19439 cazuri COVID-19 în Moldova
5997 – cazuri active
12793 – cazuri vindecate
649 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 14 iulie 2020 ora 06:35


PasiuniGoogle Page Rank

PasiuniPasiuni


Pasiuni - un blog despre croşetat şi nu numai!
RSS posts

Hobby


Comenteaza





Împreună putem face mai mult


Trebuie să dăruiesc mulțumirile și bucuria sinceră primită de la acești copii, împreună cu urările de bine unor oameni minunați, fără de care nu aș fi reușit. Am făcut recent un apel pe pagina de Facebook pentru prietenii care vor și pot să ajute niște copii din familii numeroase. Era vorba despre cinci copii din clasa a șasea, dintr-un sat din nordul R. Moldova, unde mama este dirigintă.Inițial am vrut să-i ajut doar eu, dar după ce am colectat tot ce aș fi putut dărui, mi-am dat seama că nu era suficient decât pentru unu, maxim doi copii. Am fost surprinsă când am primit mai multe răspunsuri la apelul pentru ajutor. Nu am fost insistentă, dar s-a dovedit că sunt mulți oameni buni, care pot ajuta necondiționat. Trebuie să recunosc că rezultatul mi-a întrecut așteptările. Am colectat hăinuțe, ghiozdane, rechizite, cărți, jocuri, încălțăminte, haine groase de iarnă, chiar și o hartă a europei, o minge și alte minuni care au adus multă bucurie.Am dus toate produsele colectate acasă, la părinți. Între timp s-a dovedit că aveau nevoie de ajutor mai mulți copii, și dacă inițial am zis să dăruim cele colectate pentru cinci copii, am pregătit darurile pentru șapte. Am decis să luăm  la școală doar o parte din produse. Ghiozdanele în care am pus rechizite, hăinuțele noi- pantaloni, bluzițe sau hanorace, șosete și mănuși, împreună cu o sacoșă cu periuțe și pastă de dinți și câte o pungă cu dulciuri, plus cărți, și jocuri care le-am lăsat în clasă, să fie citite de cât mai mulți elevi. Restul, le-am lăsat acasă și mama a chemat pe rând fetițele, apoi băieții să-ți aleagă și să măsoare hăinuțele și încălțămintea rămasă. Hăinuțele care s-au dovedit a fi mai mari, sau mai mici au fost donate pentru frații și surorile lor, mai ales că unii din ei erau și opt copii în familie.

 Am trăit un sentiment ciudat, nici de bucurie, nici de tristețe, copiii se bucurau, dar eu îi priveam cum mănâncă cu poftă ciocolate, și-mi părea rău că nu pot face mai mult. Sinceritatea acestor copii care nu sunt vionovați că s-au născut în familii numeroase, că au părinți bolnavi sau fără un loc de muncă, sau de ce să nu recunoaștem, unii chiar consumatori de alcool, îmi aducea o senzație de durere în piept. Cât de recunoscătoare trebuie să fiu părinților mei, pentru că au muncit enorm de mult, pentru ca noi să avem de toate.

Mă gândesc că acest ajutor este o soluție pe moment, nu pe termen lung. Care e acea soluție ce ar putea să ajute nu doar acești copii, pentru că toți copii merită o copilărie frumoasă? Răspunsul meu se află în oamenii minunați pe care i-am cunoscut cu ocazia colectării acestor daruri, fiecare dintre noi, avem puterea să schimbăm lucrurile în bine, nu contează că ajutăm o sută de copii sau unul, dacă fiecare dintre noi ar face un gest cât de mic, atunci sper și mai mult la un viitor și o lume mai bună.Încercam să-i prind la o poză ca să arăt celor care au donat că totul a ajuns acolo unde trebuia. Nu aș fi zis nimic dacă donația era doar din partea mea și acest lucru dovedește o dată în plus că împreună putem face mai mult.

Apropo, să vă mai zic ce-am făcut în acea zi. Am primit de la cineva două cutii mari cu cărți vechi, dar bune și interesante. Cineva a donat biblioteca părinților și a vrut să o facă pentru copiii din R. Moldova, și pentru că sunt două școli în sat, am donat mai departe aceste cărți fiecărei biblioteci. Mai aveam o sacoșă cu cărți, erau vreo treizeci cred, primite de la altcineva, pe care le-a luat tatăl meu la școala din satul vecin unde e profesor, deci, într-un final trei școli au primit cărți.

 În plus, am înițiat și un concurs de eseuri, pe care le-am postat pe blogul satului. Premiile pentru cei buni, au fost cărți noi donate din biblioteca noastră. Concursul nu s-a încheiat, mai așteptăm participanți cu diplomele și cărțile pregătite.



Gustul copilăriei din bobițele roz


De fiecare dată când merg acasă, la părinți, sunt copleșită de amintiri. Și-aș vrea atunci să stea timpul în loc. Încerc un sentiment ca și atunci când eram copil - atât de plăcut și confortabil, când simți apropierea și grija părinților.Și parcă doare ceva în suflet, atunci când bunica te întreabă ce să-ți mai dea, ea, care nu mai are puterile de altă dată. Cu o pensie mică și cu o nevoie de medicamente tot mai mare, ea vrea să-ți ofere ceva, din puținul pe care-l are, dar care însemnă atât de mult.Mi-a adus o farfurie cu poamă, de aia roz, bunica își amintise ce fel de struguri îmi plăceau cel mai mult. Și am mâncat mulți, am mâncat cu poftă, în timp ce discutam cu mama câte-n lună și-n stele.Când vine timpul să plecăm, toți umblă și pregătesc să ne dea câte ceva. Eu le explic că sunt multe produse la noi în magazine și nu trebuie prea multe. Dar ei știu că au ulei de casă, brânză și smântână de la văcuța de acasă, făină, o găină, că doar e pui crescut acasă și e mai bun decât cele din comerț. Apoi ceapă, morcovi, usturoi și ce-au mai crescut ei, că doar sunt produse ecologice și cel mai important, crescute de ei, de părinți din nevoia de a produce ceva pentru ei și pentru noi, cei mai măricei, care-am zburat pe la casele noastre.La final, mă întreabă iar, ce să-mi mai dea și tata-și amintește că s-a copt poama, zic am și mâncat, dar ei insistă să merg cu ei la via din ogradă, să-mi aleg. Am mers prin vie, am gustat strugurii diferiți și mi-am amintit de vremea când eram copil, veneam în vie și mâncam poamă. Tufa cea cu struguri roz, mai avea câțiva strugurași, tata mi-a zis că bunica păstra acei struguri special pentru mine. Cât de mult iubeam acea poamă, mai ales strugurii roz, aveau o dulceață aparte și noi nu prea aveam dulciuri, dar nu le duceam dorul, nici lipsa. Mâncam poamă și eram copii simpli și atât de fericiți.

Vacanța în Bulgaria și frumosul oraș vechi Nessebar


Am revenit recent din vacanța petrecută în Bulgaria. Soarele a fost blând, apa caldă și litoralul frumos. Hotelurile impunătoare mi-au furat privirile, dar nu m-au cucerit, poate și din cauza că nu-mi plac locurile aglomerate. În schimb, ne-am plimbat de două ori prin vechiul oraș Nessebar. O așezare istorică foarte veche, devenită patrimoniu UNESCO, încântă și acum privirile vizitatorilor, oferind de toate pentru fiecare, începând cu ruinele frumoaselor cetăți și biserici, hoteluri și restaurante drăguțe, magazine cu cosmetice din ulei de trandafir, suveniruri, bijuterii până și blănuri. Nu m-am lămurit cu prezența și necesitatea blănurilor în magazinele de la plajă, dar să presupunem că asta cer clienții, mai ales că Bulgaria în acest an e vizitată de mai mulți turiști din Rusia și Ucraina.



Am vizitat orașul Nessebar de două ori și de fiecare dată am descoperit locuri noi, frumoase, pitorești. Secolele de istorie, emană liniște și respect pentru multe generații demult trecute. E bine că sunt păstrate, renovate și promovate aceste locuri unice.



Era organizat un festival și noi am ajuns spre final, la decernarea premiilor. Ideea cu festivalul e genială, pe lângă participanți se adună spectatori, turiști, presă și orice popularitate aduce beneficii.



Bulgarii profită de pe urmele istoriei, nu o fac în cel mai inteligent mod, cred că ar avea ce învăța de la vecinii greci, însă vectorul turistic e orientat corect și atâta timp cât soarele e blând și apa caldă, turiștii vor veni, mai ales că orașul vechi Nessebar oferă multe imagini spectaculoase.











La nord de Nessebar se află și complexul Sunny Beach, una dintre cele mai frumoase stațiuni de la Marea Neagra, cu circa 800 de hoteluri, construita încă din perioada comunistă, dar care se descurcă de minune în turismul capitalist. Sunny Beach este și cea mai mare stațiune bulgărească de la malul mării.

                           

Printre miile de turiști, ne-am făcut și noi loc la soare. Seara toți ieșeau la plimbare, cumpărături, restaurante, baruri, cluburi, jocuri de noroc, poze cu animale și multe alte distracții, toate contra cost, desigur. Când vine vorba de vacanță, toți sunt parcă în căutarea fericirii. Inițial trăiești cu impresia că dacă vei merge într-un loc de poveste, imediat te vei simți altfel. Poate că unii își iau o pauză de la muncă, deși cei implicați în activități urgente, apelează și în vacanță la câteva ore de muncă. Până la urmă, zilele frumoase trec incredibil de repede și totul costă. Sunt de acord că și acasă ne costă mâncarea, curentul, gazul, internetul etc.. dar în vacanță am avut de multe ori sentimentul că momentele de bucurie trebuie cumpărate și poate acest sentiment a blocat cumva manifestarea reală a fericirii. Știu că mă repet, dar dacă tot face parte din contextul exprimării acestui gând, țin să vă reamintesc - adevărata fericire nu costă nimic, dacă costă ceva, nu mai e adevărată.







