Jurnalul unei nebune...Google Page Rank

 Jurnalul unei nebune... Jurnalul unei nebune...



RSS posts

Societate


Comenteaza





tu ce aştepţi?
aşteptăm.suntem într-o continuă aşteptare.aşteptăm să primim salariul pentru a cumpăra a rochie din colecţia de primăvară.aşteptăm să achităm cele câteva produse într-un rând interminabil de la orele 17.35  dintr-un oarecare supermarket.aşteptăm să dea sunetul pentru pune "o virgulă" la zilele petrecute în cabinetele universitare.aşteptăm primăvara, ca mai apoi să aşteptăm vară, apoi toamna şi pentru a completa ciclul aşteptăm deja iarna.aşteptăm o zi anume pentru  a face acel prim-pas.aşteptăm ore întregi pentru a face un check in la un aeroport.aşteptăm soarele după lungi zile de ploaie şi ceaţă.asteptăm să atingem o anumită vârstă pentru a putea fi cică independenţi.aşteptăm să vină facturile pentru a le achita.aşteptăm maxi-taxiul pentru a pleca la universitate/serviciu/liceu/alte activităţi.aşteptăm pe cineva citind o pe o bancă din parc.aşteptăm să-şi ceară el primul scuze pentru că într-un final tu eşti fată şi ai voie la greşeală şi oricum el e de vină, cum nu ai da şi ce nu ar spune(logica feminină la putere).aşteptăm să apară în viaţa noastră acel "cineva" care va fi "totul" şi pentru "totdeauna".aşteptăm să abandonăm o relaţie pentru a începe una nouă cu speranţa că va fi ultima şi specială.aşteptăm să cerem prea mult de la cei apropiaţi pentru a ne dezamăgi într-un final că nu fac nimic, deşi...aşteptăm să ne certăm pentru detalii minuscule, evidând problemele majore.aşteptăm să aprindem lumânările pentru cină.aşteptăm să plângem în braţele ciuva pentru a nu părea slabe în faţa unei lumi întregi.aşteptăm primul sărut să fie unul special, deşi e deja special prin faptul că e primul.aşteptăm să plecăm undeva departe pentru a uita de problemele de aici.aşteptăm să privim ştirile de seară.aşteptăm un email important care nu a apărut deja de o săptămână.aşteptăm să criticăm agresiv fără a mai asculta ceea ce a fost spus.aşteptăm să fim invitate la un dans pentru a ne simţi speciale.aşteptăm seara de vineri pentru a încălța pantofii negri foarte înalţi şi să ne vopsim unghiile cu ojă roşie.aşteptăm să nu sune ceasul atunci când ne-am trezit prea devreme.aşteptăm să nu ni se spună "aşteaptă" atunci când ştim orice aşteptare rupe ceva din tine.tu ce mai aştepţi?

habar nu avea...
era Miercuri, 16 aprilie 2008.trecuse jumătate din primăvară.bătea un vânt plăcut şi colorat de flori.după lungi "închinări" în faţa părinţilor, care au durat 3 săptămâni, i-au permis să meargă la acel concert.habar nu aveau de existenţa unui altuia.era un simplu concert, cu multă lume, îmbulzeală, ochi vopsiţi în cărbune, haine negre, muzică grea şi câţiva colegi de clasă."Dana, fă cunoştinţă acesta e prietenul meu din curte. Sper că nu te superi că a venit?!", a urmat un chicot de adolescent aflat în perioada pubertăţii. habar nu avea că acel prieten din curte al unui prieten avea să o trezească diminețile cu un sărut pe frunte."Salut, îmi pare bine de cunoştinţă, sunt Dana", şi ochii ei s-au lăsat în jos la sticlele de bere."Vrei?""Nu, merci."atunci ea avea ochii mari şi naivi , buzele uscate de vânt, minte de copil liber şi în floarea adolescenței.ştia despre iubire din filme, cărţi, povestiri, din vocile altora şi din amintirile lor, adesea triste.ştia ce e iubirea faţă de mamă, tată, soră, bunică, bunel, mătuşă, lectură, muzică, timp liber, etc., dar nu ştia ce e iubirea pentru un străin de sex opus şi care la prima vedere nu i-a stârnit un mare interes.habar nu avea că ochii lui sunt verzi şi calmi, că braţele pot fi puternice dar în acelaşi timp un colţişor perfect pentru a uita de probleme, că vocea lui o dată auzită o va face să trăsalte la celălalt capăt al firului de telefon, că va petrece ore în faţa oglinzii pentru a fi mai specială în acea zi doar pentru el, habar nu avea...era ora 22.45, oră târzie pentru o puştoaică de 16 ani şi cu părinţi destul de stricţi în ceea ce priveşte educaţia."Băieţi, eu trebuie să plec!", a icnit un ţipăt surd din cauza că muzica era la putere."Uite, hai mai ascultăm 3 piese şi apoi te petrec", i-a spus spus străinul cu ochi calmi şi verzi.îi convenea "oferta", mai ales că era târziu şi se cam temea să apuce singură un taxi.cele 3 cântece s-au scurs şi el a ajutat-o să-şi îmbrace trench-ul."Pa." i-a zâmbit ruşinos, crezând că  mai mult nu o să-l mai vadă."Pe curând! Mai vorbim", i-a strigat el din urmă.nu a luat în seamă cuvintele lui. nu pentru că nu i-ar fi păsat, ci pur şi simplu pentru că habar nu ştia cum să reacţioneze.într-un final sau într-un început au vorbit şi îşi vorbesc necontenit prin cuvinte, fapte, acţiuni, emoţii, amintiri, clipe, respiraţii, tăceri, zâmbete, lacrimi, atingeri, tempouri de voce, deja de 5 ani.acum ea are ochi "de vulpe", priviri ascuţite, păr "de foc" şi gânduri filosofico-perverso-mature.şi se "droghează" cu dragostea lui, care nu distruge, nu ucide.a găsit drogul perfect, fără efecte nocive.habar nu avea...că a spune "te iubesc" îi va provoca lacrimi de fericire.habar nu avea că va iubi vreodată.    da' chiar "no one"p.s. daţi-mi voie eu azi voi fi foarte siropoasă :D
cum o fi tăcerea?
gălăgie.e multă gălăgie în jurul nostru.eu am o predilecție pentru ultimele rânduri din sălile pentru prelegeri.nu pentru faptul că nu vreau să ascult lecţia, din contra, anume din acel unghi informaţia pare mai clară. sună straniu.dar anume de acolo observi anumite detalii.atunci când profii spun lucruri utile, unii sunt prea ocupaţi cu ultimele tendinţe în materie de modă iar apoi auzi un ţipăt ascuţit: "staţ' oleacă, eu nu am auzât şi-aţi spus".dacă proful e tolerant atunci va mai repeda o dată în pofida gălăgiei, dacă nu atunci va ţine o lecţie întreagă despre respect şi cei 7 ani de acasă. şi într-o oarecare măsura are dreptate, dar e târziu să reamintești o informaţie a cărui termen de valabilitate a expirat deja.există aşa tip de oameni care nu fac nimic altceva decât gălăgie.stând în ultimele rânduri analizezi mai bine panorama per ansamblu.unul se amuză în angry birds.altcineva povestește ce a făcut noapte trecută la drive şi cât de bine au "tusit".una relatează ultimele bârfe din lumea universitară.alţii încearcă să se arunce cu fraze gen " da' eu iaca citisem în cartea "(un oarecare titlu)" că...", după care rămân un pic perplexă deoarece asta nu ar avea vreo legătură cu subiectul discutat.adesea totuşi se încheagă nişte dezbateri, iar contraargumentul dat este luat drept atac la persoană, păcat că la noi încă nu există o cultură a dezbaterilor.e gălăgie.se aud foşnete de voci şi nici un cuvânt bine pronunţat.se văd doar guri căscate şi nici o acţiune concretă.uneori stai în ultimul rând şi te delectezi.alteori profiţi de aceste foşnete şi încerci să citeşti urmărind din când în când motoarele diesel de pe strada Mateevici.uneori închizi ochii şi încerci să asculţi profesorul.alteori taci şi dai răspuns în gând la orice întrebare enunţată de prof, întrebare ce sporeşte şi mai acut foşnetul de voci care apoi ajung a fi tornade de sunete. iar răspunsul e atât de evident.e gălăgie.e foarte multă gălăgie nu doar în sălile pentru prelegeri.

