Blog cu reflexe roșietice

Zilele astea am ajuns la o concluzie tare interesantă pentru mine. Eu nu mă pricep să recomand cărți. Și mai mult decât atât, mie nu-mi place să fac asta. Ce-mi face mie plăcere este să vorbesc despre cărțile pe care le-am citit. Iar dacă cartea pe care am citit-o mi-a plăcut, o să vorbesc despre ea cu atâta însuflețire încât o să credeți că e o recomandare. Nu e. Să recomanzi cărți presupune în sine o responsabilitate, ori eu nu sunt deloc în măsură să mi-o asum pentru că am citit prea puțin pentru a face asta. Deci, cum vă spuneam, mie îmi place să vorbesc despre cărțile pe care le-am citit. Tocmai de asta ideea Mariei de a povestti despre cinci cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta mi-a părut tare faină. Prima carte care mi-a venit mie în minte când m-am gândit la un top cinci a fost Nimic nou pe frontul de vest de E.M. Remarque. Eu când am terminat de citit cartea asta, pe care o aveam cumpărată de la un anticariat de la Suceava încă pe vremea când învățam acolo, m-am gândit că doi ani am ținut pe rafturi o comoară și nu am știut de ea.  Să nu mă înțelegeți greșit, cartea asta nu e cu nimic genială sau deosebită. Cartea  asta este profund umană, este despre război prin ochii unui om care a trecut prin el. Despre camarazi, iubire de mamă și iubire de țară. Despre generații a căror prima meserie în viață a fost războiul. Despre viața după război, același război care a curmat viața din orice și oricine.  La răstimpuri, îmi venea să închid cartea și să plâng meditez, iar asta e cel mai grăitor lucru că ceea ce citiți e ceva bun. Tot asta a fost cartea care m-a însoțit în excursia mea prin Paris. Citită în avion, metro, la stat la coadă în Luvru și catacombe, prin cafenele și autobuze, cu siguranță că m-a făcut să apreciez atunci și mai mult ceea ce am. Cinci din cinci stele pe goodreads.

A doua carte tare bună ar fi, după mine, 1984 de George Orwel. Am auzit atâtea lucruri despre cât de bună e cartea asta încât mă simțeam oarecum stingherită că nu am citit-o încă. Și pentru că eu sunt omul care cumpără cărți mai multe decât poate citi, și asta se regăsea pe raftul meu de ceva timp.  Subiectul cărții e unul interesant, dar la un moment dat el parcă ajunge să plictisească și ai tendința de a lăsa cartea. E ok dacă vreți să faceți asta, dar vă rog eu, reveniți la ea, merită!  Pusă pe cântar, cartea asta cântărește atât de mult doar pentru a doua jumătate a ei. Sfărșitul a fost unul atât de bun, atât de „realist” în măsura celor relatate. E o carte fenomen, se citește greu pe alocuri, dar e, până la urmă, genială. Cinci stele pe goodreads

Iubire etc de Julian Barnes e cartea cu numărul trei și e total diferită de celelalte două. Aici nu ai un narator și nici mai multe linii de subiect. Ai trei personaje și ogrămada monologuri. Nu ai dialoguri sau acțiuni. Fiecare personaj vine în fața ta și începe să-ți istorisească o istorie din punctul lui de vedere. E vorba despre aceeași istorie pentru toate personajele. În rest, tu faci acțiunea, tu alegi timpul, tu le încadrezi cum și unde vrei tu mai bine. Tu îți ești propriul narator.  Ce trebuie să știți însă, înainte de a începe cartea e că romanul Trois de același autor, e prima parte. Adică în Iubire etc se continuă istoria relatată în Trois. Eu nu am știut asta, și tocmai de asta le-am citit în ordine inversă. Dar asta a fost cartea cu cele mai multe sublinieri și notițe. 

Eleganța ariciului de Muriel Barbery e cartea de pe locul patru. Întâi și întâi de toate pentru că e despre arici. Chiar dacă e despre un arici metaforic. E o carte care fie îți place mult, fie deloc. Mie mi-a plăcut. Are o alură elegantă și ușor ironică, e amuzantă și sarcastică. Pe alocuri e puțin tras de coadă subiectul, dar e relatat în așa fel încât ești gată să-i ierți autoarei orice. E despre oameni deștepți care se prefac proști într-o lume proastă. Cartea asta e de căpătâi în a ne învăța, pentru a câta oară, un lucru pe care fiecare dintre noi s-ar părea că-l știm deja: aparențele înșeală! 

Și ultima, nu ar fi atât pentru carte cât pentru autoare. Anul ăsta am descoperit-o pe Gavalda și am citit vreo patru cărți de ea. Stau al dubii cărei cărți să-i ofer locul cu numărul cinci, cert este că sunt ambele de ea. Aleg totuși Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva. E o cărțulie mică care cuprinde câteva povestiri absolut fantastice. Povestiri din alea care te fac să meditezi și la final de povestire să-ți tot pui întrebarea: eu oare ce-aș fi făcut? E numai bună de citit într-o zi de dumică și potrivită pentru a te face să te îndrăgostești de autoare și de stilul ei plin de franchețe de a povesti orice.

