Jurnal A.

N-am așteptări

Merg deschis, 

Fără depășire,

Limpede,

Cu sufletul 

Prins între două continente. 

*

Marele speranțe

Le prind cu fir roșu

Și le ascund ușurat în sertare,

Le voi citi mai aproape

De copilărie.

*

De cu seară, îmi aranjez

Gândurile 

Și valurile.

De dimineață, amplific

Echilibrul 

Și aroma de cafea.

*

Respir adânc, 

Expir lung. 

Cu vraja soarelui

Merg pe artere, 

Prin fusuri orare 

Și printre rânduri.

*

Aleg

Din prima,

Aleg 

să le spun umbrelor 

Cuibărite adânc in mine

Că acolo este țara mea,

Și aerul meu,

Și sângele meu

A încolțit tot acolo. 

*

Prea des, prea mult, prea caustic,

prea zgomotos, prea egoist

Ceream de la oameni 

Să fie așa cum vreau eu,

Să fie din același sunet,

Din aceeași notă

Sol, înfășurată în pixeli. 

Acum aceste strofe s-au stins,

Ritmuri desuete,

Intangibila

Prospețime a ființei.

*

Mă scald în oamenii mei,

De ieri, de azi și de mâine. 

Fără să le cer nimic în schimb,

Fără să le acordez pianul. 

*

Acolo este țara mea, 

Și literele mele 

Și cerul meu.

Acolo mi-am îngropat odată 

Toate așteptările mele.

Poate răsar la primăvară. 

***

După o perioadă de abstinență de social media, timp în care mi-am reorientat energia, gândurile, efortul pentru niște examene am reactivat contul de FB. Am revenit in rețeaua cea de toate zilele în care, aparent nimic nu s-a schimbat.

Foarte bun exercițiu, de altfel – ieșitul din matrice. Deconectarea de la fluxul de informație ca metodă de a limpezi mintea, reseta obiectivele, stabili prioritățile și alte bunătăți din lumea reală.

Aceste mini-vacanțe de virtual probabil ar fi fain (și simplu) să fie promovate de către toți influencerii, la fel de mult cum sunt promovate dietele intermittent fasting, de exemplu. Deși nu, cum să ieși din sistem? Da, likeuri-share-subscribe? Cine să contabilizeze timpul de stat cu ochii pe vreun video sau “reel”, cu sau fără sens, sare și piper.

Acest timp care nu ne mai aparține.

Iar rețelele de socializare merg înaintea timpului (noțiune pusă sub semn de întrebare de tendințele actuale în cercetările fizicii cuantice). Și asta pentru că, de ce să o ascundem, am pierdut controlul asupra a ceea ce asimilăm prin citit, ascultat, privit în special de pe rețele de socializare.

Cum gândim depinde nu doar de noi, ci de algoritmi în alte cuvinte. Harari să ne judece.

Când anume am pierdut controlul? Greu de identificat o dată anumită. Probabil, în jurul anului 2016. Așa scrie într-un articol mai vechi din WSJ, “anul în care Twitter și Instagram s-au alăturat Facebook și YouTube în viitorul algoritmic.”

Gândim in direcția trendurilor, mânați de dopamină, de goana pentru a umple golul interior creat de oboseala fizică, psihică, de continua sete, de dependența informațională.

Ne lăsam dirijați de recomandări, de filtre, de modelări, de strategiile de marketing care duc in bulelele noastre cele de toate zilele, într-un imens incubator unde primim ceea ce ni se cuvine. Dopamină și la pachet pentru mai târziu, anxietate.

Cred că mică mea escapadă in afara time-line-ului de pe FB a fost o experiența plăcută, pe-alocuri fantastică. O aventură spre misterioasa lume nouă a realității (review neplătit).

Concluzia firească: dezactivarea rețelelor face bine, măcar și periodic. Nu pierdem nimic important, iar ceea ce este important oricum va ajunge la noi.

Mai devreme sau mai târziu.

Iar până atunci, ar fi bine (cuvântul “trebuie” – omis intenționat) să scăldăm creierul în socializare de tip fast-food mai cu măsură, mai calculat și mai în echilibrul cu timpul nostru rămas.

În limita stocului disponibil.

Gulliver și algoritmii Montreal, 2023

Anul acesta am avut doar 3 zile de concediu. Nu am avut parte de carantină, în care să fi citit toate cărțile necitite sau privit toate filmele neprivite. Poate la anul, poate la următorul val.

