Comunism moldovenesc

Cu siguranţă a produs victime, tineri maltrataţi, fete violate, minţi scrijelite cu sechele pentru o viaţă.Fără doar şi poate evenimentele din aprilie 2009 de la Chişinău s-au imprimat deja în filele istoriei. Dar, acea sinceră revoltă împotriva unui regim totalitar care a adus ţara la un nivel de sărăcie maximă şi devalorizare, secătuire a neamului de tradiţii şi aspiraţii de reîntoarcere spre rădăcinile adevărate, a dat naştere unui sentiment al solidartiăţii tinerilor, acea trăire la unison catalizată din dorinţa de a scutura de pe umerii Basarabiei vălul şi jugul roşu comunist.Ceea ce este mult mai important, ceea ce a dat o conotaţie tragico-lirică revoltei tinereşti de la Chişinău, este apariţia şi evidenţierea multor tinere talente din spaţiul basarabean. Văzuţi marginalizaţi, oprimaţi, torutraţi, minţiţi, descurajaţi, tinerii au început să cânte, să scire poezii, să îşi exprime dorul de a fi auziţi prin frumos. Au răspuns demn celor care le-au vâtrât bocancii în gură şi care le-au ferecat tinereţea cu secera şi ciocanul. Durerea poate fi exprimată nu doar prin urlete şi disperare. Tinerii basarbaeni au demonstrat că pot ridica demn capul din noroiul comunist care s-a amestecat cu sângele lor vărsat pentru un cuvânt izvorât din mlaştina disperării, au reluat revolta, dar au pus început unui nou curent. Este acea mişcare a cântecelor, a poeziei, a exprimării dorului de a simţi libertatea şi descătuşarea sufletului. Luate per ansamblu, adunate de pe toate blogurile, siteurile şi forumurile care dezbat subiectul ce ţine de evenimentele din 7, 8 aprilie 2009, s-ar aduna o fumoasă şi consistentă colecţie a unui nou tip de folclor. Îndrăznesc să-l numesc folclorul durerii şi al sufetului închis în temniţa comunistă.Probabil că aceasta ar fi o formă de rezistenţă şi de înfruntare a obstacolelor din ce în ce mai înfierate asupra tinererilor basarabeni. Este o chemare sinceră şi un îndemn de a fi alături de ei, de noi, tinerii care vrem să gândim, să ne exprimăm şi să respirăm aerul curăţat de simbolurile desuete, dar atât de preznete în Basarabia, ale regimului ucigător!

"Iată, îmi ziceam, viaţa e aceeaşi, nimic nu s-a scimbat, oamnenii par mai mult sau mai puţin fericiţi şi nimneni nu se sinchiseşte că apropae atinge cu umărul un semen în cătuşe, purtat orbeşte dintr-o celulă în alta, cu douăzeci şi cinci de ani de osândă în spinare. Nu se poate aşa, Valeriu, dacă nu-ţi vei face şi menţine o viaţă interioară, te vei distruge sufleteşte numai la gândul că toată lumea asta te ignoră, că nu ia act nici măcar de existenţa, necum de suferinţa ta."Rânduri din cartea "Memorii" a ÎPS Bartolomeu Anania (Valeriu Anania)

