Denisbulancea’s Blog

 

Biserica de lemn – 1818

Dacă comunitatea satului Petrești este atestată documentar la anul 1583, nu se poate spune acelaș lucru cu referire la existența unei biserici, cel puțin pe bază de arhivă, care ne trimit la anul 1818, ca an de zidire, a unei biserici, ctitorită prin sîrguința enoriașilor. Astfel, conform registrelor clericale[1] din anul 1832 aflăm că: „biserica a fost zidită în anul 1818, din lemn; pereții pe dinafară sînt porniți cu totul spre cădere. Prestol întrînsa nui friguros și este în numele Adormirii Maicii Domnului. Cu podoabele este îndestulată[2].

La 11 iulie 1825 protoiereul de Sculeni Mihail Sinacevschi înaintează un raport către Înalt Prea Sfinția Sa Dimitrie Arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului și Cavaler prin care aduce la cunoștință faptul că biserica din satul Petrești se află într-o stare foarte veche, lutul căzuse de pe pereți, au găuri înăuntru și sînt înclinați spre cădere. El aduce la cunoștință faptul că enoriașii nu sînt în stare să construiască o biserică nouă din cauza sărăciei lor. Deasemenea în raport părintele mai amintește că proprietăreasa satului trăiește peste Prut[3].

Ca răspuns, prin decretul din 16 iulie 1825 Dicasteria Duhovnicească poruncește Protoiereului Mihail să explice proprietăresei satului despre starea deplorabilă a bisericii și lipsa de bani a enoriașilor iar răspunsul pe care îl va primi părintele Mihaul să fie pus imediat la dispoziția Înalt Prea Sfințitului Dimitrie. Astfel la 23 decembrie 1926 informează Dicasteria Duhovnicească despre adresarea sa în două rînduri către proprietarul satului Marghioala Canto care se afla în acel moment la Iași. Dar, explica părintele că nu a primit nici un răspuns din partea proprietăresei[4].

La 31 decembrie în acelaș an, Înalt Prea Sfințitul Dimitrie răspunde la raportul părintelui Mihail Sinacevschi din 23 decembrie. Prin acest răspuns Prea Sfinția Sa poruncește ca podoabele bisericii, sacristia și imobilul bisericii să fie pecetluit și dus la biserica din satul Simeni la care erau alăturați slujitorii bisericești și enoriașii din satul Petrești, motivînd starea deplorabilă în care se afla biserica și lipsa de inițiativă în repararea sau de construcția unei noi biserici. Deasemenea Ierarhul mai scrie ca cei din urmă să nu se amestece în parohia celei dintî, slujbele divine să fie oficiate pe rînd iar antimisul să fie predat Înalt Prea Sfinției Sale[5].

În raportul Dicasteriei Duhovnicești din 2 mai 1827 s-a hotărît ca antimisul bisericii din satul Petrești să fie predat spre păstrare Egumenului eclesiarh Iov în biserica Acoperămîntul din casa arhierească[6].

Conform registrelor clericale din anul 1832[7] stat de personal pentru cler nu era, iar slujitorii bisericești se foloseau în baza înaltului temei întărit în anul 1813, adică pe așezarea pentru tagma duhovnicească din Basarabia, după socotința arhiereului eparhiei. Iar personalul slujitorilor bisericești era următorul: un preot, un dascăl și un pălămar. Preotul și slujitorii bisericești aveau case proprii din lemn și se aflau pe pămîntul proprietarului satului. Salariu pentru întreținerea preotului și ale slujitorilor bisericești nu se primea și de aceea hrana lor era foarte modestă.

Construcția Bisericii din piatră – 1884

După o perioadă de timp în care enoriașii satului Petrești au fost lipsiți de existența unui locaș sfînt în care să-și manifeste adorația divină, la 18 martie 1881, Consistoriul Duhovnicesc permite construcția unei noi biserici în satul Petrești. Dar, biserica avea să fie zidită abia în anul 1884, cînd enoriașii ctitoresc o biserică din cărămidă arsă.  

După ridicarea pereților, biserica a fost acoperită cu tablă de fier și apoi vopsită. Clopotnița a fost construită deasemenea din piatră, lipită de biserică. A fost păstrat hramul bisericii vechi în numele „Adormirii Maicii Domnului”. După finisarea construcției, biserica a fost sfințită la 23 septembrie în anul 1884. Responsabilitatea exclusivă pentru construcția bisericii a revenit enoriașilor care au cheltuit suma de 15 000 de ruble, o sumă impunătoare de altfel, pentru acele timpuri.

Odată cu introducerea limbii ruse în administrație, școală etc. biserica nu a făcut excepție de la această normă, ea fiind nevoită să oficieze o parte din slujbele divine în limba slavonă dar și în limba moldovenească(l.română), în ciuda faptului că enoriașii erau doar moldoveni.

Statistica populației satului Petrești în diferite perioade ale timpului:

Anul

Categoria populației

Numărul caselor

Bărbați

Femei

1832

Țărani

95

289

214

1888

Țărani

122 ½

490

490

1892

Țărani

131 ½

526

472

1905

Tagma duhovnicească

¾

3

2

Țărani

192

768

729

1906

Țărani

195

780

766

Tagma duhovnicească

1

4

2

1913

Țărani

216 ½

866

844

Tagma duhovnicească

1

4

1

Inovorțev

–

7

8

1916

Țărani

222 ¾

891

877

Tagma duhovnicească

1

4

2

 

Biblioteca

Începînd cu anul 1888 pe lîngă biserică se înființează o bibliotecă accesibilă enoriașilor și care se compunea din cărți duhovnicești, acceptate de Sfîntul Sinod și cenzura sinodală. În anul 1905 conform registrelor clericale biblioteca avea în numerar 20 de exemplare[8]. Iar în anul 1916 biblioteca avea 60 de tomuri de cărți destinate lecturii[9].

 

Școala de cărturărie(gramotî)

În anul 1889 în satul Petrești a fost deschisă o școală de cărturărie. Inițial această școală se afla într-o casă particulară care era închiriată, destul de strîmtă și neconfortabilă. Iar în anul 1892, din cauza întreținerii slabe din partea enoriașilor, pentru închirierea încăperii pentru școală, cîntărețul bisericii Toma Plămădeală a început singur să se ocupe cu elevii, în propria sa casă. În anul 1892 în școală învățau doar 15 suflete de parte bărbătească. În anul 1905 această școală se afla în storoșca bisericii iar pentru întreținerea ei, biserica cheltuia 50 de ruble, iar sovietul eparhial de învățămînt o finanța cu 120 de ruble pe an. Tot în acest an director al școlii era părintele paroh Arhip Sîrbu, iar învățător era Onisim Racu, absolvent al școlii pedagogice din Bulboaca. Deja în anul 1916 conform registrelor clericale în parohie se aflau 2 școli populare de zemstvă.

Numărul de elevi ce învățau în școală în diferiți ani:

Anul

Băieți

Fete

1892

15

–

1905

35

6

1906

30

6

1913

41

22

1916

80

40

 

Casele parohiale

În anul 1899 pe bunurile biseicii se aflau următoarele construcții: 1) o casă pentru preot, pe lotul de pămînt al părintelui, cu o bucătărie aparte și o pivniță sub ea. Construită fiind din lut acoperită cu șindrilă, destul de comodă; 2) Pe pămîntul cîntărețului se afla o casă privată aparținînd persoanelor din afară şi care era sortită demolării, această casă era extrem de înghesuită, incomodă și foarte veche, în ea trăia cîntărețul bisericesc cu chirie; 3) Pe a treia porţiune de bunuri ce aparţineau bisericii se află o storoșcă unde se afla o școală cu 2 cămări construită în anul 1884, extrem de înghesuită, incomodă, acoperită cu șindrilă și foarte veche[10] care în anul 1916 necesita o reparație capitală[11].

