Sănătos în fiecare zi

Totul pentru un mod de viata sanatos.

Comenteaza

Filozofia Sanatatii

Există foarte multe boli, dar cauzele sunt doar câteva:1. Deci, începem de la Gindirea pozitivă. Subconştietul omului îndeplineşte ceea ce gândeşte. Dacă omul se gândeşte la rău, vorbeşte de rău, aceea şi i se întâmplă.Ne este cunoscută fraza: "De ce te temi, de aceea nu scapi". Gindeşte pozitiv, vorbeşte pozitiv, fii pozitiv.De aceea există 3 niveluri ale corpului: Fizic (curăţirea organismului);Spiritual (curăţirea sufletului);Subconştientului (curăţirea gândirii).2. Mişcarea fizică - cu cât mai mobil este omul, cu atât imunitatea organismului este mai ridicată, ce joacă rolulprincipal în apărarea organismului. Sunt boli profesionale care depind de cele mai multe ori de hipodinamie. Şoferii au probleme cu intestinul gros, pedagogii cu ochii, croitorii cu bronhiile. Avem nevoie de gimnastică şi plimbari la aer. 3. Restabilirea echilibrului hidric. Cauza majorităţilor bolilor este deshidratarea organismului, neconsumul de apă. Fiind formaţi din 70% din apă, în orice caz de plângeri punem întrebarea câtă apă consumăm pe zi, în ce cantitate şi de ce calitate. O parte de oameni spun, că nu consumă apă aproape de loc. Apa înlocuieşte cu ceai, cafea, băuturi gazoase etc. Toate procesele fiziologice din organism se petrec în prezenţa apei. Omul are nevoie de 1.5 litri minim pe zi de apă biologică asimilabilă. Organismul omului are capacitatea de a face apă din orice produs consumat. Uzina internă lucrează în permanenţă pentru transformarea unei ape de care are nevoie organismul. Chiar şi din masele fecale ea îşi întoarce apa insuficientă. Iată şi rezultatul constipaţiei. Pentru transformarea unei ape calitative se cheltuie multă energie, noi deci avem nevoie de o apă calitativă care să ne dea energie, dar să nu o consume.Deci vom analiza care sunt parametrii şi priorităţile pe care trebuie să le posede apa, ca organismul să primească energie permanent:Indicele acido-bazic (Ph-ul). Noi cunoaştem că linia Ph-ului este între indicele 1 şi 14. Până la indicele 7 mediul este acid, după 7 el este bazic. Mijlocul este cel mai bun. Însuşi sângele omului este în limitele indicilor de la 7,35 - 7,45. Mici devieri duc la moarte. Dacă consumăm apă din robinete în plus şi clorată, Ph-ul devine 6. Apa gazoasă cu conservanţi acidulează mult mediul intern, şampania, spumanţii, apele dulci, nemaivorbind de Coca-Cola, Pepsi Cola, care formează Ph-ul - 2,5 după care sunt necesare 35 -40 pahare cu apă biologică activă, ca să neutralizăm acest mediu acidulat.Dacă mai adaugăm şi berea, fumatul, cafeaua, patiseriile, mult zahăr, atunci omul este predispus spre boli serioase. Atunci apare întrebarea: " Ce să mâncăm?" Nu degeaba peste hotare în Italia, Grecia, omul mâncând o bucată de carne, mai întâi mănâncă o salat, ca să ducă la bun sfirşit fermentarea ei, neutralizarea, dar pentru a depune riziduuri acide la rinichi. Şi la noi pas cu pas lumea cunoscând lucrurile se vor schimba. Deci, de ce noi suntem împotriva acestui mediu acid. Deoarece în acest mediu se dezvoltă şi se înmulţesc bacteriile, viruşii, paraziţii, oncologia. Tot ce este boală se simte bine în mediul acid.În intestinul omului locuiesc 2 feluri de bacterii (bune şi rele) ce formează flora pozitivă şi negativă în proporţii de 50% la 50%. Dacă flora pozitivă este distrusă în urma acidulării organismului: mâncării necompatibile, fumatul cafeaua, atunci imunitatea scade cu 80-90 la sută, fiind distruse lacto şi bifidobacteriile ce răspund de fermentarea mâncării. Mai bând şi o apă necalitativă, organismul este predispus spre orice boală. Ne uităm la indicele sângelui care este 7,35 normal, scăzând chiar şi la 7,2 omul nu moare îndată, deoarece este aşa făcut că el compensează din rezervele pe care le avem. Sângele stă la strajă şi scoate din oase Calciul ionic, pentru a neutraliza mediul acid, care mai apoi nu poate face cale întoarsă la dantura de unde a fost luat şi se transformă în Ca neorganic, formînd nisip şi pietre în vizica biliară, rinichi, artroze la articulaţii, osteoporoză la coloana vertebrală şi chiar depuneri şi în vasele de sânge. Mediul acid formează focare inflamatorii, iar lipsa de Ca duce la apariţia a peste 150 de boli. În ceea ce priveşte apa de coral - Alka-Mine el neutralizează în primul rând mediul acid, transformându-l în bazic slab. Acesta nu este mediul pentru dezvoltarea helminţilor şi viruşilor, spală săruri de la oase şi vase, curăţă şi dizolvă pietrele, scoate nisipul şi scoate cauza principală - lipsa calciului.Tensiunea superficială a apei. Deci, presupunem, că aceasta este celula umană unde, în urma metabolismului se formează toxine. Celula are nevoie de o apă moale cu tensiune superficială de 43 din/cm, care este capabilă de a hrăni celulele cu vitamine şi minerale, iar apoi să scoată toxinele din ea. Apa de la robinet şi din fântâne fiind dură, mai având şi săruri cu tensiunea superficială de 73 din/cm, nu este capabilă de a-şi îndeplini funcţia şi, atunci micro şi macroelementele necesare sunt transportate pe lângă celulă, iar toxinele rămânând în interior. Organismul uman are nevoie de 16 vitamine, 70 micro şi macroelemente, 28 aminoacizi, 3 acizi graşi. Neprimindu-le se încalcă procesele fiziologice ale metabolismului. Şi iarăşi, dacă revenim la apa de coral "Alka-Mine", atunci apa devine moale şi îşi îndeplineşte funcţia. Numai Coralul de Sango are acele 70 micro şi macroelemente.Acelaşi lucru îl face şi Microhidrina, schimbă tensiunea apei.Reacţia de oxido-reducere sau i se mai spune şi potenţialul redox. Apa naturală posedă energie. Nu în zădar, oamenii pleacă la sanatoii, munte ca să bea apăvie, deoarece apa lipsită de electroni negativi este moartă. Limita normei la nivel internaţional a apei biologic active este de +20 milivolţi (mv), norma europeană este de +60 milivolţi, practic ea trebuie să fie cu o încărcătură de la -500 până la -700 mv. Există un aparat, cu ajutorul căruia oricine ar putea să măsoare apa pe care o bea. Cel mai des apa din robinete indicele +500mv, fiind şi +100mv. Iată şi răspunsul la întrebarea "De ce e îmbolnăvim?".La acest parametru foarte bine lucrează "Alka-Mine-ul", dar cel mai bine Microhidrina. Ea având doi electroni negativi pe orbite ce dează celulei bolnave unul electron şi lichidează radicalii liberi din organismul uman. Primele cinci locuri în lume în calitate de oxidanţi le-au ocupat Microhidrina, apa de coral "Alka-Mine", Ficotenul, Activinul.Apa mai posedă şi alţi parametri. Mulţi spun că au filtre, dar ele nu rezolvă problema, deoarece apa mai are şi capacitatea de a transmite informaţia - "Mesajele ascunse în apă" Masaru Emoto. Dacă a fost un virus în apă, iar apoi a fost distrus, totuşi rămâne informaţia precum că el a fost în această apă. 4. Profilaxia infecţiilor parazitare. Existenţa în organism a ciupercilor, viruşilor, paraziţilor, bacteriilor. Doriţi sau nu, dar ele există, au acelaşi drept de viaţă ca şi noi. E imposibil să le omori. Mai degrabă aceste microorganisme ne omoară pe noi, însă ele nu au un asemenea scop, ţelul lor e să ne exploateze, şi nu să distrugă această corabie. Alt lucru e că noi nu dorim să le fim chirie, deci trebuie să le creăm astfel de condiţii încât să ne părăsească. Etapa de deparazitare urmează, deoarece organismul are nevoie mai întâi de a-i elimina pe paraziţi şi apoi de a hrăni celula. Produsele folosite sunt: Frunzele de nuc negru; Combinaţia Nr.7; Pau d*Arco; MSM; Usturoi; Papaya; Clorodofilus; Silver Max.5. Curăţirea organismului - mucoasa organismului nu-şi îndeplineşte funcţia dacă acesta este intoxicat, deaceea avem nevoie de un sistem fiziologic şi accesibil de curăţire a organismului, care să decurgă treptat şi acesta se numeşte "Colo-Vada". Efectele de curăţire a organismului:se crează un mediu intern sănătos prin eliminarea toxinelor din organism;se produce lupta cu infecţiile parzitare, sau se produce deparazitarea profilactică;se restabileşte flora normală intestinală şi se face profilaxia disbacteriozei;se asigură o alimentaţie ulterioară completă cu vitamine, minerale, fermenţi;se normalizează lucrul intestinului, ficatului, rinichilor, pancreasului, sistemului cardiovascular, respirator;se restabileşte lucrul sistemului endocrin.6. Nutriţie (material de contrucţie pentru celulă) - deoarece "suntem ceea ce mâncăm". Alimentarea la nivel de celulă cu 28 aminoacizi, 15 minirale, 12 vitamine, 3 acizi graşi. Aceasta e alimentarea completă a celulei. E inutil să-i dăm hrană dacă acolo sunt paraziţi, dacă mâncăm ce nimerim. Ne întrebăm: ce alimentare îi dăm mâncând chips-uri cu Coca-Cola de care ea nu are nevoie. Nu mai folosim conservanţi ambalaţi, produse alimentare cu coloranţi, emulgatori, alte elemente chimice, şi acele produse ce sunt genetic modificate. Informaţie despre aceste produse este pe orice sait de protecţie a drepturilor consumatorului şi despre ce publică şi se vorbeşte la radio în fiecare zi.Problema la momentul actual în domeniul alimentaţiei corecte constă din trei momente:cultura mâncării - mâncarea laolaltă ş.a.;lipsa cantităţii necesare de elemente nutritive în fructe şi legume din cauza lipsei acestora în solul istovit de îngrăşăminte naturale pentru a da roadă;ecologia mediului înconjurător.Alt moment important este că omul nu poate primi cantitatea necesară de elemente nutritive chiar dacă mâncarea noastră n-ar fi săracă în cele menţionate mai sus. Este nevoie de consumat până la câteva kilograme de brânză de vaci pe zi pentru a primi doza zilnică necesară de Ca, sau câţiva litri de suc proaspăt stors - pentru doza de vitamina C. Din păcate, nu suntem în stare să primim aşa cantităţi de produse alimentare zilnic, mai ales că şi acestea trebuie schimbate periodic. Dacă nu ne schimbăm atitudinea faţă de alimentaţie, nu ne vom însănătoşi. Se spune că ne săpăm groapa cu lingura şi furculiţa.Aceste tacâmuri se află în capul nostru.7. Imunitatea (restabilirea imunităţii) - ceea pentru ce facem toate procedurile enumerate mai sus pentru a supravieţui. Ea este capacitatea organismului de a se apăra de infecţii, de a indentifica corpi străini, de a-i neutraliza şi de a-i înlătura din organism. Organismul uman este mereu în starea de a menţine bilanţul necesar, împotrivindu-se factorilor nocivi pe care le întâlneşte. Apărarea imunăeste reacţia organismului, inclusiv formarea anticorpilor specifici împotriva infecţiei şi a altor antigeni atunci când ea nimesreşte în organism.Sistemul imun are menirea de a menţine starea optimă a organismului. Sub controlul ei se află toate procesele începând cu curăţirea plămânilor de particule străine, care nimeresc în organism în timpul respiraţiei, până la identificarea şi distrugerea microorganismelor, care provăacă infecţiile, şi de asemenea evacuarea din organism a celulelor nocive. La baza practic tuturor bolilor stă un sistem imun slăbit. De aceea este foarte important să menţinem anume această latură a sănătăţii pentru a fi în posesia unei sănătăţi puternice.Toate acele măsuri propuse de Compania Coral Club International, adică restabilirea bilanţului hidric, deparazitare, curăţirea organismului, hrană celulei, sunt îndreptate spre menţinerea acelui mediu, care protejează imunitatea. Pe lângă aceasta compania mai dispune şi de un complex de produse imunostimulatoare, dintre care vom menţiona două cele mai populare: Uleiul de ficat de richin (Shark Liver Oil) şi Colostrul (Firstfood).

