bycri

Trebuie sa va fac o confesiune. Ideea postarii de saptamana aceasta a aparut dupa vizionarea filmului “Friends with Benefits”, a venit ca o cerinta de a expune si parerea mea despre acest gen de relatii. Sunt sigura ca stim cu totii despre ce e vorba, despre acele relatii din care fiecare isi ia ce-i trebuie….gen o rata mai mica la banca, pentru ca prietenul/prietena lucreaza acolo, o reducere la magazinul preferat cu haine si alte chestii de genul. Evident, glumesc….nu, nu e vorba despre asta..e vorba exact despre ce v-ati gandit cu totii. Da, doamnelor (si domnilor, cred) vom vorbi despre S E X azi. Si faptul ca am scris acest cuvant acum tocmai v-a facut atentia sa creasca, nu mai tin minte cu cat la suta, am citit mai de mult un articol despre asta. Spunea ca de fiecare data cand e pronuntat sau scris cuvantul SEX, atentia unei persoane creste cu un procent considerabil. Asa ca…sa revenim, stim cu totii ce inseamna o prietenie cu beneficii, da? Cand intalnesti o persoana de care iti place foarte mult, exista  asa numita chimie, atractie bla bla bla, parca nu ai clasifica persoana ca pe iubirea vietii, parca nici doar ca pe un amic, nici ca pe o relatie serioasa, dar nici n-ai vrea sa nu o mai vezi niciodata. Si atunci, te gandesti, esti singur/singura, exista atractie, omul  e chiar interesant…a trecut destul de mult timp….asa ca de ce sa nu faci un schimb care v-ar avantaja pe amandoi? Numai bine facem cel mai turbat sex si ne despartim ce poate fi mai simplu…hi hi hi dar implicatia sentimentala cum facem… Recunosc, m-am gandit si eu la varianta asta de multe ori cu cateva persoane. Lupta dintre acea Cristina  care are totul in control si e foarte ascetica si singuratica si Cristina cea cu anumite dorinte era cam mare. Am pendulat intre optiuni mult timp. Adica, pe de o parte,decisesem sa ma folosesc de barbati asa cum imi imaginam eu ca si ei se folosesc de noi, ca pot si eu sa fac asta ca barbatii (adica fara sentimente- "Sex and the city" -Seria 1, episodul 1, minutul 12 ) si ca si unele femei, dupa cum am descoperit ulterior. 

M-am pierdut insa in amanunte tehnice. Adica intalnesc omul, ii propun, ajungem in fata patului, mesei, canapelei sau ce-o fi si ce fac? Ma dezbrac eu sau ma dezbraca el bzzzzzzz? Imi arunc hainele sau le impachetez cu atentie pe un scaunel? Apoi, dupa ce minunatul act a avut loc, ce fac? Plec sau raman? Respectiv il dau pe usa afara sau il las sa doarma? In cazul in care am o problema, gen "a murit pisica", "mi s-a spart o teava" si alte derivate il pot suna sau nu? Cine stabileste intalnirile? Eu sau el? Cat de des e prea des pentru o prietenie cu beneficii? Daca am chef sa merg la un party am voie sa ies cu "prietenul meu cu beneficii" sau nu? Si cea mai fabuloasa dintre intrebari, la cum ma stiam de simtitoare, daca ma indragostesc? (Sunt tare sensibila). La multe dintre intrebari am primit raspuns in timp ce negociam datele "contractului" dar…marturisesc n-am reusit niciodata sa duc la capat o asemenea fapta. Din lipsa de timp, de curaj, sau poate pentru ca mi se parea pur si simplu riscant. Vedeti, mie imi trebuie putina adrenalina, putin pericol, adica daca lucrurile sunt asa ok intre noi si totul e stabilit unde mai e pericolul ca nu stiu incotro s-ar indrepta o asemenea situatie? Daca stiu ca nu o sa sufar, ce sens mai are? Cam atat ar fi pentru lista de puncte negative. Pentru cele pozitive am avea asa...Stati stati…ca o sa gasesc ceva….trebuie….A, da, stiu, avantajul e ca sunteti in controlul situatiei…sau nu? Ma repet, nu dau sfaturi pro si contra, doar incercam sa-mi imaginez cum ar fi. Si gandindu-ma la o prietenie cu beneficii in momentul de fata nu-mi vine in cap nici o parte placuta pentru mine  a acestei situatii. Poate nu sunt genul. Sau poate sunt acum in alt moment alt vietii. Poate aveti voi mai multe idei ca mine. In orice caz, oricum o faceti, faceti-o sa fie bineeee!Cum sar zice sexul e sanatate pura,daca il faci sistematic evident…

