bycrispun ce cred Hobby |
Comenteaza
Drumurile care ne duc...
Sunt drumuri care nu duc nicaieri, dar pe care totusi pornesti. Nu pentru ca nu ai ceva mai bun de facut si nici pentru ca nu stii ca se termina la un moment dat. Nici din inconstienta si nici din ignoranta. Ca nu ajungi nicaieri, indiferent despre ce e vorba, e unul din lucrurile cele mai evidente; poti - si de cele mai multe ori o faci - sa te porti ca si cum n-ar fi asa si sa continui orbeste. Nu din spirit de aventura, sau din prea multa incredere, cat din inertie. E mai usor sa crezi in continuare in finalitatea eforturilor pe care le depui decat sa recunosti ca ai gresit si sa faci cale intoarsa. E mai usor sa te minti singur si sa ii minti si pe ceilalti ca e bine decat sa o iei de la capat. Compromisul si teama fac din oamenii mari oameni mici. Atat de mici ca e loc pentru toti; ei nu se calca in picioare unul pe altul si nici nu se intersecteaza. Fiecare isi vede de drumul lui la fel de mic, dar isi recunoaste semenii; e un fel de pact nedeclarat de neagresiune, dar respectat de toti. Fiecare isi cunoaste prea bine limitele pentru a si le masura cu ale celorlalti. Cei care nu sunt la fel de mici ca ei ii provoaca. Asta e poate sursa unicei lor satisfactii - sa isi uneasca fortele infime si sa indeparteze din drumul lor pe oricine i-ar putea sfida. De sus lucrurile se vad astfel; de la inaltime se vad si drumurile inchise si oamenii mici; se vad si zonele periculoase si locurile unde merita sa te opresti. Iti dai seama ca esti acolo atunci cand nu te ating nici ignoranta si nici sagetile celor lipsiti de tinta proprie si cand te poti bucura de ce ai fara sa iti fie teama ca ti se va lua inapoi. Hai atunci mai bine sa ne vedem fiecare de drumul lui, inchis, prost cum o fi. Si sa nu privim inapoi, ci in sus. Drumurile de orice fel se inchid intr-un punct, iar de acolo de sus mai poti vedea incotro sa o iei. Din acel moment o sa poti privi si inainte, cat mai departe. Cit mai inainte ....
Sunt drumuri care nu duc nicaieri, dar pe care totusi pornesti. Nu pentru ca nu ai ceva mai bun de facut si nici pentru ca nu stii ca se termina la un moment dat. Nici din inconstienta si nici din ignoranta. Ca nu ajungi nicaieri, indiferent despre ce e vorba, e unul din lucrurile cele mai evidente; poti - si de cele mai multe ori o faci - sa te porti ca si cum n-ar fi asa si sa continui orbeste. Nu din spirit de aventura, sau din prea multa incredere, cat din inertie. E mai usor sa crezi in continuare in finalitatea eforturilor pe care le depui decat sa recunosti ca ai gresit si sa faci cale intoarsa. E mai usor sa te minti singur si sa ii minti si pe ceilalti ca e bine decat sa o iei de la capat. Compromisul si teama fac din oamenii mari oameni mici. Atat de mici ca e loc pentru toti; ei nu se calca in picioare unul pe altul si nici nu se intersecteaza. Fiecare isi vede de drumul lui la fel de mic, dar isi recunoaste semenii; e un fel de pact nedeclarat de neagresiune, dar respectat de toti. Fiecare isi cunoaste prea bine limitele pentru a si le masura cu ale celorlalti. Cei care nu sunt la fel de mici ca ei ii provoaca. Asta e poate sursa unicei lor satisfactii - sa isi uneasca fortele infime si sa indeparteze din drumul lor pe oricine i-ar putea sfida. De sus lucrurile se vad astfel; de la inaltime se vad si drumurile inchise si oamenii mici; se vad si zonele periculoase si locurile unde merita sa te opresti. Iti dai seama ca esti acolo atunci cand nu te ating nici ignoranta si nici sagetile celor lipsiti de tinta proprie si cand te poti bucura de ce ai fara sa iti fie teama ca ti se va lua inapoi. Hai atunci mai bine sa ne vedem fiecare de drumul lui, inchis, prost cum o fi. Si sa nu privim inapoi, ci in sus. Drumurile de orice fel se inchid intr-un punct, iar de acolo de sus mai poti vedea incotro sa o iei. Din acel moment o sa poti privi si inainte, cat mai departe. Cit mai inainte ....
Facem limite
Sunt drumuri care nu duc nicaieri, dar pe care totusi pornesti. Nu pentru ca nu ai ceva mai bun de facut si nici pentru ca nu stii ca se termina la un moment dat. Nici din inconstienta si nici din ignoranta. Ca nu ajungi nicaieri, indiferent despre ce e vorba, e unul din lucrurile cele mai evidente; poti - si de cele mai multe ori o faci - sa te porti ca si cum n-ar fi asa si sa continui orbeste. Nu din spirit de aventura, sau din prea multa incredere, cat din inertie. E mai usor sa crezi in continuare in finalitatea eforturilor pe care le depui decat sa recunosti ca ai gresit si sa faci cale intoarsa. E mai usor sa te minti singur si sa ii minti si pe ceilalti ca e bine decat sa o iei de la capat. Compromisul si teama fac din oamenii mari oameni mici. Atat de mici ca e loc pentru toti; ei nu se calca in picioare unul pe altul si nici nu se intersecteaza. Fiecare isi vede de drumul lui la fel de mic, dar isi recunoaste semenii; e un fel de pact nedeclarat de neagresiune, dar respectat de toti. Fiecare isi cunoaste prea bine limitele pentru a si le masura cu ale celorlalti. Cei care nu sunt la fel de mici ca ei ii provoaca. Asta e poate sursa unicei lor satisfactii - sa isi uneasca fortele infime si sa indeparteze din drumul lor pe oricine i-ar putea sfida. De sus lucrurile se vad astfel; de la inaltime se vad si drumurile inchise si oamenii mici; se vad si zonele periculoase si locurile unde merita sa te opresti. Iti dai seama ca esti acolo atunci cand nu te ating nici ignoranta si nici sagetile celor lipsiti de tinta proprie si cand te poti bucura de ce ai fara sa iti fie teama ca ti se va lua inapoi. Hai atunci mai bine sa ne vedem fiecare de drumul lui, inchis, prost cum o fi. Si sa nu privim inapoi, ci in sus. Drumurile de orice fel se inchid intr-un punct, iar de acolo de sus mai poti vedea incotro sa o iei. Din acel moment o sa poti privi si inainte, cat mai departe. Limitele ti le faci singur...
Sunt drumuri care nu duc nicaieri, dar pe care totusi pornesti. Nu pentru ca nu ai ceva mai bun de facut si nici pentru ca nu stii ca se termina la un moment dat. Nici din inconstienta si nici din ignoranta. Ca nu ajungi nicaieri, indiferent despre ce e vorba, e unul din lucrurile cele mai evidente; poti - si de cele mai multe ori o faci - sa te porti ca si cum n-ar fi asa si sa continui orbeste. Nu din spirit de aventura, sau din prea multa incredere, cat din inertie. E mai usor sa crezi in continuare in finalitatea eforturilor pe care le depui decat sa recunosti ca ai gresit si sa faci cale intoarsa. E mai usor sa te minti singur si sa ii minti si pe ceilalti ca e bine decat sa o iei de la capat. Compromisul si teama fac din oamenii mari oameni mici. Atat de mici ca e loc pentru toti; ei nu se calca in picioare unul pe altul si nici nu se intersecteaza. Fiecare isi vede de drumul lui la fel de mic, dar isi recunoaste semenii; e un fel de pact nedeclarat de neagresiune, dar respectat de toti. Fiecare isi cunoaste prea bine limitele pentru a si le masura cu ale celorlalti. Cei care nu sunt la fel de mici ca ei ii provoaca. Asta e poate sursa unicei lor satisfactii - sa isi uneasca fortele infime si sa indeparteze din drumul lor pe oricine i-ar putea sfida. De sus lucrurile se vad astfel; de la inaltime se vad si drumurile inchise si oamenii mici; se vad si zonele periculoase si locurile unde merita sa te opresti. Iti dai seama ca esti acolo atunci cand nu te ating nici ignoranta si nici sagetile celor lipsiti de tinta proprie si cand te poti bucura de ce ai fara sa iti fie teama ca ti se va lua inapoi. Hai atunci mai bine sa ne vedem fiecare de drumul lui, inchis, prost cum o fi. Si sa nu privim inapoi, ci in sus. Drumurile de orice fel se inchid intr-un punct, iar de acolo de sus mai poti vedea incotro sa o iei. Din acel moment o sa poti privi si inainte, cat mai departe. Limitele ti le faci singur...
friends with benefits? Pro sau Contra!
