Somnul Naţiunii Naşte Monştri

Între durere şi indiferenţă aş alege minciuna, spuse ea, uşor netezindu-mă pe cap. "Problema este că nu avem niciodată posibilitatea de a alege conştient durerea, iar indiferenţa este întipărită în carnea noastră". Eram calm sau obosit... indiferent. Cifre şi simboluri şi vise... sunt doar imagini din altă viaţă atunci când dispari... Minciuna este echilibrul perfect între durere şi indiferenţă, îmi spuse ea zâmbind forţat - mă zbat să aflu ce se ascunde în umbra feţei obosite şi a ochilor trişti - "oboseală, nimic mai mult". Sunt un pumn încordat care striveşte un pahar, sunt un ciob de pahar pătat de roşu. Ei devin tot mai mari şi tu... noi pierdem lupta asta. Alte melodii, alte cuvinte şi alte simboluri ne sunt dedicate de alţii şi îi ascultăm, îi aprobăm, îi vrem, zâmbim forţat. Gândul că tu nu eşti eu... Indiferent...!!! - strig, fumez ţigară după ţigară. 

Oraşului îi este greaţă de mine şi mie de acest oraş - o relaţie reciproc avantajoasă aş spune. În ultimul timp încerc să dau cât mai rar ochii cu dânsul. M-a vărsat cu mult noroi în acestă dimineaţă urâtă de ianuarie, o dimineaţă care pare a fi ruptă din cu totul alt ano-timp şi spaţiu... care e departe de mine, şi totuşi aşa de aproape - ca o cămaşă murdară, plină de sudoare, care ţi se lipeşte de trup dar pe care nu o poţi scoate pentru că rămâi gol. Oraşul murdar, străzi pline gunoi, mocirlă, maşini sure, sunet de bâltoacă amestecat cu urlet de motoare obosite şi rugite care tot duc în şiruri oamenii... exil sau exod. Oraşul ăsta e cămaşa mea, pe care nu o pot scoate şi, da... trebuie să recunosc... e parte din mine. La fel ca şi oamenii oraşului: majoritatea merg zgribuliţi, de parcă ar fi nişte foi rupte din cine ştie ce ziare - pagini murdare mânate pe străzile astea sure de vânt, foi mâzgâlite de gânduri. Şi mă simt boţit şi aruncat de vânt pe drumuri, cu sufletul umed de noroi - oraşul e parte din mine şi eu sunt parte din acest oraş. Nimeni nu poate să intervină în relaţia asta a noastră: suntem numai noi doi - ca nişte inamici care se apropie unul de altul cu paşi mărunţi dar apăsaţi - ne vom izbi unul de altul foarte curând - iubeşte-ţi vrăjmaşul. Oraşul sunt oamenii, oraşul sunt eu, oraşul sunt ţevile cafenii care străpung pieptul acestui muşuroi provincial.  E timpul să mă ascund după şapte zăvoare, să mă învelesc cu imaginea ta. Totuşi lumină, tu, ninsoare. Vreau să ningă. Vrem amândoi să ningă.

