Live your Life

Prin ochii mei ispititori,

Cerșeam puterea unor nori,

Iar energia cea vitală

Creștea lăuntrica-mi răscoală.

Doream s-atrag nemărginirea.

Fără a ști de-al tău secret

În mâna ta, eu fericirea

Mi-am amplasat-o indiscret.

Dar, vai! Credula mea natură

În plasă repede s-a prins.

N-aș fi crezut că-i impostură

Zâmbetu-ți dulce și distins.

Aplaudabila tandrețe Și șarmul tău incontestabil

Ascunde cu acuratețe

Un foarte simplu... mizerabil.

Colecționar de trupuri reci,

De jertfe candide și proaste,

Care în vise intrinseci

Cred că au prins a te cunoaște.

Cînd a crăpat pămîntul și visul meu de astru, Am părăsit trecutul și cerul cel albastru. Prin neagra cicatrice spre vidul fără față Pămîntul îmi înghite și ultima speranță.

Ajuns în altă lume, unde pustiu-i viață „Mulțumitor”, prezentul mă sfîșie c-o ață.

Atunci cînd sar prin patimi spre dorul măreției

Cad în imensul deșert al josniciei.

Și urc pe suferința bieților păcătoși Crezînd că umilința-i va face mai duioși. Și-o scară din schelete m-ajută să obțin Un loc călduț în tartar* și-un ștreang din pur satin. *TÁRTAR s. v. iad, infern.  Chiar dacă viața îți dă o lecției sau te pune la o grea încercare, nu sacrifica viața și fericirea altora pentru a ajunge acolo unde-ți dorești. Demnitatea este mai presus de toate!   

Eu am avut, cîndva, un vis demonicAtunci, cînd lumea din iubire se ura.Și-i fericit, acel cu trupul său agonic,Cînd nu vedea, sărmanul, nu vedeaPăcatul, cum dansa.La capăt de-ntuneric, lumina își revarsă,Acel, ce pune ștreangul la cei nemuritori.Păcatul nu-i răspunsul, ci doar o simplă farsăPe care, singuri lor, și-o fac umilii trădători.

În noaptea târzie

Și cerul plângând

Vezi aripi de păsări

Pe cer, alunecând...

Și liniștea taie

A lor răsuflare

E pace, e seară

Și luna-i amară.

Când totul adoarme

Și vântul mugește

O pasăre, spre apă

Sporește...

Și zborul ii divin

Și drumul ii  alin.

Dar frica-i sporește

Celui ce-i singuratic.

Și inima-i descrește

Și aripa nu-i bate.

O oră de tăcere

Un creștet întretaie.

Și cerul îi dispare

Din vizor...

I s-a pierdut al inimii odor!

În plină noapte...

Și el tot mai departe,

Și mai departe zboară

Deja a câta oară

Inima îi doboară...

Să piară iubirea cei amară!

În gîndurile mele, pătrunse doar de vînturi

Am îngropat un suflet în negrele adîncuri.

Şi soarele nu-i bate şi norii nu-l ajung

Acolo, să rămînă pe-un termen cît mai lung.

Cît inima iubeşte şi sufletul respiră

Destinul, îmi va cînta frumos din liră.

Cînd voi uita trecutul, şi-oi spulbera dulceaţa

De-a pururea să-mi piară lumina-n dimineaţă.

Cînd soarele se-ndreaptă spre-un creştet buimăcit

Cel din adîncuri se simte fericit.

Căci inima-i se-nmoaie şi totul infloreşte

Şi cu-n magnet spre sine ademeneşte.

Nu-ţi îngropa iubirea,n-o proteja orbeşte

Ci las-o să răsufle aşa cum ea doreşte.

Ca un cristal de pură să fie pe vecie

Şi liberă ca lună să stea o veşnicie.

Simt energia fulgului de nea.

O Doamne, cât de tare-aş vrea

Ca în obraz să mi se adâncească

Deşi mi-e frică c-o să se topească.

Simt energia fulgului de nea.

O Doamne, cât de tare-aş vrea

Ca să plutească-n nepăsare

Într-o totală eschivare,

De tot ce e văzut sau nevăzut,

De tot ce-a fost într-un trecut,

Să fugă de realitate.

Ah Doamne, ce absurditate!

Simt energia fulgului de nea.

O Doamne, cât de tare-aş vrea,

Să pot să-l urmăresc în nepăsare

Fără regrete, fără de mustrare.

Şi oare dacă fac ceva nebun

De ce inima să mi-o răpun?

Oare acesta-i un păcat

Dorinţa de-a trăi cu-adevărat?

