Depozit de idei

Pornesc astăzi de la premisa unor idei sau sloganuri optimiste care au fost inventate de-a lungul timpului pentru a încerca să „motiveze” oamenii. Un clișeu foarte cunoscut numit unul optimist este „Speranța moare ultima„ adică „data viitoare o să fie mai bine”... Spre deosebire de alte clișee acesta este întrebuințat cel mai des, totuși valoarea lui rămâne aceiași egală cu zero. Aceste slogane-șablon nu fac decât să arate o lipsă de originalitate și de gândire și sunt folosite adesea în momentul în care o persoană se confruntă cu un eșec. Momentul cel mai penibil al acestei expresii „Speranța moare ultima” îl conferă totuși melancolia și lirismul cu care este adesea pronunțată. Speranța moare ultima, e cel mai stupid și negândit șablon optimist pe care poți să-l spui unui om bolnav de cancer în ultimul stadiu sau a unui om trecut printr-un accident și care a rămas fără membre. Chestia sună în felul următor „nu te descuraja, totul o să fie bine cancerul o să dispară de la sine, tu doar nu vrei să-l ai?” sau „speranța moare ultima, poate că la un moment dat îți crește piciorul la loc sau bucata de cap”! Și totuși, cel mai des acest mesaj optimist, este folosit pentru oamenii care au trecut print-un insucces sau eșec în viață, și fie că se gândește el la speranța care încă nu a murit, sau, vine un mare gânditor ( de regulă cineva apropiat) cu o față compătimitoare și îi spune despre speranța care trebuie să ardă veșnic. Acest lucru sună atât de patetic și lipsit de orice logică! Am mai auzit de la marii gânditori și asta „omul fără speranțe e om mort”! Serios? și multe speranță ar trebui să ai ca să te simți viu? Unii de fapt asta și fac, trăiesc doar cu speranțe, că cândva ceva se va întâmpla și totul va veni de la sine trebuie doar să speri. Tind să te dezamăgesc, în fiecare zi cu tine ceva se întâmplă iar în dependență de cum lași tu să treacă lucrurile prin tine, viața ta se schimbă. Vrei să faci schimbări și să ajungi undeva, acționează! Lucrurile nu se rezolvă de la sine datorită așa ziselor speranțe ale tale care trăiesc veșnic. Într-un final clișeul „Speranța moare ultima” e doar o adunătură inadecvată de cuvinte dar se dorește a fi mai degrabă patetic sau optimist dar care de fapt are o valoare informativă egală cu zero!

De multe ori sunt întrebată, de ce urăsc oamenii? și de ce sunt atât de revoltată față de tot ce mă înconjoară? Concretizez că sunt doar răspunsuri sincere.... (cu referire la majoritatea oamenilor)  Da, urăsc omul pentru ceea ce este el, pentru ipocrizie, aroganță și nesimțire. Că majoritatea fac lucruri doar pentru folosul propriu. Nu există viețuitoare mai egoistă și mai spurcată decât omul. În fiecare zi mă tot conving de faptul că omul este ce-a mai inutilă creatură de pe Pământ. Că de la fiecare pute ca de la un rahat (și ăsta iese tot din om) dacă nu se spală câteva zile, însă o să fie atât de arogant de parcă e creat din floricele. Și nu cumva să-ți vină prin cap să atingi rahatul ăsta de om dis-de-dimineață când merge la serviciu. O să se comporte de parcă i-ai fi cel mai mare dușman, de parcă i-ai maltratat toată familia în față. Și ce poate fi mai răzbunător decât un om? nici un animal turbat nu-l întrece. Această ființă vie este mai distrugătoare decât o lăcustă. Drept exemplu fiind tot ce ne înconjoară. Această creatură insuportabilă și-a permis să omoare din semenii săi doar pentru a obține putere și satisfacție personală. A numi un om „animal” e o jignire împotriva animalelor. A fost înzestrat cu logică și liber arbitru dar le-a lăsat să se prăfuiască undeva în adâncuri. E atât de ilogic să te lipsești de logică precum ți-ai scoate un ochi fiind-că ai doi. Și totuși mulți au făcut acest lucru. Au inventat tehnologii noi dar au deviat în omenie. Nu găsesc ceva mai dezgustător decât omul în sine. Lipsa asta de responsabilitate și de asumare mă distruge complet. Și dorința asta caracteristică oamenilor de a se simți importanți și văzuți e moartea pasiunii. Și inconștiența asta de ași da seama că după ce moare se face o putreganie mâncată de viermi și gândaci pur și simplu mă distorsionează. Cum poți să fii atât de mândru când știi că ești un putregai în urma căruia nu rămâne nimic decât o nouă generație de putregaiuri care vor fi la fel de inutili ca și tine? Tot de ce-i duce pe majoritatea capul e să se măsoare cu genitalele pe rețelele de socializare. Cum dracul să te limitezi doar la asta?! Să ai acces la atâtea lucruri și tu să nu faci nimic e o ardere inutilă de oxigen. Și „invidia” asta e caracteristică doar oamenilor. Ea nu are limite, se răsfrânge și asupra familiei, rudelor, prietenilor și chiar a oamenilor pe care nu-i cunoști. Și cum naiba aici să nu te revolți când vezi că o persoană apropiată te urăște doar pentru succesele pe care le ai. Să-mi bag piciorul în întreaga omenire și în iubirea frățească pe care o am față de voi! 

