Pasiuni

Trebuie să dăruiesc mulțumirile și bucuria sinceră primită de la acești copii, împreună cu urările de bine unor oameni minunați, fără de care nu aș fi reușit.  Am făcut recent un apel pe pagina de Facebook pentru prietenii care vor și pot să ajute niște copii din familii numeroase. Era vorba despre cinci copii din clasa a șasea, dintr-un sat din nordul R. Moldova, unde mama este dirigintă. Inițial am vrut să-i ajut doar eu, dar după ce am colectat tot ce aș fi putut dărui, mi-am dat seama că nu era suficient decât pentru unu, maxim doi copii. Am fost surprinsă când am primit mai multe răspunsuri la apelul pentru ajutor. Nu am fost insistentă, dar s-a dovedit că sunt mulți oameni buni, care pot ajuta necondiționat. Trebuie să recunosc că rezultatul mi-a întrecut așteptările. Am colectat hăinuțe, ghiozdane, rechizite, cărți, jocuri, încălțăminte, haine groase de iarnă, chiar și o hartă a europei, o minge și alte minuni care au adus multă bucurie. Am dus toate produsele colectate acasă, la părinți. Între timp s-a dovedit că aveau nevoie de ajutor mai mulți copii, și dacă inițial am zis să dăruim cele colectate pentru cinci copii, am pregătit darurile pentru șapte. Am decis să luăm  la școală doar o parte din produse. Ghiozdanele în care am pus rechizite, hăinuțele noi- pantaloni, bluzițe sau hanorace, șosete și mănuși, împreună cu o sacoșă cu periuțe și pastă de dinți și câte o pungă cu dulciuri, plus cărți, și jocuri care le-am lăsat în clasă, să fie citite de cât mai mulți elevi. Restul, le-am lăsat acasă și mama a chemat pe rând fetițele, apoi băieții să-ți aleagă și să măsoare hăinuțele și încălțămintea rămasă. Hăinuțele care s-au dovedit a fi mai mari, sau mai mici au fost donate pentru frații și surorile lor, mai ales că unii din ei erau și opt copii în familie.

 Am trăit un sentiment ciudat, nici de bucurie, nici de tristețe, copiii se bucurau, dar eu îi priveam cum mănâncă cu poftă ciocolate, și-mi părea rău că nu pot face mai mult. Sinceritatea acestor copii care nu sunt vionovați că s-au născut în familii numeroase, că au părinți bolnavi sau fără un loc de muncă, sau de ce să nu recunoaștem, unii chiar consumatori de alcool, îmi aducea o senzație de durere în piept. Cât de recunoscătoare trebuie să fiu părinților mei, pentru că au muncit enorm de mult, pentru ca noi să avem de toate.

Mă gândesc că acest ajutor este o soluție pe moment, nu pe termen lung. Care e acea soluție ce ar putea să ajute nu doar acești copii, pentru că toți copii merită o copilărie frumoasă? Răspunsul meu se află în oamenii minunați pe care i-am cunoscut cu ocazia colectării acestor daruri, fiecare dintre noi, avem puterea să schimbăm lucrurile în bine, nu contează că ajutăm o sută de copii sau unul, dacă fiecare dintre noi ar face un gest cât de mic, atunci sper și mai mult la un viitor și o lume mai bună. Încercam să-i prind la o poză ca să arăt celor care au donat că totul a ajuns acolo unde trebuia. Nu aș fi zis nimic dacă donația era doar din partea mea și acest lucru dovedește o dată în plus că împreună putem face mai mult.

Apropo, să vă mai zic ce-am făcut în acea zi. Am primit de la cineva două cutii mari cu cărți vechi, dar bune și interesante. Cineva a donat biblioteca părinților și a vrut să o facă pentru copiii din R. Moldova, și pentru că sunt două școli în sat, am donat mai departe aceste cărți fiecărei biblioteci. Mai aveam o sacoșă cu cărți, erau vreo treizeci cred, primite de la altcineva, pe care le-a luat tatăl meu la școala din satul vecin unde e profesor, deci, într-un final trei școli au primit cărți.

 În plus, am înițiat și un concurs de eseuri, pe care le-am postat pe blogul satului. Premiile pentru cei buni, au fost cărți noi donate din biblioteca noastră. Concursul nu s-a încheiat, mai așteptăm participanți cu diplomele și cărțile pregătite.

Am revenit recent din vacanța petrecută în Bulgaria. Soarele a fost blând, apa caldă și litoralul frumos. Hotelurile impunătoare mi-au furat privirile, dar nu m-au cucerit, poate și din cauza că nu-mi plac locurile aglomerate. În schimb, ne-am plimbat de două ori prin vechiul oraș Nessebar. O așezare istorică foarte veche, devenită patrimoniu UNESCO, încântă și acum privirile vizitatorilor, oferind de toate pentru fiecare, începând cu ruinele frumoaselor cetăți și biserici, hoteluri și restaurante drăguțe, magazine cu cosmetice din ulei de trandafir, suveniruri, bijuterii până și blănuri. Nu m-am lămurit cu prezența și necesitatea blănurilor în magazinele de la plajă, dar să presupunem că asta cer clienții, mai ales că Bulgaria în acest an e vizitată de mai mulți turiști din Rusia și Ucraina.



Am vizitat orașul Nessebar de două ori și de fiecare dată am descoperit locuri noi, frumoase, pitorești. Secolele de istorie, emană liniște și respect pentru multe generații demult trecute. E bine că sunt păstrate, renovate și promovate aceste locuri unice.



Era organizat un festival și noi am ajuns spre final, la decernarea premiilor. Ideea cu festivalul e genială, pe lângă participanți se adună spectatori, turiști, presă și orice popularitate aduce beneficii.



Bulgarii profită de pe urmele istoriei, nu o fac în cel mai inteligent mod, cred că ar avea ce învăța de la vecinii greci, însă vectorul turistic e orientat corect și atâta timp cât soarele e blând și apa caldă, turiștii vor veni, mai ales că orașul vechi Nessebar oferă multe imagini spectaculoase.











