965 cazuri COVID-19 în Moldova
909 – cazuri active
37 – cazuri vindecate
19 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 7 aprilie 2020 ora 02:21


elenittaGoogle Page Rank

elenittaelenitta



RSS posts

Administratie locala


Comenteaza






La brazi, se poartă falsurile!Acum, când toată lumea umblă după ei, mi s-a făcut o milă de brăduții tăiați ceva de neînchipuit. După toate dezastrele provocate de oameni nesăbuiți și hrăpăreți, nu-mi mai vine să iau nici măcar unul în ghiveci, necum un falnic vârf de brad care-a lăsat undeva, neștiut, în vreo pădure fără câini, un copac ciuntit.

Și m-am gândit io, așa, oare ce-ar fi să intrăm în grevă, punându-ne frumușel în cui pofta de-a avea anul acesta un brad adevărat? Că trist ar fi ca doar într-un biet copac tăiat să stea toată magia sărbătorilor… Să renunțăm la plăcerea, cam ciudată altfel, de-a băga un “mort” în casă de Crăciun și să cumpărăm un brad de plastic. Pentru că, spre  deosebire de o geantă Vuitton, Hermès, Prada sau Dior, la brazi nu e de prost gust să-ți iei copia, dacă nu-ți permiți originalul. Mulți își permit un brad adevărat, dar cei care nu-l vor cumpăra vor fi înțeles înaintea celorlalți că e poate singurul fals de bonton și că cel mai frumos brad de Crăciun rămâne tot cel din pădure: nins și cu conurile înghețate sclipind în lumina lunii.

Nu e prost  cine  cere, e proastă cine dăMă revolt cu demnitate pe femeile naive care își plâng de milă în batiste după ce bărbații lor au făcut din ele cârpe de șters pe jos, le-au băgat apoi în noroi, le-au tăvălit timp îndelungat, apoi le-au aruncat în stradă (metaforic), la făcut oameni de zăpadă.Mă revolt pentru lipsa demnității lor, din vremurile în care se rugau la toți sfinții să le schimbe bărbații iubiți, să-i facă ce au fost la început, să le dea putere să treacă prin încercările vieții cu ele de mână, să le dea lor forța de a mai face un pas, numai unul, răbdarea de a mai aștepta un ceas, doar un ceas, până își revine el după beție, după medicamente, după vreo aventură, după vreo boală, după vreo stare depresivă, după vreo dezamăgire sau după vreo mare iubire pierdută.Mă revolt cu demnitatea ce și mie mi-a scăpat de câteva ori în viața asta printre degetele împreunate în rugăciuni înlăcrimate de: ”Fă, Tu, Doamne, o minune!” Pe voi, femei plămădite să dați vieți altor vieți, să educați și să iubiți simplu și definitiv, să (vă) sacrificați și să vă puneți pe orice alt loc decât primul!Mă revolt din lipsa puterii de a mă răzbuna, de a blestema și de a arunca brusc cu noroi în fața bărbaților ce au învățat de la viață să folosească femeia pe post de psiholog, menajeră, medic, confidentă, și alte câte n-au legătură cu femeia iubită.Mi-e peste puteri să pricep cum de femeile au atâta forță să suporte jigniri, lovituri, trădări, înjosiri, dezgust, beții, acuze? De unde au naivitatea să creadă suferința bietului bărbat însurat, care nu e iubit de soție, a celui încă singur care își bârfește fosta ce nu i-a dat cele de trebuință, a celui care jură pe toți sfinții că e curat ca lacrima, blând ca mielușelul și fosta o nebună ce-l alerga prin casă cu farfuriile, așa, tam-nisam, – fără a-i spune că, de fapt, farfuriile erau destinate beției lui periodice, lipsei de acasă în detrimentul unei dudui mai sexy ca ea. Cum de nu văd femeile mitocănia, lipsa de scrupule, a bunului simț, mârlănia, prefăcătoria și toate adevărurile ascunse sub masca perfecțiunii bărbatului ce le ocupă toată inima?Cum de ajung femeile victime ale violenței domestice, ale violurilor unor bărbați alcoolici sau psihopați, abuzurilor emoționale de tot felul, pe paturile de spital ale renumiților medici psihiatri, cu depresii majore, cu psihoze și tot felul de boli psihice, răsplată pentru iubirea ce-au dat-o bărbaților de porțelan?