Trebuie sa va fac o confesiune. Ideea postarii de saptamana aceasta a aparut dupa vizionarea filmului “Friends with Benefits”, a venit ca o cerinta de a expune si parerea mea despre acest gen de relatii. Sunt sigura ca stim cu totii despre ce e vorba, despre acele relatii din care fiecare isi ia ce-i trebuie….gen o rata mai mica la banca, pentru ca prietenul/prietena lucreaza acolo, o reducere la magazinul preferat cu haine si alte chestii de genul. Evident, glumesc….nu, nu e vorba despre asta..e vorba exact despre ce v-ati gandit cu totii. Da, doamnelor (si domnilor, cred) vom vorbi despre S E X azi. Si faptul ca am scris acest cuvant acum tocmai v-a facut atentia sa creasca, nu mai tin minte cu cat la suta, am citit mai de mult un articol despre asta. Spunea ca de fiecare data cand e pronuntat sau scris cuvantul SEX, atentia unei persoane creste cu un procent considerabil. Asa ca…sa revenim, stim cu totii ce inseamna o prietenie cu beneficii, da? Cand intalnesti o persoana de care iti place foarte mult, exista asa numita chimie, atractie bla bla bla, parca nu ai clasifica persoana ca pe iubirea vietii, parca nici doar ca pe un amic, nici ca pe o relatie serioasa, dar nici n-ai vrea sa nu o mai vezi niciodata. Si atunci, te gandesti, esti singur/singura, exista atractie, omul e chiar interesant…a trecut destul de mult timp….asa ca de ce sa nu faci un schimb care v-ar avantaja pe amandoi? Numai bine facem cel mai turbat sex si ne despartim ce poate fi mai simplu…hi hi hi dar implicatia sentimentala cum facem… Recunosc, m-am gandit si eu la varianta asta de multe ori cu cateva persoane. Lupta dintre acea Cristina care are totul in control si e foarte ascetica si singuratica si Cristina cea cu anumite dorinte era cam mare. Am pendulat intre optiuni mult timp. Adica, pe de o parte,decisesem sa ma folosesc de barbati asa cum imi imaginam eu ca si ei se folosesc de noi, ca pot si eu sa fac asta ca barbatii (adica fara sentimente- "Sex and the city" -Seria 1, episodul 1, minutul 12 ) si ca si unele femei, dupa cum am descoperit ulterior.
M-am pierdut insa in amanunte tehnice. Adica intalnesc omul, ii propun, ajungem in fata patului, mesei, canapelei sau ce-o fi si ce fac? Ma dezbrac eu sau ma dezbraca el bzzzzzzz? Imi arunc hainele sau le impachetez cu atentie pe un scaunel? Apoi, dupa ce minunatul act a avut loc, ce fac? Plec sau raman? Respectiv il dau pe usa afara sau il las sa doarma? In cazul in care am o problema, gen "a murit pisica", "mi s-a spart o teava" si alte derivate il pot suna sau nu? Cine stabileste intalnirile? Eu sau el? Cat de des e prea des pentru o prietenie cu beneficii? Daca am chef sa merg la un party am voie sa ies cu "prietenul meu cu beneficii" sau nu? Si cea mai fabuloasa dintre intrebari, la cum ma stiam de simtitoare, daca ma indragostesc? (Sunt tare sensibila). La multe dintre intrebari am primit raspuns in timp ce negociam datele "contractului" dar…marturisesc n-am reusit niciodata sa duc la capat o asemenea fapta. Din lipsa de timp, de curaj, sau poate pentru ca mi se parea pur si simplu riscant. Vedeti, mie imi trebuie putina adrenalina, putin pericol, adica daca lucrurile sunt asa ok intre noi si totul e stabilit unde mai e pericolul ca nu stiu incotro s-ar indrepta o asemenea situatie? Daca stiu ca nu o sa sufar, ce sens mai are? Cam atat ar fi pentru lista de puncte negative. Pentru cele pozitive am avea asa...Stati stati…ca o sa gasesc ceva….trebuie….A, da, stiu, avantajul e ca sunteti in controlul situatiei…sau nu? Ma repet, nu dau sfaturi pro si contra, doar incercam sa-mi imaginez cum ar fi. Si gandindu-ma la o prietenie cu beneficii in momentul de fata nu-mi vine in cap nici o parte placuta pentru mine a acestei situatii. Poate nu sunt genul. Sau poate sunt acum in alt moment alt vietii. Poate aveti voi mai multe idei ca mine. In orice caz, oricum o faceti, faceti-o sa fie bineeee!Cum sar zice sexul e sanatate pura,daca il faci sistematic evident…
Trebuie sa va fac o confesiune. Ideea postarii de saptamana aceasta a aparut dupa vizionarea filmului “Friends with Benefits”, a venit ca o cerinta de a expune si parerea mea despre acest gen de relatii. Sunt sigura ca stim cu totii despre ce e vorba, despre acele relatii din care fiecare isi ia ce-i trebuie….gen o rata mai mica la banca, pentru ca prietenul/prietena lucreaza acolo, o reducere la magazinul preferat cu haine si alte chestii de genul. Evident, glumesc….nu, nu e vorba despre asta..e vorba exact despre ce v-ati gandit cu totii. Da, doamnelor (si domnilor, cred) vom vorbi despre S E X azi. Si faptul ca am scris acest cuvant acum tocmai v-a facut atentia sa creasca, nu mai tin minte cu cat la suta, am citit mai de mult un articol despre asta. Spunea ca de fiecare data cand e pronuntat sau scris cuvantul SEX, atentia unei persoane creste cu un procent considerabil. Asa ca…sa revenim, stim cu totii ce inseamna o prietenie cu beneficii, da? Cand intalnesti o persoana de care iti place foarte mult, exista asa numita chimie, atractie bla bla bla, parca nu ai clasifica persoana ca pe iubirea vietii, parca nici doar ca pe un amic, nici ca pe o relatie serioasa, dar nici n-ai vrea sa nu o mai vezi niciodata. Si atunci, te gandesti, esti singur/singura, exista atractie, omul e chiar interesant…a trecut destul de mult timp….asa ca de ce sa nu faci un schimb care v-ar avantaja pe amandoi? Numai bine facem cel mai turbat sex si ne despartim ce poate fi mai simplu…hi hi hi dar implicatia sentimentala cum facem… Recunosc, m-am gandit si eu la varianta asta de multe ori cu cateva persoane. Lupta dintre acea Cristina care are totul in control si e foarte ascetica si singuratica si Cristina cea cu anumite dorinte era cam mare. Am pendulat intre optiuni mult timp. Adica, pe de o parte,decisesem sa ma folosesc de barbati asa cum imi imaginam eu ca si ei se folosesc de noi, ca pot si eu sa fac asta ca barbatii (adica fara sentimente- "Sex and the city" -Seria 1, episodul 1, minutul 12 ) si ca si unele femei, dupa cum am descoperit ulterior.
M-am pierdut insa in amanunte tehnice. Adica intalnesc omul, ii propun, ajungem in fata patului, mesei, canapelei sau ce-o fi si ce fac? Ma dezbrac eu sau ma dezbraca el bzzzzzzz? Imi arunc hainele sau le impachetez cu atentie pe un scaunel? Apoi, dupa ce minunatul act a avut loc, ce fac? Plec sau raman? Respectiv il dau pe usa afara sau il las sa doarma? In cazul in care am o problema, gen "a murit pisica", "mi s-a spart o teava" si alte derivate il pot suna sau nu? Cine stabileste intalnirile? Eu sau el? Cat de des e prea des pentru o prietenie cu beneficii? Daca am chef sa merg la un party am voie sa ies cu "prietenul meu cu beneficii" sau nu? Si cea mai fabuloasa dintre intrebari, la cum ma stiam de simtitoare, daca ma indragostesc? (Sunt tare sensibila). La multe dintre intrebari am primit raspuns in timp ce negociam datele "contractului" dar…marturisesc n-am reusit niciodata sa duc la capat o asemenea fapta. Din lipsa de timp, de curaj, sau poate pentru ca mi se parea pur si simplu riscant. Vedeti, mie imi trebuie putina adrenalina, putin pericol, adica daca lucrurile sunt asa ok intre noi si totul e stabilit unde mai e pericolul ca nu stiu incotro s-ar indrepta o asemenea situatie? Daca stiu ca nu o sa sufar, ce sens mai are? Cam atat ar fi pentru lista de puncte negative. Pentru cele pozitive am avea asa...Stati stati…ca o sa gasesc ceva….trebuie….A, da, stiu, avantajul e ca sunteti in controlul situatiei…sau nu? Ma repet, nu dau sfaturi pro si contra, doar incercam sa-mi imaginez cum ar fi. Si gandindu-ma la o prietenie cu beneficii in momentul de fata nu-mi vine in cap nici o parte placuta pentru mine a acestei situatii. Poate nu sunt genul. Sau poate sunt acum in alt moment alt vietii. Poate aveti voi mai multe idei ca mine. In orice caz, oricum o faceti, faceti-o sa fie bineeee!Cum sar zice sexul e sanatate pura,daca il faci sistematic evident…
Haideti sa pretuim clipa!
