Viaţa de la zero

Ce este femeia? Nici nu ma apuc sa raspund la aceasta intrebare. Stiu prea bina ca ma depaseste. Poate ca anume prin asta ne atrage ea. Precum niste fluturasi de noapte ne aruncam inainte spre lumina si caldura lor, pentru a pieri cu totii in focul dragostei. Nu incetam sa ne punem aceasta intrebare si sa ramanem stupefiati de inabilitatea noastra de a sparge aceasta enigma, noi, cei care am definit indefinitul si ne-am imaginat cele mai inimaginabile lucruri. Suntem fascinati de imensitatea necunoscutului ce se ascunde sub acei doi obraji rozi, si scrutam adancimile ochilor mari si negri, incercand sa dam de fundul lor. Inevitabil ne apuca ameteala si cadem in adancimea lor, pentru a nu mai iesi niciodata la suprafata. Unicul lucrul de care vom fi capabili ulterior este de a ne muta dintr-o pupila in alta...

Nu demult m-am convins ca cea mai mare greutate pe care si-o poate pune un om in spate este trecutul. Cea mai grea si de care poate e cel mai greu sa scapi (un fel de raie a timpului). Ca regula sunt nevoit zilnic sa fac eforturi pentru a mai arunca ceva de pe umeri, niste reminiscente, fragmente, faramituri, iar uneori chiar si bolovani. Insa e greu. Uneori dupa asa proceduri purgative ma simt dezgolit, expus si inevitabil incep sa caut un colt de plapuma pe care mi-o trag pana peste urechi. Alteori se gaseste cineva care ma bate usor pe umar si-mi da de inteles ca uite frate, ai scapat ceva ce-ti apartine si, vezi tu, fii bun si aburca bolovanul in spate si poarta-l pana ti-or iesi ochii.  - Si de ce, ma rog?  - Pai cum altfel, asa te-am cunoscut si asa vreau sa te stiu in continuare, ca nu prea am timp sa ma fatai cu tine din nou.  Mda, adica toti traiesc in trecut si ar fi bine si eu sa stau acolo si sa nu fac valuri, asa iese? Suntem conservatori, domnilor, in suflet si ne temem de schimbari ca de mama focului. Si mai paradoxal este ca ne temem mai mult de schimbari spre bine. Daca cersetorul care ieri cerea pomana la coltul strazii azi va imbraca o haina decenta si va incepe sa aiba un lucru permanent, nimeni nici nu va observa schimbarea. Daca insa domnul bine facut care mai ieri ne vindea telefoane mobile astazi il vom vedea clantanind din dinti cu maina intinsa, vom discuta noutatea cu interes mult si bine. Si cu cat mai mare va fi caderea cu atat mai inflacarata si pasionata va fi discutia. Poate de asta se mai gasesc si de astia care te opresc cu aceeasi politete si-ti spun ca ar fi bine sa mai iei un bolovan in spate. Si ce daca nu-i al tau, umfla-l ca-ti sta bine asa, ghebosit, cu nasul in pamant.  Dar ce aveti, mai? Soarele doar nu se va intuneca daca inca un om va incepe sa priveasca spre el.

Pe piata Independentei astazi este sarbatoare. La fel cum a fost ieri si la fel cum la sigur va fi si maine. Este o sarbatoare care nu i-ar fi placut lui Hemingway. Nu o poti lua cu tine. Ramane legata de acest loc si nu ai decat sa te intorci iar si iar la el. In centrul sarbatorii se afla cvasul - un fel de Coca-Cola moldoveneasca. Iau un pahar. Asa sunt eu, nu pot sa judec despre ceva pana nu-l pipai, cantaresc, masor, gust... Pana nu-i patrund esenta sau pana nu-l las sa-mi patrunda el in esenta... Nu sunt incantat de cvas insa imi place sa stau la masa in racoarea umbrei si sa simt racoarea bauturii strecurandu-mi-se printre degete. Asa-i cu placerea. Te inseala, te calca in picioare si apoi te mai si rasplateste ca pe un rege... Am picurat cu paharul in maina pana nu s-a incalzit de-a binelea, dupa care l-am lasat pe masa, spre bucuria viespilor, si am plecat...