Te-ai gândit vreodată la, cum te văd ceilalți oameni pe tine? Care este prima lor impresie despre tine? Ce cred în general oamenii despre tine? Așa zișii unii „specialiști” afirmă că e nevoie doar de o zecime dintr-o secundă ca să-ți dai seama ce persoană stă în fața ta. Adică, înveți pe tot parcursul vieții, te dezvolți și acumulezi cunoștințe până la adânci bătrânețe, însă e nevoie doar de o privire ca oamenii să te înțeleagă. (Mă c-am sperie ideea asta aberantă)... Și cum mereu ofer exemple din viața mea, o să fac exact același lucru... Eu sunt o persoană introvertă și foarte selectă. Deseori prima impresie o las negativă. Unii oameni din jurul meu mi-au spus că sunt foarte rece, agresivă și de obicei spun lucrurile dur în față. Unii mi-au spus că sunt extrem de calmă și calculată. Cineva mi-a zis că am ceva deosebit în privire, fapt ce atrage oamenii. Cei din familie adesea îmi spun că sunt încăpățânată, tachinez foarte mult și sunt foarte rea. Adesea însă aud de la oameni să-mi spună că sunt foarte optimistă și mereu cu o dispoziție bună. Azi o persoană mi-a zis că am o față inteligentă căreia vrei să i te deschizi. Din activitatea mea pe rețelele de socializare cineva mi-a zis că mă asociez cu „doamna Bukovski” (dacă nu știți cine e Charles Bukowski, da-ți un search pe google, veți mai afla multe despre mine :) ) Unii mă cred și foarte proastă și nesuferită....Unii mă cred blândă și total nevinovată... Deci, cum cu adevărat sunt eu? Ce crede-ți voi despre mine?  CE CRED EU.... Mă numesc Marina, am 26 ani împliniți și Da, am o istorie de viață deosebită de-a voastră. Dacă ar fi să trăiesc din contul impresiilor lăsate, aș fi total pierdută. Dacă voi vă face-ți griji despre impresiile negative pe care le lăsa-ți, eu însă mă bucur. Individualitatea nu este un treaptă ușoară. de multe ori faptul că oamenii se gândesc cumva la tine, deja arată că ai lăsat o amprentă în viața lor, și chiar nu are importanță de care. Eu fac lucruri frumoase pentru această societate iar valorile mele nu se estimează în bani și avere, așa că, deja sunt un om bun. Știu să mă apreciez la justa valoare dar știu și să mă critic dur. Spun ce cred în față nu pentru că sunt rea ci pentru că îmi pasă de anumite lucruri. Sunt optimistă pentru-că savurez din clipele din viața mea și nu mă interesează viața altora. Sunt independentă de aceea spun ce vreau, cred ce vreau și fac ce vreau. Acestea mă fac să nu mă plictisesc niciodată, mereu am o ocupație. Uneori mă uimesc, cât de ușor pot să mă despart de anumite persoane fără ca să mă atingă. Și da, sunt proastă, mai am atâtea de învățat! Vă recomand să trăiți pentru voi...oricum nu toți o să vă iubească și oricum cineva o să vă creadă prost. 