Acum o saptamina am trait o clipa mai aproape de cer...nu o zic in zadar pe bune eram cred ca la 0.5m fata in fata cu Dumnezeu...Imi era enorm de teama caci nu stiam unde va hotari sa ma trimita in rai sau in iad,nu eram sigura daca am trait demn acesti ani pe pamint. Timp de o ora tremuram intruna nu ma putea calm caci vazusem moartea cu ochii,genunchii amurtise involuntar,respiram aerul rece de afara si nu aveam nici o senzatie in afara de frica.Auzeam pe parbriz cum se scurgeau abundent picaturile de ploaie. Imi era frica de toti noi cei care aveam aceeas senzatie.Imi venea sa pup pamintul ca ne-a mai dat o sansa ca sa apreciem clipa aici si acum. Caci o alta sansa nu vom avea.In acel moment mi-am dat sama cit de important e sa fim buni cu toata lumea caci cine stie ce va fi in 5 minute. Aprecia-ti iubitii,sotii,familia,parintii,prietenii si toti care va inconjoara...pentru ca cind simti iubirea lor te simti mai puternic mai protejat.Si dumnezeu e mai indulgent pentru ca vede ca pe tine te asteapta acasa si tu trebuie neaparat sa ajungi acasa!
Acum o saptamina am trait o clipa mai aproape de cer...nu o zic in zadar pe bune eram cred ca la 0.5m fata in fata cu Dumnezeu...Imi era enorm de teama caci nu stiam unde va hotari sa ma trimita in rai sau in iad,nu eram sigura daca am trait demn acesti ani pe pamint. Timp de o ora tremuram intruna nu ma putea calm caci vazusem moartea cu ochii,genunchii amurtise involuntar,respiram aerul rece de afara si nu aveam nici o senzatie in afara de frica.Auzeam pe parbriz cum se scurgeau abundent picaturile de ploaie. Imi era frica de toti noi cei care aveam aceeas senzatie.Imi venea sa pup pamintul ca ne-a mai dat o sansa ca sa apreciem clipa aici si acum. Caci o alta sansa nu vom avea.In acel moment mi-am dat sama cit de important e sa fim buni cu toata lumea caci cine stie ce va fi in 5 minute. Aprecia-ti iubitii,sotii,familia,parintii,prietenii si toti care va inconjoara...pentru ca cind simti iubirea lor te simti mai puternic mai protejat.Si dumnezeu e mai indulgent pentru ca vede ca pe tine te asteapta acasa si tu trebuie neaparat sa ajungi acasa!
În câte feluri poţi sabota o relaţie sanatoasă
Ah, minunatul si sublimul "Te iubesc". Soptit, tremurat, alaturat unor bombonele, lumanari, sunete de vioara, valuri inspumate si alte dulcegarii de genul. Poate s-a intamplat cuiva asa ceva, in realitatea mea cele doua cuvintele starnesc mai multe controverse decat lacrimi de bucurie. Niciodata nu prea am stiut cum sa le abordez, pana cand m-au lovit drept in cerul gurii si a trebuit sa le spun. Nu, n-am murit, inca traiesc si respir aerul rece din oras, dar pot sa spun ca a fost o experienta extrema si interesanta. Problema e ca mi se pare acum ca aceste cuvinte mai mult creeaza probleme decat asigurară caldură şi plăcere. Adica…inainte de a le spune iti trec tot felul de prostii prin cap, de genul "Sa spun eu prima/primul sau sa il las pe el/ea?", "Oare chiar simt ce simt sau e ca atunci cand eram cu cutare sau cutare si mi se parea ca simt dar nu simteam?", "Dar daca nu raspunde la fel?". Si tot asa ametesti cu intrebarile si mai ca iti vine sa nu mai spui ce ai de spus. Si, totusi, daca iti trece frica si apuci sa te manifesti, apare reactia persoanei lovite de "te iubesc-ul" tau, care, evident nu este nicidecum asa cum iti imaginai. Si incepi sa interpretezi pe toate partile clipitul din gene, respiratia, expresia fetei, gradul de inclinare al capului si cuvintele exacte care au fost rostite primele. Te gandesti ca ai mai auzit fraza asta, ca poate privirea inseamna ca nu corespunde sentimentelor, ca poate faptul ca nu raspunde "Si eu te iubesc" sau alte derivate chiar inseamna ca nu te iubeste, nu vrea sa fie cu tine si atunci iti pierzi timpul si energia si sentimentele si te apuca paranoia si te gandesti "La naiba, iar am dat-o in bara! N-o sa mearga nici de data asta".
Si apoi stai si te intrebi, de ce trebuie sa fie asa? De ce nu putem spune un "Te iubesc" pur si simplu pentru ca asta simtim, pentru ca se zbate sa iasa de dupa dintii minunat indreptati de vreun aparat dentar sau proaspat inalbiti la dentist si pentru ca nu mai putem fara sa spunem aceste cuvinte. De ce oare trebuie sa asteptam o reciprocitate, fie ea in actiuni fie ea in vorbe, de ce nu ne putem vedea de treaba noastra, ca sa zic asa? Am inceput sa cred puternic in faptul ca fiecare suntem perfect responsabili de tot ceea ce ni se intampla pe pamantul asta si ca nu putem invinovati pe nimeni pentru ce patim noi, caci suntem suma actiunilor, vorbelor, gandurilor noastre si a energiilor pe care le emanam. Si atunci, in loc sa ne apucam sa dam cu bata in relatia noastra, care mergea foarte bine inainte de momentul "Te iubesc" si sa facem din acest moment un test la care se trece sau se pica si de-aici incolo nu mai e alta cale, nu mai bine ne bucuram de moment? Si ce daca nu ni s-a raspuns la fel? Oare chiar conteaza niste cuvinte cand de fapt sentimentul te invaluie zilnic printr-o multitudine de fapte? Daca nu auzi vorbele dar simti iubirea, inseamna ca te inseli in ce simti sau in ce nu auzi? Ce sens are sa stai sa analizezi o noapte intreaga si sa dezbati definitii ale iubirii, cum poate fi, ce poate insemna si cum se poate exprima si cate feluri de iubire exista? Si, mai ales, de cate ori ai voie sa spui "Te iubesc" intr-o viata? Adica, daca ai zis-o o data, gata, ti-a expirat ratia de "Te iubesc" pe viata asta? Nu mai poti spune niciodata? Eu cred ca exista mai multi "Te iubesc", mai multe feluri de a iubi, mai multe feluri de a fi indragostit, mai multe feluri de a fi intr-o relatie si ma plictiseste si oboseste teribil toata incercarea noastra de a categoriza sentimente si vorbe si de a prezice un viitor care oricum se scrie pe masura ce traim prezentul.
Ah, minunatul si sublimul "Te iubesc". Soptit, tremurat, alaturat unor bombonele, lumanari, sunete de vioara, valuri inspumate si alte dulcegarii de genul. Poate s-a intamplat cuiva asa ceva, in realitatea mea cele doua cuvintele starnesc mai multe controverse decat lacrimi de bucurie. Niciodata nu prea am stiut cum sa le abordez, pana cand m-au lovit drept in cerul gurii si a trebuit sa le spun. Nu, n-am murit, inca traiesc si respir aerul rece din oras, dar pot sa spun ca a fost o experienta extrema si interesanta. Problema e ca mi se pare acum ca aceste cuvinte mai mult creeaza probleme decat asigurară caldură şi plăcere. Adica…inainte de a le spune iti trec tot felul de prostii prin cap, de genul "Sa spun eu prima/primul sau sa il las pe el/ea?", "Oare chiar simt ce simt sau e ca atunci cand eram cu cutare sau cutare si mi se parea ca simt dar nu simteam?", "Dar daca nu raspunde la fel?". Si tot asa ametesti cu intrebarile si mai ca iti vine sa nu mai spui ce ai de spus. Si, totusi, daca iti trece frica si apuci sa te manifesti, apare reactia persoanei lovite de "te iubesc-ul" tau, care, evident nu este nicidecum asa cum iti imaginai. Si incepi sa interpretezi pe toate partile clipitul din gene, respiratia, expresia fetei, gradul de inclinare al capului si cuvintele exacte care au fost rostite primele. Te gandesti ca ai mai auzit fraza asta, ca poate privirea inseamna ca nu corespunde sentimentelor, ca poate faptul ca nu raspunde "Si eu te iubesc" sau alte derivate chiar inseamna ca nu te iubeste, nu vrea sa fie cu tine si atunci iti pierzi timpul si energia si sentimentele si te apuca paranoia si te gandesti "La naiba, iar am dat-o in bara! N-o sa mearga nici de data asta".
