Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru

Întotdeauna m-am considerat o bună creștină. La biserică merg, posturile le respect, pravila de rugăciune mi-o fac, citesc Evanghelia în fiecare seară … Cu cât mai mult meditam la propria tărie în credinţă şi evlavie, tot mai des îmi puneam întrebările: oare cum de apostolii nu l-au apărat pe Hristos, dar s-au împrăştiat care şi încotro ..? Cum a putut Petru să se lepede de El de trei ori? Cum locuitorii Ierusalimului au fost capabili să exclame: „Răstignește-L!” Și mi se părea că iată eu cu siguranță aş fi rezistat la toate aceste încercări, nu m-aş fi dezis de Hristos, nu m-aş fi ruşinat de credinţa mea … Aşa îmi părea mie. Și iată ce s-a întâmplat cu mine în ajunul Naşterii Domnului.. Eram în toiul pregătirilor – curăţenie, bucate, toate pentru a întâlni frumos sărbătoarea. Din toată învălmăşeala aceasta ne sustrage soneria. Deschisem uşa şi pragul casei îl trecu o vecină într-o stare mai puţin obişnuită: hainele nearanjate, ochii îi sclipesc….fără să mă salute a exclamat: „Ia-o, ia-o de la mine!” În mâini ţinea o icoană. Maica Domnului cu Pruncul. Din slabele explicații ale vecinii am înţeles că icoana a aparținut odată mamei ei, mama a murit, iar icoana a rămas, dar nimeni nu se roagă în faţa ei – toţi sunt ocupaţi de propriile probleme: ba fiica se îmbolnăveşte, ba ginerele începe să bea fără a se opri. Și iată i-a venit în gând vecinii faptul că toate necazurile ei sunt tocmai de la icoană, luând deciza să scape de ea. Să o arunce nu a putut, că totuşi este şi ea botezată, și s-a decis să o ofere cuiva dintre credincioși. Alegerea a căzut asupra mea. Ușa după musafira neaşteptată demult s-a închis, dar în casa s-a stabilit un aer de îngrijorare, iar în inimă – frica şi panica. Gândurile mă asaltau fără oprire: „De ce mie? Şi cine ştie ce a făcut ea cu această icoană ! .. Poate ea nu mi-a spus chiar totul şi mama sa era o vrăjitoare ? .. Icoane am şi aşa multe, unde să mai pun una şi încă atât de mare ? Și nu este ea una deosebită și mai pui că e de hârtie. O icoană de-a lui Ushakov nimeni nu-ţi aduce! Să o dau cuiva! Dar cui? Cui nu ar fi – la o biserica, la orfelinat, cuiva din enoriași. Unde să mai pun eu una ? Nici un loc nu are, este de prisos … „ Gândurile nu mă lăsau să mă liniştesc câtuşi de puţin. Și apoi, în mijlocul la toată această nebunie, în mijlocul acestui chin sufletesc am auzit destul de desluşit şi calm: „Aşa s-a întâmplat şi cu 2000 de ani în urmă. Maria bătea la uşile caselor, ruga să i se ofere adăpost, dar oamenii din Betleem au rămas indeferenţi: și nici loc nu aveau, şi nici unde s-o primească și „de ce tocmai la mine” … De la aceste cuvinte m-am prăbuşit şi am început a plânge … Nimănui desigur că nu am dat icoana. Am pus-o în odaie şi în faţa ei o candelă. O privesc şi îmi cer iertare. De la început de parcă mă privea sever şi trist. Acum îmi pare că îmi zâmbeşte puţin, iar Pruncul ne binecuvântează. Slavă lui Dumnezeu pentru înţelepţire. De atunci despre credinţa şi corectitudinea mea nu mai judec. Unde e ea? .. Doar o vizibilitate. Și nici pe alţii nu-i mai judec. Încerc să mă îngrijesc doar de propriile greşeli şi păcate. traducere şi adaptare Natalia Lozan site sursa www.orthodox.vinnica.ua

Venim pe lume buni, frumoşi şi plini de dragoste. Doar că unii reuşesc să păstreze aceste calităţi pentru toată viaţa, iar alţii treptat le pierd, cedând împrejurărilor şi încercărilor prin care sunt nevoiţi să treacă… Uneori când îmi este greu, când nu mai simt că am suficiente puteri pentru a-mi accepta propria viaţă aşa cum este, Dumnezeu îmi oferă daruri minunate, posibilitatea de a cunoaşte persoane, care deşi de mult nu mai sunt copii, păstrează acea bunătate cu care au venit în lume. Una dintre cele mai frumoase pilde spuse de Mântuitorul Hristos este cea despre samarineanului milostiv, iar de la un timp acest samarinean se asociază pentru mine cu o persoană anume, o tănără, care necătând la greutăţile propriei vieţi, mereu este cea care prima oferă o mână de ajutor. Valentina nu a avut o copilărie prea fericită, în plus, fiind cea mai mare din cei patru copii ai familiei, mereu a fost nevoită să le poarte de grijă celorlalţi. Când avea doar cinci anişori, era lăsată cu doi frăţiori mai mici, unul de un an şi celălalt de câteva luni...Vă închipuiţi o fetiţă micuţă, care în loc să petreacă vesel ziua jucându-se cu păpuşele, a trebuit să uite de propria copilărie pentru ca să-i poată ajuta pe ceilalţi. Desigur că nu a fost alegerea ei, şi nici nu i-a fost prea uşor să înţeleagă de ce propria copilărie s-a terminat atât de repede, dar probabil că însuşi Măicuţa Domnului o veghea ca să poată reuşi să meargă înainte, totodată rămănând aceeaşi fire iubitoare şi plină de compasiune faţă de toţi. De mică a descoperit Biserica şi bucuria pe care i-o poate oferi unui suflet credincios, a învăţat să cânte şi de acum înainte mereu îşi putea linişti şi bucura sufletul prin cântări de slavă şi mulţumire Bunului Dumnezeu. Iar când noi ştim să mulţumim, Dumnezeu ne dă de toate, căci El nu aşteaptă jertfe deosebite de la noi, ci doar o lacrimă de recunoştinţă, un cuvânt de mulţumire.  Prima dată am întâlnit-o la biserică, activă şi optimistă, Valentina, mereu era cea care se implica în activităţile desfăşurate de către tineri. Dacă mergeam la spital să vizităm nişte micuţi bolnavi, ea neapărat mergea cu noi, dacă trebuia să pregătim nişte dulciuri, pentru ca să bucurăm nişte suflete îndurerate, fără se nu spuie, petrecea o noapte întreagă muncind pentru ca dimineaţa, obosită, dar fericită, să aducă copturile gata făcute. Când cineva din cunoştinţele Valentinei a fost internat la spital şi nu avea posibilitate să achite costul tratamentului, ea i-a oferit toţi banii pe care-i avea..., şi cred că dacă era necesar mai mult, făcea tot posibilul ca să găsească şi restul banilor... Nicicând nu s-a plâns că viaţa a fost mai dură cu ea decât alţii, că în continuare trebuie să fie sprijin pentru fraţii ei, şi chiar şi pentru părinţi. De multe ori îmi pare că dacă aş încerca să o compătimesc, ea pur şi simplu nu m-ar înţelege, căci pentru ea a face binele şi a-i ajuta pe cei din jur, nu este nici chiar o poruncă, este în firea ei să-şi iubească aproapele dezinteresat şi cu bunătate. Dacă întâlneşte pe calea vieţii pe cineva bătut şi slăbit (fie şi în sens figurat), ea nu va putea să treacă pe alături, ci îi va oferi cu mare dragoste ajutorul, legându-i rânile şi având grijă de el. De ce? Fiindcă cred că de mic copil îşi dă seama cine e aproapele ei...şi la sigur aceştea nu sunt doar fraţii şi părinţii ei. Majoritatea dintre noi cu regret avem alte criterii în viaţă. Pentru noi aproapele de multe ori se rezumă la “eu”şi la “al meu”, noi nu mai avem timp pentru cei din jur, căci suntem prea ocupaţi de propria bunăstare şi fericire. Noi trebuie să ne facem o carieră, să ne asigurăm un trai decent, astfel, de unde să mai avem timp pentru cei din jur. În goana noastră după cele materiale uităm despre cele veşnice, uităm despre prieteni, despre părinţi şi fraţi. Zilele trec şi trec anii, iar noi nu reuşim să devenim nu doar buni, ci nici macar fericiţi, căci adevărata fericire este doar cea, pe care o poţi împărţi cu cineva. Cred că oricine care are un suflet viu, se simte mult mai împlinit atunci când reuşeşte să ofere altuia un dar, o îmbrăţişare, un cuvânt bun... Sfântul Luca al Crimeii spunea că ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele este o zi pierdută. Să învăţăm deci şi noi să ne iubim aproapele, să învăţăm să fim buni şi milostivi şi atunci vom cunoaşte adevărata bucurie, bucurie întru Hristos. Cine este aproapele meu? Oricine are nevoie de ajutorul şi sprijinul meu.... Natalia Lozan

Primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumnezeu nu o căutaţi (Ioan 5, 44). Majoritatea oamenilor îşi doresc să pară buni şi demni în ochii altora, îşi doresc ca ceilalţi să aibă o părere bună despre ei, caută aprecierea şi respectul celor din jur. Însă foarte puţini îşi fac griji şi pentru faptul cum apreciază Dumnezeu faptele lor, ceea ce e în sufletul lor. Mereu poţi auzi: ” Ce vor spune oamenii?”. Dependenţa de părerea lumii nu ar trebui să fie specifică unui creştin, însă nu este nici pe departe aşa. Dacă am fi oneşti cu noi înşine am observa, că deşi zicem că suntem creştini, mereu ne este frică să nu părem ridicoli, nevrednici şi chiar necredincioşi. Această îngrijorare cu privire la faptul că cei din jur vor observa că nu suntem chiar atât de buni, ne face de multe ori viaţa un adevărat chin. Totodată toate acestea ne împiedică să sporim şi în viaţa duhovnicească. Iar adevărata problemă constă în faptul că avem o închipuire despre propria persoană mult mai bună, decât suntem în realitate. Paradoxal, dar aceasta nu ne împiedică să ne fie frică că alţii vor afla ceva rău despre noi. Fiecare dintre noi conştientizăm că avem şi trăsături negative şi nu am vrea să le vadă şi cei din jur în toată plinătatea şi urâciunea lor. Dar ştiţi de ce ne este frică cel mai mult? Nu de faptul că cineva ar afla despre aceste neajunsuri şi ne va considera mai răi, sau mai puţin demni... Mult mai mult ne înfricoşaeză faptul că cei din jur vor începe să creadă despre noi, mult mai râu decât credem noi înşine... Noi ne dorim ca ceilaţi să aibă aceeaşi părere despre noi, pe care o avem noi înşine. Însă, ar trebui să înţelegem, că niciodată cei din jur nu vor crede despre noi, ceea ce credem noi înşine. Ei pot să ne aprecieze mai rău decât credem noi despre propria persoană, sau mai bine, dar oricum vor avea propria apreciere. Şi chiar dacă după părerea oamenilor, noi nu suntem vredinici de nimic, toate acestea nu sunt atât de importante şi nu ar trebui să devină o problemă care să ne frământe permanent. În sufletele noastre poate citi doar Dumnezeu şi doar El cunoaşte adâncurile inimilor noastre. Atât aş vrea să vă rog pe toţi, dar şi pe mine însumi: să nu ne fie frică să părem ridicoli sau neîndemnatici în viaţa noastră creştină, să nu ne fie frică că alţii vor descoperi că avem şi neajunsuri şi că trecutul nostru ascunde şi fapte rele. Oamenii care ne înconjoară sunt la fel ca noi. Iar dacă omul îşi conştientizează propriile neajunsuri şi neputinţe, el nu-i va mai judeca pe alţii pentru căderile lor.  Ar fi bine să lăsăm în urmă aceste griji şi dorinţe de a părea mai buni, folosindu-ne forţele sufleteşti pentru a deveni cu adevărat buni. Şi chiar dacă vom vedea că puţin câte puţin înaintăm pe această cale, iarăşi să nu aşteptăm aprecierea celor din jur, dar să muncim asupra noastră pentru Dumnezeu şi pentru sufletul nostru. Într-o discuţie un bun prieten mi-a spus: ştii, de fiecare dată când aud parabola despre smochinul neroditor, mă gândesc că şi pe mine Dumnezeu mă va pedepsi la fel, căci nu cred să fi adus vreo roadă bună. Iată anume aşa ar trebui să ne considerăm fiecare, un smochin neroditor. Anume acesta va fi un pas important în schimbarea vieţii noastre. Sfântul Petru Damaschin spunea că fiecare dintre noi trebuie să-şi vadă greşelile sale ca pe nisipul mării. Deci nu vederea propriilor virtuţi şi fapte bune, ci vederea numeroaselor păcate, care sunt mai multe decât nisipul mării, va aduce schimbări rodnice în sufletele noastre.  Vreau să vă asigur că atunci când vom conştientiza starea reală a lucrurilor, când vom începe a plânge pentru numeroasele greşeli din viaţa noastră, atunci în inima noastră va intra treptat şi bucuria - bucuria care îi caracterizează pe copii, cei care trăiesc fără să se gândească cine și cum îi va aprecia, ci pur și simplu se bucură de viața care-i înconjoară. Cum copiii se bucură de dragostea părintească, la fel și oamenii care nu încearcă să pară mai buni, se bucură de dragostea lui Dumnezeu și înțeleg, la un moment dat, că Dumnezeu ne iubește nu pentru anumite virtuţi sau fapte bune, ci pur și simplu ne iubește, și, prin urmare, ne va iubi întotdeauna. Natalia Lozan

Nu-ţi fie teamă de duşmani, în cel mai rău caz, ei te pot ucide; nu-ţi fie teamă de prieteni, în cel mai rău caz, ei te pot trăda; fie-ţi teamă de cei indiferenţi – ei nici nu ucid, nici nu trădează, dar cu acordul lor tacit se comit omoruri şi trădări.

"Ia totul de la viață", "Viaţa este pentru tine", "Bucură-te de plăcerile vieţii", "Scuipă pe toată lumea" - sunt motto-urile vieţii de azi. Trist, dar sub aceste lozinci trăieşte astăzi şi generația adulților, educată pe timpurile socialismului, care cu toate neajunsurile sale, învăţa totuşi tânăra generaţie că este o onoare de a-ţi ajuta aproapele tău. În copilărie chiar dacă nu au primit o educaţie, unde să aibă loc şi Dumnezeu, totuşi ideea de bază era triumful binelui asupra răului. Era o normă a societăţii să cedezi locul unei bunicuţe în transport, să o ajuţi în a traversa o stradă, sau să fii alături de prietenul care e mai slab la învăţătură. Ce s-a întâmplat cu mulți dintre noi astăzi? De ce oamenii devin indiferenți nu numai faţă de ei însăşi, ci şi faţă de familiile lor, prieteni și vecini? De ce majoritatea trece indiferentă pe alăturea unei persoane în suferinţă ? Fără îndoială, o amprentă puternică a lăsat asupra noastră ritmul accelerat al vieții, în special în oraşele mari. În doar o zi, omul modern percepe o cantitate colosală de informație, pe care strămoșii noştri din secolul 18 le primieau într-o lună. Şi dacă predecesorii noștri aveau fericicirea de a alege ceea le este necesar, astăzi peste noi este „răsturnată” toată murdăria și vulgaritatea, amestecată cu toate slăbiciunile umane, plină de cinism și sânge. Am început să perceapem crima, violul și alte infracțiuni, ca ceva obișnuit , chiar dacă acestea se petrec alături. Noi nu mai suntem surprinşi de faptul că copiii încep să bea și să fumeze în școala primară. Iar la liceu deja consumă droguri. Din contra mulțimea vânzătorilor și farmaciștilor, care ar fi cazul să nu le ofere acestea, fără mustrare de conştiinţă le pune nestingherită la dispoziţie. Pe noi nu ne mai interesează un biet om ce stă culcat pe stradă în noroi sau în subterană. "E beat, ce mă priveşte?" –medităm și calm trecem pe alăturea. "Mamă, nu mă lovi!" –se aude nu prima dată din apartamentul învecinat cu dvs. Nu ne priveşte nici asta – fiecare cu familia şi educaţia lui. Noi privim în continuare televizorul , pentru următoarea emisiune de "scandaluri, intrigi și investigații", pe care ni le oferă cu drag televiziunea în fiecare seară. Adolescenţii beau bere sub ferestre și fac zgomot? Ei bine, ei au părinții lor. Pe mine nu mă ating, și e bine. Au agresat o fată seara-n stradă ? Să mă implic şi să am de suferit şi eu? O bunicuţa îşi numără puţinii bani în magazin, meditând ce să cumpăre mai bine - lapte sau pâine? Și înainte de aceasta, ea cum şi-a crescut copiii, de ce ei nu o ajută? Această serie nesfârșită de întrebări și răspunsuri similare, ne urmărește în fiecare zi şi aproape pe fiecare, doar consolidându-ne în ideea că ce a fost, a trecut, astăzi fiecare e pentru sine. Da, viața astăzi e mai agitată şi toţi suntem implicaţi într-o mulţime de activităţi şi avem foarte multe de rezolvat, depăşit şi trecut. Dar să treci alături de cel în durere şi să consideri că nu te priveşte, să vezi că se întâmplă lucrui înfricoşătoare şi să zici că e problema celor implcaţi - nu e bine, nu e corect. Căci de fapt toţi suntem implicaţi. Cei din jur sunt apropiaţii noştri, şi astăzi noi trecem pe lângă ei indiferenţi, mâine vom fi noi intr-o situaţie similară şi situaţia se poate repeta. Concetățenii noștri, care au ştiut mereu că nu există doar durerea proprie, dar şi cea a fratelui nostru, ar trebui să scape de stereotipul impus nouă - nimănui nu-i datorăm nimic. Ne închidem fiecare în carapacea de piatră pe care o avem şi nu ne interesează cei din jur. Desigur că cel mai simplu este de a transfera responsabilitatea pe alții, pe oricine, numai nu a ne implica şi personal. "Dar ce, eu am cea mai mare nevoie?" – Întrebă omul astăzi, trecând pe alături de o altă fărădelege. O vorbă înţeleaptă spune "Dacă doreşți să schimbi lumea - începe cu tine". Şi trebuie să o începem. Căci să treci indiferent pe lângă o gheretă unde un copil îşi procură ţigări şi alcool sau o tânără mamă cu ţigara –n gură îşi plimbă copilaşul, nu este doar normal, dar şi împotriva fiecăruia dintre noi. În țările civilizate, acestea se consideră ceva barbar, la noi - o normă. Şi cel mai grav că deja şi ne-am obişnuit cu situaţia creată. Să ne amintim cuvintele lui Hristos către ucenicii săi - Nu există dragoste mai mare, decât să-ți pui viața pentru aproapele tău! Dar de fapt noi astăzi nu suntem gata nu viaţa să ne dăm pentru aproapele nostru, ci doar să-i acordăm un ajutor atunci când are nevoie de el, sau să nu fim indiferenţi de ceea ce se întâmplă cu el. Nu avem dreptul să fim indiferenţi - nici ca oameni şi nici ca creştini, şi dacă o vom începe de la fiecare dintre noi – multe se vor putea schimba. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Natalia Lozan