Și mai presus de toate, de ce îi fac ele responsabili de aceste nenorociri pe bărbați?Cu ce-s ei răspunzători că noi, femei crescute sub semnul sacrificiului, le permitem să ne denigreze, să ne sfideze, să ne lovească, să ne priveze de afecțiune, să ne dea afară din viața lor și să ne cheme înapoi la nevoie, să ne iubească în funcție de context și să ne facă să-i credem că pentru toate neînțelegerile din cuplu este vina noastră?Vinovați ei, de iubirea ce le-o purtăm obsesiv?Vă spun cu siguranța unei iubiri pe care am purtat-o și eu, ca voi toate, unor bărbați care nu dădeau doi bani pe mine, o floare sau un concediu surpriză în locuri cu gust de ciocolată amară. Care n-ar fi ridicat pentru mine o piatră, în timp ce au ridicam pentru ei munți:Dragilor, singurele vinovate de suferință sunteți voi! Știți vorba aceea: nu e prost cel care cere, e prost cel care dă! Măcar cu ultimul strop de demnitate care ne-a mai rămas, să recunoaștem că suntem vinovate pentru jocul murdar în care am decis să continuăm a plusa, deși știam bine că el trișează, pentru dragostea oarbă care ne-a ținut lângă ei suficient timp pentru a ajunge să ne credem urâte, proaste, slabe, murdare, vinovate și responsabile pentru relație.Suntem vinovate pentru că rămânem legate de bărbați care ne dezleagă la prima sfoară trimisă de alta să-i salveze din chinul în care trăiesc cu noi, pentru că ne aruncăm în brațe care nu ne doresc, pentru că ne împreunăm mâinile în rugi strigate către cer pentru a-i vindeca pe ei, nu pe noi de dependența de iubiri toxice. Suntem vinovate pentru că aruncăm la gunoi sfaturile mamelor, prietenilor, psihologilor care ne arată harta către salvarea de sine, și alegem să păstrăm harta trasată de ei, către pieire.Suntem vinovate pentru că Dumnezeu ne-a înzestrat cu talente la care renunțăm de dragul lor, cu calități de a vindeca oameni cu probleme, cu care renunțăm să ne petrecem timpul, cu putere să escaladăm munții reușitelor profesionale, la care renunțăm să-i ajutăm pe ei să urce spre împlinirea de sine, cu dragoste necondiționată pentru copiii noștri, la care renunțăm să-i iubim pe ei necondiționat.Suntem vinovate pentru că ne lamentăm, în loc să-i lăsăm în brațele celor care sunt suficient de slabe încât să admită în viața lor jumătăți de măsură, alcool, droguri, aventuri, agresiuni și mediocritate.Suntem vinovate pentru că ne comparăm absurd cu fostele lor, cu actualele lor, femei care au acceptat și care vor accepta la nesfârșit înjosiri și locuri secunde în topul preferințelor acestor bărbați pentru care femeia e un obiect. Sexual, profesional, psihologic.Și mai vinovate suntem pentru că lăsăm furia și suferința să ne invadeze când ei s-au întors la fostele, spășiți. Nu pentru că le iubesc, ci pentru că ele sunt exact femeile slabe care le vor admite lipsa respectului, dependențele, amantlâcurile. Femei care nu vor trăi niciodată demnitatea adevărată, ci pseudo demnitatea caracateristică celor ce preferă confortul material în locul respectului și al iubirii față de Dumnezeu.Suntem vinovate mai ales pentru că Îl insultăm pe Dumnezeu rămânând cu bărbați care nu au nici o treabă cu El, care nu sunt lideri spirituali pentru familia lor, care nu-L recunosc pe El ca unic salvator. Pentru că, deși li s-au arătat minuni, ei continuă să creadă că doar o femeie îi va salva, le va dărui pacea și iubirea necondiționată care îi va liniști, fără a trebui să se sacrifice. Cu bărbați care cred că tot ce au ei de făcut este să muncească, să aducă bani acasă și să își facă datoria de mascul feroce o dată pe săptămână. Sau pe an…Suntem vinovate pentru că îi învinovățim pe ei, când n-au nici o responsabilitate pentru viața noastră. Pentru sentimentele noastre, pentru iubirea ce le-o purtăm.

