Jurnal A.

Garantat ai auzit pe undeva de “brain rot” sau „putrezirea creierului” (grotesc, dar adevărat). Este despre lupta pentru atenție: scroll infinit, stimuli rapizi și receptorii de dopamină care progresiv se adaptează la salturi tot mai frecvente.

Cu timpul, creierul scăldat în digital, începe să ceară tot mai mult, iar activitățile obișnuite ca cititul, învățatul sau chiar conversațiile par plictisitoare.

Din observațiile mele inclusiv de când am revenit acasă, moldovenii stau prost cu răbdarea. Dacă le mai tai și din atenție (cheltuită pe digital) – anxietatea zboară în cosmos.

Acum întrebarea clasică: cine e de vină și ce e de făcut? Noi – la prima, la a 2-a câteva strategii pe care le aplic de ceva vreme sunt simple:

Am scos notificările de pe telefon (ideal ar fi fără aplicații de social media FB, Insta pe care experții le numesc drăgălaș slot machines) Dimineața, în prima oră, evit telefonul (las cortizolul să crească natural, ideal cu expunerea la soare) Știrile le consum abia după-amiaza (acelea urgente oricum te găsesc oriunde și oricând). Profesorului Preobrajenski din Inimă de câine avea o replică despre cititul ziarelor sovietice: nici într-un caz înainte de masă. Actual și acum.  Seara fără ecrane în dormitor cel puțin o oră înainte de somn (ideal lumină roșie). Nimic să lumineze ochii – las melatonina, hormonul somnului, să crească natural.

Asta doar câteva tehnici pe care le aplic în lupta cu robotii (până una alta) – în fond, simplu, comod, dureros in prima etapă dar eficient în timp.

Inimă de Câine, 1988

Prea mult zgomot

Aici, în Moldova, unde am revenit după un deceniu, constat că avem aceleași — sau aproape aceleași — probleme, pe interior.

Stresul, excesul de greutate, alimentația aiurea, consumul de alcool, tutunul, sedentarismul în forma lui pură, dragostea necondiționată pentru comoditatea fizică.

Nu-mi asum niciun discurs moralizator.

Fiecare cu micile sale bucurii, cu refugii, cu scurtături.

Dar instant gratification — plăcerea fără efort și pe moment — e un fenomen absolut global, într-o expansiune fără oprire, care ne-a acoperit și pe noi.

Dopamina noastră cea de toate zilele,

Dă-ne-o nouă astăzi… (și, dacă se poate, mai mult și mai des).

În The Molecule of More, de Lieberman și Long, dopamina este descrisă ca motorul acelui „încă puțin”, al anticipării continue, al dorinței fără oprire. Nu ne oferă satisfacție, ci promisiunea satisfacției. Ne împinge mereu spre următorul stimul.

Fără număr.

Fără pauză.

Fără astâmpăr.

Un sfârșit aproape dezastruos, ca în fenomenalul experiment cu șoarecii ținuți în abundență — paradisul artificial al lui John Calhoun, „Universul 25”. Repetat, de fiecare dată, cu aceleași rezultate catastrofale.

Cu toții suntem prizonierii sticlei miraculoase din buzunar, căreia îi cedăm timp și energie, dar rareori pentru lucruri de valoare. Rareori pentru creștere. Pentru sens. Pentru liniște.

Într-o lume plină de zgomot și manipulare, într-o derivă politică și socială continuă, devine tot mai greu să-ți găsești locul, direcția, tăcerea interioară.

Să reflectezi.

Să faci o scanare sinceră a propriilor trăiri, emoții, aspirații.

Să stai mai mult în prezent. În realitate.

Trăim într-o abundență de distracții, la un click sau swipe distanță.

Prea multe nimicuri în programul zilnic, care ne dezbină, ne distrag, ne fură atenția de la acel +1% zilnic — Regula lui Baker — real, de cunoaștere, îmbunătățire, creștere.

Iar odată cu inteligența artificială — care aduce lucruri incredibile într-un ritm de Formula 1 — avem și șansa unui declin cognitiv global imprevizibil, dacă pierdem complet legătura cu palpabilul.