O relație dintre doi oameni este o relație dintre doi oameni. O relație de-a noastră este o moarte, o viață și o relație dintre doi oameni. Avem noi o relație. Am eu o relație cu cititorul care citește tăcut.?. Depind de tine, pentru că depinzi de mine și pentru că... în acest moment cade cortina, aplauze furtunoase și actorii vii își întâmpină florile. Am o viață cât se poate de simplă: dimineață, ceai, cafea - deseori nu mănânc dimineața pentru că nu vreau să mănânc dimineața, urmează duș - deseori din cauza lui întârzii mai mereu pentru că nu vreau să ies de sub apa fierbinte dimineața, urmează 15 minute de muzică și exact o țigară (dacă o aprind pe la jumătatea drumului, reușesc să fumez 2/3 din țigară pentru că de obicei rutiera vine mai repede, așa că trebuie să o aprind după ce am parcurs cam vreo 1/3 din drumul meu până la rutieră). De multe ori, anume aceste 15 minute sunt și cele mai frumoase (optimist ar fi corect) or, în fiecare dimineață îmi spun exact aceleași lucruri - și mi le repet de ani la rând cu o insistență de invidiat, îmi repet în fiecare dimineață de mulți ani că azi nu va fi ca ieri... totul va fi altfel.         Deseori vin cu aceeași rutieră și același șofer. Îmi memorizez șoferii de rutieră - sunt vreo doi care ascultă muzică bună, vreo doi care par a fi niște evadați, unul e țigan și în mașina lui miroase a pește (probabil noaptea fură din lacul din apropiere pește, probabil el înșiră câteva straturi de peliculă pe podeaua mașinii și aruncă acolo peștii care se zbat încă vii... probabil asta s-a întâmplat cu o seară înainte ca eu să merg cu această rutieră.) Mie indiferent... ascult muzică până intru în oraș. Când intru în oraș văd multe fețe și ascult cu ochii orașul - muzica devine un fon a ceea ce văd pe sticlă, sticlă de care îmi sprijin capu. Urmează... muncă, „muncă”, muncă, „muncă, muncă, muncă” - băutură, muncă, muncă poate Ea-Tu (depinde de cum se simte, câteodată mă respinge, câteoadată vrea să fiu - totul pare atât de nou de fiecare dată - doar că în jocu ăsta sunt două variante care se exclud reciproc Ea-Tu). Ieri - lovituri, m-am luptat cu ambele și ambele au învins, iar azi cu zâmbetul pe buze mă întrebau de ce am ochii umflați și buzele mușcate. Pentru că îmi mușc buzele și mi se umflă ochii când nu dorm sau când sunt lovit. Măine o să fiu iarăși cu buzele rupte. Dar să nu uiți - de fiecare dată devine tot mai greu să mă resemnez și zâmbesc a doua dimineață. Amanții și amantele pândesc nesătule de după colț... și așteaptă: cine primul pierde... 

Lent, curge Nemăsurat Omul e doar un... Așchia sare departe E orizontul pe bolta de stele Degete lungi - încerc să ating Nu mă lasă pielea, mușchii, stomacul. Ne trage în jos, trage în mine. Cameră obcură - imagine repetată, pentru imaginație Acum ești ca mine,  Exact altfel - cameră obscură. Noi doi, suntem prea mult ca să fim  câte unul?! Mușcă, urlând din pielea mea. Rupe-mă, bucată cu fâșie, Ca să nu mai am milă Sau vlagă.

Dacă tot gânduri gri, păi grei să fie. Univers, oameni, tu, ea, ei, animale, microbi, ei, noi, eu, univers, El. Toate încap în cap. Cum? Nu știu nimic despre nimic. Azi mi-am da seama ( a câta oară): 23! Prietene, 23!!! În 2030 - 42. Toți cei cu care împart viața... și mai mult. Cât rămâne - nu reușesc, nu reușesc. Până acum vroiam totul pentru mine: singurătate, ierni, cunoaștere,adevăr, plăcere, Dumnezeu - ce ironie, să vrei toate astea într-un mod egoist. Eu sunt cel care cerșește mărgăritarele. Nu vreau înțelegere, și nu vreau explicații, nu vreau să explic nimănui ce cred, și cum cred. Mă privește. Deocamdată. Mă privește doar pe mine. Am dezamăgit prea mulți. Mă simt singur dar nu sunt. Aș vrea? Vreau să nu fim singuri, pentru că nu suntem. Eu - am drumul meu, și vreau să îl găsesc. Am nevoie de Ajutor. Am nevoie de ajutor să nu uit de el. 

Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi,  căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14)  Când eram la grădiniță, ziceam tuturor că nu vreau să fiu mare. A fi copil înseamnă să fii naiv în dragostea ta. Înseamnă să iubești necodiționat. Să fii sincer. Să nu faci diferență dintre libertate și fericire. Să iubești viața fără să o spui în glas sau un gând. Să te bucuri de lucruri simple, ca și când ar fi minuni. Să nu te temi să râzi în hohote sau să plângi în glas. Să te doară greșeală mai mult decât consecințele ei. Să te temi de întuneric și de oameni care nu simt. Să fii copil înseamnă să vrei să fii copil. Să zâmbești altor copii. Înseamnă să iubești răsăritul și lumina. Copiii nu se întreabă cine sunt, pentru că ei știu exact că sunt copii. Să își numere banii doar ca să știe că le ajunge pentru o înghețată. Să plângă atunci când mama pleacă pentru o oră la piață. Să creadă atât de tare în minciuni și în cei care le spun, încât acestea să devină realitate. Să nu știe de moarte. Să fii copil înseamnă să fii o bucată de lume, iar lumea să fie o bucată din tine. Să fii copil înseamnă să vrei să fii astronaut, taximetrist, vânzător de bomboane. De unde știu toate astea?