Comunismul, ca orice rău istoric enorm, numai aşa poate fi epuizat cmprehinsiv şi până la capăt. Un studiu de Dan Dungaciu Motto: „Şi Domnul a zis către Satan: Te-ai uitat la robul meu Iov că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?” (Cartea lui Iov, 1:8)  Teologic vorbind, răul nu poate fi exhaustiv epuizat, în primul rând prin faptul că este anterior omului. Răul nu este uman, ci neuman. Originea răului este în lumea angelică; e demonul. Problema răului este, prin excelenţă, o problemă a teologiei. De la orice experienţă umană s-ar pleca, împingând interogaţia până la capăt, se ajunge aici.În Duh ortodox, „Cartea lui Iov” relevă drept prima teză imaginea dreptului suferind, ca imagine profetică împlinită în Hristos. Este, poate, mesajul primordial îndreptăţit să figureze în orice discurs creştin despre suferinţă. Sfinţii Părinţi avertizau în scrierile lor asupra confuziei dintre rău şi suferinţă. „Suferinţa nu este răul” (Ioan Gură de Aur) Pentru că „suferinţa nu este răul”, experienţa creştinului angajează acum şi o experienţă a înţelegerii. „Prin credinţă înţelegem...” (Evrei, 11, 13). Creştinul se va întoarce asupra încercărilor sale, năzuind să dobândească sensul jertfei şi al suferinţei, căci, recunoscând realitatea ororilor istorice, un creştin crede în realitatea mesajului divin, nădăjduind continuu în mântuire. Mântuirea lui şi a celor asemenea lui. Mircea Eliade duce mai departe acest raţionament când scrie: „Dacă mântuirea individuală duce la salvarea fragmentului de istoricitate pe care îl reprezintă individul, transfigurarea Istoriei naţionale implică mântuirea unei frânturi din Istoria Universală”. Astfel că, va conchide cărturarul român: „Orice neam poate face nu numai istorie majoră, dar poate face mai mult: poate salva Istoria întregului neam omenesc”... Un neam va fi obligat să-şi convoace sistematic experienţele majore tocmai pentru a-şi desluşi, cu adevărat, poziţia şi rostul. Angajând destinul neamurilor, orice perspectivă asupra istoriei universale deschide, în final, o dublă interogaţie. „O filozofie a istoriei ce nu descoperă prin demersurile ei nici un filon metafizic rămâne o filozofie fără mesaj”, scria un metafizician ca Blaga. O istorie ce nu culminează într-o teologie îşi refuză, poate definitiv, accesul la semnificaţiile şi sensurile ei ultime. Căci măcar o parte a istoriei poate fi privită, în ultima instanţă, ca o încleştare între Diavol şi Bunul Dumnezeu.Politica: românii şi ruşii de-a lungul istoriei „Am să vă leg mâinile de coarnele plugului şi-am să vă las doar ochii, să aveţi cu ce plânge”.(Generalul rus Kutuzov)  O lucrare în două volume apărută în 1979 – N.S. Govora: „Relaţiile româno-ruse”, izbuteşte o evaluare aproape completă a ceea ce un Take Ionescu numea conflictul cu „duşmanul nostru natural”. Asta era teza. Şi nu numai a lui la acea vreme. Cartea lui Govora nu este o istorie a războaielor româno-ruse, căci – crede autorul - o inadecvare de asemenea intensitate şi profunzime nu presupune obligatoriu un asemenea cadru de manifestare. Cum avea să puncteze în Parlamentul României eminentul economist Mihail Manoilescu, au fost, din partea vecinului de la Răsărit, chiar şi fără războaie: „o mişelie şi o trădare aproape permanente”. O aserţiune de genul „duşman natural” implică o judecată de valoare. Înseamnă a depăşi domeniul strict cantitativ al faptului istoric şi a te instala cu judecata în cel calitativ; cel al compatibilităţii lor şi incompatibilităţii străfundurilor organice. Invocându-l din nou pe Take Ionescu, vom repeta credinţa acestuia: ceea ce a caracterizat sistematic atitudinea românească în relaţia cu Rusia a fost existenţa „instinctului naţional”. Într-un discurs pronunţat la Cameră în 1915, Take Ionescu încerca să-l contureze astfel: „...este bazat pe un fapt primordial, ca şi dreptul la viaţă. Fiecare popor are dreptul să-şi trăiască viaţa lui, să şi-o trăiască întreagă cu toţi ai lui, fiindcă numai aşa poate şi el să creeze o civilizaţie a lui, care să intre în armonia tuturor celorlalte civilizaţii”. Lucrarea lui N. Govora începe analiza din sec. VI şi năzuieşte să probeze o asemenea incompatibilitate. Dacă a reuşit sau nu e altă poveste. Importantă este aici miza materialului. Filmul evenimentelor poate eventual decurge după acelaşi scenariu, iar o explicaţie în gen „instinctul naţional” poate fi invocată cu folos, probabil. Dar numai până în anul 1917. Adică anul „Marii Revoluţii”. Anul în care bolşevismul s-a instaurat oficial, în care testamentul lui Petru cel Mare începe să fie „citit” poporului de V.I. Lenin, anul în care spaţiul URSS devine primul focar de infecţie pentru întreaga Europă; va mai urma unul la scurtă vreme. România va fi printre primele ţări care vor trage semnalul de alarmă. Începând, aşadar, cu perioada interbelică şi accentuând mai cu seamă anii 50, semnificaţia relaţiilor româno-sovietice nu mai poate fi epuizată cu aceeaşi grilă. Nivelul de profunzime al „instinctului naţional” devine insuficient, căci miza – şi, implicit, reacţia – se plasează la alte cote. Nu doar politicianul sau patriotul sunt cei care sesizează primii pericolul bolşevic. E nevoie de introdus în ecuaţie şi omul creştin. Nu cantitatea de informaţie culturală sau socioeconomică se joacă acum, ci instinctul inefabil, dar extrem de acut, al creştinului care simte fără tăgadă când se găseşte în apropierea sau sub aripa neagră a Diavolului. O vor spune limpede în anii 20 mai mulţi intelectuali români. Dar înainte însă, să vedem cum priveşte evenimentele de după 23 august 1944 un mare cărturar român, care se situează, însă, la nivelul insuficient, se pare, al dezastrului cultural. Cărturarul este Mircea Eliade.  Cultura: Mircea Eliade şi deznădejdea întru cultură „Noi întotdeauna am susţinut că marxismul nu are ce căuta în explicarea situaţiei istorice a României actuale ... Nu e vorba nici de revoluţie, nici de socialism. E vorba de rusificarea masivă şi rapidă a neamului românesc.”(Mircea Eliade)Constrâns după război la un dureros exil, Mircea Eliade începe să scrie de prin anii 50 în publicaţiile de limba română, încercând să explice, să avertizeze sau să convingă pe cei care ar fi putut să facă ceva în sprijinul României. În tinereţe fusese şi el unul dintre intelectualii implicaţi activ în politica antibolşevică, intuind pericolul ce pândea tânărul stat reunificat. Temerile aveau să fie drastic confirmate după 1944. Opiniile sale despre ceea ce se petrecea în România sovietizată erau limpezi: o ocupaţie de proporţii nemaiîntâlnite până atunci, ce ţintea să pătrundă în toate structurile societăţii româneşti şi vroia să cucerească brutal toate sferele: economică, politică sau culturală. O tentativă de explicaţie satisfăcătoare a prăpădului abătut asupra României prin apel la teoria marxistă era lovită de futilitate, crede Eliade. „Rusificarea” devenise cuvântul de ordine. Constatările cărturarului aruncă o altă explicaţie asupra fenomenului, căci devenise limpede că o tentativă de analiză clasică a ocupaţiei nu se putea susţine. Ceea ce era esenţial devenise: „Politica aşa-zis culturală a ocupaţiei militare din trecutul nostru, - cea de astăzi îţi propune nu numai aservirea neamului românesc, ci desfiinţarea lui ca fiinţă spirituală”... ”Desfiinţare spirituală” spune, aşadar, viitorul istoric al religiilor, dezvăluind grozăvia tentativei bolşevice. Mircea Eliade deplasează dezbaterea de la nivelul economic, social sau politic la cel spiritual, dar nu-şi duce ipoteza până la consecinţele ultime. Vorbind despre „desfiinţarea spirituală”, el rămâne la nivelul culturalului şi, apoi, la cel al asimilării etnice. Rezultă din analizele lui că apărătorul principal împotriva unei agresiuni va trebui să fie intelectualul, depozitarul şi continuatorul culturii moderne. Eliade vede confirmarea tezelor sale în regimul de exterminare culturală aplicat în România postbelică: „Adversarul numărul unu al ocupantului este intelectualul, adică cel care are acces la concepte, cel care nu numai că simte, instinctiv, tot ce-l desparte de ocupant, dar şi înţelege motivele adânci pentru care se simte despărţit şi, mai ales, e conştient de toate implicaţiile politicii de ocupaţie”. Fără a contesta analizele cărturarului român, le semnalăm doar posibilul reducţionism. Deşi îi conferă rang de culminaţie, Mircea Eliade axează ocupaţia bolşevică pe aceeaşi axă a relaţiilor româno-ruse. Reacţia românească la bolşevism poate fi asimilată, prin prisma acestor investigaţii, acestui „instinct naţional” enunţat de Take Ionescu. Mircea Eliade aducea în prim-plan tipul cărturarului şi nu tipul creştinului. Ocupaţia bolşevică nu este receptată ca o ruptură definitivă a unui proces secular, ci ca o desăvârşire a acestuia. Ceea ce scapă însă unei cercetări de acest tip a reacţiei româneşti este tocmai trăsătura ei fundamentală - anterioritatea şi intensitatea ei: bolşevismul a fost resimţit explicit ca o agresiune profundă încă în anii 1919, iar răspândirea acestei atitudini avea prea puţin de-a face cu nivelul de cultură sau gradul de informaţie. Ţăranul român nu află despre pericolul bolşevic, ci îl resimte ca atare: era un regim care distrugea biserici! Mai mult, în primele rânduri ale ripostei antibolşevice nu a fost cărturarul, ci, eventual, cărturarul creştin. E timpul să trecem acum la ultimul palier, cel mai teribil.  Religia: Fenomenul Piteşti prin ochii participanţilor „Şi niciodată lumina lămpii nu se va mai ivi în tine; şi glasul de mire şi de mireasă nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că negustorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-ar rătăci cu fermecătoria ta. Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ”.(Apocalipsa, 18, 23-24) 