Și poate că asta e problema centrală a timpului nostru: Nu lipsa informației, ci excesul de zgomot.

Nu lipsa de opțiuni, ci incapacitatea de a rămâne cu ceva real, valoros, care să te crească pe dinăuntru, într-un sens sănătos.

Într-o lume care strigă continuu după atenția ta, adevărata întrebare, la final de zi, săptămâna, luna, an devine tot mai simplă:

ce alegi să păstrezi? 

Totul e în capul tău, prietene

butonul play și pause.

Scenarii, planuri, idealuri,

remake-uri, fake-uri, reels-uri,

Ochelarii roz.

Vei derula gândurile

în oricare direcție vrei —

ceea ce și vei face,

în absolută majoritate a timpului:

departe, în viitor,

și mai departe, în trecut.

*

Nimic din astea nu-s ale tale.

Deja sau nu încă.

Nu-ți aparține nimic,

cu excepția unei felii subțiri de timp,

pe care am convenit să o numim prezent.

Și despre care ni se tot spune

că e bine să-l conștientizăm.

**

Nu o vom face însă

atât de des pe cât ne-am fi dorit.

Niciodată aici.

Niciodată acum.

Poate altă dată,

când vom avea mai mult timp.

Ha-ha-ha.

***

Mergi pe jos,

acolo unde ochii tăi

nu caută iconițele din telefon.

Pe-acolo unde ai

un buton play și pause.

Și unde e ceea ce ai

cu adevărat.

Prezentul.

Chișinău, 25

Suntem triburi digitale, insule de opinie, fiecare cu liderii și profeții lui. Selectăm și filtrăm informația doar ca să ne confirmăm părerile. Nu ne interesează ce se află dincolo de bulă.

Și totuși, paradoxal, ceva ne ține împreună: divizați până la ură, dar condamnați la aceeași coexistență pe această bucată de pământ. Povestea nu e nouă. Divizarea e inflamată peste tot în lume, mai ales în timpul alegerilor.

În cazul nostru clinic, polarizarea e și mai evidentă. Pacientul „Moldova” e infuzat zilnic cu doze substanțiale de propagandă, bani și corupție electorală.

***

Dar, la final, alegerile nu sunt despre cine urlă mai tare sau cine promite mai mult. Sunt despre tine. Despre cum îți păstrezi judecata și liniștea într-un carusel continuu, într-o accelerare continuă.

Stoic vorbind, nu te consuma pe cine câștigă și ce iese la numărătoare. Nu-ți risipi energia pe cifrele finale – ele nu sunt în controlul tău direct. Toți (cu rare excepții) intră în politică cu interesul lor în față. Natură umană – oricum ai întoarce-o.

Pun speranțe mari în inteligența artificială, tocmai pentru că alegerile sunt, în esență, despre emoții.

Înseamnă asta să-i lași pe alții să-și mute figurile politice pe tabla de șah după bunul plac? Nicidecum.

Întrebarea e despre tine. Și am mai spus-o: în esență, te votezi pe tine – pe cine ești azi, pe viziunile tale. Votul tău, emoția ta, vibrația ta adăugată la pulsul țării.

Ne mișcăm înainte, spre Europa, sau lăsăm pacientul să cadă în comă post-sovietică?

***

Și încă un detaliu, despre îndobitocirea maselor: dacă accepți bani sau favoruri pentru un vot, te degradezi. Nu azi, dar mâine. Compromisul de azi va putrezi în tine și, peste ani, te vei trezi cu o ură mocnită, fără să mai știi de unde a pornit.Dacă îți vinzi votul, ești un animal dus la târg cu speranța că drumul nu duce la abator.

La alegeri, stai drept.Lasă-i pe ei să-și arate cine sunt, dar nu uita cine ești tu.

N-am așteptări

Merg deschis, 

Fără depășire,

Limpede,

Cu sufletul 

Prins între două continente. 

*

Marele speranțe

Le prind cu fir roșu

Și le ascund ușurat în sertare,

Le voi citi mai aproape

De copilărie.

*

De cu seară, îmi aranjez

Gândurile 

Și valurile.

