victorcretu.blogspot.com

Cuvânt înainte.   Într-o zi m-a sunat un prieten bun mi-a zis că are ceva pe suflet ceva care îl macină  în fiecare seară şi dimineaţă,  mi-a zis că vrea să îmi spună neapărat pentru că sunt singurul lui prieten şi ar trebui  să îl ajut cu ceva. Am  fost de acord, aşa deci am mers la o cafea şi l-am lăsat să îmi povestească cuvânt cu cuvânt tot fără să îi întrerup povestea. Mi-a plăcut prea mult încât să pot să comentez , dar ia-m spus că pot să scriu ceva din ceea ce a spus el. Peste ani când va citi îşi va aminti de unele momente, care le-a trăit la douăzeci şi doi de ani. ...Era vorba despre o fată, care l-a făcut total dezorientat şi l-a plasat undeva în o lume care nu o cunoştea, el a ajuns să fie o persoană  străină pentru el, a ajuns să fie propriul lui cerc vicios şi fără poartă de ieşire .

ar fi bine să scriu.. O zi…sau ceva mai mult de atât. …în fiecare dimineaţă mă trezesc şi mă schimb în altă persoană. Devin un alt om ca să te uit, dar fiecare fiinţă ce ia naştere în mine lasă un bilet pe care scrie: “Ieri am cunoscut o fată şi m-am îndrăgostit , dar nu mai am timp să o iubesc. E târziu. Te rog îngrijeşte-te de ea, iubeste-o  cum eu nu am putut, fii alături de ea. Îţi mulţumesc şi îţi sunt recunoscător pentru ceea ce o să faci pentru ea.”  Fiecare fiinţă ce ia naştere trăieşte doar o zi, ca un fluture. Dimineaţa când mă trezesc ia naştere şi seara odată cu somnul dispare, se duce, este omorâtă de propriul suflet care vrea să te uite, să scape de durerea ce îi este provocată. Dar în zadar, pentru că fiecare fiinţă care ia naştere în mine dimineaţa face singurul lucru pe care îl reuşeşte într-o zi: să te iubească  mai mult decât orice. Atât reuşeste, dar nu îi e suficient. Fiind conştientă de destinul pe care îl are, lasă un bilet  persoanei  care vine după ea: un nou străin  pe care îl imploră sa te iubească cum el nu a putut să o facă, apoi se stinge, dispare ca un mister. Sufletul  a devenit  un creator şi un ucigaş, în fiecare dimineaţă aduce pe lume un nou eu, îl lasă să prindă viaţă să se rănească puţin din ea, să cunoască ce este mai frumos: dragostea. Apoi spre amurg atunci când doarme liniştit lângă el, se strecoară şi îl sufocă, îi curmă viaţa. În dimineaţa următoare, altuia îi prezintă viaţa, îi garantează o zi. Un proces care durează de mai mult timp… de când s-a îndrăgostit, a devenit o maşinărie care  îşi distruge tot ce crează pentru un singur motiv: ..Tu.  Te iubeşte prea mult, ştie că nu te poate avea, încearcă să te uite. Aşa în fiecare zi este o altă persoană încercând să îşi schimbe cursul, un nou eu, pentru o nouă lume, pentru o nouă viaţă. Dar dragostea şi inima te păstrează,  nu  pot să te lase să pleci pentru că eşti sursa lor de existenţă, cu tine visează noaptea şi ziua trăiesc chiar şi în lipsa ta, din amintiri şi iluzii. Un cerc vicios care mănâncă din suflet, din inimă şi din tinereţe, din mine.  Se înşeală mereu crezând că următoarea zi  va fi un nou început, dar tot odată sperând să te mai revadă o dată înainte să te piardă definitiv.  În concluzie crează măşti cărora le dă viaţă. Măşti, dar sub ele este acelaşi suflet îndrăgostit de tine. O iubire pe care s-a aşezat praful pentru că nu mai este cine să o lustruiască, să o mângaie în fiecare zi, să zâmbească împreună cu ea, să danseze în răcoarea dimineţii, să cânte ca două păsări care au învăţat să zboare… apune şi răsare vine şi pleacă. Oare cât o să te iubesc? Sper să mă opresc cândva. Nu ştiu când, poate în mormânt…Chiar trebuie să îţi spun asta ? ''Sunt eu, un erou fără urale şi decoraţiuni. Fără lupte câştigate doar cu răni, sunt doar un erou învins care niciodată nu a avut posibilitatea să poarte un razboi pentru inima ta''. 