Cum  e  treaba  cu  eroiiE plină presa de eroi. În MoldovA, să crești 3 copii e un fapt de vitejie. Dacă ai și un serviciu pe lângă cei trei iezi cucuieți, ești un eveniment editorial.Avem nevoie de eroi. De exemple pozitive, care să ne inspire gânduri frumoase, „uite că se poate!”, gen. Uite că poți să ai „realizări extraordinare” și în condiții grele. „Eroul” nu crede că-s extraordinare, că deh, el nu la asta s-a gândit când a făcut cei trei copii și a muncit să-i crească, a înființat o fundație, a pus pe picioare o afacere din nimic sau a supraviețuit tratamentului cu citostatice.Și ce dacă „eroul” își petrece cea mai mare parte din timp în suferință? Ce dacă ar da fericit clipa de „glorie” contra unei vieți ca a ta sau ca a mea? Uite o frântură din viața lui, în care râde cu toată gura! Uite că și familia care îl susține! E acolo, în poză! Ce dacă înainte de machiaj și coafat au mai oftat o dată cu toții, fiecare cu gândul la grijile lui?Ăsta e rolul eroilor. Să ne inspire. Eroii nu trebuie să fie oameni ca mine și ca tine, ci oameni cu probleme, amărâți, care au pornit în viață cu un handicap, pe care au reușit să-l depășească, și uite ce bine le-a mers și ce bine se simt ei acum! Și ce frumoși sunt și ce realizări extraordinare au. Important e că „eroul” ne face să ne gândim la „micimea” noastră. La cât de nesemnificative și stupide sunt realizările sau grijile noastre, în comparație cu ale lui. La cât de fericiți suntem noi, pentru că suntem sănătoși. Că avem ce pune pe masa copiilor. Și cu ce le lua tabletă și Iphone 6. Norocoși și proști, pentru că nu știm să ne bucurăm de norocul nostru.

Eroii nu sunt ăi mai procopsiți, cu vilă la malul unei mări și ultimul model de BMW, ci aceia care n-au nimic, dar susțin că sunt fericiți. Că știu să se bucure de ceea ce n-au, pentru că dacă ar avea cât de cât, n-ar mai avea nimic eroic. Care, deși sunt mai puțin favorizați de soartă, „se luptă cu ea și o înving”. Ca jurnalist, am întâlnit nenumărați ”învingători” de acest fel. Supraviețuitori ai cancerului, exact cât să apară în presă. Persoane cu handicap care au îngrijit copii, au înființat fundații, au început să picteze sau au scris un roman. Care au avut realizări „extraordinare”, în raport cu ceea ce ne-am aștepta de la ei: să-și plângă soarta, continuu.Să-i admirăm, să învățăm. Ce anume? Păi cam ce am învățat din Cenușăreasa, Albă ca Zăpada și Croitorașul cel Viteaz: că, la naștere, bunurile sunt împărțite în mod inegal. Că unii au și alții nu. Adică unii se nasc în familii îndestulate, au acces la educație aleasă, aniversări vesele, bicicletă cu 5 viteze și vacanțe la Disneyland. Iar alții n-au nimic. Aceștia din urmă, în schimb, au inteligență, curaj, talente nemăsurate, dublate de o hărnicie ieșită din comun și un entuziasm nemaiîntâlnit, care îi ajută să obțină în viață ceea ce ceilalți aveau de la început. Că nu e bine să te naști bogat, pentru că averea strică la suflet: bogații sunt automat răi, vicleni, leneși, hoți și eroi negativi. Săracii sunt frumoși, drepți, inteligenți și eroi pozitivi, după ce se străduiesc suficient ca să ajungă celebri și bogați, adică așa cum erau negativii, de la bun început… Așadar, scopul e același, diferă doar mijloacele. Dacă te lupți pentru ele, ești pozitiv. Dacă le ai de-a gata, ești negativ.Dar la Zmeul Zmeilor nu se gândește nimeni? La poziția sa ingrată, de a-l pune în valoare pe Făt Frumos? La nefericirea și neîmplinirile lui? La ghinionul de a se fi născut în vârful ierarhiei, obligat să se lupte pentru a-și păstra postul cu prețul vieții, murind de fiecare dată? Dar la Fata Babei, cea urâtă și leneșă, fără de talente și grație? Ei da, dacă s-ar osteni un pic cu make-up-ul și s-ar înscrie la master, ar deveni pozitivă, oricum în competiție cu Fata Moșului, dar în plus ar porni cu un handicap – candidata perfectă la rolul de erou pozitiv!Dar oamenii obișnuiți? Nu au nici mijloacele negativilor, nici handicapul pozitivilor. Nu se nasc în familii de bancheri, nu cresc cinci copii, sunt bine sănătoși, normali, buni și răi, merg la serviciu, se întâlnesc cu prietenii, respiră, gătesc, călătoresc, se uită la tv și gândesc: „Sunt ok, mă duce și capul, mă și străduiesc – poate nu destul?! Nu cât profesoara aia cu mulți copii și fără salariu, care a apărut la jurnal; și nici cât „diva” aia cu buze umflate și sâni gonflabili, invitată la o emisiune… Dar mă trezesc la 7 dimineața, muncesc toată ziua, alerg… poate într-o direcție greșită?!”Obligați să-și asume normalitatea. Să admire sau să deteste „eroii”, conștienți că nu vor fi niciodată. Să trăiască în tăcere și anonimat, vieți eroice. Că eroic este gestul de a înghiți la nesfârșit „eroii” fabricați de mass media.Mama mea stă cu ochii lipiți de ecran și uită să mai respire: „Ai văzut?” „Ce să văd?” „Oamenii ăia, săracii, cum n-aveau ei (…) și cum au reușit?…” „Da, mama, i-am văzut – știi câți sunt ca ei, și nu-i vede nimeni?” „Ei, sunt!” mă expediază cu un gest de neîncredere. „Nu mai e nimeni așa CA EI! I-au dat la televizor!”Puterea asta, a televizorului, e copleșitoare. N-ai cum să-i reziști. Cine e la tv e vedetă. Vorbele îi devin aforisme. Jerry Seinfeld spune că a atins succesul „muncind zilnic”. Wow! Donald Trump zice – ”never give up!”, Drew Barrymore – ”don’t take life too seriously!” Really?! Dincolo de faptul că ne flutură banalități pe post de cugetări memorabile și uneori se contrazic, „eroii” sunt oameni obișnuiți, care au făcut ce făceau dintotdeauna, iar la un moment dat i-a văzut cineva, care a crezut că sunt extraordinari, și a reușit să-i convingă și pe ceilalți de acest lucru.În era netului și a fb-ului, suntem eroi cu toții. Fiecare dintre noi are ceva interesant de spus, un talent neștiut și clipa lui de glorie – „Cum, nu mă știi? Eu sunt normalul de la 3! Și am o viață perfect normală! Și memorabilă!”…