La nord de Nessebar se află și complexul Sunny Beach, una dintre cele mai frumoase stațiuni de la Marea Neagra, cu circa 800 de hoteluri, construita încă din perioada comunistă, dar care se descurcă de minune în turismul capitalist. Sunny Beach este și cea mai mare stațiune bulgărească de la malul mării.

                           

Printre miile de turiști, ne-am făcut și noi loc la soare. Seara toți ieșeau la plimbare, cumpărături, restaurante, baruri, cluburi, jocuri de noroc, poze cu animale și multe alte distracții, toate contra cost, desigur. Când vine vorba de vacanță, toți sunt parcă în căutarea fericirii. Inițial trăiești cu impresia că dacă vei merge într-un loc de poveste, imediat te vei simți altfel. Poate că unii își iau o pauză de la muncă, deși cei implicați în activități urgente, apelează și în vacanță la câteva ore de muncă. Până la urmă, zilele frumoase trec incredibil de repede și totul costă. Sunt de acord că și acasă ne costă mâncarea, curentul, gazul, internetul etc.. dar în vacanță am avut de multe ori sentimentul că momentele de bucurie trebuie cumpărate și poate acest sentiment a blocat cumva manifestarea reală a fericirii. Știu că mă repet, dar dacă tot face parte din contextul exprimării acestui gând, țin să vă reamintesc - adevărata fericire nu costă nimic, dacă costă ceva, nu mai e adevărată.







Pentru mine fericire a fost atunci când am citit o carte pe plajă, am făcut poze la o floarea soarelui crescută nelalocul ei, la scoici și nisip, am mers la plimbare, am jucat niște jocuri, am cântat în mașină. Fericită am fost când cineva drag mă ruga să am încredere atunci când încerca să mă învețe să înot. Nu mă pot lăuda cu prea multe reușite la acest capitol, dar am avansat puțin de la starea inițială de frică. Bulgaria mi-a plăcut, dar nu m-a cucerit, a fost frumoasă, dar oarecum străină de inima mea, nu am întâlnit ospitalitatea, zâmbetul sincer și prietenia bulgarilor, în schimb am întâlnit frustrări atunci când am pretins să mi se dea tot restul la cumpărături, drumuri rele și mizerie. După ce am trecut vama în România, m-am simțit ca acasă, îmi era drag și dor de orice tufiș. Văd limpede problemele de aici, dar înțeleg că există infinit mai multe lucruri bune în jur de care ne putem bucura. La întoarcere am făcut un popas la Balcik pentru a vizita grădinile și castelul Reginei Maria, a fost incredibil de frumos, păcat că acest loc de vis nu aparține, așa cum ar fi trebuit, țării noastre. Promit să revin cu pozele și impresiile de aici într-un articol următor. Ajunși în Iași, am avut multe de rezolvat, deși sunt obosită, mă simt foarte bine acasă, cred că mi-a fost dor de lucrul obișnuit și rutina de acasă. Știu că e un paradox, dar o plecare în vacanță poate să-ți aducă bucurie când ajungi într-un loc nou și frumos, ca mai apoi să redescoperi bucuria de a te întoarce acasă.