Ah, minunatul si sublimul "Te iubesc".  Soptit, tremurat, alaturat unor bombonele, lumanari, sunete de vioara, valuri inspumate si alte dulcegarii de genul. Poate s-a intamplat cuiva asa ceva, in realitatea mea cele doua cuvintele starnesc mai multe controverse decat lacrimi de bucurie. Niciodata nu prea am stiut cum sa le abordez, pana cand m-au lovit drept in cerul gurii si a trebuit sa le spun. Nu, n-am murit, inca traiesc si respir aerul rece din oras, dar pot sa spun ca a fost o experienta extrema si interesanta. Problema e ca mi se pare acum ca aceste cuvinte mai mult creeaza probleme decat asigurară caldură şi plăcere.  Adica…inainte de a le spune iti trec tot felul de prostii prin cap, de genul "Sa spun eu prima/primul  sau sa il las pe el/ea?", "Oare chiar simt ce simt sau e ca atunci cand eram cu cutare sau cutare si mi se parea ca simt dar nu simteam?", "Dar daca nu raspunde la fel?". Si tot asa ametesti cu intrebarile si mai ca iti vine sa nu mai spui ce ai de spus.  Si, totusi, daca iti trece frica si apuci sa te manifesti, apare reactia persoanei lovite de "te iubesc-ul" tau, care, evident nu este nicidecum asa cum iti imaginai. Si incepi sa interpretezi pe toate partile clipitul din gene, respiratia, expresia fetei, gradul de inclinare al capului si cuvintele exacte care au fost rostite primele. Te gandesti ca ai mai auzit fraza asta, ca poate privirea inseamna ca nu corespunde sentimentelor, ca poate faptul ca nu raspunde "Si eu te iubesc" sau alte derivate chiar inseamna ca nu te iubeste, nu vrea sa fie cu tine si atunci iti pierzi timpul si energia si sentimentele si te apuca paranoia si te gandesti "La naiba, iar am dat-o in bara! N-o sa mearga nici de data asta".  

Si apoi stai si te intrebi, de ce trebuie sa fie asa? De ce nu putem spune un "Te iubesc" pur si simplu pentru ca asta simtim, pentru ca se zbate sa iasa de dupa dintii minunat indreptati de vreun aparat dentar sau proaspat inalbiti la dentist si pentru ca nu mai putem fara sa spunem aceste cuvinte.  De ce oare trebuie sa asteptam o reciprocitate, fie ea in actiuni fie ea in vorbe, de ce nu ne putem vedea de treaba noastra, ca sa zic asa? Am inceput sa cred puternic in faptul ca fiecare suntem perfect responsabili de tot ceea ce ni se intampla pe pamantul asta si ca nu putem invinovati pe nimeni pentru ce patim noi, caci suntem suma actiunilor, vorbelor, gandurilor noastre si a energiilor pe care le emanam.  Si atunci, in loc sa ne apucam sa dam cu bata in relatia noastra, care mergea foarte bine inainte de momentul "Te iubesc" si sa facem din acest moment un test la care se trece sau se pica si de-aici incolo nu mai e alta cale, nu mai bine ne bucuram de moment? Si ce daca nu ni s-a raspuns la fel? Oare chiar conteaza niste cuvinte cand de fapt sentimentul te invaluie zilnic printr-o multitudine de fapte? Daca nu auzi vorbele dar simti iubirea, inseamna ca te inseli in ce simti sau in ce nu auzi? Ce sens are sa stai sa analizezi o noapte intreaga si sa dezbati definitii ale iubirii, cum poate fi, ce poate insemna si cum se poate exprima si cate feluri de iubire exista? Si, mai ales, de cate ori ai voie sa spui "Te iubesc" intr-o viata? Adica, daca ai zis-o o data, gata, ti-a expirat ratia de "Te iubesc" pe viata asta? Nu mai poti spune niciodata? Eu cred ca exista mai multi "Te iubesc", mai multe feluri de a iubi, mai multe feluri de a fi indragostit, mai multe feluri de a fi intr-o relatie si ma plictiseste si oboseste teribil toata incercarea noastra de a categoriza sentimente si vorbe si de a prezice un viitor care oricum se scrie pe masura ce traim prezentul.

 Cîte ceva deosebit pentru a ieşi în evidenţă la un mic eveniment organizat acasa! Cunoaştem cu  toţi că e plăcut atunci cînd ne remarcăm prin originalitate şi modul de a ne prezenta...