o dimineaţă pefectă
lumină semitransparentă.piele mângâiată de plapuma albăstruie.încet prin corp simți cum renasc celulele nervoase.fără gânduri. fără dileme rutinare. fără dioxid de carbon în creier.atent deschizi un ochi. apoi celălalt ochi.retina se micşorează şi se măreşte în acelaşi timp.aceeaşi acţiune timp de 3 secunde.brusc în ochi ţi se aruncă întunericul.treptat imaginea pixel-ându-se revine la normal. şi nu e o stare de leșin.ca o felină te întinzi pe patul cald.lenos îţi roteşti corpul printre cerşafurile cu miros de detergent "primăvăratic".zâmbeşti că e duminică şi poţi să mai întinzi muşchii plictisiţi de atâta mișcare şi neastâmpăr.te miri că azi eşti detaşată de prostii şi de idei idioate.respiri uşor şi fiece milimentru pătrat al plămâinilor tăi se umple cu aer lipsit de nerozie.clipeşti, leneveşti, rătăceşti printre cerşafuri şi te opreşti.auzi paşi înceţi la bucătărie. le simţi forma tălpilor.sunt tălpile lui care se apropie de pat."bună dimineaţa ", îţi descoperă faţa adormită şi te sărută pe frunte.în mână ţine o ceaşcă de ceai călduţ cu lămâie.eşti ciufulită, nemachiată şi încă adormită."cât eşti de frumoasă", pufneşti într-un râs şi îl săruţi.aşa începe o dimineaţă perfectă.

ultima conversaţie...
am o stranie paranoia.(paranoia însăși e stranie, dar în fine)când decedase bunica, prima imagine care îmi apăruse în creier era ultima noastră conversaţie.îmi spunea că totul va fi bine, mă întreba ce face El, mă impunea să beau ceaiul ei servind-ul cu biscuiții de vanilie. deşi nu vroiam, o făceam de dragul ei, pentru că aşa era bunica mea, pufoasă şi cu o voce foarte moale.cândva ne certam des, de la diverse prostii, însă de câțiva ani ea devenise omul indispensabil pentru conversații "de suflet".i-am promis că vin şi a doua zi, ea însă mi-a spus că nu e nevoie deoarece "mâine voi veni acasă după operaţie".a doua zi la orele 14:17 o voce masculină a spart timpanele, deşi vorbea destul de calm : "trebuie să fiţi tari, intervenţia chirurgicală a eşuat...".acum ţin cont de orice "ultimă conversaţie".când mă cert cu El, îndată îl sun înapoi. e deprins deja.când mă petrece acasă, îl curpind până simt o durere în oase şi muşchi. apoi încet de parcă ar auzi şi atomii de hidrogen, îi spun "te iubesc", "mă suni când ajungi", "AI GRIJĂ!". uneori face haz şi-mi spune " şi dacă nu voi avea grijă?".ori de câte ori privesc vreun film unde unul din cei doi moare, plâng şi imediat îl sun: "salut, ce faci?"ce vreau să spun prin această aiureală de cuvinte e faptul că lângă cei dragi nu trebuie să existe orgoliu, trufie, mândrie nejustificată şi alte sinonime.alături de El, Ea, Ei, Ele, nu uita să apreciezi fiece secundă, fiece zâmbet, fiece atingere...viaţa are un termen de valabilitate atât de scurt, şi acest termen trebuie exploatat la maxim.
Cultura moldovenească
   Moldovenii sunt specimene aparte atunci când ne oprim la capitolul cultură. În Moldova se bea „cultural”, se vorbeşte „cultural”, se scuipă „cultural”, se îmbracă „cultural” ş.a.m.d. Pot să afirm ferm  că am un popor de-a dreptul „cultural”. Nu cred că există alte moldove în lume care să posede o cultură etică atât de tacită şi de elevată.     Totul începe de la grădiniţă. Aici se pune „fundamentu’”  unei culturi riguroase şi foarte strategice. Aici se dezvoltă cultura artelor marțiale. Educatoarea, care posedă locul întâi la Karate, prin intermediul „Sfintei Palme” sau „Sfântului Nicolae” îţi demonstrează nişte exerciţii  excepţionale, asta doar la vârsta de 5 ani. Apoi urmează şcoala. Aici ţi se spune că „ Dumnezeu ştie pe 10, învăţătorul pe 9, iar eminentul pe 8, iar tu rămâi iminentul notelor 7-1”. Evident  elevul - moldovean află aici despre cultura sau legea relativităţii în lume, pe care o descoperise Einstein (probabil savantul are ceva sânge de moldovean). La universitate e şi mai interesant. Conspectezi conspectele profesorilor conspectați care se nedumeresc atunci  când nu le-ai învăţat conspectul, faci eseurile, analizele, referatele standard printr-un simplu Copy &Paste  de pe Google. Da, da ,aici învăţăm cultura copiatului în masă, deşi la liceu îi studiezi doar câteva aspecte, la universitatea ai toate particularităţile. Ţi-ai luat licenţa şi te-ai angajat (în cel mai fericit caz). Şăfu’ îţi spune să uiţi ce ai învăţat la universitate  şi să asculţi ce spune el şi să nu spui că el nu ţi-a spus. Ascultând spusa ce ţi-o spune el dai din cap şi nu auzi nimic ce-ţi spune el, deoarece te gândeşti când vei primi mai repede salariul. La serviciu, înveţi cultura „datului din cap”, care prinde bine în faţa personalităţilor alde „Şefu”.   Pe lângă aceasta moldoveanul are şi multe alte activităţi extra-grădiniţă, extra-şcoală, extra-universitate, extra-serviciu care contribuie ca formă şi ca caracter la dezvoltarea culturii ca calitate şi ca cantitate. Moldoveanul învaţă să chiulească „radi uvajănie”, să se distreze „radi uvajănie”, să vină la nunţi şi cumătrii „radi uvajănie”, să fugă de la ore „radi uvajănie”, ş.a.m.d.    O altă particularitate în cultura moldoveanului sunt maşinile. Moldoveanul îşi va cumpăra numai maşini de lux, atât de luxoase şi scumpe, încât să le poate ţine în garaj, iar el între timp să-şi plătească datoriile dobândite în urma achiziţionării autoturismului. Ferească Dumnezeu! Dacă un moldovean care se respectă nu are maşină care consumă 20 de litri pe suta de kilometri pe autostradă. Unde s-a mai văzut aşa ceva? Nicăieri în Republica Moldova.    Eeeei, dacă moldoveanul are maşină de lux, atunci el nu poate să nu-şi cumpere nişte Dolce&Gabbanna, Armani Jeans sau un Louis Vuittone de 3 lei la Piaţa Centrală. Nu e este admisibil în cultura moldovenească să te îmbraci „nelamodă”, „nelatemă” şi „nebrand-uit”. Hainele trebuie să sclipească a ieftin, iar sufletul să-ţi  pută miroase a pseudoGucci, pseudoVersace sau pseudoHugo Boss aduse de „la Etalia”.   Un alt aspect în cultura moldovenească sunt cluburile de noapte. Aici voi vorbi „pe achipuite” . De ce? Pentru că sunt o înapoiată şi o demodată la acest capitol, altfel spus  cluburile nu sunt punctele mele forte. Din miturile auzite, la club trebuie să „arăţi scump” pentru că acolo se adună „zolotaya molodioj”. Fetele încearcă să-şi etaleze  frumuseţea ca de angeline jolie, iar băieţii pretind a fi adevăraţi brăd piţi. Acolo se mănâncă găluşte chinezeşti, se bea țuica Jack şi se „trage” un dezmăţ pe haragii înfipţi pe perimetrul discotecii.   Există o cultură aparte în arta fotografică pentru moldoveni. Nu ştiu dacă s-a făcut o astfel de statistică, însă presupun eu că fiecare al doilea moldovean are în camera sa un NIKON sau CANON cu cele mai performante lentile. Aceştia se consideră a fi fotografii erudiţi. E destul să ai un aparat performant şi îţi apare imediat nimbul fotografului. Poze la copaci, poze la Gradina Botanică sau Dendrarium, poze la Ştefan cel Mare, poze în fân, poze la oglindă, poze pe veceu, poze la scăldat, poze în sutien, poze cu „leieurodolariruble”, poze cu mutre carismatice, poze de tot neamul. Arta fotografică e în creştere în RM, iar site-ul muligambia.com are grijă să o promoveze.  E complicată cultura moldovenească, proFUNDă şi perspiCACE, aceasta necesită ani de cercetare şi înţelegere.    Moldovenii în sine prezintă o cultură în sine. Simplele clişee de vorbire „Şi parcă eşti moldovan!” sau „Ap’ dacă îi moldovan!”  sună ca o diagnoză a unei boli incurabile, unii se tratează alţii scriu dicţionare „moldo-române” şi trăiesc mai departe. 
toamna ţii mâna lui mai strâns ca niciodată
e sură toamna aceasta. oameni suri. lumini sure. copaci suri. clădiri sure. haine sure. semafoare sure.e multă ceaţă. straniu, dar îmi place ceaţa asta, prefer să cred că norii au coborât la pământ şi eu păşesc prin ei.toamna oamenii sunt închişi şi absenţi pentru că sunt grăbiţi să ajungă acolo unde e cald şi vor bea un ceai fierbinte discutând despre cărţi, Teatrul din Troleibus sau festivalurile de filme.toamna e oftatul pozelor şi călătoriilor colorate din vară.toamna e anotimpul pentru cei mai dragi oameni.toamna ţii mâna lui mai strâns ca niciodată pentru că ţi-e frig, pentru că e caldă, pentru că e alături, pentru că-ţi zâmbeşte dulce şi te sărută pe frunte.toamna e mai suportabilă alături de "un el sau ea".

