Deschidere şi bunătate, receptivitate şi ambiţie-acestea sunt doar cîteva trăsături de caracter ale unei doamne minunate, care poate fi enumerată, cu siguranţă, pentru toate eforturile şi dedicarea ei, în lista cetăţenilor notorii ai Republicii Moldova. Ea este Lucia Gavriliţă, despre care ve-ţi afla mai multe în interviul ce urmează.
Dvs. puteţi fi numită cu certitudine un „ambasador” al speranţei din Moldova. Care a fost drumul pe care l-aţi parcurs pîna-n prezent?
Chiar daca nu am o virsta inaintata, totusi pot sa spun ca am avut prilejul sa experimentez cit o viata intreaga de om. Am inceput de la aproape nimic si in termeni limitati, aproximativ 15 ani, care de altfel pentru istorie nu este un termen semnificativ, am reusit sa-mi vad deja si unele roade ale muncii depuse, nu doar a mea ci a intregii echipe a Centrului “Speranta”. De ce spun ca am inceput aproape de la nimic, pentru ca in 1998, Republica Moldova nici nu avea in vocabular sintagma “Centru de zi” sau “servicii alternative”. Pe atunci se cunosteau doar despre serviciile rezidentiale sau specializate. Daca parintii nu doreau sa-si institutionalizeze copilul, acesta era sortit sa stea in patru pereti, de cele mai multe ori singur pe parcursul intregii zile. Cind am inceput activitatea Centrului “Speranta” imi era frica sa nu fiu invinuita de autoritati (oficial, pentru ca neoficial am fost invinuita in mai multe rinduri) privind incalcarea drepturilor copiilor cu dizabilitati. “Speranta” a fost printre primele servicii care promova reabilitarea activa a copiilor cu dizabilitati si implicarea active a parintilor in programul de abilitare a copilului propriu. In Centru se organizau activitati de kinetoterapie si ergoterapie- activitati care nu erau acreditate in Republica Moldova si foarte mult criticate de catre medicii traditionalisti. A fost o munca asidua, perseverenta, curaj si foarte multa dragoste pentru tot ceea ce s-a facut. Cu toate acestea, cind privim in urma si cind vedem succesele copiilor nostri care acum sunt studenti la Universitatile din Moldova dar si de peste hotare cu siguranta sustinem ca efortul a fost pe deplin rasplatit.
De ce aţi decis să obţineţi aceste schimbări în societate?
Am avut o motivatie proprie. Avind doi copii cu dizabilitati severe ale aparatului locomotor si fiind indrumata de medici, prieteni si chiar rude sa abandonez copiii intro institutie de stat, precum ca acolo vor fi ingrijiti mult mai bine decit pot fi ingrijiti acasa, nu am acceptat sa-i pastrez doar in familie. Mi-am dorit sa le ofer o viata calitativa si am depus tot efortul ca acestea sa poata indeplini cele mai simple miscari asa incit sa poata sa se deserveasca singuri sau sa se poata cel putin sa isi ia obiectele de care aveau nevoie. Am elaborat un program propriu de reabilitare inspirat din mai multe surse in urma vizitarii diverselor centre de reabiliare din Ucraina si Romania, dar si a cautarilor prin literatura de specialitate si vazind ca progresul copiilor deja poate fi cuantificat am inteles ca anume reabilitarea sau mai bine zis abilitarea activa este calea spre success in lucrul cu copiii cu dizabilitati. Din pacate tot ce mi se propunea in spitalele din Chisinau era tratament medicamentos (pastile si injectii). La acestea am refuzat total cind medicii nu au mai dorit sa ne faca programari pentru spitalizare sustinind ca “copiii au o dizabilitate atit de grava incit nu mai are rost sa fie tratati”. Motiv pentru renuntarea la tratamentul medicamentos a servit si faptul ca toti copiii cu dizabilitati primeau acelasi tratament indifirent de situatia in care se aflau. Fenobarbital era indicat la toti copiii indifirent daca acesta avea convulsii epileptice sau nu. Cind am intrebat de ce aceeasi doza se indica atit celor care aveau cite o criza pe zi si celor care niciodata nu au avut macar una, s-au suparat si nu au mai vrut sa mai discute cu mine.