De dimineață, amplific

Echilibrul 

Și aroma de cafea.

*

Respir adânc, 

Expir lung. 

Cu vraja soarelui

Merg pe artere, 

Prin fusuri orare 

Și printre rânduri.

*

Aleg

Din prima,

Aleg 

să le spun umbrelor 

Cuibărite adânc in mine

Că acolo este țara mea,

Și aerul meu,

Și sângele meu

A încolțit tot acolo. 

*

Prea des, prea mult, prea caustic,

prea zgomotos, prea egoist

Ceream de la oameni 

Să fie așa cum vreau eu,

Să fie din același sunet,

Din aceeași notă

Sol, înfășurată în pixeli. 

Acum aceste strofe s-au stins,

Ritmuri desuete,

Intangibila

Prospețime a ființei.

*

Mă scald în oamenii mei,

De ieri, de azi și de mâine. 

Fără să le cer nimic în schimb,

Fără să le acordez pianul. 

*

Acolo este țara mea, 

Și literele mele 

Și cerul meu.

Acolo mi-am îngropat odată 

Toate așteptările mele.

Poate răsar la primăvară. 

***

După o perioadă de abstinență de social media, timp în care mi-am reorientat energia, gândurile, efortul pentru niște examene am reactivat contul de FB. Am revenit in rețeaua cea de toate zilele în care, aparent nimic nu s-a schimbat.

Foarte bun exercițiu, de altfel – ieșitul din matrice. Deconectarea de la fluxul de informație ca metodă de a limpezi mintea, reseta obiectivele, stabili prioritățile și alte bunătăți din lumea reală.

Aceste mini-vacanțe de virtual probabil ar fi fain (și simplu) să fie promovate de către toți influencerii, la fel de mult cum sunt promovate dietele intermittent fasting, de exemplu. Deși nu, cum să ieși din sistem? Da, likeuri-share-subscribe? Cine să contabilizeze timpul de stat cu ochii pe vreun video sau “reel”, cu sau fără sens, sare și piper.

Acest timp care nu ne mai aparține.

Iar rețelele de socializare merg înaintea timpului (noțiune pusă sub semn de întrebare de tendințele actuale în cercetările fizicii cuantice). Și asta pentru că, de ce să o ascundem, am pierdut controlul asupra a ceea ce asimilăm prin citit, ascultat, privit în special de pe rețele de socializare.

Cum gândim depinde nu doar de noi, ci de algoritmi în alte cuvinte. Harari să ne judece.

Când anume am pierdut controlul? Greu de identificat o dată anumită. Probabil, în jurul anului 2016. Așa scrie într-un articol mai vechi din WSJ, “anul în care Twitter și Instagram s-au alăturat Facebook și YouTube în viitorul algoritmic.”

Gândim in direcția trendurilor, mânați de dopamină, de goana pentru a umple golul interior creat de oboseala fizică, psihică, de continua sete, de dependența informațională.

Ne lăsam dirijați de recomandări, de filtre, de modelări, de strategiile de marketing care duc in bulelele noastre cele de toate zilele, într-un imens incubator unde primim ceea ce ni se cuvine. Dopamină și la pachet pentru mai târziu, anxietate.

Cred că mică mea escapadă in afara time-line-ului de pe FB a fost o experiența plăcută, pe-alocuri fantastică. O aventură spre misterioasa lume nouă a realității (review neplătit).

Concluzia firească: dezactivarea rețelelor face bine, măcar și periodic. Nu pierdem nimic important, iar ceea ce este important oricum va ajunge la noi.

Mai devreme sau mai târziu.

Iar până atunci, ar fi bine (cuvântul “trebuie” – omis intenționat) să scăldăm creierul în socializare de tip fast-food mai cu măsură, mai calculat și mai în echilibrul cu timpul nostru rămas.

În limita stocului disponibil.

Gulliver și algoritmii Montreal, 2023

Anul acesta am avut doar 3 zile de concediu. Nu am avut parte de carantină, în care să fi citit toate cărțile necitite sau privit toate filmele neprivite. Poate la anul, poate la următorul val.