Relația mea cu mama a fost de cele mai multe ori complicată. Ea e o fire impulsivă, directă și adesea acidă, eu liniștită, răbdătoare, încăpățânată, introvertită și vulnerabilă. Cred că de mică am avut parte de multă educație. În primul rând am crescut nu doar cu părinții, dar și cu bunici. Ei au avut doar băieți, iar eu, fiind singura nepoată primeam toată afecțiunea lor și tot ce aveau mai bun, din puținul pe care-l aveau. Am învățat să citesc singură, destul de devreme și am citit mult. Cred că anume cititul a suplinit educația celor patru părinți. O carte de nuvele și povestiri scrisă de Iulia Hasdeu, m-a marcat foarte mult. Poveștile de viață s-au dovedit a fi altfel, cei care trebuiau să fie buni, erau de fapt răi. Unul din aceste personaje era o mama indiferentă și egoistă. Acolo am aflat despre copii abandonați sau prea alintați și dintr-o dată toată atenția mea s-a concentrat asupra mamei. Copii din carte aveau viața pe care le-o modelau părinții și eu eram decisă că-mi voi alege singură viața.  Mama îl avea pe fratele meu mic, toată atenția era îndreptată spre el, iar eu doream atenția ei mai mult decât primeam de la ceilalți. Toate pedepsele veneau de la mama și eu fugeam la bunici, ca să le povestesc și să mă plâng. Apoi urma judecata, eu aveam avantajul de a avea mai mulți susținători, veneau la noi să-mi ia apărarea, iar mama mă ura pentru astea. Ei plecau într-un final acasă cu gândul că au rezolvat problema mea, iar eu rămâneam cu părinții. Uneori, încerca să-mi explice că nu fac bine, dar... era metoda mea de contraatac atunci când mă simțeam supărată. Deseori vorbeam singură, îmi închipuiam că spun tot ce aș fi vrut să spun atunci când alegeam să tac. Și îi explicam adesea anume mamei, de ce eu cred că nu mă iubește.  A fost o barieră între noi, o iubire complicată care m-a făcut să sufăr. Pentru ea totul era simplu, eu complicam lucrurile și jucam rolul de victimă. Acum îmi pare amuzant, nu știu dacă aș fi fost o mamă mai bună fiind în locul ei. Vine o vreme când înțelegi grijile care pot apăsa o persoană. Aveam de scris compuneri la școală despre mama. Nu le scriam cum scriu acum, știam ce anume ar fi trebuit să scriu și idealizam lucrurile și relațiile. Profesoara era încântată, mă punea să le citesc tuturor, și eu le citeam, la sfârșit printre lacrimi despre iubirea noastră perfectă. Ea credea că lacrimile mele sunt o dovadă de iubire și de trăiri alese, dar pentru mine, cuvintele pe care le știam a fi neadevărate erau o dramă plină de minciuni povestite frumos. Mama știa cum să mă aducă cu picioarele pe pământ, de fapt atunci credeam ”că-mi rupe aripile”. Toate ideile, visele și dorințele mele își pierdeau din elan în prezența ei. Și aceste incidente m-au învățat să lupt pentru ceea ce-mi doream. Uneori mergeam la compromis, alteori știa despre alegerile mele atunci când era deja prea târziu să fie schimbat ceva. Acest șiretlic m-a ajutat să evit multe ciocniri între noi. Îmi știa greșelile, punctele slabe și adesea mă făcea să sufăr. Jucându-mi rolul de victimă, știu sigur că adesea nu vedeam partea mea de vină. Îmi ziceam că eu nu voi fi așa, nu voi face așa, nu voi spune asta... îmi doream din tot sufletul să nu fiu ca ea. În schimb aveam o relație frumoasă cu tata. Știam că era de partea mea și uneori când încerca să nu se implice în discuțiile noastre, venea la mine să mă învețe să iert. Mă ruga să o iert pentru tot ce credeam eu că a greșit. Și o iertam repede pentru că o iubeam, cred că așa făcea mereu și tata. Cu timpul, am încercat să comunicăm ca niște prietene, eu fiind o fire mai retrasă, nu aveam prea mulți prieteni. Dar adesea aceste discuții se transformau în ceartă. Aveam nevoie de cineva care nu mă judecă și la sigur nu era mama. Ea începea să-mi explice unde am greșit, ce ar fi trebuit să fac sau să spun, se enerva de neputința mea, de renunțarea mea, sau de alegerile mele uneori ciudate. Ea trecea greu peste probleme și apăsa continuu acolo unde mă durea mai mult. După astfel de discuții prietenești, îmi juram că nu-i mai povestesc nimic niciodată și peste un timp uitam incidentul, apoi făceam ceva împreună, aveam o relație calmă, mă întreba ceva, apoi altceva... și cearta lua foc în lungi dezbateri care se încheiau cum eu fugeam, trânteam ușile, plecam. Așa am învățat să renunț și să trec ușor peste... Acum cred că e un lucru minunat să poți renunța, să uiți și să nu-ți trăiești viața cu gândul la probleme. O iubesc pe mama mai mult decât când eram copil, pentru că unele lucruri am reușit să le înțeleg, altele să le accept și să le iert. Datorită ei am învățat că nu sunt Eu, Centru Universului, că nu am tot timpul dreptate. M-a învățat să-mi asum responsabilități și să mă simt vinovată, să nu mă iert prea ușor pentru prostiile făcute. După ani lungi de relație complicată între noi, mi-a trezit conștiința și atitudinea față de mine și cred că asta m-a făcut să fiu un om mai bun, sau cel puțin să încerc să fiu mai bun. Dintr-o discuție recentă, mama mi-a zis că sunt un om bun, că în toată țara nu găsești pe cineva ca mine și am vrut să o contrazic pentru că știu că nu sunt perfectă și știu că sunt mulți alți oameni buni, în  multe privințe. Dar am tăcut... și m-am simțit de parcă am primit cel mai frumos compliment din viața mea. Am știut atunci că am câștigat după lungile noastre conflicte admirația persoanei care m-a creat și care acum, în sfârșit, s-a simțit mândră de mine, nu pentru ce am obținut, ci pentru cine am devenit.

Într-o discuție recentă îmi exprimam regretul pentru înstrăinarea de locul de baștină. Deși locuiesc la Iași, vin în Moldova destul de des, dar totul se rezumă de cele mai multe ori, la vizitele scurte pe la rude și părinți. Când eram la școală, mergeam destul de des prin excursii, dar multe locuri frumoase, demne de a fi vizitate rămâneau o necunoscută despre care nu puteam spune decât că ”am auzit despre”, sau ”am citit”. Și uneori realizezi cu părere de rău că te îndreptai curios spre frumosul de departe, pe când cel de aproape, rămânea un gol, un necunoscut. Pentru că nu poți iubi ceva ce nu ai văzut, nu ai știut, nu ai simțit... și Basarabia merită iubită.  Unele locuri nu sunt doar imagini frumoase atunci când încerci să le simți, să le înțelegi.  La Orheiul Vechi am găsit liniște și armonie în tot ce puteai vedea. Istoria își lasă amprenta nu doar prin ruine, iar povestea unor locuri este spusă de râuri, de pietrele șlefuite, de localnici și chiar de copiii care îndrăznesc să poarte o discuție cu turiștii. Am găsit un filmuleț de acum doi ani în care aceiași copii întâlniți de noi spun povestea satului Butuceni. Cred că nouă ne-au zis-o ceva mai clar, au mai crescut de atunci și totuși, uite așa se păstrează legendele, se transmit și se auto-creează, din fapte eroice și vise de copii. - - Vreți să vă spun o poveste despre Orheiul Vechi și satul Butuceni? despre Zamolxe și Butuc care s-au bătut... copii de vreo șapte-opt ani, îndrăzneți, care învață de mici să o facă pe ghidul, sperând în sinea loc la o mică recompensă pentru efortul depus. Momentul a fost frumos pentru că a fost neșteptat, iar copiii nu au fost insistenți, nu au cerut nimic în schimb și totuși, au primit mai mult decât recunoștință și câțiva bani, au primit zâmbete și admirație. Te bucuri în sinea ta că oamenii au păstrat frumusețea și armonia din jur, te bucuri că e curat, că miroase a flori, te bucuri de liniște și simți că trăiești într-un loc unde cerul îmbrățișează pământul.

Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi are un statut special și constituie cel mai important sit cultural din Republica Moldova. Acum se află în procesul de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Cultural Mondial al UNESCO. Valea râului Răut este un alement esențial al complexului ce cuprinde câteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei, denumit ulterior Orheiul Vechi. Din cadrul complexului fac parte două promontorii mari -Peștera și Butuceni, la care se alătură trei fășii stâncoase mai mici -Potarca, Selitra și Scoc, pe teritoriul cărora se află ruinele unor fortificații, locuințe, băi, lăcașuri de cult, inclusiv mănăstiri rupestre, atît din perioada tătaro-mongolă (sec. XIII–XIV) cît și de prin sec. XV–XVI.   La mijlocul secolului XVI, locuitorii orașului abandonează Orheiul Vechi și se mută cu 15 km spre nord-vest, fondând Orheiul pe locul actual al orașului. Cetatea din piatră a fost distrusă, probabil din porunca lui Alexandru Lăpușneanu, care la cererea turcilor a desființat pe atunci mai multe cetăți.