În anul 1905 a fost construită din chirpici(lampaci) o nouă casă parohială pentru preot, acoperită fiind cu șindrilă. Componența ei consta din următoarele: 5 camere de locuit și 2 dependințe[12]. Tot în anul 1905 a fost construită o casă(storoșcă) pentru paznicul bisericesc cu 2 cămări de locuit și o singură dependință. Respectiva casă fusese construită din lampaci și acoperită cu șindrilă.

În anul 1908 a fost construită o casă parohială pentru cîntăreț. Casa respectivă a fost construită din lampaci cu trei cămări de locuit și o singură dependință, fiind acoperită cu șindrilă[13].

În anul 1952 la 5 iunie, parohul bisericii I. V. Bodrug, trimite o cerere către Romenski -Împuternicitul Sovietului pentru treburile bisericii ortodoxe pe lîngă Sovietul Miniștrilor al URSS. Prin această cerere, părintele cere rugămintea de a construi în curtea bisericii o mică casă cu trei camere. În prima cameră urma să se statornicească paznicul bisericii, iar a doua urma să fie destinată botezurilor și a treia destinată repetițiilor corului bisericesc. În cerere se mai amintea că cheltuieleile pentru construcția casei vor fi suportate de biserică. Astfel că permisiunea de a se construi această casă a fost dată la 25 iunie 1952[14].

 

Reparații

În pribegia timpurilor și trecerea anilor, biserica din satul Petrești a necesitat reparații și diferite reconstrucții. Astfel, o tentativă de acest gen, a avut loc începînd cu anul 1896 cînd înăuntrul bisericii a fost instalată o nouă podea și în acelaș timp a fost și vopsită. Deasemenea acoperișul a fost acoperit cu șindrilă nouă și a fost vopsit în culoare verde.

O altă tentativă de reparaţie a avut loc în anul 1907, cînd la 5 iunie, preotul Constantin Prodan blagocinul cercului II bisericesc din județul Bălți, se adresează cu un raport către Prea Sfinția Sa Arcadie, episcopul Akermanului și vicar al Eparhiei Chișinăului, prin care cere binecuvîntarea de a repara biserica.  Prin acest raport el  aduce la cunoștința Episcopului Arcadie că enoriașii bisericii doresc să repare biserica din contul lor și să construiască către corpusul clădirii bisericii o turlă(tambur) din lemn. Aceasta urma să fie construită pe fundament de piatră, lung de 4 picioare[15] iar în  lățime de 5 ½ picioare, pentru care au fost alocate, prin verdictul din 12 aprilie 1907, aprobate de directorul de zemstvă al sectorului IV al județului Bălți, suma de 1010 ruble.

Acțiunile de reparație au fost constituite la dispoziția starostelui satului Vasilie Tcaciuc care a adunat un număr de 192 de gospodării din cele 265, din care făceau parte țărani și locuitori ai satului Petrești, ce constituia 2/3 din toată obștea. La adunarea lor, ei au hotărît în consens, de a întreprinde o reparație a bisericii pe bani proprii.  Ei au convenit pentru suma de 1200 de ruble, care se încredința pentru a fi strînsă de patru împuterniciți din obștea satului și anume: Feodor Ioan Savciuc, Lazăr Vasilie Nestiriuc,  Timofei Feodor Cupeț și Vasilie Simion Mancu, care s-au împuternicit să încheie un contract cu antreprenorii, pentru materiale de calitate, necesare lucrărilor de executare a reparației.

Reparația bisericii, urma să fie făcută prin: îndepărtarea tencuielii vechi, și înlocuirea ei cu alta nouă, precum și repararea tencuielii interioare cu vopsirea ei împotriva frigului. Deasemenea se mai preconiza acoperirea acoperișului cupolei și a clopotniței cu 10 funturi de fier și vopsirea lor, apoi tencuiala fundamentului bisericii și a scării și instalarea unui grilaj de fier; se mai intenționa instalarea în ferestrele clopotniței a acusticii, așezarea în altar a unei mici sobe de fier și vopsirea noilor țevi pentru apă. Se mai preconiza deasemenea vopsirea podelei și ferestrelor, curățirea și repararea iconostasului acolo unde va fi necesar și în afară de aceasta, repararea gardului din împrejurul bisericii și instalarea unor porți noi și vopsirea lor.

Prin urmare, permisiunea de a repara biserica nu a întîrziat să vină, astfel că la 18 septembrie Consistoriul Duhovnicesc permite ca lucrările de reparație să fie interprinse cu condiția ca la finalul reconstrucției să se sfințească biserica.

Construcția corului

Șirul reconstrucțiilor nu s-a oprit aici. Același Părinte Constantin Prodan, se adresează din nou Episcopului Arcadie la data de 9 august 1907 cu un raport, prin care cere blagoslovenia de a construi în biserică un cor, pentru instalarea copiilor școlari și a coriștilor. Cheltuiala acestei lucrări, urma să fie asigurată de către starostele bisericii Ioan Nestor Crasniuc care a fost dispus să  jertfească 200 de ruble din contul său. În raport se mai menționa că lucrarea dată, dispune de un proiect cu semnătura tehnicianului responsabil de construcția corului. Amintim că construcția corului bisericesc trebuia să fie luată sub răspunderea tehnicianului morii din Blindești pe numele lui Ioan O. Chifer.

Proiectul pentru construcția acestui cor a fost întărit de Administrația Gubernială de Construcție la 6 septembrie 1907, iar la 11 septembrie Administrația Gubernială cerea printr-o rezoluție Consistoriului Duhovnicesc să dispună ca construcția corului se decurgă conform instrucțiunilor de construcție[16]. Ca răspuns la acestă rezoluție Consistoriul permite la 18 septembrie construcția corului, dar cerea în acelaș timp ca construcția corului să fie pusă sub urmărirea personalul tehnic pînă la finisarea lui, cu oferirea informațiilor necesare despre calitatea materialelor folosite la construcție și însuși calitatea construcției[17].

Deja la 8 mai 1908, părintele blagocin, Constantin Prodan în raportul său adresat Consistoriului Duhovnicesc, aducea la cunoștință că corul bisericii e organizat trainic și statornic la care s-a folosit material calitativ. În raport se mai amintește că clădirea bisericii după reparație a fost sfințită.

La 30 august Părintele Constanin raporta, Consisitoriului Duhovnicesc, că tehnicianul dat nu posedă grad științific, plan pentru construcția corului întărit de Administrația Gubernială de Construcție. Dar pentru a chema un tehnician, menționează părintele, care să facă o expertiză finală a corului construit, nu este posibil, deoarece obștea bisericii refuză să jertfească pentru a-l recompensa pe tehnician, motivînd cu sărăcia lor.