Prostata

Prostata este o glandă în formă de nucă, situată sub vezicula urinară şi care înconjoară uretra. La un adult dezvoltat normal, prostata cântăreşte aproximativ 20 g şi măsoară cel mult 4 cm de-a lungul axei ei transversale, 3 cm de-a lungul axei ei verticale şi 2 cm de-a lungul axei ei orizontale. Funcţia ei este aceea de a produce un lichid care constituie aproximativ 30 la sută din volumul lichidului seminal. Acest lichid, care conţine acid citric, calciu şi enzime, probabil că favorizează motilitatea spermei (capacitatea de a se mişca) şi fertilitatea. În plus, lichidul secretat de prostată conţine zinc, despre care oamenii de ştiinţă presupun că este un factor protector împotriva infecţiilor tractului genital.Simptomele unei boli de prostatăMai multe simptome ce se manifestă în zona pelviană sunt sociate cu o afecţiune inflamatorie sau tumorală a prostatei. Prostatita, inflamaţia prostatei, poate cauza febră, urinare dificilă şi dureri în regiunea sacrală sau a vezicii urinare. Când prostata este foarte umflată, urinarea poate fi chiar imposibilă. Dacă inflamaţia este cauzată de bacterii, boala se numeşte prostatită bacteriană şi poate fi acută sau cronică. De obicei, ea este asociată cu infecţia tractului urinar. Totuşi, în mai multe cazuri, cauza inflamaţiei nu este depistată şi, din acest motiv, boala este numită prostatită nonbacteriană.Afecţiunele obişnuite ale prostatei pot mări frecvenţa micţiunilor, pot cauza apariţia nevoii de a urina în timpul nopţii, scăderea forţei fluxului urinar şi apariţia senzaţiei de golire incompletă a vezicii. În general, acestea sunt simptome ale hiperplaziei benigne de prostată (HBP), o mărire de natură necanceroasă a volumului prostatei, boală ce poate afecta bărbaţii care au peste 40 de ani. Riscul apariţiei HBP creşte odată cu înaintarea în vârstă. Un sfert dintre bărbaţii de 55 de ani şi jumătate dintre cei de 75 de ani suferă de HBP.Prostata poate fi atacată şi de tumori maligne. În general, cancerul de prostată este descoperit cu ocazia examenelor medicale periodice, chiar dacă nu au apărut simptome. În unele stadii mai avansate, afecţiunea poate fi însoţită de retenţie urinară şi de umflarea vezicii urinare. Când cancerul s-a răspândit deja la alte organe, ar putea fi însoţite de dureri de spate, simptome neurologice şi umflarea picioarelor cauzate de obstrucţia sistemului limfatic. Recent, într-un singur an, numai în Statele Unite s-au înregistrat 300 000 de cazuri de cancer de prostată şi 41 000 de decese cauzate de acesta. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că 30 la sută dintre bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 60 şi 69 de ani şi 67 la sută dintre cei ce au între 80 şi 89 de ani se vor îmbolnăvi de cancer de prostată.Cine este mai predispus la cancerul de prostată?Cercetările arată că riscul apariţiei cancerului de prostată creşte foarte mult după vârsta de 50 de ani. În Statele Unite, acest tip de cancer este de două ori mai răspândit în rândul negrilor decât în rândul albilor. Numărul cazurilor de cancer de prostată variază pe glob, acesta fiind mare în America de Nord şi în ţările Europei, mediu în Africa de Sud şi mic în Asia. Acest lucru lasă să se înţeleagă că mediul şi alimentaţia pot avea un rol important în evoluţia cancerului de prostată. Dacă un bărbat emigrează într-o ţară în care numărul celor ce suferă de o boală de prostată este ridicat, riscul de a se îmbolnăvi şi el poate creşte.În cazul bărbaţilor care au rude ce suferă de cancer de prostată, probabilitatea de a se îmbolnăvi de această boală este mai mare. „Riscul ca un bărbat să se îmbolnăvească de cancer de prostată este der două ori mai mare dacă tatăl său sau fratele lui are această boală”, explică Societatea Americană de Oncologie. Câţiva factori de risc sunt vârsta, rasa, naţionalitatea, antecedentele familiare şi lipsa activităţii fizice. La bărbaţi care au o alimentaţie bogată în grăsimi şi un stil de viaţă sedentar, riscul îmbolnăvirii de cancer de prostată este mai mare.Prevenirea afecţiunilor prostateiDeşi încă nu cunosc cu exactitate cauzele cancerului de prostată, oamenii de ştiinţă sunt de părere că ar putea fi vorba de factori genetici şi hormonali. Din fericire, doi factori de risc pot fi ţinuţi sub control: alimentaţia şi lipsa activităţii fizice. Societatea Americană de Oncologie recomandă „limitarea consumului de alimente bogate în grăsimi animale şi un consum mărit de alimente de provenienţă vegetală”. Aceasta recomandă, de asemenea, consumarea a „cinci sau mai multe porţii de fructe şi legume pe zi”, precum şi a pâinii, a cerialelor, a pastelor făinoase, a altor produse de bază de cereale, a orezului şi a legumenoaselor. Roşiile, strugurii şi pepenii verzi sunt bogaţi în licopene, antioxidanţi ce contribuie la prevenirea deteriorării ADN-ului şi la scăderea riscului apariţiei cancerului de prostată. Unii specialişti susuţin că şi anumite plante medicinale şi minerale pot fi de folos.Societatea Americană de Oncologie şi Asociaţia Americană de Urologie sunt de părere că ţinerea sub observaţie medicală a cancerului de prostată poate salva viaţa bolnavului. Cele mai mari şanse ca tratamentul să-şi facă efectul există când cancerul este detectat din timp. Societatea Americană de Oncologie le recomandă bărbaţilor peste 50 de ani, sau peste 45 de ani în cazul celor ce se află în categoria cu risc mărit, să facă anual un examen medical.Examenul ar trebui să cuprindă testul antigenului specific prostatic (ASP). Acest antigen este o proteină produsă de celulele prostatei. Nivelul lui creşte în cazul bolilor de prostată. „Dacă rezultatele testului ASP nu sunt normale, cereţi-i medicului să vă spună care sunt riscurile apariţiei cancerului şi dacă trebuie să mai faceţi şi alte analize”, afirmă Societatea Americană de Oncologie. De asemenea, examenul cuprinde un tuşeu rectal. Prin rectul pacientului, medicul poate simţi orice anomalie a prostatei, întrucât glanda este situată în partea din faţă a rectului. „Dacă testul ASP şi tuşeul rectal indică o anomalie”, e bine să se facă o ecografie transrectală, iar medicul trebuie să hotărască dacă este necesară efectuarea unei biopsii sau nu. Acest test durează aproximativ 20 de minute.Pe lângă depistarea cancerului de prostată, în urma unor examene urologice anuale se poate descoperi din timp HBP, despre care s-a vorbit mai înainte, fapt care ar permite efectuarea unui tratament mai puţin agresiv. O conduită morală curată poate proteja o persoană de boli venerice, care pot duce la o prostatită.Cu siguranţă, prostata este o glandă care merită să fie protejată şi îngrijită. După părerea mea, toţi bărbaţii ar trebui să facă anual un examen medical preventiv, chiar dacă nu au nici un simptom.Tratament pentru HBPMedicamente: se folosesc multe medicamente, în funcţie de simptomele bolnavului. Doar medicul vi le poate prescrie.Ţinerea sub observaţie: Bolnavul îşi face periodic examene medicale şi nu ia medicamente.Tratamente chirurgicale:Rezecţia transuretrală a prostatei (TURP). Chirurgul introduce prin uretră un instrument (rezector) ce conţine un fir electric curbat care taie ţesutul şi cicatrizează vasele de sânge. Nu este necesară incizia externă. Operaţia durează aproximativ 90 de minute. Procedurile pe cale transuretrală sunt mai puţin traumatice decât operaţiile deschise.Incizia transuretrală a prostatei (TUIP). Este asemănătoare cu TURP. Totuşi, această procedură lărgeşte uretra prin efectuarea câtorva tăieturi în gâtul vezicii urinare şi în prostată.Operaţia deschisă. Se apelează la această procedură când metoda transuretrală nu se poate aplica din cauză că prostata e prea mărită. Operaţia deschisă necesită o incizie externă.Operaţia cu laser. Aceasta constă în folosirea laserului pentru dezintegrarea ţesutului care a dus la obstrucţia prostatei.