Pentru mine fericire a fost atunci când am citit o carte pe plajă, am făcut poze la o floarea soarelui crescută nelalocul ei, la scoici și nisip, am mers la plimbare, am jucat niște jocuri, am cântat în mașină. Fericită am fost când cineva drag mă ruga să am încredere atunci când încerca să mă învețe să înot. Nu mă pot lăuda cu prea multe reușite la acest capitol, dar am avansat puțin de la starea inițială de frică.Bulgaria mi-a plăcut, dar nu m-a cucerit, a fost frumoasă, dar oarecum străină de inima mea, nu am întâlnit ospitalitatea, zâmbetul sincer și prietenia bulgarilor, în schimb am întâlnit frustrări atunci când am pretins să mi se dea tot restul la cumpărături, drumuri rele și mizerie. După ce am trecut vama în România, m-am simțit ca acasă, îmi era drag și dor de orice tufiș. Văd limpede problemele de aici, dar înțeleg că există infinit mai multe lucruri bune în jur de care ne putem bucura.La întoarcere am făcut un popas la Balcik pentru a vizita grădinile și castelul Reginei Maria, a fost incredibil de frumos, păcat că acest loc de vis nu aparține, așa cum ar fi trebuit, țării noastre. Promit să revin cu pozele și impresiile de aici într-un articol următor.Ajunși în Iași, am avut multe de rezolvat, deși sunt obosită, mă simt foarte bine acasă, cred că mi-a fost dor de lucrul obișnuit și rutina de acasă. Știu că e un paradox, dar o plecare în vacanță poate să-ți aducă bucurie când ajungi într-un loc nou și frumos, ca mai apoi să redescoperi bucuria de a te întoarce acasă.

Privighetoarea și doinele noastre


Sâmbătă, mă trezesc dimineața devreme să citesc în liniște. Îmi fac o cană de ceai și deschid geamul. Afară cântă frumos păsările. Nu se aude încă nimeni, sper că vecinii mai dorm. Acuși începe curățenia de sâmbătă, gălăgia reparațiilor de la vecini, copii, căței, mașini, muzică. Ce plăcută e liniștea, cerul senin și mirosul de proaspăt după ploaia de seară. Ascult cântecul păsărilor, una e chiar talentată, am încercat să o găsesc prin frunzișuri, am observat-o câteva secunde. Era mică, de culoare brună pestriță sau puțin roșiatică. Să fie privighetoare sau ciocârlie? Îmi pare rău că nu știu sigur, îmi amintesc de bunicul care știa păsările. Știu că ciocârlia zboară sus de tot și cântă în zbor. Am petrecut cu bunicii copilăria, de-atâtea ori am mers cu ei la muncă în câmp. Acolo ne cântau păsările. Îmi amintesc de cântul unei păsări ce prevestea ploaia, cum am aflat, stăteam cu urechile ciulite și când o auzeam, ne rugam de bunici să mergem acasă că ne prinde ploaia în câmp.Anul acesta am auzit foarte des cântecul păsărilor, oare s-au înmulțit privighetorile sau am fost eu mai sensibilă la minunile din jur? Trilurile lor, atât de plăcute, îmi amintesc cumva de cântecele populare. Poate de la păsări s-au inspirat strămoșii noștri când colindau munții și câmpiile cu turmele de oi. Se opreau, luau fluierul și cântau de dor, de jale, de speranță și credință.Nici nu mi-am terminat bine ceaiul, că se deschide un gem de la vecini și se aude cum urlă Rihanna din tot sufletul. Nu am nimic cu cântăreții în vogă, nici nu contest talentul lor, doar că pentru mine muzica nu se ascultă cu volumul la maxim și nici nu se impune vecinilor. Privighetoarea mea a mai cântat puțin, am încercat să o ascult, dar melodia ei era deja sunet de fundal. Apoi a zburat și eu am închis bine geamul. Oare păsările învață și ele din muzica ce o aud? Sper să nu o facă...

Îți mulțumesc pentru cine am devenit!


Relația mea cu mama a fost de cele mai multe ori complicată. Ea e o fire impulsivă, directă și adesea acidă, eu liniștită, răbdătoare, încăpățânată, introvertită și vulnerabilă.Cred că de mică am avut parte de multă educație. În primul rând am crescut nu doar cu părinții, dar și cu bunici. Ei au avut doar băieți, iar eu, fiind singura nepoată primeam toată afecțiunea lor și tot ce aveau mai bun, din puținul pe care-l aveau.Am învățat să citesc singură, destul de devreme și am citit mult. Cred că anume cititul a suplinit educația celor patru părinți. O carte de nuvele și povestiri scrisă de Iulia Hasdeu, m-a marcat foarte mult. Poveștile de viață s-au dovedit a fi altfel, cei care trebuiau să fie buni, erau de fapt răi. Unul din aceste personaje era o mama indiferentă și egoistă. Acolo am aflat despre copii abandonați sau prea alintați și dintr-o dată toată atenția mea s-a concentrat asupra mamei. Copii din carte aveau viața pe care le-o modelau părinții și eu eram decisă că-mi voi alege singură viața. Mama îl avea pe fratele meu mic, toată atenția era îndreptată spre el, iar eu doream atenția ei mai mult decât primeam de la ceilalți. Toate pedepsele veneau de la mama și eu fugeam la bunici, ca să le povestesc și să mă plâng. Apoi urma judecata, eu aveam avantajul de a avea mai mulți susținători, veneau la noi să-mi ia apărarea, iar mama mă ura pentru astea. Ei plecau într-un final acasă cu gândul că au rezolvat problema mea, iar eu rămâneam cu părinții. Uneori, încerca să-mi explice că nu fac bine, dar... era metoda mea de contraatac atunci când mă simțeam supărată.Deseori vorbeam singură, îmi închipuiam că spun tot ce aș fi vrut să spun atunci când alegeam să tac. Și îi explicam adesea anume mamei, de ce eu cred că nu mă iubește.  A fost o barieră între noi, o iubire complicată care m-a făcut să sufăr. Pentru ea totul era simplu, eu complicam lucrurile și jucam rolul de victimă. Acum îmi pare amuzant, nu știu dacă aș fi fost o mamă mai bună fiind în locul ei. Vine o vreme când înțelegi grijile care pot apăsa o persoană.Aveam de scris compuneri la școală despre mama. Nu le scriam cum scriu acum, știam ce anume ar fi trebuit să scriu și idealizam lucrurile și relațiile. Profesoara era încântată, mă punea să le citesc tuturor, și eu le citeam, la sfârșit printre lacrimi despre iubirea noastră perfectă. Ea credea că lacrimile mele sunt o dovadă de iubire și de trăiri alese, dar pentru mine, cuvintele pe care le știam a fi neadevărate erau o dramă plină de minciuni povestite frumos.Mama știa cum să mă aducă cu picioarele pe pământ, de fapt atunci credeam ”că-mi rupe aripile”. Toate ideile, visele și dorințele mele își pierdeau din elan în prezența ei. Și aceste incidente m-au învățat să lupt pentru ceea ce-mi doream. Uneori mergeam la compromis, alteori știa despre alegerile mele atunci când era deja prea târziu să fie schimbat ceva. Acest șiretlic m-a ajutat să evit multe ciocniri între noi. Îmi știa greșelile, punctele slabe și adesea mă făcea să sufăr. Jucându-mi rolul de victimă, știu sigur că adesea nu vedeam partea mea de vină. Îmi ziceam că eu nu voi fi așa, nu voi face așa, nu voi spune asta... îmi doream din tot sufletul să nu fiu ca ea.În schimb aveam o relație frumoasă cu tata. Știam că era de partea mea și uneori când încerca să nu se implice în discuțiile noastre, venea la mine să mă învețe să iert. Mă ruga să o iert pentru tot ce credeam eu că a greșit. Și o iertam repede pentru că o iubeam, cred că așa făcea mereu și tata.Cu timpul, am încercat să comunicăm ca niște prietene, eu fiind o fire mai retrasă, nu aveam prea mulți prieteni. Dar adesea aceste discuții se transformau în ceartă. Aveam nevoie de cineva care nu mă judecă și la sigur nu era mama. Ea începea să-mi explice unde am greșit, ce ar fi trebuit să fac sau să spun, se enerva de neputința mea, de renunțarea mea, sau de alegerile mele uneori ciudate. Ea trecea greu peste probleme și apăsa continuu acolo unde mă durea mai mult. După astfel de discuții prietenești, îmi juram că nu-i mai povestesc nimic niciodată și peste un timp uitam incidentul, apoi făceam ceva împreună, aveam o relație calmă, mă întreba ceva, apoi altceva... și cearta lua foc în lungi dezbateri care se încheiau cum eu fugeam, trânteam ușile, plecam. Așa am învățat să renunț și să trec ușor peste... Acum cred că e un lucru minunat să poți renunța, să uiți și să nu-ți trăiești viața cu gândul la probleme. O iubesc pe mama mai mult decât când eram copil, pentru că unele lucruri am reușit să le înțeleg, altele să le accept și să le iert.Datorită ei am învățat că nu sunt Eu, Centru Universului, că nu am tot timpul dreptate. M-a învățat să-mi asum responsabilități și să mă simt vinovată, să nu mă iert prea ușor pentru prostiile făcute. După ani lungi de relație complicată între noi, mi-a trezit conștiința și atitudinea față de mine și cred că asta m-a făcut să fiu un om mai bun, sau cel puțin să încerc să fiu mai bun.Dintr-o discuție recentă, mama mi-a zis că sunt un om bun, că în toată țara nu găsești pe cineva ca mine și am vrut să o contrazic pentru că știu că nu sunt perfectă și știu că sunt mulți alți oameni buni, în  multe privințe. Dar am tăcut... și m-am simțit de parcă am primit cel mai frumos compliment din viața mea. Am știut atunci că am câștigat după lungile noastre conflicte admirația persoanei care m-a creat și care acum, în sfârșit, s-a simțit mândră de mine, nu pentru ce am obținut, ci pentru cine am devenit.