Despre Demnitate
Când aveam vreo 10 ani, el m-a învăţat conexiunea în serie şi paralel a firelor electrice, nu pentru că aş şti ce însemna aceasta, ci din simplu motiv că îi place să fiu alături când e ocupat.Petreceam ore în şir în garajul său bătând cuie în beton, lemn, iar uneori chiar şi în metal(oribil sunet).Cuiele dispăreau ca prin minune, iar eu făceam ochii mari şi nevinovaţi negând orice acuzaţie că aş fi pus mâna pe ele. Aici era un adevărat paradis al copilăriei mele. În timp ce dânsul lucra concentrat la o nouă invenţie casnică, eu mă rătăceam printre cabluri, roţi ale maşinii şi  intrumente, care se teleportau treptat, treptat în camera mea alături de păpuşile Barbie şi jucăriile moi.Tatăl meu a venit la Chişinău când avea 18 ani pentru a studia istoria. Singur, fără prieteni şi fără bani a început să-şi contruiască propriul flux  al apei.Totuşi libertatea  i-a fost un pic suspendată atunci când a fost nevoit să plece să facă armată la cel mai vechi și mai mare cosmodrom din lume, Baikonur. Amintirile de acolo îl copleşesc şi astăzi . Arde ceva în el ori de câte ori povesteşte despre avioane (e o adevărată enciclopedie a avioanelor), iar visul său era de deveni pilot a unui Boeing 787.L-aş putea asculta la infinit despre cele mai rapide sau aerodinamice avioane şi mi-ar răspunde la sutele de întrebări nu doar din domeniul aviaţiei.  Da, tatăl meu ştie răspunsul la orice “de ce?” al meu, fie “De ce roşiile sunt roşii?” ,“ De ce teoria relativităţii este relativă?” sau “De ce avem un guvern de 3 lei?” şi fiţi siguri că va răspunde foarte bine argumentat şi… logic.Îmi place cum râde, are un râs specific lui, acolo unde apare el, vine buna dispoziţie, energia pozitivă şi oamenii buni. Ori de câte ori aud cum râde de o prostie politică la emisiunea “Ora de ras” în casă se face mai cald şi ceaiul devine mai dulce.            A fost şi este alături de mine în cele mai importante momente, fie  primele lecţii de înot sau cursurile de şoferie, admniterea la liceu sau universitate, dânsul mereu m-a susţinut.Nu ţin minte să mă fi certat vreodată, din cotra a încercat să găsească soluţii la problemele pe care le confruntam şi de fiecare dată îi reuşea.Tata m-a învăţat să respect pentru a fi respectată, m-a învăţat să lupt pentru vise, m-a învăţat că nu trebuie să ajuţi de dragul de a primi ceva înapoi, m-a învăţat că un om ce nu ştie istorie e un om pierdut, iar cei ce vorbesc moldoveneasca fac profanare de neam şi credinţă.Însă lecţia cea mai importantă pe care  mi-a dat-o tata, este demnitatea. Acestu lucru l-am învăţat încă pe vremea când lucra la Ministerul AfacerilorInterne, unde laşitatea  şi ipocrizia sunt la ele acasă. Mulţi au picat testul demnităţii acolo, tatăl meu din contra şi-a întărit-o şi a adunat în jurul său oameni care îl respectă pentru deciziile luate şi afirmaţiile spuse. Totuşi ministerul i-a consumat multe nopţi de coşmar şi zile pline de încordare, într-un final a rezistat 17 ani, după care s-a pensionat. Era o zi fericită pentru mine.Acum am plăcerea să îl văd la orele 18 acasă cu zâmbetul pe buze. Acum poate să ne ia la pescuit sau într-o călătorie în orice weekend sau vacanţă.Şi totuşi sunt fata tatei pentru că ne plac la nebunie dulciurile, comediile bune, muzica de la Radio 7, ne place să molipsim lumea cu râsul nostru, ne place să călătorim cu avionul şi să gătim ceva deosebit. Însă cel mai mult ne place să iubim. 
Poltronerie aka Frica