Masca o port la lucru și prin magazine din primăvară. Mai puțin vara, atunci când ne-am reîntâlnit de câteva ori cu prietenii de aici. Relaxarea însă nu a durat mult. În spitalele canadiene masca e un accesoriu obligatoriu chiar aproape de la începutul pandemiei, fără excepție. Adică sunt excepții, pentru pacienții intubați. De atunci nu am văzut fețe pe viu în afară de cele ale familiei. Apoi a venit toamna și al 2-lea val cu interdicții de întruniri, extinse până pe 11 Ianuarie 2021, cu amenzi pentru întâniri de 1500$ per căciulă.

Acum se apropie un an de la declanșarea situației excepționale în Quebec, iar eu mă simt uneori chiar incofortabil să văd fețe fără a fi acoperite de mască, din reflex. Asta e partea rea. Partea bună e că involuntar începi să citești expresia ochilor. După cum privește un pacient, poți spune dacă zâmbește, suferă, e obosit, e îngrozit, e nerebdătot, e violent, e nemulțumit, e resemnat în faza sa terminală sau, pur și simplu, ți-e recunoscător că ți-ai făcut bine meseria.

Nu mai văd oameni, văd o pereche mare de ochi. Ochi și sprâncene, jonglări de emoții ieșite de sub o imensă mască purtătoare de picioare și mâini. Fiecare pereche de ochi cu trăirile sale, cu viața sa și cu așteptările sale.

Ne înțelegem dintr-o privire cu colegii de lucru, de la spital. Și știm că o să revenim la normal poate chiar în anul ce vine. La “new-normal” cel puțin sigur. O să ne fie oarecum incomod să ne vedem pe viu, fără măști, fără frica de a transmite sau de a înhața virusul. Dar o să ne obișnuim unii cu alții, din nou.

Și atunci o să vină noul an. Cu adevărat un an nou. Și poate unul mai fericit.

Până atunci, o să fie același 2020, cu imensa sa coadă ce se tot lungește în timp și spațiu, ca și statistica la cazurile noi de infectați. Un interminabil 2020, doar cu +1 în calendar.

Așa că, parafrazându-l pe Mardare, de data aceasta discoteca și Revelionul se amână.

Sărbători sănătoase și la mulți (și diferiți) ani!

Acei plecați peste hotare au demult o altă viziune despre cum ar trebui să arate un stat sănătos (ca și mulți rămași acasă). Da, acei din diasporă. Îmi dau seama că sună de parcă ar fi o sectă cuvântul “diaspora”. O organizație secretă care tinde să controleze lumea și planeta Moldova; sperietoare pentru o parte din electoratul rămas acasă. Hey, dacă nu votezi te mănâncă di-as-po-ra! Brrrr! Se aude pe la canalele de televiziune și radio de propagandă, ca dintr-o o imensă gură de canalizare.

Și nici măcar nu e unită diaspora. Un organism în care fiecare celulă își vede de treabă. Își vede de lucru, de școală, de credite și doar uneori, de planuri pentru o vacanță în Moldova. Fiecare prin țara, orașul său străin, devenit în timp noul “acasă”. Hello, ce faceți co-naționalilor? Venim duminică să vă votăm schimbarea. Ha! Acei din “paralel” vin să ia cu asalt secțiile electorale, să ne hotărăscă soarta. Păzea! Citește consternat șahmatistul în pliantul său electoral.

Așa și trăim. De la o electorală la alta. De la un sezon electoral al altul. Ciclul vieții. Cred că ar fi mai potrivit pentru logotipul țării o urnă de vot. O imensă urnă de vot. “Mister, tradiție, alegeri” Acei din diasporă care nu plătesc polița de asigurare moldovenească vor să ia cu asalt centrele electorale. Păzea! Răsfoiește terifiat șahmatistul.

Mulți, dar foarte mulți plecați nu vor mai reveni niciodată acasă. Cu toate acestea, instinctiv se vor trage duminica la secțiile de votare. Pentru că le pasă, oarecum. Pentru că da, de la distanță vezi mai bine cum arată Moldova și cum ar trebui să arate un stat sănătos. Cu economie, medicină, educație, infrastructură, sistem social sănătos. Și probabil e absolut inutil să te pui la explicat cum, cu cine merită să votezi acelor la care gândirea critică e de dimensiunea cerebelului de porumbel. E inutil, pur și simplu.

De aceea mergeți și votați.

Că de nu, vă mănâncă di-as-po-ra!

Cea mai lungă zi de naștere din viața mea: 31 de ore. Și asta din cauza schimbărilor de fus orar într-un zbor transatlantic. Asta referitor la intrebarea unui prieten dacă imi petrec ziua de naștere “la înălțime”.