Ca rezultat Administrația Gubernială de Construcție scrie Consistoriului Duhovnicesc la 4 octombrie că Administrației nu-i este cunoscut cel care a urmărit mecanismul construcției precum și a instrucției cerințelor de construcție și deaceea Administrația amintește de necesitatea expertizei corului prin mijloacele Arhitectului Eparhial sau prin oricare alt tehnician care este în drept să facă acest lucru. În sfîrșit, la 1 august 1909 Părintele Constantin în raportul său către Consistoriul Duhovnicesc, înainta adeverința arhitectorului cu privire la soliditatea construcției corului bisericesc. Ca mărturie la cele amintite mai sus este însuși adeverința arhitectului F. Zencovschi care la invitația păreintelui Gavriil Zagordan, a vizitat biserica și singur s-a convins de noua construcție care e întemeiată pe dăngi(forma de T) de fier și de reparația temeinică a bisericii.

 

 

    Pr. Gavriil Zagordan                                   Perioada interbelică

După unirea Basarabiei cu patria-mamă România la 27 martie 1918, bisericile de aici, din care făcea parte și parohia din satul Petrești, reprezentate prin Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului, au intrat în componența Bisericii Ortodoxe Române. Întîi Stătător al eparhiei, a fost numit Episcopul de Huși Nicodem; dar păstorirea Sa a fost scurtă, căci la finele anului 1919 el și-a prezentat demisia în fața Sfîntului Sinod. În locul său, a fost numit un localnic, român basarabean și anume Episcopul-Locotenent al Episcopiei Chișinăului Gurie Grosu. O dată cu aceste  schimbări s-a produs un lucru important și anume faptul că serviciul divin a început să fie oficiat în limba română, în limba înțeleasă de enoriași.

Începînd cu 1 iulie 1919 a fost aprobată o nouă împărțire administrativă a Arhiepiscopiei pe cercuri în cadrul județelor. Astfel că județul Bălți urma să fie alcătuit din 125 de parohii în limitile întinderii politice și să fie împărțit ca și pînă atunci în 5 cercuri, iar parohia satului Petrești să facă parte din cercul II bisericesc[18] împreună cu 30 de parohii. Paroh al bisericii din Petrești era Gavriil Zagordan în vîrstă de 37 de ani, iar cîntăreț era Gheorghe Butnariu în vîrstă de 36 de ani, cu un examen de cîntăreț, în serviciu fiind din anul 1919.

De la 1 ianuarie 1926 parohia satului Petrești dimpreună cu alte parohii au trecut jurisdicțional în cadrul Mitropoliei Moldovei cu sediul la Iași. În acest răstimp s-a constatat că bisericile și gospodăriile lor începuse a se ruina și a se descompune, din lipsă de îngrijire, lipsă de curățenie, lipsă de fonduri strict necesare și din nerespectarea formelor de cancelarie parohială. Deasemenea și nici coruri de cîntăreți bisericești nu erau organizate. Dar această stare de lucruri nu s-a prelungit mult, căci la 1 ianuarie 1930 parohia satului Petrești revine din nou sub jurisdicția Mitropoliei Basarabiei.

Este bine cunoscută practica inspecțiilor făcute bisericilor în perioada interbelică de către Proteiereul unui anumit cerc bisericesc. Astfel că la 28 mai în anul 1930, în satul Petrești a fost interprinsă o vizită, de către Pr. Mihail Stoicov, Protoiereul cercului III al județului Bălți, cu scop de inspecție. În urma acestei inspecții s-a constatat că biserica era acoperită cu șindrilă, dar avea nevoie de reparație în exterior; pe cînd în interior se prezinta mai bine. Deasemenea la moment, s-a constatat că decurgea reparația caselor bisericești pentru care a fost aprobată suma de 35 000 de lei, sumă aprobată dealtfel de Sfînta Mitropolie a Moldovei, însă nu era întocmit pentru asta nici o schiță de plan și nici devizul iar reparația era făcută în mod gospodăresc de către cler. De aceea Pr. Stoicov cerea să se raporteze despre acest lucru la Episcopie cu prezentarea devizului și fiecare cheltuială să fie justificată. Biserica avea și case parohiale pentru preot și pentru dascăl, fiind în stare bună, iar în școală se preda religia în mod regulat.

Vizită Canonică

Începînd cu luna iunie a anului 1930 Prea Sfințitul Visarion, Mitropolitul Bucovinei își continuă a doua serie de vizite canonice făcute parohiilor din cercurile 2 și 3 din județul Bălți, cercuri din care făcea parte și parohia din satul Petrești. Astfel la data de 25 iunie P.S.S. Visarion însoțit de părinții consilieri, au început cercetarea unui al doilea grup de parohii din cercul 3 și 2, îndeosebi cele întoarse la eparhia Hotinului pe data de 1 ianuarie 1930 de sub jurisdicția Mitropolii Moldovei. Astfel la 25 iunie, delegația a vizitat și parohia din Petrești unde a fost de față și parohul Gavriil Zagardan.

În anul 1932 la 23 mai protoiereul cercului III bisericesc al județului Bălți părintele Andrei Bejan interprinde o nouă inspecție în satul Petrești  unde s-a constatat din nou că biserica are nevoie urgentă de reparație exterioară pentru care s-a întocmit devizul în sumă de 159423 de lei, însă fonduri nu erau strînse. Pr. Andrei Bejan i-a atenționat pe enoriași că dacă nu vor fi strînse fonduri atunci biserica riscă să fie închisă. În ce privește biblioteca se știe că era îndestulată  doar parțial[19].

Dar șirul inspecțiilor nu se termină aici, astfel că la 13 mai 1937 protoiereul Mihail Stoicov inspectează din nou biserica din satul Petrești. Exact în aceaș zi se programase conferința subcercului pastoral care la rîndul ei avuse loc adată cu serbarea școlii, amenajată de părintele paroh Alexandru Dardan împreună cu corpul didactic. Părintele Alexandru ținea ore regulat de religie în școală ți se arăta un păstor de suflete foarte responsabil. În ce privește biserica se știe că era în stare bună, întreținîndu-se curat și bine iar epitropul bisericii Ion Crasniuc era un mare ctitor al bisericii îngrijindu-se sistematic de starea ei materială. Reparația la casa parohială în anul 1937 era deja terminată, fiind făcută cu cheltuiala proprie a părintelui Alexandru Dardan.

În procesul verbal cu referire la inspecție se menționa că deși părintele este paroh de numai 2 ani deja a reușit să facă multe lucruri spre binele parohiei și educația moral-religioasă a enoriașilor, motiv pentru care Pr. Mihail Stoicov cerea Episcopiei să-l aibă în vedere și ca răsplată să-l ridice la rangul de protoiereu onorific[20].

Biserica din satul Petrești ca și alte parohii din țară, și-a continuat activitatea în toată perioada administrației românești dintre cele două războaie mondiale, slujind lui Dumnezeu neîntrerupt. În anul 1940 la 28 iunie, Uniunea Sovietică înaintează un ultimatum României prin care îi cere să-și retragă armata din Basarabia. Urma să înceapă războiul, care a ținut Basarabia sub stăpînirea rusă pînă în anul 1941. În anii 1941-1944, Basarabia din nou s-a aflat sub administrația românească.

 

Perioada Sovietică

După nefericitul an 1945, cortina de fier este instalată iarăși pe Prut, Uniunea Sovietică își extinde influența asupra Basarabiei, ea devenind Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Unul din obiectivele Uniunii Sovietice sub aspect religios a fost acțiunile nefaste de a înfăptui prin toate mijloacele, distrugerea credinței strămoșești, de persecutare a preoților și apoi a acțiunilor de închidere și dărîmare a bisericilor și mănăstirilor.

