Somnul Naţiunii Naşte Monştri

Între durere şi indiferenţă aş alege minciuna, spuse ea, uşor netezindu-mă pe cap. "Problema este că nu avem niciodată posibilitatea de a alege conştient durerea, iar indiferenţa este întipărită în carnea noastră". Eram calm sau obosit... indiferent. Cifre şi simboluri şi vise... sunt doar imagini din altă viaţă atunci când dispari... Minciuna este echilibrul perfect între durere şi indiferenţă, îmi spuse ea zâmbind forţat - mă zbat să aflu ce se ascunde în umbra feţei obosite şi a ochilor trişti - "oboseală, nimic mai mult". Sunt un pumn încordat care striveşte un pahar, sunt un ciob de pahar pătat de roşu. Ei devin tot mai mari şi tu... noi pierdem lupta asta. Alte melodii, alte cuvinte şi alte simboluri ne sunt dedicate de alţii şi îi ascultăm, îi aprobăm, îi vrem, zâmbim forţat. Gândul că tu nu eşti eu... Indiferent...!!! - strig, fumez ţigară după ţigară. 

O relație dintre doi oameni este o relație dintre doi oameni. O relație de-a noastră este o moarte, o viață și o relație dintre doi oameni. Avem noi o relație. Am eu o relație cu cititorul care citește tăcut.?. Depind de tine, pentru că depinzi de mine și pentru că... în acest moment cade cortina, aplauze furtunoase și actorii vii își întâmpină florile. Am o viață cât se poate de simplă: dimineață, ceai, cafea - deseori nu mănânc dimineața pentru că nu vreau să mănânc dimineața, urmează duș - deseori din cauza lui întârzii mai mereu pentru că nu vreau să ies de sub apa fierbinte dimineața, urmează 15 minute de muzică și exact o țigară (dacă o aprind pe la jumătatea drumului, reușesc să fumez 2/3 din țigară pentru că de obicei rutiera vine mai repede, așa că trebuie să o aprind după ce am parcurs cam vreo 1/3 din drumul meu până la rutieră). De multe ori, anume aceste 15 minute sunt și cele mai frumoase (optimist ar fi corect) or, în fiecare dimineață îmi spun exact aceleași lucruri - și mi le repet de ani la rând cu o insistență de invidiat, îmi repet în fiecare dimineață de mulți ani că azi nu va fi ca ieri... totul va fi altfel.         Deseori vin cu aceeași rutieră și același șofer. Îmi memorizez șoferii de rutieră - sunt vreo doi care ascultă muzică bună, vreo doi care par a fi niște evadați, unul e țigan și în mașina lui miroase a pește (probabil noaptea fură din lacul din apropiere pește, probabil el înșiră câteva straturi de peliculă pe podeaua mașinii și aruncă acolo peștii care se zbat încă vii... probabil asta s-a întâmplat cu o seară înainte ca eu să merg cu această rutieră.) Mie indiferent... ascult muzică până intru în oraș. Când intru în oraș văd multe fețe și ascult cu ochii orașul - muzica devine un fon a ceea ce văd pe sticlă, sticlă de care îmi sprijin capu. Urmează... muncă, „muncă”, muncă, „muncă, muncă, muncă” - băutură, muncă, muncă poate Ea-Tu (depinde de cum se simte, câteodată mă respinge, câteoadată vrea să fiu - totul pare atât de nou de fiecare dată - doar că în jocu ăsta sunt două variante care se exclud reciproc Ea-Tu). Ieri - lovituri, m-am luptat cu ambele și ambele au învins, iar azi cu zâmbetul pe buze mă întrebau de ce am ochii umflați și buzele mușcate. Pentru că îmi mușc buzele și mi se umflă ochii când nu dorm sau când sunt lovit. Măine o să fiu iarăși cu buzele rupte. Dar să nu uiți - de fiecare dată devine tot mai greu să mă resemnez și zâmbesc a doua dimineață. Amanții și amantele pândesc nesătule de după colț... și așteaptă: cine primul pierde... 

