oleseagutuleacA fost, este, va fi |
Comentează
Mulţi cetăţeni moldoveni lucrează peste hotare. Majoritatea din ei nici nu vroiau să plece departe de familie, de locul de baştină, dar au fost nevoiţi să-şi ea desaga în spate, să-şi strângă inima boţ şi să plece unde i-or duce ochii numai sa-şi scoată familia din nevoi. Pe lângă toate laturile negative a istorie migrării rudelor noastre şi anume lipsa părinţilor aproape de copii, banii au încercat pe cât e de posibil să acopere unele lipsuri care nu pot fi cumpărate nici pe bani. Fiecare moldovean ce are pe cineva peste hotare încearcă să afle cât mai multe despre ţara unde se trudeşte aproapele său, despre cultură, despre limbă, despre tradiţii şi de ce nu despre gastronomia ţării date. Toate astea numai cu scopul de a fi cât mai aproape de ei. Mă gândeam că dacă vom găti şi gusta din ce se mănâncă în ţara unde se află mama, surorile, prietenii, atunci voi fi puţin mai aproape de ei, măcar prin bucate şi skype.
Pentru început am încercat să fac pizza. Istoria apariţiei pizzei are ceva în comun cu istoria plecării mamei mele peste hotare. Se ştie că pentru prima dată grecii au început să coacă pâine plată cu diferite mirodenii şi ulei de măsline. Dar prima pizza adevărată aproape de varianta care o ştim noi astăzi a fost făcută de italianul din Napoli Raffeale Esposito, ce vroia să producă ceva diferit de cât ce se făceau la acele vremuri. Creaţia lui a fost luată în seamă de Regele Umberto şi Regina Margherita în 1889, Esposito făcuse o pizza în trei culori: brânză albă, sos roşu, şi condimente verzi, care reflectă culorile steagului Italian, şi această pizză a fost numită Margherita în cinstea reginei. De atunci au început să se deschidă pizzerii, emigranţii furau reţeta şi o duceau la ei în ţară, şi fiecare bucătar încerca să adauge ceva al lui ce o făcea tot mai gustoasă şi mai populară. În fiecare an, pe 9 februarie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Pizza. Pizza a devenit o mâncare uşor de preparat în multe variante şi pe placul fiecăruia, şi plus la toate datorită vitaminelor din ingredientele folosite e socotită ca mâncare sănătoasă. Pizza a făcut un drum lung, mai întâi din Grecia în Italia şi acum a devenit parte comună unui mediu internaţional, aşa şi mămica mea, când se pornise la muncă peste hotare, se pornise mai întâi in Grecia, ca mai apoi să ajungă în Italia.
Reţeta încercată de mine e foarte simplă. Pentru aluat e necesar puţină făină, apă călduţă şi sare, se amestecă binişor până are o compoziţie groasă şi se lasă să se odihnească puţin. Între timp se pregătesc legumele după plac, roşii cubuleţe, ardeii tăiaţi rondele şi verdeaţă (ceapă, mărar, pătrunjel), şi caşcaval ras. Separat am bătut câteva ouă cu mirodenii după plac, piper, cimbrişor, rozmarin, puţin usturoi pisat. După ce am întins aluatul în tigaie, am turnat un strat de ou bătut, apoi am pus un rând de ardei, după care roşiile, apoi verdeaţa şi iarăşi câteva rondele de ardei ca mai apoi să torn deasupra totul cu oul rămas şi să presor caşcavalul ras. Am copto în rola încinsă la 200 grade aproximativ 30 min. Mirosul şi gustul e de nedescris, savoare ei o simt şi acum, e simplu, gustos, şi uşor de preparat. Creaţi şi voi pizza după placul vostru, atunci când gătitul este o artă, mâncatul devine o plăcere. Aşa şi cei plecaţi peste hotare când ştiu că celor de acasă le e bine, sunt sănătoşi şi nu duc lipsă de nimic, munca lor peste hotare devine o plăcere.
Zilele acestea am hotărât să fac o călătorie. Sunasem cu o zi înainte de plecare şi am întrebat de ruta necesară pentru a mă deplasa din punctul A în punctul B, fără surprize.
A doua zi dimineaţa cerul era înourat şi nu promitea nimic frumos şi înteresant. Dar totuşi cu gânduri bune m-am pornit la drum. Ajungând la gara de nord din Chişinău, rog doamna de la casă unde se vând biletele, ca să-mi vândă un bilet pentru destinaţia mea. Ea mă întreabă: Pe piron este o rutieră albă?, mă uit împrejur şi îi spun, că sunt două nu-departe.