Un om poate iubi doar o dată cu adevărat, dar poate trăi toată viaţa  iubind singur   respectând persoana pe care şi-a ales-o ca partener. În dragoste nu există compromis pe când în viaţă da. Dragostea este cea pură,  nu se poate înlocui oricât ai încerca. Câteva rânduri din mine, povestea pe care într-o zi o scrie un nou eu, un nou scriitor fericit că poate să te iubească sperând că va reuşi să convingă propriul suflet să îi acorde încă o zi, să îi demonstreze că o zi în plus te-ar putea face fericită şi o zi în plus l-ar face fericit pentru veşnicie.  Unde sunt? Unde m-am oprit? ...Sunt ca un ceas care s-a oprit la ora fixă acele au înţepenit  şi nu mai mişcă.  Timpul zboară  râde de mine, eu  un ucigaş de suflete care stă pe loc, pe când el, timpul, ucigaşul suprem, zboară mai repede decât orice.  Oameni, străini, măşti, suflete, inimă, Eu şi singura mea dragoste. Sunt un deşert care tânjeşte după ploaie în fiecare zi rugându-se dimineaţa la răsărit,  aşteptând întreaga zi în arşiţa soarelui pentru un miracol pe care îl aşteaptă de mult, dar care nu mai vine niciodată. Dansând o zi, făcând ritualul ploii dar în zadar. Spre seară te vad în miraj, alerg până îmi cad genunchii de oboseală dar nu te găsesc, iubirea mea… ai plecat, m-ai lăsat pustiu şi gol, fără o picătură de viaţă, fără o picatură din tine. Sunt un străin care îţi scrie, un străin care îşi face datoria, unul care a promis predecesorului său că te va iubi şi va fi lângă tine… dar tu pleci mereu şi mereu te-ai depărtat, ca să nu îţi mai văd ochii şi să-ţi aud glasul, să nu îţi simt parfumul. Numai vântul îmi este prieten în acest deşert, îmi aduce câte o briză din parfumul tău,  dezorientându-mă face să alerg în toate părţile pentru că nu ştiu de unde vine ca să  te găsesc. Sunt pierdut aici în lumea post modernă cu nisip şi cu încălzire globală, pentru ca nu eşti tu să îţi ofer căldura mea . O zi atât de mi-ai da, ca să îţi pot arăta o parte  din dragoste. O zi care să îmi umezească ochii cu ploaia ta. O zi în care sufletul meu să fie liber, pentru că tu eşti eliberarea mea, victoria mea…Poate mă crezi de modă veche, sau crezi că în lumea  tehnologiei ultra moderne nu mai încape loc pentru a scrie ceea ce simte un om… Aici este o mică parte dintr-o zi, din cele trei sute şaizeci şi cinci de zile, o fiinţă din cele trei sute şaizeci şi cinci de fiinţe, care au un singur scop: să te iubească. Trei sute şaizeci şi cinci de zile, tot atâţia născuţi şi tot atâţia morţi. Un singur scop, iubind mereu cu iluzii şi speranţe care nu au răspuns… O singură inimă sperând, un singur suflet ucigând mereu speranţe. Lupta dintre trup şi suflet, dintre raţiune şi sentimente. Sunt în război, de vină sunteţi voi, Inimă! suflet! Amândoi mă torturaţi.  Tortura unei iubiri neîmplinite , rătăcite, care este acum legată, ţintuită care  îşi aşteaptă în fiecare zi sentinţa, dar care nu mai apare. Graţiată sau executată, asta rămîne de văzut. Tu pentru ce pledezi? Pregăteşte-ţi discursul că vine procesul de judecată şi tu vei fi în calitate de martor. De tine depinde viitorul ei, de tine depinde viaţa sau moartea. O zi mai ai să te gândeşti…azi. Timpul deja a început să alerge ca un nebun, vrea să stabilească un nou record. Eu sunt întemniţat iar tu eşti libertatea după care râvnesc. Oferă fluturelui măcar o zi în plus, măcar lasă-l să înveţe să zboare , învaţă-l să se bucure de vară. În timp de iarnă s-a născut şi nu ştie mirosul plăcut a primăverii…Alege, eu nu am dreptul la cuvânt, nu am nici avocat. Vrei să fii tu cea care îmi apară viaţa?  …Începe  procesul, ciocanul sună,  în sala de judecată apare inculpatul târât de doi jandarmi  care îl aşează pe scaun. Procurorul înşiră pe rând motivele pentru care este judecat. E linişte chiar şi  judecătorul este  emoţionat… oare ce va fi? Ce urmează?                                                                    Victor Creţu.

Scrisoarea 1. 