Cam ăsta e topul meu și adevărul e că mi-aș fi dorit să vă mai povestesc și despre alte cărți tare faine pe care le-am citit și care parcă simt că au rămas pe dinafară. Mai ales că lista mea de pe goodreads îmi amintește cu înverșunare că mai am încă 5 cărți de citit pentru a-mi îndepli taskul. Dar le vin eu de hac și lor.  Despre alte cărți mai puteți citi și pe blogurile fetelor Maria și Nata, doar să aveți răbdare până scriu fetele articolele, pentru că eu se pare că am fost cea mai harnică :)

Dacă v-ați săturat de stat în oraș în weekend-uri, căutați cu ce să vă ocupați timpul sau pur și simplu aveți nevoie de o doză de adrenalină, eu vin cu o recomandare. Peștera suprizelor. Probabil mulți dintre voi au auzit despre această destinație și cu siguranță destui au și vizitat-o deja. Pentru cei care însă, nu au reușit încă să ajungă acolo, sunt careva lucruri pe care ar trebui să le știți. Peștera surprizelor este a doua ca mărime din Moldova, a treia ca lungime din Europa și a șasea din lume. Are o lungime de circa 1700 metri și este localizată la o distanță de 2 km de Criuleni. Dacă nu aveți mașină, ajungeți acolo cu microbuzul sau autobuzul Criuleni-Chișinău care pornește de la auto-gara centrală. Prețul unui bilet la autobuz este de 20 de lei, la microbuz probabil cu câțiva lei mai mult. Vă ia cam 40 min - 1 oră să ajungeți până acolo. Întâi și întâi de toate, sunt câteva lucruri de care aveți absolută nevoie, dacă vreți să vă aventurați în trecerea peșterii. 1.lanternă de dorit cât mai mică și cât mai puternică, iar perfect ar fi să fie din asta cu suport pentru cap, astfel încât nu vă încurcă să o țineți în mâini tot timpul. 2.încălțăminte comodă 3. haine de schimb întrucât o să treceți peștera aproape tot timpul culcat ar fi perfect să vă luați haine ceva mai groase, pentru că e mai frig în peșteră, și pe care nu vă e jale să le rupeți sau murdăriți. 4. genunchere și cotiere asta doar în cazul în care nu vreți să umblați apoi cu genunchii și coatele roase, eu am mers fără și două săptămâni o să fiu nevoită să port doar pantaloni :)) Odată ajunși în Criuleni aveți de mers vreo jumătate de oră pe jos, undeva vreo doi kilometri. Dacă mergeți pentru prima oară probabil va fi puțin mai complicat să o găsiți, pentru că nu am observat niciun indicator pe drum. De fapt, nici chiar la intrarea în peșteră nu găsiți nimic care să vă indice că asta e peștera care vă trebuie. Intrarea în peșteră arată așa:

Iar interiorul cam așa:







De-a lungul drumului veți găsi săgeți care vă indică calea corectă, e musai totuși, să mergeți cu cineva care a mai trecut măcar odată peștera. Cel puțin eu așa am făcut și m-am simțit mai în siguranță să știu că sunt cu cineva care deja a trecut prin peșteră și poate să te încurajeze când nu știi unde să pui piciorul sau cum să treci să nu rămâi înțepenit. Cu cît mai puține persoane sunteți, cu atât mai repede veți trece peștera. Noi am fost doi și ne-a luat aproape 2 ore jumătate. Asta pentru că ne-am luat destule pauze încât să ne odihnim. Este o experiență inedită pentru că te ajută să ieși, măcar pentru puțin timp, din zona ta de confort. Și te învață că indiferent cât de speriat sau cât de nesigur ești, tot ce trebuie să faci este să înaintezi, pentru că ieșirea se află undeva în față. O să aveți parte de un cocktail de adrenalină, frică, incertitudine și curiozitate. Iar toate astea, laolaltă, o să se simtă incredibil. Odată ieșiți din peșteră, cel mai bun lucru pe care îl puteți face este o baie în Nistru. Murdari și obosiți de atâta urcat, coborât, târât și cățărat...Nistrul o să vi se pară ca o gură de aer în deșert. Iar liniștea caracteristică satului o să vă încânte. Eu am  avut parte azi de o experiență tare interesantă și vă recomand să ajungeți la Peștera Surprizelor, mai ales dacă vă plac sporturile extreme. Peștera este ușor de trecut, dacă ești echipat corespunzător și dacă te afli în compania oamenilor potriviți. sursa poze: blog victor ciobanu