Fenomenul reeducării se revendică în varianta iniţială din faimosul „poem pedagogic al lui Makarenko”. Reţeta acestuia începuse să fie aplicată în URSS încă de prin anii 20-30. Amploarea şi intensitatea reeducării de la Piteşti anulează însă orice comparaţie. Marea eroare a experimentelor consta în ignorarea (nesocotirea) calităţii noului „material” asupra căruia au plănuit să aplice metodologia criminală. S-a lucrat aici pe aceia care reprezentau „vârful de lance” al susţinătorilor şi apărătorilor idealurilor naţionalist-creştine: studenţii anticomunişti. În cazul acestora, „experimentatorii” s-au aflat în faţa unei rezistenţe infinit superioare celei pe care o întâmpinaseră la debutul experimentului în URSS (experienţe cu deţinuţi de drept comun şi, pentru puţină vreme, cu ofiţeri ai armatei române). Mijloacele lor s-au dovedit, în ciuda bestialităţii agresorului, prea slabe în contact cu plămada religioasă a studenţilor anticomunişti. Abundă în mărturiile scrise sau relatările celor care au traversat infernul numit Piteşti, exemple de studenţi care preferau să moară decât să abjure sau să renunţe, fie şi numai la rugăciune. În pofida torturilor inimaginabile, pe faţa deţinuţilor se putea vedea murmurul buzelor ce şopteau necontenit ruga către Dumnezeu. Numai moartea de martir a celui torturat dădea câştig de cauză călăului.

    Altă confirmare a însemnătăţii credinţei creştine întru supravieţuirea deţinuţilor politici sunt mărturiile despre relaţiile şi comportamentul celor încarceraţi. Toate, unanime în a considera că aceia dintre ei care au demonstrat comportamente (atitudini) dezonorate faţă de ceilalţi deţinuţi, se selectau cu precădere dintre aceia care „nu-l aveau cu ei pe Hristos”. Era categoria celor care – după mărturisirea deţinuţilor însuşi – „nu au ştiut de ce au intrat în puşcărie”. Nu exista la această categorie un sens al suferinţei lor, o conştiinţă clară a martirului pe care şi l-au asumat. Ei nu purtau pe umeri nici o cruce... Şi crucea, crucea purtată pe umeri de studenţii creştini, într-o miraculoasă „Imitatio Christi”, a fost, până la urmă, cea care a decis soarta experimentului, deţinuţii au supravieţuit atunci tocmai pentru că erau pregătiţi să moară...

    Întrebarea a doua se leagă, fatalmente, de cea dintâi. Căci „limita epistemologică” determinată astăzi în orice tentativă explicativă este incapacitatea noastră de a surprinde amploarea fenomenului supus cercetării. Aplicăm, fraudulos aproape, acelaşi termen – „bolşevism”- pe două realităţi irevocabile separate. Ceea ce înţelegem astăzi prin această denominaţie se depărtează aproape radical de ceea ce înţelegeau cei care s-au ridicat împotriva lui în anii interbelici şi imediat după aceştia. Noi operam cu instrumentarul raţiunii, pe când cei dinaintea noastră utilizau, în plus, pe cel al simţământului, al instinctului etnoreligios. Noi riscăm să evaluăm comunismul în principal ca o agresiune politică, socială sau economică, pe când cei care-i analizăm îl resimţeau drept o agresare la cel mai profund nivel spiritual. Cine mai îndrăzneşte astăzi să echivaleze comunismul cu satanizarea?...

    Desacralizarea galopantă a societăţilor moderne le face tot mai apte să fie înţelegătoare cu formule comuniste. Şi să le citească doar în grile simpliste. Aici stă inconvenientul primordial. Şi de aici somaţia presantă pentru cercetătorul răsăritean, probabil singurul capabil să propună o explicaţie plauzibilă prin amploare şi nivel de profunzime pentru flagelul abătut asupra omenirii şi numit generic comunism.

În loc de final

„Dumnezeu a făcut de ruşine înţelepciunea lumii acesteia.”(Părintele Calciu Dumitreasa)

Piteştiul a trecut, desigur. Dar ceva tot ar mai fi de învăţat, anume că Răul în istorie este prezent şi că puterile noastre de a-l evacua sunt prea slabe. Uneori, izbucnirea lui pe scena vizibilă a istoriei atinge apogeul.Cel mai mare neajuns al Piteştiului era că aclo Antihristul se arătase prea uşor. Îşi anunţase intenţiile şi acţiona în consecinţă. Diavolul se purta prea diavolesc, fără să-şi ofere vreo minimă măsură de precauţie. În final, asta a dus la dispariţia fenomenului de la Piteşti.Fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana este considerată a fi cea a lui Baudlaire: „Cea mai frumoasă şiretenie a diavolului consta în a ne convinge că el nu există”. Preluându-i vorba, un Denis de Rougemont avea să exclame, în urma unui dialog cu Jaques Maritain: “... lucrul care le lipseşte cel mai mult democraţiilor, în general, şi Americii, în special, este credinţa în Diavol”.

Pentru a încerca să epuizezi dimensiunea şi semnificaţiile ultime ale unei istorii care, uneori, vorba lui Hegel, „face pipi pe noi”, e nevoie de un travaliu inversat celui întreprins de un Mircea Eliade: nu o hermeneutică a modelului, ci a antimodelului prin excelenţă. Sau, cu vorba unui cărturar francez, „o încercare de a tălmăci anumite mesaje ale vremii noastre, raportându-se la acţiunea singurei fiinţe care se bucură de faptul că ele există”.

1. Strigătul „Pentru ce am luptat?” a răsunat chiar la începutul deceninului al treilea, dar a amuţit numaidecât. Poporul nu amuţise încă, dar tăcea, pregătindu-se să trăiască şi să prospere. Iar intelectualitatea, în clipele de răgaz, se ocupa cu recinsiderarea valorilor: era perioada capitulării în masă.2. Pentru un număr foarte mare de neofiţi nu mai exista nici un fel de valori, adevăruri şi legi, în afară de acelea care erau necesare azi şi, pentru comoditate, se numeau de clasă.