Si apoi stai si te intrebi, de ce trebuie sa fie asa? De ce nu putem spune un "Te iubesc" pur si simplu pentru ca asta simtim, pentru ca se zbate sa iasa de dupa dintii minunat indreptati de vreun aparat dentar sau proaspat inalbiti la dentist si pentru ca nu mai putem fara sa spunem aceste cuvinte. De ce oare trebuie sa asteptam o reciprocitate, fie ea in actiuni fie ea in vorbe, de ce nu ne putem vedea de treaba noastra, ca sa zic asa? Am inceput sa cred puternic in faptul ca fiecare suntem perfect responsabili de tot ceea ce ni se intampla pe pamantul asta si ca nu putem invinovati pe nimeni pentru ce patim noi, caci suntem suma actiunilor, vorbelor, gandurilor noastre si a energiilor pe care le emanam. Si atunci, in loc sa ne apucam sa dam cu bata in relatia noastra, care mergea foarte bine inainte de momentul "Te iubesc" si sa facem din acest moment un test la care se trece sau se pica si de-aici incolo nu mai e alta cale, nu mai bine ne bucuram de moment? Si ce daca nu ni s-a raspuns la fel? Oare chiar conteaza niste cuvinte cand de fapt sentimentul te invaluie zilnic printr-o multitudine de fapte? Daca nu auzi vorbele dar simti iubirea, inseamna ca te inseli in ce simti sau in ce nu auzi? Ce sens are sa stai sa analizezi o noapte intreaga si sa dezbati definitii ale iubirii, cum poate fi, ce poate insemna si cum se poate exprima si cate feluri de iubire exista? Si, mai ales, de cate ori ai voie sa spui "Te iubesc" intr-o viata? Adica, daca ai zis-o o data, gata, ti-a expirat ratia de "Te iubesc" pe viata asta? Nu mai poti spune niciodata? Eu cred ca exista mai multi "Te iubesc", mai multe feluri de a iubi, mai multe feluri de a fi indragostit, mai multe feluri de a fi intr-o relatie si ma plictiseste si oboseste teribil toata incercarea noastra de a categoriza sentimente si vorbe si de a prezice un viitor care oricum se scrie pe masura ce traim prezentul.
Modalităţi de decorarea casei pentru serbări familiale!!
Cîte ceva deosebit pentru a ieşi în evidenţă la un mic eveniment organizat acasa! Cunoaştem cu toţi că e plăcut atunci cînd ne remarcăm prin originalitate şi modul de a ne prezenta...
Cîte ceva deosebit pentru a ieşi în evidenţă la un mic eveniment organizat acasa! Cunoaştem cu toţi că e plăcut atunci cînd ne remarcăm prin originalitate şi modul de a ne prezenta...
Să copilărim un pic!
Suntem cu adevărat vii dacă ne aparăm cu inverșunare dreptul de a ramâne copii în suflet. Suntem cu adevărat vii dacă ne aparăm dreptul de a ramâne încăpățânați, de a nu permite să se ridice tonul la noi, sau să ni se impună ceva umilitor drepturilor noastre de a fi oameni.. De altfel, asta e trasatura unui actor bun. Să fie VIU. Să fie adevarat. Să nu "joace”nimic. Din nefericire, actoria e odios folosită în scopuri mișelești. Am fost antrenată să depistez minciuna, iar acum sunt din ce în ce mai îngrozită că nu mai pot întalni decat rar un om curat. Un om adevarat. Un... copil. Nu am știut cu adevărat cine sunt până nu am întalnit arta actorului. Abia atunci am înteles caâ de prețioasă e viața. Cât de important e să te cunoști. Cât de important e să iubești și să te revolți împotriva a tot ce incearcă să ucidă iubirea. Să fii copil înseamnă să fii viu. Ești înca viu cât poți să faci ceea ce te reprezintă și poți să intorci spatele unui om care ridica tonul la tine. Ești viu cât poți să râzi sau să plângi în hohote când ceva te bucură sau te supară. Esti viu dacă te temi de întuneric și cauți cu speranță lumina. Ai dreptul să lupți pentru dreptul de a fi copil toata viața ta...
Suntem cu adevărat vii dacă ne aparăm cu inverșunare dreptul de a ramâne copii în suflet. Suntem cu adevărat vii dacă ne aparăm dreptul de a ramâne încăpățânați, de a nu permite să se ridice tonul la noi, sau să ni se impună ceva umilitor drepturilor noastre de a fi oameni.. De altfel, asta e trasatura unui actor bun. Să fie VIU. Să fie adevarat. Să nu "joace”nimic. Din nefericire, actoria e odios folosită în scopuri mișelești. Am fost antrenată să depistez minciuna, iar acum sunt din ce în ce mai îngrozită că nu mai pot întalni decat rar un om curat. Un om adevarat. Un... copil. Nu am știut cu adevărat cine sunt până nu am întalnit arta actorului. Abia atunci am înteles caâ de prețioasă e viața. Cât de important e să te cunoști. Cât de important e să iubești și să te revolți împotriva a tot ce incearcă să ucidă iubirea. Să fii copil înseamnă să fii viu. Ești înca viu cât poți să faci ceea ce te reprezintă și poți să intorci spatele unui om care ridica tonul la tine. Ești viu cât poți să râzi sau să plângi în hohote când ceva te bucură sau te supară. Esti viu dacă te temi de întuneric și cauți cu speranță lumina. Ai dreptul să lupți pentru dreptul de a fi copil toata viața ta...
Despre legea compensaţiei!
Şi iarăşi am chef să scriu cîte ceva… Aşa cum spunea batranul Aristotel cândva, oamenii sunt animale sociale. Avem o nevoie constantă de relaţionare, comunicare, interacţiune. Avem nevoie sa nu ne simţim singuri. Ca atare, cautam sa ne inconjuram de cei asemenea noua. Sau de cei cu ale caror idei rezonam. Sa fim în preajma celor frumoşi. Sau a celor deştepti. Sau a celor care ne face să radem.Sau în preajma oamenilor care nu avem plăcerea să stam dar stăm pentru că credem că aşa e bine! Am început să ma gîndesc la aceasta încă cînd eram în liceu trecusem în clasa 10 şi intilnisem o fată cu care dădusem ochii în momentul cînd imtram în clasă la 1 septembrie. Era de ne descris prin felul său. Nu pentru că era extreme de deşteaptă sau frumoasă dar prin acel * vin-o încoace* care persistă la majoritatea din noi! Exact aşa a şi urmat la facultate am întilnit persoane care mi-au atras privirea printr-un farmec personal nu ştiu care e dar ştiu sigur că e ceva! Ceva personal! Legea compensaţiei presupune dezvoltarea sau, dimpotriva, atrofierea anumitor abilităţi de ordin social, într-un anumit context. Frumuseţea fizica, de pilda, este una dintre cheile care deschid aproape toate uşile. Din păcate, această frumuseţe alege oamenii oarecum aleatoriu. Şi vine rar. Un om înzestrat cu o frumuseţe autentică (de la mama lui) este acceptat cu usurinţă într-un grup social. E perfect firesc, dacă ma întrebaţi pe mine. Oamenii iubesc frumosul. El, în principiu, nu este nevoit să faca ceva în mod deosebit pentru a fi placut de grup. Nu în prima faza, cel putin. Înfaţişarea a facut deja pasul asta pentru el. Aceeaşi regula nu se aplică, însa, în cazul unui tip mai grăsuţ, cu burtică şi etc. El trebuie sa vina cu ceva in plus. Fie umor, fie inteligenta, fie carisma. Trebuie să su-pli-neas-ca, iata, aceasta "lacuna". Trebuie sa-l egaleze sau chiar sa-l devanseze pe tipul frumos mai sus mentionat, compensand cu o abilitate sociala dobandita. Si asta e valabil nu numai in cazul relatiilor interumane obisnuite, cat si in cazul celor de cuplu. Cum se face ca aproape în orice grup de prieteni exista o persoana care nu iradiază de frumuseţe dar care face mereu să starnescă hohote de ras? Sau de nenumarate ori, cel mai tacut tip din grup e si cel mai frumusel? Sau ca prietena cu nasul mare si buzele subtiri e ridicol de inteligenta? Va spun eu! Le-gea com-pen-sa-ti-ei! E corect să fie aşa pentru că aşa suplinim golurile unuia altuia….
Şi iarăşi am chef să scriu cîte ceva… Aşa cum spunea batranul Aristotel cândva, oamenii sunt animale sociale. Avem o nevoie constantă de relaţionare, comunicare, interacţiune. Avem nevoie sa nu ne simţim singuri. Ca atare, cautam sa ne inconjuram de cei asemenea noua. Sau de cei cu ale caror idei rezonam. Sa fim în preajma celor frumoşi. Sau a celor deştepti. Sau a celor care ne face să radem.Sau în preajma oamenilor care nu avem plăcerea să stam dar stăm pentru că credem că aşa e bine! Am început să ma gîndesc la aceasta încă cînd eram în liceu trecusem în clasa 10 şi intilnisem o fată cu care dădusem ochii în momentul cînd imtram în clasă la 1 septembrie. Era de ne descris prin felul său. Nu pentru că era extreme de deşteaptă sau frumoasă dar prin acel * vin-o încoace* care persistă la majoritatea din noi! Exact aşa a şi urmat la facultate am întilnit persoane care mi-au atras privirea printr-un farmec personal nu ştiu care e dar ştiu sigur că e ceva! Ceva personal! Legea compensaţiei presupune dezvoltarea sau, dimpotriva, atrofierea anumitor abilităţi de ordin social, într-un anumit context. Frumuseţea fizica, de pilda, este una dintre cheile care deschid aproape toate uşile. Din păcate, această frumuseţe alege oamenii oarecum aleatoriu. Şi vine rar. Un om înzestrat cu o frumuseţe autentică (de la mama lui) este acceptat cu usurinţă într-un grup social. E perfect firesc, dacă ma întrebaţi pe mine. Oamenii iubesc frumosul. El, în principiu, nu este nevoit să faca ceva în mod deosebit pentru a fi placut de grup. Nu în prima faza, cel putin. Înfaţişarea a facut deja pasul asta pentru el. Aceeaşi regula nu se aplică, însa, în cazul unui tip mai grăsuţ, cu burtică şi etc. El trebuie sa vina cu ceva in plus. Fie umor, fie inteligenta, fie carisma. Trebuie să su-pli-neas-ca, iata, aceasta "lacuna". Trebuie sa-l egaleze sau chiar sa-l devanseze pe tipul frumos mai sus mentionat, compensand cu o abilitate sociala dobandita. Si asta e valabil nu numai in cazul relatiilor interumane obisnuite, cat si in cazul celor de cuplu. Cum se face ca aproape în orice grup de prieteni exista o persoana care nu iradiază de frumuseţe dar care face mereu să starnescă hohote de ras? Sau de nenumarate ori, cel mai tacut tip din grup e si cel mai frumusel? Sau ca prietena cu nasul mare si buzele subtiri e ridicol de inteligenta? Va spun eu! Le-gea com-pen-sa-ti-ei! E corect să fie aşa pentru că aşa suplinim golurile unuia altuia….
