Я помню бороздки от пальцев сурикат

В водах Ганга

Плывущих по Нилу

Поднимающихся по следам ****** *****

Я помню блуждания в коридорах Хатшепсут

и лица множества женщин

Безбрежные моря и тысячи миль рек

…Я помню отца детей…

…И вкус… …Я помню…

…и звон персикового дерева…

Я помню все

Но я не помню того,

что всегда остается неназванным

Вспомни сны

Вспомни сны

Вспомни сны

Вспомни

Чем более я наблюдаю за слонами Саванны,

чем больше слушаю, тем более открываю,

они напоминают мне, кто я в действительности

Возможно, слоны-защитники слышат мое желание

сотрудничать со всеми музыкантами оркестра природы

Я хочу видеть глазами слона,

Я хочу присоединиться к танцу без шагов

Стать самим танцем

Я не могу отличить, приближаешься ты или удаляешься

Я жажду той безмятежности, которую нашел,

глядя в твое лицо

Может быть, если бы твое лицо вернулось ко мне

сейчас

Я бы смог проще обрести то лицо, что потерял сам

Мое собственное.

Перо к огню

Огонь к крови

кровь к кости

кость к мозгу

мозг к пеплу

пепел на снег

Перо к огню

Огонь к крови

кровь к кости

кость к мозгу

мозг к пеплу

пепел на снег

Перо к огню

Огонь к крови

кровь к кости

кость к мозгу

мозг к пеплу

пепел на снег

Перо к огню

Огонь к крови

Кровь к кости

кость к мозгу

мозг к пеплу

пепел на снег

Перо к огню

Огонь к крови

Кровь к кости

кость к мозгу

мозг к пеплу

пепел на снег

Перо к огню

Огонь к крови

кровь к кости

кость к мозгу

мозг к пеплу

пепел на снег…

Киты не поют оттого, что имеют ответ.

Они поют оттого, что у них есть песня.

Важно не то, что написано на листе

А то важно, что записано

в сердце

Так жги эти письма,

и пусть их пепел ляжет на снег

у реки.

Когда придет весна и снег растает,

И река поднимется,

вернись на берег

И прочти заново мои письма с закрытыми глазами.

Пусть слова и образы омоют твое тело как волны

Перечитай письма,

приложив руку к уху

Слушай песни Эдема

Страницу за страницей,

страницу за страницей.

Лети по пути птиц

Лети

………………

M-am pierdut în Antarctida.. În timp ce străbăteam drum greu mi-am adus aminte că pe parcursul anilor, de multe ori îmi era frică să pierd oamenii la care ţin. […] Tare vroiam să simt un cald răsărit de soare ; mă simţeam la mii de leghe depărtare de rezultate , pierdută în scopuri. Îngrozită priveam obstacolele polare, respiram fără pauză între inspiraţie şi respiraţie iar aburii de vată se evaporau repetat prin aer . M-am oprit . M-am intrebat câţi oameni de fapt ..se tem sa mă piardă. Nişte fantome ale oamenilor din viaţa mea , trecuseră brusc prin norul dens al judecăţii : “ A! Iată un supus!” – Care..? mă întrebam . “ Aha! Aha! Iată că vine un admirator!” – Cum..? “Ia te uită! Vine un explorator!” – Unde..? O infecţie se răspândea prin tot corpul meu; îmi cauza neplăcere . […] Curentul electric scădea lent dar sigur în corpul meu fizic -am simţit că nu mai vibrez . Minimă activitate . Nu primeam nicio soluţie din sinea mea .

Vreau doar să învaţ cum sa mă trezesc . […]

let’s just pretend that you feel me

Capul meu e plin de fumuri. Fumuri de un delir frenetic.Vreau cafea. Pierd timpul cu reviste de modă, ca o adolescentă ordinară … „Nu, sorry.. îs obosită .Nu ies”

Obosită de a nu face nimic, de a auzi zgomotul anvelopelor…. Topite..de un soare crud. Fără remușcări. Ar fi trebuit sa ies.Sau nu. Vreau o țigară.Ţin intre degete o ţigară inexistentă. O duc la gură. Ce plictiseală..inexistentă.

Impulsivă, imprevizibilă, imatură.Înca mai caut raspunsuri la cele mai simple întrebări. Aştept să mi le dea cineva într’un plic roz, parfumat. […] Şi totuşi încă nu cred că imaginea aia din oglinda îmi aparţine. Poate e vreo oglindă impotentă. N-am învăţat că insomnia mea este un minus pentru comfortul moral.Nu vreau sa cred asta. Când respir în fiecare dimineaţă încă nu simt că trăiesc. Asta pentru ca n-am fost şi nu sunt un om puternic. Încă.

E ireal ce mi se intamplă. Mă duc să îmi fac un duş.Oricum, mereu mă uimesc pe mine însămi pentru rapiditatea aproape cameleonică de a trece de la o stare de spirit la alta.

Llega ese momento, uno cree tener las respuestas y acciona. Pero siempre, surgen nuevos interrogantes.

– Consumaţi ,e gratis . Ea cu ochii mari raspunse : – În loc de dragoste, faimă, M&M’s sau bani ,daţi-mi adevărul.

Tu cum mă vezi pe fereastră?

Oamenii nu i-au decizia azi şi nu se schimbă de mâine. Uneori e nevoie de un şoc, o tragedie, o greseală fatală, o trădare sau o despărtire brutală care determină persoana sa schimbe TOTUL: de la prenume pana la felul de a tace cu o bere înainte .

În ultima vreme mă uit cu uimire la mine , unde o sa mai ajung , ce o sa câştig şi ce o sa mai pierd .

Şi fetele se fac mari , din păcate pentru ele . La început beau cafea cu lapte dimineaţa ,îşi pun fuste scurte si au ochi numai pentru prima iubire . Apoi încep sa se gândească la exerciţiile pentru glezne , îşi cumpără rochii si dau banii numai pentru prostii .. pe urmă se căsătoresc ,fac copii şi se tem de batrâneţe -încep sa’si amintească de copilărie ..

Stop .

Şi dacă ai fi pus miere în loc de zahăr ?

[…..] Aztecii consumau mugurii de mescal fie uscaţi, fie verzi. Intoxicarea cu peyotl provoacă o senzaţie euforică, urmată de greţuri şi frisoane, apoi de o stare ca de trezie, în care apar viziuni strălucitoare, colorate, uneori dispuse geometric, care se transformă în construcţii frumoase sau în scene ce se întind până la orizont. Primii misionari spanioli au protestat împotriva acestor utilizări pe care indienii o dădeau plantei şi îi întrebau pe penitenţii veniţi la spovedanie: „Ai băut peyotl sau l-ai dat altora ca să-l bea, pentru a afla secrete ori pentru a descoperi obiectele pierdute sau furate?”

Călare pe un măturoi, zbura grăbită la nivelul norilor de argint ;în toiul unui vânt zdravăn şi o ploaie rasunatoare pe urmele sale . La ordinea de zi se incluse alifiile ce le consuma negreşit – ei îi ofereau experienţe bizare , viziuni minunate sau îngrozitoare . Mereu avea ce descoperi ; înfrupta cu lăcomie din necunoscut , se lăsa dominata de puterea drogului fără a pierde controlul ..ca altele ;încă .

Adu’mi o lemonadă ..

– Asta cică ar merge dupa un prânz sau la o plimbare prin Amsterdam …

atunci hai să susţinem Olanda fiindcă ne plac lalele , marijuana sau prostituţia legală .