Creşterea şi îngrijirea părului

În orice epocă şi cultură, părul a dezvăluit ceva despre personalitatea omului. Aşadar, nu este de mirare că majoritatea oamenilor doresc cu tot dinadinsul să-şi păstreze părul sănătos şi atrăgător.Creşterea şi pierderea păruluiDin ce este alcătuit părul?Părul conţine cheratină, o substanţă proteică solidă. Fiecare fir de păr creşte dintr-o adâncitură a scalpului, numită folicul pilos. La baza fiecărui folicul se află papila, bogat irigată de vase de sânge. Papila produce celule ale părului care ies din folicul şi se întăresc, formând părul.E foarte răspândită opinia că părul creşte mai repede dacă este tăiat. E adevărat?Unii oameni cred că părul este hrănit de corp în acelaş mod în care ramurile unui copac sunt hrănite de trunchiul acestuia. Însă, odată ce părul iese din scalp, acesta devine materie moartă. Prin urmare, tăierea părului nu influenţează cu nimic creşterea lui.De ce albeşte părul?Stratul intern al părului conţine un pigment care dă culoare firului de păr. Pe măsură ce celulele pigmentare mor, părul albeşte; acest lucru face parte din procesul de îmbătrânire. Albirea prematură a părului poate fi legată de cauze genetice sau de o anumită boală. Totuşi, nu este adevărat că părul poate albi peste noapte. Pigmenţii pătrund în firul de păr de sub scalp. Aşadar, este nevoie de timp pentru ca firele albe să crească (aproximativ 1,25 cm pe lună) şi să apară în exteriorul scalpului.Ce anume duce la căderea părului?Căderea părului este o parte a ciclului natural al părului. Fiecărei persoane îi cad zilnic, în medie, între 50 şi 80 de fire de păr. Însă calviţia masculină comună este ereditară şi se pare că e cauzată de un dezechilibru hormonal, care are drept rezultat pierderea permanentă a părului. Pierderea anormală a părului se numeşte alopecie.Unii spun că părul este oglinda sănătăţii unei persoane. Aţi observat acest lucru?Dedesubtul scalpului, sângele hrăneşte părul. Aşadar, un păr sănătos poate însemna o bună irigare a scalpului cu sânge bogat în substanţe nutritive. Totuşi, o persoană care are proaste obiceiuri de hrănire sau care consumă în exces băuturi alcoolice poate observa că părul ei devine moale şi se rupe mult mai uşor, întrucât sângele nu-l hrăneşte în mod corespunzător. Căderea părului sau slăbirea lui pot fi chiar un semn al unei boli sau al sarcinii.Să ne îngrijim să avem un scalp şi un păr sănătosCum trebuie spălate părul şi scalpul?Experienţa arată că majoritatea oamenilor al caror scalp este uscat se spală prea des pe cap. Bineînţeles, grăsimea de pe păr atrage mizeria şi reziduurile pielii şi poate să blocheze canalele de grăsime ce duc la foliculi. Aşadar, este necesară o spălare regulată. Însă aceste grăsimi naturale au şi rolul de a proteja pielea în potriva bacteriilor dăunătoare şi de a menţine umiditatea necesară. Spălatul prea des privează scalpul de acest strat protector şi contribuie la uscarea scalpului. Majoritatea specialiştilor recomandă spălatul pe cap ori de câte ori părul este murdar. Persoanele cu păr gras ar trebui să se spele mai des decât cele ce au păr normal sau uscat.Când vă spălaţi pe cap, masaţi-vă scalpul. Procedând aşa, veţi înlătura celulele moarte de pe scalp, şi veţi stimula circulaţia sângelui, care hrăneşte părul. Nu uitaţi să vă clătiţi bine părul! Dacă nu v-aţi clăti mâinele după ce vi le spălaţi cu săpun, pielea ar fi uscată şi s-ar crăpa. În mod asemănător, dacă nu vă clătiţi bine părul de şampon, scalpul se poate usca şi coji.Ce tratament recomandaţi pentru un scalp uscat?Beţi multă apă şi consumaţi alimente nutritive. Acestea hidratează pielea şi îmbogăţesc sângele din punct de vedere nutritiv. Folosiţi un şampon neutru şi masaţi-vă scalpul cu regularitate. De asemenea, unii folosesc balsam de păr care nu este îndepărtat prin clătire şi loţiuni care hidratează scalpul.Coafarea păruluiCe ar trebui să reţină o persoană care merge la coafor?Dacă doriţi să vă schimbaţi coafura, aduceţi o fotografie cu stilul de coafură pe care îl doriţi şi, probabil, cu cel pe care nu-l doriţi. Exprimaţi-vă cu francheţe dorinţele şi cât timp aţi vrea să petreceţi în fiecare zi pentru îngrijirea părului, întrucât unele coafuri necesită mai multă atenţie decât altele. Nu uitaţi că trebuie să mergeţi de două ori sau de trei ori la un coafor pentru ca acesta să vă cunoască părul şi ca între voi să se stabilească o bună comunicate. Aşadar, nu renunţaţi la coaforul vostru prea repede!Ce dezvăluie părulPrin îngrijirea şi aranjarea părului spunem ceva despre noi înşine. Părul se taie, se întinde, se încreţeşte, se vopseşte sau se coafează în diverse stiluri pentru a fi în pas cu diferite tendinţe, convingeri religioase şi chiar idei de ordin politic sau social. Aruncaţi o privire mai atentă asupra părului vostru. Ce dezvăluie acesta despre personalitatea voastră? Un păr sănătos, aranjat cu bun-gust, te împodobeşte şi este admirat de alţii.

Sărăcia – factorul ce determină bolile sociale.

foto: sursa foto.md Republica Moldova este cea mai săracă ţară din Europa. Acestă afirmaţie nu presupune o noutate. În 2005 fiecare al treilea cetăţean moldovean se afla în sărăcie absolută - 29%, iar fiecare al şaselea se afla în sărăcie extremă – 16%. Cea mai mare rată a sărăciei se înregistreză în oraşele mici şi localităţile rurale. Fenomenul sărăciei se manifestă prin nivelul redus de venituri, de consum şi de ocuparea forţei de muncă, de afectarea bunăstării sociale, a stilui şi calităţii vieţii. În timp ce încercăm să definim problema dată, situaţia de tranzit în care ne aflăm se arată a fi o condiţie destul de favorabilă pentru unele persoane, de care depind anumite modificări în economia naţională, care necesită reforme concrete şi eficiente.Însă nu despre reformele economice este această scriitură, ci despre investiţiile care trebuie făcute la nivel de societate în domeniul ocrotirii sănătăţii şi promovării unui mod sănătos de viaţă. Ce legătură ar fi între economie şi sănătate? Una directă! Or, sărăcia este factorul de bază care generează bolile sociale. Bolile sociale reprezintă un grup de afecţiuni care capătă o răspîndire largă în societăţile cu un nivel de trai şi dezvoltare scăzut. Caracteristica esenţială a acestora constă în faptul că la o redresare şi îmbunătăţire a situaţiei economice procentul lor se diminuează considerabil. Tuberculoza, HIV- SIDA, parazitozele şi bolile dermato-venerologice reprezintă exemple tipice de boli sociale, care sunt cauzate de condiţiile nefaste de la domiciliu şi de la serviciu, lipsa normelor igienice de calitate, boli care se agravează în cazul unei alimentaţii proaste sau chiar subalimentaţii, plus la toate trebuie să menţionăm iresponsabilitatea şi lipsa culturii sanitare a populaţiei. Doar o societate cu o economie prosperă poate să fie societate sănătoasă. În cazul Republicii Moldova, unde cota investiţiilor în domeniul sănătăţii nu depăşeşte 3,5% din bugetul anual al Statului nu poate fi vorba despre o ,,societate prosperă’’. În timp ce în unele ţări europene (chiar în cazul celor scandinavice) această cotă atinge 20% (remarcă! Bugetul acestor state depăşeşte cu mult bugetul RM). Relaţia dintre impactul sărăciei şi bolile sociale se contureză în special prin incidenţa tuberculozei. (Acesta fiind unul din criteriile de evaluare a situaţiei sanitaro – epidemiologice stabilite de OMS.) La începutul anilor ’90 cifra era de 49 cazuri la 100 000 de cetăţeni, în 2003 de 133,9. La acest capitol Moldova se situează pe aceeaşi treptă cu Kazahstanul – 154, Kîrghistan – 139, Georgia – 131. În statele UE această incidenţă constituie în medie 43 cazuri la 100 000 (Franţa – 16,6). Un alt exemplu, relevant prin cifre, dar nesatisfăcător ca impact sunt cazurile de infectare cu HIV. Conform datelor Ministerului Sănătăţii al RM, pînă la 1ianuarie 2007 în ţară au fost înregistrate 3 400 cazuri. Dintre acestea 200 sunt însoţite şi de TBC.(şi acestea reprezintă doar date statistice, realitatea depăşind cu mult cifra estimată!) O mare reuşită a sistemului de ocrotire a sănătăţii este implimentarea la nivel naţional a programului ,,Tuberculoza poate fi tratată’’ (finanţat de Guvernul RM şi al SUA), conform căruia a fost introdus diagnosticul şi tratamentul gratuit al TBC, ţara noastră fiind unica din ţările CSI care beneficiază de un astfel de program. În pofida acestui fapt cazurile de tuberculoză nu s-au diminuat. Însă nu este suficient de a implimenta doar programul de tratament, este necesar implimentarea unui program de profilaxie a bolii date. Deşi nici atunci nu ne-am putea bucura de rezultate pozitive, deoarece în condiţiile sociale extrem de dificile, programul nu va avea efectul scondat. Totuşi, populaţia s-ar părea nu reacţionează la mesaj, fiind preocupată de cîştigul propriei existenţe. Astfel rata frecventării de către cei săraci a instituţiilor medicale este extrem de joasă. Săracii cheltuiesc mai mult de jumătate din resure pe produse alimentare (75,8%). Respectiv, se reduc celelate surse rezervate altor mărfuri şi servicii. Sănătăţii revenindu-i doar 2,1%. Populaţia trebuie protejată financiar de eventualele probleme de sănătate. Conform studiului ,,Accesului populaţiei la serviciul de sănătate din RM’’, 33,5% nu beneficiază de această protecţie, iar 25,5% se caracterizează printr-o protecţie redusă.Combaterea sărăciei reprezintă un pas spre redresarea stării generale de sănătate a populaţiei şi evident diminuarea cazurilor noi de boli sociale.Autori: Viorica Radu studentă anul II fac. Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării USM Iulian Balan (Smile :)) student anul IV fac. Medicină Generală USMF “Nicolae Testemiţanu”