Duminică, 6 martie, 2005 – hai la vot! Zis şi făcut! S-a mers la vot, cu tricolorul în faţă şi cu dorinţa de a schimba situaţia din Republica Moldova. După ce li s-a furat posibilitatea de a vota în Cluj, studenţii s-au hotărât să meargă la ambasada Republicii Moldova din Bucureşti. Aşa au făcut şi cei din Iaşi, Timişoara, Brşov, Galaţi, Focşani etc. Parlamentarii comunişti moldoveni, adepţii unui sistem politic pervers, au continuat cu jocul ridicol (dar care a dat rezultate, asta contează) până la urmă. Structurile totalitare-criminale şi-au ţesut mrejele infecte. Spre deosebire de anul acesta, în 2001 au fost organizate secţii de votare în toate centrele universitare din România. Nu şi în 2005, prea multe favoruri ar fi fost... , s-ar fi pus în joc longevitatea comunismului care dintr-o dată ar fi putu fi scurtată! Deci, nu a fost de mirare că s-a recurs la intimidare, sfidare, şantaj: „ Dacă vreţi să votaţi, mergeţi la Bucureşti!”. Punct. End of discussion. Nici un pas înapoi, hotărâre irevocabilă, ce nu a putut fi contestată prin proteste, marşuri sau petiţii. Urnele au rămas în Bucureşti, iar voturile au mers la urne... (acelea de vot?!). Asta vrem să credem, sau poate au existat şi tomberoane de gunoi în care s-au aruncat urnele, aşa, imediat după votare?... În mare parte, strategia comuniştilor nu a avut impact asupra celora cărora urma să li se lezeze dreptul sacru de vot. Cu dureri de cap după petreceri, somnambuli, încă nedumeriţi la o oră atât de matinală, aproximativ 300 de studenţi basarabeni s-au adunat într-un final la gara din Cluj, în dimineaţa de 6 martie, la ora 4.30-5. O parte din ei s-au întâlnit la Bogdan Vodă şi au mers pe jos până la gară. Entuziaşti, şi-au propus să facă o „deratizare” poitică: curăţenia de primăvară, ca omul gospodar, care se pune pe lucru de cu draga dimineaţă! Atât, s-au cam uzat uneltele! Trebuie ascunse prin sertare ciocanle ruginite, secerele care provin din epoca medievală! Le-au cam trecut sorocul şi nici nu îşi mai au rostul pe fundalul timpurilor de astăzi! Boşorogilor vă cam ramoliţi, nici nu mai sunteţi în stare să mânuiţi propriile instrumente... Aşa că ar fi timpul să vă faceţi valijoara şi să o uşchiţi din gară! Fiţi buni şi ne faceţi loc nouă, avem treabă în capitală! Cu aceste gânduri au urcat tinerii basarabeni în tren, porniţi pe fapte mareţe şi dornici de a schimba macazul. S-a mers la Bucureşti, cu multă speranţă şi încredere în timpuri mai bune, fără comunişti, fără doctrini tembele. Seara, cu bucurie în suflet, dar mai ales, mulţumiţi că au avut tupeul de a merge până la capăt, Mai mult de 48 de ore pe drum! Nu mai conta, doar de-ar fi fost posibilă SCHIMBAREA!Da de unde? Ziua de 7 martie anunţa că tentativa de curăţenie a eşuat! Comunismul nu a fost măturat! Cetăţenii Republicii Moldova nu s-au încumetat să îşi scoată hârleţul din debara. Prea mare a fost efortul! Oamenii au văzut că primăvara întărzie, afară încă e frig şi multă mizerie, Baba Odochia (nesimţita) încă îşi mai scutură cojoacele, aşa că au hotărât să se apuce de deriticat mai târziu... Poate peste vreo patru ani, când alegerile (poate) vor fi organizate toamna sau vara... Dar nici atunci nu se ştie dacă nu-i apucă lenea! Numai babetele nu s-au speriat de ger şi crivăţ! Au văzut că este prea puţină mocirlă şi hai să vină în ajutor cu căte un făraş de leninism, cu câte o găleată de marxism şi un car de voroninism. Adicătelea cum să arunce gunoaiele pe foc? Poate printre cioburile de ideologii ce păreau a fi pe calea de a intra în starea de putrefacţie, printre scrumul teoriilor deja apuse au şansa de a găsi amintiri purpurii, promisiuni răsuflate şi un călcâi de pâine cumpărat cu şase bani... Astăzi, la fel ca altă dată, Moldova continuă să aibă mai puţin spirit, dar şi mai puţină conştiinţă. Sufletul Moldovei este acasă, iar capul – aiurea. Libertatea şi schimbarea se puteau câştiga! Din păcate, cetăţeanul din Republica Moldova a extirpat posibilitatea de a crede că votul lui, cuvântul şi dorinţa lui puteau fi luate în seamă, că şi el ar fi fost în stare să schimbe ceva! Indolenţa şi dezinteresul şi-au pus amprenta, iar oamenii tot cu sloganul „Şi-aşa nu putem schimba nimic” vor continua să-şi pună singuri ştreangul de gât şi singuri să-şi dea la o parte scăuneleul! Nimic nu se câştigă din comunism, însă trebuie să mai treacă multă apă ca pietrele să-şi dea seama că a fost una tulbure! Rezultatul alegerilor de atunci au contrariat tinerii, dar nu i-au mobilizat la mai mult decât vorbe. În 2009 ultima picătură de răbdare a umplut paharul care s-a revărsat... Tinerii forfotesc, sunt puşi pe treabă, nu vor să fie perforaţi şi cariaţi sufleteşte de molima comunismului.

Credeam că nu voi mai reveni pe paginile blogului meu...Oricum, mi se părea că în Republica Moldova chiar dacă se vorbeşte despre comunism şi se încearcă a se efectua o analiză, nimeni nu reacţionează...Comunismul a reşuit să se înmagazineze în genele multor băştinaşi din Basarabia.Acum, dupa evenimentele din 7 aprilie 2009, teren de cercetare în domeniul comunismului există...Cu regret, însă, trebuie să spun că mi-aş fi dorit să nu fi fost astfel de atrocităţi şi să nu îmi mai aduc aminte de faptul ca acum doi ani am iniţitat un blog: comunismmd.Pe atunci, mulţi dintre colegi se arătau nedumeriţi de faptul că am ales o astfel de temă. Încercau să înţeleagă ce voi avea de spus prin intermediul acestui blog...Din păcate, în anul 2009 se pot spune multe despre comunismul moldovenesc.

