Ruslan Vascan

O emoţie deosebită

În după amiaza zilei de astăzi am fost într-un loc absolut excepţional. Într-o pădure, undeva departe, loc în care de multe ori am văzut căprioare. Era o linişte acolo cum nu o găseşti altundeva şi o privelişte ca în peisajele lui Şişkin. Mă uitam de jur împrejur şi aveam impresia că sunt într-o poveste! Eu merg destul de des în pădure, însă nu întotdeauna mă contopesc cu natura aşa cum am simţit că mi se întîmplă astăzi. Stam neclintit şi priveam copacii înalţi, iar unul tot scîrţîia din cînd în cînd în adierea uşoară a vîntului: scîîîîrţ… scîîîîrţ… scîîîîrţ… scîîîîrţ… de parcă povestea ceva, o taină de-a lui, o istorie de veacuri… Dar scîrţîitul ăsta, cum să vă zic, nu era unul gălagios, ci era unul absolut discret, un scîrţîit făcut aproape în şoaptă, de ziceai că nu se mai vroia auzit de nimeni în afară de mine… Ce să zic, frumos de tot! A fost sublim! A fost un moment de regăsire…

Nu ştiu dacă am reuşit prin cuvinte să transmit cuiva emoţia mea, ştiu însă cu siguranţă că a fost o emoţie deosebită!

Mreaja de foc

Mai văzut-ai, tu, sprînceană Cum e arcul lui Ulis, Şi ochi dulci care te cheamă La pierzare, în abis?

O, nu te lăsa, voinice, Prins în mreaja cea de foc! Vezi şi inima ce zice, Dar şi mintea pune-o-n joc!

.                    Lupul Padurii, 10 mai 2011

 

 

 

 

PANGLICA “SF. GHEORGHE” ȘI PANGLICA “GARDISTĂ” 

Între anii 1917 și 1923 în Rusia a avut loc un război civil. Luptele se dădeau între “Mișcarea albă” (Белое движение), constituită din “gărzile albe” (белогвардейцы), care susțineau vechiul sistem țarist și între “Armata Roșie” (Красная Армия), sau “gărzile roșii” (красногвардейцы), care susțineau bolșevicii lui Lenin. Ambele tabere aveau cîte o panglică care completa decorațiile eroice și onorifice. Panglica gărzilor albe, supranumită “panglica Sf. Gheorghe” (Георгиевская лента) era în dungi negre și galbene, pe cînd panglica gărzilor roșii, cunoscută sub numele de “panglica gardistă” (Гвардейская лента) avea dungile negre și oranj.

 În anul 1923 mișcarea antibolșevică a pierdut ultima bătalie, învingătorii preluînd puterea și punînd astfel bazele a ceea ce urma să fie URSS-ul de mai tîrziu, cu binecunoscutele lagăre de concentrare pentru deținuții politici, cu crimele împotriva umanității, cu înfometările milioanelor de oameni, cu deportările și deznaționalizările popoarelor invecinate.

 URSS-ul a folosit cu mare mîndrie mulți ani la rînd aceasta panglică negru-oranj, iar din nostalgie pentru năravurile vechi, Rusia de azi promovează din nou aceste însemne bolșevice. Pare curios insa de ce astăzi panglica gardiștilor bolșevici este numită eronat panglica “Sf. Gheorghe”.

 În ultima perioadă politicienii ruși promovează o imagine nouă a Rusiei, un fel de combinație dintre cele două imperii: Țarist și Sovietic. Din epoca țaristă se încearcă imitarea ideii de nobilism și creștinism, iar din perioada sovietică – reînvierea vechilor granițe ale URSS-ului. Panglica comunistă (cacofonie intenționată) – ce poartă o denumire furată din perioada țaristă – nu-i decat un exemplu a acestei simbioze imperialiste. Explicația oficială pe care ne-o dau însă unii istorici ruși este de-a dreptul halucinantă: Ei zic ca nu-i mare diferență dintre cele două culori: atît galbenul cît și oranjul simbolizînd aurul! “Schema” aceasta însă, prin care istoricii ruși încearcă disperat să mai șlefuiască cît de cît imaginea unui URSS păgîn, nu prea merge în rîndul celor care cunosc istoria adevărată. E logic că bolșevicii nu aveau cum să-și numească simbolistica lor profund ateistă folosind un element creștinesc, cum ar fi “Sf. Gheorghe”, atîta timp cît idelogia lor promova distrugerea ideii de religie prin inchiderea bisericilor și transformarea lor în cluburi, școli sau spitale de psihiatrie. 

 În R. Moldova partidele proruse care flutură în mare veselie panglica aceasta negru-oranj, țin cu tot dinadinsul să ne amintească de tovarășul Lenin, de tovarășul Stalin, de Armata Roșie, și o fac pentru că se bucură în continuare de susținerea unei mase de oameni “necunoscători”, ca să nu zic inculți, care se dedau mult prea ușor manipulărilor venite din est, pe care nu îi interesează adevarul istoric și care nu simt în nici un fel suferințele trecutului nostru.

