Dincolo de vis

… 00.05 putin trecut de miezul noptii… Faptul ca nu mai este nimic deschis prin apropiere, trezeste in mine o dorinta maniacala de ceva dulce, vreau ciocolata!!! Sau macar ceva care sa ma inspire, sa ma motiveze, sa-mi deie un imbold sa fac ceva util, ori daca nu s-ar primi util macar sa-mi aduca mie satisfactie. Am realizat ca chiar si in putinul timp liber pe care il am, reusesc sa ma plictisesc si niciodata nu m-am simtit mai lenoasa ca acum. … si tot inca ma mai gindesc la ciocolata. Ma duc sa ma culc si poate-mi trece

Azi am nevoie de iertare. E una din cele mai conturate slabiciuni ale mele, da, recunosc ca am absentat la aceasta lectie, le consideram inutile, cazusem de acord cu faptul ca putine mai pot schimba careva pareri de rau sau regrete. Preferam sa uit si sa intorc foaia decit sa iert. Preferam sa inchid usa chiar daca stiam ca voi trai cu tot ce las in spatele ei, chiar daca las acolo persoane care poate mai merita sa ramina in viata mea, chiar daca las bucati din mine care in fruntea tuturor urla disperate ca ar mai vrea o sansa…Nu m-a invatat nimeni sa o fac, si astazi am nevoie, sa ma iert pe mine. Pentru ca am obosit sa ma judec la superlativ de aspru pentru tot ce am facut si ce n-am facut, pentru tot ce am spus sau ce trebuia sa spun si n-am spus-o. Am obosit sa-mi tirii sufletul in genunchi in atingerea idealurilor care rareori isi meritau cursul. Faptul ca ma invinuiesc atit la fiecare cadere imi topeste tot spatiul de sub picioare si ramine doar sa visez ca poate cindva voi duce tratative de pace cu egoul meu.

Mi-i straina senzatia de suflet impacat, mi-i straina tehnica si procedeul de eliberare a trairilor inutile, mintea mea pastreaza milimetric de inutil toata informatia care as dori sa o elimin dar nu reusesc, dar din nefericire, am gasit sa ma judec si pentru asta, si pentru toata adunatura de arhive care prefer sa nu le rascolesc pentru a evita o intoarcere relativa cu gindul in acele clipe, dar am invatat sa ma mint ca am uitat de ele.

Ma judec de mica, ma judec de cind ma tin minte, la inceput credeam ca asta ma va ajuta sa reusesc mai multe in viata si treptat a devenit ca o autoaparare anti ratari,credeam ca astfel ma voi motiva sa fac mai mult decit imi sta in puteri, dar in final am facut colectii si nu le mai pot duce in spate si m-as ierta chiar in secunda aceasta sa fi gasit vreun rost in macar una din ele.

Si daca spun ca nu imi pasa ce vorbeste si ce crede lumea, nu o spun pentru a-mi da un imbold sa-mi traiesc viata dupa propriul plac, fara limite si indoieli… o fac pentru ca e nimic ce cred altii despre mine, m-as fi dezlantuit usor sa fi fost asta rataceala mea, dar problema e ca mai aspru decit am facut-o eu inca nimeni nu a indraznit sa ma judece.

Și ajungi uneori la intersecții unde nu mai știi în care parte să o iei. Te simți epuizată de atîtea încercări, atît de epuizată încît găsești obstacole în formularea obiectivului „ce vreau eu de fapt? ” și asta complică lucrurile.

Nu găsesc nimic mai tristdecît rătăcirea asta în spațiu în căutarea acelui „ ceva ” care ar fi trebuit să-âi aducă împlinire, dar nu a făcut-o. Și poate e timpul să accept că undeva nu am bifat corect, poate e timpul să conștientizez că finalul eventual își va schimba cursul, că lăsînd în urmă obstacole depășite nu mai respir cu aceeași putere pentru a mă motiva să continui, dar o fac… și o fac fără gram de satisfacție, fără să știu unde voi ajunge, fără să știu nici macăr unde îmi doresc deja să ajung… dar continui să o fac.

Pur și simplu m-am rătăcit. Și parcă știu exct de unde m-am pornit și aș putea cu ușurință să mă întorc, dar nu mă încumet să fac din asta un „Plan B„. Și continui să merg, chiar dacă merg în nicăieri. M-am axat pe curs, i-am dat aspect de aventură, iar finalul îl las să fie un „oarecare”, ce mai contează?!