Treptat devin un pumn de pământ, mă transform în ţărână, mă întorc de unde am pornit…aici e sfârşit de cale sau început? Uneori simt că sunt făcut din piatră, mă simt tare rece şi gol.  Atunci când vine focul şi ploaia mă transform în praf , numai bun de aruncat la gunoi. Alteori mă simt de parcă aş fi din fier, cred că sunt oţel şi înfrunt cu plăcere greutăţile vieţii, ele nu există pentru mine, săgeţile nu mă doboară, dar mă simt greu şi atunci când vine focul mă topesc pentru a deveni altceva, ceva mai bun, mai tare, dar mai rece, cu timpul mă uzez, rămân în urmă. Câteodată vreau să fiu mană, să fiu binecuvântare pentru oamenii din jurul meu, să mă bucur când le văd surâsul pe faţa arsă de război şi durere, să fiu ceea ce ei îşi doresc să primească de la cineva … un cadou de bucurie şi prosperitate. Îmi dau seama că nu iubesc pe nimeni şi nimic… sunt sec, mai sec decât un pământ în arşiţa unei zile de vară, vreau să primesc mult, dar nu sunt gata să dau nimic din mine. Uneori vreau să cresc ca un copac şi să fac roade pentru urmaşii mei, să fiu o mică lumină care le luminează drumul, să am rădăcini până la al şapte-lea neam, vârful să fie mai sus decât vârfurile munţilor şi frunzele să fie umbra tuturor celor care vin să se odihnescă. Câteodată încerc să sar, sar mereu o zi întreagă până obosesc, vreau să văd oare cât pot să sar, cât de sus, care este limita… …Apoi îmi aduc aminte că sunt pământ, dar care poate fi valorificat prin multă muncă şi ambiţie, transformat într-un pământ roditor, unul plin de dragoste, putere, lumină şi bucurie pentru cineva. Dar atunci când renunţ când viaţa mi se pare un joc ieftin sunt pământ de cimitir, bun de îngropat morţii... Care e valoarea ta, ce fel de pământ vrei să fii? Alege acum când eşti încă capabil să o faci, pentru că dacă continui să rămâi aşa, vei fi cel mai bun pământ pentru florile unui mormânt. Cât timp vrei să fii un suflet atât de departe de speraţă, ca un orb care nu mai vede lumina…ai nevoie de curaj să ieşi din întuneric. ...Marsăluiesc în noapte cu puşca în spate, sunt pornit la război. Zgomot de paşi, împletiţi cu noroi cu frunze moi,calc prin păduri tinere... Victor Creţu. 06.02.2013

Jumătate lup, jumătate cerb. Ochii îmi plâng,  se scurg pe podea Stau pe canapea, pe canapeaua mea, Inima mea cântă ceva despre o lume nebună, Tresar ca lovit, de un fulger tâmpit Dezorientat, mă îndrept spre cuţit Apuc încet cerbul rănit, care încă mai sulfă

Iar ostenit de muncă , trudit Mă las pe podea, pe podeaua mea Lângă mine lovit stă cerbul rănit, care încă mai sulfă În mână cuţit, pe faţă stropit De sângele cald a cerbului rănit, Ca un lup rătacit, stau langă el ameţit Încep să cânt apoi să plâng, Mă umplu de sânge păcat şi osândă, Mă scurg pe podea, încolţit de ceva Mă duc în neant, spre o mare adâncă Spre moarte… şi încă aud suflând, cu sânge stropind Un cerb şi un lup parasit.                                                                            (Victor Creţu 10.10.2012)

Când încercarea vine, Eu stau lângă tine  Și Te ridic din deznădejde, Te ocrotesc cu ale mele brațe, Te ajut  pun să mergi mereu  pe ape, Te țin pe palme ca pe-un fiu, Eu Te ajut să treci prin văile adânci Și de mormane de gunoi și prin noroi, Te pun în cinste ca pe un vas ales, Dar tu ce-Mi dai pentru darul Meu ceresc? Pâinea niciodată nu o cerșești, Și casa iți este binecuvântată De rodul mâinilor ceresti, Dar tu ce-mi dai copile, ce îmi dai? Cu batjocoră, ură și rușine, Mă răstigești în fiecare zi Și-Mi spui că Eu sunt vinovatul Dar pentru ce? Doar toate ți le-am dat! Din dragoste supremă, nesilit de nimeni, Am murit pe-o cruce ca să fii iertat, Și să primești a cerului splendoare Dar tu copile ce mi-ai dat, ah, ce mi-ai dat? Osânda este tot ce meritam? Nu vreau să-Mi dai averi sau bogății, Și nici palate să îmi  faci, Eu  n-am nevoie, Îmi dai doar jertfe , dar pentru ce că sunt doar un gunoi... Eu vreau un singur lucru de la tine, Un singur lucru, mic dar prețios, Să-Mi dai inima ta, de astazi, pe vecie, Iar viața ta s-o lași în mâna Mea. Copile drag, aceasta am vrut să-Ți spun, Ce-ai fost, ce ești și ce poți fi, Decide, este dreptul tău, Alege viața veșnică sau moartea cu ale ei urmări. Te-aștept cu drag să vii la Mine, Vino chiar azi, nu întârzia, Căci mâine, cine știe…poate Ușa cerului se va încuia … Cu drag Isus...                                                                                          Victor Crețu  24.05.2012