 Nu-i iubim pe cei de alături, nu-L iubim nici pe Hristos....

 Omul are nevoie de intimitate. Şi de multe ori este cu adevărat o problemă. Printre noi sunt mulți oameni care nu au nicicând posibilitatea să rămână singuri, singuri cu ei şi singuri cu Dumnezeu. Acasă mereu eşti înconjurat de familie, la locul de muncă ai colegi, în transport – o altă muţime de oameni. Ale tale sunt doar acele cinci minute de la casă - la stație. Uneori anume această posibilitate de a rămâne singur cu gândurile sale o caută omul în Biserică, iniţial pentru e se desluşi macar pe sine şi apoi deja pentru a-L găsi pe Dumnezeu. Mai grav e că intimitatea pe care o căutăm devine mai importantă decât orice altceva, și mai grav  - mai importantă decât alţi oameni, iar oameni prezenţi în biserică prezentând pentru noi o piedică. Cineva poate spune că este specific doar pentru oamenii, care tocmai au trect pragul bisericii şi nu înțeleg că Biserica este prin definiție o comunitate a oamenilor, că Euharistia – este cauza şi cina  comună a noastră a tuturor. Cu regret, însă adesea nu e chiar aşa, este specific şi pentru noi, care știm teoretic acest lucru, dar o ştim doar la etapa conştientizării, nicedecum nefăcându-i loc şi în inima noastră. Iată mă rog la Liturghie şi mă bucur de prezenţa mea aici. Mă bucur că pot auzi cuvintele minunate, că pot nu doar asista la această slujbă, dar şi a fi parte a acestei comunităţi. Dar dacă meditez mai profund, mă bucur şi de prezenţa celorlaţi în Biserică? Sunt capabilă să mă bucur pentru cei care stau alături de mine cum mă bucur pentru mine? Sunt fericită că suntem împreună în această lucrare mântuitoare? Sincer vorbind e greu de zis că prea des mă bucur că alături de mine sunt cei care îmi sunt fraţi în credinţă. Şi atunci ce-mi împiedică dragostea? Egoismul. Îngrijorarea cu privire la propria situație, la propria stare. E vară, de sărbători în Biserică e greu, sufocant, inconfortabil. Iarăşi au venit creştinii să se mărturisească în timpul Liturghiei, din nou va trebui să stea toţi şi să aştepte. Copii mulţi în aşteptarea sfintei împărtăşanii.. Nemulțumire și cârtire în loc de bucurie. Bucurie care ar trebui să existe de la faptul că tot mai mulţi creştini se înorc către Biserică, că copiii cresc în biserică din copilărie ... Mă apropii să mă închin la icoane. Iat-o şi pe cea a Maicii Domnului. Vreau să spun o mică rugăciune şi să merg şi la celelalte. Dar în faţa mea stă o femeie. Stă un minut, stă două. Se roagă? .. Probabil. Este important pentru ea? La sigur nu mai puțin important decât pentru mine. Cu mintea-am înțeles asta. Dar nu pot evita iritarea ... Şi pe acest fundal despre ce rugăciune mai poate fi vorba. E posibil să te rogi Maicii Domnului şi să nu te bucuri că şi altcineva se roagă ei? Poţi să-ţi doreşti ajutorul şi acoperământul ei doar pentru tine nu și pentru alții? Cred că aşa o rugăciune nu este doar inutilă, ci mai degrabă aproape de blasfemie. Este posibil să participi la cina lui Hristos, fără ca să vrei ca la ea să participe şi alții, fără ca să te bucuri pentru participarea lor? Nu spre osândă îţi va fi o aşa împărtăşanie? .. Nu știu cum e pentru alţii, dar iniţial nu mă făceau să tresar gândurile: "Poate astăzi vor fi mai puţini creştini la împărtaşanie, aşa va fi mai mai ușor să te concentrezi ...". Dar de fapt nu erau cu nimic vinovaţi creştinii, ci doar imposibilitatea internă de a te pregăti cuvenit pentru această sfântă taină. Dar am înţeles acest lucru mult mai târziu. Faţă de cei ce ne împiedică în ceva, mereu suntem critici, și această critică de multe ori ne aduce la o aroganță fariseică: fără să ne dăm seama, considerăm că viața noastră bisericească nu este la fel ca la ceilaţi, de la prezenţa cărora simţim năduful şi descomfortul din Biserică. Dacă am vedea cu adevărat viaţa pe care o ducem, dacă am compara-o cu cei cu care ar trebui să o compărăm, cu cea a sfinţilor ... Dar nu întotdeauna suntem gata pentru o astfel de comparație. Şi totuşi cum să învăţăm să ne bucurăm pentru alții, pentru frații și surorile noaste întru Hristos? De parcă simplu - devenind cu adevărat enoriaşi ai unei biserici, cunoscând şi alte persoane, descoperindu-i şi chiar admirându-i (căci în orice biserică poţi descoperi oameni minunaţi), deschizând în tine inima pentru dragoste şi descoperirea altor oameni. În cuvinte, da, e simplu, dar în realitate nu toți cei care stau alături de noi ni se par  nu doar perfecţi, ci chiar şi drăguţi. Cineva este neplăcut, de la cineva ai prefera probabil să stai mai departe. Cum totuşi să înveți să te bucuri şi pentru acești oameni? Apostolul Pavel ne îndeamnă  - să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus (Fil. 2, 4-5). Mie acest om nu-mi place şi poate e chiar puţin spus, dar cum îl percepe Hristos?.. Iar Hristos îl iubeşte pe el nicidecum nu mai puţn ca pe mine. Iubind înfinit, iertându-l şi nelăsând-l fără şanse sau speranțe. El nu are copii neiubiţi. Noi însă avem frați și surori pe care nu prea îi agreăm. Noi suntem slabi, şi nu trebuie să promitem că mâine sau poimâine vom atinge perfecțiunea și vom fi mai aproape de dragostea lui Hristos. Dar să tindem către acest scop trebuie neapărat. Noi suntem capabili să-i iubim pe alţii pentru că ne este interesant cu ei, de atât că ne susţin, ne protejază, pentru că ei ne iubesc. Dar suntem capabili de a iubi o altă persoană pentru aceea că ea este aici în Biserică alături de noi, pentru că necătând la toate imperfecțiunile sale, nenorocirile sale a făcut această alegere: Hristos și Biserica Sa? De a ne iubi aproapele nu pentru altceva, ci anume pentru această alegere - mulți suntem în stare? Oare acest fapt nu este suficient pentru a-l iubi pe cel de alături?  Hristos înainte de moartea sa pe cruce le-a dat ucenicilor o nouă poruncă - să vă iubiţi unii pe alţii  - și le-a mai spus -  Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 35). De câte ori am auzit aceste cuvinte şi am rămas confuzi în fața necesității de a o aplica şi în viață. Iar necisitatea nu doar există, este şi absolută - nici o scuză și nici o excepţie Mântuitorul nu a prevăzut. Natalia Lozan