Amintiri!
Această piesă imi aduce aminte de un omulet extrem de drag...
Nimeni nu te intelege mai bine decit chipul tau din oglindă...si prietenii formaţi de mult timp!
Un pic de optimism!
Visați, glumiți, iubiți, colorați-vă viața în cele mai năstrușnice culori, fugiți desculți prin viață chiar dacă asfaltul e prea fierbinte și iarba e plină de spini! Îmbrățișați-vă mai des, uitați de rigori atunci când simțiți nevoia să vă manifestați! Plânsul e bun doar când vine după o porție sănătoasă de râs! Și la final, nu uitați ca optimismul salvează vieți, pe când pesimismul nu face altceva decât să vă înrădăcineze prea mult în realitate, într-o lume care are nevoie acută de fantastic...Apreciaţi totul ce vă crează buna dispoziţie! Apreciaţi oamenii de lingă voi!
Visați, glumiți, iubiți, colorați-vă viața în cele mai năstrușnice culori, fugiți desculți prin viață chiar dacă asfaltul e prea fierbinte și iarba e plină de spini! Îmbrățișați-vă mai des, uitați de rigori atunci când simțiți nevoia să vă manifestați! Plânsul e bun doar când vine după o porție sănătoasă de râs! Și la final, nu uitați ca optimismul salvează vieți, pe când pesimismul nu face altceva decât să vă înrădăcineze prea mult în realitate, într-o lume care are nevoie acută de fantastic...Apreciaţi totul ce vă crează buna dispoziţie! Apreciaţi oamenii de lingă voi!
Noi și propriul spatiu!
Întotdeauna mi-a placut să am spațiul meu.Am avut camera mea proprie și personala în casa parinților mei,am stat intr-o casa singură în loc să stau la camin,în facultate și locuiesc iarași la parinți în camera proprie să fie oare un boomerang?.Deci pana aici e clar,eu +spațiu propriu=totul bune.Am reușit de-a lungul anilor să impart acest spațiu cu colegi de sex feminin sau masculin,deși nu mereu cu succes și nu mereu pe termen lung,deși imi stă în fire sentimentul de a împarți/impartăși(poate mai puțin când e vorba de ciocolată).Iată că în ultima vreme mi se atrage din nou atenția acestui spațiu,il impart,nu il impart?Cum?Cat?Oare ce inseamna asta intr-o relație?Și m-am tot gândit ce ne tot agităm atâta la gândul unui spațiu fizic sau psihic? Ei se tem să se mute cu noi,noi ne temem să ne lasam periuța de dinti la ei în baie.Pentru ca ei nu știu că poate noi,în alte dăți,nu am mai apucat să vizităm de două ori aceeași baie și atunci e mai comod să ne tinem toate lucrurile cu noi,ca sa nu mai reinnoim ranile întorcându-ne dupa obiectele uitate.Atunci poate și noi avem ceva de aflat despre temerile lor...cine știe ce? Am o prietena foarte buna,pe care o vad rar,dar care m-a invațat o lecție neprețuită.E o persoană extrem de altruistă,da mereu fară să ceară nimic în schimb.E incredibil să o vezi in acțiune.Nu vrea să-ți rapească timpul,starea de spirit sau orice altceva nu poti /nu vrei sa impartașești cu ea în acel moment.Nu știu cum reușește,eu una vreau totul de la toata lumea din jur,la viteza de 250 la ora, daca s-ar putea.Dar încet încet,având oameni ca ea în jur,învat și eu să las spațiu.Să dau timp și loc oamenilor din viața mea sa traiască așa cum vor ei,cand vor ei,cu cine vor ei.În fond,nu ne aparține nimeni și nimic pe planeta asta,nici copiii,nici iubiții,nici prietenii,nici animalele,nici parinții,nici casele ,nici mașinile.E doar o iluzie,fiecare om și obiect e de sine statator și are destinul sau.Adevaratul sentiment de apartenența cred că vine doar când am reușit să ne întoarcem la noi înșine,la cine suntem și la acceptarea a celui/celei care suntem.
Întotdeauna mi-a placut să am spațiul meu.Am avut camera mea proprie și personala în casa parinților mei,am stat intr-o casa singură în loc să stau la camin,în facultate și locuiesc iarași la parinți în camera proprie să fie oare un boomerang?.Deci pana aici e clar,eu +spațiu propriu=totul bune.Am reușit de-a lungul anilor să impart acest spațiu cu colegi de sex feminin sau masculin,deși nu mereu cu succes și nu mereu pe termen lung,deși imi stă în fire sentimentul de a împarți/impartăși(poate mai puțin când e vorba de ciocolată).Iată că în ultima vreme mi se atrage din nou atenția acestui spațiu,il impart,nu il impart?Cum?Cat?Oare ce inseamna asta intr-o relație?Și m-am tot gândit ce ne tot agităm atâta la gândul unui spațiu fizic sau psihic? Ei se tem să se mute cu noi,noi ne temem să ne lasam periuța de dinti la ei în baie.Pentru ca ei nu știu că poate noi,în alte dăți,nu am mai apucat să vizităm de două ori aceeași baie și atunci e mai comod să ne tinem toate lucrurile cu noi,ca sa nu mai reinnoim ranile întorcându-ne dupa obiectele uitate.Atunci poate și noi avem ceva de aflat despre temerile lor...cine știe ce? Am o prietena foarte buna,pe care o vad rar,dar care m-a invațat o lecție neprețuită.E o persoană extrem de altruistă,da mereu fară să ceară nimic în schimb.E incredibil să o vezi in acțiune.Nu vrea să-ți rapească timpul,starea de spirit sau orice altceva nu poti /nu vrei sa impartașești cu ea în acel moment.Nu știu cum reușește,eu una vreau totul de la toata lumea din jur,la viteza de 250 la ora, daca s-ar putea.Dar încet încet,având oameni ca ea în jur,învat și eu să las spațiu.Să dau timp și loc oamenilor din viața mea sa traiască așa cum vor ei,cand vor ei,cu cine vor ei.În fond,nu ne aparține nimeni și nimic pe planeta asta,nici copiii,nici iubiții,nici prietenii,nici animalele,nici parinții,nici casele ,nici mașinile.E doar o iluzie,fiecare om și obiect e de sine statator și are destinul sau.Adevaratul sentiment de apartenența cred că vine doar când am reușit să ne întoarcem la noi înșine,la cine suntem și la acceptarea a celui/celei care suntem.
Sunt "eu"sau sunt "toți"?
Sunt
"eu", sau sunt "toți"?
Avem idei, explicații, pretexte, opinii, create doar din dorința de unitate, de apartenență. Majoritatea sunt imprumutate, conștient sau inconștient, nebazându-se pe experiența noastră anterioară, dar care ne dau un sentiment de satisfacție, transformându-ne în mintea noastră într-o ființa rațională. Nimic mai fals. Această rațiune este de fapt o pseudo-ratiune. Niște plagiatori care vor să se integreze în societate, pierzînd din ei în decursul timpului și nedandu-și seama de acest lucru. Ajungem să nu mai avem propriile idei, păreri, gesturi, propriul mod de viața. Imităm, ne comparăm, ne omogenizăm în detrimentul purei noastre personalități și a potențialului nostru natural, care ajunge să nu se mai distingă. E mai simplu să copiezi, decât să creezi! La un nivel mai înalt, noi "incercăm" ca toata lumea să fie la fel, distrugând capacitatea fiecăruia de a fi el insuși; generalizăm. Astfel am creat și scolile "generale". Dacă au anumite aptitudini nu ne dăm seama la gramadă, în schimb apreciem mediocritatea: când sunt buni la toate materiile. Dacă un copil este stangaci, il forțăm să scrie cu dreapta sau dacă nu, oricum il considerăm "diferiț". Fiecare din noi e o entitate; ne naștem unici ca apoi societatea să ne manipuleze, să ne schimbe, să taie să adauge, pierzându-ne forma inițială. De noi depinde dacă ne pierdem sau nu. Sunt sentimente, dorințe, placeri, pasiuni în sufletul nostru, pe care le reprimăm, de frica să nu fim pe placul celor din jur, ori să nu ne integram; dar tocmai acestea ne fac diferiți unii de alții.