Se spune că frica "este un mecanism de supravieţuire ce apare ca răspuns la o ameninţare concretă, de obicei negativă" (via wikipedia). Da, trăim o veşnică stare de anxietate nevrotică, spasme cerebrale incontrolabile, fobii diurne sau nocturne, le trăim pe cele imaginabile şi chiar inimaginabile.Supravieţuiesc într-o generaţie de fricoşi (nu etichetez,dar totuşi marea majoritate).Ne este frică de nopţile cu ploi torenţiale, pentru că dimineaţa să nu ne trezim într-o încăpere inundată.Ne este frică de privirile altora, pentru că ei ne judecă şi ne cercetează sub razele Roentgen.Ne este frică de un examen, pentru a nu lua o notă proastă şi cică de ea depinde viitorul nostru( seriously)Ne este frică să ţipăm , să nu afle cineva de durerea şi nebunia pe care o avem.Ne este frică să spunem ceea ce vrem, pentru că nu vom primi nimic în schimb.Ne este frică să fim diferiţi pentru că vom fi motive de glume şi de bârfe.Ne este frică să decidem pentru noi, pentru că alţii (cică) ştiu mai bine şi au mai multă experienţă.Ne este frică să enunţăm adevărul pentru că ipocrizia e la modă(de la o vreme).Ne este frică să visăm pentru că vom părea ridicoli sau că visele nu se vor realiza.Ne este frică să ne îndrăgostim pentru că avem atâtea şi atâtea de făcut, de unde dragoste dacă avem atâtea planuri de efectuat, universitate, masă, casă, serviciu, şi apoi mai apar şi alte proiecte (pe bune?)Ne este frică de întuneric pentru că nu ştim ce creatură se ascunde în acel negru.Ne este frică să spunem cuvinte calde pentru că ele nu vor fi înţelese corect.Ne este frică de schimbare pentru a nu pierde totul.Ne este frică de insecte pentru că ne vor intra in creier şi îl vor roade încetul cu încetul.Ne este frică să  aşteptăm... da, da, da să aşteptăm ceva unic ce poate apărea în rutina zilnică, pentru că...pentru că nu vrem să riscăm şi nu vrem să ieşim din zona de confort, pentru că nu vrem sa ştim cum poate fi altfel, pentru că ne umplem capul cu atâtea prostioare, pentru că nu acceptăm exploziile de fericire  în spaţiul  nostru, pentru că ne consolăm cu "lasă aşa va fi mai bine" însă realizăm că nimănui nu facem bine, pentru că suntem prea calculaţi şi pragmatici, pentru că nu vrem să suferim, şi suferă ambii oponenţi, el şi ea... pentru că ne este frică...ne înăbuşim de frică...Poate de asta şi îmi spun mulţi "nebună" pentru că nu îmi este frică, să ţip, să urlu, să iubesc, să visez, să schimb, sa creez, să critic şi să fiu criticată, să caut, să găsesc, să decid, să plâng, să fug, să distrug, să mă opresc, să merg înainte, să cad, să râd, să vreau, să mă ridic, să încep, să lupt, să cedez, să sar, să înnebunesc!Nu-mi este frică să fiu ceea cine sunt...Iar tu mai suferi de poltronerie?
Prieteni sau "Tu dormi? Nu cumva eu te-am trezit?"


...Şi dacă tot nu apare zăpadă pe străzi şi prin blocuri, mi-am luat inima în "dinţi" şi am decis să merg la patinuar(pentru că patinatul nu este "atuul" meu). Deci, cu melancolie în suflet "după iarnă", am păşit pe gheaţă. Iar imaginaţia mea în acel moment invoca imagini de genul: "capuri sparte, mult sânge, mâini rupte..." şi lista ar fi putut continua dacă nu avea să am pe cineva alături care să-mi ofere siguranţa de a nu cădea jos. Deşi mă simţeam paralitică pe gheaţă, totuşi aveam certitudinea de a aluneca mai departe. Da, da, aşa stângaci cum patinam, însă nu m-am demoralizat nici pe o fracţiune de secundă, eram sigură că pot merge înainte pentru că era acel om care mă încuraja, ajuta, râdea şi susţinea în fiece pas pe care îl făceam. Şi  mă gândesc acum că  sunt ceea ce sunt datorită celora care au crezut în mine şi visele mele, celora care m-au susţinut, care m-au acceptat aşa cum sunt, care mi-au spus că "pot mult mai mult", care m-au certat şi criticat, care m-au ascultat atunci când am avut ceva de spus, care au râs până la epuizare alături de mine, cei alături de care am plâns în momente de disperare, cei alături de care am fost cu ei până la ultima suflare... " PRIÉTEN ~ă (~i, ~e) m. și f. (folosit și ca termen de adresare) Fiecare dintre persoanele (sau colectivitățile) legate printr-un sentiment de simpatie, stimă și atașament reciproc; amic. ~ vechi. [Sil. pri-e-] /<bulg. prijateni"  aceasta este explicaţia DEX-ului pentru "prieten" . Scurt, clar şi curpinzător, însă eu aş adăuga şi alte definiţii:Prieten:* fiinţa pe care atunci când o vezi din departare vrei să alergi din răsputeri pentru a o curpinde* omul alături de care orice film horror devine comedie* persoana căreia îi poţi suna la 3 de noapte şi să o întrebi: "Tu dormi? Nu cumva eu te-am trezit?" *omuleţul alături de care eşti gata să îţi i-ai rucsacul şi să porneşi într-o călătorie prin lume sau se poate şi prin oraş( asta atunci când nu sunt bani pentru călătoria prin lume)* "minunea" pentru care alegi cadoul pentru zi de naştere foarte greuETC, ETC, ETC.  De multe ori aceste "definiţii"  treceau pe alături prin conştiinţa mea şi nici nu îmi imaginam cum putea fi altfel. Creierul meu prea imatur, nu îşi genera întrebări precum:1) Ce ar fi dacă aceşti oameni nu ar fi lângă mine?2) De ce nu le-am spus cât de minunaţi sunt?3) De ce nu i-am cuprins mai des fără nici un motiv?Iar lista de "de ce-uri" poate continua la infinit.Acum însă voi aprecia fiece moment trăit alături de oamenii minunaţi care mă înconjoară pentru că nu vreau să îi pierd. Gesturile simple creează lucrurile mari (cam aşa sună fraza). Un zâmbet, un mulţumesc, un hug poate face ziua cuiva mai colorată şi e atât de simplu, iar nouă ne place să complicăm lucrurile( mde, oamenii...).Ador oamenii din jur pentru entuziasmul lor, pentru  dorinţa de a schimba ceva, pentru glumele "nebune", pentru energia pe care o degajă, pentru pozele "turbate", pentru visul pe care îl au, pentru felul lor unic de a "a fi"...Vă mulţumesc şi huguială!!!Ceva "pentru suflet":
Ninsoare, circ şi parlament