<3> :) xxx…Emoticoanele. Jucărelele colorate, vii, mișcătoare, haioase, zâmbitoare, îmbrățișătoare, pupăcioase, iubitoare, plângărețe, uimite… Emoticoanele care ne-au invadat telefoanele, tabletele, pc-urile, viața.Două puncte și o paranteză rotundă deschisă spre stânga și ai trimis un zâmbet. Dacă paranteză este invers, tocmai ai spus că ești cuprins de tristețe. Două puncte și o steluța, iubire cu pupături. Dar, la loc de cinste stă semnul de ”mai mic” lângă cifra trei, adică o inimioară în toată regulă.E știut că trăim în grabă. Că timpul costă. Nu numai bani. Uneori timpul ne costă timp. Așa că avem în vârful degetelor, ca pe niște amprente interne, emoticoanele. Scriem și nu mai contează dacă punem semnele de punctuație corect.La începutul e drăguț. Timid, cineva intră în viața ta. Deschizi mesajul și găsești un zâmbet inimos. Sweet. Și, mai departe? Curg fețele galbene purtătoare de trăiri. Chiar? Sunt ele purtătoare de trăiri sau ne aplatizăm noi emoțional? Sau, și mai grav, facem economie de emoții, pentru că oricum nu le prea avem?Fă invers. Tradu semnele în vorbe. Îți va pune imaginația la încercare și va dura puțin mai mult. Dar spune ce simți. Nu trimite îmbrățișarea omulețului ciudat. Spune direct: ”aș vrea să te strâng în brațe”. Și nu, fără emoticoane cărora le ies ochii din orbite… în formă de inimi. Mai bine spune ”abia aștept să te văd”. Sau oricum îți vine ție în suflet în acel moment. Sunt vorbele tale și vin din tine. Încerci măcar?

Înainte de a începe să ne trimitem bezele, brioșe, iepurași, maimuțele. Înainte de a începe să ne certăm, poate, pentru că am trimis un semn și semnal greșit… Înainte să ne trimitem copilul la culcare spunând: ”Mai mic decât trei. Pătuț. Jucărie. Sfoooor-sfooor. Pupici. Pupici”… Înainte de toate astea, hai să spunem ce simțim. Cu vorbe.Imaginează-ți doar ce impact ar avea să primească în timpul unei ședințe sau, când abia a ieșit pe ușă, un mesaj care să spună simplu: ”Aș vrea să fii aici, acum.”