Weekendul trecut, Chișinăul s-a bucurat de o concentrație prea mare de evenimente. Dar faptul ăsta nu poate să nu bucure, pentru că am fost pusă în fața situației de a alege din cele câteva evenimente, iar asta înseamnă că toate erau interesante. Unul dintre evenimentele organizate  a fost TEDx Chișinău Crossroads.  Eu am avut așteptări mari de la eveniment. Am sperat să-mi pot nota cât mai multe idei de la speakeri, să fie organizarea pe măsură, să una, să alta. Iar partea bună este că toate așteptările mele au fost satisfăcute, până la ultima. Este cu siguranță vorba despre o muncă grea pentru a pune cap la cap un asemenea eveniment, pentru că mai presus de orice este vorba și despre ce atmosferă reușești tu, ca și organizator, să faci să dăinuie pe acolo. Și dacă o să spun că a fost bine o să spun prea puțin.  O să le iau pe rând și o să menționez ideile pe care le-am memorat de la fiecare discurs. Nicolaas De Zwager: Moldovan Migration: Pain or Gain? Nicolaas de Zwager are în spate două decenii de cercetare în domeniul migrației. Discursului acestuia a fost bazat pe statistici, cifre și scheme. Tema este una fundamentală pentru societatea noastră, motiv pentru care dumnealui a decis să abordeze lucrurile dintr-un alt punct de vedere și să ne risipească câteva mituri ce țin de migrație și în care noi credem cu înverșunare.  Circa 38,9% din populație este afectată de migrație. Dintre care: 53 la sută o reprezintă migranții pe termen lung; 31% migranții sezonieri și circa 16% o prezintă migrația internă, care nu se bucură de atenția cuvenită din partea noastră, spunea domnul Zwager.  Moldovenii plecați vor să se întoarcă în Moldova și chiar să investească în vreo afacere doar dacă se vor întoarce la alte condiții decât cele de la care au plecat. Numărul celor care ar fi dispuși să investească este de aproximativ 3/4 din numărul celor plecați. Iulia Kirnitki: The Great Debate Din discursul Iuliei nu mi-am însemnat prea multe idei. Și-a început discursul printr-un exercițiu de animare.  A supus la vot publicul în baza a două opțiuni: sexul și mâncare, care credem că e mai important din astea două.  A vorbit despre dezbateri și cum pot ajuta ele la dezvoltarea și închegarea unei societăți. A început cu istoria dezbaterilor și am aflat cât de târziu a apărut acest termen în societatea noastră, cu zeci dacă nu chiar sute de ani mai târziu decât în alte societăți dezvoltate. Eu am văzut discursul ei ca pe o invitație, da a ne implica cât de activ putem în tot ce ține de această „joacă”. Pentru că antrenează în noi mulți mușchi, inclusiv cel de cetățean responsabil. Or, asta este exact ce ne lipsește nouă ca și națiune. Hank Fortener: How I use the Internet to build families? Discursul lui Hank a fost îndelung aplaudat. A vorbit concis și foarte însuflețit și tocmai de asta presupun că a fost unul dintre discursurile favorite de la conferință. Familia lui a adoptat de-a lungul timpului zeci de copii, dintre care foarte mulți au fost adoptați temporar. Procesul adopției este unul anevoios și costisitor, cheltuielile pentru el se ridică la peste 35.000$. Potrivit spuselor lui Hank, 33 la sută din populație consideră să adopte cândva vreun copil, iar din aceștia circa 78 la sută nu fac acest lucru pentru că implică cheltuieli prea mari pe care aceștia nu și le permit. Iar într-un final, doar 2% ajung să adopte.  Cu toate astea, chiar dacă considerăm că numărul celor care adoptă nu va crește, e optimist și numărul acestor 2% deoarece presupune că mii de copii își găsesc familii. Tocmai de asta a fost inspirat Hank în crearea platformei www.adopttogether.org Discursul lui ar putea fi redus la o singură frază: Family: the answer to almost everything. Igor Cobileanski: Cinematografia - iluzia secolului După părerea mea discursul domnului Igor a fost cel mai slab dintre toate.  Ne-a vorbit despre actori și cât de complicat este pentru aceștia să reușească în societatea noastră. Cum majoritatea dintre ei vor ajunge abia la 50 de ani și se vor putea bucura de un rol important, asta desigur dacă se numără printre cei norocoși. Ideea discursului nu a fost una suficient de închegată și tocmai de asta nu s-a memorat, în schimb am râs și per general atmosfera a fost una foarte ok. Dr V.Chandra- Mouli: Why shouldn't we shy away from sexuality education Deși lucrurile din jurul nostru sunt într-o continuă evoluție, educația sexuală nu a întâmpinat foarte mari schimbări. Este încă prezentă rușinea de a vorbi despre sex, mai ales în societăți precum a noastră, unde educația sexuală aproape lipsește. Tineri se informează de la prieteni, din articole, internet și nu de la familie. Lucru care trebuiește schimbat, pentru că o educație sexuală presupune o dezvoltare corectă a viitorului adult.  Trebuie să începem cu pași mici dar trebuie să începem acum. Ion Ștefăniță: Patrimoniul Cultural din R. Moldova - de la realitate la necesitate Foarte multe cifre, date exacte despre ce presupune mai exact patrimoniul cultural al Republicii Moldova. Peste 15.000 de monumente dintre care doar 5.206 au fost incluse în Registrul Monumentelor. Ion ne-a vorbit și despre centrul istoric, iar situația reală arată în felul următor: 20% din acest centru istoric este deja demolat; 25% au suferit în urma construcțiilor degradante și practic sunt imposibil de restabilit iar altele 30 la sută sunt ruine. Totuși, se întâmplă și lucruri bune. Începând cu anul 2010 bugetul alocat pentru restabilirea monumentelor de arhitectură a sporit de 4 ori. Mai avem însă foarte mult de muncă, iar îndemnul lui Igor a fost să ne implicăm, pe cât posibil, fiecare dintre noi, începând cu propria ogradă. Ilya Kishin: Social Media Propaganda in Eastern Europe Hashtag-ul PutinMaladeț sau ce presupune în sine propaganda rusească, despre asta a fost discursul lui Ilya, care este expert media și redactor la câteva publicații din Rusia.  