Nu fug însă de nimeni, mai ales de timp. Nici de aș putea. Acum, ca turist în propria mea țară de origine, Moldova, scurtele zile de vacanță le schimb la aeroport la un curs neavantajos – pe îmbrățișări, pe niște fotografii, kilograme în plus și amintiri. Multe amintiri, pe care va trebui să le filtrez cu timpul, ca să-mi rămână măcar acele 15% de informație. Oamenii dragi și locurile dragi ar trebui să ocupe un colțișor mai mare al creierului, totuși.

Sunt intr-un zbor spre țara unde iarna e uneori acel oaspete care stă prea mult, chinuitor, insuportabil de mult și îți invadează până la refuz drumurile, curtea, terenul de joacă, balconul, gândurile. Canada. Intr-o zi, probabil voi deszăpezi mai multe amintiri legate de ea.

Dar nu azi. Mai ales când e de aranjat gramajoară toate clipele frumoase din vacanță în colțișorul acela de creier.

Imi vine greu să-mi amintesc ce vârstă am. Nu (încă) de la scleroză, ci de la irelevanța acestui calcul mental – anul prezent minus anul de naștere. De aceea, de fiecare dată ezit când sunt întrebat de vârstă. De la un timp, mai ales după apariția copilului, trăiesc prin anii lui. Toți la un moment dat, trăim prin ei. Până cresc și își iau și ei, la fel cum noi odată, zborul spre alte țări.

Iar noi la rândul nostru, vom rămâne ca și părinții noștri, prin aeroporturi, într-o lungă, chinuitoare, insuportabilă așteptare a revederii. Cât o iarnă canadiană.

Probabil trebuia sa incep mai demult sa vorbesc despre cum e aici, ce e aici si de ce e aici. In Canada. Sau in Quebec. Sau in provincia Quebec, din Canada. Si pentru că timpul e prea prețios, voi fi cat mai laconic într-o serie de exemple sau experiențe prin care am trecut. Canada, amour toujours.

Voi incepe de la capăt. Adică de la coadă. Coada de la stațiile de autobuz din Montreal.

***

Pentru mentalitate noastră de est-europeni e ciudat să vezi cum lumea pe la stații nu se îmbulzește sa intre in autobuze, nu se calcă in picioare, ci așteaptă cumincior să iasă cine are de ieșit, apoi sa intre. Pe rând. Respectuos, chiar dacă întârzie sau îngheata pe-afara. Alinierea in rand la stație nu e ceva paranormal aici. Este percepută ca un adevăr universal. O normă a societății, nescrisă și nediscutată. Se deprinde chiar de la școală. Și este un obicei aplicat in orice fel de „coadă”. Fie la magazin, la bancă sau orice fel de serviciu clientelă. Sfântă ni-i coada. Ceea ce nu e rău de loc, zic.

De regulă, oamenii cu un handicap sau mai in vârsta sunt lăsați sa intre primii. Sunt bine-nțeles și din acei care încearcă să fenteze, să taie coada. Eu insa nu i-am întâlnit deocamdată. Intr-un studiu publicat în 2008 despre lucrurile care scot cel mai tare din sărite, canadienii i-au pus in capul mesei anume pe acei care neglijează acest obicei. 

Diana Guja scria că o societate sănătoasă sau normală porneste de la WC-uri normale. As putea include si aceste cozi. Normale. 

Ele nu sunt un lux pentru o societate. Mai mult, nu costă nimic. Doar vre-o sută de ani de bun simț și respect. 

Amour și gânduri bune!

Ei bine, s-a mai dus unul. Total diferit de ceilalți. De ce? În primul rând anul ăsta am descoperit America. La propriu. Nu toată, ci nordul ei – Canada. Prietenia noastră însă presimt că e abia la început. Pentru a înțelege ce gust are cu adevărat, că nu totul e uns aici cu sirop de arțar, va mai trebui să acumulez zile, săptămâni, luni. Și să trec măcar peste o iarnă canadiană. Decembrie și Crăciunul din anul ăsta nu se pun – a fost cel mai cald început de iarnă din istorie.  În general, fiecare nou-venit are propria sa poveste aici – de adaptare, de alergarea după acte, după studii, de căutare unui apartament, mobilier, mașini, job. Poate într-o zi voi așterne în Word cele mai tari experiențe. Azi însă, despre alta. 

***

Pentru mine, 2015 a fost greu, dar greu-greu. Un an care m-a călit și mi-a întârit familia. Un an, care m-a maturizat, m-a scos din zona de confort și m-a pus în situația de a rezolva lucruri total diferite, de a încerca job-uri noi, de a învăța cuvinte noi și de a întâlni oameni noi. De a acumula experiență și de a îmbiba o nouă cultură. La mii de kilometri de orașul în care am crescut. Departe de părinți, rude, prieteni. 