Generozitatea celui care nu te judecă


Un om care mătura strada lângă o mănăstire, întreabă o fată dintr-un grup de turiști care trece pe lângă el, dacă i-au plăcut locurile și cele văzute aici. Fără să întoarcă capul spre el, a venit un răspuns scurt, sec ”Noi nu suntem din alte țări, suntem de-aici” adică nu din localitatea de lângă mănăstire, dar din aceiași țară. Și de ce ai crede că e josnic să-i surâzi sau cel puțin să-l privești pe cel cu mătura în mână? Oare dacă punea aceeași întrebare un ministru, primea același răspuns sau o maimuțăreală plină de vanitate? Cel puțin primul din acești doi a primit sinceritatea urâtă, așa cum e ea deseori. Mulți clasifică omenii în cei de jos și cei de sus. Problema este că poți întâlni mai multă omenie și mai mult suflet acolo unde nimeni nu întoarce privirea sub pretext că e nedemn. Și de ce te-ai obosi să-i dai cuiva ceva, dacă nu oferi esențialul, anume ascultare, atenție, care pot fi atât de nobile daruri atunci când respecți omul prin ochii tuturor. Apoi intervine greșeala recunoștinței, unii chiar o așteaptă, încât cei care iau bucata de pâine se simt datori cu mult mai mult de atât. Atâta recunoștință speră să primească unii, încât darurile sale devin o povară pentru cel care le-a primit. Mulți îi judecă pe cei care cer, le măsoară demnitatea, recunoștința, caută povestea vieții lor, ca să afle unde au greșit, cât au cheltuit, câți copii au făcut, să le dea sfaturi, să se creadă zei care pot dirija destinul unui om căzut. Dar sfatul e primit în general foarte rar și doar acolo unde se cere. E ușor să-l faci pe judecătorul, dar vine și momentul când își dau seama că nu pot schimba multe pentru o viață frântă și povețele nu țin de frig și nici de învățătură, atunci când e mai binevenită o privire de prietenie. Zic prietenie, pentru că am întâlnit oameni care puteau fi prieteni din privirea înțelegătoare cu care nu judecau pe nimeni, căci prieten este înainte de toate cel care nu te judecă. Îmi amintesc cu dezgust de campaniile electorale când dăruirea e atât de fățarnică și prefăcută. Se fac poze, se filmează, se dăruiește, ba nu, se cumpără celebritate, voturi, se fură recunoștință și îi lasă pe oamenii simpli încărcați de datorii. De vreme ce au primit, au apărut prin poze, la televizor, au datoria să facă ce li s-a cerut în schimb, și li s-a cerut mai mult decât un simplu ”mulțumesc”.De fapt, acest ”mulțumesc” atunci când se dăruiește ceva, ar trebui să vină nu doar de la cel ce primește, ci și de la cel ce oferă. Pentru că am întâlnit oameni care nu au vrut să primească un dar, și în acel moment te simți atât de josnic și de inferior. Prin mândria vieții și muncii lor, ei sunt mai presus de a se simți îndatorați cuiva pentru ceea ce nu au cerut, chiar dacă nevoile acestor oameni sunt evidente. Iar atunci când dăruiești, de fapt primești satisfacția puterii pe care ți-o dă înfăptuirea unei fapte bune și celui care primește darul tău îi ești de fapt singur recunoscător, pentru că a primit, pentru că ți-a dat ocazia să faci ceva bun, să te transformi în ceva mai bun decât ai fost.

Orheiul Vechi - locul unde cerul și pământul se îmbrățișează


Într-o discuție recentă îmi exprimam regretul pentru înstrăinarea de locul de baștină. Deși locuiesc la Iași, vin în Moldova destul de des, dar totul se rezumă de cele mai multe ori, la vizitele scurte pe la rude și părinți. Când eram la școală, mergeam destul de des prin excursii, dar multe locuri frumoase, demne de a fi vizitate rămâneau o necunoscută despre care nu puteam spune decât că ”am auzit despre”, sau ”am citit”. Și uneori realizezi cu părere de rău că te îndreptai curios spre frumosul de departe, pe când cel de aproape, rămânea un gol, un necunoscut. Pentru că nu poți iubi ceva ce nu ai văzut, nu ai știut, nu ai simțit... și Basarabia merită iubită. Unele locuri nu sunt doar imagini frumoase atunci când încerci să le simți, să le înțelegi.  La Orheiul Vechi am găsit liniște și armonie în tot ce puteai vedea. Istoria își lasă amprenta nu doar prin ruine, iar povestea unor locuri este spusă de râuri, de pietrele șlefuite, de localnici și chiar de copiii care îndrăznesc să poarte o discuție cu turiștii. Am găsit un filmuleț de acum doi ani în care aceiași copii întâlniți de noi spun povestea satului Butuceni. Cred că nouă ne-au zis-o ceva mai clar, au mai crescut de atunci și totuși, uite așa se păstrează legendele, se transmit și se auto-creează, din fapte eroice și vise de copii.- - Vreți să vă spun o poveste despre Orheiul Vechi și satul Butuceni? despre Zamolxe și Butuc care s-au bătut... copii de vreo șapte-opt ani, îndrăzneți, care învață de mici să o facă pe ghidul, sperând în sinea loc la o mică recompensă pentru efortul depus. Momentul a fost frumos pentru că a fost neșteptat, iar copiii nu au fost insistenți, nu au cerut nimic în schimb și totuși, au primit mai mult decât recunoștință și câțiva bani, au primit zâmbete și admirație. Te bucuri în sinea ta că oamenii au păstrat frumusețea și armonia din jur, te bucuri că e curat, că miroase a flori, te bucuri de liniște și simți că trăiești într-un loc unde cerul îmbrățișează pământul.

Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi are un statut special și constituie cel mai important sit cultural din Republica Moldova. Acum se află în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO. Valea râului Răut este un alement esențial al complexului ce cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, denumit ulterior Orheiul Vechi. Din cadrul complexului fac parte două promontorii mari -Peștera și Butuceni, la care se alătură trei fășii stâncoase mai mici -Potarca, Selitra și Scoc, pe teritoriul cărora se află ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mănăstiri rupestre, atît din perioada tătaro-mongolă (sec. XIII–XIV) cît și de prin sec. XV–XVI.  La mijlocul secolului XVI, locuitorii orașului abandonează Orheiul Vechi și se mută cu 15 km spre nord-vest, fondând Orheiul pe locul actual al orașului. Cetatea din piatră a fost distrusă, probabil din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, care la cererea turcilor a desființat pe atunci mai multe cetăți.





Muzeul de sub cerul liber culminează cu o cruce din piatră, o clopotniță și o mănăstire frumoasă și bine îngrijită. Peștera mănăstirii a fost săpată în piatră de 12 călugări ortodocşi în secolul al XIII-lea. Lăcașul întunecos adăpostește icoane vechi din lemn, cărți și un altar pe mijlocul încăperii. Lumânările și iconițele le putem alege și cumpăra singuri, călugărul întâlnit acolo se ruga, și nu am îndrăznit șă-i deranjăm liniștea.

Foto: Andrei BrașoveanuÎn satul Butuceni am vizitat o gospodărie țărănească tradițională, ca un mic muzeu despre tot ce însemnă tradiție și grija țăranilor, în bucuria și necazul lor.



 









Și câteva poze din satul Butuceni, pentru cei care apreciază tradițiile și obiceiurile românești, vorba poetului ”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”...









Oamenii sunt buni


Știu că mă credeți naivă, nici n-aveți cum să mă credeți altfel dacă de fiecare dată am arătat doar partea frumosă a lucrurilor, doar razele de soare, speranța, încrederea în oameni și gândurile bune. N-am ascuns nimic, doar că atunci când veam o problemă, preferam să tac decât să vă stric zilele însorite. Așa că am ținut pentru mine tot ce putea să vă aducă tristețe. Și ca să nu fiu identificată cu naivitatea, vă zic sincer că am și eu frică, neîncredere, coșmaruri, amintiri care încerc să le uit. Eu în general eram o persoană morocănoasă, zic eram, acum sunt, dar ceva mai rar :)De multe ori când mergeam pe stradă preferam să mă uit la copii, pisici, păsări, flori, căței decât la oameni. De ce? din sentimentul de autoapărare, pentru că au fost mulți care m-au făcut să sufăr, decepțiile și suferința te fac să crezi uneori că toată lumea are ceva cu tine, iar după ce-ți trece acest sentiment, preferi să eviți oamenii.De ceva timp am depășit oarecum această frică. Cum? Din curiozitatea de a descoperi lucruri noi din tot ce este evident sau ascuns la o persoană. Unii oameni își poartă povestea cu sine, îi privești și-ți dai seama de ceva din viața lor, unii sunt ca o carte deschisă, încât chiar îți vine să te-apropii să-i întrebi dacă ai dreptate în gândurile tale, dar nu ai dreptul și eu nu am nici tupeul să fac asa ceva. Nu îi judec, încerc să nu caut cauze și motive, doar găsesc interesantă clipa prezentului când noi suntem tot ce ne-a rămas din trecut cu toate visele si speranțele pentru viitor. Mai ales că această clipă a prezentului e tot ce avem de fapt.Acum nu-mi mai este frică de oameni, bine, cu excepția celor violenți. Nimeni nu e perfect, cu toții avem frică, neîncredere, dar și speranță, și dorință de a fi totul bine. Am întâlnit și mulți oameni buni, chiar foarte buni, virtuoși, pozitivi, luminoși. Tind să cred că omenii în esență sunt buni, și nu, nu sunt naivă, poate doar puțin... :)

Tura de noapte


După ce ieri am umblat toată ziua somnorosă și nu am făcut mare lucru, seara m-am apucat să fac biscuiți, și am copt o groază, până pe la 11 noptea. Apoi film... timp în care am croșetat că azi dimineță aveam comenzi. La 1 somn, doar că... abia atunci mi s-a trezit mie conștiința că a doua zi am de trimis comenzi și nu sunt gata, deci pus ceasul să sune la 6 dimineața. Ei...  dar conștiinșa trezită nu te lasă să dormi, așa că până la 3 am tot încercat să număr oițele dar în zadar, dacă lucram, erau făcute toate deja. Așa că mă trezesc eu, caut ghemele de pe noptieră, croșeta, le iau încet, închid ușa după mine și simt că am prins în ușă o ață, trag de ea, crezând că a rămas capătul acolo, trag, trag, apoi deschid ușa, scarțâie, trag ața.. și parcă se trăgea mai ușor, am zis gata, a venit capătul. Închid ușa și mă pornesc și iar trage ața de mine înapoi, tot era prinsă în ușă, iar deschid ușa, între timp scăp croșeta pe gresia din hol, fac gălăgie, îi trezesc pe toți, aprind lumina, eu... plină de ațe, caut ghemul undeva pe sub pat.Îi zic soțului să doarmă mai departe și mă duc la bucătărie să-mi termin inimioarele croșetate. Într-o ora erau deja și apretate, puse la uscat. Ei bine, după asta, pe la 4 și ceva, am reușit să adorm, dimineața nu mi-a fost somn, a trebuit să mai finisez câte ceva, să fug la gară, să trimit la Chișinău niște comenzi...Să fii o persoană care-și ține cuvântul mai însemnă să ai și conștiință severă, cu tine însuți, să-ți fie frică că nu o să poți dormi noaptea dacă o dai în bară, de data asta am scăpat :)

România e țara nostră!