Nu vreau sa ma dau in detalii cum anume am ajuns acolo, ideea e ca am avut norocul sa vizitez si eu Franta. Si daca si Parisul a fost in lista oraselor vizitate, nu el a fost cel care mi-a cucerit inima, ci un orasel de pe malul Loarei numit Nantes. Ce mai, m-am indragostit de acele locuri si gata, si chiar daca au trecut deja mai bine de cinci ani, si azi cand imi amintesc de acele 2 luni petrecute acolo mi se zbate inima de sa iasa din piept. Este un loc in care se pare ca timpul se scurge mai incet (inteleg ca poate e prea banala fraza, dar acolo senzatia era practic sesizabila). Strazile Nantes-ului, pe care de altfel le strabateam pana la epuizare, au acea ospitalitate pe care o au doar locurile pe care tu singur le desenezi, le lipesti din plastilina, le construiesti sau care iti apar in fata ochilor imediat ce inchizi ochii atunci cand in jurul tau miroase a primavara. Imi placea totul acolo. Ma indragostisem pana si de vocea inregistrata a domnisoarei care anunta statiile in tramvai (luam tramvaiul cam de zece ori pe zi). Avea atata prospetime si voiosie incat ajunsesem sa cred ca nu exista pe lume nume mai frumoase decat cele pe care le poarta statiile in Nantes. Intelegeam de unde vin toate aceste minuni indata ce opream pe cineva pe strada sa intreb cat e ora sau sa-l rog sa-mi explice cum de m-am ratacit in asemenea hal. In acele cateva minute de contact dintre voi acea persoana parea ca incepe sa traiasca doar pentru a te ajuta pe tine. (Odata un domn, dupa ce l-am intrebat directia, si-a lasat toate treburile si a mers cu noi cam jumatate de cartier pana am ajuns la destinatie) Nu-i exclus ca pe unii Nantes-ul sa-i lase indeferenti, cu toate ca o asemenea posibilitate mi s-ar parea foarte ciudata. Nantes este un loc specific, un oras pentru cei care pretuiesc linistea. Este ca un balsam pe ranile provocate de zgomotele sfasietoare si ritmul zdrobitor al marilor orase.

De cate ori imi zic cu nu voi mai fi cel care am fost de atatea ori imi simt pamantul fugind de sub picioare si un vertij usor. Simt cum sensul existentei mele este legat de aceasta senzatie neplacuta, de parca l-as stoarce picatura cu picatura din teama de a cadea, de a pierde, de a nu gasi si tot asa mai departe. Sunt obsedat sa sfidez orice conventionalisme, si cu fiecare zi devin tot mai dependent de propriile-mi idei "delirante"... Ma arunc cu capul inainte in macabra banalitate a scurtei mele existente, incercand sa deviez macar cu un milimetru traiectoria nemiscata a timpului. In zadar, tot ce pot sa obtin se reduce la cateva cuvinte obscene si pline de sens, insa pe care nu-mi ajunge tupeu nici sa le rostesc. Uneori visez cum trag tigara dupa tigara si cu o voce beata injur de mama focului. Ma consolez cu gandul ca am si eu un vis care oricand se poate realiza....

25 decembrie. In republica Moldova aceasta e ziua in care se discuta aprins cine si cand sarbatoreste Craciunul (pe 25 decembrie sau pe 7 ianuarie), atat de aprins incat si unii si altii uita sa o faca. Ei dar nu-i chiar asa, mai fac si eu din tantar harmasar cate odata, ca spune lumea ca iti da privilegii... Oricum, deja se simte in aer acea atmosfera care iti taie respiratia si care intr-un fel cu totul inexplicabil te face sa vezi lumea un pic cu alti ochi si in alte culori... Probabil acesta este motivul pentru care toti iubesc sarbatorile de iarna. Ele ofera sansa tuturor de a se simti un pic mai buni la suflet, chiar si celor care niciodata nu au reusit sa fie asa... Un lucru il regret tot mai des in ultimul timp in aceasta perioada: ca nu avem zapada. Caci ce fel de sarbatori de iarna fara zapada? E ca si cum ai scoate taria din sampania de anul nou si ai bea un fel de acritura care doar iti face gura punga iar pe cei mai neatenti ii pune sa roseasca din cauza gazelor scapate pe nas cu toata fanfara. Si anul acesta se pare nu va fi o exceptie. Mie nu-mi ramane decat sa ma bizui pe neprofesionalismul profesionalist al meteorologilor moldoveni si sa sper ca in zilele "calde" prezise de acestea sa mai cada si cativa fulgi de zapada;)