În anul 1946 în satul Todirești a fost trimis un ieromonah energic pe nume Sosifei Griza de la mănăstirea Curchi. Dar, autorităților de stat sovietice, le-a fost greu să-l pună la evidență pe Griza, deoarece biserica nu era înregistrată, iar în al doilea rînd satul Todirești se afla aproape de granița României. În cele din urmă Sosifei Griza a fost numit ca preot în satul Petrești cu deservirea parohiei din Todirești și Nicolaevca[21].

În anul 1948 către Împuternicitul Sovietului cu treburile bisericești a fost adresată o plîngere precum că storoșca bisericii a fost ocupată de către administrația punctului de vin. La rîndul său Împuternicitul Sovietului Suprem adresează plîngerea către Administrația din Ungheni cu rugămintea de a verifica starea de lucruri și dacă se va adeveri să se dea indicații să fie eliberată imediat storoșca pentru destinația ei principală[22].

În anul 1953 a fost permisă, de către autoritățile sovietice, construcția unei case bisericești pe banii bisericii.

În memorandumul datat cu 14 decembrie 1972, ce cuprinde rezultatul controlului împuternicitului sovietului pentru RSS Moldovenească, se amintește faptul că Pr. Alexandru A. Jomir a încercat să învețe pe oameni religia și nu săvîrșea botezul copiilor pînă ce creștinii nu învățau rugăciunile necesare de la botez. Deasemenea el a săvărșit diferite trebuințe religioase pe la casele oamenilor[23].

La 31 martie 1972, împuternicitul Sovietului, S. S. Tanasevschi trimite un memorandum către – Președintele Sovietului Miniștrilor RSS Moldovenești –  G. I. Ieremia. În scrisoarea dată, care se referă la consolidarea controlului asupra îndeplinirii legilor de către cultele religioase din 30 iunie 1969, e amintit faptul, că în unele biserici printre care și Petrești, au fost cazuri cînd copii au fost botezați fără acordul ambilor părinți, iar ca nași în unele cazuri se iau chiar copii. Printre alte nereguli constate de autorități este și faptul că slujitorii cultului din Petrești folosesc pămîntul din ograda bisericii pentru plantarea copacilor fructiferi, a viilor și a legumelor în scopuri personale[24].

Pămînturile

În anul 1832 pămînt bisericesc, pentru locuința clerului nu exista, iar slujitorii bisericești se foloseau de pămîntul destinat aratului și cositului, la un loc cu locuitorii satului.

În anul 1869 a fost disociat pentru biserica din satul Blindești, un lot în număr de 33 de desetine, biserică care pînă în anul 1892 a fost înscrisă la biserica din Petrești. Respectivul teren de pămînt era compus din următoarele loturi: 10 desetine din moșia Adelaidei Boris din Blindești, 4 ½  desetine din moșia Medeleni a moșierului Vasile Vartic, 4 ½  desetine din moșia Rezoi-Roșieț a negustorului Iacov Uscatu proprietarul satul Petrești și 14 desetine din moșia Petrești a aceluiaș Iacov Uscatu. Anume acest teren de pămînt în număr total de 33 de desetine a fost pus la dispoziție la 7 martie 1892 de către Consistoriul Duhovnicesc pentru biserica din satul Petrești. Plan și actele necesare pentru acest teren au fost întocmite în anul 1903 și transmise Consistoriului Duhovnicesc din Chișinău.

În anul 1884 biserica avea în posesie numai 18 ½ de desetine de pămînt. Restul pămîntului, care trebuia să constituie 33 de desetine, atîta cît se cuvenea pentru un singur stat de personal după lege, bisericii îi lipsea, deoarece pămîntul sătesc era insuficient, iar obștea satului nu putea să acopere acest neajuns.

În anul 1918, cînd pămînturile bisericilor sînt expropriate de cele 33 desetine de pămînt, parohul bisericii, părintele Gavriil Zagordan intervine în contextul împroprietăririi, pe toate căile pentru a căpăta un lot de 18 ha, căruia i s-a reușit; dar a cheltuit pentru acest lucru o sumă enormă și anume de 10 000 de lei din contul său. Dar acest teren era de o calitate proastă și în anul 1927 a intervenit iarăși și a obținut alt teren mai bun și apropiat de sat pentru care a cheltuit tot din banii proprii suma de 4000 de lei.

 

Preoți slujitori

Preotul Damian Efimovschi de origine polonez, a fost rînduit ca diacon la parohia din satul Petrești la 9 septembrie 1818 și în acelaș an este hirotonit preot pentru această biserică cu consințămîntul Înalt Prea Sfințitul Mitropolit și Exarh Gavriil[25].

Preotul Andrei Sîrbu născut în familia țăranului Gheorghe Sîrbu. Studii de seminar nu a avut. A fost hirotonit preot la 24 mai în anul 1798, de către Prea Sfinția Sa Parfenie Episcop al Proilaviei, pentru biserica „Sfinților Mai Marilor Voievozi” din satul Hlina, iar în anul 1820 cu binecuvîntarea Prea Sfințitului Mitropolit Gavriil a fost transferat ca al doilea preot în satul Petrești. Între timp a slujit ca preot și la biserica din satul Pererîta. Amintim că în 1820 din cauza vîrstei preotul Andrei Sîrbu era în afara statelor de personal, avînd vîrsta de 61 de ani[26].

            Preotul Nicolai Loghin s-a născut la 11 iulie 1864 în familia preotului Efimie Loghin. În anul 1888 a  terminat cursurile seminarului teologic din Chișinău. În anul 1889 la 5 februarie a fost hirotonit preot de către Arhiepiscopul Serghie pentru biserica „Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe” din satul Vulpești județul Bălți, pentru care are și decret cu Nr. 63. La 29 mai 1891, după rugămintea sa, prin rezoluția Episcopului Isachie a fost mutat la biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul Petrești, cu decret de transfer pe Nr. 4131[27].

            Preotul Arhip Sîrbu s-a născut în familia cîntărețul bisericesc Autonom Sîrbu la 19 februarie 1872, în satul Gura-Roșie din ținutul Akerman. În anul 1893 a terminat seminarul duhovnicesc din Chișinău, cu titlul student. În anul 1892, în cursul V al seminarului, tînărului Arhip, i-a fost acordat dreptul de a purta stihar de către Prea Sfințitul Isachie, episcopul Chișinăului și a Hotinului. La 20 septembrie 1893 prin rezoluția Prea Sfințitului Neofit Arhiepiscopul Chișinăului și a Hotinului, a fost numit profesor al clasei pregătitoare al școlii duhovnicești din Ismail. În acelaș an, a fost numit profesor de limba latină pentru cursul trei. În 1894 la 19 iunie prin rezoluția aceluiaș arhiepiscop a fost numit ajutor de inspector al școlii. La 8 octombrie 1895 a fost hirotonit diacon iar la 1 noiembrie acelaș an preot pentru biserica din satul Cenac, ținutul Bender, de către arhiepiscopul Neofit. La 3 august 1897, a fost mutat ca paroh la biserica din satul Vălcineț, județul Hotin și numit misionar al cercului 1 al Eparhiei Chișinăului, iar din 1 octombrie 1897 a suplinit funcția de director al școlii de cărturărie din Vălcineț. La 9 iunie în anul 1899 a fost numit al treilea preot la soborul din Ismail, iar la 19 august a fost numit director al școlii de cărturărie de pe lîngă biserica „Acoperămîntul” din Ismail.