Dacă tot gânduri gri, păi grei să fie. Univers, oameni, tu, ea, ei, animale, microbi, ei, noi, eu, univers, El. Toate încap în cap. Cum? Nu știu nimic despre nimic. Azi mi-am da seama ( a câta oară): 23! Prietene, 23!!! În 2030 - 42. Toți cei cu care împart viața... și mai mult. Cât rămâne - nu reușesc, nu reușesc. Până acum vroiam totul pentru mine: singurătate, ierni, cunoaștere,adevăr, plăcere, Dumnezeu - ce ironie, să vrei toate astea într-un mod egoist. Eu sunt cel care cerșește mărgăritarele. Nu vreau înțelegere, și nu vreau explicații, nu vreau să explic nimănui ce cred, și cum cred. Mă privește. Deocamdată. Mă privește doar pe mine. Am dezamăgit prea mulți. Mă simt singur dar nu sunt. Aș vrea? Vreau să nu fim singuri, pentru că nu suntem. Eu - am drumul meu, și vreau să îl găsesc. Am nevoie de Ajutor. Am nevoie de ajutor să nu uit de el. 

Singurătatea poate să placă. Singurătatea poate deveni obișnuință. Singurătatea e o necesitate. Și nu îmi repet asta ca să nu mai doară. Singurătatea chiar poate deveni un prieten personal, un amic de drum, pe care îl întâlnești în punctul X și îl lași în gara Y, ca să nu îl mai vezi niciodată. Anume de asta ai încredere... ba nu... nu încredere - pur și simplu îl copleșești cu destăinuiri, cu emoții, depresii, gânduri - suportă tot, îmbibă tot, te lasă mai curat, te face mai puternic,după care își vede de treaba lui. Pleacă în altă gara X sau poate Y și își pândește alți prieteni de drum. Singurătatea mea se joacă cu nopți Gray, în care nu ai chef nici de țigări, nici de somn, nici de gânduri. Îmi dorm nopțile mele, care seamănă tot mai mult cu un monolog - dinadins întins, larg, gol. La fel ca patul în care dorm, care de la o vreme încoace s-a făcut imens de larg, imens de gol. Cearceafurile nu mai sunt șifonate dimineața - am impresia că nimeni nu mai doarme în pat. Sau poate... Nimeni doarme în pat și se trezește dimineața ca să își bea cafeaua, să își fumeze țigările, să își netrăiască netimpul, să adoarmă fără gânduri în paturi imense, goale și străine, să se trezească dimineața într-un pat cu cearceafuri intacte. Ahh... diminețile sunt cele mai nesuferite... de multe ori, diminețile mele uneltesc cu singurătatea mea: și visez, visez atât de adevărat, trezirea, așteptarea. Diminețile erau cele mai frumoase. Erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau, erau. „Erau is an Indonesian biennial cultural festival, taking place in the city of Tenggarong, Kutai Kartanegara, East Kalimantan. The word Erau is derived from the Kutai word eroh, meaning crowded, noisy, joyful.” Ce cuvânt adorabil, m-am obișnuit atât de repede cu el. Și totuși, diminețile erau cele mai frumoase. Dar acum e noapte și mai am o imensitate de drum neparcurs până dimineața. Tot mai multe acorduri minore, liniștit pășesc în suflet. Youre wellcome. Câteodată am impresia că simțirile mele sunt întinse ca o coardă de vioară... anume de vioară. Alteori am impresia că toate corzile au fost sfâșiate, rupte, smulse... tot de mine. Oare vioara asta nu va mai cânta niciodată?

Trăiesc o viață ALL INCLUSIVE. Ce frumos sclipesc stelele pe podul de mucava. Pot să-mi permit să-mi înnec simțurile în băutură calitativă, să vărs cuvinte aproape fermecătoare, să spun „iubesc” aproape sincer și să zâmbesc misterios atunci când contextul o cere. M-am pierdut în labirinturi, localuri, pahare și nopți goale. Nu mai reușesc să-mi spun măcar „nu-mi pasă”... spun doar „nu”.sau „da” sau nu mai contează. Semne de echivalență între negru și alb - foaia devine gri (unde am mai auzit/spus/gândit/simțit cuvântul ăsta?!?). Mai am o viață de trăit, nu trebuie să mă grăbesc să fac totul impecabil. Am doar o viață de trăit - trebuie să iau tot ce pot de la ea... mai mult, mai mult, tot ce n-am reușit până acum. Și n-am să reușesc. Să mă resemnez - tot ce merit bine/rău să accept?! Vreau să accept.