Singurătatea poate să placă. Singurătatea poate deveni obișnuință. Singurătatea e o necesitate. Și nu îmi repet asta ca să nu mai doară. Singurătatea chiar poate deveni un prieten personal, un amic de drum, pe care îl întâlnești în punctul X și îl lași în gara Y, ca să nu îl mai vezi niciodată. Anume de asta ai încredere... ba nu... nu încredere - pur și simplu îl copleșești cu destăinuiri, cu emoții, depresii, gânduri - suportă tot, îmbibă tot, te lasă mai curat, te face mai puternic,după care își vede de treaba lui. Pleacă în altă gara X sau poate Y și își pândește alți prieteni de drum. Singurătatea mea se joacă cu nopți Gray, în care nu ai chef nici de țigări, nici de somn, nici de gânduri. Îmi dorm nopțile mele, care seamănă tot mai mult cu un monolog - dinadins întins, larg, gol. La fel ca patul în care dorm, care de la o vreme încoace s-a făcut imens de larg, imens de gol. Cearceafurile nu mai sunt șifonate dimineața - am impresia că nimeni nu mai doarme în pat. Sau poate... Nimeni doarme în pat și se trezește dimineața ca să își bea cafeaua, să își fumeze țigările, să își netrăiască netimpul, să adoarmă fără gânduri în paturi imense, goale și străine, să se trezească dimineața într-un pat cu cearceafuri intacte. Ahh... diminețile sunt cele mai nesuferite... de multe ori, diminețile mele uneltesc cu singurătatea mea: și visez, visez atât de adevărat, trezirea, așteptarea. Diminețile erau cele mai frumoase. Erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau. „Erau is an Indonesian biennial cultural festival, taking place in the city of Tenggarong, Kutai Kartanegara, East Kalimantan. The word Erau is derived from the Kutai word eroh, meaning crowded, noisy, joyful.” Ce cuvânt adorabil, m-am obișnuit atât de repede cu el. Și totuși, diminețile erau cele mai frumoase. Dar acum e noapte și mai am o imensitate de drum neparcurs până dimineața. Tot mai multe acorduri minore, liniștit pășesc în suflet. Youre wellcome. Câteodată am impresia că simțirile mele sunt întinse ca o coardă de vioară... anume de vioară. Alteori am impresia că toate corzile au fost sfâșiate, rupte, smulse... tot de mine. Oare vioara asta nu va mai cânta niciodată?

(18.09.2010) Rupt şi însetat de tine... Aşa mă simt, deşi nici măcar nu te ştiu. Câteodată, arareori reuşesc să-ţi adulmec mirosul - pieptul străpuns de o lumină prea grea ca s-o pot reţine în mine. Nu m-aș mai sătura să-ți simt privirea împlântată în adâncul meu, ca o lamă ce trece prin tâmple și scrie chiar în suflet litere...(21.08.2011) Așa îmi spuneam mai demult... Acum nu mai cred în tine oricine nu ai fi (chiar dacă ai fi). Poate nici nu te-am așteptat, poate am greșit în fiecare gând, faptă sau cuvânt împotriva ta. Dar tu n-ai venit. Lumina... lumina despre care scriam ani în urmă m-a părăsit. Totul a devenit sur și neinteresant, iar eu plictisit. O să te înlocuiesc, să știi că ai o mulțime de clone - care mai bune, care mai rele. În mintea mea, ele toate îți seamănă cumva. Nu o să îți cer iertare pentru că nu ești. Îți spun doar noapte bună.