Am decis să vorbesc astăzi despre educație, mai exact despre momentele mele de traume din școală. Sper ca măcar cineva să citească până la sfârșit. Bun venit în viața mea. M-am născut după 90, exact momentul când au început schimbările din țară, schimbarea banilor, independență și sărăcia cu care s-a luptat întotdeauna țara noastră. M-am născut într-o familie tipică de la țară iar până la 9 ani am fost unicul copil. Dar povestea mea nu este despre familie ci despre sistemul educațional, despre traume și vise care s-au spulberat odată cu școala. Locuind într-o familie cu mama religioasă și tata pușcăriaș, nu am fost cel mai dezghețat copil din clasă, eram de statură mică și timidă rău de tot. Nu am frecventat grădinița dar am mers în clasa 0 cu cunoștințe destul de bunișoare, știam alfabetul, a socoti și o sumedenie de poezii. Iar, ca un copil cuminte și „deșteptățel” (clasificat deja) aveam rolul meu în clasă. Făceam parte din banda aia de copii clasificați. O mare parte din colegii mei proveneau din familii înstărite, părinți medici, polițiști, care lucrau pe la primărie, poștă sau peste hotare (ăștia erau fruntașii), apo nivelul meu, copii cuminți din familii bunișoare și cei sărăntoci din ultimele bănci, din familie cu mulți copii și părinți care lucrau „la sapă”. Mama a învățat foarte bine la școală, așa că de cele mai dese ori  dacă nu-mi reușea ceva eram sculată în picioare, mustrată și comparată cu ea în fața întregii clase. Și nu mi se vorbea dar mi se „urla” ca la o surdă.  Dar asta se întâmpla mai târziu. Prima mea inhibare a avut loc la câteva luni de școală. Tatăl meu îmi făcuse un pix de fier cu gravuri colorate și cu un trandafir mare în vârf de sticlă, cadoul meu la început de școală (tind să menționez că pe atunci tatăl meu mă iubea mult iar relația noastră era deosebită). Imaginați-vă un pix din acela super atrăgător pe care îl doreau toți copiii. La una din pauze, colega mea, fiica profesoarei noastre de clasele primare a încercat să mi-l fure, iar eu văzând-o i-am lua pixul înapoi și am lovit-o cu el peste mână.  Aia a început să „ragă”  iar „măsa” ce credeți? A luat pixul, a urlat ceva timp la mine, mi-a pus mâinile pe bancă și mi-a trântit de câteva ori cu „griful” pixului peste mâini ( mi s-au făcut dragă niște umflături cu găurele care mă usturau strașnic) apoi, toată lecția a continuat să urle la mine de fiecare dată când făceam vreo mișcare. Da, da! d-na Diana, eu țin minte prima traumă din viața mea de la școală. Și da, era considerată una dintre cele mai cuminți și bune profesoare de clasele primare. Îmi aduc bine aminte de orele de matematică, nenorocul meu era să învăț și cu fiica acestea într-o clasă. Desigur, d-na avea și ea preferații ei, eu nu mă încadram aici. Pentru că matematica mi se dădea foarte greu, am fost lăsată la o parte. Eram scoasă rar de tot la tablă și doar de formă. O dată scoasă la tablă să rezolv o problemă a început să ragă la mine că sunt o proastă, că nu știu nimic și nu gândesc deloc. Apoi a chemat-o pe fiica sa să-mi arate cum se rezolvă o problemă. Paradox nu? O altă istorie vine legată de lecțiile de la biologie ( unul din obiectele mele preferate, până la un moment). Sper să nu vă mirați, dar și fiica acesteia era colega mea. Prietene-am bine, dar fiind-că nu aveam același rang social, d-na profesoară nu mă suferea deloc. La una din lecții am ajuns să mă contrez cu ea pe baza unui desen din carte. Ea considera că pe imagine era o broască țestoasă care își lasă carapacea, eu de fapt vedeam o cârtiță care săpa sub pământ. Așa că la următoarea lecție în loc să mă calmez i-am adus dovezi că totuși eu aveam dreptate. Și da! Lecțiile mele de biologie s-au încheiat aici. În toți anii care au urmat mai departe am avut doar note de trecere, iar la lecțiile de biologie am fost umilită aproape de fiecare dată. Nici lecțiile de geografie nu erau mai frumoase. Dacă nu știam ceva, eram sculată în picioare și mi se reproșa „că o fac de rușine pe mama, că ea a fost printre cele mai bune eleve din școală iar eu sunt o proastă, vezi tu, eu nu cunosc continentele și nu știu a arăta pe hartă.” Pictura, unul dintre obiectele mele preferate dar la care luam note medii. Mi se reproșa că am desene prea frumoase și că nu seamănă a fi făcute de mine. Și ăsteia, i-am demonstrat desenând într-o zi pe tablă. La engleză aveam o profesoară care mereu ne certa și arunca cu creta în noi. Ba mai avea și o scândură, groasă de lemn cu care mereu trântea în masă și ne amenința că ajunge în capul nostru dacă nu învățăm.  