Departarea e însă azi o chestie relativă. Mai ales cu Skype-ul, Viber-ul, FB-ul sau Facetime-ul sub ureche. Încerc totuși, fără succes să cultiv în mine starea de dor de casă, despre care am tot auzit că e o molimă răspândită – dacă te apucă, nu scapi cu una cu două. Poate e de vină faptul că nu am suficient timp și răbdare pentru asta. Poate mai am nevoie de ani, să se coacă bine dorul. Sau poate dorul meu nebun îl port mereu cu mine. În ochii soției sau în vorba bună a celor apropiați, din Moldova sau de aici, fie și prin mesaje scrise la repezeală.

Chiar de când am aterizat în Montreal lângă noi au fost o familie de prieteni buni, caroră le sunt nespus de recunoscător. 

Douămiicinșpe a fost un an greu, pentru că a fost anul schimbărilor. Și asta este al naibii de interesant. Să vrei și să poți să o iai de la zero. Într-o altă țară, alt oraș, într-o altă cultură, societate, într-o complet diferită stare de lucruri. Să-ți vezi împlinite gândurile de atunci când stăteai cu paharul de șampanie în mână și numerai clipele până la noul an. Pentru că de fapt, gândurile și acțiunile de ieri suntem noi de astăzi, iar găndurile de azi vom fi noi de mâine. Asta vă doresc și vouă. Gânduri bune.

  

O spun de la început. Nu este o declarație de dragoste, ci o declarație de independență.

Azi Moldova face 24 de ani, iar la 24, eu student la medicină încă nu știam clar ce vreau de la viață. Nu avea nimeni curajul pe-atunci să-mi spună că nu vei putea supraviețui cu un salariu de medic în Moldova. Salariu oficial. Sau pur și simplu refuzam să cred aceste adevăruri. În plus nu eram sigur nici în ce direcție s-o iau la rezidențiat (chirurgie sau medicină internă). Nici dacă ar fi mai bine să încerc să fac un master peste hotare, cum era la modă. Pe de altă parte, la 24 este ușor să iei decizii, mai greu însă să te ții de ele. La 24 de ani ai săi Moldova încă nu ştie clar ce vrea. Şi încotro ar vrea să o apuce. Ca un proaspăt student fără experiență.

*** Oricât de patetic n-ar suna, o țară fără coloană e ca un copac fără trunchi. Iar roadele acestui copac, le vedem azi la știri. Pe străzi. În piață. În cartierul tău și al meu. Se văd în toate lucrurile care ar fi putut să fie, însă nu sunt. Adică există acum, dar într-un univers paralel. Într-o Moldovă paralelă. Și nu e vorba de diasporă aici. O are fiecare, fiecare are Moldova sa paralelă. Așa cum își vede el țara. Şi fiecare o poartă cu sine – care în sân, care într-un ciorap de lână, care-n inimă, care într-un colț rupt de buzunar. O poartă în limbaj, gesturi, stil, caracter. O poartă mai ales prin comportamentul său în lume, prin cei 7 ani de-acasă. Prin exemplu pe care-l dă copiilor săi. Și nu contează dacă te afli în frontierele ei sau plecat departe în lume. Dacă îți iubești colțul tău de țară cu toată inima și gândirea, atunci nimic nu te poate opri să-ți construiești oriunde te-ai afla, Moldova ta paralelă.

Unul din preferații mei, Eliade scria că libertatea absolută se câştigă prin dragoste. Căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa. Oamenii Moldovei au nevoie de această libertate. Au nevoie de voință, de caracter, de curaj și dragoste. Pentru că nu poți scuipa în ceea ce iubești. Nici măcar o coajă de sămânţă în parcul Ştefan cel Mare din centrul oraşului.

***

Astăzi, de după ocean, la mii de kilometri de Republica Moldova mă simt mai independent ca niciodată. Liber, îndrăgostit și independent.

***

Am o problemă cu literatura din Republica Moldova. Vorbesc de proza contemporană. Nu vreau să-i supăr pe scriitorii basarabeni și nici să-i învinovățesc. Dar am un motiv pentru care îmi vine greu să citesc proza noastră, după o lungă prietenie cu literatura de peste Prut. E vorba de fluiditate. Sau cursivitate. Explicația e simplă și justificabilă – anii de parazitare sovietică asupra felului nostru de a ne exprima și a scrie. De violare cronică a limbii române, de implementarea forţată a unor norme gramaticale, traduceri, adaptări din rusă. Schimonosiri, care au generat aceste bariere de exprimare. Bariere pe care le ocolim prin expresii aiurea, calchieri sau pur și simplu prin propoziţii în plus. Vom avea nevoie de o perioadă lungă de detoxificare a limbii vorbite și scrise pentru a scăpa de aceste „șopârle lingvistice” cum le numește Val Butnaru sau „basarabenisme” cum le-a catalogat Vladimir Beșleagă. E o chestie de voinţă şi timp.