Şi iarăşi am chef să scriu cîte ceva… Aşa cum spunea batranul Aristotel cândva, oamenii sunt animale sociale. Avem o nevoie constantă de relaţionare, comunicare, interacţiune. Avem nevoie sa nu ne simţim singuri. Ca atare, cautam sa ne inconjuram de cei asemenea noua. Sau de cei cu ale caror idei rezonam. Sa fim în preajma celor frumoşi. Sau a celor deştepti. Sau a celor care ne face să radem.Sau în preajma oamenilor care nu avem plăcerea să stam dar stăm pentru că credem că aşa e bine! Am început să  ma gîndesc la aceasta încă cînd eram în liceu trecusem în clasa 10 şi intilnisem o fată cu care dădusem ochii în momentul cînd imtram în clasă la 1 septembrie. Era de ne descris prin felul său. Nu pentru că era extreme de deşteaptă sau frumoasă dar prin acel * vin-o încoace* care persistă la majoritatea din noi! Exact aşa a şi urmat la facultate am întilnit persoane care mi-au atras privirea printr-un farmec  personal nu ştiu care e dar ştiu sigur că e ceva! Ceva personal!      Legea compensaţiei presupune dezvoltarea sau, dimpotriva, atrofierea anumitor abilităţi de ordin social, într-un anumit context. Frumuseţea fizica, de pilda, este una dintre cheile care deschid aproape toate uşile. Din păcate, această frumuseţe alege oamenii oarecum aleatoriu. Şi vine rar. Un om înzestrat cu o frumuseţe autentică (de la mama lui) este acceptat cu usurinţă într-un grup social. E perfect firesc, dacă ma întrebaţi pe mine. Oamenii iubesc frumosul. El, în principiu, nu este nevoit să faca ceva în mod deosebit pentru a fi placut de grup. Nu în prima faza, cel putin. Înfaţişarea a facut deja pasul asta pentru el. Aceeaşi regula nu se aplică, însa, în cazul unui tip mai grăsuţ, cu burtică şi etc. El trebuie sa vina cu ceva in plus. Fie umor, fie inteligenta, fie carisma. Trebuie să su-pli-neas-ca, iata, aceasta "lacuna". Trebuie sa-l egaleze sau chiar sa-l devanseze pe tipul frumos mai sus mentionat, compensand cu o abilitate sociala dobandita. Si asta e valabil nu numai in cazul relatiilor interumane obisnuite, cat si in cazul celor de cuplu. Cum se face ca aproape în orice grup de prieteni exista o persoana care nu iradiază de frumuseţe dar  care face mereu să starnescă  hohote de ras? Sau  de nenumarate ori, cel mai tacut tip din grup e si cel mai frumusel? Sau ca prietena   cu nasul mare si buzele subtiri e ridicol de inteligenta? Va spun eu! Le-gea com-pen-sa-ti-ei! E corect să fie aşa pentru că aşa suplinim golurile unuia altuia….

Această piesă imi aduce aminte de un omulet extrem de drag... Nimeni nu te intelege mai bine decit chipul tau din oglindă...si prietenii formaţi de mult timp!

Întotdeauna mi-a placut să am spațiul meu.Am avut camera mea proprie și personala în casa parinților mei,am stat intr-o casa singură în loc să stau la camin,în facultate și locuiesc iarași la parinți în camera proprie să fie oare un boomerang?.Deci pana aici e clar,eu +spațiu propriu=totul bune.Am reușit de-a lungul anilor să impart acest spațiu cu colegi de sex feminin sau masculin,deși nu mereu cu succes și nu mereu pe termen lung,deși imi stă în fire sentimentul de a împarți/impartăși(poate mai puțin când e vorba de ciocolată).Iată că în ultima vreme mi se atrage din nou atenția acestui spațiu,il impart,nu il impart?Cum?Cat?Oare ce inseamna asta intr-o relație?Și m-am tot gândit ce ne tot agităm atâta la gândul unui spațiu fizic sau psihic? Ei se tem să se mute cu noi,noi ne temem să ne lasam periuța de dinti la ei în baie.Pentru ca ei nu știu că poate noi,în alte dăți,nu am mai apucat să vizităm de două ori aceeași baie și atunci e mai comod să ne tinem toate lucrurile cu noi,ca sa nu mai reinnoim ranile întorcându-ne dupa obiectele uitate.Atunci poate și noi avem ceva de aflat despre temerile lor...cine știe ce? Am o prietena foarte buna,pe care o vad rar,dar care m-a invațat o lecție neprețuită.E o persoană extrem de altruistă,da mereu fară să ceară nimic în schimb.E incredibil să o vezi in acțiune.Nu vrea să-ți rapească timpul,starea de spirit sau orice altceva nu poti /nu vrei sa impartașești cu ea în acel moment.Nu știu cum reușește,eu una vreau totul de la toata lumea din jur,la viteza de 250 la ora, daca s-ar putea.Dar încet  încet,având oameni ca ea în jur,învat și eu să las spațiu.Să dau timp și loc oamenilor din viața mea sa traiască așa cum vor ei,cand vor ei,cu cine vor ei.În fond,nu ne aparține nimeni și nimic pe planeta asta,nici copiii,nici iubiții,nici prietenii,nici animalele,nici parinții,nici casele ,nici mașinile.E doar o iluzie,fiecare om și obiect e de sine statator și are destinul sau.Adevaratul sentiment de apartenența cred că vine doar când am reușit să ne întoarcem la noi înșine,la cine suntem și la acceptarea a celui/celei care suntem.