Se tot plânge lumea de la o vreme că vrea zăpada, şi staţiile meteorologice ne tot  promit ninsori ( pe alocuri), iar "Ninsorile nu vin" . Şi iarna nu e iarnă pentru noi dacă nu e zapadă, multă zapadă. Frank Sinatra cu "Let it snow" deja nu mai calmează moldovenii obosiţi de praf şi mizerie. Măcar când era zapadă, oraşul părea mai curat, ascundea "rapănul" aruncat de la balcoane, pe la partere, prin păduri şi parcuri de "gospodari". Se mai acopereau şi gropile drumurilor aflate într-o reparaţie care "tinde spre infinit". Şi lumea parcă zâmbea mai des şi bradul din centru era mai pufos. Şi chiar dacă străzile nu erau iluminate, albul fosforescent te ajuta să nu o "i-ai hăisa" sau să nu te aştepţi că poate să apară după colţ un "Nene". Câte probleme rezolva acest fenomen natural. Dar nu ninge nici în ruptul capului, aşa cum nici nu se alege preşedintele statului. De unde ninsoare, dacă la noi e numai noroi în politică? Staţia de epurare e un fir de praf pe lângă noroiul ce se adună în parlament, zi de zi, şedinţă după şedinţă. Zilnic apar perle care mai de care a politicienilor,unul "suge", altul face "politicienii impotenţi" ( frumos compliment în adresa lui, doar e şi el din clasa politicienilor) , altul vede "şlahbauni", iar unul "ca formă şi ca caracter" nu poate să se exprime corect. Aici e chiar haz de necaz. Nu avem circ, dar avem Parlament, care zilnic îşi demonstrează sinonimia la noi în ţară. Vrei o doză de umor? Te-ai săturat de Muligambia, 9gag sau failblog? No problemo! Aruncă o privire la ştiri, fie pe net, TV, Radio sau ziare şi  "Have fun!" Scamatorii de care vrei ,alături de cei mai iluştri clovni şi acrobaţi care nu au alunecat încă niciodată de pe unda prostiei(incredibil oameni buni!), magicieni care prin minune  fac banii statului să dispară( fără a şti nici ei unde acei bani s-au evaporat). Cum spunea cineva "Avem di tăti!" , şi totuşi nu avem zăpadă. Aici cam artiştii noştri au dat-o în bară cu magia, fac aşa chestiuţe fabuloase şi nu pot aduce ninsoarea. Unde sunt Soluţiile din sticluţe Roz ? Ştiţi am aşa o ipoteză "Dacă nu e preşedinte, nu e nici ninsoare" .Simplu, nu? Dar haideţi să fim cuminţi şi să aşteptăm următoarea stagiune a circului parlamentar, poate apare şi ninsoarea? Ce ziceţi? Şi un cântec bunicel ,pentru cei care vor să-şi răcorească creierul:
Explozii nucleare sau WishList


Neruşinata de mine! Mulţi au crezut că am abandonat ideea cu blogul sau că a fost un tic inspiraţional de moment şi i-am dat uitării. Dar...nu e chiar aşa. Ştiţi, există totuşi momentul cela de meditaţie la sfârşit de an când te gândeşti ce-ai făcut şi ce nu ai făcut. Simplu...din punct de vedere teoretic şi încurcat în practică. Păi iată că în acel moment te gândeşti " Anul care vine va fi altfel". E magic momentul acesta, însă deseori această "magie" se consumă ca focruile de artificii în seara de Anul Nou (care costa binişor, în funcţie de "efect", şi care ard repede, şi totuşi sunt frumoase şi sclipitoare). Atunci mi-am spus " Ajung atâtea focuri de artificii ( că fug şi câinii de dânsele) şi fă explozii nucleare în viaţa ta". Da, da, "explozii nucleare", care îţi vor sparge limitele continentelor raţiunii, care-ţi vor aprinde creierul cu idei, nebunii, dorinţe, care te vor ratăci prin praful posibilităţilor.Modest sau nu, dar aşa îmi văd acest an. Va fi nebunie excesivă şi multă hoinărelă pe străzi, prin oraşe, ţări, dar... Vreau! Soo după atâta aiureală a hipotalamusului, revenim la blog.De acum înainte acesta va fi spaţiul "libertăţii mele exprimare" (relativă noţiune, dar o voi dezbate în altă postare).  Aici voi analiza, povesti, delira, critica tot ce văd sau aud, fie politicienii noştri care se dezmiardă între ei, societatea noastră "cea de toate zilele", sau orice altceva ce îmi face creierul să pulseze( numiţi asta şi muză) pentru a găsi poate Solu..., cer scuze am vrut să spun : clarificare, deslușire, dezlegare, elucidare, explicare, explicație, lămurire, limpezire, precizare, rezolvare, pliroforie, răspicare,cheie, descâlcire, remediu, leac( Trăiască DEX-ul). Ştiu că mulţi îmi vor sări în cap, dar parcă avem Democraţie, sau ce naiba? Oricum nu uitaţi şi de Teoria Relativităţii lui Einstein, care prinde bine atunci când apare Grandomania divergenţelor lui Homosapiens.Deci pentru a întrerupe mania şi tentaţia gândurilor vă spun fraza care mă inspiră în ultimul timp "Less talk, more action!". Iaca aşa!
Ora de filozofie