Ce legatură avem noi, moldovenii, cu panglica aceasta bolșevică? O panglică pe care au purtat-o cei care ne-au îngenunchiat. O panglică criminală care fîlfîia la boneta celor care ne duceau părinții și bunicii în Siberia… Cu siguranță că în afara unor asemenea amintiri triste nu avem absolut nici o legatură. De aceea ar trebui să ne deșteptăm odată și odată și să înțelegem cu toții care ne sunt valorile noastre naționale, care ne sunt culorile pe care trebuie să le cinstim și care ne este țara adevarată. Pentru că avem, slava Domnului, de toate: și țară și neam și un Dumnezeu care ne păzește. Numai noi de am fi oameni de omenie, de am avea mai mult caracter și mai multă înțelepciune, de am iubi și cinsti tot ceea ce ne-au lăsat strămoșii nostri și de ne-am gîndi și noi ca și dînșii cu mai multă responsabilitate la viitorul copiilor noștri.

Cea mai frumoasă ploaie de la facerea lumii

Plouă peste oraș, plouă peste pădure, Plouă peste inima lăsată să-ndure… Tu te uiți cum plouă dincolo de fereastră, Eu mă uit cum plouă peste dragostea noastră…

Plouă cu picături reci, mărunt și cețos Din cupa înmiresmată a unui vin spumos… Plouă și – indiferent de ce-ar spune unii – E cea mai frumoasă ploaie de la facerea lumii…

                                                            15.04.2014

LIMBA “MOLDOVENEASCĂ” – O PORECLĂ DATĂ LIMBII ROMÂNE

În perioada 12-25 mai din acest an, pe teritoriul R. Moldova va avea loc Recensămîntul General al Populației. Cetățenii vor fi puși în fața mai multor întrebări esențiale, printre care cîteva legate de identitatea etnică: naționalitate, limbă vorbită, etc. Pentru vorbitorii de limbă rusă, răspunsurile vor fi cît se poate de simple: ei vor declara că sunt ruși și că vorbesc în limba rusă. Pentru majoritatea etnică de moldoveni-basarabeni însă, aceste întrebari vor fi un adevărat examen.

Ce limbă vorbesc moldovenii: romînă sau moldovenească? Din păcate această dilemă va da mari bătăi de cap conaționalilor mei în timpul recensămîntului, motiv pentru care am hotărît să scriu acest articol, în speranța că voi reuși să aduc puțină lumină.

După cum e și firesc, orice om chibzuit, atunci cînd vrea să-și construiască o casă frumoasă și rezistentă, tocmește un meșter bun. El nu va risca să antreneze în această lucrare pe oricine, ci va alege omul potrivit pentru lucrul potrivit. Urmărind acest raționament, vin cu următoarea întrebare: În cazul problemelor ce țin de etnie și de limba vorbită, oare nu e firesc ca cetățenii unei țări să asculte și să ia exemplu de la cei care au studiile necesare? Să urmeze sfaturile celor care au în spate ani buni petrecuți în bibliotecile și aulele facultăților de filologie sau istorie? Fără îndoială că DA, drept pentru care zic să luăm exemplu de la un mare cărturar al neamului românesc și anume Eugeniu Coșeriu, un savant bine cunoscut în mediul academic național și internațional, moldovean de-al nostru, născut în anul 1921 în comuna Mihăileni, județul interbelic Bălți și plecat în lumea celor drepți în anul 2002, la Tübingen, Germania.

După liceul „Ion Creangă” din orașul Bălți, Eugeniu Coșeriu își continuă studiile în filologie la universitățile din Iași si Roma, după care studiază filosofia la Universitatea din Milano. Intre 1950 și 1963 predă la Universitatea din Montevideo, Uruguay, iar între 1961 și 1963 ține cursuri și seminarii în calitate de profesor-invitat și la Universitatea din Bonn, Germania. Din 1963 și pînă la sfîrșitul vieții predă la Tübingen.

Eugeniu Coșeriu

Autor al unui număr impresioant de cărți și publicații știintifice, membru de onoare al Academiei Române, membru de onoare al Academiei de științe din Chișinău, al Academiei Braziliene de Filologie, al Academiei Norvegiene și al celei din Heildelberg, membru de onoare al Societății Europene de Lingvistică Romanică, Doctor Honoris Causa în aproape 50 de universități din întreaga lume, Eugeniu Coșeriu – considerat drept părintele lingvisticii integrale – este cu siguranță unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

Referitor la limba română, iată ce scria basarabeanul nostru din Bălți: „Limbă a culturii și limbă de stat este limba română pentru întreg spațiul carpato-danubiano-nistrean, adevăr care nu poate submina independența Republicii Moldova ca stat, tot așa cum nu subminează independența Australiei, a Canadei sau a Statelor Unite ale Americii recunoașterea limbii engleze ca limbă oficială, de stat, a acestor țări”, pentru că, adaugă Coșeriu „granițele politice nu au coincis și nici nu pot coincide cu cele lingvistice.” (comunicare prezentată la Sesiunea Științifică „Limba română și varietățile ei locale”, București, 31 octombrie 1994).

În continuare – un alt citat despre limba română: “A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural.” (“Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Saramandu”, Academia Română, Bucureşti, 2005, pg 128).