Gingivita

Este o inflamaţie a gingiilor, datorată întreţinerii neigienice a cavităţii bucale, depunerii tartrului dentar, protezelor lucrate incorect şi a unor boli (diabet, scorbut, unele febre eruptive) sau intoxicaţii (cu plumb, mercur, săruri de argint, etc.). În bioterapia acestei boli se indică:Gargara cu infuzia din frunze de Mur, două linguriţe de frunze la o cană cu apă (are acţiune antiinflamatoare).Gargară cu suc de lămâie amestecat cu miere şi apă.Infuzie sau decoct din frunze de Gutui.Fructe proaspete cu acţiune antiinflamatorie şi sucul lor: afine, mure, agrişe, coacăze negre, portocale, smochine, etc.

Merişoare

Sânt fructele arbustului pitic Vaccinium vitis-idaea L. (Merişor), asemanator cu Afinul, care creşte în zone montane, la altitudini de peste 1300 m; are frunze permanent verzi şi acoperă solul ca un covor. Florile sânt campanulate, albe sau roşietice.Fructele de Merişor este o baca sferică, la început albă, apoi roşie, lucitoare, comestibilă, cu gust amărui, datorită conţinutului în arbutină. Merişoarele conţin zaharuri (4-7%), acizi citric, malic, benzoic (circa 2%), provitamina A, vitaminele B1, B2, C, etc., tanin, vaccinin(un glucozid), săruri minerale, etc. Ele se consumă proaspete sau prelucrate sub formă de suc, compot, gem şi ceaiuri.În scopuri terapeutice se folosesc frunzele, fructele şi mugurii de Merişor.Merişoarele au acţiune bactericidă (datorită acizilor benzoic şi citric), diuretică, antiinflamatorie şi antiinfecţioasă. Sunt un dezinfectant urinar şi lizează uraţii. Merişorul este principala specie pomicolă ale cărei extracte (din fructe, frunze, muguri) lizează (dizolvă, netezesc) uraţii.Frunzele de Merişor se recoltează în septembrie-octombrie, când conţinutul lor în substanţe active este maxim; se usucă la umbră,în strat subţire. Ele conţin arbutozidă, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, săruri ale acizilor organici, vitamină C şi alte vitamine, leucoantociani şi flavonali glicozidaţi (leucocianidină, cianidină, cvercetol, derivaţi fenilpropanolici, etc.). Conţinând acid benzoic şi acid citric, frunzele – ca şi fructele – au acţiune bactericidă. Datorită acidului chinic, extractele lor lizează uraţii, aşa cum s-a arătat.Pe traiectul căilor urinare, arbutozida şi metilarbutozida din infuzia din frunze de Merişor se dedublează în hidrochinonă şi, respectiv, metil-hidrochinonă, care alături de flavonide, imprimă infuziei acţiune diuretică şi dezinfectantă a căilor urinare. Totodată, frunzele de Merişor au acţiune antiinflamatorie, astringentă (datorită taninului), precum şi o slabă acţiune antidiabetică.Decoctul din frunze de Merişor se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare, îndeosebi în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite). Datorită conţinutului în tanin, acest decoct se poate folosi şi în tratamentul diareii şi hemoragiilor. Se recomandă, de asemenea, în gută, reumatism, litiaza urinară urică, etc.Prepararea decoctului se face prin extracţie dublă: peste două linguriţe de frunze de mărunţite se toarnă 100 ml apă rece şi se lasă timp de o oră pentru macerare la rece; după aceea lichidul se strecoară într-un alt vas, iar peste frunzele rămase se toarnă 100 ml apă clocotită şi se fierb 15 minute. Vasul se ia apoi de pe foc şi după 10 min. i se strecoară conţinutul. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă fiartă şi uşor răcită, până la 200 ml şi se îndulceşte cu zahăr. Din acest decoct se ia câte o lingură la intervale de 3-4 ore. Decoctului preparat ca mai sus, i se poate adăuga şi un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu.Decoctul din frunze de Merişor (30 g), flori de Albăstrele (10 g) şi Lemn dulce (10 g). Se pune o lingură din acest amestec într-un vas cu 250 ml apă clocotită, se fierbe 10 minute, apoi se lasă să se răcească, se strecoară, se îndulceşte şi se ia ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a acestui ceai şi a creşte alcalinitatea urinii, se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu. Acest decoct este contraindicat în timpul sarcinii.În tratamentul infecţiilor urinare se mai folosesc tinctura din frunze de Merişor şi maceratul de glicerină din muguri de Merişor.Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992

Fisurile anale

Sânt ulceraţii liniare situate în pliurile cutaneo – mucoase ale regiunii anale, care produc dureri, mai ales noaptea. Aceste fisuri se pot trata cu:Emulsie mucilaginoase sau decoct din seminţe de gutui (au efect emolient).Comprese (cataplasme) cu infuzie din frunze de Mur.Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică" de Mihăescu Grigore, 1992

Erizipelul

Este o boală infectocontagioasă a pielii şi a ţesutului subcutanat, produsă de streptococ. Ea se localizează cel mai frecvent pe faţă, apoi pe membrele superioare şi inferioare. Se manifestă prin inflamarea, înroşirea şi tumefierea tegumentelor atinse de boală, însoţită de dureri locale, frisoane şi stare febrilă. Se tratează cu sulfamide sau cu antibiotice. În terapia acestei boli sânt indicate:Uleiul de migdale dulci (are acţiune emolientă).Decoctul din scoarţa tulpinii de Corn (intern).Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", de Mihăescu Grigore, 1992

Teoria triunghiulara a dragostei

După psihologul american Robert Sternberg dragostea în relaţiile interpersonale se măsoară prin trei componente: - Intimitate: cuprinde sentimentul de apropiere, conectare, legătură;- Pasiune: cuprinde romantismul, atracţia fizică, sexualitatea - Angajament: decizia de a iubi pe cineva şi angajamentul de a păstra această dragoste Conform acestei teorii calitatea unei relaţii este determinată de prezenţa acestor componente la fiecare individ dar şi de interacţiunea lor în cuplu. Oamenii îşi formează propriile teorii despre dragoste şi cum aceasta trebuie să fie, spune Sternberg. Această teorie despre dragoste este ca o poveste construită de fiecare, inspiraţi de media, de cărţile citite, de părinţi şi de mulţi alţi factori externi care ne influenţează convingerile. Diferite etape şi tipuri de dragoste pot fi explicate prin diferite combinaţii ale celor trei elemente. Aceste elemente de pe trunghi se pot combina în mai multe tipuri de relaţii: - Prietenia: a plăcea pe cineva , a te simţi apropiat faţă de cineva dar fără pasiune intensă sau angajament de lungă durată - Dragoste pasională: un exemplu este „dragostea la prima vedere”. Fără intimitate şi angajament dragostea pasională poate să dispară foarte repede. - Dragostea pustie: Căteodată, o dragoste puternică se deteriorează şi se transformă în dragoste pustie în care este menţinut angajamentul dar pasiunea şi intimitatea au dispărut. În culturile unde căsătoriile sînt aranjate relaţiile sănt la început pustii dar se transformă treptat în alte tipuri. - Dragostea romantică: Partenerii romantici au o legătură bazată pe emoţii şi atracţie fizică. - Dragostea de companion: Este găsită în căsniciile unde pasiunea a dispărut din relaţie dar a rămas o afecţiune şi un angajament profund. Această dragoste se construieşte între oamenii care care au ceva în comun dar nu există atracţie fizică şi dorinţă. Este mai puternică ca prietenia datorită elementului „angajament”. - Dragostea naivă: Este caracterizată prin început copleşitor şi căsătorie în care angajamentul este motivat în mare parte de pasiune, fără efectul stabilizator al intimităţii - Dragostea desăvârşită: Este o formă a dragostei complete, a relaţiei ideale pe care o doresc majoritatea oamenilor. Aceste cupluri au relaţii sexuale satisfăcătoare chiar şi dupa 15 ani de căsnicie. Ei nu se pot imagina fericiţi cu altcineva pe termen de lungă durată. Ei se confruntă graţios cu furtunile din relaţie şi se bucură de fiecare moment petrecut împreună. Autorul acestei teorii avertizează că este mai greu de a menţine dragostea desăvârşită decât de a o obţine. Este foarte importantă exprimarea acestor trei componente (prezente toate in dragostea desăvârşită) în acţiuni. „Fără exprimare” spune autorul „chiar şi cea mai mare dragoste poate să moară”. Sursa: Wikipedia