Legea bumerangului duhovnicesc

Viața noastră constă dintr-o multitudine de fapte, bune și rele. Vei face bine pentru El, şi El nu va trece pe alături. Vei face un rău, chiar dacă va rămâne necunoscut, răul ţi se va întoarce. Eu o numesc "legea bumerangului." Iar ura față de copil – e un sentiment satanic. Soția unuia dintre cunoscuţii mei, o femeie demnă de încredere, mi-a relatat următoarea istorie. După ce ea și soțul ei s-au căsătorit, ei au trăit 11 ani, fără a avea copii. Numai la cine nu au apelat. Cu fiziologia e totul bine, histologia – la fel, patologii nu sunt, dar nici copiii nu sunt. Și iată că într-o zi, mergând printr-un oraș, atunci încă Zagorsk, ea aude un strigăt de sus: "Prinde-l!" Ridică capul, iar de la fereastra etajului patru iese abundent fum şi o femeie tânără îi aruncă pe mâini un coilaş înfăşat, iar singură încearcă să treacă pe pervazul ferestrei, la o distanţă cât mai mare de foc. Pompierii au ajuns la timp şi totul s-a terminat cu bine. Au salvat și mama, și copilul. "Şi ce crezi, părinte, în acea noapte, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o fată." Astăzi, există o mulțime de cupluri care nu pot avea copii. Știu o familie credincioasă. Opt ani au trăit și, de asemenea, nimic. Biata femeie, numai prin ce nu a trecut pentru dreptul de a fi mamă. Și operată a fost, și a luat pumni de pastile. În cele din urmă, o sarcina mult-așteptată, dar în curând bucuria s-a preschimbat în disperare, viaţa s-a conceput, dar nu în locul unde trebuia, şi abea de au reușit să salveze mama. Când au încercat toate modalităţile posibile, dar copilul aşa şi nu a apărut, s-au decis să ia un copilaş abandonat de la spital. Au luat-o şi întratât de mult au îndrăgit-o, încât femeia care nu născuse niciodată a putut printr-o minune şi s-o alapteze. Și șase luni mai târziu, femeia a simțit că poartă în pântece propriul copil. Acum au doi copii, care sunt înconjuraţi în dragoste părintească. Vorbesc cu o doamnă mai în vârstă, și ea mi se plânge că iată fiul ei nu are copii, o astfel de tragedie. I-am spus despre incident, și ea îmi spune: "Avem şi noi prieteni în Krasnoyarsk cu care s-a întâmplat exact aceeași poveste. În semn de recunoștință pentru fapta bună, de asemenea, au luat un copilaş de la spital, Dumnezeu le-a mai dăruit unul. Timpul a trecut, și faţă de copilul înfiat fără nici un motiv aparent, au început să-şi arăte nemulțumirea, iar apoi şi furia. Deci, le e frică să ia." Ura față de copil – e un sentiment satanic. A avut loc la noi un caz. Îmi amintesc de o mamă care mi-a cerut să-i sfinţesc apartamentul. Vin așa cum am convenit. În timp ce mă dezbrac, observ că din una din camere mă privesc două feţişoare, fetiţele au vreo șapte sau opt ani. Ne-am făcut cunocuţi imediat, și, în timp cât eram ocupat de sfinţire, ele mă urmau, toate fiindu-le interesante. Când am început să mă rog pentru sănătatea tuturor membrilor familiei, le-am întrebat "care este numele mamei voastre?" Ele s-au întrecut să-mi spuie că numele mamei lor este Angelina, fiind de la cuvântul" înger", -  mama noastră e un înger.  Ea este un înger bun!  "De ce ele sunt atât de diferite," am întrebat-o la plecare? "Sunt de la tați diferiți?" "Nu", a răspuns ea, pe cea care este mai mare, am luat-o de la orfelinat. Am crezut cu soțul că nu vom mai avea copiii, am luat-o, iar în anul următor am născut şi fetiţa noastră. Apoi, soțul a murit, și de una singură le educ. "Și tu ai sentimente diferite pentru ele? O iubești pe careva mai mult?" . "Le iubesc la fel. Sunt fete bune. Tot ce vreau, să le găsesc un tată, dar iată bărbaţii se cam sperie. În cazul în care era un copil, probabil că deja s-ar fi găsit cineva. Aşa sunt singură" După sfinţire Anghelina deşi foarte rar, dar a început a trece pe la biserică. Fetele de câteva ori s-au împărtăşit. Părea că totul e bine la ele. Deaceea, atunci când Anghelina pe neașteptate a venit  și a spus că a decis să scape de copilul înfiat, cuvintele ei m-au făcut să înlemnesc.  "Cum aşa", - am întrebat. "Doar o iubeşti pe fată. Dacă sunteți într-o situaţie financiară dificilă, te vom ajuta, numai nu întoarce copilul la orfelinat. Ea deja merge la școală și nici nu-și dă seama că ești o mamă adoptivă. Cât de greu îi va fi acolo." Femeia calm m-a privit în ochi și a spus: "Eu o urăsc. Este vina ei că nu-mi pot aranja viața  personală. Cu fiecare zi îmi vine tot mai greu să mă abţin să nu încep să o bat." Apoi se apropie de mine pune mână peste mână și îmi cere să-i dau binecuvântare să întoarcă copilul la orfelinat! "Eu nu pot binecuvânta o trădăre, maică." A mai trecut ceva timp, și ea a venit la biserică împreună cu cele două fete. Am aflat că deja pentru mâine a fost stabilită întoarcerea fetei la orfelinat. M-am uitat la copil, ea încă nu știe nimic,  despre ceva se şuşoteşte cu sora ei, și ambele sunt fericite. Din când în când, una sau alta îşi abordează mama îmbrăţişând-o sau gingaş atingând-o pe faţă şi pe mâini. M-am apropiat de fată, și ea a dat capul pe spate și se uită la mine. Ochii ei erau atât de hazlii și fericiţi. I-am pus mâna pe frunte și am mângâiat-o cu degetele pe năsuc. Pisica mea rămâne nemişcată atunci când îi fac la fel. Copilul înţelege jocul şi participă la el reprezentând un pisoi. Pisoiaş micuţ şi credul, tu încă nu bănuieşti nimic. Mâine te vor duce într-o casă străină în care nu va există nici mama, nici sora. Vei rămâne singură. Majoritatea copiilor care de mâine vor fi pentru tine o nouă familie, au mame. Cu toate acestea, ele şi-au pierdut forma lor umană, și dreptul de a fi mame, dar uneori şi ele vin la orfelinat, pentru că continuă să iubescă în felul lor. La început, vei sta la poarta de pe teritoriul noii tale case, apoi vei petrece ore privind pe fereastră la drumul care duce către ea. Vei aștepta-o pe mama ta, pentru că va promite să se întoarcă. Dar niciodată nu va veni la tine din nou. De-a lungul timpului, ţi se va spune că ea tot nu este mama ta, că mama ta adevarată te-a abandonat încă în spital, iar aceasta te-a luat, dar apoi, de asemenea te-a abandonat. Și vei înţelege că nimeni nu te iubeşte şi nimeni nu te vrea. Și entuziasmul pe care îl ai acum în ochi se va stinge, iar locul îi va lua tristeţea. Dar toate acestea vor veni mâine, dar astăzi mai ai o zi întreagă de copilărie. Cum să trăeşti acum copile drag? Copil, care a fost de două ori trădat de cei care, prin definiție, ar trebui să te iubească mai mult decât oricine altcineva. Vei mai putea avea încrederea în cineva? În acest răstimp mama pune cu grijă lumânări și-şi face cruce. Pentru ce te rogi? Ca copilul când va creşte să te ierte sau îţi cerşeşti un nou bărbat în viaţa ta? "Ai decis în cele din urmă? Ai meditat la toate consecințele? ""Da", - ea răspunde calm, dar vocea îi este iritată. Probabil că deja îşi închipuie cum mâine se va sfârşi această afacere neplăcută. Cu siguranță va săruta fetiţa luându-şi rămas bun şi va promite să se întoarcă în curând după ea, dar nu se va mai întoarce. Totul e corect: nu o mai vezi, va dispărea şi din suflet. Poate deja îţi închipui cât de fericite veţi fi cu fiica ta și poate va apărea şi bărbatul mult râvnit la orizont. Numai un moment nu ai luat în calcule, această fetiţă pentru tine e străină, iar pentru fiica ta, este soră dragă. Acea care va rămâne cu tine, se va uita în ochii tăi iubitori și va primi sărutul tău. Dar ea îşi va aminti că o sărutai la fel şi pe sora ei înainte să dispară. De la început ei îi va fi frică de tine, iar apoi va începe să te urască. Timpul va veni, și cu siguranță ea îşi va găsi sora, și ele vor avea despre ce vorbi. Vei creşte o răzbunătoare. Viața noastră constă dintr-o multitudine de fapte, bune și rele. Vei face bine pentru El, şi El nu va trece pe alături. Vei face un rău, chiar dacă va rămâne necunoscut, răul ţi se va întoarce. Eu o numesc "legea bumerangului." Mâine, femeie, vei lansa bumerangul în viitorul tău. Și el neapărat se va întoarce la tine, și chiar dacă îți vei schimba numele, vei schimba țara de reședință, el te va găsi oriunde. Pe de altă parte, ești binecuvântată, maică, pentru că nici în această viață şi nici în veșnicie, nu vei fi nevoită, în contrast cu ceilaţi să te chinui cu răspunsul la vechea întrebare: "Doamne, de ce?".La biserică Anghelina nu mai vine. P.S. Poza din imagine este a unei alte fetiţe Iulia, care poartă acelaşi nume cu fetiţa abandonată, dar care şi-a găsit recent o famile iubitoare. traducere şi adaptare Natalia Lozan  site sursa www.af0n.ru