Din punct de vedere ocupaționist, aș adăuga eu, orice limbă riscă să fi numită în orice fel, în funcție de interesul ocupantului. Rușii după ce au anexat Basarabia acum 200 de ani au hotărît că limba guberniei nou formate să fie numită moldovenească. Mult mai tîrziu, în perioada bolșevică, daca nu i-ar fi placut lui Stalin această denumire, cine știe cum ar mai fi “poreclit-o” și el după bunul plac. Pentru că da, “limba moldovenească” nu-i decît o poreclă dată limbii române, un accident etnopolitic și un rezultat mizerabil al tendinței Kremlinului de deznaționalizare a neamului românesc.

Din nefericire există destul de mulți conaționali care gîndesc distorsionat aceste lucruri și care își dau cu părerea privitor la denumirea limbii pe care o vorbesc, chit că nu au studiile și pachetul necesar de cunoștinte care le-ar permite să facă asemenea aprecieri.

Cum să spui că limba moldovenească este alta decît limba română, dacă din punct de vedere știntific aceasta este o aberație? Cum să fie Moldova lui Ștefan cel Mare străină de Țara Românească a lui Vlad Țepeș, cînd cei doi domnitori au fost veri drepți? Cum să fie moldoveanul Ștefan cel Mare străin de neamul românesc, cînd în urma unui concurs național organizat de Televiziunea Română, românii l-au desemnat anume pe voievodul moldovean ca fiind cel mai mare român din toate timpurile? Cum să afirmăm noi că Ion Creangă sau Mihail Sadoveanu – moldoveni fiind – nu au nimic cu românitatea, dacă chiar ei au recunoscut în repetate rînduri că vorbesc și scriu românește? Cum să pretindem noi că Mihai Eminescu – moldovean și el – e străin de neamul românesc, dacă chiar el a spus că “Suntem români și punctum!”? Aș putea să înșir aici o mulțime de astfel de întrebări retorice, însă nu știu pe cît de eficient ar fi, căci pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă moldovean, ardelean, bănățean, maramureșean, muntean, crișănean și ce înseamnă în cele din urmă limba română care îi leagă pe toți deopotrivă, e nevoie de cîțiva ani de studii a istoriei românilor, a istoriei limbii române, ani buni petrecuți prin arhivele prăfuite în căutarea izvoarelor vechi și a surselor autentice care ar permite oricărui interesat să facă distincția dintre o istorie dreaptă și o făcătură dezgustătoare.

Mie ca cetățean al R. Moldova, născut și copilărit aici, într-un sat frumos din Codrii Orheiului, nu mi-e rușine să spun că sunt moldovean și că vorbesc un grai moldovnesc pe care l-am învățat de la mama, însă știu că din punct de vedere științific naționalitatea și apartenența mea etno-culturală este fără îndoială românească, știu că vorbesc limba română și nu-mi poate mie indica nici un politruc în ce limbă vorbesc, în ce limbă gîndesc, care îmi sunt strămoșii și ce viitor e potrivit să aibă urmașii mei! Și asta nu pentru că așa mi-a abătut mie, ci pentru că am citit cărți atunci cînd am fost student la Filologie și Istorie, în cadrul Universității Dunărea de Jos din Galați, sau mai apoi cînd am facut un masterat în “Teoria și practica textului” în cadrul aceleiași Universități.

Din punct de vedere artistic, poetic, metaforic sau cum mai vreți, limba română desigur mai poate fi numită și moldovenească. Însă recensamîntul care se apropie nu este nici pe departe o poezie sau o figură de stil, iar de rezultatul acestuia va depinde foarte mult politica economico-socială a Republicii Moldova pentru cel puțin un deceniu înainte.

Îndemn așadar pe toți conaționalii mei din Republica Moldova, ca în cadrul acestui recensămînt să dea dovadă de maturitate civică și să răspundă cu încredere așa cum ar fi răspuns azi, dacă erau în viață, Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru sau soții Ion și Doina aldea Teodorovici, că noi – urmașii lui Burebista și ai lui Ștefan cel Mare – suntem români, vorbim limba română și avem demnitate națională!

 

ÎNCREDEREA ŞI RESPONSABILITATEA ÎNTR-O RELAŢIE DE DRAGOSTE

Odată un şoarece, care locuia în vizuina lui, nu departe de un lac, s-a îndrăgostit de o broască. Era vară, cald şi frumos şi cei doi îşi dădeau întîlnire în fiecare seară pe malul lacului. Totul a fost minunat pînă cînd, într-o vreme, broasca a simţit că îl iubeşte pe şoarece atît de mult, încît întîlnirile de pe malul lacului înseamnau prea puţin pentru ea. “Vreau să vii la mine acasă, în lac”, îi zise ea într-o zi şoarecelui. “Nu pot veni, îi răspunse acesta, explicîndu-i ca apa l-ar îneca pe loc. Cel mai cugetat ar fi să ne vedem mai departe tot aici, pe malul lacului, continuă el, ori, dacă vrei, putem merge la mine acasă”. “Imposibil, îi răspunse broasca. La tine în vizuină mi s-ar usca pielea prea tare şi aş muri”.