Trăiesc o viață ALL INCLUSIVE. Ce frumos sclipesc stelele pe podul de mucava. Pot să-mi permit să-mi înnec simțurile în băutură calitativă, să vărs cuvinte aproape fermecătoare, să spun „iubesc” aproape sincer și să zâmbesc misterios atunci când contextul o cere. M-am pierdut în labirinturi, localuri, pahare și nopți goale. Nu mai reușesc să-mi spun măcar „nu-mi pasă”... spun doar „nu”.sau „da” sau nu mai contează. Semne de echivalență între negru și alb - foaia devine gri (unde am mai auzit/spus/gândit/simțit cuvântul ăsta?!?). Mai am o viață de trăit, nu trebuie să mă grăbesc să fac totul impecabil. Am doar o viață de trăit - trebuie să iau tot ce pot de la ea... mai mult, mai mult, tot ce n-am reușit până acum. Și n-am să reușesc. Să mă resemnez - tot ce merit bine/rău să accept?! Vreau să accept.

Plouă mărunt și răspicat înafara mea, peste geam. Cameră obscură, nimic înăutru, nimic înafară. Un fluture se zbate să intre în tâmplele mele, nu mai există geamuri deschise pentru setea lui de lumină. Nu mai există „Eu” sau/și „Tu”. Există „Ei”, și eu am devenit doar „Ei”. Cuvinte... cuvinte... iarăși cuvinte și nu te pot găsi printre ele. Degete și gânduri tremurânde - se încurcă între ele. Scrum de regrete pe mânecă - strâng în palmă - tot ce mi-ai lăsat.

Adieu... ai reușit să spargi în mintea mea prea multe. Adieu... chem cu desperare resemnarea - o curvă care mă înșeală mereu, mă lasă de unul singur când am atâta nevoie de ea. Vreau să ard cu tine, cu cea mai rămas din amintirea ta... Da, o simplă plăsmuire a conștiinței mele, da, am știut că vei dispărea imediat ce setea de tine va fi destul de mare ca să vorbesc fără minciuni. Vocea răgușită dinlăutrul meu strigă cu disperare numele tău. Trebuie să o înnec în nepăsare. Va fi altfel, dar nu va fi cum a fost cu tine. Intensitatea emoțiilor - nu mai are importanță cât ai fost și cum ai fost... AI FOST. Vrei sau nu - ai fost parte din mine, și un fel de recunoștință îmi curge prin vene. Adieu...

Alerg prin oameni, sentimente, zile şi nopţi după zâmbetul tău. Spui că e un joc frumos - eu nu am altă opţiune decât un "da" şoptit printre degete. Te ascunzi departe, după o oglindă... cât un continent. Gloanţele mele nu te pot pătrunde, cuvintele-mi devin tot mai grele şi mai plictisitoare de la atâta distanţă de plumb. Azi zic că nu îmi pasă. Azi zic că eşti departe, azi nu o să mai scrâşnesc printre dinţi numele tău, parola mea. Fuck... Fiecare ţigară pe care o fumez are aroma ta. Pleacă din plămânii mei, pleacă din nopţile mele nedormite. Noapte bună?!

Distanțe ce se măsoară în mii de kilometri, cuvinte care rămân în nesupunere, nespunere - dezolarea se răspândește adânc în trupul meu. Cuvinte străine dar atât de cunoscute, alerg după fantome, nu îmi cruț respirația. Respir adânc din numele tău... și cu frica că nu faci la fel. Ne știm de doar câteva... vieți, și îmi pare atât de puțin. Ne despart atâtea nopți nedormite împreună, atâtea țigări fumate aparte, atâtea pahare de vin băute cu alții. Probabil sunt prea multe ca să mai existe „ale noastre”. Te aștept în realități inventate, în gânduri nebune ale rațiunii mele obosite. Vii ca să mă liniștești - rămân mereu răscolit și neconsolat, mi-e tot mai sete de tine. Am decis de unul singur - nu mai sunt doar al meu, nu mai am vise doar pentru mine. Vrei - poți să mă simți, să le simți în palma ta... vrei - poți să îmi spui că ești doar închipuirea mea bolnavă. Nu îmi rămâne decât să te aștept să mă aștepți...