Încercările, sau eșuarea lor, m-au lăsat dezarmate. Și înțeleg prea bine că nu mai are rost să continui, dar continui să o fac. Și o fac nu pentru că sunt puternică și mi-ar fi cumva străin cuvîntul ” a ceda „, nici pentru că un glas din mine încă mai ordonă să continui, o fac pentru că nu mă încumet să mă retrag. Si m-aș întoarce chiar dacă asta ar însemna că sunt slabă, m-aș întoarce exact pe aceleași căi chiar dacă voi fi nevoită să fac colecții de cărări bătute și ratări, chiar dacă îmi voi vedea din nou urmele încă proaspete și mă voi amuza ironic de puțina rațiune care trebuia să mă îmbrățișeze la momentul dat și nu m-a îmbrățișat. Da, aș fi gata să le trăiesc pe toate înca o dată, dar asta ar însemna să iau o pauză. Și de ea mi-e teamă. Mi-e teamă să rămîn singură cu mine pentru că gîndurile m-ar distruge mai mult decît o prealabilă constatare de „cum ar fi putut să fie”, gîndurile sunt veșnice, gîndurile nu au limite și mereu îți pare că ai opțiunea de a alege să le consideri prieten sau dușman, dar de fapt nu ai, ele fac ce vor, cînd vor și sunt prea independete pentru a se supune unei oarecare rațiuni.

Dacă aș fi întrebată ce aș da în schimbul disponbilității de a acționa corect la fiecare „acel moment” … aș răspunde „nimic”, doar aș remarca să nu stați mult pe gînduri, e un moment important să nu analizezi prea intensiv, să nu te complici cu întrebări, să nu te strădui să ghicești urmările, dacă ai de ales din „a face” ceva și a „nu face” mai bine fă-o, uită de îndoieli, fă tot ce-ți trece prin cap, căci orice nu ai alege la final oricum vei întîlni și bucurii și regrete.

… uneori într-un mod straniu și neștiut de nimeni, viața le aranjează pe toate de una singură.

Nu, nu scriu mai rar, doar sunt literele cu caracter invizibil, de fapt am un univers intreg gata formulat in mine care asteapta sa se reinventeze cerneala pentru a-si capata conturul. As fi vrut asa sa sune motivul pentru care nu am mai scris de mult aici, in loc de banalul „n-am avut timp”. Deci…te rog să mă oprești cînd vei observa că prea departe m-au aruncat încercările, am prea multe adunate ca să tac, dar prea puține ca să știu din care capăt să le încep a lega. E logic, și e natural să te lupți zilnic cu ceva de dragul careia ești motivat să reziști în orice circumstanțe. Și nu adoptez ideea că ar fi trebuit să fie mai ușor, dar printre toate aceste salturi e o mică porțiune care cere dreptul la teritoriul ei privat, așa mic și modest dar numai al ei, numit viață. Da, uit să și mai trăiesc uneori, obosită de aceleași fețe cunoscute dar străine în același timp, același soare amăgitor, aceeași iluzie timpurie a verii… Abia acum îmi dau seama cît de grea a fost această iarnă și sunt mîndră de mine că am avut puterea să improvizez atîtea momente în care mă regăseam fericită, e poate cea mai adevărată iluzie pe care o pot controla. E logic dar e și absurd să ai proiectată o cale măsurată milimetric pe care să o urmezi cu toate arhivele în spate. Și cu cît mă apropii mai tare, cu atît mai mult mă apasă ironia de ce voi face mai apoi. Mă apasă pietrele din buzunarul meu, urăsc mania mea de atinge perfecțiunea fiecărui moment. …și da, mă alin cu momentele în care mă strîngi în brațe și mi se colorează universul ca prin photoshop, da, mi se topesc absurditățile cînd îmi spune mama că ” n-am sunat-o tocmai de o zi” și parcă pare că ar avea totul un rost, dar iarăși găsesc o cale să mă contrazic, și tot îmi pare ca iau prea mult și ofer fărâmituri, și iarăși caut o cale mai ușoară lucrurilor care de fapt ar trebui să vină de la sine. E normal și e logic pentru că așa ar fi trebuit să fie și parcă aș accepta dar mereu caut căi mai ușoare, dar care de fapt sunt metafore fără nici un mesaj. Poate e doar un curs obișnuit al lucrurilor pe care eu l-am numit drum spre vis, poate busola mea se orienteaza mai greu și ca mine în spațiu, dar am motiv zilnic să merg înainte… Poate e puțin, dar e tot ce am