Ce ar însemna să faci filozofie?O fi oare filozofia prima oră de vineri care-mi este ataşată în orar? O oră şi douăzeci de minute mă preschimbă în filozof?(câtă ironie în adresa mea)Şi totuşi fac filozofie, cu o ceaşcă de Caffe Vergnano 1882 alături de un sandwich şi cu acest caiet în faţă.Eu fac filozofie într-o cafenea de la colţul universităţii şi urmăresc studenţii zăpăciţi, ce au chiulit de la "filozofie".Afară aud troleibuze, motoare diesel uzate, microbuze ce frânează brusc la semafoare şi zebre.Aici, la ora de filozofie, aud o rusească stâlcită, sunetul metalic al lingurilor scăpate pe jos, şi sorbiri zgomotoase de cafea...Se face ora de filozofie , şi un tânăr cu retard mental îmi ia ceaşca albă şi goală, murdară de cafea .Cu o cârpă roz, îmi şterge masa. Îi mulţumesc şi totuşi am o paranoie inexplicabilă.Mi-e frică de retardaţi.Această tăcere şi privire încrucişată mă amorţeşte într-un trup de peşte pe câteva secunde.Apoi tai bronhiile şi revin la condiţia mea umană.E 09:06 şi simt aburul rece al utopiei automnale zdrobită în culorile moarte ale cadavrecelor frunze scobite în sare şi nisip.Şi cerul e mai sur, şi şoseaua e mai galbenă.Curând mă voi împăinjeni în geaca de piele animală pe pielea mea umană, curând voi încălţa botinele de piele animală pe pielea mea umană.Şi mă voi ascunde în mii de straturi epidermice... de toamnă...Acum însă fac ora de filozofie într-o cafenea studenţească(ce naiba?).
28 iunie 1940
Postarea de azi va fi una diferită de cele anterioare. Voi scrie despre 28 iunie 1940, nu pot altfel... O zi în care Basarabia a fost expusă la intersecţia pribegiei...Acum 71 de ani în urma ni sa ales un destin străin, fără a mai fi întrebaţi, fără a alege, ni sa impus regimul din care nu putem izbuti nici azi... regimul comunist prin intermediul Pactului Ribbentrop-Molotov  care a decis atât de simplu soarta unui neam întreg- neamul românesc dintre Prut şi Nistru.E dureros gândul când îmi imaginez că doi inşi trasau şi alegeau ţările de care aveau nevoie, nu vreau să par ridicolă şi sceptică, dar părea a f i un joc dintre doi copii egoişti şi nepăsători.... un joc politic...Astfel guvernul URSS propune Guvernului Regal al României să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice, Basarabia, şi deasemenea partea de Nord a Bucovinei. Răspunsul României pe data de 27 iunie 1940 este unul afirmativ, la care Guvernul URSS mai impune nişte cerinţe precum că:1.În decurs de 4 zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele militare  româneşti;2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei;3.În decursul zilei de 28 iunie , trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă.Acestea sunt doar câteva subpuncte, lista de fapt fiind mult mai lungă...România este supusă să aleagă în acel moment între război cu un inamic mult mai puternic şi mai vast, sau să aleagă pacea cedând Basarabia , care spera să o reîntoarcă cândva, însă nu a fost să fie....Astfel ZIUA NEAGRĂ a 3,2 milioane de români din Basarabia ajunge a fi 28 iunie 1940, când URSS şi-a încleştat bine colţii aici....Ocupând Basarabia, regimul stalinist promite o viaţă de lux şi foarte roz, oamenii intrând sub hipnoza numită "soviet dream".Există şi azi lume multă care au rămas "zombaţi" de acest "vis roz"...Perioada stalinistă pe teritoriul Basarabiei începe destul de tragic constituită din deportări şi persecuţii în masă. Deşi unii basarabeni au încercat să fugă în România, majoritatea din ei au fost împuşcaţi sau deportaţi... cică în aşa mod arătau o colaborare dintre România şi Germania, nostim nu?!O tactică bine gândită a uniunii sovietice a fost campania de eradicare a chiaburilor.Astfel toate familiile bogate din Basarabia erau deportate în Siberia şi Kazahstan. În doar două zile 6-7 iulie 1949 au fost deportate  11342 de familii. O cifră straşnică!  Îmi trec fiori când mă gândesc la feţele miilor de copii nevinovati şi care nu întelegeau ce se întâmplă, şi lacrimile părinţilor disperaţi care vedeau cum li se surpa viaţa şi nu puteau  face nimic...Au lichidat intelectualitatea ţării, oamenii care aveau ceva de spus , oameni cărora le păsa de ţară, neam, cultură.Au nimicit intelectualitatea fiindcă regimul sovietic realiza undeva adânc că e prea slab să lupte cu aceşti oameni  cu arma numită :creier, aşa că au decis că un glonte în craniul intelectualului îi va face mai puternici, de fapt au demostrat inversul, mediocritatea şi laşitatea.Cât de jalnic!În aşa mod in Basarabia începe să mişune laşitatea, indiferenţa, analfabetismul, caracteristici atât de străine acestui popor până la instaurarea regimului sovietic.Metaforic vorbind situaţia ar putea fi similară cum i s-ar lua unui om ochii, limba şi urechile, şi i s-ar lăsa doar mâinile pe care să le utilizeze drept unelte în colhozuri.Însă pentru măcinarea şi mai acută a poporului basarab URSS organizează foametea din 1946-1947.Această foamete planificată a ucis 216000 de vieţi(asta oficial). A fost trezit canibalismul uman, care după părerea mea este inuman, mai ales când nou-născutul este luat drept sursă alimentară pentru întreaga familie, sună crud , dar acesta este adevărul, aceasta este adevărata faţă a socialismului stalinist.Este bine cunoscut faptul ca Basarabia poseda la acea vreme cele mai fertile soluri şi cele mai "neatinse", lucru de care URSS s-a folosit la maxim...Progresul agricol a dus la un "colaps" natural.Valorificarea terenurilor fiind de 90 la sută, ceea ce a şi dus la acest dezastru ecologic din motivul folosirii nechibzuite a îngrăşamintelor minerale, a erbicidelor necalitative şi a altor chimicale extrem de nocive.Apoi apare o numeroasă elită birocratică ,oameni care s-au adaptat acestui sistem totalitar şi profitând din asta, dau viaţă corupţiei, furturilor, escrocheriilor, ceea ce nu era caracteristic poporului basarab român.Astfel Basarabia suferă o metamorfoză nu din omidă  în fluture ci invers, din fluture în omidă, mecanism pornit de URSS.Ei nu doar impus un regim străin Basarabiei , ei au îndrăznit să-şi impună şi limba, mai ales în şcoli.Aşadar în oraşe precum Chişinău, Bălţi, Tiraspol ,Cahul, existau până in 1988, 128 de şcoli cu predare în limba rusă şi numai 15 şcoli cu predare în limba română.Adică 10,5 la sută erau şcoli de ale noastre, iar restul aparţinând ocupanţilor.URSS-ul şi-a dus bine misiunea de exterminare a poporului român din  Basarabia, însă ei nu au luat în considerare un lucru, DEMNITATEA DE A FI ROMÂN nu poate fi anihilată dintr-un spirit liber, iar o dată cu dobândirea independenţei la 27 august 1991, Basarabia a demonstrat asta.Sunt mândră că neamul meu a rezistat cu fruntea-n sus acestui regim(...)p.s. poate nu ve-ţi fi deacord cu mine, însă simţeam nevoia nebună de a spune ceva, ajunge atâta tăcere!
Sticlele aruncuncate în ocean...
 Milioane de cărţi ascunse sub nisipul plumburiu al mării zac neatinse de creierile umane.Lumea luptă pentru supremaţie, precum fiarele pentru supravieţuire.Însă uităm de cărţile ce adună praful coridoarele infinite ale bibliotecilor.Uităm de cărţile ce suspină pe rafturile unei librării.Ne plângem că preţurile sunt exagerate la cărţi şi nu ne putem permite să le cumpărăm, oare aşa să fie?  O carte, odată citită, rămâne în tine până la ultima suflare, iar rochia ce ţi-o cumperi azi e valabilă până la următorul sezon. Şi totuşi unii oameni citesc. Citesc pâna la la disperare, până la uitare. Marii cititori ai lumii au fost şi rămân a fi Goethe, Poe, Wilde, Eminescu, Stănescu, Blaga, Eliade, un şir infinit, din fericire. Papini spunea într-un text "că marii cititori sunt cei mai mari scriitori". Ei au fost acei care au găsit " acea sticlă aruncată în mare" pe care urmăm să o găsim şi noi.

  Sunt cărţi în lume care au stârnit şi vor stârni generaţii din generaţii. Cărţi care au ţipat, au plâns, au cântat adevărul.Ascund şi eu, sub membrana  craniului osos, cărţi...Sunt puţine, poate chiar prea puţine, dar ştiu cu siguranţă că nu vor fi niciodată multe.

"Lorelei" de Ionel Teodoreanu este cartea care am cuprins-o de la prima până la ultima pagină.Mă regăseam, probabil, acolo cel mai mult. Teodoreanu prin acest roman mi-a demonstrat că oamenii ramân , totuşi, neschimbaţi, că în viaţă clipele unice sunt numărate pe degete , iar viaţa pe secunde.Eroina Lorelei, deşi moare, îl ademeneşte pe soţul ei, Catul Bogdan, chiar şi după moarte.De aici se divulgă şi taina numelui neordinar pe care aceasta îl poartă. Exista o legendă germanică precum că o sirenă, Lorelei, cu o voce hipnotică ademenia pescarii în apele ei. Odată prinşi în vraja acelui cântec, aceştia erau dispăruţi.Catul Bogdan se îneacă într-o lume unde era doar el şi ea, într-o dragoste eternă.Se detaşează pe o insula eutanasiacă, precum cea din "Cezara" de Mihai Eminescu. "Lorelei" m-a învăţat să iubesc.Să tind spre ceva mai mult decât o contabilitate  a sentimentelor. De fapt, acesta şi este mesajul romanului.Acea dragoste absolută nu poate exista în cotidian, ci doar în lumea perfectă între cer şi pământ. Ionel Teodoreanu este una din "sticlele aruncate în mare". Acest român este nu doar un fenomen al istoriei literaturii române, dar şi unul universal, cred eu. Stilul acestuia, simplu , dar foarte profund, dă acea splendoare romanului "Lorelei".Am învăţat să iubesc, dar şi să urăsc din cărţile citite."Ora 25" de C.Virgil Gheorghiu mi-a arătat lumea sadistă în care trăiesc şi demnitatea personajelor ce supravieţuiesc în ea. Acest roman autobiografic, transpus în fiecare personaj, m-a făcut să urăsc, dar în acelşi timp să iubesc viaţa.

