Daca nu putem lungi viata, hai s-o facem lata..

Creație, artă, muză, scris sunt chestii care sunt depozitate undeva, într-un loc necunoscut, de prea mult timp. Acum, două perechi de ochi, ca migdalele, mă privesc insistent zi de zi și două perechi de buze îmi zâmbesc concomitent sau pe rând. Nu am timp să am timp. Mirela Pete m-a invitat să particip la aniversarea de 7 ani a Poveștilor parfumate, cu o poveste parfumată cu semnătura, dar sincer recunosc, n-am idee cum s-o fac. E primăvară în calendare, dar iarna a decis că e momentul să-și facă apariția, după ce a fost dispărută câțiva ani. Ultima zăpadă care mi-a bucurat privirea a fost prin 2012. Prin ianuarie 2016 și-a scuturat niste perne cred și apoi, abia anul ăsta, când așteptam primăvară să înlocuiască toamna lungă, Domnia sa , Iarna cu zăpadă și ger și-a amintit că la Londra, copiii o așteaptă. Și adulții tot, dar nu și șoferii. Ger, vânt și fulgi mari. După atâta timp am simțit, în sfârșit, mirosul iernilor din copilărie, miros de ger uscat care împrospătează aerul poluat al Londrei. Proaspăt și rece. Zăpadă n-are miros? Ba da, are. Nu știu să-l descriu, pot doar să-l simt. Îl știți și voi, sunt convinsă. Englezii neobișnuiți cu acest tip de iarnă, au închis școlile și grădinițele, transportul public a funcționat la capacitate minimă, mulți angajatori au dat liber angajaților, deși zăpadă mică și gerul nu foarte puternic. Eu am profitat de venirea iernii în toiul primăverii că să îmi reamintesc mirosurile puternice din copilărie. Cum să treacă o "iarna geroasa" fără miros de coji de portocale? Sau vin fier cu scorțișoară? Vanilie și măr copt? Nop. Aroma de vin fiert cu scorțișoară a încălzit atmosfera, iar lumânările parfumate au dat un iz romantic livingului plin de jucării, mașini, tractoare, creioane, mingi și baloane. Lumânările parfumate nu concep să le aprind în sezonul cald când și așa ne invadează mirosurile de tot felul. Lumânările parfumate mi se par potrivite în sezonul rece și pentru că la 1 martie ningea ca în mijlocul iernii, în loc de miros de flori de primăvară, casa îmi mirosea a iarna în toată splendoarea ei. Ziceam că majoritatea școlilor și grădinițelor au fost închise pentru 2-3 zile, însă grădinița privată a năzdrăvanului meu, a fost deschisă pe 1 martie, fiind Ziua mondială a Cărții, copiii au mers costumați în personajul preferat. Năzdrăvanul meu a preferat compania lui Chase din Paw Patrol, dar și un mărțișor cu McQueen. Da, mărțișor, pentru că deși mirosea a iarnă, noi am decis să aducem mirosul și spiritul primăverii la Londra. Am împărțit mărțișoare, împreună cu tradițiile și legenda tipărite în engleză, educatoarelor englezoaice. Foarte impresionate, de tradiție, mi-au zis că eu am adus iarna din tara mea când m-am întors din vacanță, saptamana trecută, dar că le-am bucurat cu un suvenir drăguț cu motive populare că să-mi plătesc "greșeala". Revenind la mirosurile iernii, am preferat sa îmi scot din ascunzătoare, parfumul care îl folosesc în exclusivitate iarna. Are miros greu, cald, vanilat și lemnos. Fără urmă de flori în el. El e câștigătorul în zilele reci de iarnă. El, Casmir, de la Chopard. Știu, nu e povestea care să reprezinte semnătura mea în totalitate, însă sper că ați simțit, macar un pic, mirosurile și parfumurile care m-au încântat în aceste zile speciale de "iarnă primăvăratică".

Unde—i nasul, Ștrengar? — Nana! Și își pune degetul arătător pe vârful nasului meu. — Nasul, scumpule. Se zice NAS. — Nana. Și râde. — Degeaba te contrazici cu mine. Râd și eu. Știu cine o să aibă dreptate, dar nu mă las. Se zice NAS, îi repet. — Nana. Și mă trezesc cu degetul lui în “Nana“ meu, încercând insistent să—mi demonstreze că știe. — &€$%#:;&@€, înjur subtil în gând. Iar am uitat să—i tai unghiile. De fapt n—am uitat, dar e atât de dificil acest moment, încât îl amân până pielea mea simte pe viu că e cazul să—mi fac curaj pentru această operațiune.

Am mii de poze in telefon. Aranjate pe foldere. Si vreo cateva sute de clipuri video. Toate cu nazdravanul. Nici un selfie cu mine. In cel mai rar caz un selfie cu mine si pufosul.