Avem idei, explicații, pretexte, opinii, create doar din dorința de unitate, de apartenență. Majoritatea sunt imprumutate, conștient sau inconștient, nebazându-se pe experiența noastră anterioară, dar care ne dau un sentiment de satisfacție, transformându-ne în mintea noastră într-o ființa rațională. Nimic mai fals. Această rațiune este de fapt o pseudo-ratiune. Niște plagiatori care vor să se integreze în societate, pierzînd din ei în decursul timpului și nedandu-și seama de acest lucru. Ajungem să nu mai avem propriile idei, păreri, gesturi, propriul mod de viața. Imităm, ne comparăm, ne omogenizăm în detrimentul purei noastre personalități și a potențialului nostru natural, care ajunge să nu se mai distingă. E mai simplu să copiezi, decât să creezi! La un nivel mai înalt, noi "incercăm" ca toata lumea să fie la fel, distrugând capacitatea fiecăruia de a fi el insuși; generalizăm. Astfel am creat și scolile "generale". Dacă au anumite aptitudini nu ne dăm seama la gramadă, în schimb apreciem mediocritatea: când sunt buni la toate materiile. Dacă un copil este stangaci, il forțăm să scrie cu dreapta sau dacă nu, oricum il considerăm "diferiț". Fiecare din noi e o entitate; ne naștem unici ca apoi societatea să ne manipuleze, să ne schimbe, să taie să adauge, pierzându-ne forma inițială. De noi depinde dacă ne pierdem sau nu. Sunt sentimente, dorințe, placeri, pasiuni în sufletul nostru, pe care le reprimăm, de frica să nu fim pe placul celor din jur, ori să nu ne integram; dar tocmai acestea ne fac diferiți unii de alții.
Dugheala de sărbători!
Uite iaraşi încep baladele mele de luni....zi grea dupa atîta dugheala că altfel nu-i pot spune...mă simt ca un balon gonflabil care acuş acuş explodează.
Mereu am iubit tradiţiile şi respect orice tradiţie din orice capăt a lumii,dar tradiţiile cu mesele copioase ca la noi chiar nu le inţeleg...atîta valvotă o noapte nedormită,tăiat şi găină şi porc şi raţă şi mîţă din jurul casei tot pentru că-i sărbătoare...Pentru ce toate sacrificiile acestea...De ce femeile noastre vor mereu să demonstreze că sunt gospodine înrăite...Pentru ca după toată găteala să te urci pe cîntar şi să ai atac de cord cînd vezi +10 kg sau în cel mai bun caz +5 kg ... De ce nu suntem noi femeile mai indiferentă de ce credem că dacă gătim 10 feluri de mîncare e mai bine decit 5 feluri dar mai sănatoase...să nu exagerăm totul!
Şi dacă am început să vorbim şi de femei ,ceva timp am discutat cu nişte colegi italieni care zic în felul următor: dacă aţi trimite voi toate femeile voastre la noi în Italia şi noi pe ale noastre la voi în Moldova atunci Moldova va rămîne în urmă încă cu 30 ani iar Italia va intrece Japonia! Are cherstia asta un adevăr...sunt bravo femeile noastre ...jos pălăria! Dar totuşi eu sunt supărată că am mîncat mult! Şi că totul ce era pe masă era gustos ...aşa am păcătuit acum cursa de alergare va fi mai lungă...şi aşa singură ne-am complicat viaţa...
Acum realizez că în orice acţiune e nevoie de un stop chiar şi cele mai practice...şi e nevoie de un program pentru a ordona bine atît lucrurile cât şi timpul care mereu este puţin...
Mereu am iubit tradiţiile şi respect orice tradiţie din orice capăt a lumii,dar tradiţiile cu mesele copioase ca la noi chiar nu le inţeleg...atîta valvotă o noapte nedormită,tăiat şi găină şi porc şi raţă şi mîţă din jurul casei tot pentru că-i sărbătoare...Pentru ce toate sacrificiile acestea...De ce femeile noastre vor mereu să demonstreze că sunt gospodine înrăite...Pentru ca după toată găteala să te urci pe cîntar şi să ai atac de cord cînd vezi +10 kg sau în cel mai bun caz +5 kg ... De ce nu suntem noi femeile mai indiferentă de ce credem că dacă gătim 10 feluri de mîncare e mai bine decit 5 feluri dar mai sănatoase...să nu exagerăm totul!
Şi dacă am început să vorbim şi de femei ,ceva timp am discutat cu nişte colegi italieni care zic în felul următor: dacă aţi trimite voi toate femeile voastre la noi în Italia şi noi pe ale noastre la voi în Moldova atunci Moldova va rămîne în urmă încă cu 30 ani iar Italia va intrece Japonia! Are cherstia asta un adevăr...sunt bravo femeile noastre ...jos pălăria! Dar totuşi eu sunt supărată că am mîncat mult! Şi că totul ce era pe masă era gustos ...aşa am păcătuit acum cursa de alergare va fi mai lungă...şi aşa singură ne-am complicat viaţa...
Acum realizez că în orice acţiune e nevoie de un stop chiar şi cele mai practice...şi e nevoie de un program pentru a ordona bine atît lucrurile cât şi timpul care mereu este puţin...
E sâmbătă dimineața!
E sâmbătă dimineața, soare afara, un vantecel proaspăt peste mine - nu-i zic curent ca nu e - cafea tare imediat pe dreapta și panorama inedită de pe balconul meu..o la la! În cap am o mie de idei,dar cea mai pronunțată e acum relațiile dintre om cu om,posibilitatea de a iubi și de a trăi în armonie! Cel mai mare dar pe lumea asta e iubirea, iubirea de tot "imbratisator". Să iubești ziua care începe și să fi recunoscător că te-ai mai trezit o dată și ce-o să te mai "distreze" și azi, iubire pentru tot decorul in care te miști - de la obiecte la aerul pe care-l inspiri traind și-l expiri murind. Oamenii pe care ți-e usor să ii indragești pentru că nu fac eforturi să fie mari și tari pur și simplu, sunt și cei pe care ți-e greu să-i accepți să-i iubesti (dar intelegi că au și ei frici și slabiciuni și sunt neplăcuți tocmai pentru că nu știu să-și manevreze emoțiile și optează mereu în defavoarea lor). Corpul ăsta care uite ce bine iti stă așa cum este, expresia mea hazlie din oglinda, (și cum îmi zicea alt om important, zilele astea: ar trebui să mă uit în oglinda și să fiu recunoscătoare mai profund pentru ce vad acolo). Adica, hai sa ne iubim mai pe bune pe noi inșine. “Iubește-ți aproapele ca pe tine insuți” - da, ok, dar intai trebuie sa te iubesti pe tine, in logica imediata. Sunt atatia oameni care se urasc pe ei insăși și firesc ii urasc și pe ceilalți și e pacat. Trăiesc în pierdere totala. Dacă am invăța să iubim și atât, ce bine ne–ar mai fi. Să iubim din deasupra, ca o planare, ca o imbratișare totala. Ecleziastul zicea că totul e deșertaciune, iluzie, da omenescul asta frustrant, da, e! Pai despre asta e vorba. Atunci hai să iubim hai să simțit fară granițe, hai să iubim toată imaginea, toată propunerea foarte generoasa care ni s-a facut de când ne-am nascut, Să iubim mai ales în lecțiile de viață grele, ca despre asta e vorba. Să ne incăpațânăm să nu renuntam la iubire. Viața se duce repede și e păcat să nu trăim în bucuria ei. E pacat sa nu apucam sa le spunem, sa le aratam parinților cât ii iubim, realizam abia dupa ce nu sunt cu noi… Viața e vis, da... hm. Și chiar unul care merită să-l visăm. Suntem la scoala de autodidacți. Singuri invățăm, dar împreuna, unul cu altul, unul de la altul.