Adieu... ai reușit să spargi în mintea mea prea multe. Adieu... chem cu desperare resemnarea - o curvă care mă înșeală mereu, mă lasă de unul singur când am atâta nevoie de ea. Vreau să ard cu tine, cu cea mai rămas din amintirea ta... Da, o simplă plăsmuire a conștiinței mele, da, am știut că vei dispărea imediat ce setea de tine va fi destul de mare ca să vorbesc fără minciuni. Vocea răgușită dinlăutrul meu strigă cu disperare numele tău. Trebuie să o înnec în nepăsare. Va fi altfel, dar nu va fi cum a fost cu tine. Intensitatea emoțiilor - nu mai are importanță cât ai fost și cum ai fost... AI FOST. Vrei sau nu - ai fost parte din mine, și un fel de recunoștință îmi curge prin vene. Adieu...

Distanțe ce se măsoară în mii de kilometri, cuvinte care rămân în nesupunere, nespunere - dezolarea se răspândește adânc în trupul meu. Cuvinte străine dar atât de cunoscute, alerg după fantome, nu îmi cruț respirația. Respir adânc din numele tău... și cu frica că nu faci la fel. Ne știm de doar câteva... vieți, și îmi pare atât de puțin. Ne despart atâtea nopți nedormite împreună, atâtea țigări fumate aparte, atâtea pahare de vin băute cu alții. Probabil sunt prea multe ca să mai existe „ale noastre”. Te aștept în realități inventate, în gânduri nebune ale rațiunii mele obosite. Vii ca să mă liniștești - rămân mereu răscolit și neconsolat, mi-e tot mai sete de tine. Am decis de unul singur - nu mai sunt doar al meu, nu mai am vise doar pentru mine. Vrei - poți să mă simți, să le simți în palma ta... vrei - poți să îmi spui că ești doar închipuirea mea bolnavă. Nu îmi rămâne decât să te aștept să mă aștepți...

Senzaţii stranii. Mereu credeam că răspunsul la toate întrebările este evadarea. Acum simt că n-aş putea să mă simt liber nicăieri pe lumea asta, de azi îmi pare atât de mică. Alcool, uitare - nu merge. Constatări peste constatări. Minte stearpă - aş fi vrut să se întâmple asta şi cu amintirea. O să-mi fie dor de amorţeala mâinii - era sub capul tău şi mă temeam să mă mişc ca să nu te trezesc. Inutil, inutil, inutil. Aşa e, aşa sunt. Fără puncte de suspensie de data asta. Nici măcar nu am putut să te las - nici nu ai fost a mea. Vremea însorită se menţine. Undeva departe, înafara mea. Feţe noi, vreau să evadez în noi oameni - nu merge. Ştiu că merge la tine, asta mă bucură, mă motivează, mă şterge - aşa cum vrei, din viaţa ta. Problema era că mă temeam mereu să mă mişc - ca să nu te trezesc. Cofee and TV, nimic nou, nevoie de nimic. Fără puncte de suspensii de data asta. Straniu că nici acum nu ştiu dacă ai simţit acelaşi lucru - aceeaşi senzaţie în dimineţi, în balcoane, în ţigări, în singurătăţi. patetic, unde am rămas?!

Să călătoresc în jurul lumii...Să fac o emisune despre călătorii în jurul lumii...Să cânt cu trupa mea într-un concert...Să stau de vorbă cu Kurt Cobain...Să am o familie frumoasă, cu copii frumoşi şi nevasta iubitoare...Să iubesc mereu...Toţi gopnicii din univers să se transforme în doctori de filosofie...Să nu provoc niciodată, nimănui durere...Să fiu sincer cu mine, în ceea ce cred şi fac...Să dispară toate tehnologiile, maşinile şi tehnica înafară de chitările electrice, difuzoarele, amplificatoarele, microfoane etc. şi curentul electric necesar pentru ele...Să trăiesc veşnic...eu şi oamenii la care ţin...