Demnitatea şi libertatea gândului împotriva terorii şi sadismului uman sunt problemele de bază abordate în acest text. Este genul de roman pe care odata ce l-ai citit, te lasă imobil, gol, precum un tsunami. Însă o dată ce năvălesc gândurile în tine, rişti să fii înecat.Izul albastru al libertăţii e mesajul principal al acesui roman. Aş spune că e un ţipăt pentru oprirea lumii programată la prostie şi ură. Autorul romanului, C. Virgil Cheorghiu , e un om special pentru mine prin sinceritatea şi adevărul pe care îl spune.Adevăruri care nu vor fi uitate de lume, care şi-au lăsat rana prea adânc pe axa timpului. Acest roman poate fi raportat nu doar la istoria literaturii, dar şi cea a omenirii. Nimeni nu uită războaiele, unde nimeni nu are de câştigat nimic... nici o victorie...

Totuşi rămân multe sticle în ocean şi nu ştim când şi unde le vom găsi. Oportunitatea de a le găsi mereu există, depinde de noi cum profităm de ea. Cineva le găseşte la mal("sticlele"), cineva în adâncul mării. Magia căutării acestor cărţi-cheie este adevărata şi veşnica plăcere.  Orice carte-cheie deschide, de fapt, o uşă în tine, acea uşă care o vom căuta milenii de mileniii...
Către Aether...
Atâta praf risipit în oameniMercur şi fier zdrobit în ochi şi-n creieriIar buzele, buzele ierup sânge veninos de rece-Doar organisme sufocate-n gânduri, ţipete şi ură.Respir?Ba nu e o iluzie...Murim cu pielea târând-o după noi,Cu sufletele noastre subţiri ca nişte foi.Respir?Respir!Şi nu e vis, e nebunia ce zăcea stinsă-n neagra agonie...Aether, delir nebun şi veşnic!Eşti tu ?Eşti tu !*** Doar unde pline de culoareParfum de iarba, păsări, viaţă,

Mireasma-n alb, albastru, violet şi rozAi coborât din neatinsul Paradisschimbând carbonul-n mandolineRugina, mucegaiul şi rutinale-ai preschimbat înZori, eclipse şi emoţii...Apoi ai dispărutTe-ai risipit curând, te-am nimicitPrea mulţi suntem şi prea greiPrea egoişti, urâţi şi răi!"Aether!..."În zadar strig şi suspin.Ai fost un vis sau chiar prezenţă?Nici nu mai ştiu...Nici nu mai simt...Nici Aerul.Nici Moartea. 
Cum a trecut timpul...


Sunt absolventă acest an. Scriu asta cu un zâmbet melancolic, dar în acelaşi timp plin de uimire. Sunt acelaşi copil cu ochii mari şi plini de curiozitate, port aceeaşi rochie pliată, albastră, iar pantofii roşii mă mai rod un pic. Însă sunt mândră de mine . Zâmbesc noilor colegi şi o caut pe mama. Ea însă s-a evaporat după uşa pe care o voi izbi cu toată puterea atunci când voi finisa orele. Nu s-au schimbat multe de atunci, doar că inima îmi bate mai rapid , iar creirul se înfierbântă mai des. Mă tem să nu-l abuzez de la prea multe restrat-uri. Abia acum mă simt mai singură, acum accept tăcerea şi mă las învinsă de responsabilitate. Iar uneori, foarte rar, chiar prea rar mă pişcă de ochi maturitatea...
Călătoriile trebuie făcute cu cineva...
Totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, chiar dacă pleci la şcoală, sau vii acasă, chiar dacă urci în autobus sau într-un avion, cu acel el sau ea, ei sau ele , mereu cu un suflet aproape...  Era seara, ploaia zgârâia ferestrele autobusului E203, iar acoperişul era vătămat de pumnii grei ai apei ce cădea din cer.  Erau 25 de scaune, dintre care doar unul era ocupat, era scaunul meu. Desenam încet pe geamul aburit mutre zâmbitoare , îngânând un cântec din discografia lui Nicu Alifantis. Din când în când priveam şoferul tăcut şi supărat. Mă temeam să-i zic ceva, credeam că va începe să ţipe la mine, fiindcă era cam enervat.  Telefonul îmi arăta "Out of Area", iar ipod-ul s-a descărcat încă prin oraşul X. Goleam peisajele văzute prin geam,ce desprindeau doar diverse nuanţe de negru. Ochii cădeau la pământ urmărind mici vise plăcute alături de prieteni, copaci şi cărţi.  Poate din lipsă de acurateţe sau din neatenţie, şoferul morăcănos opri brusc. M-am izbit cu fruntea de speteaza unui scaun şi nu înţelegeam în ce galaxie mă aflam.  Era un pasager. Un băiat înalt cu părul negru, scurt, dar foarte bine aranjat, ochii mari şi negri şi incredibil de lucioşi, iar buzele... buzele linse în uleiuri scumpe de pictat, însângerate parcă...  "Doar eu sunt unicul pasager al acestui autobus?" spuse el cu o voce plină de viriliatate, dar în acelaşi timp atât de catifelată...  " Nu, mai e şi o fată în spate, dar cred că doarme." spuse stins şoferul.Am tresărit, atunci când a menţionat de mine.

Îl vedeam, îi absorbeam prin pori mirosul delicat. Şi iată l-am văzut aşezându-se lângă mine. Avea o chitară albastră de o nuanţă închisă.Mi-a zîmbit..."Pot sta lânga tine?""Da, cu siguranţă!"  Creierul se zguduia de fericire, însfârşit liberă, însfârşit eliberată de singurătate şi nesiguranţă.  Vorbeam nimicuri dulci, banale, interese, muzică, emoţii. Eram fericită...  Aşa a început călătoria noastră...
*****


Şi iată am încetat să zvâcnesc în nucleul atomului numit pământ. Acum nu mai simt vibraţia aerului, nu mai trec prin mine undele sonore ale foşnetului din câmpie, şi nu simt lacrima dulce ce-mi cade pe roşul stins al pomeţilor ovali.Aud în suflet o baladă a amintirilor, ce cântă-ncet la o chitară acustică din lemn roşu lins în lac portocaliu din seva copacilor cu ramuri infinite, ce străpung stratul de ozon şi toate planetele ştiute. Şi nu mai simt coardele tari, ce-mi răneau adesea vârful degetelor...Aş vrea să simt acea durere.Durere proaspătă şi vie...Cât de meschină totuşi sunt!În fazele de lună plină, ţipam ca un strigoi şi-mi rupeam pielea, carnea şi măduva spinării.Doream să zmulg din mine viaţa şi s-o arunc cât mai departe de Calea Lactee.Priveam spre Est şi zeci de liane aurite mă ridicau în aer.Astfel uitam de agonie, şi retrăiam o nouă dragoste de viaţă.Privesc acum aceste feţe triste , pline de otrava morţii şi mă întreb "de ce?"Ajung atâtea lacrimi.Vreau să vad zâmbete pliate pentru mine.Nu e sfârşitul văd pe retină conturat un mugur de lumină. NU E SFÂRŞITUL, voi strunelor întinse pe coloana mea vertebrală! Abia e începutul  celei mai celebre balade cântate vreodată.
Am şi eu o lume a mea!


