[intimate] diary

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 880 times in 2014. If it were a cable car, it would take about 15 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Raza de soare, chiar și cea mai firavă și sfioasă, în plină furtună își găsește prețuirea și valoarea adevărată. Cum o fi oare un întreg răsărit de soare, plin de speranțe și puteri noi, în acele vremuri învolburate?

Minunat, împlinitor, sublim, emoționant… îți taie respirația, cu totul.

Nu-i așa că era atât de luminoasă? îl intrebasem eu pe Cristi sprijinit de bara din troleibuz. Nu știu mi-a răspuns el și a tăcut, iar eu realizam cu surprindere că acele puține clipe petrecute la răsărit au fost suficiente să îmi încălzească sufletul.

Știam deja că, de fiecare dată, acele mici escapade alături de el parcă mă reinventau, însă nu aveam cum să-mi imaginez asta. Mi-a spus cineva odată că sunt norocos, și acum, prin prisma acestei priviri retrospective, realizez că avea dreptate. Am avut marele noroc de a fi martorul unui răsărit incredibil de frumos, dar totuși cât se poate de real și palpabil.

Nu am cum, efectiv nu există vreun mod, prin care eu să pot uita acel răsărit. Ar însemna cu siguranță să uit de tot frumosul din viața mea, iar dacă asta se va petrece cumva, cu siguranță eu nu voi mai fi eu.

Nu am cum să nu simt, ori de câte ori îmi doresc și atunci când sunt în liniște și tihnă, acea căldură plină de tot a primelor raze ale răsăritului, care mi-au atins sufletul, atât de însetat după ele.

Am mâncat și am băut.

se uită. Așa zice el.

Iar eu sunt de acord. Total. Sută la sută. Numai că… eu ochii tăi îi văd ori de cîte ori am timp să fiu singur cu mine, seara înainte să adorm, dimineața cînd mă trezesc, în autobuz spre școală.. Mă uit la imaginea mea în oglindă, la oamenii grăbiți spre servici, la mașinile ce mișună pe străzi și.. tot ochii tăi îi văd peste tot.

Însoțiți de surîsul tău fermecător, mie oferit cu atîta simplitate.. și pur și simplu nu mai contează.

Că n-ajung la timp la laboratorul de rețele și că n-am făcut mai nimic la acel test; că afară plouă și e urît, că mă calcă unul în picioare și mă îmbrîncește; că tu nu ești aici și ești departe.

Pentru că atunci, în acele oh Doamne cît de plăcute clipe, eu nu mai sunt în baie spălîndu-mi dinții sau în autobuz sprijinit de bară.

Topit de iubirea ta, sufletul meu pornește asemeni unui anume pescăruș în căutarea zborului perfect.

Cică, în momentul în care părăsim această lume, există un înger care te întreabă ce-ai făcut cu viața care ți-a fost oferită. Te-am iubit pe tine.

Asta am să-i zic.

Pentru că mă laşi încremenit de fascinaţie – îţi mulţumesc.

Pentru încîntarea sufletului pe care o trăiesc contemplîndu-te – îţi mulţumesc.

Pentru puritatea ta plină de candoare care îmi dă puteri să cred – îţi mulţumesc.

Pentru aspiraţia ce mi-o trezeşti de a fi din ce în ce mai bun, de a dărui cu multă iubire tot ce am mai bun – îţi mulţumesc.

Îţi mulţumesc!

El ţi-o spune altfel şi cred că mai frumos.

Chiar dacă acest jurnal există în primul rînd pentru mine, pentru a-mi fi mie mai uşor să obiectivez ce simt, trăiesc şi gîndesc, ştiu totodată că dăruind primeşti (în primul rînd împlinire).

Aşa că acum mă adresez vouă. Celor care cu puţin noroc (sau poate că nu :)) aţi ajuns aici. Cu o urare sinceră de la mulţi ani. Cu încrederea deplină că vom reuşi cu toţii (chiar şi subsemnatul!) toate cîte ne-am propus, care sunt bune şi le merităm, că vom învăţa să iubim din ce în ce mai mult şi nu vom mai tolera să fim superficiali în a iubi.

Că vom înţelege din ce în ce mai mult că cu toţii suntem împreună, şi nedreptăţindu-ne aproapele, de fapt, ne nedreptăţim pe noi înşine, şi că vom mai înţelege că mai ales acum, în acest ceas, această Planetă are nevoie de oameni buni, blînzi, iubitori, înţelegători şi plini de armonie, şi că ar fi o mare şansă pentru cel care işi oferă ajutorul în direcţia asta.

Nu ştiu ce se comentez referitor la tot ce se zice despre 2012, pentru mine însă e cert un fapt. Foarte curînd lumea va deveni un loc mult mai bun şi armonios şi depinde de noi dacă e sa facem parte sau nu din acea lume.

La mulţi ani plini de iubire!

Uite că se apropie Crăciunul. Cît ai da din palme e primăvară iar, dar nu-i pe asta, cel puţin nu acum. Acum e despre ce înseamnă Crăciunul pentru mine.

Toţi colegii mei de facultate sunt deja de cîteva zile bune implicaţi în pregătirile necesare(?). Asta îmi ziceau cînd îi întrebam ce fac atîta acasă. Dar, tu nu pleci acasă?