El ne-a ilustrat tabloul concret al propagandei rusești și câți bani, timp și resurse umane se alocă pentru aceasta. Câteva zeci sau sute de persoane lucrează zi și noapte pentru a crea presupusa platformă „de opinie”. Deși s-ar părea complicat de închipuit că cineva stă la ora 3 a.m. și comentează de bine despre guvernul lui Putin, undeva pe un portal de știri aparent neînsemnat, lucrurile stau chiar așa.  Pe twitter sunt angajate persoane speciale pentru a introduce anumite hashtag-uri, cum ar fi de exemplu #putinmaladeț și sunt plătite pentru asta cu 1.000$ lunar. Fenomenul de propagandă poate afecta foarte ușor Europa de Est pentru că aceasta mai are mult de lucrat la capitolul transparență al scenei politice. Tocmai de asta îndemnul principal este să fim meru cât mai sceptici în privința informațiilor din presă, să cântărim fiecare zvon și fiecare sursă din care ne informăm. Smari McCarthy: Democrating Democracy Un vot de-al nostru către un om politic îi acordă acestuia posibilitatea de-a influența circa 1000 de decizii timp de 4 ani.  Smari este de părere că democrația nu este decât un fel de dictatură. Ideea lansată de acesta este că trebuie să schimbăm la față democrația de acum, iar pentru asta avem nevoie de mai mult timp liber. Noi muncim prea mult și ne interesăm prea puțin de politică.  Și avem, cu siguranță nevoie să ne învățăm să decidem. Iar pas cu pas schimbare va fi posibilă.  Daniel Morar: Combaterea corupției la nivel înalt Știu că foarte multă lume a așteptat discursul domnului Morar și sunt sigură că nu au rămas dezamăgiți. Problema abordată de acesta este una care ne doare până în măduva oaselor, iar prin acest discurs am primit fiecare câte o fărâmă de speranță că la capătul tunelului în care ne aflăm este totuși lumină. Nu o să greșesc dacă o să spun că acesta este discursul meu preferat lucru pe care l-am observat și după cantitatea de notițe pe care mi-am făcut-o. Domnul Morar a descris drumul pe care l-a parcurs DNA până a ajunge la succesul de a putea lupta la o scară atât de mare cu corupția. Faptul că DNA trebuia să dispună de propria poliție a înlesnit cu mult lucrurile. Astfel, sub conducerea lui, din 2005 până în 2012 aproximativ 5.000 de persoane au fost trimise în judecată. Aproape un întreg guvern, care presupunea miniștri, prim-miniștri, primari toți au fost trași la răspundere.  CUM? - printr-un context extern favorabil, care în cazul lor a fost UE - voință politică externă - sprijin popular - presiunea pe care media o organiza asupra sferei politice - procurori care au înțeles ce se cerea de la ei - judecători corecți Niciun cetățean nu se află în siguranță atâta timp cât parlamentul se află în sesiune. A glumit domnul Morar. Și îndemnul lui de la final a fost că această schimbare este cu siguranță posibilă și în Moldova, cu o sigură condiție: Războaiele POT fi câștigate. Cu condiția de A FI DUSE. Fiecare stat e obligat și are dreptul să-ți curețe statul de corupție. Ba chiar trebuie! Pavel Braila: Arta ca sursă pentru schimbări în societate Discursul lui Pavel a fost mai mult unul vizual.  La început ne-a vorbit despre cât de greu este să fii artist contemporan în Moldova și cât de greu îți vine să explici oamenilor de aici ce presupune această sintagmă. Artistul trebuie întotdeauna să vorbească despre valoarea adevărului. A doua parte a discursului a fost prezentarea unui fragment din filmul Joc. Energy of life și acesta a vorbit de la sine. Cum spunea și Elena Zgardan:  Noi arătăm frumos la Milano! Nata Albot: Eternity meets modernity Nata a ridicat publicul în picioare. Femeia asta e un fel Carol Schmidt despre care a început ea să vorbească. Fiecare idee de a ei este imediat transpusă în fapte. Muncește greu pentru asta și face lucrurile să iasă deosebit de frumos. Ideea pe care o lansează Nata este că avem atâtea lucruri mărunte de care ne putem bucura și din care putem face un brand și noi tot pe 9 mai ne concentrăm. Nu vă spun prea multe despre ea, încercați doar să căutați detalii despre Klumea și proiectele pe care aceștia le organizează ( IA Mania, Mai Dulce, Lavender fest etc) și o să înțelegeți câtă energie, inspirație și ochi pentru frumos are femeia asta. Ioan Dan Niculescu: Liberul arbitru și cel ocupat. Eu am așteptat mult discursul lui Dan. Am crezut că o să fie unul mai tehnic, despre cum i-a reușit campania online a lui Iohannis sau ce presupune o campanie online...dar nu. Dan a ales să vorbească despre lucruri mai personale. There is NO time - de aici a pornit ideea de schimbare pe care a făcut-o el în viața și munca lui. „De la ocean și apus am aflat cele mai importante lucruri.”  Iar pe final, îndemnul a fost ăsta:  There is no RIGHT time...but there is no LEFT time eithere.  Cu siguranță evenimentul și-a meritata banii, timpul și așteptarea. Am aflat lucruri noi, am obținut doza necesară de inspirație și entuziasm pentru destul timp înainte. Celor care nu au reușit să ajungă le recomand insistent să meargă data viitoare. Sper ca următorul eveniment să fie la fel de reușit ca și acesta.