Să fii sau să ai?

A fi sau nu a fi? – se întreabă personajul lui Shakespeare. Mi-aş lua îndrăzneala să vă spun că până la această întrebare trebuie să mai creştem. Adesea stopăndu-ne la una mult mai provocătoare – a fi sau a avea ? A poseda şi a fi sunt două viziuni fundamentale asupra lumii şi asupra modului de existenţă. Corelarea omului cu una dintre aceste categorii, îi determină gândurile, sentimentele şi comportamentul, iar în final chiar şi destinul. Hotărând să-şi construiască paradisul pe pământ, omenirea a ales "a avea." Raiul pe pământ şi acum pentru mulţi este întruchiparea unui loc plin de diverse bunătăţi, asemenea unei ilustrare a broşurilor sectare. Dar în Împărăţia Cerurilor este important - de a fi, şi Dumnezeul nostru este Cel, Care este. Există un proverb minunat: "Toată lumea vrea să aibă un prieten, dar nu fiecare vrea să fie unul ." Astăzi tot mai mult ne dorim „să avem". "Vreau un copil" - în loc de "vreau să fiu mamă", "vreau să am un soţ" - în loc de "vreau să fie soţie ", etc. După aceste nuanţe lingvistice este toată atitudinea omului faţă de viată, motto-ul lui - sau - eu sunt pentru cineva, sau - cineva este pentru mine. Omul care alege categoria de "a fi" este fericit, contemplând frumuseţea naturii, bucurându-se că o poate poseda, dar purtând şi întreaga răspundere pentru aceasta. O floare în luncă, va fi floare pentru el, chiar dacă aceasta creşte la sute de kilometri de casă. Dar să o iubeşti, nu înseamnă să o usuci pentru ierbar, să o iai în stăpânire. Dragostea şi prieteniea înseamnă şi să ai grijă şi să porţi responsabilitate. Omul care alege "a avea" - alege asimilarea şi acapararea pentru sine a tot ce-l înconjoară - a cunoştinţelor, a experienţelor, peisajelor, inimilor altor persoane ... Lui nu-i pasă de esenţa lucrurilor şi fenomenelor, principalul este posesia lor. La un bancher, el va învăţa esenţa afacerilor bancare, cu un beţiv va servi o băutură fraternativ, de la un geograf, sau rege va lua "ceva folositor". Dacă vor apărea pastile pentru potolirea setei, el primul le va cumpăra, ca să nu să-şi piardă timpul în căutarea unui izvor. El nu este chinuit de întrebări: de ce bea cel împătimit, de ce ar trebui o persoană să fie bancher şi alta cerşetor? În dorinţa noastră de a avea, noi distrugem vieţi şi inimi – şi în sfârşit suferim de singurătate. Că există această floare în lume, ne pare prea puţin, chiar dacă creşte sub fereastra noastră. Poate aşa şi pierdem chipul lui Dumnezeu în omul de alături şi însăşi încetăm să fim al lui Dumnezeu, devenind doar ai săi... «Omului posedător» întotdeauna îi este prea puţin ceea ce are. Puţini bani, putere neînsemnată, puţin o singură soţie, puţini prieteni, puţină veselie, şi în sfârşit chiar îi este insuficient el însuşi. Consumatorul, neavând propria esenţă, constă din ceea, ce posedă. În aşa un caz, este firească dorinţa de a-şi extinde posesiunile sale. Pe de o parte, este cunoscut că consumul bunurilor reduce tristeţea şi simţul neliniştii, existente în fiecare dintre noi. Pe de altă parte, nevoile de consum fiind tot mai crecătoare. Pentru a păstra plăcerea astăzi unii psihologi îşi îndeamnă pacienţii să alterneze formele plăcerii: cumpărături, călatorii, sporturi extreme, saloane de frumuseţe, cluburi, etc. Modificând astfel viaţa sa, persoana nu se va plictisi, va fi activă şi fericită. Dar totuşi cu toate acestea, depresiile cauzate de sentimentul golului interior şi lipsa sensului existenţei, le întrec cu mult pe celelalte. În situaţiile de criză, în faţa morţii, omul forţat se confruntă cu categoria de "a fi". Deşi, din păcate, astăzi şi astfel de cazuri se întâmplă tot mai puţin şi mai puţin. Am întâlnit pe cineva care mi-a relatat . „La vârsta de 22 de ani, am fost lovit de o maşină, şi atunci am conştientizat faptul că orice zi poate fi ultima, şi o nouă zi poate şi să nu existe. Deci, nu există nici un sens să aduni bunuri sau bani. De asemenea, spre neacumulare ne îndeamnă rugăciunea "Tatăl nostru", care ne spune clar că " Pâinea noastra cea spre fiinţă dă-ne nouă astăzi " –deci astăzi ne gândim la astăzi şi mâine ne gândim la ziua de mâine. Aceasta este filozofia mea de consumator, care este iresponsabilă. Îmi place să cheltui banii aşa pur şi simplu, chiar pentru nimicuri ... " Oare cu adevărat desprea aceasta se spune în Rugăciunea Domnească? Nu e o blasfemie să foloseşti cuvintele lui Hristos pentru a-ţi justifica capriciile? Nu este doar o dorinţă a filosofiei de consum să scoţi din rugăciune cuvintele potrivite şi să le foloseşti cum doreşti, ignorând esenţa de bază la ceea ce s-a spus? Această filozofie foloseşte adesea şi termenii de "usor", "plăcut" şi de "confortabil", sugerând că de fapt aşa ar trebui să fie viaţa însăşi. Cum să înveţi totuşi să fii? Probabil nu este posibil, odată ce ai ales pentru tine calea –de a fi – nicicând să nu te rătăceşti de la acest drum. "A avea sau a fi?" – este o răscruce, la care zilnic ne înfăptuim alegerea . Uneori greşit. Dar atât cât suntem vii, mereu putem reveni la la calea spre care râvnim cu adevărat. Natalia Lozan

Care e rostul...