Din astea mii, majoritatea au dubluri sau zeci de dubluri. Poze aproape identice, dar care, mi se pare mie, ca sunt tare diferite. In una are ochii mai mari, in cealalta gura mai zambitoare, in cealalta saliva in coltul gurii il face asa de dragalas, in alta tine mana asa frumos, in alta se uita fix in obiectiv. Vreau sa mai sterg, dar nu pot alege din astea nici una care sa merite sa apas butonul delete. In toate e atat de simpatic, atat de firav, de bland, de zambitor, cu ochii aia ca doua luni pline si cu gura larg deschisa cand rade, de parca imi intra soarele in casa. Intr-o zi ma uitam la un bodysuit cu care a fost imbracat prima data dupa ce s-a nascut. E atat de micut acum, parca e de papusa, insa cand ma uit in poze, observ ca acel bodysuit ii era mare cand s-a nascut. Si n-as fi crezut ca ii era asa de mare daca nu aveam pozele ca dovada. Pentru asta sunt pozele, pentru amintiri. Pentru a observa cat am crescut, cum am evoluat (ne-am maturizat, am imbatranit) de la un an la altul, in cazul nazdravanului, de la o saptamana la alta. Mi-as fi dorit sa am o poza cu mine bebelus, sa vad cum aratam atunci, cum crestea tineretea in mine. Prima poza o am la 4 ani. Fratele meu e mai norocos, are o poza alb-negru de la 3 luni. Fotografii erau rari pe atunci, iar parintii nu aveau butonul make a picture la degetul aratator. Cand o sa ma opresc sa-i mai fac poze? Nu stiu. Probabil niciodata. O sa mai am memorie in telefon? Cu siguranta, pentru ca se produc carduri cu memorie tot mai mare. In urma cu vreo cativa ani, un card de 1 gb era mana cereasca. Acum unul de 64 de gb nici vorba sa-mi ajunga. Si cum ar putea, daca eu simt ca vreau sa-i surprind fiecare emotie, fiecare gest, fiecare moment al cresterii sale.

Anul asta Craciunul meu miroase a bebelus, insa parfumul Craciunului din copilarie strabate pana la mine prin amintirile dosite in cotloanele mintii. Mi-e dor de acel iz de acasa cu parintii dragi alaturi. Mi-e dor sa topai prin ninsoare, sa prind fulgii cu limba, sa fac fac ingerasi in zapada, sa ma dau cu sania din cel mai inalt deal, iar cand imi ingheata nasul sa fug acasa, sa ma ascund in dosul sobei fierbinti, privind la nesfarsit cum clipocesc luminitele colorate in bradul viu, cum imprastie lumina steau din varf, iar la tv sa ruleze "Singur acasa", or "Ironia sudibi ili s liohkim parom" (comedie ruseasca de Craciun). Sa miroase a scortisoara, a coji de portocala, a lemn ars si cetina de brad, iar aroma de cozonac pufos, bors scazut si friptura de porc sa-mi mangaie simtul olfactiv. Povestea mea de Craciun incepe cu arome. Aromele de Craciun sunt inconfundabile si imposibil de uitat. Eu le pastrez foarte vii in memorie. Nu stiu ce arome o sa-si aminteasca nazdravanul meu cu miros de vanilie. Acum, sunt in proces de fabricat amintiri pentru el. E primul Craciun in 3, e primul pentru el. Nu stie el prea multe acum, dar studiaza intens luminitele si globurile colorate din brad. N-o sa-si aminteasca nici mirosuri, nici culori din primul lui Craciun, insa cu siguranta o sa se admire in poze. Cand o fi mai mare. Vreau sa fabric amintiri pentru el, la fel cum ai mei parinti au creat pentru mine. Si acum il vad pe tata cum aseaza un brad intr-o galeata de nisip, iar eu fug de colo colo, nerabdatoare sa pun jucariile pe crengi, o vad si pe mama cum sporovaieste de zor langa plita, iar eu ma lingusesc pe langa ea ca sa primesc ceva de gustat, un biscuite, o parjoala. Nu stiu ce amintiri o sa reusesc eu sa fabric, insa o sa incep cu mirosurile de mancare pentru ca astea sunt cel mai usor de amintit. N-o sa stau prea mult la bucatarie pentru ca nazdravanul, cu siguranta, o sa-si adjudece majoritatea timpului meu, iar bunatatile care dau miros Craciunului sunt mai mult pentru parintii lui, iar el doar o sa guste din toate prin lapticul care il papa cu atata placere. Dar o sa incep de pe acum, iar cand o fi mai mare sa devin experta la facut cozonaci pufosi, dulci si aromati ca ai mamei. Povestea de Craciun de anul asta n-o sa aiba spiritul sarbatorilor de acasa, insa o sa fie plina de amintiri, zambete pufoase, rostogoliri si gangureli, pulpite dolofane cu miros de vanilie si fericire maxima. Craciun fericit dragilor, oriunde v-ati afla, cu parfum de bucurie, liniste sufleteasca si aroma de viata lunga!