Văzînd în cele din urma că nu îl poate îndupleca pe şoarece să vină la ea în lac, broasca, într-o seară, după ce îşi luă rămas bun de la el, sări în apă… Numai că din timp îşi legase pe ascuns de picior un fir de aţă, iar celălalt capăt al firului îl legase de piciorul şoarecelui. În apă, şoarecele, după cîteva împotriviri zadarnice, se înecă. Mai apoi se umflă şi se ridică la suprafaţa apei cu tot cu broască. Un vultur, văzînd şoarecele, se aruncă ca o săgeată de-asupra apei, îl prinse în gheare şi îl duse în cuib cu tot cu prietena lui, acolo unde aşteptau flămînzi puii păsării răpitoare.

Concluzia acestei poveşti tragice este una profundă şi plină de învaţăminte: O relaţie bazată pe dragoste cere în mod imperios încrederea reciprocă. Şi chiar dacă nu sunt mulţi aceia care se bucură de sentimentul încrederii, cel puţin majoritatea înţeleg şi consimt acest adevar. Problema însă, care o vad eu, e că puţini sunt aceia care conştientizează de ce anume mai are nevoie ÎNCREDEREA ca să fie împlinită total.

Este vorba de RESPONSABILITATE.

Cînd vezi că partenerul tău îţi oferă încrederea lui, întrebarea e: ce faci tu cu această ÎNCREDERE? Eşti tu oare destul de conştient de RESPONSABILITATEA ce trebuie s-o manifeşti faţă de acest DAR NEPREŢUIT?

A avea încredere în cineva e ca şi cum i-ai oferi acestuia cheile de la casa ta. Cel cu cheile poate oricînd să intre în propria ta casă, unde poate face atît bine cît şi rău. Şoarecele avea încredere în broască şi era convins că atîta timp cît ei sunt împreună, din partea ei nu poate veni nici un rău şi deaceea nu se apăra. Broasca însa, din nesabuinţă şi iresponsabilitate, i-a nenorocit pe amîndoi.

Dacă nu eşti conştient de RESPONSABILITATEA pe care trebuie să o manifeşti faţă de ÎNCREDEREA ce ţi se oferă, mi-e şi frica să gîndesc ce viitor poate avea relaţia în care eşti acum angajat. Şi din contra: Dacă ştii cît de preţioasa e ÎNCREDEREA şi dacă ştii cît valoreaza RESPONSABILITATEA, atunci la sigur ştii cît de frumoasă este DRAGOSTEA şi cît de importantă este ea în viaţa ta.

Gîndeşte-te şi tu la asta… 

UNIVERSUL ŞTIUT DE NOI NU-I DECÎT O SUPERGALAXIE?

După ce oamenii şi-au dat seama că Pămîntul este rotund şi nicidecum plat, aceştia îl plasau fără probleme în Centrul Universului! Soarele, planetele, precum şi toate celelalte obiecte cosmice s-ar fi învîrtit adică în jurul Pămîntului. Ştiinţa modernă a privit mai apoi cu îngăduinţă aceste idei năstruşnice, demonstrînd că Pămîntul nu are nici o legătură cu nici un fel de centru şi că Soarele este acela care se găseşte abia în centrul unui Sistem Solar, undeva în braţul Orion al Galaxiei noastre Milky Way. La rîndul lui Orionul se învîrte “uşor” în jurul centrului galaxiei, iar galaxia, cu un număr de peste 100 de miliarde de stele (după unii cercetători chiar 200 de miliarde), multe din ele mai mari decît Soarele, pluteşte în vid în rînd cu celelalte galaxii surori.

Din perspectiva noastră, Milky Way, (Calea Lactee sau Galaxis cum mai este numită) cu un diametru de 100 de mii de ani lumină, este neînchipuit de mare, nu însă şi din perspectivă cosmică. În Universul accesibil nouă din punct de vedere vizual se estimează ca ar fi în jur de 50 de miliarde de galaxii oarecum asemănătoare cu a noastră (unii astronomi ridică acest număr pînă la 200 de miliarde). Un calcul aproximativ arată că dacă toate galaxiile (care pot fi văzute cu telescopul Hubble) ar fi cît un bob de mazăre, acestea ar umple o arenă sportivă pînă la vîrf! Iar o altă comparaţie interesantă arată că, în Universul ştiut de noi, numărul aştrilor din toate galaxiile este cu mult mai mare decît numărul firelor de nisip ce se găsesc pe toate plajele Pămîntului! E uimitor, nu-i aşa?!

Acuma însa haideţi să ne punem cu toţii o întrebare logică: Dintre atîţia şi atîţia aştri din Univers e posibil oare ca Soarele nostru să fie unicul care să ofere unei planete toate condiţiile necesare vieţii? Eu personal mă îndoiesc de asta, iar ultimile cercetări astronomice spun exact acelaşi lucru!

În martie 2011 NASA a declarat că telescopul Kepler – aflat într-o misiune spaţială de identificare a planetelor din afara Sistemului Solar –  numai în februarie 2011 a identificat 1200 de planete situate la distanţe similare cu aceea dintre Pămînt şi Soare; dintre aceste planete, 68 au aproximativ aceeaşi mărime ca Pămîntul. Astfel, calculele astronomilor arată că numai în galaxia Milky Way, între 1,4% şi 2,7% din stelele de dimensiuni medii (deci asemănătoare Soarelui) ar putea fi orbitate de o planetă similară cu a noastră. Pare puţin, dar de fapt poate fi vorba de aproape două miliarde de planete similare Pământului. Mai mult decît atît, ţinând cont de distanţa lor faţă de stelele pe care le orbitează, specialiştii de la NASA susţin că aceste planete ar putea avea si apă.