Foarte bine îmi spune şi îmi cere să achit suma de 60 de lei. Bine, zic achit, iau biletul şi hai să caut rutiera cu destinaţia mea. Ajung în drept cu prima, citesc pe panou nu-i direcţia mea, mă uit la a doua, tot acelaş rezultat. Am înconjurat tot pironul nici un autocar în direcţia cu pricina. M-ă apropii înapoi la casă îi spun doamnei că nu e nici un autocar cu ruta respectivă. Ea calm îmi spune: Aaaaaa…., atunci a plecat!
Bine spun, schimbaţi-mi vă rog, biletul pentru ruta următoare, se uită în baza de date şi îmi spune ca următorul va fi tocmai la 10:10. Păi, cum la 10:10, zic eu, ieri am sunat si mi s-a spus ca este rută din oră în oră, ea strânge din umeri şi îmi întoarce monitorul şi îmi spune vezi, ce scrie aici la 10:10 şi mai mult nimic.
Oftez din neputinţă să mai zic ceva şi îi spun bine daţi-mi la ora dată. Doamna îmi dă bilet la ora dată şi îmi recomandă să aştept înăuntrul gării. Afară începu să plouă şi parcă fiecare strop de ploaie avea să-mi spună ca surprizele încă nu s-au terminat.
Întrând în interiorul gării, acolo un miros, de parcă nu s-a făcut curat acolo de nu ştiu câte luni, sau s-a făcut dar cu apă din canalizare. Aşa plăcere pre cum o primeşti acolo e greu să o descrii în cuvinte, dar în schimb, poftim, televizor care aproape te surzeşte cu sunetul lui.
După două ore de aşteptare hotărăsc sa ies afară, plus că ploaia împrospătase aerul de afară şi domolise praful. Afară o “melodie” strigată de voci de şoferi ritmată de ciripitul păsărelilor, ce se bucurau că ploaia a plecat.
Deodată aud cum un şoferi strigă localitatea spre care mă îndreptam eu. M-a apropii bucuroasă de elşi concretizez încă odată spusle lui. Da, îmi spune e direcţia aceasta, urcă că acuşi plecăm, îi spun că am bilet la 10:10 trebuie să-l schimb pentru oara la care pleacă dumnealui. La care şoferul s-a schimbat aproape la faţă şi cu o voce aproape în şoapte î-mi spune că nu o să-l pot schimba, trebuie să aştept ruta de la 10.
Cu întrebarea, De ce? să nu-l pot schimba mă apropii spre ghişeul unde mi s-a vândut biletul. Doamna, amabil cu un zâmbet aproape forţat, îmi spune da nici o problemă, numai că pierdeţi 15% din sumă şi pentru biletul nou trebuie să adăugaţi această sumă. Auzind noutatea, începusem să o bombardez cu întrebări: Cum? Birocraţia şi bătaia de joc de oameni a ajuns şi la autogară? În baza la ce regulament?
Ea îmi răspunde citeşte pe perete. Mă întorc şi încep să caut cu ochii pe pereţi, dar din păcate nici urmă de aşa informaţie. Indignată şi mai tare mă întorc spre doamnă şi-i spun ca nu-i nimic de genul a 15% din sumă. Îmi recomanda să caut şeful de tură. Mă apropii întreb ba de un domn ce stătea la masă, ba de altul în alt cabinet care scria ceva, nimic, îmi spune să-l caut pe peron. În sfârşit îl găsesc, el cu o privire ce ar spune (ce vrei oare de la mine, nu vezi ca-s tare ocupat), îl întreb de ce nu pot să schimb biletul pe o altă rută, de ce nu mi se întorc banii în caz că nu vreau să mai plec cu autocarul de la 10, şi unde e informaţia pentru călători cu aceste reguli ale autogării. Îmi spune si el ca doamna recepţionistă că e pe pereţi, îi spun că deja am căutat pe pereţi, dar nu-i nimic. Uite călătorule pe pereţi şi caută cai verzi! El supărat că îl deranjez cu ditamai problemă, îmi răspunde: Şi ce vrei de la mine?, (eu sunt mic nu ştiu nimic), s-a întors şi sa dus, încercând să-l ajung din urmă, să întreb, atunci de la cine să aflu? el deja fugea de mine ca dracul de tămâie.
După un “joc de ping-pong” de la ghişeile de pe piron, la ghişeile din interiorul gării, am renunţat la căutarea dreptăţii călătorului moldovean. Nici nu am observat că între timp se apropiase de piron şi ruta mea. Deşi era încă ora 9. Repede au început să urce călătorii cu bilete, bucuros şoferul a anunţat că imediat plecăm şi în decurs de 20 de minute, deja plecasem din gara cu probleme.
Lecţia învăţată de mine nu-ţi cumpăra bilet din timp, chiar dacă ai bilet şi nu eşti atent la rutele care vin şi pleacă poţi sa-ţi pierzi ruta. Ele pleacă şi vin în dependenţă de cât de repede se încarcă cu pasageri.