"Nu-l lua in brate ca se obisnuieste". Fraza asta am auzit-o de atatea ori. Eu am facut tocmai invers. Ziua doarmea pe pieptul meu, in bratele mele, iar noaptea, uneori in brate, alteori in cos, iar alteori intre mine si taica-su. Il tineam lipit de mine ca-mi era drag, ca simteam ca el ma vrea aproape, ca in bratele mele se simte in siguranta, iubit si fericit. El mai mult de atat nici nu avea nevoie. Sa nu-l iau in brate pentru ca mai tarziu o sa-mi fie greu, ca n-o sa doarma decat in brate sau pe pieptul meu. Uite ca au trecut 3 luni si aproape jumate si mie inca imi place sa-l tin in brate, imi place sa doarma la mine pe piept. Dar stiti ce, el nu mai vrea sa doarma la mine pe piept, de vreo luna deja. Si asa mi-e dor de el cand se contopea cu mine, cand cu manutele lui pufoase ma cuprindea, cand burta lui plina de colici se linistea lipindu-se de a mea, iar obrazul meu ii simtea caldura crestetului lui. El a crescut (inca nu mult) si deja nu mai vrea. Noptile le doarme in patutul lui si ma trezeste doar odata sau de doua ori sa-si aline foamea sau setea, or si una si alta, or poate ca sa ma simta pe mine. 5-10 minute. Atat. Si doarme mai departe. Iar mie mi-e dor sa ma trezeasca mai des, sa-mi zambeasca mai des noaptea si sa adormim amandoi visand frumos. Ziua se joaca singurel, cu manutele lui (deocamdata e la faza cu studiul manutelor si atingerea obiectelor), iar cand trec pe langa patut sa-l observ, el ma fixeaza si isi imprastie zambetul stirb pe toata fata. Ma umple de bucurie si emotie. De cateva zile, ziua, adoarme in patut, singur. E suficient sa-l mangai pe frunte si adoarme linistit. Eu raman multe minute, sa-l privesc si sa zambesc de grimasele pe care si in somn le are. A inceput sa devina independent. Iar eu... mie mi-e asa dor de mine cu el in brate. Stiu, n-o sa renunte la brate definitiv, dar nici nu vreau, insa atat de tare ma bucur ca n-am ascultat de acele sfaturi. El creste si in curand (cativa ani sunt irelevanti, timpul e irelevant cand vine vorba de pruncul tau) bratele mele o sa le foloseasca decat uneori, rareori, prea putine ori. Vreau sa creasca, dar vreau sa ramana si asa, pufos, inocent, zambaret, cu fata expresiva si ochii mari, intrebatori, curiosi, veseli, sa nu-si ascunda ceea ce simte, sa planga, sa ceara, sa indrazneasca, sa rada sincer, cu toata fata. E o minune. Si creste. Creste prea repede...

Am citit o poveste zilele astea, o poveste cu final tragic, o poveste reala. Ma roade tristetia si neputinta. In timp ce campaniile electorale isi trambiteaza listele cu noile schimbari promise pentru tara, povesti triste isi consuma existenta.

Ma uit la puiul meu de om si nu-mi mai imaginez viata fara zambetul lui stirb. Ma uit la el si imi vine sa plang numai la gandul de al pierde. Ma uit la el si realizez ca nu exista durere mai mare decat sa-ti pierzi copilul. Nu cred sa existe durere mai mare. In urma cu niste luni, adica prin mai, o fetita de 5 ani, sanatoasa si vesela, face febra de 38 si ceva, vomita continuu. Mama merge la medicul de familie care ii prescrie nurofen. A doua zi copilei continua sa-i fie rau, asa ca mama merge la spital. Fetita este, evident, deshidratata si cere sa bea apa, plange in continuu. Medicul ii interzice mamei sa-i dea apa ca sa nu mai vomite, dar nici nu incearca sa-i puna perfuzii pentru hidratare. Ceea ce ii dau sunt calmante ca s-o linisteasca si s-o adoarma. Cand se trezeste, copila cere apa iar si iar i se refuza. Apoi intra in convulsii care nu sunt tratate corect si minunea de fetita intra in coma. Din mai si pana in octombrie ea a fost mentinuta in viata artificial, doar inima refuza sa moara. Intre timp parintii au cautat ajutor si raspunsuri si la alte spitale din capitala, chiar si in afara tarii. Peste tot i s-au cerut analizele fetitei, analize care, din pacate, lipseau din dosarul fetitei. Medicii care au "ajutat-o" sa ajunga in aceasta stare n-au binevoit sa puna analizele la dosar ci au pus un diagnostic, cel mai probabil gresit, au pus stampila si semnatura si cam atat. Fetita nu era tranportabila, iar aparatele de la spital s-au defectat subit, asa ca parintii n-au putut sa ceara parerea altor medici. Saptamana trecuta mama a cerut disperata ajutor oamenilor care ar putea ajuta cu informatii despre existenta in tara a unor aparate mobile de facut analize. Lumea a inceput sa se mobilizeze, adresand scrisori diferitor organizatii care ar fi putut ajuta. Mama mai avea un dram de speranta, speranta care a murit saptamana asta. Ingerasului asta mic cica i-a cedat inima, a facut stop cardiac. Fix acum cand cazul devenea tot mai cunoscut. Coincidenta sau ghinion? Eu am spus pe scurt povestea, probabil ea are multe file care trebuie rasfoite. Ce nu inteleg eu este cum poate un medic sa refuze hidratarea in caz de febra si voma? Cum de exista pe lumea asta medici a caror interes e doar sa le strecori ceva in buzunar si nu vindecarea unui suflet nevinovat. Cat de hain sa fii, incat sa nu-ti pese ca un copil de numai 5 ani moare, moare din vina ta si tu nu vrei sa faci nimic. Ce fel de om esti? Ce fel de medic esti? Cand te-ai facut medic ai promis sa ajuti oamenii, oare ai vorbit serios?Nu prea se vede. Ce vina are un pui de om de 5 ani, atat de inocent? Oare se vor sesiza autoritatile sa cerceteze cazul? Va fi pedepsit cineva pentru moartea unui suflet nevinovat si pentru suferinta pe care o traiesc parintii? Nu cred. In Moldova doar cei nevinovati platesc. E trist, este atat de trist ceea ce se intampla in spitalele din tara asta, incat, acum ca am si eu un copil, ma gandesc de doua ori daca sa ma mai intorc sa locuiesc acolo. Mi-e frica pentru pruncul meu, mi-e frica ca vreodata ar putea incapea pe mana unui astfel de medic care numai medic nu poate fi numit. Si ca si curiozitate, spitalul se numeste Centrul Mamei si al Copilului.