 Uneori auzim de la oameni, mai ales în situaţii dificile : «Ei, nu mai are nici un rost rugăciunea mea,... nimic nu mai ajută!»... dar cred că nu ar trebui să ne grăbim cu aşa judecăţi! «Despre rostul» credinţei, rugăciunei, postului, a faptelor bune noi nu ar trebui să judecăm după rezulatele imediate şi aparente. Scopul tuturor eforturilor – e viaţa veşnică întru Hristos, mântuirea noastră şi a apropiaţilor noştri, dar acestea se întâmplă nu deodată şi nu în dependenţă de dorinţele noastre, dar doar după voia lui Dumnezeu şi pe parcursul întregii vieţi pămâteşti, iar uneori chiar şi după ea. «Rostul» e în atragerea harului dumnezeiesc, dar cum anume va acţiona şi în ce termeni este deja mai presus de înţelegerea noastră. De aceea să facem fapte bune anume în numele Domnului, fără aşteptarea unui rezultat imediat, dar toate lăsându-le în mâinile lui Dumnezeu. În aceasta şi se manifestă adevărata credinţă, speranţă şi nădejde... Iar pe acel cu credinţă şi nădejde în El, Dumnezeu nu-l va părăsi! * * * Un om bun mi-a relatat următoarea istorie.În timpurile sovietice locuia în oraşul nostru o familie. Soţia era o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, soţul – un ateist convins, un activist al partidului, deşi şi el cândva botezat. Necătând la diferenţele de păreri şi idei despre viaţă, trăiau într-o pace şi înţelegere bună, fără de a încerca insistent să-şi schimbe partenerul. Dar faptul că acest bărbat era un activist de partid, îl făcea "activist" şi la numeroasele evenimente, unde din abundenţă se consuma băutura. Cu timpul dependenţa de alcool s-a transformat într-o adevărată patimă. Şi-a pierdut serviciul, iar mai apoi şi mai grav, a început a dispărea de acasă, se tăvălea beat pe străzi, dar şi aşa soţia nu l-a părăsit. Se ruga cu durere pentru el, îl căuta pe la gunoişte, îl aducea acasă şi îl aducea într-o stare omenească, îl interna la spitale, îl îngrijea cât putea. Iar el se întorcea de la spital acasă ... şi toate reluau de la început. Printr-un cuvânt acea suferinţă a noastră rusească obişnuită. Şi aşa a contiunuat ani la rând... Dar iată după o nouă cădere în această grea patimă, când soţul deja a ajuns la o stare de degradare completă, ea l-a găsit nu doar în ulmul stadiul al alcoolismului, dar şi în ultimul stadiu de cancer pulmonar. La spital nu a mai fost primit, şi l-au lăsat să moară acasă. Şi cu adevărat el se stingea văzând cu ochii. Şi iată într-o dimineaţă îşi cheamă soţia şi îi spune (vă aduc aminte că cazul a avut loc pe timpul dominării ideologii comuniste): «Spune-mi, dacă uite am dus o viaţă atât de netrebnică şi întinată de păcate. Aş putea şi eu să vorbesc cu un părinte?» Ar trebui oare să menţionez ce bucurie a simţit soţia sa la aceste cuvinte! Ea a cheamat un preot, care l-a mărturisit şi împărtăşit pe bolnav, şi atunci când soţii au rămas singuri soţia l-a întrebat : «Cum oare ai hotărât să chemi un preot?» Şi el i-a răspuns:– Ştii, eu am meditat mult... Doar de câţi ani te chinui cu beţiile mele, cu viaţa mea groaznică şi netrebnică... Eu doar tot înţeleg ... şi că eşti o femeie atât de slabă şi gingaşă... şi cum ai suportat toate acestea, fără să mă urăşti, fără a mă blastama pentru faptele mele, cum de nu m-ai părăsit cum fac multe alte femei. Ţii minte te-am întrebat odată despre toate aceste lucruri şi tu mi-ai răspuns: «Dumnezeu îmi dă puteri». Dumnezeu ţi-a dat... Şi iată privindu-te şi aducându-mi aminte de viaţa mea eu am înţeles, că cu adevărat toată grozăvia din viaţa ta nu ai fi în stare să o suporţi singură , de aceea şi am înţeles – Dumnezeu există! Şi mie, unui beţivan, mi-a apărut dorinţa să-mi termin măcar viaţa treaz, împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii. De la Dumnezeu deja mi-am cerut iartare şi acum vreau să o fac şi faţă de tine. Iartă-mă în numele Domnului pentru toată durerea din viaţa ta pe care ţi-am adus-o eu !  Şi peste puţine zile omul s-a stins creştineşte din viaţă. * * * Acestă istorie ne e deloc una unicală. Şi mai înainte am auzit istorii asemănătoare. Doar că am vrut să-mI aduc aminte mie şi poate încă cuiva că, nu există rugăciuni, post şi fapte bune fără rost.... Toate acestea mai devreme sau mai târziu vor aduce roade binecuvântate. Numai că unde şi când – despre aceasta ştie doar Dumnezeu, şi haideţi să avem încredere desăvârşită în El. Traducere Natalia Lozan   Articol apărut în original pe siteul www.pravoslavie.ru

Bun venit pe siteul ortodox Lumina Ortodoxiei !

Deoarece la moment încercăm să promovăm şi înfrumuseţăm cu materiale şi articole siteul Lumina Ortodoxiei, nu prea îmi ajunge putere să fac faţă şi acestui blog. Dar vă invit cu drag să accesaţi pagina siteului  http://luminaortodoxiei.com  Natalia Lozan

Cuvânt despre fericirea femeii

 "Nu există în lume fericire", — scria un renumit poet rus. "Fericirea — ce e ea? Aceeaşi pasăre, dacă o laşi din mâni  — nu o mai prinzi!", după poet se îndoieşte şi autorul altor versuri. Cu adevărat, cât de iluzorie şi fragilă e fericirea pământească. Şi cât de greu ne-ar fi să relatăm despre toate cele necesare pentru ca omul să se simtă fericit. E mai uşor de spus fără ce anume fericirea este imposibilă. Mai ales în cazul fericirii femeii. Doar cu vârsta se poate de apreciat fericirea la adevărata ei valoare. O bomboană îl poate face pe copil să uite de lacrimi. Fericirea adusă de o bomboană poate fi atât se mare numai în copilărie, doar nu în zădar "a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor" (Matei 19,14). Pentru un bătrân tot nu sunt necesare imense daruri: un sunet de la copii şi rude, o simplă compătimire, o sinceră interesare de problemele şi sănătatea sa — şi el deja e liniştit, iar liniştea pentru bătrâneţe e deja o parte din fericire. Între copilărie şi bătrâneţe există o cale lungă a vieţii, timpul cu cele mai mari cerinţe şi cu cele mai multe dorinţe neîndeplinite. Şi aici fericirea deja capătă trăsături specifice pentru bărbaţi şi pentru femei. Ce gânduri vă apar de la cuvintele „ fericirea femeii?”. Probabil nu un diplom strălucit şi o carieră de succes. Şi nici chiar un dulap plin de haine la ultima modă... Poate să fie ferictă femeia care nu iubeşte şi nu este iubită? Femeia este o fiinţă dependentă de partea bărbătească, indeferent de îşi doreşte acest lucru sau ba, după cuvântul Domnului  — Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni (Facerea 3,16). Timpul nostru încearcă să puie sub semnul întrebării acestea. Deja în anul 1893 psihologul А. Кrepaţ scria: "Studiile superioare şi independenţa îi dau femeii posibilitatea de a căuta şi găsi propria fericire indiferent de prezenţa unui bărbat în viaţa ei."  Şi emanciparea şi-a adus aportul său  — a despărţit-o de cele veşnice trei «К»: Kinder, Küchе, Кirchе, dar şi de fapt de la propriul soţ. Dar oare a făcut-o pe femeie mai fericită? Există multe femei, care nu-şi doresc o familie proprie, care toate forţele le îndreaptă spre a se realiza în careva domenii. Devenind libere şi independente, totuşi adesea suspină de la frământările şi golul interior, căci foarte mult şi-ar dori să fie ascultate de cineva apropiat. Că toate câte le adună în suflet să le poată împărtăşi şi împărţi cu cineva. Dar acasă e doar un pisoi, o linişte şi aceşti patru pereţi... Căile pot fi diferite, dar oricum rezultatul e acelaşi şi cât de paradoxal nu ar părea, dar cu cât mai dezvoltată şi creativă nu ar fi femeia, cu atât devine pentru ea mai clar , că plinătatea fericirii o poate obţine, doar formând o familie. Priviţi tabloul lui Leonardo da Vinci „Madona Litta”. El ne surprinde prin liniştea şi concetrarea acestei mame asupra copilaşului. Copilul nu-şi doreşte de la mama sa nici o perfecţiune deosebită, nici o superioritate în ceva anume faţă de alţii. El îşi doreşte doar compasiune şi protecţie. Să-i fie mama alături  — e totul ce-şi doreşte. Nici o instituţie a învăţământului şi educaţiei nu poate să înlocuiască pentru el, omul, pe pieptul căruia poţi plânge şi la cinci şi la cincizeci de ani. Orice persoană remarcabilă a fost influenţată mult de familia sa şi cu atât mai mult  de propria mamă.  Această minune se naşte prin dragostea sa, atenţia cu care este înconjurat copilul. În educaţia copiilor rolul femeii-mame nu poate fi înlocuit prin nimic.  Aşa cum nu poate înlocuită şi o soţie bună. Un renumit scriitor spunea: „Fără femei medici, avocaţi, savanţi, societatea se va putea dezvolta, dar fără mame, ajutoare şi susţinătoare, prietene şi femei care ştiu să aprecieze toate trăsăturile bune existente în bărbat, şi să-l susţină la tot ce este bun, ar fi foarte greu de trăit”. Anume aptitudinile femeii de a „înţelege” — iată ce caută şi apreciază bărbatul. Cât trebuie să muncească sufletul că să-l înţeleagă pe altul ?! Minunat este formată familia – nimic mai bun pentru perfecţiunea relaţiilor între persoane nu a fost inventat. Nimeni nu spune că viaţa cotidiană a unei femei e plină doar de zâmbetele fericite a copiilor. Şi chair aş spune că e mult mai uşor să mergi la serviciu, său să-ţi deschizi propria afacere. Şi nu importă care e motivul  — lipsa mijloacelor pentru existenţă sau ambiţiile proprii — rezultatul e mereu vizibil, el poate fi apreciat de şef, subalterni sau de întreaga omenire. Iar munca mamei e o muncă fără de sfârşit şi fără de schimbări, o muncă ascunsă de restul lumii şi care din păcate nu prea este apreciată. Cum a observat o ziaristă, dacă femeia este mereu ocupată cu treburile familiei, îşi creşte copilaşii, de dimineaţă şi până-n noapte, este încadrată în aceste griji,  despre ea se spune că „stă acasă”. În scimb despre o femeie care stă cele opt ore într-un oficiu confortabil şi adesea este ocupată doar cu jocurile de la  calculator se spune că  „ea munceşte”... Da, munca de a fi femeie şi mamă în societea de azi nu este aplaudată: nici statul, nici societatea nu-l va „aprecia” , sau „recompensa”. Dar e oare atât de necesar? Voi vorbi de la persoana întâi. Am avut şi o carieră de succes şi o satisfacţie de la propria afacere, şi plăceri, şi bani, şi aplauze. Am facut înconjorul la jumătate de planetă, dar fericirea de femeie nu am găsit-o.  Căsătoria mi-a schimbat întreaga viaţă. Acum eu sunt centrul unui micuţ univers, poate chiar un soare, fără de care nu numai se poate simţi foamea (şi nu doar cea trupească), dar şi frigul pentru toţi cei mici şi mari din casă. Sunt convinsă că femeia respiră şi se hrăneşte cu dragoste. Pentru ea posibilitate de a fi mamă şi soţie îi desoperă adevărata fericire, cea de a iubi. Dar dacă femeia este talentată şi calităţile ei îi permit să contribue şi în alte domenii, atunci cu o aşa o mamă se va mândri toată familia şi nimeni nu se va simţi neglijat.   Dumnezeu i-a spus femeii : „Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”. Au devenit aceste cuvinte pedeapsă sau binecuvântare pentru femeie ? Părerea mea este că depinde de fiecare dintre noi. Şi cred : că fericirea femeii e imposibilă fără posibilitatea ca din toată inima să-I răspunzi Creatotorului Tău : „Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale!” Traducere  Natalia Lozan Articol apărut în original pe siteul: www. pravoslavie.ru