E sâmbătă dimineața, soare afara, un vantecel proaspăt peste mine - nu-i zic curent ca nu e - cafea tare imediat pe dreapta și panorama inedită de pe balconul meu..o la la! În cap am o mie de idei,dar cea mai pronunțată e acum relațiile dintre om cu om,posibilitatea de a iubi și de a trăi în armonie! Cel mai mare dar pe lumea asta e iubirea, iubirea de tot "imbratisator". Să iubești ziua care începe și să fi recunoscător că te-ai mai trezit o dată și ce-o să te mai "distreze" și azi, iubire pentru tot decorul in care te miști - de la obiecte la aerul pe care-l inspiri traind și-l expiri murind. Oamenii pe care ți-e usor să ii indragești pentru că nu fac eforturi să fie mari și tari pur și simplu, sunt și cei pe care ți-e greu să-i accepți să-i iubesti (dar intelegi că au și ei frici și slabiciuni și sunt neplăcuți tocmai pentru că nu știu să-și manevreze emoțiile și optează mereu în defavoarea lor). Corpul ăsta care uite ce bine iti stă așa cum este, expresia mea hazlie din oglinda, (și cum îmi zicea alt om important, zilele astea: ar trebui să mă uit în oglinda și să fiu recunoscătoare mai profund pentru ce vad acolo). Adica, hai sa ne iubim mai pe bune pe noi inșine. “Iubește-ți aproapele ca pe tine insuți” - da, ok, dar intai trebuie sa te iubesti pe tine, in logica imediata. Sunt atatia oameni care se urasc pe ei insăși și firesc ii urasc și pe ceilalți și e pacat. Trăiesc în pierdere totala. Dacă am invăța să iubim și atât, ce bine ne–ar mai fi. Să iubim din deasupra, ca o planare, ca o imbratișare totala. Ecleziastul zicea că totul e deșertaciune, iluzie, da omenescul asta frustrant, da, e! Pai despre asta e vorba. Atunci hai să iubim hai să simțit fară granițe, hai să iubim toată imaginea, toată propunerea foarte generoasa care ni s-a facut de când ne-am nascut, Să iubim mai ales în lecțiile de viață grele, ca despre asta e vorba. Să ne incăpațânăm să nu renuntam la iubire. Viața se duce repede și e păcat să nu trăim în bucuria ei. E pacat sa nu apucam sa le spunem, sa le aratam parinților cât ii iubim, realizam abia dupa ce nu sunt cu noi… Viața e vis, da... hm. Și chiar unul care merită să-l visăm. Suntem la scoala de autodidacți. Singuri invățăm, dar împreuna, unul cu altul, unul de la altul.
Între fete!
A venit primăvara...și cu toții dorim să arătăm bine...Astăzi am hotărît să lăsăm deoparte problemele sentimentale și să ne preocupăm de exteriorul nostru! Acest sezon a început cu mult soare și deasemenea se poartă cele mai aprinse nuanțe,nu vă fie frică să experimentați turnați în viața voastră cît mai multă culoare,diversificați-o,evidențiați-vă din mulțime fi-ți mai indrăzneți și nu uitați că "Stilul este expresia individualismului contopit cu carisma.Moda este ceva care urmează stilului".
A venit primăvara...și cu toții dorim să arătăm bine...Astăzi am hotărît să lăsăm deoparte problemele sentimentale și să ne preocupăm de exteriorul nostru! Acest sezon a început cu mult soare și deasemenea se poartă cele mai aprinse nuanțe,nu vă fie frică să experimentați turnați în viața voastră cît mai multă culoare,diversificați-o,evidențiați-vă din mulțime fi-ți mai indrăzneți și nu uitați că "Stilul este expresia individualismului contopit cu carisma.Moda este ceva care urmează stilului".
Arta de a crede!
Arta de a crede! Eu cred...Poate par naivă dar cred în oameni cred în capacitațile lor,cred în ceea ce spun,în ambiția fiecărui.Sunt fericită când aud diverse istorioare despre persoane care obțin succese.Sincer să spun mă stimulează și pe mine,de a învăța mai mult...căci viața e prea scurtă ca sa perdem timpul.Probabil că fiecare din noi are cîte un talent nedescoperit căci toți suntem foarte diferiți...actualmente făcîndu-mi ordine în poze am dat de o poza cu toate pietenele ,analizînd pe fiecare ,trasăturile fetelor, ochii,zîmbetul am observat cît suntem de deosebite dar în acelaș timp una pentru toate și toate pentru una! O simplă poză poate spune multe despre om...de fapt despre caracterul lui,încrederea în sine etc.Un lucru e cert nu putem trăi singuri în această lume... fară contingent fară oamenii dragi făra acei care ii intilnim pe strada,fiecare din noi e o lume aparte doar că trebuim descoperiți, pentru a fi descoperiți avem nevoie de increderea celor din jurpentru a putea fără sfială să facem ceea ce întradevăr dorim sufletește nu doar ceea ce trebuie.Sunt prea multe legi poate a venit timpul să le mai evităm și să facem ceea ce simțim cu adevărat,sunt sigură că vom deveni mai buni!E nevoie să credem în fiecare din noi!
Arta de a crede! Eu cred...Poate par naivă dar cred în oameni cred în capacitațile lor,cred în ceea ce spun,în ambiția fiecărui.Sunt fericită când aud diverse istorioare despre persoane care obțin succese.Sincer să spun mă stimulează și pe mine,de a învăța mai mult...căci viața e prea scurtă ca sa perdem timpul.Probabil că fiecare din noi are cîte un talent nedescoperit căci toți suntem foarte diferiți...actualmente făcîndu-mi ordine în poze am dat de o poza cu toate pietenele ,analizînd pe fiecare ,trasăturile fetelor, ochii,zîmbetul am observat cît suntem de deosebite dar în acelaș timp una pentru toate și toate pentru una! O simplă poză poate spune multe despre om...de fapt despre caracterul lui,încrederea în sine etc.Un lucru e cert nu putem trăi singuri în această lume... fară contingent fară oamenii dragi făra acei care ii intilnim pe strada,fiecare din noi e o lume aparte doar că trebuim descoperiți, pentru a fi descoperiți avem nevoie de increderea celor din jurpentru a putea fără sfială să facem ceea ce întradevăr dorim sufletește nu doar ceea ce trebuie.Sunt prea multe legi poate a venit timpul să le mai evităm și să facem ceea ce simțim cu adevărat,sunt sigură că vom deveni mai buni!E nevoie să credem în fiecare din noi!
pentru iubiţii noştri bărbaţi!
Astăzi am hotărit să discut despre stilul vestimentar bărbătesc. Din păcate în ultima perioadă pe străzile Chișinaului vedem cît mai puțini bărbați imbrăcați cu stil.Am aşa impresie că au inceput să uite de ei.Poate noi fetele trebuie să le acordăm o mînă de ajutor pentru ca ei să devină mai stilaţi şi ca noi femeile să ne uităm la ei cu alţi ochi! Orice femeie iubeşte cînd alături de ia este un barbat care arată bine...Îndemnarea mea pentru orice bărbat incepeţi sa arătaţi mai bine şi femeile vă vor privi altfel mai cu admiraţie... Nu treceţi cu vederea ieşirea voastră din casă,lookul e cel care creează prima impresie,asa ca va indemn să uitaţi măcar de 3 ori pe saptămînă de costumul sportiv (adidas) şi de cei mai comzi adidaşi de aceeaş marcă...deacum sa prictisit ochiul domnişoarelor de această asortare demodată....
Astăzi am hotărit să discut despre stilul vestimentar bărbătesc. Din păcate în ultima perioadă pe străzile Chișinaului vedem cît mai puțini bărbați imbrăcați cu stil.Am aşa impresie că au inceput să uite de ei.Poate noi fetele trebuie să le acordăm o mînă de ajutor pentru ca ei să devină mai stilaţi şi ca noi femeile să ne uităm la ei cu alţi ochi! Orice femeie iubeşte cînd alături de ia este un barbat care arată bine...Îndemnarea mea pentru orice bărbat incepeţi sa arătaţi mai bine şi femeile vă vor privi altfel mai cu admiraţie... Nu treceţi cu vederea ieşirea voastră din casă,lookul e cel care creează prima impresie,asa ca va indemn să uitaţi măcar de 3 ori pe saptămînă de costumul sportiv (adidas) şi de cei mai comzi adidaşi de aceeaş marcă...deacum sa prictisit ochiul domnişoarelor de această asortare demodată....
Impreuna!
M-a cuprins în ultima vreme o revolta față de tot ce se intampla în jurul meu. Nu înteleg emisiunile de la televizor, modelele promovate de societate, glumele proaste ale unor trecatori, gusturile muzicale ale tarii și unele activitati denumite „cool”. Asa am ajuns la concluzia ca eu nu sunt cool pentru ca imi doresc niste lucruri complet „depasite”, conform unor publicatii, posturi tv sau persoane din viața mondena. M-am cautat multa vreme, descoperindu-ma cu diverse idei, pareri, atitudini. Nu neg nimic din ce-am descoperit sau afirmat de-a lungul anilor, doar ca acum cred ca am gasit niste lucruri autentice si vreau sa ma tin de ele si sa le marturisesc. Imi doresc foarte mult in ultima vreme sa fiu „impreuna”. Desi intotdeauna am avut dorinta asta, doar ca uneori a fost mai putin cool sa ma exprim, sa doresc sau uneori, pur si simplu, nu aveam nevoie de asta, uneori aveam nevoie de singuratate.Insa acum stiu ca vreau sa impart lucruri cu cineva, vreau sa stau la masa cu ai mei si sa râdem și să glumim, cu toate glumele proaste, discuțiile contradictorii și ce-o mai urma. Vreau sa fiu inconjurata de prietenele mele bune, sa ne uitam pe reviste, sa mancam prostii, sa ne uitam la comedii romantice,să calarim, sa tipam unele la altele catarandu-ne pe stanci, sa radem, sa radem, sa radem pana ne tavalim pe jos de ras. Nu mai vreau sa fiu singura, doar, evident, in momentele in care vreau neaparat si am mare nevoie de timp cu mine. Vreau sa impart un pat cu un singur barbat si cu nici o alta persoana. Asta recunosc, e cel mai „necool” dintre toate. Era sa scriu ca imi cer scuze, pardon, NU-mi cer scuze pentru ca NU vreau sa umblu cu alta persoana in fiecare noapte, pentru ca NU-mi plac femeile, doar ca prietene, pentru ca NU vreau o relatie „libera”, pentru ca imi place sa vorbesc ore in sir cu surorile si prietenele mei, pentru ca ador ideea de familie-fie ea si formata doar din trei prietene din liceu, sau o singura prietena si o pisica sau… orice altceva. Si inchei cu o replica dintr-un „stupid” film american, care apropo, IMI PLACE foarte mult: ”Uneori e mai important cu cine suntem cand facem ceva, decat actiunea in sine”.
