Eul liric este ”țicnit”, poeții au probleme și din cauza aceasta scriu astfel de poezii!
Este doar o singură idee enunțată la ora de curs universitar (masterat) cu tema Lirica lui Tudor Arghezi sub semnul modernității, pe care am predat-o studenților- masteranzi (anul doi) de la facultățile chimie, fizică, limbi străine, psihologie, Universitatea de Stat din Moldova.
Am ales un scriitor fascinant și o perioadă savuroasă din literatura română, făcând trimitere și la poetul francez Charles Baudelaire, care am crezut că va impresiona, dat fiind faptul că atât poeziile lui Arghezi cât și cele ale lui Baudelaire sunt melopeice și-ți bucură gândurile cu originalitatea limbajului și a discursului.
Trebuie să recunosc că începutul a fost unul reușit și promițător, am explicat noțiunile de modern-modernitate-modernism, apoi particularitățile acestei mișcări, studenții s-au implicat și au dat răspunsuri corecte, dar (!!!) când am trecut la partea practică, adică la analiza textului poetic, am avut senzația că după ei sunt și eu ”cu probleme”, din moment ce analizez și înțeleg starea eului liric (șovăielnic, în cazul nostru) din poezia, dragă mie, De-abia plecaseşi de Tudor Arghezi. Am fost surprinsă de atitudinea față de poezie (și de literatură), ce domină gândirea unui tânăr, care trebuie să dețină niște lecturi serioase, care trebuie să impresioneze prin amalgamul de emoții, de gânduri, de experiențe, dobândite prin lectură.
În doi ani de activitate pedagogică nu am întâlnit astfel de situații, nu am simțit emoțiile fără vreun echivalent în cuvinte, pe care le-am trăit împreună cu prietena-colegă, Irina. Am plecat de oră șocate, distruse la propriu, dezamăgite de tot ce înseamnă literatură pentru tinerii de azi.
Mă doare, mă doare enorm că nu este înțeleasă literatura…Ea, dragii mei, ne hrănește nu numai gândurile, dar și sufletul…
Încercați să simțiți emoțiile, pe care le transmit aceste două poezii, apoi savurați din mirosul de lectură și hrăniți-vă mintea cu gânduri mari (B. Disraeli):
De-abia plecaseşi
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Testament
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin rapi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.
Ea e hrişovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu săricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, intâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plavani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagane urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveste-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slovă de foc şi slovă faurită
Împarechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adîncul ei
Zace mania bunilor mei.