În anul 1900 la 20 octombrie, a fost transferat ca paroh la biserica din satul Petrești, iar la 1 noiembrie a fost numit director și profesor de religie al școlii de cărturărie din sat. Cu recomandarea directorului general al școlilor sătești al guberniei Basarabiei din 16 august 1901 și prin acordul Autorității Eparhiale a fost numit profesor de religie la școala ministerială de o singură clasă din Zagorniceni însă în anul 1904 la 1 septembrie, după cererea sa, a fost eliberat din această funcție.

Începînd cu 27 noiembrie și pînă la 30 decembrie a suplinit funcția de blagocin. În anul 1905 a fost deputat al cercului de județ. Prin rezoluția Prea Sfinției Sale Vladimir din 8 decembrie 1905 a fost numit membru al comisiei de revizie pentru anul 1906 pentru școala din Edineț. Părintele Arhip posedă medalie de argint în memoria Împăratului Alexandru al III[28].

Preotul Gavriil Zagordan s-a născut la 1 septembrie 1879, în satul Zagoreni, județul Orhei, în familia cîntărețului bisericesc Gheorghe Zagordan. În anul 1904 a terminat cursurile seminarului teologic din Chișinău. În anul 1903, pe cînd era în cursul V în seminar, a primit binecuvîntarea Prea Sfinției Sale Iacov episcopul Chișinăului și a Hotinului, de a purta stihar. Imediat după terminarea seminarului a fost hirotonit diacon, apoi preot pentru biserica din satul Mălinești din ținutul Hotin iar la 24 octombrie 1904 a fost numit director și profesor de religie al școlii parohiale din sat. Prin rezoluția Înalt Prea Sfințitului Vladimir Episcopul Chișinăului și a Hotinului, din 16 octombrie 1906 a fost transferat ca preot în satul Petrești județul Bălți, cercul II. Cu recomandarea inspectorului general al școlilor sătești și prin acordul Centrului Eparhial a fost numit profesor la școala de zemstvă din Petrești, iar în octombrie acelaș an a fost numit director și profesor al școlii locale de cărturărie. În anul 1909 pentru rîvna în slujirea bisericii a fost decorat cu nabedrenic, iar în 1914 cu scufie. În anul 1910 a fost ales de cercul II bisericesc, membru al sovietului blagocinesc pentru trei ani, iar în 1914 a fost ales din nou membru al sovietului, pentru alți trei ani. Tot în 1914 a fost ales de cercul II bisericesc, trezorier de loc al comitetului de construcții pentru o perioadă de trei ani[29].

Părintele Gavriil s-a manifestat ca un păstor foarte sîrguincios interprinzînd următoarele acțiuni: a construit o magazie cu 3 despărțituri, un șopron mare pentru vite, gard, porți, etc. care s-au făcut pe banii proprii ai părintelui. În anul 1930 a făcut o parte din gard pentru curtea bisericii, care a costat aproximativ 7000 de lei, în afara de osteneala depusă. Acest gard a fost dăruit bisericii după transferarea sa în satul Balan. A ridicat un coșer care este proprietatea lui iar după ce șoponul s-a prăbușit, din cele rămase s-a ridicat un gard în curtea casei parohiale[30]. Dascăl al bisericii în timpul păstoriri părintelui Gavriil mai exact în anul 1922 era Gheorghe Butnaru.[31]

Preotul Nicolae Zota – A fost hirotonit preot la 1 iulie în anul 1922 pentru biserica din satul Izvoare, jud. Bălți[32]. A fost preot în satul Petrești între anii 1930–1934.

Preotul Alexandru Dardan – s-a născut la 27 martie 1890 în comuna Dondușeni, județul Soroca. După absolvirea seminarului teologic din Chișinău în anul 1913, în luna decembrie a fost hirotonit preot. În anul 1934 este numit preot paroh în satul Petrești[33].

Serghei Galiț Pavel – născut în anul 1919, a fost numit preot în satul Petrești la 18 februarie 1946.[34]      

Sosifei Griza Mihail – Părntele Sosifei a fost un ieromonah energic de la mănăstirea Curchi care a fost trimis ca paroh în satul Petrești în anul 1946.

Vasile(Valerie) Cociut Nicolae – ieromonahul Vasile a fost numit la parohia din satul Petrești la 26 februarie 1948.[35]

      Pr. Serghei Galiț            Damian Lozovanu Gheorghe – s-a născut în anul 1886, în satul Lozova jud. Chișinău, de origine fiind moldovean. A terminat 4 clase de școală începătoare. În anul 1911 a mers la mănăstirea Hîrjauca unde a devenit ascultător, între anii 1917-1919 a satisfăcut serviciul militar în armata țarului în or. Riga. După 1919 devine monah al aceleiași mănăstiri iar în 1923 ierodiacon, ieromonah este hirotonit în anul 1935. În 1945 este numit paroh al bisericii din satul Gorodiște, r-nul Călărași[36] iar în anul 1948 la 1 decembrie este numit preot în satul Petrești, r-nul Ungheni[37]. A fost scos de la evidență la 28 iulie 1949[38].

Ilarion Lazarenco Ion – Părintele Ilarion s-a născut în anul 1913 în satul Popeștii de Sus ținutul Orhei, de naționalitate moldovean avînd terminată o școală începătoare. În anul 1945 devine ieromonah[39] al Mănăstirii Țigănești și a fost numit preot în satul Petrești la 30 decembrie 1949.[40]

Ion Bodrug Vasile – s-a născut în anul 1921 în satul Coșcodeni județul Lăpușna. De naționalitate moldovean. A absolvit seminarul duhovnicesc. La 22 octombrie 1945 a fost numit preot în satul Chirileni iar la 2 martie 1952 a fost transferat ca paroh al bisericii Adormirea Maicii Domnului din satul Petrești[41].

Visarion Cobasneac Nicolae – s-a născut în anul 1889 în satul Cuizovca, ținutul Orhei, de naționalitate moldovean. A absolvit o școală de cîntăreți. A fost hirotonit preot în anul 1946. La 28 noiembrie 1948 a fost numit paroh al bisericii din satul Rădeni r-nul Strășeni iar la 28 aprilie în anul 1953 a fost transferat la biserica din satul Petrești[42].

Alexei Țurcanu – Părintele Alexei a fost numit paroh în satul Petrești la 7 martie 1954[43]. În 1959 el a fost scos de la evidență.

Ion Papuc Nicolae – Părintele Ion s-a născut în anul 1936 în localitatea Ghircești, jud. Bălți[44], de naționalitate fiind moldovean. A fost preot în Petrești prin anii 1961-1962[45]. Dascăl al bisericii era  Savciuc E. St.

Alexandru Jomir – Părintele Alexandru a fost numit paroh al bisericii în anul 1969.

În prezent paroh al bisericii din satul Petrești este Liviu Barbu.

 

 

 

 

 

           Pr. Ion Papuc

 

[1] Sînt niște formulare de evidență care cuprindeau date la zi despre cler, despre biserică și statistica populației;

[2] ANRM, Fondul 211, inventarul 1, dosarul 55(I), f. 20.