Masca o port la lucru și prin magazine din primăvară. Mai puțin vara, atunci când ne-am reîntâlnit de câteva ori cu prietenii de aici. Relaxarea însă nu a durat mult. În spitalele canadiene masca e un accesoriu obligatoriu chiar aproape de la începutul pandemiei, fără excepție. Adică sunt excepții, pentru pacienții intubați. De atunci nu am văzut fețe pe viu în afară de cele ale familiei. Apoi a venit toamna și al 2-lea val cu interdicții de întruniri, extinse până pe 11 Ianuarie 2021, cu amenzi pentru întâniri de 1500$ per căciulă.

Acum se apropie un an de la declanșarea situației excepționale în Quebec, iar eu mă simt uneori chiar incofortabil să văd fețe fără a fi acoperite de mască, din reflex. Asta e partea rea. Partea bună e că involuntar începi să citești expresia ochilor. După cum privește un pacient, poți spune dacă zâmbește, suferă, e obosit, e îngrozit, e nerebdătot, e violent, e nemulțumit, e resemnat în faza sa terminală sau, pur și simplu, ți-e recunoscător că ți-ai făcut bine meseria.

Nu mai văd oameni, văd o pereche mare de ochi. Ochi și sprâncene, jonglări de emoții ieșite de sub o imensă mască purtătoare de picioare și mâini. Fiecare pereche de ochi cu trăirile sale, cu viața sa și cu așteptările sale.

Ne înțelegem dintr-o privire cu colegii de lucru, de la spital. Și știm că o să revenim la normal poate chiar în anul ce vine. La “new-normal” cel puțin sigur. O să ne fie oarecum incomod să ne vedem pe viu, fără măști, fără frica de a transmite sau de a înhața virusul. Dar o să ne obișnuim unii cu alții, din nou.

Și atunci o să vină noul an. Cu adevărat un an nou. Și poate unul mai fericit.

Până atunci, o să fie același 2020, cu imensa sa coadă ce se tot lungește în timp și spațiu, ca și statistica la cazurile noi de infectați. Un interminabil 2020, doar cu +1 în calendar.

Așa că, parafrazându-l pe Mardare, de data aceasta discoteca și Revelionul se amână.

Sărbători sănătoase și la mulți (și diferiți) ani!

Acei plecați peste hotare au demult o altă viziune despre cum ar trebui să arate un stat sănătos (ca și mulți rămași acasă). Da, acei din diasporă. Îmi dau seama că sună de parcă ar fi o sectă cuvântul “diaspora”. O organizație secretă care tinde să controleze lumea și planeta Moldova; sperietoare pentru o parte din electoratul rămas acasă. Hey, dacă nu votezi te mănâncă di-as-po-ra! Brrrr! Se aude pe la canalele de televiziune și radio de propagandă, ca dintr-o o imensă gură de canalizare.

Și nici măcar nu e unită diaspora. Un organism în care fiecare celulă își vede de treabă. Își vede de lucru, de școală, de credite și doar uneori, de planuri pentru o vacanță în Moldova. Fiecare prin țara, orașul său străin, devenit în timp noul “acasă”. Hello, ce faceți co-naționalilor? Venim duminică să vă votăm schimbarea. Ha! Acei din “paralel” vin să ia cu asalt secțiile electorale, să ne hotărăscă soarta. Păzea! Citește consternat șahmatistul în pliantul său electoral.

Așa și trăim. De la o electorală la alta. De la un sezon electoral al altul. Ciclul vieții. Cred că ar fi mai potrivit pentru logotipul țării o urnă de vot. O imensă urnă de vot. “Mister, tradiție, alegeri” Acei din diasporă care nu plătesc polița de asigurare moldovenească vor să ia cu asalt centrele electorale. Păzea! Răsfoiește terifiat șahmatistul.

Mulți, dar foarte mulți plecați nu vor mai reveni niciodată acasă. Cu toate acestea, instinctiv se vor trage duminica la secțiile de votare. Pentru că le pasă, oarecum. Pentru că da, de la distanță vezi mai bine cum arată Moldova și cum ar trebui să arate un stat sănătos. Cu economie, medicină, educație, infrastructură, sistem social sănătos. Și probabil e absolut inutil să te pui la explicat cum, cu cine merită să votezi acelor la care gândirea critică e de dimensiunea cerebelului de porumbel. E inutil, pur și simplu.