În viață unele lucruri  ar fi putut fi altfel, dar nu sunt pentru că omului îi este frică de risc, de ceva nou, de un nou început mai diferit de ceea ce a avut vre-o dată...comoditatea și obișnuința îl fac să piardă cele mai frumoase lucruri pe care ar fi putut să le aibă, sau să experimenteze frumosul...  Mă întreb, ce poți face cu o lumânare ? Poți să faci lumină în întuneric, poți să te încălzești sau poți să te arzi... o lumânare, doar una dar câte poți face cu ea... poți face lucruri extraordinare, dar dacă nu ești prudent poți să-ți faci rău... Ea este ceva de care ai nevoie. Dacă nu o aprinzi nu poți să știi ce poți face cu ea, de cele mai multe ori oamenii se gândesc că poate se ard,nu au curajul pentru a risca să o aprindă, au o frică care îi ține să facă acest lucru, nici nu se gândesc că dacă o aprind scapă de întunericul care îi împresoară, le taie din aripi, vise, aspirații...Pot primi căldura care o poate oferi... Curaj,  ai nevoie de o decizie... e timpul să schimbi ceva ca lucrurile din viața ta, să fie altfel... nu lăsa ca să treacă pe lângă tine cele mai frumoase lucruri, pe când tu să-ți trăiești viața în mediocritate, în obișnuință și comoditate cu frica de a începe de la capat ceva care nu cunoști...Nici nu știi ce pierzi... Știu că poți, avem nevoie de asta, tu și eu... NOI... nu ezita, mai ai puțin timp să declanșezi ceva care îți poate schimba viața.... Lasă lumina și căldura să-ți invadeze sufletul...                                                                                                                                                                                            Victor Crețu. 22.02.2012   

  For a beautiful girl... Când adorm, ochii îmi sunt grei De lacrimi și orbi de iubire, Iubire pe care în suflet o simt, Iar inima-mi plânge Când te văd minunată femeie, Gândesc ca un  nebun, dar te iubesc. Dar în zadar, fără speranță Căci viața nu-i basm, E încercare, grea și durere... Dar nu pot să mă opresc, Căci în mine arde  aprinsul foc Pentru tine femeie. Când ochiul meu, zărește a ta făptură,  Se colorează, într-un spectru frumos, A fizicului și sufletului tău. Inima îmi saltă, mărește atunci Circuitul sângelui cald, Îndrăgostit de femeie... Atunci când iubesc, Trăiesc ca un dogmatic corp, în univers Purtat de timp încoace și încolo. Pierdut sunt în singurătate, Pierdut pentru mine, îmi pare și Eul Iubită femeie... Atunci când  iubesc, nu am nici o scăpare din spațiul iubirii,Decid să iubesc și mai mult  Ca să mă răzbun pe iubire... Noiembrie 2007Victor Crețu

Când cred că viața-i o dilemă,  Mă resemnez și mă gîndesc... De unde atâta nebunie-n capul meu Cred că-s zeu, și n-am nici timp nici loc,  Dar vai! Eu mă înșel amarnic, văzând iluzia ca realitate. Cînd ore-n șir eu mă gîndesc la viață,  Eu vreau să mă trezesc din agonie.  Dar  în zadar, că viața e deșartă și  timpul râde de a mea știință Și dintr-un zeu mă face vagabond,  Un vagabond fă'r de timp și spațiu ,fără loc pe acest pământ. Când mă întorc  privindumă-n  în oglinda-mi Ce-am spart-o în urmă cu un an,  Oglinda conștiinței cea curate în care eu atunci mă reflectam Atunci când adevărul despre viață încercam al face pentru mine cunoscut,                                                     Ianuarie 2007 Victor Crețu. 

Mă ierți tu copacule că-ți curm zilele,                       Căci flămând sunt de viață  Și frigul mă îneacă iar iarna e grea, Aud cum trosnește în mine Durerea, durerea ce acum eu cu mâna ți-o fac. Știi că o soartă e dată în sufletul meu pentru tine, Dar nu pot, mă iartă, Mi-e frig și mi-e sete de viață. Eu vreau să trăiesc, te jertfește dar pentru mine, Pentru o ființă de humă pe vechiul pământ, Căci tu petrecuta-i pe mulți înspre moarte, Dar azi pentru mine te rog ca să mori Și trunchiul să-ți fie un bust de-ngropare, În viața cea veche a lumii de azi. Și azi de-ai muri se poate ca mâine, să crești din pămînt Într-un corp nou și schimbat. Plang... cruntul topor se înfige eu plîng... O, iartă călăul de mine, O, iartă călăul topor. Victor Crețu 2008.