Aşa cum sufletul mi-o cere

Din plin şi cu mare plăcere

De vreau să zbor, e ăla un păcat

Dacă asta mă face împăcat?

Simt energia fulgului de nea

Ah Doamne, cât de tare-aş vrea

Să pot ateriza cu sufletul senin

Chiar şi pe-un loc plin de venin.

  Nu mai am putere să mă dezamăgesc în oameni. Le-am dat mai multe şanse, dar nu ştiu dacă mai sunt capabilă să suport comportamentul egoist şi lipsit de responsabilitate al persoanelor în care, parcă nu demult, credeam. Nu ştiu dacă este cea mai bună decizie, însă mi-e mult mai uşor atunci cînd mă îndepărtez de unii oameni, astfel nu le dau posibilitatea să mă rănească. Singurătatea e uneori dureroasă, dar cu mult mai plăcută decît dezamăgirea, căci ultima este precum rugina pentru fier. Ea roade, fărîmiţează şi distruge capacitatea inimii de a mai crede în vreun oarecare ins. 

Ca o umbra înecată în paharul de regret.

Oare este-o arătare?

Oare este un portret?

Ca o patima se zbate în amiaza vieţii sale.

Oare este-o cicatrice

Sau un bocet ce răsare?

Se împinge-n scrumul vieţii înc-un suflet miruit

Oare este un păcătos

Sau un simplu iezuit?

Este-un om ce calcă dreptul

Doar de Duminica Mare,

Şi i se dă de pomană, de la vânt şi de la soare,

Numai sute de ştergare, pentru lacrimile-amare. 

Voi, cei ce mă priviţi cu nerăbdare! Acei umili, de suflet părăsiţi! Vă-nştiinţez că sunt aproape de cedare

Sunt ca şi cei ce simt că-s nedoriţi.

Cînd mă îndrept spre tine

Gîndurile-mi sunt osîndite la pribegie.

Înţeleg că inima-ţi nu-mi aparţine,

Atunci transform totul în elegie.

Mă faci să simt că-mi fuge răsuflarea,

Mă pierd în părul tău şi negreşit,

Eu te visez chiar şi atuncea cînd uitarea

Se întrupează-n trupul buimăcit.

Amară clipă mi-a lăsat privirea. Model de fericire şi de dor O singură suflare-i amintirea, Te las cu bine, deşi te ador.

Secretul frumuseţii pure: orice persoană fericită este şi frumoasă.

Iar dacă inima n-ar mai bătea,

Şi eu încet m-aş sufoca.

Aş vrea ca-n ultima clipă.

Să-mi creasc-o aripă.

Cu tine să zbor

Să evadăm pe-un nor.

Să-nscriu a mea soartă

Pe-a eternului poartă.

Sus, în liniştea tulburătoare,

Forţa creatoare a devenit distrugătoare.

M-a împins în goliciune

Fără narcoză, făcîndu-mi ablaţiune. Pe-o pînză de păianjen urc

Şi printre fire mă încurc

Şi chinu-l mi-e amar

Şi visul mi-e coşmar.

Am dorit să ating norii

Fugind de banalitate,

Dar n-am văzut zorii

Căci am mîinile împreunate.

Ca să ascund ce am în mine -

Vulcanul în stare latentă,

Şi ochii în picături cristaline

Ale chipului în stare inconştientă.

Sunt o avară, dar nu şi în lacrimi, Şi cum nu-ţi pasă de tînguieli- În noaptea fierbinte, cu ochi-mi de ceară, În oglindă voi face vrăjeli! Să te văd înălţat, spre cer aşezat, Cu faţa-ţi rumeoară şi mintea hoinară, Să fii botezat cu-n nume curat, Ca-n iarnă şi-n vară să-ţi stau la inimioară. Şi chiar în zece țări şi peste zece mări, Să nu-ţi găseşti tihna cel puţin un veac, Să-ţi fiu boala ta şi tot al tău leac Iar ameninţări să-ţi fie ale mele sărutări.

Un monstru îţi este arătarea,

Fie şi-n îngerescul chip.

Te zbaţi ca să-ţi arăţi catifelarea,

Dar e ca o pictare pe nisip.

Şi ce folos că ai voluptate,

Oricum emani acru năduh.

Aşa sunt spiritele  abandonate -

Par vii, dar sunt fără de duh.