Muzeul de sub cerul liber culminează cu o cruce din piatră, o clopotniță și o mănăstire frumoasă și bine îngrijită.  Peștera mănăstirii a fost săpată în piatră de 12 călugări ortodocşi în secolul al XIII-lea. Lăcașul întunecos adăpostește icoane vechi din lemn, cărți și un altar pe mijlocul încăperii. Lumânările și iconițele le putem alege și cumpăra singuri, călugărul întâlnit acolo se ruga, și nu am îndrăznit șă-i deranjăm liniștea.

Foto: Andrei Brașoveanu În satul Butuceni am vizitat o gospodărie țărănească tradițională, ca un mic muzeu despre tot ce însemnă tradiție și grija țăranilor, în bucuria și necazul lor.



 









Și câteva poze din satul Butuceni, pentru cei care apreciază tradițiile și obiceiurile românești, vorba poetului ”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”...

După ce ieri am umblat toată ziua somnorosă și nu am făcut mare lucru, seara m-am apucat să fac biscuiți, și am copt o groază, până pe la 11 noptea. Apoi film... timp în care am croșetat că azi dimineță aveam comenzi. La 1 somn, doar că... abia atunci mi s-a trezit mie conștiința că a doua zi am de trimis comenzi și nu sunt gata, deci pus ceasul să sune la 6 dimineața. Ei...  dar conștiinșa trezită nu te lasă să dormi, așa că până la 3 am tot încercat să număr oițele dar în zadar, dacă lucram, erau făcute toate deja. Așa că mă trezesc eu, caut ghemele de pe noptieră, croșeta, le iau încet, închid ușa după mine și simt că am prins în ușă o ață, trag de ea, crezând că a rămas capătul acolo, trag, trag, apoi deschid ușa, scarțâie, trag ața.. și parcă se trăgea mai ușor, am zis gata, a venit capătul. Închid ușa și mă pornesc și iar trage ața de mine înapoi, tot era prinsă în ușă, iar deschid ușa, între timp scăp croșeta pe gresia din hol, fac gălăgie, îi trezesc pe toți, aprind lumina, eu... plină de ațe, caut ghemul undeva pe sub pat. Îi zic soțului să doarmă mai departe și mă duc la bucătărie să-mi termin inimioarele croșetate. Într-o ora erau deja și apretate, puse la uscat. Ei bine, după asta, pe la 4 și ceva, am reușit să adorm, dimineața nu mi-a fost somn, a trebuit să mai finisez câte ceva, să fug la gară, să trimit la Chișinău niște comenzi... Să fii o persoană care-și ține cuvântul mai însemnă să ai și conștiință severă, cu tine însuți, să-ți fie frică că nu o să poți dormi noaptea dacă o dai în bară, de data asta am scăpat :)

Știu o poveste despre îngeri și puterea cuvintelor pe care am povestit-o foarte rar. Am căutat-o pe internet să găsesc autorul, sursa, dar nu am gasit nimic despre asta. Eu am auzit-o de la un preot, eram încă mică și poate unele detalii din povestirea lui au căpătat o altă întorsătură în memoria mea de-a lungul anilor. Astfel încât, dacă voi greși cu ceva, îmi cer iertare, eu doar o povestesc mai departe pentru că nu e o poveste pentru copii și se merită a fi spusă.

 Un râu mare, ce curge lin și o barcă mică cu doi omeni se îndreaptă încet spre niște locuri frumoase, dar lipsite de orice așezare umană. Vâslașul e un om ceva mai vârsnic și pare să cunoască împrejurările, iar celălalt, e un tânăr de vreo 20 de ani, palid, trist și abătut. Cei doi ajung într-un final la niște ruine de ziduri vechi. Coboară din luntre și caută un pustnic care își ducea zilele printre ruinele unei vechi biserici. Pustnicul e cunoscut drept povățuitor și unii făceau cale lungă pentru a descoperi datorită lui, o cale spre adevăr, un răspuns sau un sfat. Sarcina lui era mai întâi să asculte povestea, vorbea puțin, iar uneori răspunsul lui era doar un cuvânt sau o simplă întrebare. Noul venit începuse cu disperare să-și povestească durerea, care de data aceasta se dovedise a fi neobișnuită: ”De mic mi-au apărut niște pete pe spate care dureau, uneori sângerau și care nu s-au vindecat de-a lungul anilor. Am merg la mulți medici, cunoscători, preoți și nimeni nu a mai intâlnit așa ceva. Într-un final am ajuns aici, ajută-mă! nu mai am unde să merg...” Uimit pustnicul s-a uitat mai bine la fața lui palidă, la părul blond care strălucea ca aurul în bătaia soarelui, ochii albastri ca niște picături din cer și a oftat... ”Pleacă! Nu pot să te ajut cu nimic, nu sunt doctor, nu știu ce blestem sau boală ai. Cum pot să te ajut, când singur trăiesc sub umbra unui blestem.” -Ba nu, voi sta aici până mor sau până când voi ști că a sosit timpul să plec. Am făcut cale prea lungă, nu plec așa. Dar... spune-mi măcar povestea tristeții care te oprește să mă ajuți. Bătrânul pustnic îl privește uimit, nimeni nu l-a întrebat până acum nimic despre el, toți vroiau doar să se plângă, să-și povestească propriile neplăceri. Nimeni nu vroia să cunoască povara unei alte dureri. Toți căutau eliberare, uitare, numai el nu uita nimic, vroia doar liniște și sfârșitul vieții chinuitoare. - Eu... privi în jos, apoi zidurile vechi, apoi își privi mâinile îmbătrânite cu care părea că ține un condei invizibil... Vezi aceste ziduri vechi?, aici era o mănăstire mare și frumoasă, iar eu eram stareț. În fiecare seară, după rugăciuni, veneam aici și scriam psalmi, mai întâi îi copiam cu un scris frumos, apoi am incercat să scriu și eu un psalm. Știam că voi fi în stare de acel lucru măreț și după ce l-am scris, trebuia să se usuce cerneala. Eram încântat, împlinit, când deodată, a apărut o luminiță - un înger. Un înger mic care zbura pe foaia proaspăt scrisă și pe alocuri a atins cu aripile cerneala și a întins-o pe foaie. Sărea vesel și strica tot, atunci m-am supărat și din mândria mea am încercat să recuperez cele scrise alungându-l. I-am strigat dintr-o dată ”Să nu mai zbori!” iar el s-a întors spre mine și mi-a șoptit ”Să nu mai mori!”. De atunci au trecut prea mulți ani în care m-am rugat să fiu iertat, să mi se sfârșească zilele. Totul se dărâmă în jurul meu, au rămas doar ruinele și eu printre ele. - Și nu s-a schimbat nimic de atunci? Nici un semn?, nici un răspuns la anii de rugăciuni? Ce-ai face dacă va apărea din nou? - Vai, i-aș spune zbori! Înalță-te! și iartă-mă pentru vorbele necugetate... Și atunci tânărul din fața lui, a fost cuprins de lumină, iar în locul rănilor de pe spate, i-au apărut aripi. S-a ridicat spre cer ca o pasăre desprinsă printr-o minune din lanț, apoi s-a uitat în urmă ca să-i spună ”Ai dreptul la moarte...” Totul s-a transformat într-o rază și un pumn de pământ, ajunse fiecare la locul lor. Morala vine să ne amintească despre puterea cuvintelor. Nu e neapărat să fie blestem, știu că pare ridicol și urât acest cuvânt cu semnificașii sumbre, cu timpul, acestea s-au transformat în înjurături, pe care mulți dintre noi le utilizăm. Ar fi bine să fim responsabili nu numai de faptele  noastre, ci și de cuvintele noastre, în orice situații.  Dacă te-a impresionat această povestire, împărtășește-o cu cei dragi. Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc pentru timpul tău și îți doresc, ca unui prieten drag, tot binele din lume! :)