In fiecare zi deschid blogul cu gandul sa scriu ceva. Capul meu huruie de atatea ganduri si idei, insa nici una nu se lasa asternuta pe hartie, ma rog, pe pagina de web. As putea sa scriu despre oricine si orice, insa degetele mele nu prea vor sa mangaie tastatura in modul cel mai fericit incat sa-mi descarc creerul. Cred ca hormonii de sarcina sunt de vina, asta ca sa nu ma gasesc pe mine vinovata. E atat de nasol sa te trezesti dintr-un vis, cosmar chiar, care pare atat de real si dupa ce ai deschis ochii si realizezi ca a fost vis, lacrimile sa curga siroaie, sa te gandesti la daca ar fi fost si la speranta ca nu se va intampla, incat iti strica ziua si cauti o cale sa te descarci. Nici macar scrisul nu ma ajuta.

In sarcina, constat ca visele au devenit atat de reale si clare incat as putea scrie scenarii de filme, in fiecare zi cate unul, de la SF, la drame, comedii si psihologice. In toata perioada de sarcina, in vise, n-am fost niciodata neputincioasa, am putut sa alerg, am putut sa ma ascund, am putut sa sar de la inaltime, sa rad, sa plang, sa vad finalul visului, sa ajut, sa inot (chiar daca eu sunt un fel de topor care da din coada in speranta ca nu se duce de tot la fundul apei), am putut sa infrunt paianjeni (chiar daca in realitate ma apuca pandaliile cand vad unul si fug la o distanta de 10 metri si arat cu degetul tremurand, spre locul unde l-am zarit in speranta ca cineva cu suflet bun o sa-l goneasca/omoare, desi saracul speriat de urletele mele se ascunde si el). Copii si nasteri n-am visat decat odata la inceputul sarcinii, parca aveam o fetita blonda cu ochi albastri si dupa acel vis am fost convinsa ca voi avea o duduie careia sa-i cumpar pampoane si rochite inflorate. Eh, daca imi vedeati chipul cand am fost la ecografia de la 20 de saptamani, unde medicul a fost foarte sigur cand a pronuntat "baby boy", ai fi zis ca mi-a inghetat zambetul pe fata. Vreo doua zile mi-au trebuit sa ma obisnuiesc cu gandul, atat de sigura eram de vis. Si acum imi mai fug ochii dupa rochite, dar nu stiu zau, daca e din cauza ca desi sunt fericita ca va fi baiat, imi doresc si fetita, or e pentru ca magazinele sunt pline de hainute de fetita, mai mult decat de baiat. Asa cam in proportie de 70 % sunt toale de fetita, vreo 10% sunt unisex si restul, ce mai ramane. Ma gandesc sa fac o revolta in acest sens. Pai ce, baiatul meu nu merita mai mult spatiu in magazin pentru eventuale dichisuri masculine, decat merita pompoanele si rozul? E adevarat, sunt satisfacuta cand in H&M si altele, un etaj intreg e destinat femeilor, iar alt etaj barbatilor copiilor si femeilor insarcinate impreuna, dar na, aici nu e despre mine, e despre nazdravanul meu, asa ca nu se pune. Si daca tot veni vorba de cumparaturi pentru nazdravan, au inceput dilemele: ce fel de carut, ce fel de scaun de masina, ce fel de cadita, ce fel de hainuta si tot o tin intr-un ce fel de, incat cred ca o sa ma apuce nasterea pana ma hotarasc. Pun pariu ca inainte era mai simplu. Tin minte si acum carutul in care s-a plimbat frate-meu, apoi eu, apoi o verisoara, apoi alta, apoi altul, iar la final statea in ploaie si soare, undeva prin spatele casei bunicii mele, era de un albastru ca cerul, cu rotile cat o minge de fotbal. Exact ca asta de mai jos dor ca era albastru integral.