Deci, revenind la intrebare, am decis sa fac aceste schimbari pentru ca am dorit sa-mi ajut in primul rind copiii mei, care erau intr-o situatie fara rezolvare. Dupa modelul lor am decis sa ajut inca citiva. La inceput 8, iar cu timpul experienta s-a extins la citeva zeci si acum chiar citeva sute de copii in situatii mai mult sau mai putin similare copiilor mei.
Actualmente, Centrul “Speranta” ofera sprijin la un numar aproximativ de 100 de copii pentru ca acestia sa se poata simti parte integranta a societatii, iar intr-un proiect anterior am reusit incluziunea a cel putin 500 de copii. Acestia au fost copii care niciodata nu au mers la scoala, iar unii din ei nici macar nu visau ca ar putea sa poarte numele de “elev”.
Care au fost obstacolele pe care le-aţi parcurs?
Cele mai mari obstacole au fost la nivel de intelegere din partea atit a autoritatilor, cit si a societatii in general, dar lucrul acesta nu m-a deranjat niciodata pentru ca eu consider ca omul nu vrea atunci cind nu cunoaste. Din moment ce ii prezinti starea de lucruri, de cele mai multe ori atitudinea se schimba. Cel mai dureros insa mi-a fost sa “descopar” atitudinea unor parinti cu privire la copiii lor. Pentru ca eram la inceputuri, analizam parintii cu care intram in contact prin prisma atitudinii mele si am ramas de foarte multe ori frustrata chiar cind intilneam parinti care nu isi acceptau copilul propriu, asa cum era. Ei inca aveau in imaginea lor modelul pe care si l-au construit timp de noua luni sau mai mult. Acesta este cel mai greu lucru de schimbat sau poate de invatat: sa privim copilul in ochi si sa acceptam ca ceea ce vedem este anume copilul nostru care ne iubeste neconditionat si care se bucura ca ii suntem parinti fie ca suntem mai scunzi sau mai inalti, mai tineri sau ma in virsta. La rindul nostru, tot ce trebuie sa facem e sa ne scoatem ochelarii colorati si sa privim la viata asa cum este ea, fara ca sa ne mintim pe noi insine.
Cine/Ce v-a servit drept sprijin şi v-a motivat să luptaţi în continuare?
Am avut o motivatie proprie. Avind doi copii cu dizabilitati severe ale aparatului locomotor si fiind indrumata de medici, prieteni si chiar rude sa abandonez copiii intro institutie de stat, precum ca acolo vor fi ingrijiti mult mai bine decit pot fi ingrijiti acasa, nu am acceptat sa-i pastrez doar in familie. Mi-am dorit sa le ofer o viata calitativa si am depus tot efortul ca acestea sa poata indeplini cele mai simple miscari asa incit sa poata sa se deserveasca singuri sau sa se poata cel putin sa isi ia obiectele de care aveau nevoie. Am elaborat un program propriu de reabilitare inspirat din mai multe surse in urma vizitarii diverselor centre de reabiliare din Ucraina si Romania, dar si a cautarilor prin literatura de specialitate si vazind ca progresul copiilor deja poate fi cuantificat am inteles ca anume reabilitarea sau mai bine zis abilitarea activa este calea spre success in lucrul cu copiii cu dizabilitati. Din pacate tot ce mi se propunea in spitalele din Chisinau era tratament medicamentos (pastile si injectii). La acestea am refuzat total cind medicii nu au mai dorit sa ne faca programari pentru spitalizare sustinind ca “copiii au o dizabilitate atit de grava incit nu mai are rost sa fie tratati”. Motiv pentru renuntarea la tratamentul medicamentos a servit si faptul ca toti copiii cu dizabilitati primeau acelasi tratament indifirent de situatia in care se aflau. Fenobarbital era indicat la toti copiii indifirent daca acesta avea convulsii epileptice sau nu. Cind am intrebat de ce aceeasi doza se indica atit celor care aveau cite o criza pe zi si celor care niciodata nu au avut macar una, s-au suparat si nu au mai vrut sa mai discute cu mine.