Meditînd la aceste aceste lucruri, stau cîteodată şi mă întreb: Cum de unii oameni pot totuşi crede că Pămîntul e singura oaza de viaţă din Univers? Păi în felul acesta toţi cei care gîndesc aşa îi atribuie planetei noastre, în mod inconştient, un noroc inimaginabil de mare! Exact cum ar lua cineva un singur fir de nisip de pe o plajă oarecare şi i-ar zice: “Ia fii atent aicea, mă: Să ştii că tu eşti unicul fir de nisip care are noroc! M-ai înţeles?!”

În ultimii ani telescopul spaţial Hubble şi-a încercat de mai multe ori capacităţile sale tehnice în ceea ce priveşte captarea imaginilor de la mare distanţă. Astfel, în septembrie 2003, telescopul s-a uitat timp de 11 zile într-o singură direcţie, apropiind continuu imaginile din vizor. În a 11-a zi Hubble-ul a ajuns la capătul posibilităţilor sale tehnice, captînd o imagine care reprezintă maximul depărtării văzute în Univers (Hubble Ultra Deep Field). În această imagine se vad mii de galaxii, toate aflate la cîteva zeci de miliarde de ani lumină de noi. Fiecare punctişor luminos din această imagine a “marginii Universului” reprezintă o galaxie. Iată deci ce ascunde un biet petic întunecat de pe cer, luat absolut la întamplare, care la prima vedere nu spune nimic.

*              *              *

Îmi place nespus de mult să privesc cerul înstelat pe timp de noapte, drept pentru care mi s-a spus de nenumarate ori că aş fi “romantic”! Eu însă nu cred ca această descriere sumară mă reprezintă în vre-un fel. Fiecare om e romantic dintr-un anumit punct de vedere, aşa cum pot fi şi eu, desigur, cînd de exmplu, în plină noapte, stau cu iubita pe malul unui lac. Într-o asemenea împrejurare stelele şi luna au darul neobişnuit de a mări mai tare taina nopţii, cum ar spune Lucian Blaga, numai că atunci atenţia mea rămîne concentrată doar pe o singură stea, care e mult mai aproape de mine şi mult mai misterioasă decît toate stelele luate la un loc!

Cînd îmi concentrez însă atenţia asupra unor aştri din Calea Lactee, cum ar fi bunăoară cele 3 stele care formează Centura Vînătorului din Orion, nu mă gîndesc atunci la cît de frumos e aici pe Pămînt datorită lor, ci cam cum este acolo, ce forme de viaţă ar putea coabita prin apropiere sau ce legi fizice neobişnuite dirijează acele îndepărtări.

Cînd eram adolescent şi mă aflam la Cahul, într-o iarnă, găsisem la un moment dat două hărţi extraordinare ale bolţii cereşti: una cuprindea stelele vizibile ale emisferei de Nord iar cealaltă stelele vizibile ale emisferei de Sud. Pasionat încă de pe atunci de Univers, le-am analizat minuţios pe amîndouă mai multe zile la rînd, pînă cînd într-o seară, luîndu-mi o haină mai groasă şi o lanternă, am ieşit la marginea oraşului, cît mai departe de lumină! Acolo, după ce am găsit un locuşor mai potrivit pentru “observările mele astronomice”, m-am întins pe spate în zăpadă! Ce senzaţie plăcută am trăit atunci, nu vă pot descrie! Priveam fiecare stea şi fiecare grup de luminiţe în parte, încercînd astfel să identific constelaţiile conform acelor hărţi. Din cînd în cînd tot aprindeam lanterna pentru a verifica schemele, după care mă cufundam din nou în spaţiu! La un moment dat mi-amintesc că am avut şi un incident interesant: un trecator, văzîndu-mă întins pe zăpadă cum orbecaiam cu lanterna aia, ce s-o fi gîndit el că se apropie şi mă întreabă: “С вами всё в порядке? Помощь не нужна?”

*              *              *

Una din întrebările dificile care îi pune la grea încercare pe oamenii de ştiinţă este pînă unde ajunge Universul. Adică este infinit sau are totuşi margini. Eu nu sunt om de ştiinţă, dar oricum această întrebare mă preocupă şi pe mine de multă vreme. Albert Einstein, speculînd modelul geometriei neeuclidiene a presupus că Universul este sferic, finit ca materie, dar infinit ca întindere. Astfel, în Universul lui Einstein, o navă cosmică pornită în linie dreaptă să exploreze spaţiul, teoretic, dupa n ani, ar ajunge de unde a pornit fără nevoia de a mai face cale întoarsă. Ştiinţa contemporană însă nu mai îmbrăţişează în totalitate această idee. Calculele unor astronomi arată că Universul nu este sferic, ci plat! În rest, savanţii sunt de părere că Eistein a avut dreptate şi că deci Universul ar fi finit ca materie însă nemărginit ca vid.