La educația fizică, aveam un profesor care ne certa într-una pe toți. Eram atletă așa că aici eu nu aveam probleme decât la ciclul menstrual ( care nici astăzi nu trece fără dureri și fără pastile). Dacă nu aveai forma sportivă puteai să ieși în chiloți și doamne ferește să nu-ți iasă vreun exercițiu, că erai făcută praf. Fizica, făceam cu un profesor care își permitea să mai pună mâna pe unde nu i se permite unui profesor, să mai stea lângă tine dacă erai îmbrăcată în scurt și să mai facă diferite glume pe seama ta. Și da, cu mine nu i-a mers astfel de trucuri, deci și aici eram codașă. Pe lângă toate astea, mama mea (croitoreasă) era pe modă veche. La ce să trimiți tu copilul la școală așa cum umblă toți, când poți să-l trimiți în uniforme stupide. Datorită stilului meu vestimentar, rochii cu șorț, cămăși și costume în carouri, întruna din zile am fost scoasă la careul școlii. Nu că aș fi făcut ceva rău ( pe atunci cei care făceau probleme în școală erau scoși la careu în față la toată școala și mustrați) dar pentru-că eram îmbrăcată perfect de școală și că ar fi bine ca toți să vină în așa uniforme. Tadam! Din ziua aia am ajuns să fiu urâtă practic de o școală întreagă. Câțiva ani s-au tot făcut glume pe seama mea. Adunările de clasă erau un adevărat coșmar. Metoda asta de a strânge toți părinții într-o clasă și a striga în gura mare despre notele fiecărui copil și despre peripețiile acestuia în fața la toți, e un adevărat dezastru. Nu învățam rău dar nici pe 10, în schimb profesoara mă lăuda că eram cuminte. Oricum acasă primeam morală de fiecare dată. Nici colegii mei nu au fost strălucitori ( despre ura față de ei vă povestesc altă dată) dar trăiam bine cu toți, mai ales cu băieții. Pe lângă faptul că mama era de altă religie, iar eu am crescut un copil inhibat fiind limitată de la orice festivitate, școala a reușit să întărească această problemă adânc în mine.  Acestea fiind doar puținele momente pe care vi le-am povestit. P.S. Povestea mea nu se încheie aici. Liceul l-am făcut într-o altă școală într-un alt oraș. Iar aici peripețiile au continuat atât cu profesorii cât și cu colegii. Povestesc altă dată. Detest metoda asta discriminatorie și de înjosire care mai există și astăzi în școlile de la noi. Urăsc selecția asta care se face între copii clasificându-i pe diferite categorii. Abuzul emoțional continuă să fie și astăzi ce-a mai frecventă metodă de educare în școli. Iar majoritatea părinților continuă să susțină această sistemă, mai ales pe la țară. Majoritatea profesorilor care m-au învățat pe mine continuă să predea și astăzi în școală, iar asta este cu adevărat alarmant. Chiar dacă legea prevede sancțiuni împotriva abuzului în școală, majoritatea copiilor tind să se inhibe ca și mine și să nu povestească nimic, mai ales atunci când părinții sunt de partea profesorilor. Umilința, hărțuirea și traumele din școală tind să lase amprentă asupra întregii vieți. Într-un final am ajuns să urăsc enorm de mult sistemul educațional de la noi. Și în general am ajuns să urăsc enorm de mult oamenii ( un mic răspuns la cei care mă învinuiesc de ură). Da, sunt psiholog. Da, sunt extrem de empatică, dar asta nu mă împiedică să visez la moartea voastră. Am o listă întreagă de traume care au apărut anume din așa numita educație de acasă și de la școală. Din așa numitul sistem corect care dezvoltă generații. Generații de oameni trauma-ți. 