Iar patut nici nu tin minte sa fi avut. Dormeam asa de bine pe lijanca la bunica (lijanca e un fel de pat din pamant si caramida, lipit de soba, care este incalzit in momentul in care se face focul in soba) si nici cada personala n-am avut si nici scaun cu masuta de mancat, nu mai vorbesc de premergator, scaun de masina si alte alea. Ei, dar sa nu deviem, ca desi am crescut frumos si sanatos si am avut o copilarie fericita, tot imi plac timpurile astea in care am de unde alege una alta. Poate e prea mare variatia, ca comerciantii (nu-i vina mea ca cuvintele formeaza cacofonii) fac pe naiba in 4, doar sa multumeasca clientul si sa-si umple buzunarul. Nu stiu cat de multumit e clientul, dar nu ma indoiesc de buzunar. No, ma opresc aici, desi n-am terminat, caci la cate ganduri ma bantuie, derivate unul din altul, mi-e ca n-o sa mai am spatiu pe blogspot. Da, stiu, n-am spus mare lucru prin postarea asta, dar macar m-am descarcat. Un pic. Asa ca va doresc weekend placut si sa ne auzim de bine!

O prima sarcina aduce cu ea o sumedenie de dileme. Unele le clarifici mai usor, altele poate niciodata. Cu toate astea, ca viitor parinte, trebuie sa fii informat.

Marea dilema, in existenta mea de viitoare mamica, este patutul, acel loc al lui, in care va petrece foarte mult timp in primele luni. O fi prea devreme sa-l achizitionam? Nu stiu, dar prefer sa fiu pregatita, decat sa las totul pe ultima suta de metri. Pare simplu, mergi la magazin si cumperi patut si saltea si gata. Nuuu, gresit. De fapt aici incep problemele. Inainte era simplu, un patut din lemn, pe care puteai sa-l mostenesti de la alte mamici, rude, prieteni, iar in magazin erau foarte putine modele ceea ce facea ca alegerea sa fie usoara. Eh, dar cum, in prezent, producatorii sunt aproape obligati sa vina cu noutati pe piata ca sa reziste in fata concurentei, au aparut o sumedenie de modele si culori, accesorii si materiale care mai bune care mai putin. Care e cel mai bun patut pentru tine si copilul tau? Uite la intrebarea asta, raspunsul vine tare anevoios si nici nu stii daca, intr-un final, faci alegerea buna. Din punct de vedere estetic, culori si forme, eu n-am absolut nici o pretentie, in conditiile in care primii ani din viata, bebelusul o sa si-i petreaca in chirie. Si ce daca camera e decorata in rosu si negru, iar patutul e maro sau alb, or si ce daca mobila e in lila si alb, iar patutul este negru. Aceste detalii sunt absolut neimportante atunci cand existenta ti-o duci intr-o casa inchiriata, unde nu ai voie sa faci modificari. O a doua problema o reprezinta alegerea materialelor din care este confectionat. Daca e un patut din lemn sau fier, ar trebui sa dam atentie vopselei sau lacului cu care sunt acoperite barele si restul. Sa nu fie toxice sau alergice. Si aici n-ar trebui sa fie o mare problema, pentru ca, conform standartelor de sanatate, companiile producatoare sunt obligate sa foloseasca materiale bune, de exemplu vopseaua trebuie sa fie pe baza de apa. Zic eu ca n-ar trebui sa fie probleme, dar uneori ele apar si in conformitate cu legea. Bun, cu partea estetica ne-am lamurit. Acum vine partea grea - modele. Ce alegem vechiul si popularul patut din lemn sau mai noul aparut patut pliant/trevel? Ei si aici existenta mea s-a impotmolit. Am incercat sa pun la liniuta avantajele si dezavantajele ca sa ma pot hotara si credeam ca va fi usor. Nu, nu este. Forumurile le-am rascolit pe toate fetele ca sa aflu pareri de la mamici. Parerile sunt impartite si uneori te baga intr-o ceata si mai densa decat erai.