Cum de s-a ajuns la concluzia asta? In termeni simpli explicaţia ar fi cam următoarea: S-a observat că, chiar dacă Galaxiile se mai atrag şi se ciocnesc între ele atunci cînd se apropie prea mult una de alta, în general între ele există o tendinţă de distanţare şi de deplasare comună, ceea ce întăreşte teoria Big Bang-ului. Conform acestei teorii, toată materia Universului a fost concentrată odată într-un singur punct; la un moment dat a avut loc o mare explozie (Big Bang-ul) în urma careia au aparut treptat galaxiile; şi deci de la Big Bang încoace toată materia se mişcă din inerţie. Prin urmare, cred savanţii, Universul este este finit, dar creşte treptat în volum.

Odată cu dezvoltarea tehnologiei computerizate, oamenii de ştiinţă au analizat cu minuţiozitate cum are loc o explozie. S-a tras atenţie la fiecare detaliu: cu ce viteză se depărtează fiecare fragment de epicentru, care e distanţa undei de şoc, etc. Aceste analize au fost foarte utile în reconstituirea teoretică a Big Bang-ului. Un lucru însă le-a dat mari bătăi de cap astronomilor şi anume: Toate fragmentele care rezultă în urma unei explozii oarecare se împrăştie cu o viteză care scade treptat, pînă cînd se pierde definitiv, în timp ce viteza de deplasare a galaxiilor – iată deja la miliarde de ani de la aşa zisul Big Bang – este în creştere!

Explicaţia pe care au gasit-o în cele din urmă astronomii se bazează pe materia neagră din Univers. Din păcate însă chiar ei recunosc că pînă în acest moment nu se cunoaşte mai nimic despre această aşa numită materie neagră.

Eu sunt conştient de faptul că Universul e ghidat de un număr nedefinit de legi fizice de care omenirea încă habar nu are; mai mult decît atît, sunt conşient că logica noastră poate fi inaplicabilă în afara Sistemului Solar, cu toate acestea îndrăznesc să vin acum cu o nouă ipoteză (cel puţin eu nu am mai auzit-o la nimeni pînă acum şi m-aş bucura să aflu că mai are cineva aşa idei năstruşnice!) şi anume că ceea ce vedem şi numim noi astăzi Univers, nu-i decît o SUPERGALAXIE!

În primul rînd eu nu cred că galaxiile Universului se deplasează “mînate” sau “împinse” din urmă de ceva, ci mai degrabă cred că ele sunt atrase de altceva. În acest fel îmi explic şi de ce viteza de deplasare generală a galaxiilor este în creştere şi nu în scădere: Probabil ne aflăm mai aproape de centrul acestei supergalaxii (iar cînd spun asta, mizez şi pe faptul că supergalaxia ar avea forma unui disc spiralat) şi, cu cît ne apropiem mai mult de gaura neagră, adică de centru, cu atît viteza de atracţie devine mai mare.

“Universul nu mai este sferic cum s-a crezut pînă acum, ci plat”, consideră unii specialişti, afirmaţie ce întăreşte şi mai mult această ipoteză. Astfel, hotarul “Universului”, în care îşi pun speranţele savanţii, ar putea fi nimic altceva decît hotarul lateral al supergalaxiei cu pricina! Adevăratul Univers însă probabil este mult mai mare şi nu-i exclus ca acesta să fie împînzit de nenumărate asemenea supergalaxii.

Dar să zicem că ideea unei supergalaxii e prea deplasată, dat fiind faptul că lipsesc dovezile. S-ar putea desigur ca atracţia galaxiilor să nu fie generată de presupusa gaură neagră a presupusei supergalaxii. Adică ar putea exista o altă formulă şi o altă cauză a acestei atracţii. Ideea de bază însă, care după mine contează cel mai mult, rămîne a fi totuşi aceea că galaxiile nu se mişcă din inerţie, ci sunt atrase de o anumită forţă pe care urmează să o identificăm.

In concluzie vreau să spun că savanţii ar putea avea totuşi dreptate atunci cînd afirmă că Universul e finit ca materie şi infinit ca vid, dar în acelaşi timp eu nu cred că omenirea va afla curînd unde începe şi unde se sfîrşeşte materia adevaratului Univers.

In continuare deschid un FORUM în care lansez întrebarea: E posibil ca Universul ştiut de noi sa nu fie decît o supergalaxie?

DESCOPERIRE ARHEOLOGICĂ ÎN R. MOLDOVA

În vara anului 2001, mai exact la 31 august, în ziua cînd basarabenii îşi sărbătoresc Ziua Limbii Române, eu, hoinărind prin Codrii Orheiului, nu departe de satul Tabăra, raionul Orhei, am descoperit absolut întîmplător o fortificaţie dacică, veche de mai bine de două milenii. Cum de s-a întîmplat însă să găsesc această cetate? Iată pe scurt filmul evenimentelor.

Pe atunci eram student. Făceam Filologie, Istorie şi Administraţie Publică în cadrul Univ. Dunărea de Jos din Galaţi. Dascălul meu de Istorie veche şi Arheologie, prof. dr. Mihalache Brudiu, a dezvoltat în mine încă din primul an al facultăţii o adevărată dragoste pentru tot ce-i legat de trecutul dacilor, pentru preistoria lumii şi pentru arheologie, aşa încît nu pot să nu îmi amintesc de d-lui decît cu emoţie şi cu deosebit respect.