Azi, de 1 decembrie, mi-am amintit cu drag de primul om care mi-a vorbit despre România, străbunicul meu. Eu sunt din R. Moldova și de câțiva ani locuiesc la Iași, un oraș foarte frumos despre care voi povesti multe, dar altă dată. Cum sunt aici de cațiva ani buni, privată de rusisme zilnice am și uitat vechea durere a neamului meu, cu binele ne obișnuim repede. Străbunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, era un om simplu, slab și firav la trup , dar cu o voință de fier, cu spirit de împotrivire și cu o sete uriașă de dreptate. Toate acestea, mai mult l-au încurcat în viață, dar a avut demnitate și minte lucidă până la final.Nouă, strănepoților, ne zicea adesea ”România e țara noastră”, că ”acolo e mai bine decât la noi, aerul la munte e curat, marea e frumoasă, dar Dunărea, vai... câte ne povestea despre deltă și despre dropii...” iar noi, copii, credeam că România înseamnă Raiul pe pământ. El ne făcea să o iubim și să știm că e patria noastră...Străbunelul, născut în 1914, a făcut armata undeva prin România, apoi a cutreierat munții și văile, a iubit mult România Mare și a avut ce povesti. Când a trebuit să meargă la război, nu mai știu de ce(trebuie să o întreb pe bunica) urma să lupte de partea rușilor, dar nu a vrut, zicea că el cu bolșevicii nu merge la nici un război și nu a mers, nici de frică. Sigur că au venit acasă, l-au căutat de nenumărate ori, chiar sora lui, care îi era vecină și invidioasă că pe bărbatul ei l-au luat la război, a adus autorități să-l ridice și pe fratele său, dar nu l-au găsit. Noi știm povestea refugiului său, aș putea scrie o întreagă carte despre misterul și ingeniozitatea cu care străbunelul ascundea provizii pentru el și toți vecinii, și mai ales cum se ascundea el. Că na, soră-sa după toate trădările, mânată de foame, tot a venit să ceară de mâncare.Trăiam în aceiași curte mare trei familii: noi - copiii cu părinții, buneii, și străbuneii. Când intra străbunicul în casă și vedea că ne uităm la televizor, se oprea să ne zică dacă e bine sau nu, depinde la ce ne uitam. Uneori, alegerile noastre la TV erau canale rusești, unde era mult divertisment, iar noi înțelegeam rusa, astfel încât alegerile noastre când venea vorba despre emisiuni sau filme, reveneau la binecunoscuții ruși pe care îi înțelegeam și care ne plăceau, pentru că, trebuie să recunoaștem, aveau emisiuni de calitate în comparație cu ce se difuza la noi. Străbunicul intra, privea și zicea ”Iar vă uitați la bolșevici?! schimbă canalul undeva să văd România!” Străbunicul(dreapta), alături bunicul, apoi tatăl meu în armată și bunica, unica sa fiică.

Străbunicul(dreapta), alături bunicul, apoi tatăl meu în armată și bunica, unica sa fiică.  Noi n-am apucat să-i mulțumim, eu n-am apucat sa-mi iau adio, țin minte însă mâinile lui, atât de aspre, atât de noduroase, atât de bătucite, încât nu știu dacă vreodată a simțit mângâierile mele. Mâinile lui, ca o scoarță de copac bătrân...  La mulți ani România! o spun parcă din adâncul sufletului meu, unde sunt amintiri, vise și multă dragoste.

Blesteme, îngeri și puterea cuvintelor
Știu o poveste despre îngeri și puterea cuvintelor pe care am povestit-o foarte rar. Am căutat-o pe internet să găsesc autorul, sursa, dar nu am gasit nimic despre asta. Eu am auzit-o de la un preot, eram încă mică și poate unele detalii din povestirea lui au căpătat o altă întorsătură în memoria mea de-a lungul anilor. Astfel încât, dacă voi greși cu ceva, îmi cer iertare, eu doar o povestesc mai departe pentru că nu e o poveste pentru copii și se merită a fi spusă.

 Un râu mare, ce curge lin și o barcă mică cu doi omeni se îndreaptă încet spre niște locuri frumoase, dar lipsite de orice așezare umană. Vâslașul e un om ceva mai vârsnic și pare să cunoască împrejurările, iar celălalt, e un tânăr de vreo 20 de ani, palid, trist și abătut. Cei doi ajung într-un final la niște ruine de ziduri vechi. Coboară din luntre și caută un pustnic care își ducea zilele printre ruinele unei vechi biserici. Pustnicul e cunoscut drept povățuitor și unii făceau cale lungă pentru a descoperi datorită lui, o cale spre adevăr, un răspuns sau un sfat. Sarcina lui era mai întâi să asculte povestea, vorbea puțin, iar uneori răspunsul lui era doar un cuvânt sau o simplă întrebare.Noul venit începuse cu disperare să-și povestească durerea, care de data aceasta se dovedise a fi neobișnuită: ”De mic mi-au apărut niște pete pe spate care dureau, uneori sângerau și care nu s-au vindecat de-a lungul anilor. Am merg la mulți medici, cunoscători, preoți și nimeni nu a mai intâlnit așa ceva. Într-un final am ajuns aici, ajută-mă! nu mai am unde să merg...”Uimit pustnicul s-a uitat mai bine la fața lui palidă, la părul blond care strălucea ca aurul în bătaia soarelui, ochii albastri ca niște picături din cer și a oftat... ”Pleacă! Nu pot să te ajut cu nimic, nu sunt doctor, nu știu ce blestem sau boală ai. Cum pot să te ajut, când singur trăiesc sub umbra unui blestem.”-Ba nu, voi sta aici până mor sau până când voi ști că a sosit timpul să plec. Am făcut cale prea lungă, nu plec așa. Dar... spune-mi măcar povestea tristeții care te oprește să mă ajuți.Bătrânul pustnic îl privește uimit, nimeni nu l-a întrebat până acum nimic despre el, toți vroiau doar să se plângă, să-și povestească propriile neplăceri. Nimeni nu vroia să cunoască povara unei alte dureri. Toți căutau eliberare, uitare, numai el nu uita nimic, vroia doar liniște și sfârșitul vieții chinuitoare.- Eu... privi în jos, apoi zidurile vechi, apoi își privi mâinile îmbătrânite cu care părea că ține un condei invizibil... Vezi aceste ziduri vechi?, aici era o mănăstire mare și frumoasă, iar eu eram stareț. În fiecare seară, după rugăciuni, veneam aici și scriam psalmi, mai întâi îi copiam cu un scris frumos, apoi am incercat să scriu și eu un psalm. Știam că voi fi în stare de acel lucru măreț și după ce l-am scris, trebuia să se usuce cerneala. Eram încântat, împlinit, când deodată, a apărut o luminiță - un înger. Un înger mic care zbura pe foaia proaspăt scrisă și pe alocuri a atins cu aripile cerneala și a întins-o pe foaie. Sărea vesel și strica tot, atunci m-am supărat și din mândria mea am încercat să recuperez cele scrise alungându-l. I-am strigat dintr-o dată ”Să nu mai zbori!” iar el s-a întors spre mine și mi-a șoptit ”Să nu mai mori!”. De atunci au trecut prea mulți ani în care m-am rugat să fiu iertat, să mi se sfârșească zilele. Totul se dărâmă în jurul meu, au rămas doar ruinele și eu printre ele.- Și nu s-a schimbat nimic de atunci? Nici un semn?, nici un răspuns la anii de rugăciuni? Ce-ai face dacă va apărea din nou?- Vai, i-aș spune zbori! Înalță-te! și iartă-mă pentru vorbele necugetate...Și atunci tânărul din fața lui, a fost cuprins de lumină, iar în locul rănilor de pe spate, i-au apărut aripi. S-a ridicat spre cer ca o pasăre desprinsă printr-o minune din lanț, apoi s-a uitat în urmă ca să-i spună ”Ai dreptul la moarte...”Totul s-a transformat într-o rază și un pumn de pământ, ajunse fiecare la locul lor.Morala vine să ne amintească despre puterea cuvintelor. Nu e neapărat să fie blestem, știu că pare ridicol și urât acest cuvânt cu semnificașii sumbre, cu timpul, acestea s-au transformat în înjurături, pe care mulți dintre noi le utilizăm. Ar fi bine să fim responsabili nu numai de faptele  noastre, ci și de cuvintele noastre, în orice situații.  Dacă te-a impresionat această povestire, împărtășește-o cu cei dragi. Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc pentru timpul tău și îți doresc, ca unui prieten drag, tot binele din lume! :)

Ai grijă de tine!