sau

Sa le luam pe rand, ca poate asa ma lamuresc si eu. Incepem cu patutul cel de toate zilele, in care am crescut  parintii nostri, da si noi, primii descendenti ai generatiei Y, cum mai e numita generatia oamenilor nascuti dupa anii '80. Mda, eu inca nu m-am lamurit cei cu generatia din care cica si eu fac parte, dar asta-i alta dilema pe care o voi discuta probabil alta data. Sa revenim - patutul din lemn. Avantaje: - Stabilitate si confort - asigura sustinerea si confortul bebelusului pe toata durata somnului, asigura o pozitie corecta de somn si o dezvoltare corecta a coloanei; - Durabilitate - pot trece de la o generatie la alta, fara a fi nevoie de alte investitii la un eventual nou membru in familie sau sunt modele transformer care se pot schimba dintr-un patut de bebelus pana la 3 ani, intr-un pat obisnuit pentru un copil ce depaseste aceasta varsta; - Siguranta - materialele (lemn sau fier) sunt mult mai sigure si nu exista riscul sa se deformeze; Dezavantaje: - Risc de accidentare din cauza barelor tari si/sau colturoase, or a blocarii membrelor copilului sau a capului intre aceste bare. Exista, insa, aparatori speciale gandite pentru copiii energici care pot diminua sau inlatura acest risc, iar distanta dintre bare nu trebuie sa fie prea mare, exista niste limite recomandate sau obligatorii pentru producatori; - Spatiul care il ocupa si dificultatea de transport/mutare dintr-un loc in altul; - Pretul mai mare, insa cred ca durabilitatea unui asemenea patut diminueaza parerea ca un patut din lemn este scump; Sa trecem la avantajele si dezavantajele fratelui mai modern al patutului de lemn si anume patutul pliant sau travel: Aventaje: - Usor de montat si transportat. Poate fi folosit, atat acasa cat si in calatorii si vacante; - Varietate mare de modele si culori; - Riscul ca bebelusul sa se loveasca in partile laterale este mic datorita materialelor din care este confectionat, adica mult plastic si material textil; - Husele se pot detasa si spala - Plasa laterala a patutului, fiind transparenta, permite parintilor sa-si supravegheze odraslele de la distanta; - Poate fi folosit si ca tarc de joaca atunci cand deja poate sta in fundulet; - Costul este mai mic in conditiile in care, de cele mai multe ori are incluse o sumedenie de accesorii: masa de schimbat, vibratii si muzica de leagan, buzunare de depozitare, roti blocabile, plasa de tantari, etc. Dezavantaje: - Principalul dezavantaj este lipsa de sustinere a bebelusului. Materialele din care este facut fiind mai flexibile, nu ofera stabilitate mai ales cand copilul incepe sa stea in sezut. Salteaua montata la nivelul intermediar, adica utilizata in primele luni de viata ale copilului, nu este fixa, oscileaza in functie de miscarile copilului. Montata la nivelul inferior, necesita o saltea suplimentara (poate nu obligatorie), pentru ca cea din fabrica este prea subtire si prea aproape de podea, pentru a fi utilizata ca baza de somn. La unele patuturi pliante sustinerea se face cu benzi de vinilin sau plastic care se pot uza, curba si chiar rupe. - Materialele textile se uzeaza mai usor si nu este o investitie pe termen lung. Dupa analiza avantajelor si dezavantajelor, nu pot sa zic ca, deja, am luat o decizi concreta, insa inclin sa cred ca un patut din lemn este mai potrivit pentru copil in utilizarea zilnica, iar cel pliant ar trebui folosit doar cu varii ocazii. Desi pentru mine, care stau cu chirie, un patut pliant ar fi o varianta foarte buna si confortabila, trebuie sa ma gandesc mai mult la confortul si siguranta bebelusului. Care dintre cele doua tipuri de patut ofera confort si siguranta mai multa? O sa mai studiez piata, o sa mai caut pareri ale specialistilor ca sa ma asigur ca iau o decizie buna.

Cu exact doi ani in urma, o Ea imbracata in rochie alba sirena, cu o voaleta pe partea stanga si pantofi albi decupati si un El imbracat in costum slim elegant, camasa alba, cravata subtire si pantofi negri, spuneau Da, in fata lui Dumnezeu. Zi plina de un soare arzator care frigea si la exterior, dar si in interior de emotii. Acum la exact doi ani ne-am facut un cadou, nu fiecare unul altuia ci amandoi noua sau mai bine zis pentru Nazdravanul care urmeaza sa ne inveseleasca zilele.

As fi urmat traditia de a face poze in rochie de mireasa, cu ocazia aniversarii, insa anul asta nu se poate, chiar daca, cu putin efort si ,eventual, un marsupiu atasat Micii sirene, as fi incaput, totusi, in ea. In loc sa sarbatoresc aniversarea, savurez cu bucurie  sariturile Nazdravanului in propria lui piscina, folosind ca trambulina vezica mea, iar daca fac greseala sa-i desumflu jucaria se muta de pe-un rinichi pe altul. Descurcaret din burtica are mama.