Saint-Germain-des-Pres!?...Văd bine ce-o să-mi spuneți: „Doamne, draga mea, dar se știe, Sagan a făcut asta înaintea ta și cât de bine!” Știu. Dar ce vreți...nu sunt sigură că toate astea mi s-ar fi întâmplat pe bulevardul Clichy. Asta-i viața. Așa că abțineți-vă de la comentarii și ascultați-mă; ceva îmi spune că povestea asta chiar o să vă distreze. De exemplu, vă plac istorioarele amuzante. Mai ales dacă vă tentează ideea unor seri promițătoare cu oamenii aceia care vă conving că sunt celibatari și un pic cam nefericiți. Știu bine că vă plac la nebunie. De altfel, e normal, la urma urmei nu puteți citi romane din colecția Harlequin stând la o masă din Lipp sau Deux-Magots. Nu, evident că nu. Prin urmare, am întâlnit azi-dimineață un tip pe bulevardul Saint-Germain. Mergeam în sus pe bulevard, în timp ce el cobora. Amândoi ne aflam pe aceeași parte, cea mai elegantă. L-am văzut venind încă de departe. Și nu știu prea bine de ce, poate din cauza mersului său nonșalant sau poate din pricina poalelor hainei care fâlfâiau cu un pas înaintea lui. Ca să n-o mai lungim, ajunsesem la douăzeci de metri de el și știam precis că n-o să-l ratez. Și, într-adevăr, nu mi-a scăpat, pentru că, odată ajuns în dreptul meu, îl văd privindu-mă. Îi arucn un zâmbet șmecher, gen săgeata lui Cupidon, dar ceva mai cumințel. Îmi zâmbește și el. Și mergând, zâmbesc mai departe pentru că mă gândesc la Unei trecătoare de Baudelaire (odată cu Sagan cea pomenită adineaori, vă dați seama că nu duc lipsă de ceea ce se cheamă referințe literare!!!). Așa că merg mai încet, încercând să-mi amintesc versurile...Înaltă și subțire, durere maiestoasă...după care mai era ceva...apoi...fabuloasă și mândră, o femeie trecu prin fața mea...iar la final...O, tu, zădarnic dragă, o, tu, care știai!  De fiecare dată versurile astea mă termină. Și în tot acest timp, câtă inocență!, am simțit în spate (ca pe o săgeată, urmărirea continua, nu!?), privirea acestui Sfânt Sebastian. Îmi încălzea minunat spatele, dar preferam ami degrabă să mor decât să mă întorc. Aș fi stricat toată poezia. M-am oprit la marginea trotuarului urmărind atentă șirul de mașini ca să pot traversa în susul străzii Saints-Peres. Precizare: o pariziancă adevărată aflată ep bulevardul Saint-Germain nu traversează niciodată pe unde ar trebui. O pariziancă get-beget pândește șirul de mașini și se aruncă direct spre ele, știind foarte bine că-și riscă pielea. Să mori ca să poți vedea vitrina de la Paule Ka. Delicios. Sunt pe punctul de  amă avânta, când o voce mă oprește. Nu vreau să vă zic „o voce caldă și virilă” ca să vă impresionze, pentru că nu e cazul. Pur și simplu o voce. -Pardon...4Mă întorc. Hm..cine e?..Tocmai cuceritorul de adineaori. Și să vă spun drept, din clipa aceasta Baudelaire s-a dus naibii. -Mă întrebam dacă ați vrea să luăm masa împreună astă-seară... Mă gândesc „Vai, ce romantic...” dar răspund: - Nu e cam prea repede? Răspunsul a venit pe nerăsuflate, vă jur. - De acord, e cam repede. Dar când v-am văzut depărtându-vă, mi-am zis; uite, cea mai mare nebunie, întâlnesc o femeie pe stradă, îi zâmbesc, îmi zâmbește, ne cuplăm și o luăm împreună pe calea pierzaniei..Da, e o tâmpenie, ba chiar mai mult, e chiar absurd. -... - Deci, ce ziceți de asta? Chiar vi se pare o tâmpenie tot ce v-am spus? - Nu, nu, deloc. Începeam să mă simt cam rău... - Atunci?...Cum rămâne? Aici, astă-seară la nouă, chiar în locul ăsta? Hei, vino-ți în fire, fato, dacă ar fi să iei masa cu toți tipii cărora le zâmbești, n-ai mai ieși niciodată din restaurant... - Dați-mi un singur motic să vă accept invitația. - Un singur motiv..o, Doamne, e cam greu... Îl privesc amuzată. După care mă ia de mână: - Cred că am găsit un motiv destul de acceptabil... Îmi trece mâna peste obrazul lui neras. - UN singur motiv. Iată-l: spuneți da, ca să am și eu ocazia să mă rad...Din câte știu, arăt mult mai bine când sunt ras. Sincer. Și-mi dă drumul la braț. - Da, zic. - Splendid! Să traversăm împreună, vă rog, n-aș vrea să vă pierd tocmai acum. De data asta îl urmăresc luând-o în celălalt sens, în timp ce el probabil mustăcește încântat, ca unul care tocmai a încheiat o afacere bună. Sunt convinsă că e foarte mulțumit de el. Și are și de ce. Un sfârșit de după-amiază cam agitat, trebuie să recunosc. Ispititoare ispită are o problemă de ținută. Impermiabilul e de rigoare. Puțin nervoasă, ca o debutantă care știe că i s-a stricat machiajul. Puțin nervoasă, ca la începutul unei povești de dragoste. Muncesc, răspund la telefon, trimit faxuri, termin o machetă pentru departamentul de grafică (stați, așa, forțată de împrejurări, de nevoie...O fată drăguță și plină de viață care trimite faxuri de pe Saint-Germain-des-Pres lucrează într-o editură, totul de nevoie...) Ultimele falange ale degetelor i-au înghețat iar eu repet în minte ce mi s-a spus. Respiră, fetițo, respiră... La căderea nopții, bulevardul s-a liniștit, iar mașinile și-au aprins farurile. Mesele din fața cafenelelor sunt mutate înăuntru, oamenii se așteaptă în piața din fața bisericii, alții fac coadă la Beauregard ca să vadă ultimul film al lui Woody Allen. Nui bine să ajung prima. Nu. Așa că voi întârzia puțin. Ar fi mai bine să nu-mi doresc câtuși de puțin să ajung. Așa că deocamdată mă duc să beau ceva ca să mă dezmorțesc. Dar nu la Deau-Magots, seara e cam aiurea, nu sunt decât americance grase pălăvrăgind în căutarea spiritului lui Simone de Beauvoir. Mă duc pe strada Saint-Benoît. Le Chiquito mi se pare o alegere foarte bună. *** Fumez o țigară suflând fumul undeva foarte departe în față. Mă uit în gol. Știu bine acum că Beautiful Day, cotat cu zece la unul, a învins în ultima linie dreaptă. Îmi amintesc că am în geantă Kennedy și eu și mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să rămân acolo să citesc. Mă trezesc însă. Iată-vă acolo, în spatele