Predici la Duminica XIII-a după Rusalii  - la Duminica lucrătorilor viei Predica Mitropolitului Augustin de Florina

“Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om”. „Un om oarecare stăpân al casei sale a sădit vie…” (Matei 21, 33) Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă. A cumpărat deci acest loc înţelenit şi a început să-l lucreze. A aprins un foc, a ars spinii, a scos pietrele, l-a curăţat de ierburile sălbatice, l-a săpat adânc, a adus viţă de vie şi a sădit-o. L-a îngrădit cu gard din toate părţile, ca să nu poată intra hoţii şi animalele. A săpat un teasc. A construit un turn, unde să stea străjerii, şi de-acolo, ca dintr-un post de observaţie, să urmărească ce se întâmplă în toată via şi dincolo de ea. Omul acesta îşi iubea via şi se îngrijea de toate ale ei. Voia să fie o vie unică. O vie exemplară. A încredinţat-o lucrătorilor, iar el a plecat şi s-a dus departe. Dar lucrătorii nu erau oameni buni. Nu le-a păsat de vie. Nu au îngrijit-o cum se cuvenea. Credeau că sunt necontrolaţi şi că proprietarul nu se va mai întoarce niciodată, ca s-o vadă şi să ceară socoteală. Dar proprietarul nu şi-a uitat terenul. Şi-a trimis slujitorii, ca să ia roadele. Însă lucrătorii cei răi nu le-au dat acestora niciun ciorchine de struguri. Pe unii dintre slujitori i-au ucis, pe alţii i-au bătut, iar pe alţii i-au ucis cu pietre. Proprietarul trimite alţi slujitori. Dar şi acestora le-au făcut la fel. La sfârşit, îşi trimite copilul. Însă nici pe acesta nu l-au cinstit. L-au luat, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Aşadar, ce trebuie să facă proprietarul cu aceşti lucrători răi? – a întrebat Domnul pe iudei. Şi aceştia au răspuns că „Pe cei răi cu rău îi va pierde” (Matei 21, 41). Adică, pentru că aceştia s-au arătat răi, rău va fi şi sfârşitul lor, iar via o va da altor lucrători, care o vor lucra, iar la vremea potrivită îi vor da roadele. *** Cele pe care le-am zis sunt o pildă; o pildă, care e cuprinsă în Evanghelia de astăzi, iar noi o prezentăm oarecum dezvoltată. Pildă, care are un înţeles adânc. Pentru că una spune, dar Domnul lasă să se înţeleagă altceva. Şi se naşte întrebarea: Care este via? Via este poporul iudeu. Acest popor a fost dintru început ales? A fost o vie îngrijită? Nu. A fost un popor, care semăna cu un pământ înţelenit. Trăia în păcat şi în închinarea la idoli ca toate popoarele. Dar Dumnezeu şi-a ales acest popor şi l-a îngrijit cu o deosebită dragoste şi afecţiune. Şi ce nu a făcut pentru acest popor! Câtă învăţătură, câte minuni! Câţi mari dascăli şi prooroci nu au învăţat acest popor! Dar, din nefericire, poporul iudaic nu a arătat dragostea ce se cuvenea lui Dumnezeu. Nu a preţuit darurile şi binefacerile lui Dumnezeu. S-a arătat un popor nemulţumitor. Vie, care nu a dat roadă Domnului ei. S-a umplut de pietre şi de spini. Şi din spinii aceştia s-a împletit o cunună de spini, pe care soldaţii au pus-o pe capul Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, pe care nerecunoscătorii iudei L-au răstignit în afara viei, în afara Ierusalimului. Nu struguri, nu vin dulce, ci oţet cu fiere i-au dat lui Hristos, Binefăcătorului lor. Sfârşitul lor este cunoscut. A fost sfârşitul lucrătorilor celor răi. Au fost pedepsiţi cu o mare pedeapsă. Au fost pedepsiţi cum se cuvenea. Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om. *** Via este Biserica noastră Ortodoxă. Îngrădită din toate părţile cu poruncile Domnului, cu dogmele, cu dumnezeieştile şi sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale. Vie, care are ca teascuri, sfinte jertfelnice, unde se oferă Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului. Vie cu turnuri, cu biserici, cu amvoane, cu înalte observatoare, de unde străjerii pot să vadă ce se întâmplă nu doar în vie, ci şi în întreaga lume, şi să ia măsurile potrivite. Vie înzestrată cu toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă. Da! Biserica Ortodoxă este via lui Dumnezeu. Dar în tot spaţiul Ortodoxiei, o vie este şi fiecare episcopie cu miile de creştini, care sunt viţele. De aceea, şi când liturghiseşte episcopul, chiar înainte de a citi Evanghelia, iese în afara Uşilor Împărăteşti, ţine dichero-tricherele, îşi înalţă glasul şi zice: „Doamne Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Este o rugăciune. Episcopul Îl roagă pe Domnul să nu lase Biserica, ci să-Şi arunce privirea din cer, să se îndure de noi. Şi dacă creştinii au slăbiciuni şi răutăţi, şi se aseamănă viţelor neroditoare, să nu le dezrădăcineze, ci să le lase şi să le mai îngrijească, cu nădejdea că vor deveni şi acestea într-o zi viţe aducătoare de roadă. Şi pentru această lucrare duhovnicească a creştinilor este responsabil episcopul. Şi nu doar episcopul, ci după episcop, responsabili sunt şi toţi preoţii. Pentru că fiecare parohie este şi ea o mică vie. Mlădiţe sunt toate sufletele, bărbaţi şi femei, care locuiesc în sat. Mlădiţe care au nevoie de îngrijire. Şi aşa cum mlădiţele din natură au nevoie să fie săpate, de copilire, de stropire, de diferite medicamente, au nevoie de apărare din partea diferiţilor vrăjmaşi şi a hoţilor, aşa şi enoriaşii, aceste mlădiţe duhovniceşti, au nevoie de o continuă supraveghere. Viticultorul cel bun este întotdeauna în via lui.  Uneori o va curăţi de  ierburile sălbatice şi de pietre, alteori o va săpa, uneori o va stropi, iar la vremea roadelor rămâne acolo şi noaptea şi păzeşte via. Şi preotul bun nu pleacă niciodată din via lui, nu pleacă din parohia lui. Rămâne lângă enoriaşii săi şi iarna şi vara. Întotdeauna are ceva de făcut. Niciodată nu rămâne fără lucru. Un paraclis, un trisaghion la mormintele morţilor, o vizită în casa celor îndureraţi, o învăţătură, o mustrare, o luptă împotriva ereticilor care vin să sară gardul şi să prade via. O, câte nu poate să facă un preot bun! O, Doamne! Via Ta este Biserica. Trimite în această vie lucrători buni, preoţi şi episcopi buni, pentru ca din nou fiecare episcopie şi fiecare parohie să devină o vie aleasă. (TRAD.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, SURSA: „Kyriaki”, Atena, 1998) Predica Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania   

E posibil să-i iubeşti pe toţi?