Ar trebui să fiu mai bună, Cu-n spirit mai înălţător spre cer, Dar tu, făcuta-m-ai nebună Cu ochii roşii ca de ger! De cîte ori am vrut să-ţi spun, Acele înfocate vorbe, Ce sufletul… şi-acuma mi-l răpun, Iar creierul mi-l vor răsfierbe. Acum le-aş pronunţa, Deşi sunt la trecut. Dar, ca de obicei voi renunţa, Căci tot ce-a fost, am petrecut. De ce urăsc a sa bunătate, Precum uram a ta răceală? Şi surîsu-i pătimaş, Ce mă înfundă-n buimăceală? Actriţă în iubire am fost, Dar totuşi zîmbetu-i dulceag Mi-a dăruit un adăpost, Şi m-adunat din drumul meu pribeag…

Adevăratul succes se obţine încet, frumos şi cinstit.  O persoană care se respectă pe sine n-o să se grăbească să-şi atingă ţelurile. Va face totul cumpătat şi în aşa fel ca să primească plăcere de la ceea ce face.

 Atunci cînd lupţi pentru un scop, să nu uiţi de demnitate şi să atragi atenţia la metodele pe care le foloseşti pentru a ajunge acolo unde-ţi doreşti. Cinstea şi frumuseţea merg de mîna, una fără alta pot exista, doar că în alte situaţii.

 Într-o zi, îţi dai seama că nu ai prieteni, dar că nu ai nici duşmani. Înţelegi că nu ai bucurii, dar nici tristeţi. Şi totul nu are nici o culoare şi nu-ţi aduce nici o expresie pe faţă. Unica ce-ţi schimbă mimica e soarele, care enervant îţi trece prin ochi. Zăpada scîrţîe sub picioare atît de plăcut. Eşti doar tu şi cu muzica ta. Mîinile îţi sunt lăsate-n jos, de parcă muşchii nu te mai ascultă. Eşti o umbră proiectată pe zăpadă, nimic mai mult. Nu eşti singur, deşi te simţi aşa. Apeşi pe clapa timpului şi ea răsună într-un Fa major grav. Zboară un gînd şi te străpunge ca o săgeată, dar totuşi în sufletul tău nimic nu se întîmplă. Aceeşi stare de moleşeală, aceeaşi muzică, acelaşi scîrţîit al zăpezii. Involuntar, îţi dai seama că defapt aceste 30 de minute de mers, sunt unicele în care poţi fi singur, unul la unu cu tine însuţi. Mîina ta scoate nişte chei, ca mai apoi să te vezi într-un loc unde încep şi se termină problemele tale. Un loc, unde niciodată nu vei mai simţi acea stare de moleşeală, pentru că acolo ştii că nu eşti singur şi că doar acolo inima ta bate cu adevărat, deoarece pereţii acelei încăperi parcă emană şi dau sens la tot ce faci. Acel loc, unii îl numesc casă… O Doamne, cît bine e să fii acasă…

Îmi pare rău că am uitat cine sunt. M-am pierdut undeva între trecut şi viitor, undeva între cine sunt şi între cine nu vreau să fiu. Nu vreau să mă fac o inimă de piatră, dar ăsta va fi unicul mod care mă va face să nu-mi mai văd lacrimile

Visez Lumina aruncată-n foc.

Îmbrăţisez Un întuneric gol. Uit Locul primei întîlniri. Regret Plecarea-mi inexplicabilă.

Urăsc Un zîmbet semeţ.

Strig

La pustiul asurzit.

Privesc Spre lumina întunericului.

Dezbrac

Gînduri trecătoare.

Îngîn Un demonic sunet.

Smulg Răceala unui trup.

Încălzesc

O piatră nordică. Mănînc Din mărul interzis.

Dependentă De sunetul unor buze.

Închid

Ochii ce mă privesc.

Gîndesc

C-o minte nebună.

Îmi îmbunează inima Cuvîntul Spus din adîncul unui creier.

Şi fie vorba sa

Un fulger

Ce-atinge inima de înger. Aud

Trecerea timpului. În el -

Totul a dispărut, Iar în tăcerea ţipătoare Mă tem De propria-mi suflare.

Mă tem de zile trecătoare

Şi de o singură suflare-

A ta…

Suflare .

Cînd încetez să-mi clatin capul

Cuvintele îmi curg ca veacuri,

Şi ochii mi se-ncleie amar.

Tu oare eşti al meu altar?

Acolo unde mi-e sortit a mă ruga,

Şi unde mi-e sortit să mă închin,

Şi în genunchi a delira

Dea pururi inspirînd venin?

Lumina ce se proiectează pe retină

Îmi orbeşte necugetatul creier.