Păstrez în amintire o experiență de viață care m-a marcat la vârsta de 7 ani și pe care nu cred că am mai povestit-o vreodată. Deși inițial aș fi vrut să scriu o poveste foarte frumoasă pe care obișnuim să o spun colegilor din facultate, gândurile mele din această dimineață se concentrau tot mai mult asupra unei îndepărtate amintiri. Sunt unele povești adevărte care la un moment dat te macină pe dinăuntru și vor să fie povestite. Deși e o poveste tristă, nu am nici cea mai mică intenție să întristez pe cineva, deși, trebuie să recunoaștem că tristețea și pierderea fac parte mai mult sau mai puțin din viața noastră, încât, cea mai bună metodă de a rezista, este resemnarea. Aveam 7 ani, era vara, iar în toamnă urma să plec la școlă în clasa I. Deși cel mai mult timp îl petreceam acasă, mai mergeam uneori pe la vecini unde știam toți copiii cu care mă puteam juca. Corina, era singura de aceeași vârstă cu mine, urma să fim colege de clasă, iar noi eram încântate și fericite pentru asta. De mică o numeam ”Cea mai bună prietenă”, chiar ea mi-a spus ce înseamnă acest lucru și presupun că știa că deține acest onorabil titlu. Jocurile noastre mi s-au șters din amintiri, la fel și chipul ei, știu doar că semănam. Aveam ambele părul brunet, de aproximativ aceeași lungime, rochițe asemănătoare. Eu aveam un frațior micuț, cu 6 ani mai mic decât mine, deci, la vremea aceea avea aproximtiv un anișor, iar eu o ajutam pe mama cu ce puteam. Când știam că pot fi liberă să plec și eu la joacă eram fericită. Fiindcă eram mai mult ocupată cu cel mic, mămica mă învățase să-mi cer voie atunci când vroiam să plec undeva sau când vroiam să fac ceva, ca să pot fi ușor controlată, să mă găsescă oricând și să fac mai puține năzbâtii. Eram deja obișnuită cu această rutină de ”Se poate să …?” Într-o zi obișnuită o întreb pe mama: ”Se poate să merg la Corina, la joacă?” -Nu, azi vei sta acasă. Nu puteam înțelege de ce nu mă lasă, nu eram pedepsită, nu aveam treburi importante, mama însă simțea că ceva nu e bine și a preferat să mă știe lângă ea, acasă. Știu că am rugat-o de nenumărate ori, am și plâns, i-am zis că Corina o să mă aștepte, că o să fie supărată dacă nu o să vin. Totul a fost inutil, iar eu, a trebuit să stau cuminte acasă. În seara aceea am auzit că Corina e în spital, iar a doua zi de dimineață și vestea cumplită că ea nu mai este. În ziua aceea, mama Corinei urma să meargă la muncă, iar Corina o ruga să o ia și pe dânsa, îi promitea că va fi foarte cuminte, însă mama ei a preferat să o lase în grija bunicii, care locuia în vecinătate. În căutare unui partener de joacă, a venit la ea un băiat cu care uneori mai obișnuim să ne jucăm, însă foarte rar pentru că era mai mare decât noi cu 8 ani. Toți știam că dacă Corina nu e acasă, e la bunica. Aș fi găsit-o și eu dacă mă lăsa mama la joacă. După ce joaca nu era decât plictiseală și pentru că băiatul era mai mare, a început să umble prin casa bunicii. A mers în ”Casa cea mare” unde a găsit câteva bomboane pe care le-a mâncat repede să nu mai ceară nimeni, iar lângă bomboane erau niște pastile verzi, ale bunicii pe care le-a desfăcut, le-a gustat, a văzut că sunt dulci și le-a pus în buzunar. Când a ieșit, Corina a observat o hârtie de bomboană lipită de el și a cerut insistentă bomboane. El a pus mâna în buzunar, nu mai avea decât alea mici și verzi pe care i le-a dat ei. Știu că mă întreba mama după aceea, dacă aș fi mâncat și eu pastile. I-am zis că da, dacă mânca Corina, aș fi mâncat și eu, mai ales că erau dulci, iar noi obișnuiam să mai mâncăm câte ceva când eram în vizită una la alta, mai ales dulciuri. Nu știu dacă am plâns sau dacă am suferit când a murit Corina. Știu doar că am suferit lipsa ei ani la rând. Atunci când încercam să-mi fac o prietenă care devenea tot mai apropiată, la un moment dat totul se năruia. De obicei eram o fire deschisă, numai îi povesteam mamei că uite ea e ce mai bună prietenă și a doua zi descopeream că acea persoană vrea doar să copie teme de la mine, sau mă folosește să-i fac desenele sau compunerile, sau spunea colegilor secretele mele. Așa a fost cam tot timpul, la școală, la liceu și chiar la facultate. Adesea aveam multe prietene, unele doar se îndepărtau, dar de fiecare dată, atunci când aveam nevoie de cineva drag și de încredere, rămâneam singură și de foarte multe ori îmi aminteam de Corina. Uneori vorbeam cu ea, sau doar cu mine, puneam întrebări, căutam singură răspunsuri. La câteva zile după înmormântare, am visat-o. Eram noi două, față în față pe locul unde de obicei ne jucam și ea mi-a zis să-i transmit ceva mamei sale. De fapt m-a rugat să-i transmit și să nu uit. Dintr-o dată mi-am amintit de faptul că ea a murit, am și văzut imaginea cavoului, iar ea mi-ar fi zis ceva de genul că nu a murit și să-i transmit mamei ei să nu plângă pentru că ea e bine, Mi-a repetat de câteva ori că la ea e foarte bine și mama ei nu trebuie să mai plângă, apoi a dispărut. A doua zi i-am povestit mamei, iar ea m-a rugat să nu spun nimănui nimic, că e doar un vis, că eu mi-am imaginat și să nu-i spun nimic mamei lui Corina, iar ea, chiar în acea zi a venit la noi, mi-a adus niște rochițe frumoase, povestea despre Corina, despre faptul că o ajuta, că era harnică, iar eu stăteam și mă gândeam la mine, făceam comparație și observam că eu nu eram la fel de harnică și bună și de-ajutor pentru mama și-mi doream să fiu mai bună. Mama a stat cu ochii pe mine până nu a  plecat mama Corinei de la noi. Iar după ce a renunțat, eu am ieșit noaptea în stradă, am alergat în urma ei, am strigat-o și i-am povestit visul meu după care am venit acasă. Cum am intrat pe ușă, credeam că voi fi pedepsită, dar mama a încercat să evite subiectul, în speranța că voi uita. După un timp, mama mi-a povestit că visul meu a ajutat-o foarte mult pe mama Corinei. Într-adevăr plângea foarte mult, era distrusă, devastată, se învinovățea, nu mai putea nici dormi, nici mânca, vroia doar să moară și să uite de durerea acelei pierderi. Apoi a încercat să se resemneze și acel vis al meu a fost motivul împăcării cu sine. După un timp, a căutat mângâiere în credință și a găsit puterea de a merge mai departe. Nu știu dacă am plâns, acest detaliu cât și amintirea suferinței mi-a fost ștearsă, poate că acest lucru nu era semnificativ, poate că copiii nu suferă la fel ca maturii. Poate că, după acel vis, eu am trăit mereu cu siguranța că Corina e bine și totuși nu-mi era alături, cel puțin fizic, pentru că în viața de zi cu zi, mereu mi-am dorit o prietenă bună și devotată, dar de fiecare dată când credeam că am găsit-o, mă înșelam și aceste decepții dureau, pentru că odată, o micuță prietenă mi-a zis ce înseamnă să fii ”cea mai bună prietenă” - să ajuți întotdeauna la greu, să fii aproape, să nu minți, să nu faci nimic rău acelei persoane și să te ții de promisiuni. Eu m-am ținut de promisiunea dată ei. Ea?, ea a fost poate singura prietenă de până acum, care nu m-a trădat, nu m-a ignorat, nu m-a mințit și nu mi-a făcut nimic rău, niciodată...