De aceea mergeți și votați.

Că de nu, vă mănâncă di-as-po-ra!

Cea mai lungă zi de naștere din viața mea: 31 de ore. Și asta din cauza schimbărilor de fus orar într-un zbor transatlantic. Asta referitor la intrebarea unui prieten dacă imi petrec ziua de naștere “la înălțime”.

Nu fug însă de nimeni, mai ales de timp. Nici de aș putea. Acum, ca turist în propria mea țară de origine, Moldova, scurtele zile de vacanță le schimb la aeroport la un curs neavantajos – pe îmbrățișări, pe niște fotografii, kilograme în plus și amintiri. Multe amintiri, pe care va trebui să le filtrez cu timpul, ca să-mi rămână măcar acele 15% de informație. Oamenii dragi și locurile dragi ar trebui să ocupe un colțișor mai mare al creierului, totuși.

Sunt intr-un zbor spre țara unde iarna e uneori acel oaspete care stă prea mult, chinuitor, insuportabil de mult și îți invadează până la refuz drumurile, curtea, terenul de joacă, balconul, gândurile. Canada. Intr-o zi, probabil voi deszăpezi mai multe amintiri legate de ea.

Dar nu azi. Mai ales când e de aranjat gramajoară toate clipele frumoase din vacanță în colțișorul acela de creier.

Imi vine greu să-mi amintesc ce vârstă am. Nu (încă) de la scleroză, ci de la irelevanța acestui calcul mental – anul prezent minus anul de naștere. De aceea, de fiecare dată ezit când sunt întrebat de vârstă. De la un timp, mai ales după apariția copilului, trăiesc prin anii lui. Toți la un moment dat, trăim prin ei. Până cresc și își iau și ei, la fel cum noi odată, zborul spre alte țări.

Iar noi la rândul nostru, vom rămâne ca și părinții noștri, prin aeroporturi, într-o lungă, chinuitoare, insuportabilă așteptare a revederii. Cât o iarnă canadiană.

Probabil trebuia sa incep mai demult sa vorbesc despre cum e aici, ce e aici si de ce e aici. In Canada. Sau in Quebec. Sau in provincia Quebec, din Canada. Si pentru că timpul e prea prețios, voi fi cat mai laconic într-o serie de exemple sau experiențe prin care am trecut. Canada, amour toujours.

Voi incepe de la capăt. Adică de la coadă. Coada de la stațiile de autobuz din Montreal.

***

Pentru mentalitate noastră de est-europeni e ciudat să vezi cum lumea pe la stații nu se îmbulzește sa intre in autobuze, nu se calcă in picioare, ci așteaptă cumincior să iasă cine are de ieșit, apoi sa intre. Pe rând. Respectuos, chiar dacă întârzie sau îngheata pe-afara. Alinierea in rand la stație nu e ceva paranormal aici. Este percepută ca un adevăr universal. O normă a societății, nescrisă și nediscutată. Se deprinde chiar de la școală. Și este un obicei aplicat in orice fel de „coadă”. Fie la magazin, la bancă sau orice fel de serviciu clientelă. Sfântă ni-i coada. Ceea ce nu e rău de loc, zic.

De regulă, oamenii cu un handicap sau mai in vârsta sunt lăsați sa intre primii. Sunt bine-nțeles și din acei care încearcă să fenteze, să taie coada. Eu insa nu i-am întâlnit deocamdată. Intr-un studiu publicat în 2008 despre lucrurile care scot cel mai tare din sărite, canadienii i-au pus in capul mesei anume pe acei care neglijează acest obicei. 

Diana Guja scria că o societate sănătoasă sau normală porneste de la WC-uri normale. As putea include si aceste cozi. Normale. 

Ele nu sunt un lux pentru o societate. Mai mult, nu costă nimic. Doar vre-o sută de ani de bun simț și respect. 

Amour și gânduri bune!