Sunt momente în care îți dai seama că ești fericit pentru simplul fapt că trăiești, ești enorm de fericit pentru că ai familie, sau doar pentru că vezi, auzi, mergi, simți și nu te doare nimic...Realizezi cât ești de fericit, atunci când ți se deschide o ușă și vezi un om care suferă cu toate că e bun și nu merită o viață plină de suferințe, dar îi găsești pe acești oameni fericiți și te întrebi de unde atâta putere? cum pot fi cei suferinzi mai fericiți decât cei care au de toate?Într-o zi m-a rugat cineva să-i dau niște scheme pentru croșetat. Adesea explic celor care-mi cer scheme că internetul e plin de așa ceva și nu trebuie decât să facă o căutare pe google, dar de data asta, doamna care mi-a scris facea uneori greșeli în cuvinte sau chiar de exprimare și m-am gândit că poate nu știe cum să folosească internetul, așa că i-am trimis mai multe scheme și modele. Mi-a mulțumit și mi-a zis ca nu a vorbit demult în română, și-a cerut scuze pentru greșeli și mi-a zis că locuiește în Siria ”La noi aici este război...”.Am aflat că Liuba(33 ani) e din Republica Moldova și are o fetiță de un an și două luni. M-a întrebat dacă știu vre-un site cu povești pentru copii în limba română pentru că vrea să-i citească fetiței și să o învețe limba. Și iarăși despre război: ” La noi se stinge lumina des și mult, niciodată nu m-am gândit să văd așa ceva, e foarte greu...” Am întrebat-o de ce nu vine în Moldova și mi-a răspuns că ar vrea, dar nu are la cine ” sunt fără părinți, fără părinți”, dar rude? ”ah, o soră și un frate cu care nu prea țin legătura, ei au vândut casa părinților și m-au lăsat fără nimic. Am plecat din Moldova de 10 ani, de 7 ani sunt căsătorită și am venit aici la familia soțului meu. Mie dor de Moldova, dar nu am cum să vin, acolo e bine... Ai văzut pozele cu fetița mea? e frumoasă.”Eram decisă să păstrez această discuție în amintirile mele, dar azi dimineață am văzut o știre despre Siria care m-a îngrozit, au fost omorâți 13.000 de oameni, inclusiv femei și copii cu arme chimice. Siria se confruntă, începând din martie 2011, cu revolte reprimate violent şi un conflict armat între forţele opoziţiei(susținute de Statele unite, Mare Britanie, Franța)şi serviciile de securitate ale regimului Bashar Al-Assad (susținute de Rusia și China). Bilanţul confruntărilor este, potrivit estimărilor ONU, de cel puţin 100.000 de morţi. Fiecare din noi, suntem acolo unde ne-am găsit fericirea. Din dragoste se fac multe, se ajunge departe și nimeni nu are dreptul să judece, poate doar Dumnezeu... La sfârșitul conversației mi-a mulțumit pentru discuție și mi-a zis ”Ai grijă de tine!” și atunci am simțit un nod în gât.  E ca și cum un orb i-ar dori unui văzător să vadă numai lucruri frumoase și să se bucure de lumină. Noi nu știm durerea lor, nici nu ne-o putem închipui, este frica pentru cei apropiați, atunci când totul în viață e deja pierdut și fără nici un sens... Sursa foto:independent.co.uk

Cea mai bună prietenă


Păstrez în amintire o experiență de viață care m-a marcat la vârsta de 7 ani și pe care nu cred că am mai povestit-o vreodată. Deși inițial aș fi vrut să scriu o poveste foarte frumoasă pe care obișnuim să o spun colegilor din facultate, gândurile mele din această dimineață se concentrau tot mai mult asupra unei îndepărtate amintiri. Sunt unele povești adevărte care la un moment dat te macină pe dinăuntru și vor să fie povestite. Deși e o poveste tristă, nu am nici cea mai mică intenție să întristez pe cineva, deși, trebuie să recunoaștem că tristețea și pierderea fac parte mai mult sau mai puțin din viața noastră, încât, cea mai bună metodă de a rezista, este resemnarea.Aveam 7 ani, era vara, iar în toamnă urma să plec la școlă în clasa I. Deși cel mai mult timp îl petreceam acasă, mai mergeam uneori pe la vecini unde știam toți copiii cu care mă puteam juca. Corina, era singura de aceeași vârstă cu mine, urma să fim colege de clasă, iar noi eram încântate și fericite pentru asta. De mică o numeam ”Cea mai bună prietenă”, chiar ea mi-a spus ce înseamnă acest lucru și presupun că știa că deține acest onorabil titlu. Jocurile noastre mi s-au șters din amintiri, la fel și chipul ei, știu doar că semănam. Aveam ambele părul brunet, de aproximativ aceeași lungime, rochițe asemănătoare. Eu aveam un frațior micuț, cu 6 ani mai mic decât mine, deci, la vremea aceea avea aproximtiv un anișor, iar eu o ajutam pe mama cu ce puteam. Când știam că pot fi liberă să plec și eu la joacă eram fericită. Fiindcă eram mai mult ocupată cu cel mic, mămica mă învățase să-mi cer voie atunci când vroiam să plec undeva sau când vroiam să fac ceva, ca să pot fi ușor controlată, să mă găsescă oricând și să fac mai puține năzbâtii. Eram deja obișnuită cu această rutină de ”Se poate să …?” Într-o zi obișnuită o întreb pe mama: ”Se poate să merg la Corina, la joacă?” -Nu, azi vei sta acasă. Nu puteam înțelege de ce nu mă lasă, nu eram pedepsită, nu aveam treburi importante, mama însă simțea că ceva nu e bine și a preferat să mă știe lângă ea, acasă. Știu că am rugat-o de nenumărate ori, am și plâns, i-am zis că Corina o să mă aștepte, că o să fie supărată dacă nu o să vin. Totul a fost inutil, iar eu, a trebuit să stau cuminte acasă. În seara aceea am auzit că Corina e în spital, iar a doua zi de dimineață și vestea cumplită că ea nu mai este. În ziua aceea, mama Corinei urma să meargă la muncă, iar Corina o ruga să o ia și pe dânsa, îi promitea că va fi foarte cuminte, însă mama ei a preferat să o lase în grija bunicii, care locuia în vecinătate. În căutare unui partener de joacă, a venit la ea un băiat cu care uneori mai obișnuim să ne jucăm, însă foarte rar pentru că era mai mare decât noi cu 8 ani. Toți știam că dacă Corina nu e acasă, e la bunica. Aș fi găsit-o și eu dacă mă lăsa mama la joacă. După ce joaca nu era decât plictiseală și pentru că băiatul era mai mare, a început să umble prin casa bunicii. A mers în ”Casa cea mare” unde a găsit câteva bomboane pe care le-a mâncat repede să nu mai ceară nimeni, iar lângă bomboane erau niște pastile verzi, ale bunicii pe care le-a desfăcut, le-a gustat, a văzut că sunt dulci și le-a pus în buzunar. Când a ieșit, Corina a observat o hârtie de bomboană lipită de el și a cerut insistentă bomboane. El a pus mâna în buzunar, nu mai avea decât alea mici și verzi pe care i le-a dat ei. Știu că mă întreba mama după aceea, dacă aș fi mâncat și eu pastile. I-am zis că da, dacă mânca Corina, aș fi mâncat și eu, mai ales că erau dulci, iar noi obișnuiam să mai mâncăm câte ceva când eram în vizită una la alta, mai ales dulciuri. Nu știu dacă am plâns sau dacă am suferit când a murit Corina. Știu doar că am suferit lipsa ei ani la rând. Atunci când încercam să-mi fac o prietenă care devenea tot mai apropiată, la un moment dat totul se năruia. De obicei eram o fire deschisă, numai îi povesteam mamei că uite ea e ce mai bună prietenă și a doua zi descopeream că acea persoană vrea doar să copie teme de la mine, sau mă folosește să-i fac desenele sau compunerile, sau spunea colegilor secretele mele. Așa a fost cam tot timpul, la școală, la liceu și chiar la facultate. Adesea aveam multe prietene, unele doar se îndepărtau, dar de fiecare dată, atunci când aveam nevoie de cineva drag și de încredere, rămâneam singură și de foarte multe ori îmi aminteam de Corina. Uneori vorbeam cu ea, sau doar cu mine, puneam întrebări, căutam singură răspunsuri. La câteva zile după înmormântare, am visat-o. Eram noi două, față în față pe locul unde de obicei ne jucam și ea mi-a zis să-i transmit ceva mamei sale. De fapt m-a rugat să-i transmit și să nu uit. Dintr-o dată mi-am amintit de faptul că ea a murit, am și văzut imaginea cavoului, iar ea mi-ar fi zis ceva de genul că nu a murit și să-i transmit mamei ei să nu plângă pentru că ea e bine, Mi-a repetat de câteva ori că la ea e foarte bine și mama ei nu trebuie să mai plângă, apoi a dispărut. A doua zi i-am povestit mamei, iar ea m-a rugat să nu spun nimănui nimic, că e doar un vis, că eu mi-am imaginat și să nu-i spun nimic mamei lui Corina, iar ea, chiar în acea zi a venit la noi, mi-a adus niște rochițe frumoase, povestea despre Corina, despre faptul că o ajuta, că era harnică, iar eu stăteam și mă gândeam la mine, făceam comparație și observam că eu nu eram la fel de harnică și bună și de-ajutor pentru mama și-mi doream să fiu mai bună. Mama a stat cu ochii pe mine până nu a  plecat mama Corinei de la noi. Iar după ce a renunțat, eu am ieșit noaptea în stradă, am alergat în urma ei, am strigat-o și i-am povestit visul meu după care am venit acasă. Cum am intrat pe ușă, credeam că voi fi pedepsită, dar mama a încercat să evite subiectul, în speranța că voi uita. După un timp, mama mi-a povestit că visul meu a ajutat-o foarte mult pe mama Corinei. Într-adevăr plângea foarte mult, era distrusă, devastată, se învinovățea, nu mai putea nici dormi, nici mânca, vroia doar să moară și să uite de durerea acelei pierderi. Apoi a încercat să se resemneze și acel vis al meu a fost motivul împăcării cu sine. După un timp, a căutat mângâiere în credință și a găsit puterea de a merge mai departe. Nu știu dacă am plâns, acest detaliu cât și amintirea suferinței mi-a fost ștearsă, poate că acest lucru nu era semnificativ, poate că copiii nu suferă la fel ca maturii. Poate că, după acel vis, eu am trăit mereu cu siguranța că Corina e bine și totuși nu-mi era alături, cel puțin fizic, pentru că în viața de zi cu zi, mereu mi-am dorit o prietenă bună și devotată, dar de fiecare dată când credeam că am găsit-o, mă înșelam și aceste decepții dureau, pentru că odată, o micuță prietenă mi-a zis ce înseamnă să fii ”cea mai bună prietenă” - să ajuți întotdeauna la greu, să fii aproape, să nu minți, să nu faci nimic rău acelei persoane și să te ții de promisiuni. Eu m-am ținut de promisiunea dată ei. Ea?, ea a fost poate singura prietenă de până acum, care nu m-a trădat, nu m-a ignorat, nu m-a mințit și nu mi-a făcut nimic rău, niciodată...