meu, dorindu-vă iubirea (sau mai puțin? sau mai mult? nici măcar atât?) la fel de mult ca și mine și de aceea n-o să vă las pradă patroanei de la Chiquito. Ar fi mult prea crud. Ies de acolo roșie la față și cu frigul biciuindu-mi picioarele. Iată-l acolo, în colțul străzii Saint-Peres, mă așteaptă, mă vede, vine spre mine. -Mi-a fost frică. Am crezut că n-o să mai veniți. Mi-am văzut fața într-o vitrină, mi-au plăcut obrajii mei curați, netezi, iar apoi mi s-a făcut frică. Am mers în tăcere până pe strada Saint-Jacques. Din când în când îmi arunca pe furiș câte o privire, părea că mă studiază, deși șștiu că în momentul ăla se întreba mai degrabă dacă port colanți sau ciorapi. Răbdare, stimabile, răbdare... M-a lăsat s-o iau înainte, ținând ușa unui băruleț unde se servesc vinuri, asta în timp ce un chelner plictisit ne-a întrebat dacă fumăm. Pentru început, cama sta a fost. Ne-am agățat singuri hainele în cuier și în fracțiunea de secundă în care mi-a zărit deschizătura decolteului, am știut foarte bine că nu regreta deloc mica tăietură pe care și-o făcuse sub bărbie când se bierbierise, pentru că îi tremurau mâinile. Bărbatul din fața mea bea încruntându-se ușor. Ăl cunoșteam mai bine acum. Pura o bluză gri de cașmir cu gulerul răsfrânt. Un guler tocit, îndoit, bluza era tocită în coate. O vestă foarte discretă, la prima vedere una obișnuită, de tweed, dar cu ochii mei de linx îmi dau seama imediat că e croită al comandă. Hainele de la Old England au etichete mai mari atunci când marfa iese direct din atelierele de ep bulevard, iar eu văzusem eticheta vestei când s-a aplecat să ia șervetul de jos. Șervet pe care îmi închipui că-l lăsase să cadă ca să se lămurească și în privința părților mele inferioare. Îmi vorbește de multe, dat nimic despre el. Îi e destul de greu să continuie povestea atunci când îmi trec întâmplător mâna pe gât. Mă întreabă: „Și dumneavoastră?”, dar nici eu nu zic nimic. În timp ce așteptăm desertul, îi ating din greșeală glezna cu piciorul. Își pune atunci mâna pe mâna mea, dar și-o retrage brusc în clipa în care vien șerbetul. Apoi spune ceva, dar nu-l aud pentru că vorbele lui nu fac nici un zgomot. Suntem amândoi foarte tulburați. Groaznic. Tocmai i-a sunat telefonul. Tote privirile celor din restaurant sunt fixate asupra lui în timp ce îl închide grăbit. Fără doar și poate , din cauza acestui telefon se pierde bunătatea de vin. Doar înghițituri grele pe gâturile iritate. Oamenii simt deodată că se sufocă, în timp ce degetele li se încleștează pe mânerele cuțitelor sau în pliurile șervetelor scobite. Mizerabilele astea de mașinării, te lovești de ele peste tot, oriunde și oricând. Ce mitocan. E amețit. Brusc i se face prea cald, Le face un semn din cap celorlalți, cerându-și cumva scuze. Se uită la mine cu umerii ușor căzuți. - Îmi pare rău... Încă mai zâmbește, dar pare mai puțin îndrăzneț. Îi zic: -deocamdată nu-i chair așa de grav. Nu suntem la cinema. Știi, într-o zi o să omor pe cineva. Un bărbat sau o femeie care o să răspundă la telefon în timpul filmului. Iar când veți citi chestia asta în fapte diverse, veți ști că e vorba de mine. - Da, o să știu. - Citiți rubrica de fapte diverse? - Nu. Dar o să-ncep dacă așa se pare că am șanse să dau de dumneavoastră. Șerbetul afost, cum săs pun...absolut delicios. Revenindu-și, minunatul meu prinț se așază lângă mine la cafea. Atât de aproape încât de acum lucrurile sunt cât se poate de clare. Port ciorapi. Aș că asimțit agrafa cu care-i prind în sus, pe coapsă. Simt, de asemenea, foarte clar că în clipa asta nici nu mai știe pe ce lume e. Îmi dă la o parte părul și mă sărută pe ceafă în locul acelea ușor adâncit. Îmi șoptește că-i plac la nebunie bulevardul Saint-Germain, vinul de Burgundia și șerbetul de coacăze negre. Îi sărut tăietura de sub bărbie. De când așteptam clipa asta... Apo cafelele, nota, bacșișul, hainele de la garderobă, în sfârșit, toate astea nu ami sunt decât detalii, detalii, detalii. Detalii care, desigur, încurcă. Mă ajută să-mi îmbrac haina și atunci... Până la urmă am toată admirația pentru mișcarea iscusită, de artist, jos pălăria, totul făcut foarte discret, aproape insesizabil, bine calculat și mai ales, excelent executat: în timp ce-mi așează haina pe umerii goii, catifelați și seducători, găsește momentul potrivit și unghiul perfect de unde să arunce o privire în buzunarul dinăuntru al hainei, scrutând rapid mesageria telefonului. Mă trezesc. Dintr-o dată. Trădătorul. Mârșavul. Ce-ai făcut, nefericitule?!! Unde-ți era mintea când umerii mei erau atât de rotunzi, atât de calzi, iar mâna ta atât de aproape!? Ce afacere ți s-a părut mai importantă decât sânii mei care s-au dezvelit privirilor tale? Ce te îndepărtează când vreau să te simt aproape? Nu puteai să-ți verifici blestematul de telefon abia după ce făcea dragoste? Îmi închei haina până la ultimu nasture. În stradă mi-e frig, sunt obosită și mă doare stomacul. Îi cer să mă conducă până la prima stație de taxiuri. E înnebunit. Cheamă salvarea, băiete, asta să faci. Dar nu. Rămâne stoic. Înainte să mă urc într-un Mercedes negru, îmi zice. - Dar...ne vom revedea, nu-i așa? Nici măcar nu știu unde locuiți...lăsași-mi orice, o adresă, un număr de telefon... Rupe o bucată de hârtie din agendă și măzgâlește pe ea niște cifre. - Poftiți. Primul număr e de la mine de-acasă, iar al doilea e de la telefonul mobil la care mă puteți găsi oricând... Da, de asta deja m-am prins. - Și mai ales, vă rog, nu ezitați, mă puteți suna oricând...O să aștept. Îl rog pe șofer să mă lase mai sus, pe bulevard, simt nevoia să merg. Lovesc cu piciorul în cutii de conserve invizibile. Urăsc telefoanele mobile, îi urăsc pe Sagan, pe Baudelaire și pe toți șarlatanii ăștia. Îmi urăsc propriul orgoliu. fragment din „Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva” de Anna Gavalda.