Vine o vreme cand simti nevoia unei schimbari, cand simti ca esti gata sa acceti noi provocari, desi nu te simti pregatita sa le infrunti. Viata in sine e creata din viata si atunci cand simti sub inima doua manute care cauta sa studieze imprejurimile, nimic nu pare mai placut decat atingerile lor venite din interiorul tau.

Ti-ai dorit sau nu un copil, totul incepe cu teama de a nu fi pregatita pentru aceasta provocare. Eu una, desi am luat marea decizie, impreuna cu sotul, de a ne completa viata cu o noua bucurie, nu m-am simtit pregatita decat in momentul in care botul cu ochi si manute nu a aparut pe ecranul ecografului inotand sfios. Din acel moment toata viata mea a devenit mai frumoasa, prioritatile s-au schimbat radical, iar acea teama de necunoscut desi s-a diminuat considerabil nu a disparut complet si cred ca niciodata nu va disparea, ci se va transforma. Se va transforma in siguranta ca tu ca mama poti sa fii un mic zeu pentru copilul tau. Da, eu nu m-am simtit pregatita nici acum, la varsta la care unele mame isi dau copii la scoala sau unele si mai precoce se confrunta cu inceputul problemelor adolescentine ale propriei odrasle. Si nu m-am simtit pregatita, nu din motivul ca n-as fi avut un umar de sprijit si un tata  perfect pentru copilul lui, ci pentru ca nu m-am simtit suficient de matura sa aduc pe lume o minune si sa stiu si sa pot sa am grija de ea. Credeti-ma, nici acum nu ma simt suficient de matura, insa simt ca toate astea se schimba odata cu cresterea burticii si incurajata de pe margine, simt ca o sa fiu in stare sa inteleg o fiinta care isi exprima durerile si bucuriile doar prin mimica fetei, prin sunetele nedefinite pe care le scoate si eventual plansul si rasul care le insotesc. In prima zi, cand am vazut cele doua liniute, am intrat in panica. Pana in acel moment, n-am realizat ce schimbari ma asteapta. Priveam totul in joaca. Apoi, in saptamanile care au urmat, frica si nesiguranta au pus stapanire pe mine si m-au impiedicat sa ma bucur pe deplin de acele momente. Am trecut prin diverse stari si uneori ma simteam vinovata de nesiguranta pe care o am, insa am avut noroc de doi ochi verzi, in care daca priveam ma umpleam de liniste si curaj. Vedeam bucurie in ei si imi transmiteau si mie starea. De aceea sunt absolut sigura ca un al treilea e musai sa provina de la 2(o singura cifra) si nu de la 1+1(doua cifre alaturate). Despre cazurile in care nu se poate nu pot sa vorbesc. Nu sunt in masura sa ma dau cu parerea din moment ce n-am trecut prin asemenea situatie. Matematica n-are nici o logica in familie si oricat n-ai incerca cu 1+1, daca nu exista o legatura de iubire, de respect, de intelegere, de implinire, nu va da 2, iar 3-ul nu va putea schimba situatia decat pentru moment, cel mult. 3 nu este nici un fel de bonus pentru 1+1 ci doar pentru 2.  Ma las de matematica, caci niciodata n-am fost buna la aceasta materie. Unii sustin ca n-or sa lipseasca greutatile, atunci cand tot ce ai nevoie este o jumatate de ora de somn odihnitor, insa cine poate sa zica ca orice bucurie in viata se obtine usor si prin putine sacrificii?