Nucile

Nucul creşte, cultivat sau semicultivat aproape pretutindeni în ţara noastră, din câmpie până în zonele de munte, fructele lui sunt folosite în mod curent de populaţie.Miezul nucilor conţine apă (3-5%), grăsimi (52,0-77,5%), substanţe proteice (12-25%) din grupa globulelor (de natura celor din lapte şi ouă), săruri minerale (nuca este fructul cel mai bogat în cupru şi zinc), provitamina A, vitamine din complexul B (B1, B2, biotină, colină), vitaminele C, E, F, P, etc, Valoarea energetică a miezului de nucă este de 560-857 (în medie 700) kcal la 100 g miezul deţine 26-60% din greutatea nucii. Nucile ar trebui sa conţină minimum 45% miez.Miezul de nucă se consumă proaspăt sau uşor prăjit (în care caz devine mai digerabil). El este utilizat în diferite produse de cofetărie.Din nucile verzi, înainte de întărirea cojii, se poate prepara dulceaţă.E foarte important cum păstrăm nucile, într-o cameră aerisită, la întuneric, în strat gros de 15-20 cm (care în primele două săptămâni după recoltare se răscolesc zilnic, pentru a preveni mucegăirea fructelor) sau în saci de pânză de circa 20 kg, feriţi de rozătoare (şobolani, şoareci) şi de veveriţe. Durata păstrării, în condiţii bune, este de 1-1,5 ani; după aceea, miezul începe să râncezească.În scopuri terapeutice se utilizează miezul nucilor, uleiul de nucă, coaja verde a fructelor şi frunzele.Miezul de nucă este foarte energetic şi are efect laxativ, îndeosebi când este prăjit uşor şi consumat după un compot de prune sau de mere. Întrucât conţine tocoferol (vitamină E), care contribuie la scăderea conţinutului de sânge şi are o cantitate foarte redusă de hidraţi de carbon, miezul de nucă este admis în regimul diabeticilor. Substanţele grase din miezul de nucă se formează prin transformarea zaharurilor şi de aceea, pe măsură ce ele se acumulează, scade conţinutul miezului în zaharuri. Analizele făcute de Radu F.I. (1964) arată că la începutul lunii august miezul nucilor conţinea 12,1-14,5% zaharuri şi numai 5,4-8,9% substanţe grase.Uleiul de nucă conţinând peste 50% acid linoleic, este indicat în alimentaţia dietetică pentru prevenirea aterosclerozei. El mai conţine inozitol, vitamină cu rol vital în creşterea părului. Consumat de 50-60 g într-o salată de cartofi, seara, timp de 3 zile, are efect vermifug (combate tenia). De asemenea, acest ulei combate enurezisul (scăparea involuntară şi inconştientă a urinei); se îmbibă o felie de pâine prăjită cu o linguriţă de ulei de nucă şi se consumă în fiecare seară, timp de 15 zile. Uleiul de nucă se mai foloseşte pentru frecţionarea corpului la copiii rahitici, anemici, precum şi în dermatoze (are efect emolient).Coaja verde a nucilor (mezocarpul) conţine foarte multă vitamină C (1050-3040 mg la 100 g), nucitanin 15-20% şi alte substanţe tanoide, alcaloidul iuglon (C6H12O3), acizi organici (malic, citric), fosfaţi şi oxalaţi de calciu, naftochinon, etc. Are efecte asemănătoare cu ale frunzelor de Nuc.Frunzele de Nuc conţin tanin complex, ulei volatil, acid galic, inozitol, alfa şi beta hidroinglonă, inglonă, vitamina C, flavone (vitamina P), substanţe minerale, etc.Infizia şi decoctul din frunze pot fi folosite pe cale internă şi externă având acţiune astringentă (antidiareică) datorită taninului, uşor hipotensivă, hipoglicemiantă, antialergică şi antiinflamatorie. Mai sunt un dezinfectat urinar şi un antiseptic gastrointestinal. Au, de asemenea, acţiune antisudorifică.Infuzia de frunze de Nuc, pe cale internă, se foloseşte contra diareelor, enteritelor, infecţiilor şi edemelor renale, în periartrita scapulohumerală (dureri ale umerilor), în diabetul zaharat, în hiperhidroză (transpiraţie excesivă), precum şi în hipogalactie (producere insuficientă de lapte). Această infuzie se prepară dintr-o linguriţă cu frunze mărunţite la 200 ml apă clocotită; se beau două căni pe zi.Decoctul din frunze de Nuc (extern) – 3 linguri la o cană de 200 ml, se foloseşte ca gargară pentru tratarea stomatitelor (boli inflamatorii ale mucoasei bucale). Acest decoct se mai foloseşte pentru comprese (boli în ochi, psoriazis, eczeme, furunculoză) şi băi (în reumatism, scrofuloză, leucoree, transpiraţie excesivă la picioare).Decoctul de frunze de Nuc (pentru băi) se prepară astfel: se fierb 100 g frunze în 3-4 l apă, timp de 15 minute. Lichidul obţinut se toarnă în apa din cadă, care să aibă o temperatură de 37 grade. Durata unei băi este de 15-20 minute.Unguent (alifie) pentru răni, din frunze de Nuc. Această alifie se prepară din 15 g frunze mărunţite, care se macerează timp de 7 zile în 100 ml ulei de floarea-soarelui, la temperatura camerei. După macerarea conţinutului, vasul în care se află acest amestec se pune pe baia de apă în fierbere şi se lasă timp de 3 ore la foc încet. Apoi se strecoară lichidul prin tifon sau pânză, i se adaugă 15 g ceară de albine, se mai ţine încă 30 minute pe baia de apă şi apoi se face omogenizarea, după Mocanu Şt. Şi Răducanu D.Pentru scopuri medicinale, frunzele de Nuc se recoltează în iunie. Se foloseşte numai foliolele frunzelor (fără peţiol), care se usucă la umbră (de preferinţă în podurile acoperite cu tablă), în strat subţire, care se răscoleşte zilnic, pentru a se usca cât mai repede şi a se preveni încingerea şi mucegăirea frunzelor.În stare proaspătă, frunzele de Nuc sunt mai active decât cele uscate. Având şi proprietăţi repelente, aceste frunze se mai folosesc pentru îndepărtarea muştelor şi a deferiţilor paraziţi ai pielii.

Furunculoza

Este o boală de piele caracterizată prin apariţia concomitentă sau succesivă de furuncule (buboaie), în diverse regiuni ale corpului. Ea poate fi consecinţa răspândirii pe cale sanguină a stafilococului auriu. Pentru grăbirea coacerii şi colectării furunculelor, se recomandă:Băi locale şi cataplasme cu infuzie din flori de Soc.Cataplasme din smochine. Smochinele, tăiate în jumătăţi, se fierb în apă sau lapte, şi se aplică direct pe furuncule; au acţiune emolientă.Băi locale cu decoct din frunze de Nuc. Se fierb 100 g frunze mărunţite în 3-4 litri de apă, timp de 15 minute. Lichidul obţinut se amestecă cu apa din baie, care trebuie să aibă temperatura de 37 grade. Se stă în baie 15-20 de minute. Decoctul din frunze de Nuc are acţiune antialergică şi antiinflamatoare.

Lămâile

Sunt fructe cu o valoare excepţională în alimentaţie şi în terapia a numeroase boli. Ele sânt bogate în vitamină C (30-100 mg/100 g), care se păstrează într-o formă activă stabilă, pe de o parte datorită conţinutului ridicat în acid citric (3,7 - 7,0%), care este factor protector al vitaminei C, iar pe de altă parte absenţei enzimei ascorbicoxidaza, acidul ascorbic (vitamina C), transformându-l în acid dehidroascorbic. În coaja lămâilor, conţinutul de acid ascorbic este mai ridicat decât în suc (163 mg/100 g), iar în vârfurile lăstarilor ajunge până la 800 mg la 100 g. În afară de vitamina C, lămâile mai conţin cantităţi mici de provitamină A, vitamine din grupa B (B1, B2, acid pantotenic, vitamina PP), vitamina E, etc.De la lămâi se foloseşte sucul, uneori şi coaja (bine spălată în prealabil cu apă caldă, pentru a îndepărta eventualele urme de insectofungicide).Lămâile dau suc mai mult dacă se ţin în apă caldă timp de 5 minute. Obişnuit, sucul reprezintă circa 30% din greutatea lămâilor.Învelite în şerveţele de hârtie, lămâile pot fi păstrate în frigider timp de mai multe săptămâni. Ele se mai pot păstra în borcane, tăiate în felii subţiri, între care se pune un strat dublu de zahăr. Borcanul se închide ermetic şi se ţine la rece.Sucul de lămâie, amestecat cu miere şi apă, se foloseşte ca gargară în amigdalita cronică, afte, stomatită, anghine, etc. De asemenea, sucul de lămâie are utilizări şi în alte afecţiuni, ca:Guturai şi sinuzite: câteva picături în nări, de mai multe ori pe zi.Hemoragii nazale: tampon de vată îmbibat cu suc de lămâie.Otite: suc de lămâie în urechi.Migrene: comprese cu suc de lămâie pe frunte, sau felii de lămâie aplicate pe frunte.Răni şi plăgi infectate: spălare cu suc de lămâie pur sau uşor diluat (are efect antiseptic şi hemostatic).Degerături: frecţii cu suc de lămâie, curativ şi preventiv.Înţepături de insecte: frecarea locurilor înţepate cu felie de lămâie.Negi (veruci vulgare): badijonarea de două ori pe zi cu coaja de la două lămâi macerată 8 zile în 200 ml oţet.Diabet zaharat: suc de lămâie cu zaharină, sub formă de limonadă, câte 200 ml pe zi.Obezitate: suc de lămâie diluat cu apă, în proporţie de (1:1).Litiază urinară: cură cu sucul a 2-4 lămâi pe zi.Cura cu suc de lămâie este, de asemenea, indicată în: anemie, astenie, convalescenţă, senescenţă, astm, cefalee, bronşită, blenoragie, pecingini, etc.Apa de băut, provine din surse incerte sub raportul calităţii, se poate dezinfecta în câteva ore, dacă se toarnă în ea suc de lămâie (1-2 lămâi la 1 litru de apă).Decoctul de lămâie (fruct întreg) se foloseşte ca vermifug.Infuzia de lămâie este indicată contra aerofagiei şi a obstruării hepatice; se folosesc 3 lămâi tăiate seara, peste care se toarnă apă clocotită; lichidul rezultat se bea în dimineaţa următoare, pe nemâncate.Maceratul de lămâie, preparat dintr-o lămâie întreagă, zdrobită împreună cu seminţele ei şi ţinută la macerat timp de două ore, după ce se strecoară prin stoarcere şi se îndulceşte cu miere, dă rezultate bune ca vermifug; se bea seara, la culcare.Maceratul de lămâie cu muşeţel se recomandă contra obezităţii (în cura de slăbire); se toarnă o ceaşcă cu apă în clocot peste o lămâie tăiată în rondele (cu coajă) şi cu puţin muşeţel; se lasă la macerat peste noapte; dimineaţa se strecoară, iar lichidul se bea pe nemâncate.Citronada (limonada) este indicată în stări febrile, vomă, hemoragii, dischinezie biliară, etc.; se prepară dintr-o lămâie tăiată în felii (rondele cu coajă) sau din sucul unei lămâi, puse într-un pahar cu apă.Limonada pregătită din acid citric (18 g), carbonat de magneziu (11 g) şi apă (300 ml), aromatizată cu tinctură de lămâie, are efect purgativ.Seminţele de lămâie pisate şi amestecate cu miere, consumate dimineaţa, dau rezultate bune contra oxiurilor.