Deci, revenind la intrebare, am decis sa fac aceste schimbari pentru ca am dorit sa-mi ajut in primul rind copiii mei, care erau intr-o situatie fara rezolvare. Dupa modelul lor am decis sa ajut inca citiva. La inceput 8, iar cu timpul experienta s-a extins la citeva zeci si acum chiar citeva sute de copii in situatii mai mult sau mai putin similare copiilor mei.
Actualmente, Centrul “Speranta” ofera sprijin la un numar aproximativ de 100 de copii pentru ca acestia sa se poata simti parte integranta a societatii, iar intr-un proiect anterior am reusit incluziunea a cel putin 500 de copii. Acestia au fost copii care niciodata nu au mers la scoala, iar unii din ei nici macar nu visau ca ar putea sa poarte numele de “elev”.
Ce schimbări, în opinia dumneavoastră, ar trebui să fie făcute pentru a ameliora viaţa copiilor cu dizabilităţi?
Schimbarea de atitudini. Copiii cu dizabilitati, in primul rind, sunt copii. Trebuie sa le oferim tot ce le oferim copiilor fara dizabilitati, iar in plus servicii de sprijin pentru a face intregul proces mai putin obositor si mai calitativ atit pentru copilul cu dizabilitati, cit si pentru ingrijitorul acestuia.
Care credeţi că e rolul societăţii civile într-o ţară şi cum apreciaţi nivelul ei de implicare în Moldova?
Cred ca societate civila este destul de activa in Republica Moldova, desi entuziasmul a mai scazut pe parcursul anilor. Societatea civila din Moldova are o particularitate pe care nu o intilnim in tarile mai dezvoltate si anume dezvoltarea modelelor de servicii care mai apoi pot fi preluate de catre sistem. Aici se pot trece mai multe servicii care deja functioneaza cu success la nivel national fiiind preluate de catre Stat.
Ce vă face pe dvs. fericită?
Sa-mi vad copiii fericiti. Pentru ei traiesc si sunt in slujba lor atit cit vor avea sau va fi nevoie, si atita timp cit voi fi in stare sa fac asta-ma voi simti implinita si fericita.
Blog-ul meu este un blog care conţine multe poezii. Ce e pentru dumneavoastră poezia? Poeziile căror autori vă servesc drept un refugiu? Aţi încercat să scrieţi poezii?
Am incercat sa scriu poezii in perioada primei dragoste. Am alcatuit peste 60 de poezii. In anii de scoala imi placea mult sa recit poezii atit in cadrul lectiilor cit si la diferite evenimente. Prin anii ’89 imi placeau poeziile patriotice. In anii studentiei imi placeau poeziile regretatului Eugen Cioclea. Acum nu ma mai indeletnicesc cu poeziile. Locul acestora le-a luat filmele. Imi place sa organizez vizionari de filme bune, pe care le caut cu grija si pe care le privesc impreuna cu copiii. Intotdeauna imi las timp de discutii dupa aceasta. De fapt, partea de dupa este mai importanta chiar decit insasi filmul. Initiez citeva teme de discutie in urma vizionarii unui film. Aceasta imi salveaza timp si efort pentru initierea unei discutii mai delicate.
La final, ce îndemn le-aţi da tinerilor din ziua de azi?
Sa creada ca merita mai mult, sa aiba curaj sa-si stabileasca visuri marete si sa persevereze in a le urma.
Doamna Lucia e un exemplu elocvent a faptului că dorinţa şi motivaţia, îmbinate cu mult efort şi muncă pot duce la realizarea visurilor! Pe mine m-a alimentat cu o doză de inspiraţie, voi ce ziceţi?
), stilaţi şi disponibili să te ajute dacă apelezi la ei. Un aspect care aş vreau mult să-l întîlnesc mai des şi pe străzile Chişinăului sunt trotinetele, bicicletele, rolele utilizate la maxim, de la mic pîn’ la mare, de dimineaţa pînă seara!