Datorită unor superbe expediţii arheologie făcute îmreună cu dl. Brudiu prin munţii Buzăului, cu scopul de a vizita şi de a studia la faţa locului mai multe fortificaţii dacice, mi-am format uşor ochiul, aşa încît puteam deja după aceea să identific o cetate ţinînd cont de mai multe aspecte : amplasarea în teren, poziţionarea geo-strategică, elementul demografic şi economic, etc.

În ziua în care am descoperit cetatea mă aflam împreună cu fratele meu Anton Vascan în pădurea dintre satele Tabăra, Ţigăneşti , Bravicea şi Săseni (exact în punctul de intersecţie a raionelor Orhei, Călăraşi şi Străşeni). Primul lucru care mi-a atras atunci atenţia a fost valul de apărare al fortifica ţiei, c hi ar dacă la prima vedere n-am înţeles bine ce am în faţă. Eram la mare înălţime şi imediat mi-am pus întrebarea: Ce e cu valul acesta de pămînt tocmai aici? Să fie făcut de apă nici nu putea fi vorba, fiindcă aceasta nu ar fi avut de unde să se scurgă. Şi atunci rămînea numai o explicaţie: Să fie artificial, adică făcut de o m! M-am uitat mai apoi cu atenţie de jur împrejur şi dintr-o dată am înţeles că de fapt eu şi cu fratele meu stam cocoţaţi chiar pe valul de apărare al unei fortificaţii foarte vechi!

Cînd i-am povestit d-lui Brudiu ce am gasit în Codrii Orheiului şi după ce i-am descris cu amănunte cum e poziţionată ceta tea, domnia sa a exclamat plin de entuziasm: „Păi acolo la d-stră în acele păduri musteşte pămîntul de istorie, domnule!”

După aceea profesorul a povestit tuturor studenţilor săi din Universitate despre descoperirea mea, iar pe mine m-a îndemnat să-i anunţ grabnic şi pe istoricii de la Chişinău.

În cele din urmă m-am hotărît să merg la Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău şi să vorbesc cu arheologii de acolo. Prima reacţie a istoricilor cu care am discutat a fost destul de sceptică. „Păi toate cetăţile au cam fost descoperite, îmi explicau ei, dar oricum va trebui să venim şi să vedem despre ce este vorba”. Şi astfel, în toamna anului 2004, o echipă de arheologi din cadrul Muzeului Naţional, în frunte cu profesorul dr. Mihai Onilă, s-au deplasat la faţa locului şi au efectuat 3 zile de săpături arheologice cu scopul de a confirma sau nega existenţa fortificaţiei. Rezultatul cercetărilor a dovedit că aceasta este într-adevăr o cetate dacică!

Imediat după aceea Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău s-a arătat dispus să înceapă o cercetare aprofundată a fortificaţiei prin dezvoltarea unor ample săpături arheologice, dar cu specificarea că acestea vor avea loc ceva mai tîrziu, mai exact atunci cînd Guvernul va aloca banii necesari.

DESCRIEREA CETĂŢII

Cetatea se află în pădure şi este înconjurată din trei părţi de rîpi destul de adînci. De fapt în împrejurimile cetăţii se află o întreagă reţea de rîpi. Pe una dintre ele, care porneşte de la cetate şi ţine pînă la ieşirea din pădure, localnicii o numesc “Rîpa Sîcăi” (adică „Rîpa Seacă” = care a secat), iar locul unde aceasta se sfîrşeşte poartă numele de „Iazul lui Dumnezeu”. Eu cred că denumirile de “Rîpa seaca” şi “Iazul lui Dumnezeu” spun ca odată pe aici a fost totuşi multă apă, element de care nu se poate lipsi nici o cetate. Apa venea la vale prin rîpile acum secate şi se scurgea în „Iazul lui Dumnezeu”. De altfel pe fundul rîpilor ce înconjoară fortificaţia se observă şi acum o umiditate mărită a solului pe tot parcursul anului. În afară de aceasta, mulţi bătrîni din satul Tabăra confirmă că înainte „Iazul lui Dumnezeu” avea apă şi că acest loc era de o frumuseţe rară.

Fortificaţia are oarecum forma unui ou poziţionat pe directia Nord-Sud. Terasa proriu-zisă a cetăţii însă este dreaptă şi măsoară 120 de metri în lungime şi 60 de metri în lăţime.

Rîpilie care înconjoară din 3 părţi cetatea i-au „oferit” acesteea 3 versanţi: Cel de Sud are aproximativ 100 de metri, iar cei de prin părţi cîte 55 de metri fiecare. Practic punctul forte în apărarea cetăţii era înainte de toate anume configuraţia aceasta naturală foarte prielnică.

Trebuie să adaug că eu şi cu fratele meu Anton am facut chiar o experienţă: El a ocupat poziţia de apărare pe cetate, iar eu am încercat să îl atac urcînd versantul de Sud. A fost o „luptă” destul de periculoasă, cu „suliţe” şi „săgeti” din lemn, în care s-a văzut foarte bine că şansele celui care atatcă sunt minime. Versanţii sunt atît de înclinaţi, încît atacatorul abia de reuşeste să urce, dar mite să mai arunce cu ceva sau să se apere!