Faringo – amigdalita

Este o inflamaţie a amigdalelor, a mucoasei faringiene şi a ţesutului limfatic din jurul lor. Boala apare brusc, cu frison, febră mare şi dureri în gât.Fundul gâtului şi amigdalele sânt roşii, cu depozite izolate de exudat albicios (puroi). În bioterapia acestei boli se indică:Gargara cu infuzie de frunze de Mur, frunze de Nuc şi petale de Trandafir, atunci când boala când este însoţită de tuse sâcâitoare.

Epistaxis

Denumirea de epistaxis provine de la cuvintele greceşti epi = pe şi stazein = a curge în picături. Ea este atribuită hemoragiei nazale cauzată de unele traumatisme, de hipertensiunea arterială, de anumite boli infecţioase, etc. Această hemoragie se opreşte prin tamponarea nării cu vată îmbibată în suc de lămâie, suc de gutuie sau de afine.Pentru prevenirea acestei hemoragii se recomandă:Fructe cu proprietăţi hemostatice: afine, coacăze, gutui, lămâi, portocale, coarne, nuci, alune, migdale.

Episclerita

Este o boală inflamatoare a sclerei; se manifestă sub formă de dureri ale globului ocular, lăcrimare, hiperemie(de la grec. hyper=deasupra, peste, şi haima=sânge) congestie, acumulare de sânge într-un organism sau într-o regiune a corpului, conjunctivală – sclerală într-un sector al globului ocular, nodul roşu – violaceu localizat la o mică distanţă de cornee. Această boală are caracter recidivat. Apare mai mult la femei şi la tineri.În terapia episcleritei este indicată şi în infuzia prelungită (12 ore) din muguri de Coacăz negru (40 de muguri în 0,4 litri apă); se bea pe parcursul unei zile.Sursa: "Fructele în alimentaţie, bioterapie şi cosmetică", 1992

Enurezis

Această denumire provine de la cuvintele greceşti en = înăuntru şi ourein = a urina. Ea se referă la scăparea involuntară şi inconştientă a urinei. Apare în urma unor emoţii puternice (în special la copii), în unele boli nervoase, precum şi la bătrâni.În tratarea acestei boli rezultate bune dă cura cu ulei de nucă; se îmbibă o felie de pâine prăjită cu o linguriţă de ulei de nucă şi se consumă în fiecare seară, timp de 15 zile.Sursa: "Fructele în alimentaţi, bioterapie şi cosmetică", 1992

Merele

Merele ocupă primul loc între fructele speciilor pomicole cultivate în zonele cu climă temperată. Ele sânt reprezentate prin soiuri de vară, cu coacerea în iulie-august (Aromat de vară, Red Melba, James Grieve, etc.), soiuri de toamnă care se consumă în septembrie-noiembrie (Frumos de Voineşti, Parmen auriu, etc.) şi soiuri de iarnă care se recoltează în septembrie-octombrie şi se pot păstra până în iunie (Jonathan, Delicios auriu, Starkrimson, Wagener premiat, etc.).Merele proaspete conţin apă (77,8-88,5%), zaharuri (7,6-16,4%), acizi (0,16-1,27%), substanţe tanoide (0,06-0,31%), substanţe pectice (0,23-1,14%), proteine (0,18-0,72%), săruri minerale, celuloză, hemiceluloză, lignină, enzime, provitamina A, Vitamina C, vitaminele din grupa B (B1, B2, B6, acid pantotenic, vitamina PP, biotină şi alte substanţe.Zaharurile din mere sânt reprezentate prin levuloză (4,15-8,10%), glucoză (2,50-5,55%) şi zaharoză (3,20-4,55%). Cu cât durata de păstrare este mai lungă, cu atât merele conţin cantităţi mai mici de zaharoză.Acizii organici se găsesc în mere în formă liberă (malic, citric) şi combinată (malic, citric, succinic, lactic, salicilic, axalic). Merele au 70% acid malic, 20% acid citric, 7% acid succinic şi 3 % alţi acizi.Substanţe tanoide condiţionează gustul şi durata de păstrare a merelor. Feliile de mere expuse la aer imediat după tăiere se brunifică, datorită oxidării taninului.În seminţele merelor se găsesc glucozidul amigdalină (0,6%) şi lipide (20-22%). Aşa cum s-a arătat, amigdalina este toxică.Valoarea energetică a merelor este de 46-84 kcal la 100 g (în medie 60 kcal) în funcţie soi şi alţi factori.Merele păstrate la +2 grade şi higroscopice de peste 85% pierd în 4-6 luni circa 20% din vitamina C, iar în 8-10 luni 40%.Din mere se prepară marmeladă, compot, peltea, pastă, pistil, suc, cidru, oţet şi rachiu.Merele au şi utilizări culinare foarte variate: plăcinte, tarte, sufleu, tort, cataif cu mere, budincă, omletă, sos de mere, supă-cremă de mere, mere în aluat, etc. Merele proaspete, date prin răzătoare, se pot folosi în combinaţie cu nuci, cu alte fructe, cu miere, brânză de vaci, ţelină, maioneză, etc. Din mere uscate (sub formă de felii) se prepară chisel.Cura de mere. Se recomandă în cazuri de surmenaj fizic şi psihic, de anemie, obezitate (cura de slăbire, cu 1 kg mere zilnic, fără alte alimente), infecţii intestinale, stări febrile, migrene, convalescenţă, sarcină, reumatism, ulcer gastric, gastrite, boli de ficat, calculi biliari, demineralizare, diabet, etc. preventiv şi curativ, merele au acţiune favorabilă în hipertensiunea arterială. Pectinele din mere micşorează concentraţia din sânge şi contribuie la eliminarea acidului uric.Este suficient să se mănânce zilnic două mere (respectiv 15 g de pectină) pentru ca fiecare om să se asigure, într-o bună măsură, contra aterosclerozei şi a infarctului (merele contribuie la întărirea muşchilor cardiaci şi a sistemului muscular, în general).Merele sunt un depurativ sanguin şi un antiseptic intestinal, deoarece favorizează secreţia unei diastaze intestinale bactericide. Curăţate de coajă şi rase mărunt, merele constituie, alături de morcov un tratament eficace în diaree acută şi cronică, la copii (un copil poate consuma 0,5-1 kg mere pe zi, în 5 mese), în enterocolite, dizenterie, rectocolită, ulcer gastric, etc. Consumate seara, înainte de culcare, merele au acţiune calmantă asupra sistemului nervos, previne insomniile, uşurează somnul. Ca depurativ, se recomandă a se consuma un măr în fiecare dimineaţă, iar ca laxativ, un măr în fiecare seară. Nutriţioniştii bulgari consideră merele şi iaurtul ca alimente de bază, care asigură longevitatea.Conţinutul variat de săruri minerale conferă merelor efect alcalinizat, iar microorganismele (fier, cupru, zinc, etc.) stimulează activitatea enzimelor şi înlesnesc arderile în organism. Merele contribuie la întărirea organismului şi la prevenirea infecţiilor aparatului respirator, în cursul iernii şi primăverii.Datorită acidităţii moderate, merele ajută digestia, provocând prin act reflex o secreţie importantă de salivă şi de suc gastric. Merele conţin un complex de substanţe antioxidante care modifică sistemul enzimatic din microzomi, neutralizând totodată substanţele mutagene şi cancerigene.Deoarece pieliţa merelor conţine de circa două ori mai mult acid pantotenic şi vitamină C decât pulpa, se recomandă ca merele să fie mâncate nedecojite.Merele uscate sânt contraindicate în diabet, deoarece conţin multe zaharuri.Pe cale externă, merele se folosesc în otalgii (aplicarea unui măr copt în cuptor), plăgi atone (oblojeală cu mere rase şi fierte în sucul lor, sau aplicări de suc de mere şi ulei de măsline, în părţi egale), precum şi în cosmetică.Decoctul de mere dă rezultate bune în bronşite, reumatisme şi afecţiuni intestinale. El se prepară astfel: se taie în felioare 2-3 mere necurăţate de coajă şi se fierb într-un litru de apă 15 minute. Se bea după poftă. I se pot adăuga câteva bucăţi de rădăcină de reglisă (lemn dulce). Decoctul poate fi pregătit şi din mere uscate, bine mărunţite, o linguriţă la cană; se beau 3-4 căni pe zi.Infuzia din pieliţă de mere uscate (o linguriţă de supă la o cană de apă clocotită, lăsată 15 minute să se pătrundă bine), în cantitate de 4-5 ceşti pe zi, este indicată în reumatisme, gută, oligurie, etc.Oţetul de mere, în scop alimentar şi medicinal, se prepară astfel: după spălare, merele se strivesc sau se rad împreună cu coaja. Terciul rezultat se toarnă într-un vas de lemn sau ceramică smălţuită, se adaugă apă călduţă care a fost fiartă în prealabil (0,5 litri apă la 0,4 kg terci de mere). Pentru fiecare litru de apă se adaugă 100 g miere de albine sau zahăr, 10 g drojdie de bere şi 20 g pâine neagră uscată. Vasul se acoperă şi se lasă să fermenteze la întuneric şi la temperatura de 20 de grade , timp de 10 zile, amestecând conţinutul lui de 1-2 ori pe zi. După fermentare se strecoară şi se presează printr-o pânză rară, apoi se adaugă la fiecare litru de filtrat încă 50-100 g de miere sau zahăr, după care se lasă să-şi continue fermentarea la temperatura de 20-30 grade. După 40-60 de zile lichidul se limpezeşte şi se poate trage în sticle, care se astupă cu dop de plută, se ceruieşte şi se păstrează în camere reci.Cura cu oţet de mere este indicată în următoarele boli¬: astm bronşic, ateroscleroză, hipertensiune arterială, arterită, trombangeită obliterantă, obezitate, cistite, nefrite, spondilită, anchilozantă, nevroze, gastrită acută toxialimentară, insomnii, oboseală cronică, migrene, ameţeli, lăcrimare la persoanele în vârstă, sterilitate primară, graviditate, intoxicaţii alimentare, nevralgie facială, etc.Oţetul de mere (două linguriţe la 100 ml apă), în care se adaugă 1-2 picături soluţie Lugol (5% iod şi 10% iodură de potasiu), în cure îndelungate, contribuie la sporirea longevităţii omului şi la prevenirea infarctului.Siropul din suc de mere şi zahăr, în părţi egale, fierb la foc domol, până la consistenţa siropoasă, consumat câte două linguri înainte de fiecare masă, are efect laxativ şi pectoral, îndeosebi la copii.Infuzia din flori de Măr calmează tusea.