 THE DYNAMICS OF THE BREAKTHROUGH IN EASTERN EUROPE Jadwiga STANISZKIS Motto: Câtă vreme nomenklatura rămâne la putere, ea poate crea o anumită formă de mafie. Ea poate acapara orice încercări de reformă şi de modernizare a ţării. [...] Noi trebuie să ne descotorosim de ei pentru că pur şi simplu nu există altă cale de a progresa. Vladimir Bucovski Au trecut mai bine de 15 ani de la evenimentele din 1989. Cu toate acestea, o bună parte din ţările din Europa de Est încă mai sunt în procesul de tranziţie. Tranziţie nu doar din punct de vedere economic sau politic, dar, de asemenea şi din punct de vedere al modului de a gândi, de a se conforma unor norme sau realităţi noi. Este incontestabil faptul că schimbările majore s-au produs, iar acum se coagulează şi se consolidează ceea ce ar fi trebuit să capete contur încă în secolul trecut. Situaţia dată este una fericită pentru statele care cunosc o reorientare treptată, chiar dacă uneori aceasta este/a fost prea lentă. Mai ambiguă se dovedeşte a fi starea lucrurilor în ţările unde, deşi se pretinde că straiele comunismului şi ale socialismului au fost aruncate în cufărul unei epoci trecute, praful îmbâcsit de doctrine învechite încă mai planează în aer. Aici procesul de tranziţie încă nu s-a încheiat. Ba, dimpotrivă este încă la capitolul „Introducere”... Pentru a fi în cunoştinţă de cauză şi pentru a deţine mai multă infromaţie referitoare la aşa-zisele turnuri din 1989, cercetătoarea poloneză în domeniul sociologiei, Jadwiga Staniszkis, propune la îndemâna corigenţilor la capitolul democraţie şi transformări, pentru a se inspira şi a se feri de greşelile deja produse, un set de eseuri bine argumentate şi comentate, adunate în cartea The Dynamics Of The Breakthrough in Eastern Europe. Într-un fel, cartea prezintă descrierea unor schimbări politice, economice, culturale care s-au înfăptuit imediat după consumarea etapei predecesoare unui îndelung proces, cel al tranziţiei, autoarea fiind capabilă să prevadă multe din reorientările ce aveau să se petreacă în Polonia post-comunistă. Chiar dacă şi de data aceasta, Jadwiga Staniszkis continuă să fie implicată direct în politică, având rolul de consilier al lui Lech Walesa, totuşi, ea reuşeşte să păstreze echidistanţa şi nicidecum nu pretinde să fie susţinătoarea sau promotoarea politicilor cu caracter populist ale lui Walesa sau ale facţiunii Solidaritatea din 1990. La fel cum a izbutit să păstreze „distanţa analitică” faţă de evenimentele din 1980, şi de data aceasta nu stă mult pe gânduri atunci când este necesar să intervină cu un comentariu destul de critic la ideile, platformele, intenţiile propuse de Walesa şi partidul acestuia. Trăsăturile date îi oferă autoarei credibilitate şi încredere, tocmai pentru că încearcă să ofere cititorilor o reconstituire obiectivă a istoriei prin prisma unor cercetări bazate pe documentare, sau chiar participare în calitate de observator. Fiind un martor ocular prezent şi foarte atent la conjuncturile anilor 80-90, totodată un analist de excepţie al acelor timpuri şi un obiectiv socilog, Jadwiga Staniszkis aduce în prim plan controversatul fenomen al tranziţiei. Cartea propune teze şi informaţii referitoare la un subiect actual încă neepuizat, atât sub aspect al datelor, cât şi al cadrului teoretic. Lucrarea se adresează nu numai specialiştilor în problemele Europei de Est, ci şi politologilor, economiştilor şi mai ales sociologilor. Structurat pe cinci capitole, tratatul abordează extrem de minuţios fiecare temă. Stilul şi metodologia de elucidare a unei noi etape din istorie fac lucrarea deosebit de atractivă, captivantă chiar, întrucât oferă cititorului posibilitatea de a gusta din atmosfera din timpul revoluţiei din Polonia, dar în acelaşi timp, prin analogie, şi din restul ţărilor care au cunoscut transformări similare. Pentru a pătrunde în esenţa lucrurilor, mai întâi de toate, autoarea menţionează despre ceea ce a avut loc în Polonia în anii 1980-1981. Este vorba de unul dintre cele mai semnificative momente în istoria protestelor de masă cu participare muncitorească împotriva dictaturilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, adică mişcarea care a dat naştere sindicatului liber Solidaritatea în Polonia, în august 1980. Despre impactul evenimentului respectiv s-a scris enorm, datorită influenţei pe care a avut-o asupra evoluţiei comunismului nu numai în Polonia, ci şi în Europa de Est. Jadwiga Staniszikis postulează că ruptura istorică creată de activitatea legală a Solidarităţii a schimbat total natura relaţiilor de putere din Polonia şi a generat un efect de lungă durată ce nu a putut fi stopat de Legea Marţială din decembrie 1981. Conform lui Vladimir Tismăneanu, mai presus de orice factor exterior, victoria Solidarităţii s-a datorat maturizării societăţii civile poloneze şi crizei terminale a sistemului comunist din acea ţară. Astfel, din punctul de vedere al expertei - ruptura şi căderea socialismului, implicit a comunismului a fost posibil nu doar datorită unor acţiuni bine gândite în prealabil, dar, de asemenea şi graţie unor situaţii de neprevăzut, a unor evenimente şi îmrejurări cu totul întâmplătoare. O bună parte a acestora s-au desfăşurat în anul 1980, iar ceea ce a urmat în Polonia la sfârşitul deceniului al optulea din secolul trecut a fost doar o cotinuare logică în demersurile celor dornici de a se elibera de un regim incapabil de a progresa şi de a se orienta spre ceea ce în Europa de Vest era numit „democraţie”. Cercetătoare accentuează faptul că, chiar dacă în interiorul sistemului existau de mult timp contradicţii destul de adânci care ar fi putut conduce la revoluţiile din 1989, factorul decisiv ce a contribuit la „răsturnare” s-a constituit din cunjuncturi oportune ce au apărut pe arena politică în perioada respectivă. De exemplu, unul din evenimentele mai sus numite ce a jucat un rol deosebit în toată Europa de Est a fost accederea la putere în U.R.S.S. a lui Mihail Gorbachev şi a schimbărilor din interiorul elitelor de la Moscova. Presupusa nouă elită reprezenta „globaliştii”, adică fracţiunea tehnocrată a nomenklaturii. Ei veneau cu o nouă platformă politică, punând în prim plan necesitatea U.R.S.S. de a adopta un set de reforme economice, astfel încât, într-o perioadă scurtă de timp să fie posibilă trecerea de la socialism la capitalism. Pornind de la reminiscenţele premergătoare anului 1989, lucrarea de faţă tratează cu acribie problema supravieţuirii şi adaptării elitelor economice comuniste la sistemul politic democratic şi la economia capitalistă. Descrierea apriori a stării de fapt dinainte de 1989, este necesară deoarece poate servi ca indicator al unei posibile direcţii de dezvoltare a elitei economice comuniste ca elită centrală. Jadwiga Stansiszkis scoate în evidenţă trăsăturile distinctive ale situaţiei ţărilor din Europa Centrală şi de Est, motivând că aceste ţări nu pot reproduce modelul instituţional al capitalismului, aşa cum este el cunoscut în contextul occidental pentru că aici a avut loc o preluare de conducere de către membrii fostului sistem, aceştia reuşind să înfăptuiască o excelentă conversie de putere. Conform acestei abordari, puterea acumulată de cadre în perioada socialistă este transformată în atuuri de mare valoare într-o economie de piaţă. Reţelele personale şi accesul la informaţie sunt instrumente puternice cu ajutorul cărora fostele cadre, aflate în poziţii strategice, îşi pot însuşi sub formă de proprietate privată bunurile scoase de sub