[3] Fond 205, inv. 1, d. 4838, f. 1;

[4] Ibidem, f. 18;

[5]Ibidem, f. 18 v.;

[6]Ibidem, f. 26;

[7]ANRM, F. 211, inv. 1, d. 55(I), f. 20.

[8] Fondul 208, inv. 11, d.  f. 86;

[9]Fondul 208, inv. 11, d. 91, f. 84;

[10] Fond 208, inv. 11, d. 66, f. 87 v.

[11] Fond 208, inv. 11, d. 91, f. 83 ;

[12] Fond 1217, inv. 1, d. 1019, f. 29;

[13] Ibidem;

[14] Fond 3046, inv. 2, d. 45, f. 56 ;

[15] Unitate de măsură egală cu 0,32 m ;

[16] Fond 208, inv. 4, d. 3201, f. 7;

[17] Ibidem, f. 7 v;

[18] Luminătorul, nr. 19-20, 1919, p. 1;

[19]Fond, 1217, inv, 1, d. 486, f. 128-128 v.;

[20]Fond, 1217, inv, 1, d. 755, f. 292 v.;

[21]Pasat Valeriu, Православие в Молдавий, Moscova, vol. 2, pag. 332;

[22] Fond 3046, inv. 1, d. 24, f. 56 ;

[23]Pasat Valeriu, Православие в Молдавий, Pravoslavie, Moscova, vol. 3, pag. 535;

[24] Ibidem, pag. 537;

[25] Locașuri sfinte din Basarabia, ed. Alfa și Omega, Ch. 2001, pag. 218;

[26]ANRM, F. 211, inv. 1, d. 55(I), f. 21-23;

[27]Fond 208, inv. 11, d. 14, f. 52 v.;

[28]Fond 208, inv. 11, d. 67, f. 86 v.;

[29]Fond 208, inv. 11, d. 91, f. 85 v.;

[30] Fond 1217, inv. 1, d. 471, f. 7-8;

[31]Luminatorul, 1922, Nr. 11, p. 10

[32]Luminătorul, nr. 13-14, p. 1;

[33]Fond 1217, inv. 2, d. 1119, f. 30;

[34]Fond 3046, inv. 1, d. 7, f. 18;

[35]Ibidem, f. 60 v.;

[36]Ibidem, f. 263;

[37] Fond 3046, inv. 1, d. 26, f. 264 v;

[38] Ibidem;

[39] Fond 3046, inv. 1, d. 20, f. 71;

[40]Fond 3046, inv. 1, d. 33, f.3;

[41]Ibidem, f. 28;

[42] Fond 3046, inv. 1, d. 20, f. 14;

[43]Fond 3046, inv. 1, d. 96, f. 44;

[44] Pasat, vol. II, p. 546 ;

[45] Fond 3046, inv. 1, d. 109, f. 184; d. 121, f. 204; d. 128, f. 20;

Bulancea Denis, Culegere de Comunicări științifice, Chișinău, 2013.

 Un rol fenomenal in istoria Imperiului Bizantin este atribuit lui Constantin cel Mare, avind rolul de inaugurator al insusi Imperiului, moment ce a marcat o cotitura in istoria Europei. Un eveniment de prima avangarda ce amarcat intreaga sa guvernare a fost fara indoiala recunoasterea oficiala a crestinismului in aceeasi masura cu paginismul. Dar cu toate acestea, actiunile si sentimentele in viata lui Constantin sunt controversate si ramane problematica si azi deducerea adevaratelor sentimente relegioase . De aceea istoricii au expus acest subiect prin prisma pluriperspectivismului, sustinand viziuni diferite: a) cei care neaga sinceritatea actului de crestinizare, acordandu-i doar o insemnatate politica (J. Burckardt, V. Duruy): b) cei care sustin realitatea convertirii(D. Battifol, J. Maurice): c) cei care il cred pe Constantin cel Mare un sincretist confuz(A. Piganiol). In viziunea istoricului J. Burckhardt, Constantin cel Mare a fost doar un geniu politic, nu si religios, ce poseda o sete enorma de putere, care nu-l lasa liber macar o ora. Istoricul francez V. Duruy a inteles pozitiv directia politicii lui Constantin

, afirmind ca imparatul a tolerat conlocuirea in lume a vechiului si noului regim. Pornind din alte considerente, istoricul francez D. Battifol, sustinea sinceritatea convingerii lui Constantin, iar umanistul J. Maurice a incercat sa materializeze chiar elementele minunii ce a precedat reorientarea  sa religioasa. Cu totul alta viziune o are A. Piganiol care considera ca Constantin era crestin fara sa-si dea seama. Desigur ca reorientarea sa religioasa este legata indisolubil de minunea ce are loc in anul 312, in timpul unei lupte, cand  inaintea lui Constantin ar fi aparut monograma lui Hrristos sau semnul crucii. Despre aceasta, istoricul latin, Lactantiusmentioneaza ca Constantin ar fi avut un vis in care a fost instiintat ca inainte  de a porni la lupta sa inscrie pe scuturile soldatilor semnul ceresc al lui Dumnezeu. Eusebiu insa, mentioneaza aparitia pe cer ziua, a unei cruci cu inscriptia „prin aceasta vei invinge”. Noaptea i sa-r fi aratat Hristos, porucindu-i sa faca un steag cu semnul vazut. Povestirea in cele doua versiuni ale ei a fost combatuta cu argumente temeinice. Se crede ca ne aflam in fata unei transformari crestine a unei legende pagine. Rezultind din cele aratate mai sus, constatam ca meritul lui Constantin cel Mare, indiferent de intentiile, mai mult sau mai putin, religioase pe care le-a urmarit in reorientarea politicii sale religioase, este exceptional, motiv pentru care a fost trecut de Biserica Crestina  in rindurile sfintilor.

Cu ocazia celei dea 92-a aniversare a revenirii Basarabiei la Patria-Mama, tinerii basarabeni din Alba Iulia, ca de altfel in fiecare an, s-au evidentiat   printr-un manifest aparte. In acest an, la 27 martie, ei  au organizat o serata de cintece romanesti, au aprins 92 de lumanari si toate acestea chiar in fata bustului marelui poet national basarabean Grigore Vieru, in jurul bustului, caruia au fredonat impreuna hora unirii.

 

1.Mai intii datoria si apoi bucuria.

2.Ce faci te face.

3.Prietenia e ceva din realitatea raiului.

4.Masura credintei e masura vietii.

5.Sa te depasesti prin credinta si sa te daruiesti prin iubire.

6.Daca vrei sa faci rinduiala in viata, fa mai intii rinduiala in minte.

7.Credinta noastra e o credinta despovaratoare.

8.Sa avem inima de parinte, inima de frate si inima de prieten.

9.Ginditi frumos ca sa traiti frumos si sa fiti fericiti.

10.Pace celor ce vin, bucurie celor ce ramin, binecuvintare celor ce pleaca.