Scopurile noastre în viață se concentreză spre atingerea fericirii, fie că aceastea înseamnă bani, case, mașini, carieră, aprecierea și respectul comunității, a familiei sau, dacă e să amintim scopuri nobile, atunci pentru unii fericirea înseamnă să ajuți, să dăruiești, să creezi, să faci acel ”ceva”, fie acesta un lucru sau un ecou care să schimbe și să ajute umanitatea, e ca un fel de ”lucruri vs acțiuni”. Cu toții avem scopuri sau măcar vise și dorințe, acestea sunt ca pilonii pe care se sprijină greutatea vieții noastre. Sensul acestei vieți duce spre scânteia de lumina din capătul tunelului, fie acolo măcar și mașina luxoasă pe care ai visat-o într-o noapte. Să presupunem că acesta e scopul vieții unui om, acesta munceste ani și ani, ca într-un final să-și cumpere o mașină nouă, frumoasă, bună și scumpă. Se simte fericit? S-ar putea, dar pentru cât timp? Și dacă se așteaptă omul să fie fericit odată ce își cumpără mașina, dar rezultatul nu este deloc pe placul lui, iar acea dorință se transformă treptat într-un gol... Veți spune că ar face bine să-și găsească alte dorinte, planuri sau scopuri ca sa meargă mai departe în realizările lui. Înseamnă că unele dorințe împlinite aduc mai multă fericire, altele mai puțină, depinde de noi ce ne alegem, oricum, pentru toate trebuie să plătim și nu mă refer doar la bani. Totul se plătește, cu eforturi uriașe, nopți nedormite, sau chiar cu ani de viață.  Oamenii sunt egoiști, într-o măsură relativ mai mică sau mai mare. Cu toții suntem diferiti, avem capacități, calități, aptitudini și moduri de gândire diferite. Aceste diferențe sunt chiar și între membrii aceleiași familii. Dorințele noastre ne determină într-o măsura semnificativă caracterul, prin acțiunile noastre, prin alegeri și priorități. Rezultă că suntem sau devenim ceea ce ne dorim să fim sau ceea ce gândim despre noi înșine. Unii oameni sunt fericiți pentru că găsesc fericirea în fiecare zi, în lucruri mărunte, în raze de soare, în zambete și flori. Acești oameni trăiesc în prezent, nu în trecut cu remușcări sau în viitor cu frica zilei de mâine. Acești oameni nu se plâng, nici nu învinuiesc, ci doar sunt recunoscători, nu le e frică de eșec și sunt gata oricând să o ia de la capăt.  Tu, esti un om fericit? Întreabă-te sincer în timp ce te privești în oglindă. Ești bun, recunoscător, împlinit? Dacă îți place ceea ce vezi în oglindă, și aici nu mă refer doar la aspectul fizic, pentru că cine dacă nu noi înșine trebuie să ne cunoaștem cel mai bine? dacă ești mulțumit de persoana pe care o reprezinți atunci cu siguranță ești fericit. De ce? foarte simplu - fericirea e pe chipul tău!