Eu sunt îndrăgostită. De aproape 3 ani. Dragostea mea este neîmpărtășită, încă. It's complicated, vorba poetului. Și asta e pentru că sunt îndrăgostită de un oraș. Până peste cap, de altfel. Pentru că se întâmplă și la casele boierești, în dragostea asta mare intervin situații și situații, contexte, neînțelegeri, contradicții și orgolii, fix atâtea cât să nu-mi permită mie să mă iubesc cu orașul meu de suflet.          Eu m-am îndrăgostit de Cluj într-o doară, când am văzut că mai toată lumea vorbește despre cât de șmecher și frumos e, despre cum își îndeamnă locuitorii la crearea unor proiecte faine și nu-și mai încape în piele de atâta tinerețe. E gălăgios, colorat, tânăr și vibrant. Dar mai ales, e plin de caracter și are personalitate. Încerc să-mi fac timp în fiecare an să trag o fugă și să ne iubim pasionat, și presupun că lucrurile o să se deruleze așa până nu mă mut definitiv acolo. :)) Escapada de anul ăsta a mai avut un motiv în plus: Electric City ( trupele pentru care am mers îndeosebi au fost Urma și Chase and Status). Concertul a fost, pe bună dreptate, electric! O să salut îndeosebi ideea organizării camerei Silent Disco. E formidabil să vezi cum o grămadă de oameni dansează în liniște iar la răstimpuri, la vreun refren mega-cunoscut, cântă cu voce, evident, fără a-și da seama. Probabil internetul e plin de câte sunt de văzut prin Cluj. Eu o să vă îndemn să nu scăpați din vedere 1.Grădina Botanica, mai ales pentru sera cu palmieri. Într-o zi de primăvară ploioasă eu am simțit cum mă apucă vara de mână. 2. Biserica Sfântul Mihail, este biserica romano-catolică din Cluj, unul dintre cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii gotice. Mi-a șoptit o păsărică că mai poți urca sus, în turnul bisericii pentru a prinde o panoramă frumoasă, contra unui cost de 5 roni. Păcat că mi-a șoptit păsărica prea târziu, data viitoare însă recuperez neapărat. 3. Muzeul de Artă cuprinde o numeroasă colecție a pictorilor români. Plus la asta, muzeul este adăpostit într-un edificiu baroc al secolului al XVIII-lea, Palatul Banffy. 4. Piața Unirii. Dacă aveți norocul mai prindeți și târgul care se organizează acolo de unde vă puteți goli portofelul tot cumpărând chestii faine care să vă amintească de Cluj. Dacă aveți norocul meu mai răspundeți la una-două întrebări în fața camerelor de luat vederi :)) 5. Dacă sunteți un shopaholic înrăit nu o să vreți să scăpați din vedere și mall-urile, găsiți brand-uri care nu sunt prezente încă la noi. 6. Evident că trageți o fugă până la Belvedere sau Cetățuie. Nu aveți cum să mergeți în Cluj și să nu ajungeți acolo. E indicat să mergeți acolo la răsărit sau la apus. Dar oricând ați ajunge priveliștea e oricum uluitoare. 7. Cărturești-ul e un loc must see când merg în orice oraș din RO. Pentru că asta presupune din start cărți nenumărate, care de care mai interesante. Cărturești-ul din Cluj e localizat în Iulius Mall, are trei etaje și e locul perfect pentru mine să mă pierd acolo. Când ieșiți din Iulius Mall, obosiți de atâtea cumpărături, faceți un popas pe iarbă lângă parcul mall-ului. Tot acolo găsiți și căsuța plină cu cărți, un proiect marca „Cărțile pe față”, proiect super-mega fain de care eu-s absolut îndrăgostită. Tot ei, băieții din spatele proiectului, organizează un Club de lectură și intenționează să o aducă pe Elif Shafak. Eu le țin pumnii pentru asta.  Dar pe lângă toate locurile pe care trebuie să le vedeți eu vă propun un exercițiu. Încercați să luați la pas orașul, fiecare străduță de aici ascunde o surpriză, fiecare clădire de aici e gata să vă spună o poveste, iar tot ce trebuie să faceți voi e să vă înarmați cu răbdare și să o ascultați. Ce mi-a părut deopotrivă de trist și de frumos e să găsesc într-un anticariat din Cluj niște cărți poștale vechi deja scrise. O ladă întreagă de povești care așteptau să fie depănate, povești despre oameni, iubiri și orașe. Aș fi vrut să le iau pe toate acasă, dar mi-am spus că nu-s în drept să mă bag buzna în poveștile peste care s-a pus deja praful vremii. Eu am revenit din Cluj cu niște cărți și o grămadă de cărți poștale pe care abia aștept să le trimit prin lume. Și desigur, cu un chef și mai nebun de iubit orașul ăsta nu doar o dată în an. Vă îndemn și pe voi, îndrăgostiți-vă de Cluj, faceți doar în așa fel încât orgoliile, neînțelegerile și diversele contexte să nu facă din relația voastră cu el una complicată.