Atunci când viața capătă sens...


Credem cu toată ființa noastră în fericire. Ne-o dorim în fiecare zi prin lucruri scumpe sau simple, prin oamenii pe care îi vrem alături de noi, prin visele împlinite. Adesea dorințele noastre se împlinesc, dar ochii tradează mereu tristețe chiar și pe chipul celor mai împliniți oameni, sau a celor mai fericite mame, sau a celor mai frumoase femei. Această tristețe pe care dacă începi să o cauți, o găsești peste tot, vine din frică. Anume frica noastră cea de toate zilele de a nu pierde ceea ce avem ne aduce tristețe chiar dacă se pare că ar fi loc numai de bucurie. Cand am învățat să fim triști? Copii nu împărtășesc sentimente de frică în momente de glorie. Cred că suntem antrenați în fiecare zi să ne fie frică, de orice, de moarte, de necunoscut, de ziua de maine, de vreme, de cutremure, de accidente, de colegi, de șefi, chir și de oamenii simpli de pe stradă... Privim știrile și de fiecare dată tragem concluzii, pierdem încrederea în politicieni, judecători, polițiști, preoți, profesori... Și până la urmă, învățăm să nu avem încredere în nimeni, nici în persoana de lângă noi și poate cel mai grav, pierdem și încredrea în sine. Ca să nu mai fim dezamăgiți, renunțăm la vise, dorințe, prieteni și devenim un mic roboțel într-o lume mare care merge la muncă, vine acasă, mănâncă, doarme, iar merge la muncă. Citisem recent întro carte(Zahir de Paulo Coelho) că în război oamenii sunt cu adevărat fericiti. Știu că nu ar avea nici un sens, dar, anume în momentul în care înțelegi că viața capătă un sens, că ai pentru ce trăi sau pentru ce muri, anume atunci dispare tristețea unei vieți mici și inutile. Nu trimit pe nimeni la război în căutarea fericii, spun doar că fericirea se află aproape, în sufletul nostru. Fiecare om își pote găsi calea care să îi dea sens vieții, trebuie doar să învățăm cum să respingem emoțiile negative care ne copleșesc ca o boală gândurile. De cele mai multe ori eșecul însemnă un pas înainte, iar frica și neputința nu e decât o iluzie. 

Fericirea are chipul tău


Scopurile noastre în viață se concentreză spre atingerea fericirii, fie că aceastea înseamnă bani, case, mașini, carieră, aprecierea și respectul comunității, a familiei sau, dacă e să amintim scopuri nobile, atunci pentru unii fericirea înseamnă să ajuți, să dăruiești, să creezi, să faci acel ”ceva”, fie acesta un lucru sau un ecou care să schimbe și să ajute umanitatea, e ca un fel de ”lucruri vs acțiuni”. Cu toții avem scopuri sau măcar vise și dorințe, acestea sunt ca pilonii pe care se sprijină greutatea vieții noastre. Sensul acestei vieți duce spre scânteia de lumina din capătul tunelului, fie acolo măcar și mașina luxoasă pe care ai visat-o într-o noapte.Să presupunem că acesta e scopul vieții unui om, acesta munceste ani și ani, ca într-un final să-și cumpere o mașină nouă, frumoasă, bună și scumpă. Se simte fericit? S-ar putea, dar pentru cât timp? Și dacă se așteaptă omul să fie fericit odată ce își cumpără mașina, dar rezultatul nu este deloc pe placul lui, iar acea dorință se transformă treptat într-un gol... Veți spune că ar face bine să-și găsească alte dorinte, planuri sau scopuri ca sa meargă mai departe în realizările lui. Înseamnă că unele dorințe împlinite aduc mai multă fericire, altele mai puțină, depinde de noi ce ne alegem, oricum, pentru toate trebuie să plătim și nu mă refer doar la bani. Totul se plătește, cu eforturi uriașe, nopți nedormite, sau chiar cu ani de viață. Oamenii sunt egoiști, într-o măsură relativ mai mică sau mai mare. Cu toții suntem diferiti, avem capacități, calități, aptitudini și moduri de gândire diferite. Aceste diferențe sunt chiar și între membrii aceleiași familii. Dorințele noastre ne determină într-o măsura semnificativă caracterul, prin acțiunile noastre, prin alegeri și priorități. Rezultă că suntem sau devenim ceea ce ne dorim să fim sau ceea ce gândim despre noi înșine. Unii oameni sunt fericiți pentru că găsesc fericirea în fiecare zi, în lucruri mărunte, în raze de soare, în zambete și flori. Acești oameni trăiesc în prezent, nu în trecut cu remușcări sau în viitor cu frica zilei de mâine. Acești oameni nu se plâng, nici nu învinuiesc, ci doar sunt recunoscători, nu le e frică de eșec și sunt gata oricând să o ia de la capăt.  Tu, esti un om fericit? Întreabă-te sincer în timp ce te privești în oglindă. Ești bun, recunoscător, împlinit? Dacă îți place ceea ce vezi în oglindă, și aici nu mă refer doar la aspectul fizic, pentru că cine dacă nu noi înșine trebuie să ne cunoaștem cel mai bine? dacă ești mulțumit de persoana pe care o reprezinți atunci cu siguranță ești fericit. De ce? foarte simplu - fericirea e pe chipul tău!

Scheme şi modele de fulgi croşetaţi


De curând am observat că tot mai mulţi caută pe Google, modele de fulgi croşetaţi. Şi ca să nu fie dezamăgiţi de singurul model publicat cam doi ani în urmă, m-am gandit că aş putea face un gest cât de cât generos, ca să scot din "cutia fermecată" câteva modele frumoase de fulguşori. Dacă v-au plăcut modelele şi le-aţi încercat, aştept un semn sau comentariu să-mi ziceţi păreri sau propuneri.Dacă iubiţi lucrurile unice şi delicate, lucrate manual, dar nu puteţi croşeta, să-mi daţi de ştire şi vă pot realiza eu, comanda dorită după preferinţele fiecăruia.

















Senzații virtuale


Suntem cu toții în căutare de momente frumoase, situații plăcute, bucate delicioase, muzică bună... Șirul acestor dorințe de senzații plăcute poate continua, însă unele dintre ele costă, altele se întâmplă foarte rar, iar monotonia aceleiași zile obișnuite pare să se impregneze în viața noastră. Mulți căutători de senzații apeleză la ajutorul celui mai accesibil prieten - „Internetul”.Avantajele sar în ochi din prima - îți răspunde la orice întrebare, nu-ți cere socoteală, îți arată tot ce vrei sa vezi și tot ce vrei sa auzi. Din acest moment fiecare e pe cont propriu, ce alegi, aceea vei avea.Dacă „senzțiile tari” sunt tot mai greu de obținut în lumea relă, in cea virtulă, trebuie numai să știi ce își dorești. Intensitatea lor nu se compară însă cu realitatea,de exemplu, o poză cu un peisaj superb, văzută la calculator, e nimic pe lângă același peisaj văzut în realitate.După cum am mai spus, unele bucurii din viață ne cam costă bani, dar totuși, pentru ce altceva ne petrecem întreaga viață muncind? Ca să avem amintiri plăcute proprii, sau doar să contemplăm poze cu amintirile altora?

Rețetă Pâine albă de casă


După ce am postat niște poze cu pâinițele mele, mi-a fost solicitată rețeta. Am numit-o ”de casă” nu doar din motivul că este preparată în condiții casnice, ci și pentru faptul că urmărește tehnologia trdițională de preparare a aluatului cu maia lichidă. Dacă veți respecta măcar aproximativ metoda pe care urmează să o divulg, vă garantez faptul că pâinea obținută va fi foarte bună și va arăta extraordinar. :)Ingrediente:Făină: 1kg;Drojdie: 15-20g;Sare: 15-17g;Zahăr: 10g;Ulei: 30mlApă: 500-550 ml.Cantitatea de apă poate varia în funcție de cât de umedă sau uscată este făina. Vă recomand să puneți cu încredere cantitatea de făină, iar pe parcursul frământării dacă mai trebuie un pic de apă, mai adăugati, iar dacă este cam moale aluatul, mai puneți un pic de făină. Pâinea iubește uleiul de măsline, nu e neapărat, dar dacă aveți, puteți înlocui uleiul de floarea soarelui cu cel de măsline. Aluatul va fi mai ferm, iar pâinea mai gustoasă.

Metoda directă ”sare” peste etapa preparării maielei, de aceea este rapidă. Dacă optați pentru acestă variantă, frământați bine aluatul format din toate ingredientele (apa trebuie să fie călduță). Îl lăsați să crească la cald cam 20 -30 minute, după care îl mai frământați odată, îl lăsați să se ”odihnească” vreo 10 min, îl modelați și îl așezați pe tavă, sau în forme pe care le puneți la un loc călduț timp de 20-30 min. Dacă e mai rece și aluatul a crescut puțin putem să îl ținem și 40 min înainte să băgăm pâinea la cuptor. Dospirea aluatului înainte de coacere este forte importantă, miezul devine mai pufos, coja mai subțire, iar pâinea are volum și nu crapă. Dacă doriți, puteți să o ungeți cu ou înainte de coacere, pentru o crustă mai lucioasă. În general temperatura de cocere variază de la 180 la 220 grade, la fel și timpul de cocere. Totul depinde de mărimea pâinii și chiar de cuptorul pe care îl aveți.