Când Serge Zănoagă mi-a spus de lansarea cărții „Simfonia unui criminal” de Doina Lungu și m-a rugat să zic câteva cuvinte despre acest thriller, i-am răspuns sincer că sunt sceptic și că n-aș vrea să înfrumusețez speech-ul. Asta s-a întâmplat până să citesc cartea, iar acum pot spune cu certitudine că romanul Doinei respiră și are o cursivitate confortabilă. Cel puţin pentru mine. ***

„Simfonia unui criminal” vibrează de violență amestecată cu dragoste, obsesie şi demenţă. Un cocktail, pe care nu știu dacă i-ar fi pe plac cititorului mai puritan de fire. Mai ales că subiectul religiei este și el abordat. Se citește repede, evenimentele se succed într-un tempo crescendo. Spre final, povestea ia o întorsătură neașteptată.

La început mi s-au părut puțin pretențioase versetele din Biblie. Apoi mi-am dat seamă că își au și ele locul – dau culoare descrierii fanatismului religios al familiei de criminali. Pe parcursul lecturii s-a simțit evoluția de stil al autoarei. Capătă maturitate și substanță. Şi dacă mă gândesc că e prima ei carte, scrisă la 21 de ani, are tot timpul să-şi descopere şi contureze propriul stil.

Pe final. Mi-ar plăcea să apară cât mai multă literatură proaspătă. Chiar și romane de dragoste sau detective made in Moldova. Mai ales că nu avem carență de subiecte. E suficient să pornești televizorul la un buletin de știri. Avem nevoie și de o asemenea literatură, de cărți simple, accesibile oricărei minți mai mult sau mai puțin sclipitoare. Pentru că ele ar putea iniția în pasiunea cititului – o simfonie tot mai străină ţării noastre.

***

[Muzica nu se învață, ea se trăiește, se simte. N-o poți însuși cu forța, ci numai o intuiești.]

[Omul este imprevizibil. L-ai fi crezut ateist, din creștet până în talpă, l-ai fi văzut râzând de religia altora, alteori chiar mândru că nu a călcat niciodată în biserică, și doar atunci când îi este greu apelează la forțele divine. Este, uneori, atât de fățarnic!]

[Cu toate astea, uneori, pentru a-i vedea culoarea roșie, e nevoie să speli mașina, pentru a admira o bijuterie, trebuie să-i scoți ambalajul, alteori pentru a ocroti o floare, e nevoie s-o scoți la lumină. Așa e și cu femeia, pentru a o descoperi, trebuie să o vezi cum zâmbește.]

 

Suflu în palme ca să le încălzesc puțin. Din ele iese un nor adus din țara mea, care apoi se risipește în răcoarea dimineții înainte ca următorul avion să aterizeze somnoros pe aeroportul din Kiev. E frig, dar suportabil. Suntem în trecere pe aici și ne grăbim să ne adăpostim în terminal.

Zăpada scârțâie sub roțile autobuzului în care se discută orice numai nu evenimentele din estul Ucrainei. Lumea pare sictirită și oarecum resemnată. De parcă știrile din cealaltă parte a țării sunt de pe altă planetă. Un armistițiu fragil, în care mor cei care nu apasă pe trăgaci.

În general, aeroportul e o lume aparte. Un amestec de culturi, caractere și destine. Nu și de data aceasta. Acum seamănă mai mult cu un ghem aproape mut, în care separatismul e un subiect tabu. Rușii care-l tranzitează sunt mai puțin auziți, ucrainenii sunt și ei mai tăcuți, celelate etnii își dau seama ce se întâmplă cu țara asta și preferă să nu se dea cu părerea.

O resemnare națională și un lung suspin, umbrit și mai mult de apropierea sărbătorilor de iarnă. Nici măcar norii ce vin din est nu tulbură liniștea aeroportului din orașul în care cu un an în urmă erau secerați oameni revoltați. Oameni cărora peste noapte li s-au furat pământuri.

Politicienii continuă să facă declarații, jurnaliștii – materiale, militarii – meseria, iar mamele – să întâmpine sicrie.

Viața însă merge mai departe. Inclusiv pe acest aeroport. De pe care încă mult timp n-o să decoleze zâmbete.