Suntem cu toții în căutare de momente frumoase, situații plăcute, bucate delicioase, muzică bună... Șirul acestor dorințe de senzații plăcute poate continua, însă unele dintre ele costă, altele se întâmplă foarte rar, iar monotonia aceleiași zile obișnuite pare să se impregneze în viața noastră. Mulți căutători de senzații apeleză la ajutorul celui mai accesibil prieten - „Internetul”. Avantajele sar în ochi din prima - îți răspunde la orice întrebare, nu-ți cere socoteală, îți arată tot ce vrei sa vezi și tot ce vrei sa auzi. Din acest moment fiecare e pe cont propriu, ce alegi, aceea vei avea. Dacă „senzțiile tari” sunt tot mai greu de obținut în lumea relă, in cea virtulă, trebuie numai să știi ce își dorești. Intensitatea lor nu se compară însă cu realitatea,de exemplu, o poză cu un peisaj superb, văzută la calculator, e nimic pe lângă același peisaj văzut în realitate. După cum am mai spus, unele bucurii din viață ne cam costă bani, dar totuși, pentru ce altceva ne petrecem întreaga viață muncind? Ca să avem amintiri plăcute proprii, sau doar să contemplăm poze cu amintirile altora?

Spuneam cândva că fericirea, uneori înseamnă mulțumirea de sine atunci când reușești ceva, apoi am zis că mai înseamnă recunoștință. Ei bine, situații de genul acesta, s-au întamplat mai des și sunt sigură toți oamenii care se bucură de viață și trăiesc fiecare clipă, stiu perfect despre ce notă de fericire vorbesc. Recent însă, am avut un sentiment de fericiri ceva mai evoluat :) - Fericirea de a face pe cineva fericit fără ca sa îți dorești neapărat sau să te aștepți la acest lucru. Ei bine, în familie, e ceva normal cand știi că faci ceva special sau o surpriză plăcută, încât să faci pe cineva fericit, dar când îți spune cineva că ai făcut foarte fericită o fetiță din Danemarca și îți oferă și poze care să demonstreze acest lucru, te oprești un pic și te gandești oare cand și unde și ce ai făcut așa special? Recent am citit un articol interesant despre alegerea cadoului perfect care mi-a amintit despre un moment interesant pe care am vrut să-l împărtășesc. Anume cadourile surpriză sunt cele mai apreciate, iubite, mai ales de cei care știu să prețuiască ideile ingenioase  și sentimentele.

După un film, noaptea târziu, când am vrut să închid calculatorul să merg la somn, am văzut un mesaj pe contul de facebook de la cineva care mă întreba dacă poate să mă sune să  discutăm despre niște cadouri. M-a sunat și mi-a zis ca are nevoie urgent de 3 cadouri. Urgent însemna în acea dimineața pentru că urma să plece în Danemarca, așa că am pregătit ceea ce aveam la mine să zic ”în stoc”, de fapt erau niște încercări de a face jucării din propria inițiativă.

Ei bine, unul dintre cadouri era un monstruleț căreia eu i-am zis ”virus - computer worm”, pentru că semăna cu un vierme, cel care l-a cumpărat a zis că e ”râmă”. Ei bine, monstrulețul a avut soarta de a-și transforma nu doar ”specia” :), ci și numele. Cât a stat la mine, îi ziceam Wasea. Recunosc  că nu l-am vândut cu tot cu nume, dar am aflat că acum îl cheamă Oscar și că e foarte alintat și iubit de o fetiță tare dulce din Danemarca :) Aceste mici detalii, cât și poza (făcută de ea) m-au făcut să mă simt o parte din motivul acelei bucurii sincere din ochii unui copil. Această experiență mă face să-mi amintesc cât mai des că a face fericit pe cineva, înseamnă să devii și mai fericit.