Eu sunt îndrăgostită...și pe bună dreptate!

De cele mai multe ori, nu alegem momentul în care să plecăm. Ne rotim în jurul ideii în sine, chibzuită și cântărită zeci de ori, ne amăgim, ne ticluim liste împărțite în două, pro și contra. Dar nu plecăm, indiferent de ce spun listele sau cum arată cântarul. Plecările nu se cântăresc, nu se chibzuiesc, nu se despică ca firul în patru. Ele doar se întâmplă. Brusc. Dintr-o dată. La fel e și cu revenirile.

O să-mi fie dor de tine ca după un serial fain, un serial din ăla care s-a și terminat la primul sezon, alături de care încă nu am reușit să plâng sau să râd suficient, unul care însă a reușit să mă captiveze suficient încât să aștept cel puțin patru sezoane. O să-mi fie dor de lucrurile pe care încă nu le-am descoperit în tine dar care parcă promiteau să fie așa frumoase. Promit să te fac să-ți fie dor de mine, timid și poate nesigur dar să-ți fie! Numele meu o să fie Dor și numele tău o să fie Dor. O să fim două doruri diletante care așteaptă să fie potolite, două doruri începătoare care nu știu încă cum să-ți ostenești tâmpla plină de dor pe un umăr dorit de asta, mâna care nu știe cum să se așeze relaxat în palma altei mâini, zâmbetul atât de fericit care încă nu a fost sărutat. O să încerc să cresc în mine un dor închegat, promite-mi doar să fie dorul tău la fel de închegat ca al meu. Să fim la fel de timizi, la fel de nesiguri, la fel de plini de dor. Dorule, te cuprind cu drag. A ta, Dor.

”You know what’s wrong with you, Miss Whoever-you-are? You’re chicken, you’ve got no guts. You’re afraid to stick out your chin and say, “Okay, life’s a fact, people do fall in love, people do belong to each other, because that’s the only chance anybody’s got for real happiness.” You call yourself a free spirit, a “wild thing”, and you’re terrified somebody’s gonna stick you in a cage. Well baby, you’re already in that cage. You built it yourself. And it’s not bounded in the west by Tulip, Texas, or in the east by Somali-land. It’s wherever you go. Because no matter where you run, you just end up running into yourself”  Paul Varjak-  Breakfast at Tiffany’s.

Și doar în momentul în care o să-mi faci măruntaiele să se încâlcească de atâta emoție și fluturii se se gâtuie de mațele mele de atâta extaz. când o să-ți pot desluși notele din voce când îmi pronunți numele și notele din degetele tale când îmi mângâi pielea. când o să-ți număr pe degete, toate momentele când am tăcut împreună înșirându-ne sute de povestiri. când o să-mi știi coordonatele exacte a alunelelor pe suprafața pielii. când o să știm sigur câte mici cute face fața noastră când zâmbim și când începe să ne doară burta de la prea mult râs. când o să curgă dorință din mine și vrere din tine. când o să ne simțim pentru prima oară acasă, cu adevărat. abia atunci o să știm dacă ne-am întâlnit întâmplător sau nu. până atunci, ce ar fi să ne mai chinuim oleacă, cu veșnica întrebare, to be or not to be...inlove?

Eu chiar cred, că unul din cele mai importante lucruri pe care am reușit să le deprind până la vârsta mea rotundă este mersul pe bicicletă. Alea au fost primele căzături care m-au întărit. Tot de la mersul pe bicicletă am deprins să-mi apăs pe vânătăi. Să fac să se întindă vânătaia, să apăs pe ea până din albastră se face vânătă, pentru că găseam în durerea aia un soi de plăcere, de satisfacție. Satisfacția că a meritat. Mi-a spus cineva că același lucru, majoritatea din noi, îl facem cu iubirea, apăsăm pe vânătăile lăsate pentru că asta ne face să simțim, un fel de durere plăcută. Iar să simți ceva cântărește întotdeauna mai greu decât să nu simți deloc. O să cazi, o să-ți lovești genunchii și coatele, o să doară...dar o să merite fiecare vânătaie, crede-mă. Asta o fost primul sfat pe care l-am primit de la tata și l-am crezut. Aștept să vină să-mi spună că, probabil, așa e și cu iubirea. Oh, bullshit..aștept să-mi spună că iubirea nu-i deloc ca mersul pe bicicletă, că aici, poate,  nu ai nevoie de vânătăi. Și eu o să-l cred.

Eu o să-mi pun o dorință azi la 00:00, pentru că am praibit secunda în plus la trecerea dintre ani, eram prea ocupată să țip la cineva care țipa la mine. Și o să-mi mai pun o dorință mâine la 00:00 și poimâine și în fiecare zi, și o să mă descurc bine-mersi și fără secunda în plus. Rezoluțiile mele pentru 2013 nu-s multe, îi una singură, să-mi împlinesc rezoluțiile adunate cu anii și unele chiar prăfuite. Să le scutur de praf, să le lustruiesc și să le fac să se împlinească. așa de simplu că mă mir ce am tot așteptat pân amu. Și văleu, să nu mă părăsească optimismul și îndârjirea, că tare bine m-o înșfăcat chiar de pe 1. Iar dacă unele nu o să-mi reușească, pohui, nu-i chiar totul cum vrem noi.  Să ascult mai mult. Muzică bună în general și oameni buni, în special. Anul ista, cu toți șarpii și cifrele de 13 o să fie unul tare ciotkos, pentru că totul e în capul nostru, iar în capul meu îi сплошной оптимизм.

am plâns azi morții. nu ai mei. am plâns până n-am mai putut. am știut din totdeauna că oamenii îs lași din fire, toți. am știut că eu pot fi lașă cât mai mulți oameni la un loc, dar niciodată așa. am știut. și când am dat nas în nas cu lașitatea am plâns până n-am mai putut. straniu. dacă unii oameni ar ști cine ar plânge la moartea lor, cu adevărat, nu ar mai muri. dacă lașul care m-a făcut azi să plâng, cum n-am mai plâns de zece ani, ar fi știut- nu ar mai fi murit. și poate te iubesc-ul de azi a devenit atâta de banal că nu mai convinge pe nimeni. pentru că i s-au spus sute. dacă aș putea să nu mai fiu atâta de mică și neajutorată în lumea în care fiecare-și zâmbește și își declară iubire ca apoi să se ascundă după straturi de lașitate și non-sens. sună macabru, dar aș vrea să spun oamenilor pe care îi știu că aș plânge la moartea lor, că m-aș usca și aș plânge sufletul din mine dacă li s-ar întâmpla ceva tragic. aș vrea doar să știe asta. fiecare din ei.