Nu-i înțeleg eu pe unii oameni și mai ales pe moldovenii noștri, cei care mereu au probleme și mereu se plâng. De cele mai dese ori aceștia se plîng de lipsă de bani însă mese mai bogate ca la moldoveni de sărbători, zile de nașteri sau tradiții stupide care necesită cheltuieli mari, nu întîlnești la alte naționalități, sau cel puțin alți oameni își permit să-și organizeze activitățile în limita posibilităților pe care le au și nu se plâng de lipsă de bani...  Lipsa logică a moldovanului de a-și gestiona banii este magnifică, numai el o să țină dietă toată săptămâna ca în weekend să iasă cu prietenii în oraș - ca să țină ritmul. Și discuțiile moldovenilor sunt legate doar de bani și critică, aceștia în majoritatea cazurilor se plâng pe plan financiar cum că nu-i ajunge să cumpere una, cum că nu-i ajunge de alta, sau se plâng pe probleme familiale cum că partenerul de viață nu este într-un fel oarecare, cum că copiii sunt de un fel sau altul și multe multe probleme create de propria imaginație și gândire (dar asta este o temă aparte), și în același timp reușește să cheltuie bani pe diferite tâmpenii. Eu clasific acțiunile moldovenilor pe câteva laturi... O primă latură pe care eu o numesc „culmea stupidității” la moldoveni devin creditele și datoriile în care aceștia se îngloadă pentru a face nunți pompoase, cumetrii sau înmormântări de care să vorbească lumea. Asta e indiscutabil, pentru ce ei fac astfel de gesturi nu înțeleg ... Altă latură a „iraționalității” moldovenilor și în special a tinerilor, este, atunci când aceștia se plâng că nu au bani însă permanent se află prin cluburi de noapte,mall-uri, terase și cafenele scumpe (McDonalds, KFC, La plăcinte, Andys Pizza șmd.) da, în Moldova să mănânci întro astfel de cafenea te ustură la buzunar (un burger simplu - 20l, o pizza - 70l, un desert -35l, o plăcintă -30l, un suc -50l, o bere mică- 26l, un ceai -10lei - împărțit la un salariu mediu 300lei) și astea sunt prețurile cele mai minimale pe care eu l-eam găsit și vreau să vi le prezint, desigur  culmea e că aceste cafenele permanent sunt pline. WTF pe cine vrei să uimești? eu din nou nu înțeleg ... O altă latură este „fițe cu poante” moldovenii care mănâncă „mivina” toată luna, însă, la ei poți găsi haine de firmă, cosmetică scumpă, de la ăștia nu lipsește Avon și Oriflame și aceștia nu trec pe la second hand pentru că consideră lucrurile de acolo dezgustătoare...  Dragi moldoveni în special tinerii gestionați banii cu capul nu cu partea inferioară a corpului, nu fugiți după cei care sunt în stare să-și permită multe lucruri, nu vă înglodați în mâncare și băutură, în mese bogate, în nunți faimoase, în pomene scumpe, pentru că fericirea nu constă în acestea. Încercați să ieșiți la aer curat, la plimbări frumoase, la discuții sănătoase pentru că astea nu costă bani și nu dăunează buzunarului.  Nu vă plângeți pe lipsa banilor mai ales atunci când postați fiecare pas pe rețelele de socializare  pentru că arătați ironic și stupid... P.S. Să se înțeleagă clar că nu categorizez toți moldovenii ci doar o parte din ei... 