Lumina din inima

E salutabil gestul omului, vorbind abstract de a sta putin mai in ”umbra”, facind aluzie la  modestie si  cumpatare  cu atitudine umila, care paradoxal dar te inalta spre noi culmi. Totusi avem nevoie de afirmare si daca nu te afirmi singur cel de linga tine nu te afirma nici  atita. Dar intre acest gest si faptul de al vedea realizabil transpus in viata, e cale lunga ca de la cer la pamint. Se poate ascunde la mijloc o nedelimetare netă, intre tendinta precoce embrionara de a sta in firescul sinelui, dat de propria soarta launtrica si tendinta centrifuga de a te pomeni in spatiul bizar al conflictului dintre ceea ce-i este dat omului de fapt sa devina si in ceea ce vrea el sa se arunce, ca intr-un perfectibil neant. Chipul fiintei umane este predispus sa devina un catalizator centralizat aureolat, desi s-ar parea ca este un elaborat dificil si destul de ingenios, dar care pina la urma isi are efectele pozitive de care are nevoie fiinta de linga tine pntru a devini o personalitate cu autoritate morala descoperind legea libertatii si a iubirii. Nimeni nu stie unde te poate duce un gest sau altul dar ambele isi au efectul lor mai mult sau mai putin asupra omului desi paradoxal dar actiunile mai putin pozitive te pot indeparta. Inegalitate ce se impune adesori cu multa vizibilitate in ce priveste inteligenta oamenilor face ca o mare majoritate sa fie pusa pe picior drept in afirmarea adecvata a mersului de zi cu zi. Anume din acest motiv fiecare dintre noi are dreptul de a se lasa orientati in viata de cei mai buni. Desigur ca orisicine posedind un minim de substanta cenusie  isi poate construi un drum propriu al sau, care poate fi cu coborisuri si suisuri  dar care il pot marca pe o perioada mai mica sau mai mare a vietii dar care te pot determina doar pe tine. Cei mai mari insa au capacitatea de a lua hotariri fenomenale care se pot impune cu maxima tenacitate, in scopul promovarii maselor largi de poulatie. Fiecare persoana umana edifica propriul sau templu interior doar prin aproapele sau  astfel ca doar om pe om se poate calauzi si indrepta spre a deveni un intelept autonom, dar cu paternitate divina, in scopul de a se conforma unui mod de viata autentic bazat pe pace launtrica si cu satisfactie rasplatita. In acest context putem afirma ca doar omul, aproapele de linga tine te poate ”lua de brat si de a te arunca acolo unde de fapt iti este locul”.

unirea basarabiei cu romania

1. După cum foarte mulţi îşi dau seama, reîntregirea neamului românesc sau Mare Unire de la 1918 nu a fost nici opera unui singur om, nici un proces colectiv spontan realizat la întâmplare. Marea Unire constituie rezultatul unui proces etapizat consistent, coagulat în fapte şi în acţiuni concrete, iniţiate la diferite etaje ale societăţii, de reprezentanţi exponenţiali ai intelectualităţii, ai clerului şi ai poporului, toţi aceştia având în comun o viziune inteligentă şi creatoare privitoare la destinul moldovenilor de peste Prut. Un aport de mare amploare în făurirea Statului Naţional Unitar Român l-au avut preoţii şi intelectualii creştini practicanţi. Prin activitatea sa de zi cu zi, această instituţie divino-umană, Biserica, a menţinut conştiinţa naţională şi a unităţii de neam, fapt demonstrat de păstrarea cu fermitate a limbii române ca limbă maternă a poporului din stânga Prutului, cu efecte colosale pe tărâm cultural, editorial şi religios.                                                                    2. „Instrumentele” de afirmare a propriei identităţi româneşti Încă din 1905 Congresul Preoţilor Eparhiei Chişinăului a solicitat reînfiinţarea unei tipografii româneşti şi editarea de cărţi şi periodice în limba română şi cu grafia latină. Această iniţiativă îndrăzneaţă a fost făcută posibilă de noul spirit al epocii care legitima şi chiar impulsiona promovarea drepturilor naţionalităţilor şi al limbii materne în Biserică şi în Şcoală. Climatul cultural devenise mult mai permisiv în spaţiul basarabean şi graţie noilor condiţii create de Revoluţia din 1905 din Rusia ţaristă. Înfiinţarea tipografiei era pusă sub autoritatea şi îndrumarea „Frăţiei Naşterea Domnului”; aceasta era o societate misionară care dorea cu orice preţ să tipărească broşuri şi foi religios-morale pe care să le răspândească în popor în format bilingv (limbile rusă şi română). Cancelaria Sfatului Ţării, întârziind să-şi exprime acordul explicit, poate „din voinţă” sau „din poruncă”, înfiinţarea tipografiei nu a fost posibilă sub Episcopul Iacob, ci sub succesorul său, Episcopul Vladimir.

3. „Apostoli” anonimi ai conştiinţei de neam şi de simţire românească

Arhiepiscopul Vladimir, venind în Basarabia şi văzând marea trebuinţă de cărţi bisericeşti care se simţea în popor, a cerut aprobarea Sfântului Sinod, mai exact să binecuvânteze demersul „Frăţiei Naşterea Domnului” de a tipări cărţi de ritual şi slujbe.

Primindu-se aprobarea de tipărire, s-a alcătuit imediat o comisie formată din Protoiereul Constantin Popovici, Ieromonahul Gurie (viitorul mitropolit Gurie Grosu al Basarabiei), Preoţii Constantin Parfeniev şi Alexandru Evstratiev, care să se ocupe de alcătuirea planului şi a devizului pentru redeschiderea tipografiei.

Reţinem titlurile celor mai semnificative tipărituri româneşti religioase: Ceaslovul, Trebnicul, Cărţi de Rugăciune, Acatistiere, Învăţături creştineşti. Însă cea mai importantă rămâne lucrarea „Vieţile Sfinţilor” în opt volume. Dintre tipăriturile laice amintim: Abecedare, Cărţi de citire în română, Bucoavna moldovenească, Carte de citiri cu ştiinţă de gramatică moldovenească.

Mai consemnăm faptul că tot acum au apărut primele periodice româneşti din Basarabia, la Chişinău: „Basarabia – Gazetă Naţional-Democratică”, „Viaţa Basarabiei”, „Moldoveanul” care îşi propuneau să-i orienteze pe moldoveni spre „frumosul şi dătătorul de viaţă izvor al literaturii şi istoriei naţionale”. Toate au avut însă o existenţă scurtă din cauza piedicilor puse de autorităţile ruseşti şi a greutăţilor financiare.

4. Proclamarea „sinelui” colectiv românesc în Basarabia: o energică şi continuă acţiune bisericească

La 25 ianuarie 1908, după ce se obţinuse avizul Sinodului Rusesc, apare prima revistă bisericească în limba română din Basarabia, Luminătorul, care era redactată de Preotul Profesor Constantin Popovici şi de Ieromonahul Gurie Grosu.

Absolvenţii Seminarului Teologic din Chişinău, tineri pregătiţi pentru slujba la sfântul altar, tagma monahală locală, au fost – în perioada de stăpânire rusă în Basarabia – promotori ai limbii strămoşeşti din această provincie şi au declanşat primul val în lupta de dezrobire culturală şi de afirmare intelectuală a neamului românesc dintre Prut şi Nistru.

Numele unor luptători naţionali ca Mitropolitul Gurie Grosu, Episcopul Dionisie Erhan, scriitorul Alexei Mateevici, profesorii Dimitrie Baltaga, Iustin Ignatovici, Constantin Popovici (care au avut cu toţii o formare teologică de bază) nu se pot trece sub tăcere când se vorbeşte de limba românească şi de înfăptuirea idealului naţional în stânga Prutului.