      Uite iaraşi încep baladele mele de luni....zi grea dupa atîta dugheala că altfel nu-i pot spune...mă simt ca un balon gonflabil care acuş acuş explodează.

Mereu am iubit tradiţiile şi respect orice tradiţie din orice capăt a lumii,dar tradiţiile cu mesele copioase ca la noi chiar nu le inţeleg...atîta valvotă o noapte nedormită,tăiat şi găină şi porc  şi raţă şi mîţă din jurul casei tot pentru că-i sărbătoare...Pentru ce toate sacrificiile acestea...De ce femeile noastre vor mereu să demonstreze că sunt gospodine înrăite...Pentru ca după toată găteala să te urci pe cîntar  şi să ai atac de cord cînd vezi +10 kg sau în cel mai bun caz +5 kg ... De ce nu suntem noi femeile  mai indiferentă de ce credem că dacă gătim 10 feluri de mîncare e mai bine decit 5 feluri dar mai sănatoase...să nu exagerăm totul!

    Şi dacă am început să vorbim şi de femei ,ceva timp am discutat cu nişte colegi italieni care zic în felul următor: dacă aţi trimite voi toate femeile voastre la noi în Italia şi noi pe ale noastre la voi în Moldova atunci Moldova va rămîne în urmă încă cu 30 ani iar Italia va intrece  Japonia! Are cherstia asta un adevăr...sunt bravo femeile noastre ...jos pălăria!  Dar totuşi eu sunt  supărată că am mîncat mult! Şi că totul ce era pe masă era gustos ...aşa am păcătuit acum  cursa de alergare va fi mai lungă...şi aşa singură ne-am complicat viaţa...

Acum realizez că în orice acţiune e nevoie de un stop chiar şi cele mai practice...şi e nevoie de un program pentru a ordona bine atît lucrurile cât şi timpul care mereu este puţin...

A venit primăvara...și cu toții dorim să arătăm bine...Astăzi am hotărît să lăsăm deoparte problemele sentimentale și să ne preocupăm de exteriorul nostru! Acest sezon a început cu mult soare și deasemenea se poartă cele mai aprinse nuanțe,nu vă fie frică să experimentați turnați în viața voastră cît mai multă culoare,diversificați-o,evidențiați-vă din mulțime fi-ți mai indrăzneți și nu uitați că "Stilul este expresia individualismului contopit cu carisma.Moda este ceva care urmează stilului".

Astăzi am hotărit să discut despre stilul vestimentar bărbătesc. Din păcate în ultima perioadă pe străzile Chișinaului vedem cît mai puțini bărbați imbrăcați cu stil.Am aşa impresie că au inceput să uite de ei.Poate noi fetele trebuie să le acordăm o mînă de ajutor pentru ca ei să devină mai stilaţi şi ca noi femeile să ne uităm la ei cu alţi ochi! Orice femeie iubeşte cînd alături de ia este un barbat care arată bine...Îndemnarea mea pentru orice bărbat incepeţi sa arătaţi mai bine şi femeile vă vor privi altfel mai cu admiraţie... Nu treceţi cu vederea ieşirea voastră din casă,lookul e cel care creează prima impresie,asa ca va indemn să uitaţi măcar de 3 ori pe saptămînă de costumul sportiv (adidas) şi de cei mai comzi adidaşi de aceeaş marcă...deacum sa prictisit ochiul domnişoarelor de această asortare demodată....

"Un om care stapinește arta lecturii,vorbirii și scrierii corecte nu este numai un om mai bun decît alții,ci este mai întii o personalitate fortificată sufletește"(Mircea Eliade)