Daca as incepe cu sfarsitul…stau rece, intr-o incapere rece…poate intr-un vas…si eu insumi sunt un vas golit…Poate e lama rece, poate e o boala grea si plicticoasa, poate sunt eu…ochii surad gol…trup gol. Daca as incepe cu mijlocul…sunt un vas umplut pe jumatate cu vid, iar pe deasupra plutesc inca visele…am impresia ca sunt plin de ele…inca mai cred in asta…cateodata ma trezesc noaptea in somn si mi se pare ca simt lama rece plimbandu-se pe tamplele mele…sau poate sunt doar eu… Daca as incepe cu inceputul…sunt o bucata de lut din care urmeaza sa se nasca un vas…stau inecat in rau, sunt rece si curat, iar pe deasupra-mi se varsa apa limpede, se zboara nori, se cresc copaci… stau si astept mana care ma va culege, ma va arde…ma va goli…

M-am prins la ideea că vreau să evadez. Foarte simplu, vreau să evadez din castelul pe care eu însuşi l-am construit. Pereţii lui, turnurile albe, tot ce am clădit cu atâta pasiune şi atâta dăruire mă apasă. Casa mea a început să-şi trăiască propria viaţa şi pereţii se mişcă într-un mod ciudat şi neaşteptat şi simt cum încearcă să mă prindă şi să mă sugrume. Casa mea, construită se pare pe nisip, mă îngrozeşte. În fiecare noapte îmi spune că e gata să se năruie şi să mă îngroape sub zidurile pe care atât de mult le iubesc. Creaţia mea vrea noi oaspeţi, care ulterior să-i devină stăpâni. Zidurile nu mai sunt fierbinţi, aşa ca înainte, mă simt neputincios să le mai încălzesc, chiar dacă m-aş lipi cu tot corpul de ele şi nu aş mai pleca niciodată. Mi-e frig şi mie. Nu mi-a rămas prea multă căldură în vene, dar nici nu mai încerc să o reţin în mine. O să fiu lângă uşă, ca să le-o deschid celor pe care tu, frumosul meu castel, o să-i vrei înăutru. O să fiu lângă uşă ca să pot pleca atunci când n-o să mai vrei să fii o iluzie frumoasă, creată de mine.

Nu am fost niciodată amator de întinderi mari de apă. E prea vesel pentru mine la mare, prea mulţi oameni, prea mult soare, prea multe sticle de plastic...prea mult plastic. Dar...mi-e dor de mare, de plaja pustie şi posomorâtă umbrită de nori grei. Mi-e dor de nisipul greu în care se îneacă ghetele mele, de vântul rece care vine dinspre întinderea enormă de apă şi de sunetul valurilor. Valurile se izbesc de stânci - mereu mă ademeneau ca un cântec de Nirvana, cântat la chitară acustică cu voce stinsă dar care loveşte atât de tare în tâmple - ar fi atât de simplu să dispari, să te dizolvi în valuri şi în cântecele lui Kurt. Mi-e dor de singurătatea de pe malul mării. Marea totuşi e atât de frumoasă, poate oferi tuturor orice, cuiva soare, cuiva singurătate. Oamenii vin şi pleacă iar nisipul păstrează foarte puţin timp urmele paşilor noştri...

Revin la ideea de singurătate, ori de câte ori sunt lăsat în singurătate. Şi trebuie să recunosc - îmi place. Acum la fel o trăiesc: una stearpă şi seacă - fără cuvinte, fără imagini...se simte doar. Se simte straniu şi neobişnuit, mă simt într-o plasă uriaşă, într-un ocean uriaş...şi cât m-aş bucura să fie pe o planetă pustie. Însă nu e aşa. Ştiu, că acolo undeva sunt oameni, sunt mulţi cei care îmi sunt aproape, pe care îi vreau aproape, oameni de carton, oameni desenaţi de mintea mea, pe care îi ador atât de mult şi după care sunt însetat. Aş vrea şi eu să fiu undeva departe, să fiu un desen al minţii cuiva.Revin la singurătate, ori de câte ori vreau să rămân singur. Şi se întâmplă tot mai des. Trebuie să-mi culeg singurătatea în mulţi-mulţi oameni. Unii o împart cu mine, de la unii o cerşesc, alţii mi-o aruncă în faţa. Sunt bucuros. Sunt resemnat.