posesia vechiului stat socialist, profitând de confuzia generată de tranziţie. În acest sens, cercetătoarea aduce în atenţia cititorului termenul de capitalism politic specific şi existent în toate ţările ce au purces pe drumul anevoios al tranziţiei. Capitalul în cantitate destul de mare ce putea facilita accesul la o poziţie centrală de putere, expertiza, experienţa economică, tehnica administrativă şi, nu în ultimul rând, politica necesară pentru a domina au fost doar câteva dintre avantajele ce se aflau în posesia elitei economice comuniste nou înfiinţate sub denumire de tehnocraţi-globalişti la momentul revolutiei din 1989. Beneficiile obţinute fără prea mare efort asigurau reperele necesare pentru ca reprezentanţii nomenklaturii să formeze o elită mobilă într-un spaţiu aparent haotic al tranziţiei cu scopul de a-şi asigura o poziţie centrală de putere. Chiar daca membrii ei nu aveau în proprietate privată acest capital, ei exercitau o posesie colectivă asupra mijloacelor industriale de producţie. Începutul tranziţiei, caracterizat de confuzie politică, socială, economică şi juridică ar fi putut fi prielnic valorificării fostului capital de stat în beneficiul unei elite emergente. Nu în ultimul rând, elita economică post-comunistă dispunea de conexiuni cu alte elite ale fostului regim, supuse la rândul lor testului tranziţiei, cele provenind din sfera militară, a serviciilor de informaţii, a justiţiei, a administraţiei etc. Capitalismul politic, ca o formă de privatizare, mai întâi de toate promovează o fragmentare a pieţii. Prin urmare, apar două sectoare privte separate: unul tradiţional şi altul controlat, manipulat de către nomenklatură. Strategia de a face proprietari privaţi din membrii fostului regim era o trăsătură a fenomenului de trnaziţie. Experta afirmă că s-ar putea ca nu toţi membrii PCR să se fi fost implicaţi în procesul de trecere la economia de piaţă devenind peste noapte proprietari privaţi. Cert este faptul, că o majoritate covârşitoare totuşi nu a evitat să îşi satisfacă necesităţile materilae prin metoda eficientă, avantajoasă a privatizării. Scena politică/publică era dominată de acelaşi scop, de aceeaşi orientare: fiecare dorea să acapareze o bucată cât mai mare din redistribuirea fondului de stat pe fundalul unor schimbări care se voiau a fi „democratice”, într-un viitor stat capitalist. Aşadar, prin metode meschine, orientate doar spre îndestularea/mulţumirea intereselor proprii, a fost posibilă consolidarea unui „capitalism birocratic”, prin privatizarea informală a statului. În fruntea statului s-a aşezat o cooperativă aproape exclusiv din foşti kaghebişti sau din urmaşi ai acestora. Discursul despre tranziţie a fost aproape în toate ţările din Europa de Est una dintre cele mai distrugătoare ideologii justificatoare a jafului de proporţii de fosta nomenklatură socialistă. În consecinţă, regimul, chiar dacă pretindea că este pe cale de dispariţie, având drept scop nimicirea fostelor structuri, a reuşit să-şi menţină cu neclintită obstinaţie poziţia de dominaţie asupra societăţii, economiei şi culturii. De data aceasta, controlul a fost preluat, fără a schimba esenţial orientările sistemului, pe fundalul unei noi „cotituri” – cea a tranziţiei spre capitalism. Autoarea pune accentul pe faptul că pretinsa debarasare de influenţa regimului totalitar, de de-sovietizarea de după 1989 a fost de fapt un mecanism de supraviţuire a elitei comuniste prin însuşirea şi manipularea simbolurilor, teoriilor despre economia de piaţă care veneau dinspre Occident. În mare parte, la începutul anilor ’90, structura internă a conducerii a rămas similară. Chipurile vechi au îmbrăcat măşti noi, însă comportamentele au fost prea puţin diferite. Au existat marile şi micile regrupări nomenklaturiste. Noii „capitalişti” au supravieţuit numai în măsura în care au reuşit să profite de accesul la resursele gestionate de birocraţia de stat. Cu toate acestea, în Polonia, nomenklatura a nu a fost la fel de avară ca şi cea instaurată la Moscova, tolerând existenţa unei economii paralele. Aici s-a dorit o colaborare între economia de stat orientată spre capitalismul occidental şi nomenklaturişii care doreau să catalizeze o bună parte din resursele statului în propriile buzunare, transformându-le în proprietate privată. Iată de ce, pe parcursul anilor, numeroşi socilogi polonezi au combătut teoria referitoare la modul în care nomenklatura a preluat puterea, reuşind să se infiltreze în economie prin influenţa pe care o deţineau. Mulţi analişti au înfruntat-o pe Jadwiga Staniszkis, susţinând că nu există dovezi că vechea nomenklatură reuşise să se transforme în burghezie proprietară. Potrivit adversarilor, ipotezele care afirmau că oficialităţile comuniste au avut oportunitatea de a rămâne la vârf şi s-au folosit de funcţiile lor pentru a transforma bunurile publice în proprietate privată nu au putut fi demonstrate şi argumentate până la capăt. Cu toate acestea, cartea oferă posibilitatea de a căuta răspunsuri la întrebări de genul: Ce s-a întâmplat cu nomenclatura comunistă? Dacă s-a menţinut sau nu la putere? Care sunt elitele care au mijlocit trecerea de la sistemul socialist la capitalism şi care sunt originile lor? Capitalismul Europei Centrale şi de Est s-a format după modelul clasic al capitalismului vest-european? Există o clasă de proprietari care a facilitat procesul? Când şi cum s-a format clasa de proprietari şi ce anume au în proprietate? De asemenea, trebuie de menţionat faptul că autoarea, înainte de a purcede la descrierea modului în care s-a ajuns la schimbările din interiorul structurilor politice, economice din Polonia, face o trecere în revistă şi explică o serie de termeni cu ajutorul cărora s-a operat în respectiva perioadă. Lucru extrem de util, deoarece, în pofida faptului că s-a vorbit extrem de mult despre căderea regimului, perestroikă, glasnosti, tranziţie, capitalism, proprietate privată, economie de piaţă etc., nu se cunoaşte nimic despre ceea ce a fost, de exemplu, fenomenul denumit masa rotundă. Explicit este şi modul în care se vorbeşte despre resturcturarea partidelor politice din Polonia, despre formarea Noului Centru, dar şi a Opoziţiei. Cunoscând foarte bine situaţia politică, Jadwiga Staniszkis propune o analiză a partidelor prin prisma schimbărilor, a clivajelor istorice din Polonia. Îndeosebi, sociologa subliniază că pentru o lungă perioadă de timp, opoziţia nu a putut să se consolideze pentru că era într-o acută criză de identitate. De aici rezultă şi tărăgănarea procesului de stabilitate politică, dar mai ales a orientării economiei spre capitalism, spre implementarea procesului de privatizare, de trecere la proprietatea privată. Or, sarcina cea mai dificilă a procesului de tranziţie a constat în găsirea unei metode de aplanarea/reconciliere a două situaţii contradictorii: pe de o parte necesitatea stringentă a transformării, iar pe de altă parte păstrarea stabilităţii cu orice mijloace pentru evitarea unor divergenţe în interiorul societăţii dornice de a purcede pe urmele occidentalilor. Astfel, The Dynamics Of The Breakthrough in Eastern Europe nu reprezintă doar un studiu analitic sec. Cartea poate fi considerată drept un tratat extrem de important pentru înţelegerea fenomenului de tranziţie atât pentru sociologii polonezi, cât şi pentru specialiştii străini, dar mai ales pentru cercetătorii ţărilor care încă se confruntă cu imposibilitatea de a găsi soluţii la problema trecerii de la socialism spre capitalism.