"Ascultă-ţi inima..." de obicei, când auzeam aceste cuvinte mi se păreau cumva banale şi ciudate. Nu sunt adepta cuvintelor pompoase, iar citatele despre dragoste folosite de toată lumea mă făcea să le clasific la categoria "vorbelor în vânt". De obicei când mă culc să dorm, seara, adorm cam greu. Uneori îmi amintesc fragmente din acea zi, feţe şi momente desprinse parcă dintr-un film, sau îmi amintesc ce am reuşit să fac în acea zi şi dacă am făcut multe lucruri, oricât de însemnate sau neînsemnate au fost, mă simt cumva împlinită, mă simt că nu am trăit acea zi în zadar. Ieri seara mi s-a întâmplat un lucru ciudat, dar şi obişnuit, pentru că ştiu sigur că mi s-a întâmplat de mai multe ori, doar că nu am acordat prea mare atenţie acestui fapt. Am simţit cum î-mi bate inima. Auzeam bătăile în urechi, pulsaţiile de sânge prin vene până în vârful degetelor. Eram liniştită, relaxată, încât cest sentiment vroiam să îl păstrez pentru cât mai mult timp. Ştiam că dacă încep să mă gândesc la ceva, n-o mai aud, iar dacă mă mişc, nu o mai simt şi totuşi, nu poţi opri gândurile, sau cel puţin este un exerciţiu de forţă psihică pe care nu l-am antrenat. Am început să formez gânduri simple, ca cele ale unui copil, astfel încât să aud şi să simt bătăile inimii. În acele momente totul devenea clar, simplu, uşor de rezolvat, deci cumva toate se rezolvă uşor, dacă nu le complici prea tare.  "Ascultă-ţi inima...", dar oare ce spune? căutam răspunsul în acel timp în care o auzeam şi o simţeam. Am auzit atunci ceva mai mult decât ştiam până în acel moment: un ritm regulat, acemenea ticăitului unui ceas, un ceas dinnăuntrul nostru. Acest "ceas" vine să ne aminteasă că viaţa nu e fără sfârşit, că fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Oamenii ar trebui la un moment dat să înţeleagă că până la urmă nu banii, cariera sau alte bunuri sunt valoroase, ci TIMPUL. Dacă ai timp, le poţi obţine pe toate. Partea rea este că nu putem afla nimic despre timpul rămas ca să ştim dacă trebuie să ne grăbim cu ceva anume, sau nu, ca să ne facem un plan de activităţi pentru viaţa noastră la fel cum am putea face pentru o zi obişnuită. Partea rea însă, este în acelaşi timp şi partea bună: nu ştim cât timp mai avem, deci fiecare zi, fiecare clipă trebuie preţuită. Acest avantaj însă, este înţeles de prea puţini oameni, astfel încât rămâne aproape un mister. Un mister văzut şi auzit de mulţi, dar înţeles de prea puţini. "Ascultă-ţi inima..."  "Tic-tac, tic-tac..."

Deşi nu am scris cam demult, nu cred ca mi-am pierdut abilităţile, dimpotrivă chiar, am trecut printr-o perioadă de exersare continuă în domeniul jurnalistic. Acest lucru m-a ţinut ocupată aproape non-stop, de aceea am rămas în urmă cu croşetările. Deşi încerc să nu găsesc vinovaţi, sau tot felul de scuze, totuşi, trebuie să recunosc că ar trebui să fiu mai ordonată în timp. Timpul, pentru mine cred că trece foarte repede, sau cel puţin aşa îl simt eu. Astăzi am fost invitată la ziua de naştere a unui prieten. Am fost şi anul trecut, doar că aveam senzaţia că nu a trecut un an de atunci. Aceiaşi invitaţi, aceeaşi odaie, doar alte culori, traiam acea senzaţie că mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Adesea când trăieşti un deja vu, nu-ţi dai seama când, unde şi cum. Eu însă ştiam perfect, chiar mai mult, parcă trăiam o continuare a unui eveniment petrecut un an în urmă. Înainte să lăs gândurile şi stările ciudate la o parte, aşa cum sunt acuma influenţată de situaţie, vreau să zic că există ceva ciudat în lumea, spaţiul şi timpul în care trăim. Acel CEVA care poate fi o salvare, sau un haos... Fiecare avem în noi câte o bucăţică din toate, câte un atom din stelele sau din mări, atomi de metale - de aur, fier ... Fiecare din noi are şi partea bună, plină de speranţe optimism, credinţă şi partea mai întunecată unde se zbate invidie, egoism... Armonia corpului nostru cu gândurile şi lumea este creată de raţiune şi de suflet. Sufletul întotdeauna alege calea, calea spre întuneric, sau spre lumina...

Verdele este una dintre cele mai instabile culori cu care ne delectăm privirile aproape întregul an. Trecând în mai multe nuanțe foarte lent, natura își schimbă înfățișarea fără a cauza schimbări bruște percepției noastre, anume pentru aceasta verdele este culoarea pe care ochiul o accepta cel mai ușor și are un efect neutru asupra psihicului uman, fiind chiar o culoare ce poate calma persoanele nervoase.  Verdele se obține la amestecul dintre galben și albastru. Știam acest truc din școală și îl foloseam atunci cînd mi se termina culoarea verde din acuarele. Pentru mine această culoare era cea mai deosebită și, din toate culorile, anume verdele era cel care dispărea cu mult înaintea altor culori, așa că urmau experimentele dintre contopirea galbenului cu albastru. Uneori era enervant, fiindcă nu obțineam nuanța de verde dorită, ba chiar era tot mai diferită de fiecare dată când făceam amestecul, poate anume din această cauză consider că verdele are cele mai multe nuanțe. Nu am făcut nici un studiu, e doar părerea mea despre o culoare care mi-a dat bătăi de cap la orele de arte plastice.   Când eram mică bunica țesea covoare și pentru mine era foarte interesant tot acest proces, mai ales că mă lăsa să o ajut și eu cu ce puteam. În sat, pe la rude, se găseau diferite modele de covoare moldovenești desenate cu multe culori pe niște coli mari în pătrățele mici. Erau de obicei buchete mari de flori cu frunze, extrem de colorate pe un fundal negru, iar pe margini cu diferite uzoare tradiționale specifice zonelor. Lâna toarsă trebuia vopsită și de obicei venea o femeie meseriașă care avea la ea toată gama de culori și-ți vopsea lâna, apoi după ce se usca, făceam gheme. În timpul țesutului cineva stătea cu schema în față și ”dicta culorile” pe fiecare rând ditr-un capăt până în celălalt. Culorile și nuanțele aveau nume speciale și iarăși cel mai interesant era verdele: ” verde stricat”, ”verzișor”, ” verde nucă”,” verde cu mâinile-n șolduri” și alte nume ciudate pe care le mai rețin. Oricum, ” verde cu mâinile-n șolduri” chiar nu știu de la ce vine, trebuie să fac niște cercetări când plec la bunica în sat șă vă spun mai multe.  Acest poncho croșetat are mai multe nuanțe de verde, am încercat să-l fac deosebit mai ales că această comandă era pentru cineva care trebuia să îl facă cadou. L-am crosetat foarte repede, trebuia să ajungă la ziua de naștere a unei mame. Am auzit că a fost lucrul potrivit, persoanei potrivite :)