În pofida măsurilor restrictive ulterioare luate de autorităţile de stat şi bisericeşti, ei au menţinut şi unele legături cu ierarhii şi preoţii din Moldova liberă. Apoi, din vechea Românie, prin aceste legături, ca şi prin preoţii de mir şi călugării din cele peste 20 de mănăstiri basarabene ale epocii, prin credincioşii ţărani, s-au menţinut limba, tradiţiile şi cultura românească.

Acestor „apostoli” anonimi şi „discreţi eroi” ai conştiinţei de neam şi de simţire românească li se datorează şi Actul Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918…

Basarabenii nostri, au un specific fata de alte popoare, cum ar fi nationalismul, in cazul nostru cel romanesc, care uneori pare a fi exagerat, dar sa lasam aceasta, care pare a fi subiect aparte al unui alt articol. Oriunde nu s-ar duce, basarabenii, nu uita ca sint romani, sentiment care se manifesta prin actiuni concrete, sau cel putin la nivel de constiinta. Un exemplu in acest sens il constituie, inca la inceputul anilor „90, formarea Uniunii Tinerilor Basarabeni din Romania, precum si constituirea diferitor asociatii, atit in Romania cit si in intraga Europa sau chiar America. De la aceasta norma nu se exclude, nici initiativele studentilor basarabeni de a se convoca  in fiecare an, deobicei la 1 decembrie cu ocazia aniversarii reintregirii neamului romanesc, care nu uita de organizarea diferitor  actiuni de manifestare a nationalismului romanesc al basarabenilor. Anul acesta, basarabenii din Alba Iulia, au organizat un traseu turistic al orasului, cu partiparea basarabenilor ce-si fac studiile in Romania. Sentimentul Romanesc a fost prezent si de aceasta data, care s-a evidentiat chiar prin lozinci de tipul:”Romania nu uita, Basarabia e a ta”, sau „Ardealul, Moldova si Tara Romaneasca, traiasca si-n floreasca”.  Mai jos prezentam citeva poze de la 1 Decembrie 2009.

 

De cîţiva zeci de ani încoace omenirea a păşit într-o nouă epocă şi anume în cea a  postmodernismului, aceasta evident că a adus cu sine o revoluţie în ştiinţă, tehnică etc., aruncîndu-ne într-o lume confuză, dezamagită şi înstrăinată de sine, dar mai grav într-o lume absolut laicizată, cu limitarea rolului, avut odinioara, a Bisericii în societate. Astfel că în actualul context de secularizare, specific mai mult pntru Occidednt, dar in ultimul timp cu extindere spre est, sugereaza neapărat necesitatea de a abandona acele aspecte ale trecutului, care ţinteau ideea unui creştinism unanim si majoritar. Biserica nu mai are locul de întîietate, abandonînd imaginea unei forme de triumfalism, constientizind faptul, ca oamenii care traiau odinioara, o adevarata viata crestineasca constituind o majoritate, astazi ei, nu reprezinta decito minoritate, care prefera mai mult o viata acostata de indiferenta. Trebuie sa ne punem in cautarea unor modalitati noi si autentice in scopul de a transmite cit mai eficient mesajul lui Hristos, in ambianta unei lumi dezamagite, nefericite si dezorientate.

Astfel ca, mai degraba s-ar impune nu o aparare a credintei ci o evanghelizare a lumii, un misionarism a culturii daca vrem. Orice crestin in contextul actual al lumii, este chemat sa devina un ”apostol” al transmiterii mesajului evanghelic. Evident ca de o chemare mai speciala, s-ar bucura cei din lumea stiintifica ca: teologi, politicieni economisti etc.

Biserica ca trup viu a lui Hristos, alcatuindu-se din crestin, are nevoie de exemple pentru a le da oamenilor motive de speranta si bucurie, fericire care paradoxal dar e dezamagita de realizarile tehnice ale epocii postmoderne.

Ortodoxia trebuie să iasă din cercul restrîns al Bisericii, ea trebuie  să evanghelizeze culturile în primul rînd, să facă o pastorală a culturii şi anume prin mijloacele ce le oferă azi societatea. Biserica nu poate fa abstracţie de ele, Biserica nu trebuie să se izoleze, ea trebuie să se confrunte cu cultura vremii, încercînd să folosească mijloacele ei pentru a răspîndi mesajul lui Hristos.

Cu toţii am auzit de gestul inadmisibil şi josnic, al unor enoriaşi în frunte cu cîţiva preoţi ortodoxşi, care au profanat un obiect religios evreu din centrul capitalei. Un incident absolut străin din punct de vedere religios, cît şi din punct de vedere laic, al bunului simţ, dacă vrem.  Nici nu se pune la îndoială, dar cu toată îndrăzneala, acest act, a dovedit încă o dată, o tentativă de propagandă comunistă, aşa cum a demonstrat-o, în toată campania electorală, Mitropolia Moldovei, dimpreună cu slujitorii săi.  Doar singur, preotul Cibric în interviul său de la Jurnal Tv, a afirmat că dacă guvernanţii nu vor lua măsuri, în privinţa instalarii menorei evreilor, atunci vor arăta lumii, conducerea pe care au ales-o ei. Biserica noastră ortodoxă ne învaţă că credinţa se apără prin viaţa noastră interiorizată:”aşa să lumineza faţa voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre să urmeze pe tatăl vostru cel din ceruri”, dar nu să ne exteriorizăm, cu instigare la ură şi forţă. Or, ne spune Hristos să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. 

În plus, cu toate că sîntem majoritari ortodocşi, Constituţia nu ne avantajează mai mult decît o altă religie sau sectă, în consencinţă, un obiect ce deranjează pe ortodocşi(menora), pe evrei îi poate deranja crucea. Toţi avem dreptul la expunerea  obiectelor religioase şi  exprimarea credinţei. Toţi avem aceleaşi drepturi. Un astfel de preoţi, ar trebui de oprit de a oficia cele sfinte, precum şi ar merita o sancţiune dură din partea statului. E o mare ruşine pentru noi, care prin astfel de acţiuni ne pătează imaginea Bisericii noastre, şi îndepărtează oamenii şi mai mult de Biserică.

1. Războiul ia sfîrşit numai atunci cînd învingătorului începe să-i fie teamă de propria victorie.

2. A muri pentru patrie este aproape acelaşi lucru cu a trăi pentru ea.

3. Nu cît de larg este cerul deasupra ţării tale, ci cît de adînc-asta contează.

4. Laudă cu măsură poporul tău, pentru că şi tu faci parte din el.

5. Dacă ai învins în război nu mai număra morţii duşmanului, că va trebui să numeri şi mamele ucise de jale şi de suferinţă.

6. Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir străin decît acela de-ami elogia Ţara  în limba casei mele.

7. Cel mai rău copil nu este alungat de la masa părintească; pe cel mai rău copil părinţii îl petrec la război cu lacrimi în ochi.

8. În război poţi ajunge în mod întîmplîtor erou, dar nu poţi întîmplător să mori…

9. În război nu te poţi preface mort, căci eşti repede îngropat.

10. În război, sîngele celor ce se luptă între ei se amestecă şi se perde-n pămînt.

11. Perd războiul acei care, cîştigîndul pe jumătate, stau şi îşi plîng morţii în cealaltă jumătate a lui.

12. De ce mor oamenii? pot întreba numai copii; De ce trăiesc oamenii? se pot întreba numai bătrînii.

13. De unde ar veni mama, copiii cred că a fost la tîrg.