De-am ști când  e  ultima oară…“Pe ultima stradă, faceţi la dreapta”. Ţi s-au dat indicaţii de felul acesta vreodată? Şi-ai constatat cumva că e posibil să nu îţi dai seama care era acea stradă, decât după ce ai trecut de ea? A trebuit să te întorci…În mod cert nu avem instincul “ultim”. Nu este intrinsec şi nici măcar adiacent vreunui instinct uman, fie el primar sau secundar. Nu există, pur si simplu. Putem, cel mult, să presimţim… Şi, de cele mai multe ori, vom ignora asta, servind minţii noastre argumente logice atent asamblate şi frumos ambalate.Şi totuşi… Ce ai face dacă ai şti că acestea sunt ultimele cuvinte pe care i le spui? Ce ai spune, cum ar suna, care ar fi intonaţia, cât suflet ai pune în ele? Ce nu ai spune? Ce ai uitat să spui mereu sau ai crezut ca ai timp să spui? Ai spune acum?Dacă ar fi ultima dată când vezi acel om, câte ancore ţi-ar pleca din privire? Ai face icoană în suflet cu imaginea aceea? Să nu fii nevoit să cotrobăi prin minte apoi, prea târziu de fapt, pentru a-ţi aminti… Să nu te intrebi scormonind în ceaţă.Dacă ar fi ultima atingere a mâinii, cât de fierbinte ar fi? Cât ai vrea să îi reţii degetele ? Ai face linişte în suflet pentru a-i simţi pulsul în palmă, direct? Şi cât nu ai da drumul acelei mâini? Clipe aşezate cap la cap, ţesând veşnicii?

Dacă ar fi ultimul sărut, ai picura în el toata dragostea rămasă neconsumată? Ai pune toata viaţa pe care ţi-o dă iubirea şi toată moartea pe care ţi-ar aduce-o plecarea?Dacă ar fi ultimile momente ale tale, la cine te-ai gandi?Nu am să-ţi spun: “Trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima”. Cu tot respectul pentru Mahatma Ghandi, ar fi aberant să ne imaginăm că o putem face. Am obosi înainte de vreme, ne-am consuma în precauţii şi gânduri, care ne-ar duce în mod sigur către rezultatul opus: nu am mai trăi nimic.Aş vrea să reţii atât: nu avem alarmă pentru “ultimul” sau “ultima”. Nu se aprind beculeţe de avertizare, nu se aud sunete ciudate in jur, nu ne trage de mânecă un înger păzitor înzestrat cu darul premoniţiei. Şi, din păcate, de cele mai multe ori nu este vorba doar despre ultima stradă la dreapta. Nu te poţi întoarce din drum.Câteodată este… ultimul, dar Şi cel din urmă. Fără cale de întoarcere. Fără o altă şansă. Fără să poţi negocia cu destinul.

                        “Prostul nu poate iubi” spune Alexandru Paleologu. Unii (unele) îşi ştanţează numele în carnea celuilalt. Să îl vadă acolo, roşu, rană, sfârâind. Pus cu fierul încins… Mirosind a carne arsă pînă departe. Să ştie lumea, ce naiba! Să fie evident cui aparţine, cine l-a avut întâi, cine a atins, cine a folosit, cine a dat de-a dura cuvinte prea uzate cum ar fi “te iubesc”.Unii vin şi înfing un steag mai înalt decât propriul ego în ceva care nu le va purta numele niciodată. Doar să se ştie că au fost acolo. Că au pus piciorul, bocancul, urma.

Unii se blindează cu un arsenal întreg… să păzească. Doar că, atunci când păzeşti, deja nu mai este al tău. Chiar dacă a fost vreodată, în orice fel. O pasăre se va aşeza în palma ta pentru că o hrăneşti, nu pentru că i-ai proptit piciorul sau aripa cu un lanţ de stâlpul de înaltă tensiune.Unii strigă. Şi nu de dragul unui ecou care se va întoarce… Strigă pe toţi peretii. Cu o voce incertă, parcă pentru a se convinge pe ei , mai mult. Tot ceea ce este urlat in piaţa mare din sat, este ori un anunţ de mică (foarte mică, prea mică) publicitate, ori este o ratată şi jalnică declaraţie de luptă. Cu himerele, nu?Unii scrijelesc pe coaja copacilor: Gina plus Dorel egal love. Pentru ca toţi cei care vor trece admirand natura, să afle de isprăvile romantice ale minunatului cuplu.Unii marchează teritorii. Adică ridică piciorul… Şi, când ridici piciorul, ţi-ai satisfacut o nevoie instinctivă. Cine ar fi nebun să creadă că tocmai au facut o declarație de dragoste ?“Prostul nu poate iubi.” Prostul ştanţează, urlă, scrijeleşte, marchează.

Generat în 0.012 secunde.