</div>Anti basarabeni...? - Ştii, în timpul comunismului, evreii erau numiţi parşivi. Ei uite aşa şi eu am ajuns să cred, şi o spun fără ruşine, că basarabenii sunt parşivi. Parşivi şi mârşavi, mai ales femeile. Nu am am nimic cu voi, cu ăştia tineri, mă refer la basarabenii care au peste 30 de ani... Eu sunt aşa mai incisivă, dar cel puţin sunt sinceră. Asta e domnule, uite aşa cred eu despre voi. Să nu te superi că ţi-o spun, nu am nimic cu tine... Asist, doar asist la un început de discuţie, care mai apoi se şi desfăşoară - o discuţie depsre basarabeni. În drum spre Cluj mă gândeam că după atâta timp, încă nu mi-am făcut referatul despre violenţa limbajului celor de la Planeta Moldova şi tot încercam să-mi formulez textul pentru lucrarea respectivă. Dintr-o dată, ideile vin, mai ales că sunt alimentate de o discuţie aşa de înflăcărată. Iniţial mi-am propus să vorbesc despre realitatea din Basararbia, fără a ocoli sau a ascunde ceva. De ce aş face-o? După „incidentul” din tren, ceva s-a zdruncinat în interiorul meu, parcă nu mai eram atât de hotărâtă şi pornită să-mi critic ţara şi să o fac „cu ou şi cu oţet”. Domnişoara educatoare, fostă studentă la psihologie, actuală călăuză de viaţă pentru cei micuţi, îşi susţine în continuare, cu mare ardoare discursul anit-basarabeni. Are argumente bine întemeiate şi din câte povesteşte, îţi poţi da foarte uşor seama că, de câţiva ani bunişori, fata a fost nevoită să respire aerul intoxicat de otrava de la Cernobâl, adusă pe meleagurile ieşene de către „nenorociţii de basarabeni”, a trăit cu ei „cot la cot” şi nu de puţine ori a fost „păţită”. Trebuie să recunosc, că în aproape cinci ani de facultate în România, nu am avut ocazia să întâlnesc persoane care să îmi spună verde în faţă, foarte sincer, fără ocolişuri, ce cred despre „intruşii de peste Prut”... Eram conştientă despre „faima” noastră, doar că poate mi-aş fi dorit să rămân cu iluzia că totuşi... Totuşi nu este aşa cum se vorbeşte, că basarabenul ar fi mârşav, needucat, că studenţii ar profita de faptul că li se acordă bursă şi cămin, iar când ajung în centrele universitare numai de carte nu se ţin, prin asta stârnind o adevărată revoltă printre studenţii români rămaşi fără de acoperiş deasupra capului, că basarabeanul ar face business cu arme şi droguri, că cei de peste Prut etc., etc., etc. În continuare sunt un simplu spectator, sunt capabilă doar să asist la „atacul” orientat spre „rasa inferiaoară basarabeană”... Nu sunt în stare să găsesc contraargumente. Dar de ce mă chinuie gândul de a găsi ceva care m-ar ajuta să o combat, să-i demonstrez că nu e aşa? Oare nu chiar despre asta îmi doream să scriu în referat, despre violenţa şi brutalitatea basarabenului necioplit, despre grobianismul înnăscut al celor care, din păcate, astăzi, nu se mai pot numi români-basarabeni, nici măcar basarabeni... Aproape că nu ne mai meritm acest apelativ... Ne mai putem considera basarabenii de odinioară? Îndrăznesc să afirm că nu. Treptat-treptat, românii din Basarabia s-au transformat în „maldavenii” de astăzi, despre care vorbeşte şi domnişoara, de care s-a săturat şi, pe care îi ocoleşte pe străzile din Iaşi, sau îi priveşte într-un mod foarte urât, aşa cum numai ea ştie. - Îi cunosc după îmbrăcăminte, după priviri şi după modul violent de adresare. Dacă mă întreabă vreun basarabean unde e Nicolina, nu îi răspund, dimpotrivă pot să-l încurc şi mai mult, spunându-i o adresă greşită... Chiar aşa, când eram în centrul Chişinăului şi vedeam toate feţele încruntate, înrăite, oare nu îmi doream să ajung cât mai repede la Cluj, să scap de acea atmosferă, de acel mediu. Oare nu eram hotărâtă să scriu depre asta. Când vorbeam cu soră mea îi spuneam că e foarte bine acasă, doar că mult mai greu e la capitolul „oamenii de acasă”. Ce frumos e oraşul, mai ales primăvara, mai ales dimineaţa când pe străzi nu mişună oamenii „maldaveni”... În tren deja îmi făceam diverse schiţe şi mă bucuram de faptul că merg spre Cluj. „Bucuria” a durat până la Suceava, adică aproximativ două ore. Interval de timp în care domnişoara educatoare a povestit cu o altă doamnă din compartiment despre viaţa personală. Lovitura de graţie a venit după ce tânăra şi-a reorientat discuţia spre o fată, despre care deja ştia că e basarabeancă, încercând să afle unde merge şi la ce facultate e. - Vezi că ştiu că nu plătiţi nici o taxă pentru şcolarizare, aveţi cămin gratuit şi alte privilegii... Care testări, ştiu şi cum reuşiţi să intraţi la buget! Numai cu pile, toţi prin aceeaşi modalitate. Când eram la liceul pedagogic, existau şi clase de basarabeni – proşti, unul ca unul, proşti ca noaptea! Şi îmi mai spui că aţi fost selectaţi, că aţi susţinut teste? Poveşti! Lovitură sub centură... Ce argumente aş putea să găsesc să pot convinge că lucrurile nu stau tocmai aşa. Sau poate încerc să mă eschivez. În fond, recunosc şi eu că are dreptate, în marea majoritatea cazuirlor, are dreptate. Simt că picătura de sânge românesc, care parcă totuşi curgea prin venele mele, care avea viaţă, acum dispare. Mi-a spus clar domnişoara că nici nu aş avea dreptul să gândesc, dar să şi mai pretind că aş fi româncă! Sunt un străin venit pe meleagurile româneşte cu scopul de a fura din bunăstarea băştinaşilor şi a aduce încă o doză din incultură din Republica Moldova.</div></div>- Femeile sunt făţarnice, prefăcute şi parşive. Îţi iau locul de muncă de sub nas, doar pentru că ele au băgat 20 de milioane. Sunt mândre şi proaste, nişte prefăcute. Eu ţineam ore de limbă română şi gramatică pentru nişte doamne de la tata de la serviciu şi am văzut care este şituaţia. Profesoare de istorie, de limbă română, dar nu ştiu nimic. Pe lângă toate se şi mai infiltrează în viaţa omului, de ce ar trebui să distrugă familiile. Nu degeaba ieşenii şi vasluienii noştrii spun că basarabencile sunt aşa şi aşa ... ştim noi cu ce se ocupă, nu are rost să spun lucrurilor pe nume, că doar de acolo vii, de unde totul se vinde... - De ce basarabenii vând arme la noi, de ce au tupeul să comită această ilegalitate în ţara noastră? De ce contribuie în acest mod la nenorocirea oamenilor. Am cunoscut familii în care soţul deţinea ilegal armă, cumpărată de la basarabeni, pe care a folosit-o împotriva soţiei sale. - Şi în piaţă nu mai ai loc de ei. Au invadat piaţa şi îşi aduc produsele lor. Dar eu nu cumpăr nimic de la ei, să fie şi cu stea în frunte. Mai bine cumpăr un pătrunjel de la o bunicuţă de la noi, din nu ştiu ce colţ de sat, decât de la mizerabilii de basarabeni care fac numai contrabandă şi îşi bat joc de români. Dacă sunt aşa de deştepţi să-şi dezvolte măiestria de „şmecher” la ei, acolo, în Moldova. Să nu vină în ţara mea, să mă fraierească şi pe urmă să îmi râdă în faţă! Nu domnule, eu aşa cred, că nu vine un nenorocit de basarabean, care a vrut să ne ia totul la Unire şi să fie ei stăpâni peste noi, să mă lovească, să mă insulte, căci nu de puţine ori am păţit-o... Nu! Să stea acolo, la ei. - În grupa mea nu vreau să fie nici un copil basarabean. Până acum, Slavă Domnului, nu am nici unul. Sângele apă nu se face. Copilul crescut într-o astfel de familie, nu poate să fie altfel. Nu am nimic cu ei, dar... - Cred că nu voi ajunge vreodată să cer ajutorul unui basarabean. Chiar dacă aş fi la mare ananghie, tot nu aş accepta ajutorul lor. Prefere să mor cu demnitate! Realităţile şi mentalitatea bsarabenilor sunt strâns legate de convieţuirea dintotdeauna mai strânsă cu lumea slavă, contactul cu tradiţiile, cultura rusă. Aceasta din urmă s-a remarcat în mod tradiţional prin interesul viu pentru omul umil, prin gustul pentru o anume poezie a banalului şi a cotidianului, o poezie cu subiect, punctată de duritate, ironie, sarcasm şi multă violenţă. Pe parcursul anilor, după o lungă perioadă de ocupaţie şi dominare sovietică, poporul basarabean a reuşit să preia tot ce a fost mai urât şi grobian, a funcţionat ca un “absorbant” de antivalori, de rele şi violenţă cu duiumul.</div> 