Fiecare părinte ajunge să confrunte la un moment dat cu întrebări despre sex pu de copilul său, acest lucru se poate întâmpla de la o vârstă fragedă atunci când copiii încep a pune o sumedenie de întrebări până în adolescență. De cele mai multe ori părinții evită să vorbească această temă cu copiii lor considerând că acest lucru ar trebui să se învețe la școală și că profesorii sunt cei care trebuie să vorbească despre educația sexuală. Dar ce se întâmplă atunci când și la școală aceste teme sunt evitate?  Educația sexuală este o etapă foarte importantă care trebuie abordată cu copilul tău fără să-ți fie rușine însă e nevoie să știi cum să o faci corect.  La ce vârstă ar trebui să vorbești cu copilul tău despre educația sexuală, cum vorbești cu copilul tău despre sex, ce întrebări pot pune copiii și cum abordezi această temă poți găsi în ghidul de mai jos. 

Ghidul poate fi descărcat gratis de pe următorul link:  http://www.suntparinte.ro/uploads/resource/35/35/6/suntparinte.ro_ghidul_educatiei_sexuale.pdf

Dragi femei felicitări cu o zi atât de frumoasă și importantă pentru majoritatea din voi. Felicitări pentru  faptul că sunteți bunici, mame, soții, surori și simple femei. Femei gingașe, enigmatice, senzuale și femei puternice. Voi sunteți cele care dați naștere și tot voi sunteți cele care oferiți educație copiilor voștri. Voi sunteți cele care vă împarte-ți cu dragostea și gingășia pe care o posedați. Voi sunteți cele care le purtați de grijă tuturor și le reușiți pe toate de minune.  Pentru toate acestea vă doresc să fiți apreciate și stimate, iubite și ocrotite. Să fiți mândre de faptul că sunteți cele mai gingașe ființe de pe pământ, să fiți mândre că sunteți femei, să fiți mândre că sunte-ți răsfățate anume pentru acest lucru. Să purtați cu demnitate și mândrie zâmbetul pe față, pentru că voi sunteți parfumul cel mai enigmatic și cel mai scump, un parfum prețuit și unul savurat de cei din jur. Voi sunte-ți cele care iubiți necondiționat și aveți grijă de toți, cele care știți să spuneți o vorbă bună atunci când e necesar.  Astăzi este o zi numai bună pentru a vă spune cât de mult însemnați voi pentru omenire, aveți încredere în voi și nu cedați niciodată situațiilor, fiți cele mai frumoase și cele mai puternice pentru că voi creați bunătatea și voi creșteți oameni. 

Bărbații.... nu știu cum sunt ai voștri, dar, odată ce ia-ți ales cred că sunt la fel de deosebiți ca și al meu. Din toți bărbații eu l-am ales anume pe „el” și știu că am făcut cea mai bună alegere, chiar dacă uneori ne certăm ( mai mult mă cert eu cu el) sau sunt supărată pe el,  știu că este persoana pe care o iubesc cel mai mult.  El este cel care îmi aduce în pat în weekend tartinuțe cu ceai și î-mi pune desene animate dimineața chiar dacă sunt una matură.  El este cel care indiferent de oboseala sa stă minute în șir și îmi alege seara filme iar eu din pat fac mofturi.  El este cel care o să iasă de sub plapumă de la călduț și o să meargă să schimbe altă serie.  El este cel care indiferent că-i place să adoarmă pe spate o să mă cuprindă mai întâi pe mine ca să adorm pentru că știe că eu asta iubesc.  El este cel care o să mă surprindă cu dulciuri pentru că știe că mă topesc după ele, și tot el este cel care o să fugă la magazin după „ceva sărat”  indiferent de timpul de afară.... ști-ți voi de poftele fetelor. Și prin acest gest nu este el „podkablucinik” cum pot spune alții dar își arată dragostea față de mine .  El este cel care niciodată nu o să iasă dimineața din casă fără ca să mă sărute și să-mi ureze succese. El este maestru în bucătărie, de când ne-am cunoscut știe să mă alinte cu cele mai gustoase bucate și tot el e cel care știe să facă cel mai gustos ceai din ierburi.  El e cel care stă și tremură de frig așteptând să fac duș mai întâi eu iar după asta o să asculte cum eu îi „bolborosesc ” și îl întreb de zeci de ori dacă mai are mult să stea sub duș. El este cel care o să mă sune de câteva ori pe zi ca să mă întrebe ce fac.  El este cel care o să mă asculte ore în șir cum eu mă plâng pe toți și la sfârșit o să-l învinuiesc și pe el.  El este cel care o să se apropie primul de mine când sunt supărată indiferent dacă eu sau el e vinovatul. El știe să-mi facă cele mai originale daruri... El „sărmanul” este cel care stă minute în șir și rabdă atunci când îl pun să privească toate tâmpeniile pe care cheltui eu banii când fac cumpărături online. El este cel care mă face să zâmbesc și să fiu tristă... El este cel care mă face să-mi fac griji atunci când nu răspunde la telefon sau când vine târziu acasă, chiar dacă știe că o să fac scene. El este eroul meu în pat pentru că este unicul meu bărbat și atunci când mă visez că fac dragoste tot pe el îl visez. El este cel care m-a învățat că cele mai de preț lucruri sunt „ încrederea”, „susținerea” și „discuțiile”. El este cel care mă face să trăiesc cele mai frumoase emoții și tot el m-a învățat să IUBESC. El este cel cu care doresc să întâlnesc bătrânețea, ridurile, părul cărunt, durerile de „șăli” și „cârja”. :D El este cel cu care aș pleca la capătul lumii pentru că știu că lângă el voi fi fericită.  Primul an împreună prin griji și nevoi....îți mulțumesc că î-mi ești alături, îți mulțumesc că mă IUBEȘTI.