Împăcat, poate uitat. Printre cuvinte nu mai rătăcesc. Fie şi-aşa, fie cum o fi. Important e să nu mai rănesc. Important e să nu mă mai rănească dinţii albi și privirea flâmândă. Incoştient o chem... Dimineţi, ţigări, târziu, cearceafuri, răscolit, obosit, răsuflare, beţie, un ciob de soare de altă culoare - eşti tu. Şi poate eşti a mea, probabil prinsă-n ziduri proprii. Ziduri şi uşa încuiată. Cândva, credinţa era dragoste...

Senzaţii stranii. Mereu credeam că răspunsul la toate întrebările este evadarea. Acum simt că n-aş putea să mă simt liber nicăieri pe lumea asta, de azi îmi pare atât de mică. Alcool, uitare - nu merge. Constatări peste constatări. Minte stearpă - aş fi vrut să se întâmple asta şi cu amintirea. O să-mi fie dor de amorţeala mâinii - era sub capul tău şi mă temeam să mă mişc ca să nu te trezesc. Inutil, inutil, inutil. Aşa e, aşa sunt. Fără puncte de suspensie de data asta. Nici măcar nu am putut să te las - nici nu ai fost a mea. Vremea însorită se menţine. Undeva departe, înafara mea. Feţe noi, vreau să evadez în noi oameni - nu merge. Ştiu că merge la tine, asta mă bucură, mă motivează, mă şterge - aşa cum vrei, din viaţa ta. Problema era că mă temeam mereu să mă mişc - ca să nu te trezesc. Cofee and TV, nimic nou, nevoie de nimic. Fără puncte de suspensii de data asta. Straniu că nici acum nu ştiu dacă ai simţit acelaşi lucru - aceeaşi senzaţie în dimineţi, în balcoane, în ţigări, în singurătăţi. patetic, unde am rămas?!

Воздухом я стать не смог,Стану ветром если хочешьВ парусах твоих мне впрочемБольше бится незачемУлетаю прочь отсюда,Прочь от света твоегo,Не жалей - я не жалеюБыло всё, быть - нечему...Не прощаюсь, но простиБыл не тем, был не твоим...Потерял свои пути,Ну и пусть...пора...пусти...

Să călătoresc în jurul lumii...Să fac o emisune despre călătorii în jurul lumii...Să cânt cu trupa mea într-un concert...Să stau de vorbă cu Kurt Cobain...Să am o familie frumoasă, cu copii frumoşi şi nevasta iubitoare...Să iubesc mereu...Toţi gopnicii din univers să se transforme în doctori de filosofie...Să nu provoc niciodată, nimănui durere...Să fiu sincer cu mine, în ceea ce cred şi fac...Să dispară toate tehnologiile, maşinile şi tehnica înafară de chitările electrice, difuzoarele, amplificatoarele, microfoane etc. şi curentul electric necesar pentru ele...Să trăiesc veşnic...eu şi oamenii la care ţin...

Totul se transformă în viermi, să ştii. Toate visele neadevărate, toate cuvintele de plastic, toată dragostea care e desenată doar pe faţada clădirilor... Toate bancontele sunt făcute pentru viermi - tot ce se cumpără cu banconte, se cumpără pentru ei...Şi eu aştept întâlnirea cu ei. De fapt nu mai aştept nimic. Sunt plin de vise neadevărate, cuvinte de plastic, şi dragoste...Îmi tot repetam că a venit timpul să mă opresc, să mă stăpânesc, să nu-mi mai ascult sângele care alearga prin vene, ci să-mi ascult gândurile...mele...tale...noastre...Noapte bună şi... bun venit devoratorilor...

Daca as incepe cu sfarsitul…stau rece, intr-o incapere rece…poate intr-un vas…si eu insumi sunt un vas golit…Poate e lama rece, poate e o boala grea si plicticoasa, poate sunt eu…ochii surad gol…trup gol.