Se zice că aşa s-a născut Caesar

Încrederea oarbă în forţele naturii ne face ireceptibili la multe fenomene. V-aţi gândit vre-o dată la misterul creării şi apariţiei unei noi vieţi? Sunt sigur că da.Naşterea este apogeul acestor mistere, cununa succesului în procreare. Dar, din păcate, în câteva cazuri raportate la mii de sarcini, apar complicaţii incompatibile cu o naştere fiziologică. Ce-i de făcut? Doar e vorba de o viaţă de om, iar uneori şi doua.În acest articol, eu, student în anul IV al facultăţii Medicină Generală, vreau să vă aduc spre cunoştinţa dumneavoastră, stimaţi cititori (şi mai ales cititoare) şi să-mi împărtăşesc impresiile şi entuziasmul care m-au cuprins când pentru prima dată în viaţa mea am asistat la o operaţie cezariană.Acest termen provine nu de la caesar (cezar, împărat) ci de la verbul caeso – a tăia. Cunoscută încă medicilor din Grecia şi Roma Antică, operaţia cezariană se efectua în caz de deces al femeii în timpul naşterii, în scop de a salva viaţa fătului. Prima operaţie cezariană în naştere la o femeie vie a fost efectuată în 1610, în oraşul Vittenberg, de către obstetricianul german I. Trautman, el reuşind să salveze vieţile mamei şi a copilaşului. Şi astea în era când nu erau incă descoperite antibioticele şi anestezia!Astăzi, lucrul chirurgului-obstertrician e uşurat semnificativ. Există indicaţii bine definite pentru astfel de operaţii, metodici şi tehnici bine puse la punct, diagnosticare precoce, medicaţie performantă şi eficientă. Totuşi succesul operaţiei depinde aproape integral de măiestria şi priceperea celui care o efectuează, răspunderea fiind dubla, chiar triplă uneori.Aflându-mă în sala de operaţii urmăream cu sufletul la gură fiecare mişcare, fiecare gest, privire, cuvânt. Momentul extragerii fătului din uterul incizat (vezi poza care am facut-o chiar atunci) a catalizat o adevărată explozie emoţională în toată făptura mea. Trăgând cu coada ochiului spre colegii mei am observat aceeaşi stare de spirit imprimată atît de evident în ochii lor, neacoperiţi de masca chirurgicală. Iar cînd nou născutul a scos primul ţipăt, relaxarea care am simţit-o m-a atenţionat asupra gîndului că în tot acest timp m-am aflat într-o încordare totală. Mă învăluia o senzaţie prea puţin comparabilă cu o oarecare alta.Pe faţa chirurgului, însă, n-a mişcat măcar un muşchi! Printr-o mişcare maşinală el a transmis copilul în grija moaşelor şi in următoarea secundă deja era preocupat de finisarea operaţiei. Mai avea mult de lucru: extragerea placentei, oprirea hemoragiei, suturarea ţesuturilor incizate ş.a. Abia după ce a luat sfirşit intervenţia, mulţumindu-le asistenţilor pentru munca depusă, mi-am dat seama, judecând după vibraţiile vocii sale, că a retrăit şi el.Nu-mi pot imagina că a fost şi el student cândva, aşa cum sunt şi eu acum. Da, sunt un student, care a studiat 3 ani medicina pentru ca să-şi dea seama că atât de multe nu cunoaşte, atâtea mai sunt de invăţat până a putea s-ajungă ceva deopotrivă cu acea figură monumentală ce stă din dreapta mesei de operaţie cu un copil nou născut în mână, spre care sunt aţintite privirile a câtorva tineri cu ochii mari de uimire şi frica subtilă care-i cuprinde în acel moment. Tineri care sunt astăzi studenţi. Aşa cum a fost şi el odată...

Insomnia

Este o lipsă de somn sau, mai degrabă, o reducere considerabilă a duratei şi profunzimi a somnului, prin treziri dese. Se întâlneşte în emoţii, nevroză astenică, boli psihice în care predomină o stare de excitaţie, etc.Pentru prevenirea şi combaterea insomniei se recomandă a se consuma seara fructe cu acţiune calmantă asupra sistemului nervos: mere, caise, piersici, etc

Gripa

Este o boală infectocontagioasă acută, epidermică, de natură virotică; se manifestă prin stare generală proastă, febră, inflamaţia acută a căilor respiratorii (nas, laringe, bronhii), tuse, strănut, astenie, dureri de cap, insomnii, etc. Această boală durează 4-5 zile, dacă nu apar complicaţii (pneumonie, bronhopneumonie, pleurezie purulentă, etc.).În bioterapia gripei sânt indicate:Sucul de lămâie (câteva picături în nări, de mai multe ori pe zi).Infuzia din flori de Soc, cu 1-2 linguriţe de flori la o cană; se beau 3-4 căni pe zi; având acţiune sudorifică, combate febra.Portocalele, lămâile şi celelalte citrice (conţin vitaminele C şi P care au efect antigripal).

Eczemele

Sânt boli de piele (dermatoze), de natură alergică, ce se manifestă prin mâncărimi dese şi intense, înroşirea şi descuamarea pielii, apariţia de vezicule care zemuiesc şi apoi se usucă, transformându-se în cruste. Se tratează pe cale externă, prin:Ungere sau comprese cu substanţe emoliente (ulei de migdale, ulei de nucă sau de măsline, emulsie mucilaginoasă din seminţe de gutui).Băi locale şi băi generale cu decoct din frunze de Nuc. Acest decoct se prepară din 30-40 g frunze mărunţite la 1 litru de apă, când baia se face local, şi din 200 g frunze în cazul băii generale (decoctul se toarnă în apa din baie).Decoctul din amestec de plante: fructe şi frunze de Măr pădureţ, frunze de Nuc, de Mur, de Soc, de Tei, frunze şi coajă de Stejar, Muşeţel, cicoare, Coada şoricelului, Trifoi şi Pătrunjel cu rădăcină. Se pune câte o lingură din fiecare fel de plantă în 4-5 litri de apă şi se fierb 1-2 minute. Cu acest decoct se fac 6-10 spălături pe zi. După fiecare spălătură, porţiunea de piele tratată se usucă la soare la o sursă luminoasă puternică.Infuzie din frunze de Dud.

Parotidita Epidemica (oreion-ul)