Vom încerca pentru început să răspundem la câteva întrebări simple, de genul:  Ce este autismul? Când îl putem depista? Care sunt dificultățile copilului cu autism? Autismul sau tulburare din spectrul autist (TSA)- constituie un grup de dereglări de dezvoltare neurologică caracterizat prin deficiența interacțiunii sociale și a comunicării, precum și prin prezența comportamentelor restrictive și repetitive.  Adițional, tulburarea de spectru autist frecvent este asociată cu un șir de deficiențe din diferite domenii de dezvoltare neurologică, inclusiv: atenția, dispoziția, cogniția, adaptarea.  TSA se consideră și o Tulburare Pervazivă de Dezvoltare asociată cu afectarea severă a gândirii, sentimentelor, limbajului și interacțiunii cu alte persoane. 

Autismul se vede în primul an de viață , cel mai evident e în jurul de 2 ani, când copilul se poartă  diferit de ceilalți copii, atunci când el nu vorbește , sau chiar dacă a câștigat câteva cuvinte poate să le piardă. Sau de ex. nu poate să răspundă la întrebarea: ce vrei? Sau să denumească un obiect. Diferența se observă nu doar la limbaj reflexiv  în ceea ce vorbește , ci și la nivelul limbajului receptiv ceea ce înțelege copilul. Îi ceri unui copil să-ți arate mingea și el nu știe să ți-o arate îi poți spune să ți-o de-a și uneori să și îl ajuți cu gestul, săi arăți unde se află iar el să nu știe să ți-o dea.  Poți să vorbești cu copilul iar el se comportă de parcă nu te-ar auzi și uneori se poate face  o confuzie între este copilul autist sau nu aude. Copiii cu autism aud dar nu reacționează. La nivelul limbajului este o diferență, la limbaj gestual acesta învață mai întâi  gesturile ci nu învață să răspundă la comunicarea cu ceilalți. Dificultățile se văd întotdeauna la nivelul socializării, copilul cu autism nu este interesat de celelalte persoane și de ce oferă acestea, nu este obișnuit ca cineva săi arate sau săi demonstreze ceva, dacă este foarte interesat de ceva atunci nu acceptă ca celelalte persoane să se implice în activitatea sa. Dificultăți se întâlnesc și la faptul că nu sunt atrași sau interesați de ceilalți copiii, nu vor să stea în bancă cu ei sau să facă activități împreună. Nu știu să folosească în sens adecvat jucăriile, au mari probleme în ași imagina ce ar putea să facă cu ele, de ex. poate să arunce jucăriile în podea, să le lingă, să le muște, să le arunce în aer.   Întâmpină dificultăți în a imita altă persoane,o face doar atunci când este interesat de ceea ce face cealaltă persoană.  Dacă se cere să facă ceva în al corecta se văd dificultățile, el nu imită la cerere. Dificultăți are și la contactul vizual, atunci când vrea ceva îl duce pe părinte până la obiectul dorit și privește obiectul - nu pe părinte, deci îl folosește pe părinte ca pe o unealtă cu care poate ajunge obiectul dorit. Nu reușesc să intre în relații cu persoana de lângă ei atunci când aceștia vor, dacă copilul este bine dispus și este interesat de o activitate atunci poate să o facă foarte bine, dar dacă părintele îi cere să facă activitatea atunci se poate ciocni cu un refuz categoric. Dificultățile copiilor cu autism se reflectă deci în comunicare și limbaj,  socializare dar și la nivelul comportamentului sub forma comportamentelor stereotipe sau auto-stimulărilor.  Acest lucru înseamnă că copilul urmează anumite rutine sau anumite obiceiuri și reușește să le exerseze un timp foarte îndelungat, ex. poate să învârte roțile unei jucării o durată mare de timp  sau își dorește ca lucrurile să stea întotdeauna la locurile lor, ai putea crede că este un copil foarte ordonat dar asta vine din nevoia de a avea lucrurile la îndemâna sa, dacă a căzut ceva jos copilul pune la loc, dacă părinții decid să schimbe lucrurile din cameră copii se luptă ca să reinstaureze ordinea așa cum au cunoscuto. Ei învață anumite lucruri pe care le respectă cu strictețe ex. dacă învață anumite drumuri către grădiniță, bunici,  întotdeauna când ies din casă vor dori să meargă pe traseul cunoscut. Acești copii întâmpină mari dificultăți în a accepta schimbarea. Copilul odată ce intră într-un program terapeutic   începe și rezolvă aceste probleme de comportament începe să crească pe latura comunicării, limbajului și socializării.