"Daca vei juca rolul unui geniu vei deveni unul" (Salvador Dali) Salvador Dali, nascut in orasul catalan Figueras, a fost intruchiparea cvazitotala a picturii suprarealiste. Fiind intrebat ce inseamna pentru el suprarealismul, Dali raspunde: "Suprarealismul sunt eu ". Dupa aceste cuvinte este de prisos sa spun ca Salavador Dali, fiind un adevarat geniu al picturii, nu s-a multumit cu aceasta, reusind sa mai fie si megaloman, care dealtfel nu i-a stirbit nici cat de putin din genialitate. E unul din misterele lui Dali care ma lasa perplex, in special cand observ ca megalomania ca regula este o substitutie morbida a mediocritatii de care sufera cam 99% din societatea contemporana. Dali este un exemplu de artist in sensul cel mai pur al acestui cuvant. Fiind manat toata viata de unele compulsii bizare care transformau imaginea sa intr-una de bolnav psihic, Dali a dat dovada de o intuititie si luciditate suficienta pentru a reusi sa ofere lumii aceste bizarerii ca marturie a talentului sau, si se pare aceasta a fost ceea ce i-a salavat viata, in toate sensurile acestei expresii. Doar abilitatea lui Dali de a manipula mass-media i-a oferit sansa de a face averi din operele sale si de a fi recunoscut drept geniu cu mult inainte de a pleca din viata, lucru care din pacate prea putini artisti geniali au reusit sa o faca. Dali a ajuns pana la a-si elabora un stil vestimentar, comportament, mimica pe care si le folosea exclusiv doar cand era convins ca se afla in obiectivul camerei de luat vederi. Toata viata a lucrat la aceasta imagine de geniu, aducand-o pana la o originalitate, care inevitabil se apropia de nebunie. Ceea ce impresioneaza cu adevarat la Dali este felul in care si-a daruit viata in totalitate picturii si artei in general. Cunoscandu-l pe Dali este imposibil de a ti-l imagina apoi intr-o situatie banala, care presupune acceptarea sa ca parte a societatii. Dali s-a evidentiat permanent prin insasi prezenta sa, iar uneori pentru ca aceasta sa fie si mai evidenta recurgea la unele mijloace ciudate. Dali purta un clopotel din care suna atunci cand mergea pe strada, obicei frecvent folosit atunci cand dorea sa atraga atentia trecatorilor. A merge pe strada si a nu fi luat in seama era pentru el insuportabil. Iar ceea ce cu adevarat ma impresioneaza la Dali sunt picturile sale. Imprumutand tehnica picturii din stilurile renascentiste, Dali populeaza tablourile sale cu imaginile paranoidale de care este invadat. Tot el este autorul metodei paranoico-critice, care a marcat intreaga sa opera si care consta in interpretarea critica a reveriilor paranoide pe care subconstientul sau le genera incontinuu. Aceasta l-a entuziasmat pe Dali sa abordeze stilul suprarealist al picturii fiind constient de sursa nesecata de inspiratie pe care o prezenta subconstientul sau si pe care a reusit sa o fructifice la maximum. Tablourile sale ma frapeaza prin nuditatea lumi interioare a pictorului, lume pe care o picteaza fara pic de pudoare. Totusi chiar daca acea lume interioara este intoarsa ca si cum pe dos, este eviscerata in fata noastra, totusi cea mai mare parte din ea ramane ascunsa intelegerii noastre dat fiind complexitatea ei. In fata tablourilor lui Dali ma trec fiorii pe care ii simt ca regula in fata a tot ceea ce este absolut nou si misterios pentru mine. Pur si simplu ma pierd in imensitatea si profunzimea imaginilor aparent plate si monotone. Un lucru regret acum: ca nu pot sa mai descopar odata toata viata si opera lui Salvador Dali, nu pot sa simt din nou cum se deschid in fata mea portile unui univers dalinian populat de fiinte bizare si pline de sens, univers care mereu ma va atrage prin originalitatea si misterul sau...