E uşor să iubeşti omenirea.Încearcă să-ţi iubeşti vecinul. Apopiaţii aceştea ...oare cum să înveţi să-i iubeşti pe toţi şi deodată? Sau se poate să iau careva trăsături care îmi sunt mai atrăgătoare şi după ele să-i aleg pe cei pe care să-i iubesc? Să încep cu cei mai atrăgători şi mai intelegenţi? Sau cu acei care merg în transport spre serviciu. Şi de unde să iau această dragoste faţă de oameni? Doar nu-mi pot forţa inima faţă de sentimente de care nu e în stare. Sau totuşi aş putea să încerc să-mi impun această forţare? Nu trebuie să aşteptăm că oamenii se vor comporta la fel şi cu prietenii şi cu duşmanii, cu rudele şi cu vecinii, cei dragi şi cei necunoscuţi. E ceva anormal şi poate să fie specific doar cuiva cu devieri serioase în psihic sau unui robot. Nu trebuie să te mustre conştiinţa pentru faptul că întâlnind o persoană apropiată sufletului tău, te simţi fericit şi de parcă o bucurie nemărginită cuprinde inima ta de la comunicarea cu el. Şi dimpotrivă numai văzând siluetul unui cunoscut îţi apare brusc dorinţa de a deveni invizibil sau a putea brusc să dispari din calea lui. Dacă nu ar fi şi aceste sentimente, atunci care ar fi lupta noastră? Unde ar fi încercarea de a ne stăpâni sentimentele, de a ne birui careva preferinţe şi judecări. Există porunca a cincea, despre cinstirea tatălui şi a mamei. Porunca nu prevede şi menţionarea trăsăturilor morale ale părinţilor. E datoria noastră să-i cinstim indiferent de faptul de sunt alcoolici înstăriţi în această patimă sau creştini adevăraţi. Probabil anume din înţelegera greutăţilor din lupta cu propriul sine şi încercarea de a duce o viaţă morală frumoasă nu ni s-a spus "iubeşte" ci "cinsteşte", ceea ce prevede să depunem un efort asupra noastră în cazul în care părinţii nu prea ar merita dragostea noastră. La fel e şi în relaţiile cu alţi oameni. Cui cinste - cinste, cui frică - frică. De unii ar trebui să-ţi fie frică că îţi sunt şefi, dar îi iubeşti şi te supui fără nici un efort, fiindcă sunt oameni care te atrag sufleteşte. Iar pe alţii ar trebui să-i iubeşti fiindcă îţi sunt rude, sau din careva alt motiv, şi te chinui pentru a simţi o dragoste faţă de ei, fiindcă trebuie să-ţi iubeşti aproapele, dar aflarea cu ei în aceeaşi încăpere îţi provoacă o stare de discomfort total. Şi aşa este şi va fi mereu. Desigur că dacă îl iubeşti pe Creator, trebuie să-I iubeşti şi creaţia. Numai o dragoste adevarată faţă de Dumnzeu poate naşte şi o atitudine egală faţă de toţi oamenii, fără careva aprecieri şi judecări. Iar deoarece adesea şchiopătăm foarte mult în îndeplinirea primii porunci, nu suntem în stare să trecem nici la îndeplinirea celei de a doua, şi ne chinuim de la această stare în care de parcă am dori să ne atârnăm faţă de toţi egal, dar simţurile nu ne lasă. Să încercăm să vedem şi cum ar fi posibil depăşirea unor situaţii când deşi ţi-ai dori, nu poţi depăşi starea în care nu numai nu poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar şi simţi faţă de el chiar o antipatie. Să presupunem că e colegul dvs de serviciu cu care sunteţi nevoit să munciţi cot la cot toată ziua. Aţi ieşit din casă şi în drum spre serviciu meditaţi cum să faceţi faţă acestei contruntări zilnice, totodată păstrându-vă calmul şi echilibrul. "Invaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi inţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni."aşa se rugau stareţii de la Optina. Aşa ar trebui să încercăm să ne rugăm şi noi. Şi ne va vedea Domnul străduinţa şi ne va învăţa să şi facem, nu doar să zicem. Iar Sfântul Amvrosie de la Optina spune că dacă nu ai dragoste, fă faptele dragostei, chiar de trebuie să te forţezi pentru asta, şi Dumnezeu vâzând că îţi doreşti acest lucru şi lupţi pentru ea, îţi va trimite-o neapărat. Dacă astăzi ai şansa să râzi de colegul tău (acela pe care nu-l suporţi) că are careva defecte în ţinuta sa, şi pe deasupra i s-a dezlegat şiretul nu o face. Dar spune-i în şoaptă, ca să nu atragă atenţia şi restul, şi vei face un mic fapt spre dragoste faţă de el. De ai văzut că i-a căzut mapa cu documente, ridic-o tu, nici nu va fi un efort peste puteri, şi nici nu-ţi va cădea coroana. Poate sunt nişte fapte mici şi neînsemnate, dar prin efortul pe care-l vei depune ca să-ţi depăşeşti propriile sentimente vei obţine şi dragostea de apropaele pe care îţi va trimite-o Domnul pentru străduinţa ta. Împumută nişte bani, condu-l, felicită-l cu ziua de naştere, i-ai apărarea, de poţi s-o faci şi de este necesar. Şi făcând toate acestea, depăşind poate şi încă acea ură sau resentimente, trecând peste inima care nu are încă prea multă dragoste, vei găsi calea spre ceea ce tinzi. Numai pe această cale vei putea descopiri experienţa de împăcare în propriul suflet cu acei cu care până nu demult te duşmăneai. Situaţia e altfel în cazul în care cineva îşi doreşte o atitudine mai deosebită de la tine pentru el, îşi doreşte să-ţi facă un loc deosebit în sufletul său, desigur că aşteptând ceva asemănător şi din partea ta. Dar de nu simţi şi tu ceva la fel către el, de nu eşti convins că va fi în stare să aprecieze şi să păstreze adevărurile şi tainele inimii tale, nu te grăbi să-l faci destăinuitorul tău. Sfântul Serafim de Sarov spunea "cei care te înconjoară şi cu care eşti în pace pot să fie şi mii, dar taina inimii tale să o deschizi doar unuia dintr-o mie". Omul mereu a fost o fire schimbătoare, iar mai ales omul din ziua de azi poate foarte uşor să-ţi tradeze încrederea şi să se poarte grosolan cu ceea ce ţi-i drag şi scump. Şi deaceea pentru să nu ne înmulţim rănile e mai bine să păstrăm o oarecare distanţă în relaţii, desigur că fără dispreţ şi aroganţă. În cazul în care oamenii se aşteaptă de la tine un rol deosebit în viaţa lor, îşi doresc compasiune, sfaturi, iar tu nu găseşti în tine însuşi capacitatea de a le ajuta e mai bine să nu te implici mai mult de eşti în stare să o faci. Le va trimite Domnul pe cel care le va ajuta. Căci nu fiecare este în stare să păstreze şi o taină străină şi să aducă un ajutor adevărat, cu atât mai mult şi să nu judece sau dispreţuiască. Ar fi minuant să ne propunem să fim aşa precum e aerul - mereu necesar, dar şi mereu neobservat de nimeni. Nimănui să nu te impui, şi nimănui să nu-i fii o povară şi totodată să încerci să fii anume acolo unde e necesar ajutorul tău. E un talent adevărat să o poţi face. Sfantul Antonie cel Mare ne spune - că "de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Ca dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim", iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: "Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus". Iar lămurirea la aceste cuvinte fiindu-i "Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi sa-l folosesc, pentru ca de el atârnă toate poruncile lui Hristos". Şi cum ne atârnăm noi faţă de aproapele, aşa se va atârna şi Dumnezeu faţă de noi. Deoarece ne iartă, ne iubeşte şi ne susţine Dumnezeu pe noi, ar trebui mereu să tindem să învăţăm să iertem, iubim şi suţinem pe fratele nostru. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Traducere Lozan NataliaArticol apărut în original pe siteul www.otrok-ua.ru