Ba da. Doar că eu aleg să nu mă implic în atîtea pregătiri. Nu cred şi n-am să cred niciodată, că Crăciunul înseamnă să te ghiftuieşti bine şi să bei pe însetate, pentru nu contează ce ideal sublim s-ar realiza toate acestea. Nu zic, nişte pregătiri sunt necesare. Trebuie să fie curat şi aranjat în casă, ca să ne fie mai uşor să fim curaţi şi în suflet, trebuie să avem nişte bucate mai speciale, ca de sărbătoare, dar trebuie să recunoaştem că în această direcţie se exagerează într-atît încît se uită ce înseamnă Crăciunul.  Aşa că nu, nu plec încă acasă. Este adevărat, cu cîţiva ani în urmă, cînd mai era şi maică-mea printre noi, ardeam de nerăbdare să ajung acasă…

Păi, şi ce faci de Crăciun? Aleg să rezonez cu energiile acestui miracol extraordinar, pînă acum, cel mai mare pe care l-a văzut acest Pămînt – naşterea lui Iisus. Mă strădui în această zi să mă apropii şi mai mult de învăţătura lui şi de exemplul divin pe care ni l-a oferit cu atîta dăruire nouă tuturor. Cum fac asta? Păi, destul de simplu. Evoc diferite pasaje din Noul Testament care îmi sunt mai aproape de suflet, caut să trezesc în fiinţa mea rezonanţe cu energiile benefice şi divine ale iubirii, bucuriei, compasiunii…, şi nu în ultimul rînd o meditaţie în care caut să evoc momentul naşterii Lui de acum 2011 ani. Aşa că o veste am adus:

P.S. Mulţumesc corului Ligii Studenţilor Electronişti pentru că au cîntat atîta de frumos respectiva colindă (cu canon cu tot!), şi astfel au trezit o stare extraordinar de frumoasă în fiinţa mea!

Absolut orişice din ceea mi se petrece este o directă consecinţă a ceea ce am gîndit, spus, făcut, pînă acum (în viaţa asta sau în celelalte). Ştiu asta foarte bine, totuşi nu reuşesc să nu tot dau vina pe ceilalţi… E foarte uşor, îţi limitezi viziunea la eul propriu egotic, şi tadam – oricare e vinovat, numai tu eşti sfînt.

Ei iaca, Dănuţ, uiţi că cei din jurul tău, tot tu i-ai ales să fie acolo (asta în ipoteza că într-adevăr ţi-au greşit cu ceva (pff cum de-au îndrăznit?!)), aşa că Dănuţ, tot tu, cu mînuţa ta ţi-ai făcut-o.

Mai bine Dănuţ, te-ai pune pe introspectat, şi pe căutat problema în tine. Pentru că ea există, altfel nu ar fi avut ce să se reflecte în exterior. Şi încă şi mai bine ar fi, măi Dănuţ, chiar să pui mîna şi să te apuci de treabă. Pentru că orişice se poate de transformat, voinţă şi perseverenţă de-ar fi.

Multe vrei tu măi Dănuţ, da` cam puţine faci pentru asta.

Şi-acuma hai la culcare, că nu eşti în America aici!

Guess I’d rather hurt than feel nothing at all.

E toamnă şi se pare că Dănuţ s-a îndrăgostit. Nu prea îşi aminteşte cînd a fost ultima toamnă în care să se îndrăgostească, dacă ea totuşi există…

E frumoasă toamna cînd eşti îndrăgostit. Chiar şi cînd plouă. Pentru că Dănuţ are umbrelă. Umbrelă galbenă din Horsens.

[photo update to come.]

Orășel cam la 60 km de Billund. Billund cel unde aterizează Ryanair-u de la Milano. Am luat un autobuz care face cam o oră jumate această distanță. Nu e din cauza faptului că ar avea autobuze ca și minunații domni de la RATP (Renault-urile franceze pe care le vezi și în filme din 95), sau limite de viteză la 40 pe oră, te plimbă doar prin toate orășelele și sătucurile (deși sătuc nu ar fi un cuvînt prea potrivit pentru infrastructura de acolo care ar depăși cu mult pe cea care o avem noi în unele sătucuri care se consideră orașe) de prin zonă. După Finlanda, mi-am format o oarecare imagine despre țările nordice, dar sincer ce am văzut în această oră și jumătate m-a surprins într-un mod foarte plăcut. Totul este atît de aranjat și pus la punct, cum nu prea am mai văzut pe undeva. Și nu ar fi numai din cauza tehnologiilor moderne, sau a fondurilor sociale pe care le au, ci e meritul oamenilor și a modului lor de a gîndi. Sunt foarte conștienți de faptul că și ei fac parte din comunitate și țin mult la aceasta. În grija lui nu se află numai minunata proprietate pînă la gard (-ul din tufe evident) ci și tot ce o depășește. Sincer asta e ceea ce mă uimește cel mai mult, și totodată, ceea ce mă atrage aici. Aveam eu niște dubii dacă să aplic pentru un Erasmus în Danemarca…, acum însă s-au spulberat toate.. Mă gîndesc serios chiar, dacă mai merită să depun toate eforturile pentru a-mi face o viață în România… Dar despre asta altă dată.

Pînă una alta, e clar, ne-am îndrăgostit de Danemarca!

[photo update soon]

Horsens Fjord