trag la răspundere

Alcoolizarea în masă – un instrument sigur de control asupra societăţii. Gigantul cu iz de spirt, alco-biznesu, şi-a răspândit tentaculele în fiecare al doilea ficat din lume probabil. Se bea mult şi se bea peste tot, se bea pentru sănătate, de scârbă, de plictis, din nevoia de a avea curaj, pentru a fi în rând cu lumea, se bea cu băieţii, cu fata, cu părinţii, cu buneii, se bea la orice zi de naştere, imenină, dezmăţ naţional, se bea. Industria alcoolului rupe rubla din buzunare şi controlul din cerebel transformând treptat contingentul sociologic într-o gloată nemernică de porci. Aici apar capurile sparte după 6 po 50 de Kvint, pizdele însărcinate după 8 Special Tari, ştirile de la ora 17 şi miliardele în buzunarele alco-baronilor….

Ultima sinică s-a sfărşit, a rămas acea rămăşiţă de drojdie care încă masează creierul undeva în adâncuri. Dar, pleacă definitiv. Nu mai beau.

Îmi place filmul italian, îmi place uşurinţa cu care italienii pot prezenta oribilul şi complexitatea cu care pot prezenta simplitatea. Îmi place realismul dur al lui Pasolini şi simbolismul lui Fellini, îmi place sensualitatea lui Bertolucci… uite că de Marco Ferreri am auzit recent, deşi toarnă filme de prin anii 1950. Primul film din videografia imensă a italianului s-a dovedit a fi Femeia Maimuţă.

Subiectul este simplu precum „dute-n pizda măsii!”, iar la Ferreri e un dute-n pizda măsi clar în adresa lui Federico Fellini, şi anume în adresa filmului recunoscut oficial drept capodoperă cinematografică – La Strada. Ferreri ia subiectul din La Strada, îl violează cinic, şi-l prezintă aşa cum vrea muşchiu lui. Aşa dar povestea, sau story-ul, pentru că filmul este story-telling în primul rând: Un aventurier împuţit întâlneşte o domnişoară care are o mare problemă, tot corpul îi este acoperit cu păr de maimuţă. Fata, cu numele Maria complexează din cauza blănii abundente şi nu prea comunică cu lumea. În mintea aventurierului apare o idee năstruşnică, şi anume, de a o prezenta pe Maria drept un fenomen găsit în Africa în timpul călătoriei sale. Setea nebună de bani şi faimă nu-l opreşte la nimic, acesta o duce pe Maria în grădina zoologică pentru a o învăţa să imite cimpanzeul, o pune să mănânce banane, să stea în cuşcă şi să sară prin copacul din curte atrăgând spectatorii şi bănuţii. Totul merge bine până în momentul în care Maria se îndrăgosteşte de aventurier, înţelege că acesta vede doar bani în faţa ochilor şi  fuge în mănăstire…. ce urmează? Urmează două variante de sfârşit, una tristă şi una mai pozitivă. Un film italian în adevăratul sens al cuvântului, pur şi simplu bellissimo.) Ferreri filmează ca nimeni altul, şi deşi s-a apucat de pictură recent, merită de-i studiat filmografia.

Petrică trânti grăbit uşa apartamentului şi începu să fugă pe scări în jos, ieşi din scară acceptând rolul social care i se atribuiese la Congresul 0. Plutea pa valurile paginii lecturate anterior. Citea mult şi îndesat, era în stare să savureze orice editură şi să scuipe în noroi orice nume propriu brand-uit intens de tabloiduri.

Petrică se opri impresionat de motivul roşu aprins al semaforului. Începu panica. Plumbul asfalt împietrise in nuanţele de gri de pe stâlpul felinarului. Era 16.20. Fuse-se de mult…

Слы….ш… пааа.р.неага. Помоги брателе?

Ce spui amice? Petrică tresări, de parcă se trezi. Brusc. Într-un vis.

Петя громко орал на Алину.

Аленушка, дура ты полная, Стеллинг не норвежец, а голандец.

Картинка Алины внезапно исказилась в понятии Пети, твердый начал твердить, мягкий давно расслабил мозжечок в полнейшее неосознаное бездействие. Петя начал засыпать.

Светофоры. Безумное количество обезумевших светофоров. Все светофоры мира в сознании Пети. При искаженном восприятии – пытки Мука в аду. Маленькие, но мучительные. И все Красным.

Februarie 1945, de patru 6 ani în lume se petrece cel de-al II-lea Război Mondial, în Jamaica, un loc de rai ferit de n porcăriile războiului, se naşte Robert Nesta Marley. Probabil nu mai are rost să ne afundăm în hiperbole, metafore şi superlativuri. Sinonimul celui care avea să devină celebru sub numele Bob Marley a fost şi rămâne revoluţia. Marley, alături de Che reprezintă proeminenţa întruchipată în ridurile subculturii protestatare. Nu a tăcut niciodată, a avut curajul să spună tot ce avea suflet şi să facă ceia ce astăzi nu mai face nici o muzică – să schimbe lumea. Să strige tare şi mare: uitemă-s, sunt un negru fugitiv, nu aveţi ochi să mă vedeţi dar deja sunt peste tot, sunt obsesia şi coşmarul vostru, a celor înfumuraţi şi intoleranţi, închişi şi invidioşi, lacomi şi haini. Sunt luciul primei raze de soare şi vigoare stropului de apă sărată, cunt misterul lunii şi adierea brizului prin palmieri, sunt aroma canabisului şi extazul amorului… sunt nicăieri şi peste tot, şi voi fi mereu.