Metod indirectă, sau cea cu maia, vă răpește ceva mai mult timp, însă caliltatea pâinii va fi mai bună. Maiaua o preparăm din toată cantitatea de apă(500 ml), jumătate din cantitatea de făină(500g), drojdia, și zahărul. Apa trebuie să fie călduță. O amestecăm bine și o lăsăm să crească 1-2 ore(daca e mai cald, maiau va creste mai repede, deasemenea daca punem puțina drojdie, trebuie sa mărim timpul de fermentare a mielei, de exemplu bunica mea punea puțină drojdie și lăsa maiaua la fermentat și 3 ore) după care adăugăm sarea, restul făinii și frământăm aluatul. Spre final adăugăm uleiul și aluatul se frământă mai ușor. După ce am obținut un aluat omogen, care se desprinde ușor de mâini și pereții vasului, îl acoperim cu ceva să nu prindă cojă și îl lăsăm să crească 30 min, după care îl mai frământăm o dată. Acest procedeu de refrământare face aluatul mai ferm, iar dospirea devine mai rapidă. Îl putem refământa o dată, de două sau chiar de trei ori înainte de modelare.După care, îi dăm aluatului forma dorită, îl punem în tăvi și îl lăsăm să crească aproximtiv 30 min, iar la finl, îl băgăm la cuptor. Puteți face niște crestături pe pâine cu un cuțit bine ascuțit, puteți să o presurați cu făină sau să o ungeți cu ou înainte de coacere. Timpul de coacere și temperatura depinde de mărimea produsului copt. Cu cât pâinea este mai mare, cu atât și timpul de coacere este mai mare, iar temperatura ceva mai mică.Apropo, dacă coaceți pâinea în forme, bucata de aluat, modelata trebuie să ocupe cel mult 2/3 din tavă, pentru ca să aibă loc atunci când pâinea va crește. Iar dacă le coaceți pe tavă, lăsați ceva spațiu între pâini.Pâinițele pot fi împletite, rotunde, alungite timp frnzelă, în diferite forme, micuțe ca niște chifle, crestate, presărate cu susan, făină sau semințe; nu există limite sau modele fixe, totul depinde de dorința și imaginația fiecăruia. Mult succes!

Oscar din Danemarca
Spuneam cândva că fericirea, uneori înseamnă mulțumirea de sine atunci când reușești ceva, apoi am zis că mai înseamnă recunoștință. Ei bine, situații de genul acesta, s-au întamplat mai des și sunt sigură toți oamenii care se bucură de viață și trăiesc fiecare clipă, stiu perfect despre ce notă de fericire vorbesc. Recent însă, am avut un sentiment de fericiri ceva mai evoluat :) - Fericirea de a face pe cineva fericit fără ca sa îți dorești neapărat sau să te aștepți la acest lucru. Ei bine, în familie, e ceva normal cand știi că faci ceva special sau o surpriză plăcută, încât să faci pe cineva fericit, dar când îți spune cineva că ai făcut foarte fericită o fetiță din Danemarca și îți oferă și poze care să demonstreze acest lucru, te oprești un pic și te gandești oare cand și unde și ce ai făcut așa special?Recent am citit un articol interesant despre alegerea cadoului perfect care mi-a amintit despre un moment interesant pe care am vrut să-l împărtășesc. Anume cadourile surpriză sunt cele mai apreciate, iubite, mai ales de cei care știu să prețuiască ideile ingenioase  și sentimentele.

După un film, noaptea târziu, când am vrut să închid calculatorul să merg la somn, am văzut un mesaj pe contul de facebook de la cineva care mă întreba dacă poate să mă sune să  discutăm despre niște cadouri. M-a sunat și mi-a zis ca are nevoie urgent de 3 cadouri. Urgent însemna în acea dimineața pentru că urma să plece în Danemarca, așa că am pregătit ceea ce aveam la mine să zic ”în stoc”, de fapt erau niște încercări de a face jucării din propria inițiativă.

Ei bine, unul dintre cadouri era un monstruleț căreia eu i-am zis ”virus - computer worm”, pentru că semăna cu un vierme, cel care l-a cumpărat a zis că e ”râmă”. Ei bine, monstrulețul a avut soarta de a-și transforma nu doar ”specia” :), ci și numele. Cât a stat la mine, îi ziceam Wasea. Recunosc  că nu l-am vândut cu tot cu nume, dar am aflat că acum îl cheamă Oscar și că e foarte alintat și iubit de o fetiță tare dulce din Danemarca :)Aceste mici detalii, cât și poza (făcută de ea) m-au făcut să mă simt o parte din motivul acelei bucurii sincere din ochii unui copil. Această experiență mă face să-mi amintesc cât mai des că a face fericit pe cineva, înseamnă să devii și mai fericit.

Vise împlinite


E un lucru firesc să avem dorințe, speranțe, vise, idealuri. Cel puțin eu, mă învârt în jurul acestor cuvinte până le contopesc de tot.Dorințele se împlinesc, desigur, nu întotdesuna așa cum ne-am fi dorit. Uneori înțelegem că am greșit undeva și reîncepem propriul ritual al dorințelor cu mai puține greșeli.Nu v-am spus nimic nou până acum și nici nu cred că o voi face degrabă, pentru că nu am descoperit nimic, doar am înțeles câte ceva. Am înțeles că nu doar eșecurile și greutățile te învață să fii mai puternic. Împlinirile unor vise te învață să privești tot mai departe.”Când vrei ceva cu-adevărat, întregul Univers conspiră, ca tu să-ți împlinești dorința.” (Alchimistul/ Paulo Coelho)

Ascultă-ţi inima...


"Ascultă-ţi inima..." de obicei, când auzeam aceste cuvinte mi se păreau cumva banale şi ciudate. Nu sunt adepta cuvintelor pompoase, iar citatele despre dragoste folosite de toată lumea mă făcea să le clasific la categoria "vorbelor în vânt".De obicei când mă culc să dorm, seara, adorm cam greu. Uneori îmi amintesc fragmente din acea zi, feţe şi momente desprinse parcă dintr-un film, sau îmi amintesc ce am reuşit să fac în acea zi şi dacă am făcut multe lucruri, oricât de însemnate sau neînsemnate au fost, mă simt cumva împlinită, mă simt că nu am trăit acea zi în zadar. Ieri seara mi s-a întâmplat un lucru ciudat, dar şi obişnuit, pentru că ştiu sigur că mi s-a întâmplat de mai multe ori, doar că nu am acordat prea mare atenţie acestui fapt. Am simţit cum î-mi bate inima. Auzeam bătăile în urechi, pulsaţiile de sânge prin vene până în vârful degetelor.Eram liniştită, relaxată, încât cest sentiment vroiam să îl păstrez pentru cât mai mult timp. Ştiam că dacă încep să mă gândesc la ceva, n-o mai aud, iar dacă mă mişc, nu o mai simt şi totuşi, nu poţi opri gândurile, sau cel puţin este un exerciţiu de forţă psihică pe care nu l-am antrenat. Am început să formez gânduri simple, ca cele ale unui copil, astfel încât să aud şi să simt bătăile inimii. În acele momente totul devenea clar, simplu, uşor de rezolvat, deci cumva toate se rezolvă uşor, dacă nu le complici prea tare. "Ascultă-ţi inima...", dar oare ce spune? căutam răspunsul în acel timp în care o auzeam şi o simţeam. Am auzit atunci ceva mai mult decât ştiam până în acel moment: un ritm regulat, acemenea ticăitului unui ceas, un ceas dinnăuntrul nostru. Acest "ceas" vine să ne aminteasă că viaţa nu e fără sfârşit, că fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Oamenii ar trebui la un moment dat să înţeleagă că până la urmă nu banii, cariera sau alte bunuri sunt valoroase, ci TIMPUL. Dacă ai timp, le poţi obţine pe toate.Partea rea este că nu putem afla nimic despre timpul rămas ca să ştim dacă trebuie să ne grăbim cu ceva anume, sau nu, ca să ne facem un plan de activităţi pentru viaţa noastră la fel cum am putea face pentru o zi obişnuită.Partea rea însă, este în acelaşi timp şi partea bună: nu ştim cât timp mai avem, deci fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Acest avantaj însă, este înţeles de prea puţini oameni, astfel încât rămâne aproape un mister. Un mister văzut şi auzit de mulţi, dar înţeles de prea puţini."Ascultă-ţi inima..." "Tic-tac, tic-tac..."

Îngerii au fost acolo…
Există unele gânduri pe care ai împresia că vrei să le spui, dar nu ştii cui anume, simţi că ai înţeles ceva şi trebuie neapărat să explici, dar gura e prea înţepenită să exprime gândurile de care speri să scapi, odată ce vor fi spuse…

O maşină neagră venea peste mine ca un taur turbat…, anume aşa, pentru că am întins o mână spre ea, în momentul în care mi-am dat seama că nu se va opri, iar eu îi stăteam în cale, i-am strigat de câteva ori “Opreşte-te!” şi atunci aveam impresia că mă adresam unei persoane… Într-o seară de toamnă ploiasă, eu, studentă care lucra cu disperare, după 12 ore de muncă în picioare, mă îndreptam spre casă într-un microbus aglomerat. La un moment dat am simţit un disconfort şi o stare de neexplicat de vomă şi de durere pe care nu mi-o puteam explica. Era genul de stare când te simţi foarte rău, dar nu ştii ce ai. Mi-am scos telefonul şi l-am sunat pe prietenul meu. Ştiam că de obicei venea mai tarziu de la muncă, dar l-am rugat să iasă mai devreme şi să venim amândoi acasă. Mi-a zis că nu poate… Îmi era atât de rău, încât vroiam să ies afară. Afară ploua, era noapte, m-am gândit să nu risc să umblu noaptea pe drumuri singură, pentru că dacă mai răbdam puţin, microbusul mă aducea până aproape de casă. Aveam de traversat o stradă, iar blocul în care locuiam, era destul de aproape. Afară ploua, aşa că mi-am tras gluga neagră peste cap şi am pornit spre casă. Traversez strada destul de lată pe la trecerea de pietoni. Înaintea mea mergeau nişte copii, nu se vedea nici o maşină. În acel loc, pe care îl văd ca în palmă de la fereastra mea în fiecare zi, în acel moment am observat că vine din partea dreaptă o maşină care nu mai oprea, iar eu îi stăteam în cale…  Până acum nu este nimic ciudat sau neobişnuit. Lucrul care m-a intrigat atât de mult este determinat de starea, gândurile şi acţiunile mele din acele câteva secunde în care a avut loc impactul. Mai întâi am îndreptat o mână spre maşină, aveam impresia că vine furioasă. Mi-am dat seama că nu are rost şi încercam să găsesc modalitatea prin care să rămân nevătămată. Cum să reuşesc să merg înainte, să trec până ajunge maşina? Erau doar 2 paşi, dar eram sigură că nu reuşesc deoarece corpul se mişca mult mai încet decât aş fi vrut… O groază de gânduri şi idei, deşi totul era clar, mişcarea a încetinit foarte mult, iar corpul nu răspundea impulsului. A fost lovitura, nu mai ştiam unde şi nici din ce parte am fost lovită, eram în mişcare, în viteză, în aer. Vedeam cum pungile din mâna mea au căzut pe şosea se rostogoleau şi în acel moment conştientizând că o să cad, ştiam că trebuie să-mi ţin capul sus. Da, capul sus, să nu mă lovesc, să nu cad în cap, să nimeresc la mijlocul maşinii, să mă aplec ca să încap pe sub maşină în caz că nu mai opreşte… vreau să trăiesc, să fiu mireasă, să am copii!