M-a cuprins în ultima vreme o revolta față de tot ce se intampla în jurul meu. Nu înteleg emisiunile de la televizor, modelele promovate de societate, glumele proaste ale unor trecatori, gusturile muzicale ale tarii și unele activitati denumite „cool”. Asa am ajuns la concluzia ca eu nu sunt cool pentru ca imi doresc niste lucruri complet „depasite”, conform unor publicatii, posturi tv sau persoane din viața mondena. M-am cautat multa vreme, descoperindu-ma cu diverse idei, pareri, atitudini. Nu neg nimic din ce-am descoperit sau afirmat de-a lungul anilor, doar ca acum cred ca am gasit niste lucruri autentice si vreau sa ma tin de ele si sa le marturisesc. Imi doresc foarte mult in ultima vreme sa fiu „impreuna”. Desi intotdeauna am avut dorinta asta, doar ca uneori a fost mai putin cool sa ma exprim, sa doresc sau uneori, pur si simplu, nu aveam nevoie de asta, uneori aveam nevoie de singuratate.Insa acum stiu ca vreau sa impart lucruri cu cineva, vreau sa stau la masa cu ai mei si sa râdem și să glumim, cu toate glumele proaste, discuțiile contradictorii și ce-o mai urma. Vreau sa fiu inconjurata de prietenele mele bune, sa ne uitam pe reviste, sa mancam prostii, sa ne uitam la comedii romantice,să calarim, sa tipam unele la altele catarandu-ne pe stanci, sa radem, sa radem, sa radem pana ne tavalim pe jos de ras. Nu mai vreau sa fiu singura, doar, evident, in momentele in care vreau neaparat si am mare nevoie de timp cu mine. Vreau sa impart un pat cu un singur barbat si cu nici o alta persoana. Asta recunosc, e cel mai „necool” dintre toate. Era sa scriu ca imi cer scuze, pardon, NU-mi cer scuze pentru ca NU vreau sa umblu cu alta persoana in fiecare noapte, pentru ca NU-mi plac femeile, doar ca prietene, pentru ca NU vreau o relatie „libera”, pentru ca imi place sa vorbesc ore in sir cu surorile si prietenele mei, pentru ca ador ideea de familie-fie ea si formata doar din trei prietene din liceu, sau o singura prietena si o pisica sau… orice altceva. Si inchei cu o replica dintr-un „stupid” film american, care apropo, IMI PLACE foarte mult: ”Uneori e mai important cu cine suntem cand facem ceva, decat actiunea in sine”.
"Un om care stapinește arta lecturii,vorbirii și scrierii corecte nu este numai un om mai bun decît alții,ci este mai întii o personalitate fortificată sufletește"(Mircea Eliade)
Rușinea e o altă “prietenă”a mea!
Rușinea e o altă “prietenă”a mea! Mi-e rușine pentru că scriu articolul ăsta cu „mi-e rușine”.Și poate iar mă vor suna toți prietenii să mă intrebe ce e cu mine,de ce sunt tristă,deprimata sau alte idei de genul.Și mi-e rușine și gata,nu comentez,nu voi spune dacă sunt sau nu tristă sau deprimata,e dreptul meu,iar dacă sunt,o să fiu mandră de asta. Mi-am amintit că rusinea e o alta mare „prietena” a mea.Saptamana aceasta mă țin numai de botoboațe începind cu faptul că mi-am pierdut cardul de memorie și aveam o mulțime de informație utilă care nu o salvasem nicaieri,după care am mai facut niște boroboțele la serviceu și încă multe lucruri care mă apasau emoțional în ultima vreme.Însa pentru prima dată în viața,dupa ce mi-am stapânit lacrimile pe care mereu le țin sub control erau gata sa-mi țîșnească din ochi,dupa ce m-am jignit pe mine însami în minte în multe feluri ingrozitoare,dupa ce m-am luat bine la șuturi,am vazut putină lumina si mi-am zis :”Da,am greșit.Asta e un fapt.Nu fac asta de obicei,nu inseamna ca sunt proastă,idioata și nedemnă de iubire,e doar o greșeală,se intampla și asta sunt EU,(gata cu perfecționismul…el e tipic doar pentru familii regale în care eu cu siguranță nu mă încadrez).”Și gata.Făra nici o tragedie.Bine,am mai povestit catorva prieteni despre asta,tot cautând aprobare,evident,caci ce-aș mai fi eu făra dorința „magică” de a dori să fiu aprobată?Dar atât.S-a terminat.Nu e o dramă.Și am decis ca am să ies cu rușinea mea pe strada,la fel cum ies cu frica.Le iau pe amandoua de brat și le scot la plimbare.Dimineața mi-a fost rușine pentru ca am mers să alerg în parc și m-am intalnit de trei ori cu aceeasi fată ,semn ca ea facuse deja trei ture ,iar eu doar una.Mi-a fost rusine pentru ca nu am facut tot ceea ce mi-am propus să fac,că nu am voce,nu știu să merg pe patine,și cel mai dureros că nu am un locușor al meu.Mi-e rusine că am celulită,că nu arăt ca Jolie,că fundul meu nu arata ca al lui Jennifer Lopez ,că am o poftă incredibilă de mancare și aș manca și ACUM ceva dulce…Și am o intreaga lista…lungă lungă… Dar se intampla un lucru minunat atunci când treci de cel mai rău moment pe care ți l-ai imaginat intr-o anumită situație.Te simți eliberat.Acum că știu că mi-e rușine nu mai e așa mare lucru,face parte din mine și sunt mandră de asta,asta sunt eu,cu rușine cu tot. Ii mai e cuiva rusine?
Rușinea e o altă “prietenă”a mea! Mi-e rușine pentru că scriu articolul ăsta cu „mi-e rușine”.Și poate iar mă vor suna toți prietenii să mă intrebe ce e cu mine,de ce sunt tristă,deprimata sau alte idei de genul.Și mi-e rușine și gata,nu comentez,nu voi spune dacă sunt sau nu tristă sau deprimata,e dreptul meu,iar dacă sunt,o să fiu mandră de asta. Mi-am amintit că rusinea e o alta mare „prietena” a mea.Saptamana aceasta mă țin numai de botoboațe începind cu faptul că mi-am pierdut cardul de memorie și aveam o mulțime de informație utilă care nu o salvasem nicaieri,după care am mai facut niște boroboțele la serviceu și încă multe lucruri care mă apasau emoțional în ultima vreme.Însa pentru prima dată în viața,dupa ce mi-am stapânit lacrimile pe care mereu le țin sub control erau gata sa-mi țîșnească din ochi,dupa ce m-am jignit pe mine însami în minte în multe feluri ingrozitoare,dupa ce m-am luat bine la șuturi,am vazut putină lumina si mi-am zis :”Da,am greșit.Asta e un fapt.Nu fac asta de obicei,nu inseamna ca sunt proastă,idioata și nedemnă de iubire,e doar o greșeală,se intampla și asta sunt EU,(gata cu perfecționismul…el e tipic doar pentru familii regale în care eu cu siguranță nu mă încadrez).”Și gata.Făra nici o tragedie.Bine,am mai povestit catorva prieteni despre asta,tot cautând aprobare,evident,caci ce-aș mai fi eu făra dorința „magică” de a dori să fiu aprobată?Dar atât.S-a terminat.Nu e o dramă.Și am decis ca am să ies cu rușinea mea pe strada,la fel cum ies cu frica.Le iau pe amandoua de brat și le scot la plimbare.Dimineața mi-a fost rușine pentru ca am mers să alerg în parc și m-am intalnit de trei ori cu aceeasi fată ,semn ca ea facuse deja trei ture ,iar eu doar una.Mi-a fost rusine pentru ca nu am facut tot ceea ce mi-am propus să fac,că nu am voce,nu știu să merg pe patine,și cel mai dureros că nu am un locușor al meu.Mi-e rusine că am celulită,că nu arăt ca Jolie,că fundul meu nu arata ca al lui Jennifer Lopez ,că am o poftă incredibilă de mancare și aș manca și ACUM ceva dulce…Și am o intreaga lista…lungă lungă… Dar se intampla un lucru minunat atunci când treci de cel mai rău moment pe care ți l-ai imaginat intr-o anumită situație.Te simți eliberat.Acum că știu că mi-e rușine nu mai e așa mare lucru,face parte din mine și sunt mandră de asta,asta sunt eu,cu rușine cu tot. Ii mai e cuiva rusine?
Generat în 0.298 secunde.