Cioburi de sticlă, dispersate prin toată lumea. Câteva  rătăcesc în galaxii şi prin sertarele lăsate deschise dimineaţa în grabă. Sunt mii de sticle dintr-o sticla întreagă, o oglindă mai bine spus. Uite am găsit una, tu ai găsit-o pe a doua, el pe a şasea .Le-am găsit pe toate în final. Le lipim şi ce avem? Oglinda spartă de miile de resacuri, dar totuşi o oglinda borelică.Mii şi mii de scântei, mii şi mii de feţe într-o oglindă lipită ca un mozaic pe pereţii văruiţi în albastru. Nu are o formă anume, nici chiar eu nu o pot desluşi. Cioburi noi apar, altele dispar. Dar atît de ideală... pentru mine... bineînţeles..E o oglindă de gânduri şi emoţii intense, aşa spartă e cea mai pură şi clară oglindă.Am aruncat-o zeci de ori prin camera mea, sute de ori în paharele cu apă sidefie , şi am găsit-o încălcită în atolurile cărnoase şi lipsite de piele.Am aruncat-o de mii de ori în Univers şi o priveam cum se leagănă pe Neptun, am întors capul de la fereastră şi am văzut-o din nou la mine pe pat.Am luat-o în mâini şi mă priveam. Avea, mii de ochi şi buze, dinţi şi nasuri, şi doar un cap, un creier ce zvâcnea haotic. Simţi-i cu degetele pe oglindă nişte zgârâieturi , mi-am spus in gând "De unde?"- Am întors-o pe partea dorsală.Era notat de mine chiar "Lumea Mea".Stupid ve-ţi crede cum de nu mi-am dat seama de-ndată.Uitasem poate că oglinda cu mii de cioburi de sticlă este o lume creată de mine. De ce? Din cauza nebuniei ce hoinăreşte prin sânge.Am şi eu o lume a mea. Ea nu poate fi  mică sau mare, rece sau fierbinte, goala sau plină, tristă sau fericită, ea, poate fi doar a mea...
Te-am zărit lângă farmacia de la colţ....
Te-am zărit lângă farmacia de la colţ,vorbeai obosită la telefon,tuşeai din când în când, şi ai scăpat batista pe o bucată de carton.M-am aplecat; Am mirosit-o;Apoi ţi-am înapoiat-o;vrui să absorb acel virus din plămânii tăi                                           în plamânii mei;vrui să delirez sub otrava ce dăinuie-n tine                                           înhibând-o-n mine.  Sorbii încet veninul tău prin fosele nazaleprivindu-ţi ochii mari de sticlă.vedeam doar roşu, vene şi-un Apus,apoi mi-ai spus acel banal răspuns "merci" şi imi zâmbii artificial şi-un pic cochet.Te-am luat de mâna şi ne-am scufundat încet                                                            în Mare.simţeam veninul mişcându-mi-se în creier, în ochi ,şi-n buze,                                                                   chiar şi-n solzi. Acum erai vie,naturală,aveai ochii calzi şi sângele fierbinte.Te-am strâns în braţeşi-mi povesteai despre...maşini,cosmetică şi rochii,despre petreceri, case şi prieteni.Iar eu te ascultam supuspriveam doar transformarea ta într-o meduză.

Şi nu te mai strângeam în braţe,Şi nu te mai priveam în ochi,te rătăceai prin miliardele de celenterateFără drum şi fără casă Fără ochi şi fără creieri...Ne-am despărţit lângă o farmacie                                                       vorbind la telefon cu cineva despre-o recentă comedie.
Învăţ demnitate...


   Demnitate.Ce este demnitatea? În care fază embrionară apare? În ce regiune a creierului este localizată? De care membre este dirijată? Oare poate fi măsurată? Există vreun răspuns la aceste întrebări inutile?Nu, şi cu siguranţă nu va exista, de altfel ar fi o degradare umană completă.   Deseori aud cum unora li se spune că au demnitate, iar alţii sunt lipsiţi de ea. Oare nu este demnitatea motivul alesului pe care îl întîlnesc în toate romanele.Personaje care mi-au insuflat respect şi care m-au fascinat de la prima până la ultima pagină a cărţii.   Nu am ani mulţi în urma mea şi poate nici nu prea pricep despre ce vorbesc, însă noţiunea de demnitate îmi este bine ştiută de la părinţi.Ei au fost şi rămân pentru mine ,mereu, acele linii verticale deasupra celor orizontale.Este doar meritul lor că nu mi-e frică să spun ce gîndesc, atunci cînd vreau şi cui vreau.   Încerc să învăţ demnitate din cărţile puţine pe care le-am citit. L-am adorat pe Ladima din romanul  "Patul lui Procust" de Camil Petrescu ,demnitatea căruia a demonstrat că într-o lume meschină, intelectualul va fi mereu sufocat de prostia omenească. Chiar dacă se sinucide,acest act nu este unul laş,ci mai degrabă unul de demnitate. Omul demn nu poate trăi în colivia care i se impune din motive absurde şi inumane.   Învăţ demnitate de la personajele romanului  "Ora 25" de C.V.Gheorghiu. Traian, Alexandru, Corina Korugă, Stein, George Damian , personaje care mi-au devenit modele, ce şi-au lăsat amprenta asupra demnităţii mele. Aceşti oameni au luptat pentru liberatea gândului şi adevărului.Oameni care s-au opus mecanizării lumii. Aceste personaje şi-au apărat demnitatea cu propria viaţă.  Învăţ demnitate de la Buck, câinele din romanul "Chemarea străbunilor" de J.London. Acest fapt demonstrează că nu doar oamenii pot avea demnitate, dar şi fiinţele inferioare nouă, cît de straniu ar suna.Acest câine mi-a dat o lecţie de reflecţie asupra verticalităţii mele. Mi-am pus întrebarea " Care e limita când renunţi la demnitate şi dacă există acea limită? ", răspunsul căreia mă tem să  îl aflu.   Cine e omul demn? E omul fără măşti, omul pe care îl apreciez nu după cantitatea de cuvinte, ci după calitatea lor.Este omul alături de care te simţi respectat şi pe care îl respecţi. Omul căruia nu îi vei controla conturile bancare, pe care poate nici nu le are. Este omul care nu va pleca capul jos niciodată, doar în faţa lui Dumnezeu.  Omul demn este acel care va fi expatriat, va fi dus în lagăre, torturat, va fi omul sfîşiat de oameni.Va fi omul căruia i se vor lua creierii şi vor fi cercetaţi minuţios pentru a găsi grăuntele de demnitate pe care acei cercetători nu îl au.  Omul demn este treapta pe  care încerc să o ating în fiece zi şi de pe care nu voi coborî NICIODATĂ.

Generat în 0.582 secunde.