În municipiul Chişinău în periada 3-19 decembrie 2007 au fost semnlate 366 de cazuri de parotidită epidemic, 207 printre copii de vârstă şcolară, situaţie care trebuie să pună în gardă serviciile de sănătate.Acest articol ar fi trebuit să fie scris pentru vre-un site specializat în problemele de sănătate ale copiilor de vârstă preşcolară, căci anume în această perioadă e întâlnită mai des afecţiunea sus menţionată (la băieţei de doua ori mai des decât la fetiţe).Însă incidenţa crescută a cazurilor de îmbolnăvire a copiilor mai mari şi chiar a adulţilor la noi în republică, impune atenţionarea şi înştiinţarea populaţiei referitor la acest subiect.Parotidita epidemică e cunoscută în popor cu numele de oreion, iar la noi în ţară lumea mai cunoaşte şi denumirea ce provine din limba rusă – свинка (svinka). Un astfel de nume e sugestiv deoarece virusul, agentul patogen Pneumophilis parotidis, provoaca de obicei inflamaţia glandelor salivare şi are o deosebită predilecţie pentru aşa numitele glande parotide (cele mai mari glande salivare ale omului) ce se află în spatele mandibulei cam pe lângă urechi. Glanda inflamată creşte în volum şi condiţionează aspectul specific, de “purceluş” al feţei.Să ştiţi că aici partea hazlie a afecţiunii se termină. Oreionul e o boală infecţioasă, de origine virală, ce se transmite pe calea aerului prin picături în timpul actului vorbirii, strănutului, tusei râsului în hohote. Asta înseamnă că aflându-vă în ambianţa în care este un bolnav de parotidită aveţi şansa să inhalaţi picăturile purtătoare de virusuri care acesta le elimină. De aici şi un moment foarte important de profilaxie şi prevenire a infectării: izolarea persoanei bolnave şi purtarea de măşti respiratorii pentru persoanele ce vin în contact cu bolnavul.Închipuiţi-vă însă o şcoala, gradiniţă sau garnizoană în armată unde toţi poartă măşti. Soluţie aproape impracticabilă şi nerăspândită, mai ales la noi. De aceea momentul principal este depistarea persoanei bolnave, izolarea ei şi CARANTINA.Care sunt simptomele parotiditei epidemice?- creşterea în volum, dureroasă, a uneia sau ambelor glande parotide; unul sau ambii obraji pot fi umflaţi, aproximativ 30-40% din cei infectati prezintă acest simptom care e considerat de către mulţi un semn caracteristic pentru boală deşi el poate apărea şi în alte afecţiuni- febra cuprinsă între 38-40 °C- cefalee (dureri de cap), durere la nivelul urechii, senzatie de gât uscat şi durere la înghiţire sau deschiderea gurii- durere resimţita atunci când se consuma mâncăruri sau băuturi acre cum ar fi sucuri sau citrice- oboseala cu dureri musculare sau articulare- lipsa poftei de mâncare şi vărsături.Aşacă dacă aveţi aceste simptome nu aşteptaţi, fuga la medic! Trebuie menţionat că aproximativ 1/3 din cei afectaţi nu totdeauna au aceste simptome. Oricum, orice infecţie virală presupune apariţia slabiciunii generale, moleşelii, indispoziţiei şi afectarea poftei de mâncare. Toate acestea în paralel cu perioada în care s-au atestat cazuri de oreion trebuie să ne pună în gardă!Vreau să vă mai spun ca nu foarte des ( dar oricum nu trebuie ignorant faptul) parotidita nu e parotidită. Am în vedere că acelaşi virus nu afectează glanda parotidă ci alte organe cu conţinut de ţesuturi glandulare, iar din astea alege pancreasul şi (fiţi atenţi!) testicolele sau ovarele. Consecinţele nu vreau să le expun, dar credeţi-ma că sunt nu din cele mai placate şi fac parte din categoria celor care marchează şi afectează totă viaţa ulterioară.Sper ca nu v-am speriat cu aceste cuvinte. Ţineţi minte că paza bună trece primejdia rea! Aşacă fiţi cu ochii în patru atât la voi cât şi la cei din jurul vostru!Ţelul acestui articol nu a fost de a vă oferi o informaţie completă privitor la Parotidita Epidemică cu aspecte de profilaxie, tratament ş.a.m.d. ci doar de a va atenţiona şi a vă pune în gardă: fiţi pe fază şi ţineţi minte că in peste 80% din cazuri suntem noi înşine vinovaţi de faptul că ne-am îmbolnavit. Să nu spuneţi ca nu v-am spus!Fiţi Sănătoţi şi aveţi grijă de voi şi apropiaţii voştri!

Măceşele

Fac parte din grupa „fructe de pădure”, deoarece producţia de măceşe se obţine aproape în exclusivitate de la plantele spontane, cunoscute sub numele de Măceş (Rosa canina L.), Răsură, Ruje sau Trandafir sălbatic. În cultură, Măceşul a fost introdus recent pe suprafeţe foarte mici.Măceşele sânt pseudofructe, rezultate din dezvoltarea receptaculului floral. În interiorul lor se află achenele, adevăratele fructe, denumite impropriu seminţe. Măceşele au formă sferică sau elipsoidală, culoare portocalie în faza de pârgă şi roşie sau roşie-portocalie la maturitatea deplină.În scop medicinal, măceşele trebuie recoltate când sânt în pârgă, ne-înmuiate, iar nu toamna, după căderea brumei, când sânt complet coapte şi devin moi, deoarece în această fază ele conţin cantitatea cea mai mică de substanţe active. Conţinutul maxim de vitamina C îl au măceşele în pârgă, cu pulpa încă tare. După recoltare , măceşele se prelucrează imediat, pentru a nu se degrada substanţele active. Prelucrarea se face în vase de lemn, de plastic sau de ceramică smălţuită, pentru a împiedica degradarea vitaminei C, pe care metalele o descompun.Măceşele conţin: apă 49%, zaharuri 21,0%, proteine 3,6%, acizi 3,5% (în acid malic), celuloză 23,0%, substanţe minerale 2,8%, provitamina A, (500-5000 mg la 100 g pulpă în funcţie de specie), vitaminele B1,B2, E, K şi P (sub formă de flavonoglucozide), precum şi urme de vitamină PP. Uleiul seminţelor de măceşe conţine vitamina F (acizi esenţiali: acidul linolic, acidul linoleic şi acidul arahidonic). Acizii din măceşe (malic şi citric, îndeosebi) contribuie la stabilizarea vitaminei C. În măceşe se mai găsesc compuşi terpenici, ca betulina, precum licopen (izomer al carotenului), pigment care le imprimă culoarea roşie-portocalie.În scopuri terapeutice, de la Măceş se folosesc fructele (din care se prepară infuzie, decoct, vin medicinal, băuturi răcoritoare), seminţele şi florile.Măceşele amestecate cu miere (două părţi pulpă de măceşe curăţate de perişoare şi o parte de miere) se utilizează contra limbricilor (ascaridoza), consumându-se zilnic câte 2-3 linguriţe din acest amestec.Decoctul din măceşe (o linguriţă de fructe la o cană cu 200 ml apă) împiedică formarea calculelor renali, deoarece, deoarece măceşele sânt diuretice. Ele se pun în apă când dă în clocot şi se fierb numai 5-10 minute, pentru a nu se pierde prea mult din vitamina C. Acest decoct se foloseşte şi la tratarea rinitelor, a colitei cronice, a aterosclerozei şi a hipertensiunii arteriale, precum şi pentru dezintoxicarea alcoolicilor. Se beau 2-3 căni decoct călduţ pe zi.Infuzia din fructe de Măceş este bogată în vitaminele C şi P. Ea se foloseşte la tratarea arteritei, aterosclerozei, hipertensiunii arteriale şi trombangeitei obliterante, deoarece menţine elasticitatea şi permeabilitatea vaselor capilare (datorită bioflavonoidelor, care au rol de vitamină P, precum şi vitaminei F). Această infuzie se prepară din două linguri de fructe la 0,5litri apă clocotită; se bea în cursul unei zile.Infuzia de măceşe şi fructe de cătină albă, în părţi egale, 1-2 linguriţe de amestec la o cană de amestec la o cană cu apă (200 ml), se poate folosi ca ceai alimentar în tot cursul anului; se beau 2-3 căni pe zi.Maceratul la rece de măceşe este o băutură răcoritoare bogată în vitamine, care se prepară astfel: 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g măceşe se macerează timp de 12 ore într-un litru de apă rece; se adaugă apoi 100 g zahăr, deoarece, după dizolvarea zahărului se strecoară; se beau 3 căni pe zi; se păstrează la rece.Siropul de măceşe se prepară astfel: peste 250 g măceşe uscate se toarnă 1,5 litri apă în clocot şi se lasă la macerat 12 ore, apoi se filtrează, se adaugă 0,5 kg zahăr şi se fierbe până la consistenţa unui sirop. Siropul de măceşe se mai poate prepara şi din suc de măceşe şi zahăr, în părţi egale, care se fierb la foc slab, într-un vas de inox, timp de 10-15 minute, având grijă să se înlăture spuma formată. După ce vasul se ia de pe foc, se adaugă 6 linguriţe cu zeamă de lămâie sau 2 linguriţe de vitamină C pulbere; se amestecă bine şi se toarnă în sticle curate, uscate şi fierbinţi.Sticlele se astupă ermetic şi se pasteurizează. Din 3 kg de măceşe se obţine 1 litru de suc (cu ajutorul maşinii de stors roşii).Vinul (cidrul) de măceşe are acţiune diuretică, tonic-aperitiv, fiind indicat în afecţiuni hepatice şi renale.Infuzia din flori de Măceşe şi decoctul din seminţe de măceşe sânt indicate în boli de ficat, de rinichi, în dizenterie, constipaţie şi hemoptizii (scuipări de sânge).În farmacii, din măceşe se obţine Rozavit-ul, un produs biostimulator (suc) foarte bogat în vitamină C (250 ml de suc conţin 75 mg vitamină C).Extractul de măceşe este folosit în apifitoterapie, la obţinerea produsului Ciploment T, tablete moi, medicament cu acţiune biostimulatorie.Conţinutul ridicat de acid ascorbic (vitamina C) imprimă măceşelor o puternică acţiune antiinfecţioasă (vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere a microorganismelor, blocându-se respiraţia).

Dizenteria

Este o boală infectocontagioasă, datorită localizării în intestinul gros a bacilului dizenteric; se caracterizează prin crize dureroase abdominale, ce apar îndeosebi în timpul scaunelor, din cauza ulceraţiilor existente pe intestinul gros. Scaunele sânt dese, diareice, bogate în mucus, striate cu sânge.Antibioticele au rol important în tratamentul bolii. Dintre fructe, sânt indicate cele astringente; afine, gutui, moşmoane (consumate proaspete sau sub formă de suc), castane comestibile şi altele.De asemenea, se recomandă ceaiuri preparate din frunze de Zmeur sau de Mur (care au, de asemenea, acţiune astringentă).

Dispepsia

Este o digestie grea şi dureroasă, datorită insuficienţei sucului gastric. Denumirea bolii provine de la cuvintele greceşti dya = greu şi pepsis = digestie. De obicei, această tulburare a procesului digestiv se manifestă prin dureri de stomac, care apar după masa de prânz, şi prin modificări ale procesului de evacuare stomacală şi intestinală.Dispepticii (cei suferinzi de dispepsie) pot consuma următoarele fructe: piersici, struguri, coacăze, zmeură, portocale, grapefruit, ananas, etc. Castanele comestibile, dulceaţă şi compotul de smochine sânt excelente pentru dispeptici.

Generat în 0.246 secunde.