Daca as incepe cu mijlocul…sunt un vas umplut pe jumatate cu vid, iar pe deasupra plutesc inca visele…am impresia ca sunt plin de ele…inca mai cred in asta…cateodata ma trezesc noaptea in somn si mi se pare ca simt lama rece plimbandu-se pe tamplele mele…sau poate sunt doar eu…

Daca as incepe cu inceputul…sunt o bucata de lut din care urmeaza sa se nasca un vas…stau inecat in rau, sunt rece si curat, iar pe deasupra-mi se varsa apa limpede, se zboara nori, se cresc copaci… stau si astept mana care ma va culege, ma va arde…ma va goli…

Obosit de solitudine,

Slăbit de inculoare,

Simt cum creşte

Un ALTCINEVA înlăutrul meu

Simt cum ochii lui reci

Îmi străpung pieptul

Creşte, rupe din carnea mea,

Îşi înalţă trunchiul în trupul meu

Vreau să-l scuip din mine

Să-l rup cu mâinele-mi din corp

Să sap adânc, până-ntuneric...

E prea târziu, mă-nnec în EU!

M-am prins la ideea că vreau să evadez. Foarte simplu, vreau să evadez din castelul pe care eu însuşi l-am construit. Pereţii lui, turnurile albe, tot ce am clădit cu atâta pasiune şi atâta dăruire mă apasă. Casa mea a început să-şi trăiască propria viaţa şi pereţii se mişcă într-un mod ciudat şi neaşteptat şi simt cum încearcă să mă prindă şi să mă sugrume. Casa mea, construită se pare pe nisip, mă îngrozeşte. În fiecare noapte îmi spune că e gata să se năruie şi să mă îngroape sub zidurile pe care atât de mult le iubesc. Creaţia mea vrea noi oaspeţi, care ulterior să-i devină stăpâni. Zidurile nu mai sunt fierbinţi, aşa ca înainte, mă simt neputincios să le mai încălzesc, chiar dacă m-aş lipi cu tot corpul de ele şi nu aş mai pleca niciodată. Mi-e frig şi mie. Nu mi-a rămas prea multă căldură în vene, dar nici nu mai încerc să o reţin în mine. O să fiu lângă uşă, ca să le-o deschid celor pe care tu, frumosul meu castel, o să-i vrei înăutru. O să fiu lângă uşă ca să pot pleca atunci când n-o să mai vrei să fii o iluzie frumoasă, creată de mine.

Eşti un fluture născut dintr-o floare. Uşor, ai aterizat în palma mea. Eşti atât de frumoasă încât nu pot să-mi stăpânesc dorinţa să te cuprind într-o dulce sugrumare, să simt culorile tale pe pielea mea, să rămână cu mine...Mă tem să mă mişc, mă tem să tresar - pentru că ştiu: aş putea să te strivesc or aş putea să te sperii şi să nu te mai văd niciodată. Câteodată mă gândesc că poate aş fi mai liniştit dacă nu ai fi ajuns în grădina mea plină de umbre sure, dacă nu m-ai fi izbit cu setea ta de viaţă, dacă nu ai fi încercat să-mi spui că şi eu nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât un fluture, care trăieşte o singură zi, şi care trebuie să plece din grădina asta pline de regrete alb-negru. Vreau să fiu mic, mic cât un fluture, ca să nu-mi mai încapi în palmă, şi să pot să mă pierd uşor printre alţi oameni, printre alte palme. Nu mai vreau să pot cuprinde alţi fluturi în palma pe care tu ai stat o zi.

Nu am fost niciodată amator de întinderi mari de apă. E prea vesel pentru mine la mare, prea mulţi oameni, prea mult soare, prea multe sticle de plastic...prea mult plastic. Dar...mi-e dor de mare, de plaja pustie şi posomorâtă umbrită de nori grei. Mi-e dor de nisipul greu în care se îneacă ghetele mele, de vântul rece care vine dinspre întinderea enormă de apă şi de sunetul valurilor. Valurile se izbesc de stânci - mereu mă ademeneau ca un cântec de Nirvana, cântat la chitară acustică cu voce stinsă dar care loveşte atât de tare în tâmple - ar fi atât de simplu să dispari, să te dizolvi în valuri şi în cântecele lui Kurt. Mi-e dor de singurătatea de pe malul mării. Marea totuşi e atât de frumoasă, poate oferi tuturor orice, cuiva soare, cuiva singurătate. Oamenii vin şi pleacă iar nisipul păstrează foarte puţin timp urmele paşilor noştri...