De ceva timp edilul capitalei este deranjat de câinii vagabonzi, căţeii sterili care mai muşcă şi ei pe cineva o dată în două luni încercând să-şi re-amintească de natura lor animalică. Să vezi că drumurile futute şi pline de zăpadă, construcţiile neautorizate şi restul problemelor cu care se ciocneşte oraşul mai rabdă… pe când căinii nu rabdă, câinii ăştia au fost infectaţi cu vre-un virus probabil, şi cel mai probabil au făcut-o comuniştii, în scurt timp câinii boschetari vor creşte în dimensiune atingând gabaritele elefanţilor, vor avea 7 colţi şi se vor dezvolta intelectual punând în pericol toată populaţia oraşului. Şi ca să nu avem probleme propun să împuşcăm nu doar câinii, ci şi veveriţele, porumbeii, motanii… mai ştii se apucă comuniştii şi de infectarea acestora. Şi mai bine ar fi să oferim dreptul de port armă tuturor, ca să ne putem apăra de pericolele sălbatice care ne pasc la fiecare butic din centru şi chebăbărie. Până şi Bulgakov a înţeles pericolul socialist care zaye în orice patruped canin, dacă se adună şi găsesc un lider câinii ar putea ieşi în PMAN şi atunci va fi vai şi amar de ţara noastră… Bine aţi venit în Republica Moldocanină! M-am trezit!

Mircea Eliade dormea doar 3 ore din 24, spunând că limitarea orelor de somn îl face să vadă lucrurile altfel iar, mai profund, mai aproape de realitate. De luni am avut parte de două zile demente în care am reuşit să dorm doar vre-o 3 ore din 48, starea în care mă aflam m-a ajutat enorm la găsirea unor soluţii pentru câteva proiecte la  care lucram de mai mult timp fără a înţelege ce vreau de la ele. Şi tot aflându-mă în moleşeala asta fizică am început să cred că uite, asta e, viaţa de după moarte, mai bine zis existenţa. Nu în zadar se spune în popor că somnul e soră cu moartea, am impresia că somnul ne pregăteşte pentru trecerea într-o altă dimensiune (moartea) iar visele, nu sunt altceva decât existenţa transcedentală în formă de embrion. Visele ne pregătesc pentru Marea Trecere, şi cu cât visăm mai mult, cu atât vom fi mai experimentaţi după moarte.  Faza e că nu mai visez nimic de mult timp, sau poate nu reţin visele…. n-are rost să dormi, dacă nu visezi.

Somnul n-are alt rost decat uitarea timpului, a principiului demonic ce vegheaza in el. (E. Cioran) Deosebirea dintre iad si rai nu poate fi decat aceasta: in rai poti dormi cat vrei, in iad niciodata. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luandu-i somnul si dandu-i cunoasterea? Este imposibil sa iubesti viata atunci cand nu poti dormi. (E. Cioran) Moartea este un lucru care-i face pe oameni sa planga. Si totusi, o treime din viata ne-o petrecem in somn. (G. G. Byron)

Abia azi mi-am dat seama că e 2010 deja. Tre de luat în mâni, 28 de ani în pula me… mai departe aşa nu merge. Juma de viaţă (maybe) a rămas undeva pe coridoarele USM-ului şi a liceelor, pe aleile întunecate şi dvorurile post-moderniste de la Ciocana, prin podvorotnile psihedelice din Butovo şi zabegalovcile din Chişinău. Mă uit la colegii mei de clasă şi realizez că practic toţi s-au căsătorit deja, au copii, şi să mai zici… oameni împliniţi în viaţă. Încă nu văd împlinirea în asta, iar copii mi se par ceva greşit în lumea asta care se mişcă foarte haotic şi insistent spre sfârşit. Ce dracu să mai faci decât să savurezi apusul omenirii fumându-ţi pipa. Cum spunea acolo Hunter: Once you get locked in a serious drug collection, the tendency is to push it as far as you can.

Motivul răzbunării e film este pe cât de expirat, pe atât de frumos, dacă este prezentat cu un pic de похуизм egocentrist.  Похуйзм-ul este specific oricărui om şi oricărei naţiuni, într-o măsură mai mare însă asiaţilor. Chinezul Johnnie To face filme, le face bine, şi îi este похуй.

Vengeance încalecă din nou motivul răzbunării, motiv detalizat la molecule de coreianul Park în Trilogia Răzbunării. Răzbunarea lu To e mai puţin sălbatică, e mai artistică, mai teatrală, un procedeu periculos care în cazul Vengeance a reuşit. Nu lipsesc Detaliile Diavolului, acele mici gesturi şi elemente din cadru specifice lui To. Un action de calitate, oferit limpede şi curat, fără excesuri de megalomanie specifică Hulliwood-ului în ultima vreme.

P.Ş. (peste şapcă) – Johnny Halliday are nişte ochi de drac, ну очень харизматичное ебало.

E marţi dimineaţa, ora locală 6.25, o oră în urmă îl făceam pe cineva să înţeleagă că el e cel mai bun, doar ca să-i vând ceva. Pentru că asta facem! Vindem! Şi consumăm, irefutabil. Tot ştiind că-s prost cuvântul irefutabil l-am auzit la Paraziţii, parcă aveau şi un album argumentat irefutabil… e o prostie să mai scrii la ora asta,  e o prostie să mai scrii în general. Contează sunetul.