Cînd te intreb pentru ce ma iubesti, tu imi raspunzi ca pentru tot chiar daca stii ca mintea mea nebuna nu poate accepta asa raspuns nedefinit. Sa inteleg ca ma iubesti atunci cind n-am dispozitie si din simplu motiv ca mi-ai iesit in cale esti automat dusmanul meu numarul unu, sau cind ma copleseste tristetea si stii ca la mine dureaza… Atunci cind vorbesc mult si neintrerupt de parca timpul e cu plata, sau atunci cind tac iar tu te chinui sa scoti vreo vorba din mine. Atunci cind vreau sa fiu lasata in pace, sa nu fiu atinsa nici de privirea ta, sau atunci cind te sufoc cu dragostea mea. Atunci cind nu pot sa-mi ascund lacrimile, sau atunci cind rid isteric in momente care cereau seriozitate. Atunci cind urasc intreg universul, sau atunci cind il iubesc prea mult. Atunci cind te invadez cu intrebari la care nu iubesti sa raspunzi, sau atunci cind nici macar nu te intreb ce faci. Iti asumi prea mult cind spui ca iubesti totul la mine, si poate ca n-as fi acceptat nici sa ma iubesti pentru ceva anume, probabil ca nu voi intelege niciodata unde incep aceste unde si care sunt limitele si e prea egoist sa iti cer sa ma iubesti pentru tot, atita timp cit nici unul din miile mele de defecte nu au tendinte spre descompunere. Eu nu aspir spre ideal, eu nu am idealuri si nici macar nu cred in ele. Eu nu am ca scop sa ma schimb in bine… si uneori mi-e frig de la raceala gindurilor mele, uneori mi-e pustiu chiar daca in jur e aglomeratie, uneori mi-e trist chiar daca in suflet e fericire. Eu nu cred in perfectiune si nu mi-am pus niciodata limite, poti sa iubesti fara sa-ti interzici nimic, poti sa urasti ca si cum nu ai iubit nicicind si nu voi condamna niciodata pe nimeni pentru trairile sale, pentru ca e doar o iluzie ca le cream, noi nici macar nu le alegem, ele exista deja, noi doar le simtim…tot ce poti sa faci e sa te scoli mai devreme ca sa ai timp sa iubesti mai mult Imi cresc propriile aripi din abstract pentru a nu ma adinci in ginduri profunde si nedefinite, pentru ca daca rascolesc prea mult, mereu gasesc urme de tristete,gasesc la fiecare intersectie o alta cararusa, la fiecare vorba spusa inca ceva de adaugat, dar de fiecare data ma invelesc cu culorile din jur, e minunata lumea in care traim, e minunat fiecare moment al vietii mele imperfecte, si atitea lucruri minunate mai am de facut ( numai pentru duminica asta cite planuri am ) …nu sunt perfecta si nici macar nu aspir spre asta, am incetat sa cred in perfectiune in clipa cind am sesizat cite locuri goale sunt pentru umplut, cite virgule sunt pe fata pamintului, cite cuvinte de adaugat dupa fraza finala si chiar de as avea puterea sa modific fiecare moment in parte…mereu va exista ceva de modificat mai apoi. (Ehehe numai in acest articol cite ș ț î si ă sunt de adaugat )

Mă strădui să rup bucăți din sufletul meu și să le încheg în fraze, dar tot mai puțin îmi reușește. Uneori sunt stări care n-au nici formă nici conținut. Analizez, oftez, zîmbesc… M-am schimbat mult față de momentul cînd m-am gîndit ultima oară cît m-am schimbat… Mai calmă sau mai nervoasă, mai rezistentă sau mai lăsătoare, mai plină de griji sau cu mai mult tupeu dar cuprinsă mereu de aceeași fericire copilărească. Uneori e necesar să ne îndepărtăm pentru a putea cuprinde întreg tabloul – așa am învățat să privesc departe, atît de departe încît să concluzionez că nu toată viteza nebună e adrenalină, da, exact, vorbeam de viteza timpului, dacă tot ți-ai dat seama… Am observat și alte „mărunțișuri” de genul că mai poți încă mult timp după ce ți-ai zis că „nu mai poți” și nu din motivul că ești puternică, ci pentru că dacă ai să cedezi oricum mai ușor nu o să fie. Există și căi ușoare, doar că nu duc spre nimic bun. Am conștientizat că îmi vine mai greu să mă încred în oameni, că parca aș vrea, dar nicidecum nu mă încumet… nu, nu din experiențele trăite, din fericire pot să afirm că am cunoscut doar oameni minunați, am în viața mea persoane, cărora le-aș mulțumi pentru simpla lor existență… iar cei care nu se includ în acestă listă, i-am șters din gînduri, din trecut și din restul listelor și eu nu obișnuiesc să păstrez maculatoarele. Între timp mi-am pierdut aroganța și mîndria de cîndva, poate chiar și orgoliul mi-a fost atins, poate că chiar nici n-am mai dus contul de cîte ori, pentru ca mi-am schimbat regurile, puțin îmi mai pasă cum joc, mă interesează finalul.