Nu mi-am amintit toată viaţa, cum spun unii că au făcut în momentele grele, ci aveam dorinţa unei continuări, nu avea cum, nu putea să se termine acolo… Şoferul m-a luat în braţe şi m-a adus în maşina lui. M-au întrebat unde e telefonul meu şi pe cine să sune. M-au întrebat ce mă doare şi le-am zis că nimic. Ştiu că respiram repede, eram supărată, nu-mi puteam opri lacrimile, dar NU SIMŢEAM NIMIC! A venit ambulanţa, o auzeam cum vine, cum se apropie… chiar mă simţeam vinovată că au chemat ambulanţa pentru că nu simţeam nimic şi dacă eu nu aveam nimic, voi fi cumva învinuită că a venit degeaba ambulanţa? M-au întrebat unde mă doare. Prin lacrimi le-am zis că nu mă doare nimic.  Nu făceam nici o mişcare şi echipa de medici mi-au imobilizat repede gâtul şi m-au rugat să-mi mişc degetele de la mâini şi de la picioare. Chiar m-am uitat cum şi dacă se mişcă, s-au mişcat… au răsuflat oarecum uşuraţi şi au zis că e de la stres. Au început să mă cerceteze, să observe ce şi unde am, dar nu au găsit aproape nimic. Medicii din ambulanţă, un bărbat şi o femeie, au fost foarte buni şi înţelegători. El mă mângâia pe cap, sincer, mi-a ajutat foarte mult acest lucru. Dacă tot eram conştientă, a venit poliţia să-mi facă testul de alcoolemie, după care, să-mi pună o groază de întrebări. Între timp venise şi prietenul meu, mă ajuta să răspund la întrebări. M-a întrebat numărul de telefon şi în acel moment nu îl mai ştiam,  în schimb mi-am amintit foarte repede numărul lui. În drum spre spital medicii îmi povesteau despre alte accidente în care au fost chiar ei implicaţi, apoi mi-au arătat buletinul meu şi m-au întrebat ce fel de cetate este imprimată? Cetatea Sorocii, le-am răspuns, apoi au urmat alte întrebări care să mă facă să gândesc în altă direcţie… După ce am trecut o groază de teste medicale şi radiografii, mai ales la coloană şi gât, stăteam întinsă pe un “pat de fier” drept şi foarte incomod. Simţeam cum trec mai mulţi pe lângă mine, cum se uitau la mine, eu aveam o chestie pusă la gât şi nu-mi puteam mişca capul. M-am ridicat, şi sub pretextul că vreau la baie, m-au lăsat să mă ridic. Nu mai suportam să stau întinsă, apoi am văzut mai mulţi tineri. M-am uitat la ei şi am zis destul de tare, ca să mă audă mai mulţi: “Ce, vă uitaţi să vedeţi sânge şi v-am decepţionat?”, au râs şi au venit în jurul meu. Am devenit în scurt timp obiectul de cercetare al unor tineri care făceau practica medicală. Nedumerirea lor consta în faptul cum reuşeam să fiu calmă şi să am simţul umorului după accident. A urmat alt spital, alte analize şi spre continua mea mirare, alţi medici care s-au comportat excepţional. A doua zi de dimineaţă am simţit durere, dureri musculare oribile. Am găsit după vânătăi locurile supuse impactului cu maşina, dar şi cu asfaltul. De fiecare dată când îmi aminteam acest incident, nu puteam înţelege cum am putut să gândesc atât de repede şi mult în doar câteva clipe. Corpul a funcţionat ca o maşinărie care a declanşat anumite stări de autoapărare şi supravieţuire despre care nu ştiam. Inima bătea mai repede, iar raţiunea era atât de rapidă încât timpul părea că stagnează, doar corpul nu asculta şi nu putea să se mişte mai repede. Lupta pentru existenţă a devenit în acel moment ceva prioritar, iar speranţa că voi reuşi mi-a dat puteri să lupt. De ce acum, mintea mea nu lucrează aşa ca atunci? Aş putea face mult mai multe lucruri, să învăţ mai multe, să scriu mai mult… Acel ceva natural sau supranatural ar putea fi găsit, descoperit sau inventat. Ne-ar permite să fim mai rapizi, mai mobili şi mai eficienţi, poate că viitorul păstreză speranţa acestei  specii pentru a putea deveni ceva mai buni ca strămoşii din era prezentului. Până la urmă, timpul este ceva foarte ambiguu, tot ce putem face acum este să depunem efortul necesar să nu treacă în zadar.

Fiecare îşi alege calea


Deşi nu am scris cam demult, nu cred ca mi-am pierdut abilităţile, dimpotrivă chiar, am trecut printr-o perioadă de exersare continuă în domeniul jurnalistic. Acest lucru m-a ţinut ocupată aproape non-stop, de aceea am rămas în urmă cu croşetările. Deşi încerc să nu găsesc vinovaţi, sau tot felul de scuze, totuşi, trebuie să recunosc că ar trebui să fiu mai ordonată în timp.Timpul, pentru mine cred că trece foarte repede, sau cel puţin aşa îl simt eu. Astăzi am fost invitată la ziua de naştere a unui prieten. Am fost şi anul trecut, doar că aveam senzaţia că nu a trecut un an de atunci. Aceiaşi invitaţi, aceeaşi odaie, doar alte culori, traiam acea senzaţie că mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Adesea când trăieşti un deja vu, nu-ţi dai seama când, unde şi cum. Eu însă ştiam perfect, chiar mai mult, parcă trăiam o continuare a unui eveniment petrecut un an în urmă.Înainte să lăs gândurile şi stările ciudate la o parte, aşa cum sunt acuma influenţată de situaţie, vreau să zic că există ceva ciudat în lumea, spaţiul şi timpul în care trăim. Acel CEVA care poate fi o salvare, sau un haos...Fiecare avem în noi câte o bucăţică din toate, câte un atom din stelele sau din mări, atomi de metale - de aur, fier ... Fiecare din noi are şi partea bună, plină de speranţe optimism, credinţă şi partea mai întunecată unde se zbate invidie, egoism... Armonia corpului nostru cu gândurile şi lumea este creată de raţiune şi de suflet. Sufletul întotdeauna alege calea, calea spre întuneric, sau spre lumina...





Botosei crosetati


Acești botoșei croșetați i-am daruit unei fetițe foarte drăgălașe. Era prima dată cînd am văzut-o și era deja mare, avea tocmai cinci luni. :)Copiii sunt pui de oameni care învață absolut tot ce aud și văd, deștepți dar în același timp neastâmpărați, dau mare bătaie de cap părinților, dar aduc și muuultă fericire. La final vă invit sa priviți un filmuleț cu un copil extrem de inteligent și energic care evadează din pătuț fără ajutorul nimănui după care încearcă să steargă dovezile.







Verde crosetat


Verdele este una dintre cele mai instabile culori cu care ne delectăm privirile aproape întregul an. Trecând în mai multe nuanțe foarte lent, natura își schimbă înfățișarea fără a cauza schimbări bruște percepției noastre, anume pentru aceasta verdele este culoarea pe care ochiul o accepta cel mai ușor și are un efect neutru asupra psihicului uman, fiind chiar o culoare ce poate calma persoanele nervoase. Verdele se obține la amestecul dintre galben și albastru. Știam acest truc din școală și îl foloseam atunci cînd mi se termina culoarea verde din acuarele. Pentru mine această culoare era cea mai deosebită și, din toate culorile, anume verdele era cel care dispărea cu mult înaintea altor culori, așa că urmau experimentele dintre contopirea galbenului cu albastru. Uneori era enervant, fiindcă nu obțineam nuanța de verde dorită, ba chiar era tot mai diferită de fiecare dată când făceam amestecul, poate anume din această cauză consider că verdele are cele mai multe nuanțe. Nu am făcut nici un studiu, e doar părerea mea despre o culoare care mi-a dat bătăi de cap la orele de arte plastice.  Când eram mică bunica țesea covoare și pentru mine era foarte interesant tot acest proces, mai ales că mă lăsa să o ajut și eu cu ce puteam. În sat, pe la rude, se găseau diferite modele de covoare moldovenești desenate cu multe culori pe niște coli mari în pătrățele mici. Erau de obicei buchete mari de flori cu frunze, extrem de colorate pe un fundal negru, iar pe margini cu diferite uzoare tradiționale specifice zonelor. Lâna toarsă trebuia vopsită și de obicei venea o femeie meseriașă care avea la ea toată gama de culori și-ți vopsea lâna, apoi după ce se usca, făceam gheme. În timpul țesutului cineva stătea cu schema în față și ”dicta culorile” pe fiecare rând ditr-un capăt până în celălalt. Culorile și nuanțele aveau nume speciale și iarăși cel mai interesant era verdele: ” verde stricat”, ”verzișor”, ” verde nucă”,” verde cu mâinile-n șolduri” și alte nume ciudate pe care le mai rețin. Oricum, ” verde cu mâinile-n șolduri” chiar nu știu de la ce vine, trebuie să fac niște cercetări când plec la bunica în sat șă vă spun mai multe. Acest poncho croșetat are mai multe nuanțe de verde, am încercat să-l fac deosebit mai ales că această comandă era pentru cineva care trebuia să îl facă cadou. L-am crosetat foarte repede, trebuia să ajungă la ziua de naștere a unei mame. Am auzit că a fost lucrul potrivit, persoanei potrivite :)









Generat în 0.124 secunde.