Citisem recent un citat care suna așa „Tot ceea ce depășește obișnuitul stârnește nu numai rivalitate, ci și invidie”. Și pentru că acest „fenomen”  să-i spunem așa este unul de bază în societatea noastră, ma atins profund. 

În general societatea noastră este bazată pe materialism ceea ce se poate asocia de cele mai multe ori cu „invidie”. Și acest sentiment nesănătos apare atunci când oamenii se asociază cu altcineva, în schimb aceștia nu-și măsoare mai întâi de toate propriile capacități. Unii specialiști consideră că invidia te poate ajuta la noi realizări, noi performanțe, probabil asta nu se referă la moldoveni, pentru că aici invidia provoacă ură, neânțelegeri și de cele mai dese ori la crearea de noi și noi dușmani. De fapt invidia se consideă a fi o emoție mascată și și cu toate acestea ea este atât de vizibilă. Uneori însă-și limbajul gesturilor trădează acest sentiment neplăcut.  Menționam mai sus despre invidia din materialism, faptul că cineva are mai mult decât mine, cineva a ajuns mai departe decât mine, cineva are o casă mai mare, cineva este mai înstărit ș.m.d., deci „mai” acesta este la noi foarte des folosit pentru că suntem o societate săracă. Această sărăcie nu le permite multor oameni să-și analizeze propriile capacități/puteri, căci dacă fiecare din noi s-ar analiza singur pe sine nu ar observa că vecinul este „mai”! Și dacă oamenii nu s-ar compara atât de mult cu alte persoane viața ar fi mult mai simplă. Din punct de vedere psihologic unica persoană cu care te poți compara este însă-și propria persoană, de aceea ar fi bine să ne gândim cu toții la acest moment important. De fapt ar fi trebuit să încep cu asta, că există mai multe tipuri de invidie: Invidia admirativă- „foarte bine, a ajuns până unde a ajuns pentru că a muncit mult, pentru că a depus mult efort” voi lucra și eu și voi ajunge la fel. Invidia ostilă- „nu-l suport pentru că, e un prost de unde a obținut atâtea, nu merită să fie acolo unde e, de ce el ....iar eu nu”... Invidia depresivă- „toți proștii au succes, niciodată nu o să am parte de așa ceva”... Interesant, cărui tip de invidie îi aparții Tu? P.S. Hai să fim mai buni!

Am terminat astăzi o nouă care ,În noapte” de Haruki Murakami. Acțiunea se desfășoară în jurul unor personaje pline de mister pe care le poți descoperi pe parcursul cititului. În fața ochilor apar diferite peisaje uitate, peisaje fantastice care te fac să te cufunzi în adâncimea lor fascinantă.

Autorul vorbește despre niște personaje puzzle care trebuie descoperite pe parcurs. Totul începe cu tânăra Mari o studentă cam stranie pasionată de literatură, sora acesteea Eri Asai un fotomodel nespus de frumoasă cufundată în somn, tânărul trambonist cu care sau cunoscut mult timp în urmă și cu care nu au ținut legătura până în prezent, o tânără prostituată chinezoaică brutalizată și abandonată întrun love-hotel, o lucrătoare a acestui hotel care îți schimbă numele pentru că este urmărită de persoane periculoase dintr-un oarecare motiv pe care nu-l va destăinui, și un simplu angajat la o firmă de calculatoare care provoacă o zarvă între toate aceste personaje și le face să se cunoască. Toși sunt oameni ai nopții bântuiți de secrete și dorințe nelămurite, iar legăturile dintre aceștia se leămuresc încet pe parcursul cărții, construind un univers nocturn plin de farmec și subtilitate.    Este un roman frumos caracteristic lui Murakami, un roman misterios sau unul „accentuat” aș spune eu, care te face să te învârți un jurul unor personaje tipice și totuși descrise cu o amănunțire și o tandrețe deosebită. În noapte, aș spune că face parte din acele romane fascinante care te țin mereu pe interes/ acțiune, vcare îți țin suflarea până la sfârșit.