… Azi voi încerca să mă scol cu alt picior, cafeaua s-o înlocuiesc cu ceaiul și să adaog și o linguriță de zahăr. Voi încerca să mă duc la serviciu pe altă scurtătură, să întîlnesc alte fețe la semafor. Voi încerca să trăiesc fără reguli și principii așa ca și cum n-aș avea nici o motivare să-mi respect obiectivele, așa ca și cum n-aș avea nici un scop căruia aș fi vrut să-i văd împlinirea. Azi voi încerca să nu mă uit în oglindă, voi încerca să-mi insuflu că nu-mi pasă că vîntul și ploaia prea mult s-au oprit în părul meu, nu-mi pasă că fără tocuri nu mai am mersul așa încrezut, nu-mi pasă nici chiar ce muzică îmi răsună în căști, căci oricum gîndurile mele au volumul mai înalt. … Azi voi încerca să uit că sunt la capătul pămîntului și că sunt persoane care aș vrea să le scot din poze și să le îmbrățișez, voi încerca să uit că nu le voi îmbrățișa nici în timpul apropiat… Azi am să mă trezesc cu alt picior, de fapt o să-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a trezit, am să-ți mulțumesc ție că exiști în viața mea, am să improvizez momente pline, să nu mai fie loc de adăugat nimic…azi.

Să ridice mîina sus cui i s-a întîmplat să zîmbească în hohote fără să-și dea seama amintindu-și de vreun lucru haios din trecut?! cred că mulți dintre noi am avut asemenea trăiri… sunt momente care îți vine să le rupi din viața și să le pui în ramă, să le atîrni deasupra patului și să-ți zîmbească sufletul cînd îți vei intersecta privirea de ele forțîndu-te să le mai trăiești o clipă. Apoi vin altele din urmă, mai actuale, mai valorificate parcă care au puterea de a le substitui fără să negocieze prea mult. Îmi încarc batereile cînd văd oameni zîmbind, cînd merg pe stradă și văd cum cineva se uită în telefon și zîmbește, cînd seara după o zi grea de muncă oamenii mai au forțe să zîmbească între ei așteptînd să-i ajungă rîndul la market, cînd copiii mici îți răspund la zîmbet, larg și sincer fără a arăta a favoare, cînd citesc mesaj de la sora mea și stau cu zîmbetul pînă la urechi… Și știu că și ea zîmbea cînd îmi scria… E un lucru atît de firesc și atît de puțin costă… e aproape gratis

Weekend-ul… am încetat să-l mai judec că e atît de sărac în secunde și mă mulțumesc cu clipele numărate dar unice, fără telefon, fără grabă, cu tine de miînă și toată Lisabona este a noastră. Nu că ar fi fost un weekwnd ceva mai deosebit, ca de obicei l-am petrecut minunat, dar mă strădui să mai las cîte o urmă în scris ca să nu mă atrofiez total. Este atîta magie în nebuneala asta cînd ne simțim ca în piesa ceea „Noi doi și restul lumii” cînd chiar ne comportăm de parcă am fi singuri pe acest pămînt chiar dacă riscăm să distrugem psihicul celor din jur :))

…am fixat această poză de pe telefonul meu mobil(hai că m-am prins că aveam totuși telefonul cu mine, pot să argumentez ca doar pentru poze îl luasem :O)

…am fixat-o pentru că m-a impresionat momentul. Nu știu dacă are legătură faptul că suntem îndrăgostiți și vedem doar inimioare în jur, dar după asemena poze, îți vine să crezi că dragostea e veșnică iar viața e doar un moment. În față o iubire în floare, în spate o iubire mai coaptă (iar după ei  noi :P) parcă ar fi o evadare în trecut, parcă și-au văzut bătrînii tinerețea. Nu le văd fețele, doar le simt privirea înclinată în același punct și nu știu e tristețe, e bucurie sau pur și simplu e o clipă de totaluri care te face să te oprești din graba cotidiană și să începi a prețui viața, a prețui momentul, să trăiești acum și să nu o lași pentru altă dată, să încetezi să aștepți mereu Crăciunul, 8 Martie sau vara. Avem 365 zile pe an, cîte din ele le trăiești cu adevărat?! …ai putea organiza 365 de sărbători. Mai tînăr ca în momentul acesta nu vom mai fi niciodată, ajunge atîta grabă vremelnică a lucrurilor.

P.S. : Apropo despre grăbit, trebuie să mă retrag căci întirzii la serviciu :)))))))

Aș scrie așa ore și zile în șir, am dragostea de viață în suflet, și e atît de clară și puternică încît chiar și muza a cedat în fața ei…

Dragă Zi de luni, sunt una din puținele persoane care nu te urăște… astăzi, pentru următoarele nu răspund :))