SCHEMA CETĂŢII TABĂRA

În partea de Nord a fortificaţiei nu este nici o prăpastie, de aceea dacii au săpat aici valul de apărare care s-a păstrat destul de bine şi pînă astăzi şi care are o lungime de 80 de metri. În momentul cînd s-a construit acest „scut protector”, pămîntul scos din şanţ a fost aruncat în partea cetăţii, după cum se făceau de altfel toate valurile de apărare, aşa încît acesta se ridică în prezent la 2 metri faţă de nivelul fortificaţiei (adică pe interior) şi la 8 metri faţă de fundul şanţului (pe exterior).

Dacă ar fi să reconstituim dimensiunile valului de acum 2000 de ani, atunci e foarte posibil ca acesta să fi avut o înălţime de cel putin 4 metri faţă de nivelul terasei (pe interior) şi de 15 metri faţă de partea inferioară a şanţului (pe exterior).

După cum se vede e vorba de o cetate destul de mare. Comparativ cu toate fortificaţiile dacice cunoscute de istorici, aceasta se regăseşte fără îndoială în categoria cetăţilor mari, nu însă şi în categoria celor mai bine întărite. Din cunoştinţele mele în zonă nu prea este piatră şi nici ruine de ziduri nu se văd, or asta înseamnă că unica protecţie artificială pe care ar fi putut-o avea această fortificaţie ar fi fost un gard gros din lemn. Oricum asta nu înseamnă că cetatea era vulnerabilă. „Înfrîngerea” mea în timpul atacului spune multe!

EXISTENŢA ALTOR AŞEZĂRI DACICE

Dacă orice cetate serveşte pentru retragere şi apărare, logica îmi spune ca în jurul acestei fortificaţii, pe o distanţă de cel putin 7-10 km, trebuie să mai existe încă urme ale vechilor civilizaţii. Un arheolog bun însa îmi va cere imediat dovezi şi o va face pe bună dreptate, fiindcă în arheologie deducţia logică nu are un rol hotărîtor. În cele ce urmează însa am să prezint o dovadă destul de plauzibilă care, cred eu, v-a justifica pe deplin deducţia mea logică.

În anul 1971, la 3,5 km de fortificaţie, în punctul numit de locuitorii satului Tabăra „Prisaca”, s-a efectuat o afînare mecanizată a solului, săpîndu-se la adîncimea de 1 m. Mecanicii au găsit atunci întîmplător prin arătură mai multe vestigii importante, dintre care se mai păstrează şi astăzi doar şase topoare. Aceste topoare sunt din trei perioade diferite: două din ele fac parte din categoria topoarelor din piatră şlefuită (Eneolitic – Cultura Cucuteni), alte două sunt din categoria topoarelor cioplite din silex (perioada de tranziţie de la Neolitic la Epoca Bronzului – Cultura Amforelor sferice) şi ultimile topoare sunt două celturi din bronz (prima perioadă a fierului – Faza Ha B1-2).

Prin urmare, conform datării acestor vestigii, pot să afirm cu destul temei că punctul „Prisaca” (unde în prezent se gaseşte o vie) a fost populat cel puţin în perioada 3700 i.d.Hr. – 1000 i.d.Hr. Or asta înseamnă ca populaţia respectivă nu avea un alt loc mai apropiat şi mai prielnic de retragere – în cazul unor vremuri de restrişte – decît fortificaţia pe care am descoperit-o eu.

*  *  *                          *  *  *                         *  *  *

Cam acestea despre descoperirea arheologică pe care am facut-o eu şi cu care mă mîndresc extrem de mult! Dar m-aş bucura şi mai mult dacă aş şti că această cetate prezintă un interes sporit din partea cît mai multor oameni care ştiu să preţuiască neamul strămoşesc!

De aceea mă folosesc acum de blogul meu şi fac un apel către toţi iubitorii de istorie, arheologie şi turism din Republica Moldova şi România:

INVITAŢIE PUBLICĂ!

La 31 august 2011 se împlinesc exact 10 ani de la descoperirea cetăţii! Pentru această frumoasă zi programez o întîlnire de exceptie si ii invit pe toţi cei care vor să vadă fortificaţia şi locurile frumaose ce o înconjoară! Vreau să spun că un frigărui şi un păhărel de vin pe o cetate dacică în mijlocul pădurii nu ai ocazia să prinzi în fiecare zi! În plus toţi care vor veni vor avea posibilitatea să cunoască şi să comunice cu oameni interesanţi, iar a lega o prietenie în asemenea circumstanţe e o plăcere deosebită! Frigăruii şi vinul sunt din partea mea (În limita stocului disponibil!)

PUNCTUL DE REPER: Centrul satului Tabăra, raionul Orhei; lîngă cel mai mare şi mai frumos izvor de prin părţile locului! Timpul: 31 august 2011. Ora 12:00. De aici se va merge pe jos pînă la cetate.

CERINŢE: 1. Seriozitate. 2. Înscrierea preventivă pe emailul: fortificatia@gmail.com Înscrierea îmi este necesară pentru a şti din timp cîţi vor veni. Ultima zi a înscrierii: 20 august 2011.

Vă aştept,

De Ziua Limbii Strămoşeşti, Pe o Cetate Strămoşească!

Ruslan Vascan 17 ianuarie 2011

 

In apropiere de Cetate