Şi frica mă cuprinde pe la spate Şi-mi gîdilă isteric nervii.

Sunt vie sau o arătare?

O veşnică martiră

Ce îşi îngroapă sufletul amarnic

În cîntece de liră.

Vă urez în Noul An să aveţi ceea ce nu aţi avut, să simţiţi ceea ce nu aţi mai simţit, să faceţi ceea ce nu aţi mai făcut vreodată. Fie ca să aveţi gînduri cît mai frumoase, ca mai apoi acestea să se materializeze în nişte realizări pe măsură. Vă doresc să găsiţi răspunsurile la întrebările voastre.  Dacă încă nu aţi făcut-o, atunci vă urez să vă găsiţi menirea pe acest Pămînt şi nu în ultimul rînd, un drum pe care să puteţi merge cu dîrzenie. Nu uitaţi să visaţi dar doar atît cît ar trebui pentru a vă da putere ca să vă atingeţi aspiraţiile. Revizuiţi ceea ce aţi făcut în acest an, pentru a vă aduce aminte de momentele plăcute pe care le-aţi avut, de faptele bune pe care le-aţi făcut dar şi de greşeli, pentru a nu le repeta în anul ce vine.  Banii nu sunt fericirea, ci doar o resursă cu care putem construi un viitor prosper. Vă urez să fiţi mai buni şi să nu uitaţi că fericirea vine atunci, cînd îi faci pe alţii fericiţi. Iar de dragoste ce pot să spun!? Ea vine atunci, cînd te aştepţi mai puţin la aceasta.  La mulţi ani, multă sănătate şi fie ca sufletele voastre să-şi găsească liniştea!

Egoismul ne înstrăinează de propriul suflet.

Îţi picură geana alene plutind.

Ţi se deschid ochii în lumi paralele.

De vise corpul ţi-e absorbit,

Şi ţi se şterg petele de acuarele.

Eşti acromatic în noua ta  viaţă.

Eşti bocet,eşti jale, eşti humă aleasă.

Pierdut printre timp – n-ai dimineaţă,

Umil şi supus în lumea-ţi hidoasă.

Printre păcătoşi eşti rece cadavru

Şi cu cît mai adînc cobori.

Lîncezeala-ţi aduce doar negri fiori,

Prin trupuri şi creieri agăţători.

Asfixiat prin deshumare,

Pe veci vei avea altă-nfăţişare.

Partea-ţi neştiutoare şi-a reprofilat starea

Celui născut din păcat asta-i e condamnarea.

Stai cu mânuţa-ntinsă Vezi în el foc pe când tu eşti stinsă.

Nu-i ceri nimic, ci doar aştepţi,

Aştepţi acel ceva ca să-l acepţi.

Şi când în păsul său grăbit

Trece fugar uşor zâmbind,

El te cuprinde-n al său gând

Răceala-ţi pururi blestemând.

Când inima ţi-e înflăcărată

Universul te poartă-n zbor.

Te-ai simțit cândva adorată

Acum te-ndepărtezi spre nori.

În mintea sa, tu eşti departe.

Deşi prin umbre vă vedeţi,

Ele cumplit sunt de deşarte Voi transformându-vă iar în asceţi.

Sunt popasul unei inimi

Şi în cercul de regret

Explic unei mulţimi

Sîngele din autoportret.

Înşelată de amor

Trupu-mi este plin, sufletul mi-e gol.

O idee amorală

Îmi produce o rece amorţeală. Zîmbetu-mi fugar

Îţi conturează spiritul gregar. Te regăsesc în smintire

Şi fără sens reculeg, Obscura amintire

Ce m-a transformat în sacrileg.

De citit de preferinţă cu (click) Doar un moment şi-o singură privire: Binecuvîntare.

Doar un pian şi-o singură…

Iertare.

O clipire stinsă în năduhul sufletesc

Un cîntec lin, pururi Dumnezeiesc.

Un apogeu de sentimente

Trăite, deja ucise şi totuşi latente. O fracţiune de secundă

Reînviată apoi pierdută.

Crezi în necaz? Miroase a erezie

Tot ce a fost s-a meritat să fie.

Cu inima înflăcărată

Tu te simţi viu, eu mă simt moartă.

Trecută prin ac a mea deznădejde

În abisum se prelinge.

Rămasă doar c-o singură nădejde

Ca armă am lemn şi am sînge.

Din  nou! Din nou strigînd spre cer!

Cu glasul amorţit eu cer,

Înc-un moment şi o privire,

Doar un pian şi-acea desăvîrşire…

Doar un pian şi-acea iubire.