Oamenii sunt nişte câini, nişte câini domestici pierduţi...Era odată un câine pe nume Gray. Acesta îşi iubea stăpânul, pătura pe care dormea şi dimineţile în care primea lapte. Într-o zi a fost dezlegat. Nici nu mai contează dacă a rupt lanţul, sau stăpânul la lăsat în voie să zburde, pentru prima dată de unul singur. Mirosul libertăţii i-a lovit nările. Mirosul de benzină, copaci, iarbă, oameni - pe toate putea brusc să le simtă aşa cum nu le-a mai simţit nicioadată - atât de aproape. Pe toate putea să le audă atât de tare. Libertatea la izbit.Gray a luat-o la goană printre curţile pline de praf, a trecut pe străzi îmbulzite, pline de paşi. A trecut o şosea, pe care greoi-grăbite se înghesuiau nişte matahale enorme de fier şi urlau urât. Una era cât pe ce să-l înghită. Obosit, tremurând de frica libertăţii, Gray s-a oprit în sfârşit. Răsufla din greu, ochii îi erau umezi şi fericiţi.Gray s-a uitat în urmă, la stăpânul său. EL, nu era acolo... Nu era nicăieri...Un val enorm de spaimă îl loveşte, îl târâie la fundul deznădejdii. Libertatea îl ţinea strâns de gât. Obosit cum era, câinele a început să alerge, înapoi, frenetic, acolo unde i se părea că a trecut câteva minute în urmă. Şosele, curţi, maşini, pantofi şi mirosul LUI, miros pe care i se părea că-l mai simte. Ochii mari, îngroziţi căutau disperaţi...totul era sur, sângele, ritmat, îi lovea în cap ca un bici necruţător..."aleargă, aleargă, nu o să îl mai găseşti..."Gray nu s-a oprit din goană până noaptea târziu. Istovit, a căzut lângă o gunoişte, un loc necunoscut dar totodată atât de asemănător cu tot ce a văzut în oraşul ăsta blestemat. A pierdut mirosul LUI, a uitat mirosul lui...avea doar zgarda de la gât. Era un câine care a AVUT un stăpân, un prieten, un părinte un TOT...a avut...De acum încolo, zilele erau trase la indigo...Alerga, mereu însetat, flămând...Ploi, nopţi, zile pline de soare istovitor...A slăbit, era murdar. A uitat de tot ce avea înainte...UITARE...A murit foarte simplu, dacă moartea poate fi simplă. La câteva zile, s-au câţiva ani, lucrul care nu mai conta, după ce a rămas singur, Gray a murit. Zăcea lângă un tomberon de gunoi, din care mirosea a lapte stricat.Totul e la fel de simplu: Oamenii sunt nişte câini legaţi de alţi oameni, lucruri, sentimente, remuşcări, iluzii...Oamenii sunt nişte stăpâni care au înblânzit alţi oameni, alte suflete, alte minţi...Când se rupe lanţul - o parte din noi pur şi simplu moare...

Revin la ideea de singurătate, ori de câte ori sunt lăsat în singurătate. Şi trebuie să recunosc - îmi place. Acum la fel o trăiesc: una stearpă şi seacă - fără cuvinte, fără imagini...se simte doar. Se simte straniu şi neobişnuit, mă simt într-o plasă uriaşă, într-un ocean uriaş...şi cât m-aş bucura să fie pe o planetă pustie. Însă nu e aşa. Ştiu, că acolo undeva sunt oameni, sunt mulţi cei care îmi sunt aproape, pe care îi vreau aproape, oameni de carton, oameni desenaţi de mintea mea, pe care îi ador atât de mult şi după care sunt însetat. Aş vrea şi eu să fiu undeva departe, să fiu un desen al minţii cuiva.Revin la singurătate, ori de câte ori vreau să rămân singur. Şi se întâmplă tot mai des. Trebuie să-mi culeg singurătatea în mulţi-mulţi oameni. Unii o împart cu mine, de la unii o cerşesc, alţii mi-o aruncă în faţa. Sunt bucuros. Sunt resemnat.