Persistenta memoriei de Salvador Dali

Vai de capul nostru, moldovenii. Nu in zadar ne compatimeste o intreaga Europa. Si de ce n-ar face-o daca de 2 ani incoace stam si ne jucam de-a alegerile. Unii pornesc campanii impotriva cainilor de pe strada cu gand sa-i sperie pe cei de alta culoare politica. Altii isi baga mutrele in photoshop pentru a parea mai destepte si pentru a arata asa de parca ar spune:"Ia uitati-va la mine ce gras si satul sunt, de azi inainte nu mai fur nici un leu caci nu mai incape". Iar apoi lipesc aceste opere pe toate gardurile, cica votati-ma... De 2 ani incoace jucam hora in jurul urnelor de votare, si stam si ne miram cat de frumosc s-a scurs buletinul de vot al domnului Voronin in urna. Neaparat poze, interviuri, pronosticuri. Doar ca pazea, vine mintea moldoveanului de la "urna" si rastoarna peste cap toate socotelile si calculele politicienilor. Ce sa-i faci daca politicienii nostri stiu a calcula doar banii din buzunarul strain. Si mormaind ceva de genul "buletine contrafacute", "incalcarea regulamentului de participare la vot", marii nostri strategi se retrag cu coada intre vine si incep sa chibzuiaza cam unde ar mai putea sa arunce vreo 10% din bugetul pe anul viitor, astfel incat la urmatoarea runda de-a v-ati ascunselea in cabina de votare ei sa iasa cu fata cea mai curata si mai neprihanita si desigur pe primul loc in cursa pentru dreptul de a avea vila bogata, imunitate si viata fericita pentru urmatorii patru ani. Dupa care scuipaturi in obraz, calomnii, minciuni in public si pe la spate, batai cu pumnul in piept (in propriul piept, caci in pieptul strain vezi tu nu le permite educatia), iarasi minciuni, cica "dragi alegatori", si tot asa mai departe... Iar moldoveanul sta si priveste toata aceasta harababura electorala pentru ca, ajuns in cabina de votare, de ciuda, de rusine, de buimaceala si de mama focului, sa-i vina doar un singur gand sinucigas: "Tot mai bine era inainte...".

Waaaauuuuu! Imi dau seama ca 99% din activitatea, discutiile si gandurile noastre nu sunt altceva decat banalitati si mi se face rau. Urasc sa fiu ca toti, dar cel mai tare urasc sa fiu banal. Probabil ca este aici o legatura dintre cele doua calitati dar nu prea imi vine acum. Si cel mai ingrozitor (pentru mine cel putin) este ca aceste banalitati sunt necesare si de neinlocuit in anumite situatii (ca sa nu zic in toate). - Nu-mi spuneti cat e ora? Cine naibii a inventat aceasta fraza, si ce destept a propus-o ca cheie spre inima (si am in vedere bineinteles "patul") unei femei. Odata ce te-ai ostenit sa fluturi din limba pentru un scop anume, de ce sa nu fie acesta si unul frumos. Ori, banuiesc ca daca te-ai hotarat sa-ti petreci seara cu o domnisoara, inseamna ca cel putin iti face placere sa o privesti, ca ti-a placut macar ceva la ea. Dar doamne fereste sa-ti treaca prin cap sa-i spui. Ai innebunit? Intreab'o cat e ora, ca doar de asta si-a cumparat ea ceas cu cristale swarovski.

Salut! Cat nu ar fi de banal dar am sa incep prin a ma prezenta. Sunt rezident in neurologie. Unde, cum ma cheama, cati ani am? Sunt niste amanunte prea putin importante pentru scopul pe care mi l-am pus atunci cand am creat acest blog. De fapt, caut un mod de a ma elibera de gandurile si ideile pe care le-am acumulat pana in acest moment. Desigur, sper eu ca aceste idei sa para cuiva interesante si de ce nu, poate chiar utile. In cel mai rau caz ma voi multumi si cu simplul fapt de a fi citite. Daca aceste ganduri vor avea un ecou in inimile si gandurile altora, voi fi fericit sa le ascult "sunand" in raspuns la postarile mele. Pe curand!