Sambata, de 1 martie, n-am putut sa stau in casa. Dimineata, cu ochii clipocind de somn, aud cateva batai in geam. Aratarea aia de afara era atat de frumoasa, cu pletele-i aurii. Mie imi plac mai mult brunetii, dar ala, va jur, ca era splendid, asa blond cum era. Se uita la mine cu privire ademenitoare si ma indemna sa ies afara. Parca nu l-as refuza, dar cand ma gandeam ca saracu' barbatul meu e la serviciu, mai ca as fi stat inchisa in casa de ciuda. Brusc imi amintesc ca stabilisem sa ma vad cu cineva. Reintalnire dupa 6 ani. Il rog, din ochi, pe blond sa ma insoteasca ca doar n-oi merge singura. In jumate de ora il iau de brat pe blodul meu si plecam impreuna la intalnire. Ajunsi la mall stabilesc cu blondul sa ma astepte pe undeva pe afara, ca intalnirea ce urma, era, asa, ca intre fete, iar el nu era invitat. A fost o dupa-amiaza minunata, fetele au fost extraordinare. Barfe nevinovate, povestiri, intamplari, amintiri, zambete si prajituri. Ce mai, un 1 martie, cum demult nu mai traisem. La un moment dat a trebuit sa-mi iau la revedere de la fete, desi as mai fi stat. Imi placea compania lor. Cand sa plec acasa, blondul era de negasit. N-a mai avut rabdare sa ma astepte. E adevarat, ma cam lungisem cu intalnirea la mall, timpul a trecut pe neobservate, se cam lasase seara si frigul. Ma intalnesc cu sotul in oras si plecam impreuna acasa. Cate flori am primit in ultimile luni raman si eu uimita, dar tocmai in acea zi, pauza. El stie ca de 1 martie traditia e sa-mi dea un buchetel de ghiocei, dar saracul imi jura ca in florarii n-a gasit, iar prin gradini, inclusiv a noastra, ghioceii de mult nu mai sunt. Asa am ramas eu fara ghiocei de 1 martie, dupa 8 ani de zile. Nu m-am bosumflat ca stiu ca a avut intentia, insa gandul mi-a zburat la blondul cel frumos. Cred ca de ciuda a furat ghioceii. Toata iarna, desi a fost scump la vedere, s-a simtit prezenta lui, chiar si dupa stratul gros de nori. El e de vina. El a furat ghioceiii. Cu toate astea, nu pot sa ma supar pe el pentru ca imi place cand e prin preajma, imi place sa-mi mangaie fata in fiecare dimineata si sa ma incarce cu vitamina D. Si doar el imi poate bate in geam ca eu stau la etaj si n-am balcon. Blondul asta are capacitatea sa urce cat de sus vrea, pe cand Romeo al meu intra pe usa ca tot omul normal. Ce sa caute pe balcon cand are usa si scara. E adevarat, cateodata arunca cu pietricele in geam pentru ca-si mai uita cheia acasa, dar n-are el motive sa se catere tocmai pana la geam. Romanticul meu, cu mii de raze in evantai, imi insenineaza diminetile si ma face sa zambesc cand apare la geam, obosit din cauza luptei cu norii astia britanici care nu-l lasa nicidecum sa rasfete oamenii. Iar eu ii zambesc dulce si lenevesc in pat ca o pisica, caci nu ma grabesc nicaieri. Si cu toate ca n-am primit ghioceii obisnuiti de 1 martie, ziua a fost minunata, de dimineata si pana seara, cand dupa cina, eu si Romeo am adormit dusi, el obosit dupa munca, eu dupa iesirea in oras. Ca de, cine a zis ca e usor sa te plimbi prin mall, e chiar obositor. Din pacate, blondul s-a suparat ca l-am lasat sa astepte prea mult si de doua zile nu mai apare. Incerc eu sa-l momesc weekendul viitor. N-are incotro, doamnele trebuie rasfatate de ziua lor. Va doresc o primavara insorita, plina de vioiciune si zambete! Nu numai doamnele ci si domnii.

De Valentine's day, am vazut zeci de postari pe bloguri, inimioare, ursuleti plictisitori si iubire comerciala au umplut feisbucu'. Dar azi nimic, aproape nimic. Rar, pe ici pe colo, cate-o poza cu mesajul "Iubeste romaneste de Dragobete" si cam atat. Unii zic ca n-au nevoie de o anumita zi sa sarbatoreasca iubirea. Eu zic ca, orice pe lumea asta are nevoie de o zi in care sa fie sarbatorit, pentru ca in valtoarea timpurilor pe care le traim, de cele mai multe ori, uitam. Uitam de mame si tati care ne asteapta acasa, uitam de fratii si surorile care ne-au facut copilaria mai vesela, uitam de prieteni, de rude, chiar si de iubiti/iubite, soti/sotii, copii. Uitam sa mai facem gesturi frumoase, uitam sa mai zicem Te iubesc. Si atunci, ma intreb, de ce n-am sarbatori Ziua iubirii, dar sa fie sarbatoarea noastra, nascuta din leaganul propriului neam? De ce am avea nevoie de o sarbatoare chicioasa si imprumutata cand avem romantica si primavaratica sarbatoare proprie? Chiar si strain fiind, pe alte meleaguri, poti imparti bucuria unei sarbatori natale, cu cei de-ai locului, astfel, sa le prezinti o parte din originile tale. Sarbatoarea de Dragobete e sarbatoarea iubirii si a naturii. Dragobete era fiul Babei Dochia. Chipes, neastamparat si navalnic, petitor si iubitor de animale, romanii l-au considerat protectorul iubirii si al celor care se intalnesc de ziua lui - 24 februarie. In aceasta zi, fetele si flacaii se adunau in fata bisericii si plecau impreuna sa caute ghiocei, vestitorii primaverii. Cu acest prilej, comunitatea afla ce cununii se pregateau peste an. Se spunea ca tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau nu au vazut macar o persoana de sex opus, in aceasta zi, nu-si vor gasi iubirea tot restul anului. Fetele strangeau in seara de dinainte sau in dimineata de Dragobete, ultimile ramasite de zapada, numita "zapada zanelor", o topeau si se spalau pe cap sau pe fata ca sa fie frumoase tot anul, or o foloseau pentru diferite descantece de dragoste. Deci, haideti sa nu uitam de sarbatorile noastre. Va doresc multa iubire peste an, iar mirosul primaverii sa va insoteasca si in cele mai sumbre zile. La mine au inflorit narcisii si vi-i aduc in dar!