"MOLDOVA is not only the poorest ex-communist country in Europe; it is also last in the queue for love and attention. It lacks central Europe’s glorious culture, the pungent romance of the Balkans, the charm and excitement of the Baltics, or the huge strategic importance of Central Asia and the Caucasus. Its main role is that of a country so obscure that it can safely be ridiculed, as it was in a book about a hapless British comedian’s attempt to play tennis with the national football team."În opinia celor de la Economist Moldova nu are nici o şansă de aliniere la statele ce au depăşit cu brio obstacolele comuniste. Asta pentru că în ţară se promovează cu înverşunare şi încăpăţanre ridicole o politică de modă veche.

Sunt oare manelele o consecinţă a transformărilor din societatea noastră postcomunistă?Pot fi consideate ca rezultat al adaptării la tot ce reprezintă urâciune şi vulg?  Tinerii nu sunt singurii amatori ai manelelor. Faptul că această muzică s-a extins şi place altor grupuri sociale se explică prin degradarea continuă a vieţii sociale din R. Moldova. Vânzătoarea de plăcinte are priză la cumpărători dacă la ghereta ei răsună „cântecele” lui Costi Ioniţă, Minodora şi mulţi alţi interpreţi de manele. Zidarii care lucrează de zor la construcţia unui bloc sunt motivaţi să muncească şi să presteze servicii de calitate numai dacă le bâzâie toată ziua „bucăţi de dor şi jale”. Ei afirmă că aceste cântece le ung sufletele şi spun lucrurilor pe nume. Fiecare basarabean bătut de soartă înţelege mesajul şi se regăseşte în sărăcia reflectată prin intermediul manelelor. Lumea copiilor străzii este de asemenea invadată de “epidemia manelistică”. Aceştia nu se sfiesc să-şi etaleze existenţa prin intermediul “baladelor” ce derulează firul vieţii al unui paria. Manelele reuşesc să atragă, întrucât prin simplificarea la maximum a formei, conţinutului şi sensului vieţii se ajunge la acceptarea teribilului, a vulgului care duce spre o nuditate psihologică. Preferinţa unora de a se orienta spre decădere şi regres atrage după sine câţi mai mulţi indivizi. Se formează o masă care ajunge să domine, să tiranizează şi să transforme, inversând valorile. Oricât de mult ar fi „omul-manelist” o consecinţă a condiţiilor de existenţă, îl avem, deoarece el se dovedeşte până la urmă a fi necesar. Doar prin intermediul lui se pot accentua şi alte caracteristici ale societăţii, precum: puturoşenia şi josnicia, intoleranţa, violenţa. Fără îndoială maneaua prinde la o anumită categorie socială şi la un anumit segment de vârstă, deoarece în fond nu se rezumă la ceva esenţial şi se defulează sub unitatea unui demers lipsit de orice pretenţii „scrobite”. Caracteristica cea mai răspândită a epocii noastre este faptul că omul a pierdut în propriii săi ochi, la un grad incredibil, demnitatea, iar incertitudinea, aparenţele sunt proprii acestor vremuri. Trăsăturile respective ar putea trăda o criză de identitate profundă şi ar putea crea imaginea unui popor flecar, nerâvnitor şi lipsit de Dumnezeu. Nu neg faptul că manelele sunt la fel de importante pentru unii, precum telenovelele reprezintă elixirul vieţii veşnice pentru o anumită categorie de fufe sau după cum microbiştii nu concep să petreacă o zi fără a-şi lua doza necesară de fotbal, scăldaţi plăcut în mocirla sentimentelor de bine şi de împlinire. În cazul în care te animă o astfel de muzică, înseamnă că nu eşti departe de cei care au conceput-o. “Oooooohhh, inima meaaaa!!!” urlă “Copilul-minune” al genului, din dorul şi cheful unui balcanism latinesc, care întoarce spatele tendinţelor spre Occident. De fapt, în asta şi constă valoarea de manifest cultural-politic a “manelei”. Ea scoate în evidenţă nimicnicia cuvintelor aiurite într-o orbecăială supranumită „rimă”, folosind combinaţii precum „De ce mă minţi, de ce mă minţi? Tu eşti tot ceea ce simt...” şi pune pe piedestal calităţile omului de rând, adică ţine de cheful şi dănţuiala vulgului, de problemele şi realităţile lui. Mai mult despre maneleHuiduite şi caracteizate cu furie, de multe ori, ca o formă subculturală, totuşi, manelele au ascultătorii lor. Sunt mulţi, sunt puţini? Cert este că aceasta a depăşit graniţele de etnie şi clasă socială. De multe ori s-ar putea afirma că aceştia, din păcate, reprezintă o categorie de oameni neocupaţi care nu îşi complică existenţa şi nici nu vor să practice o depăşire de sine. Deoarece nu au cunoştinţe vaste în domeniul muzicii, pentru anumiţi oameni, produsul cultural trebuie să fie unul extrem de simplu şi banal ca să poată ajunge direct la rana sângerândă, având rolul unui prieten capabil să le aline durerea şi să le înţeleagă păsul. Muzica pe care o denumeşte astăzi conceptul de „manea” aduce aminte de o formă matură şi împlinită a kitsch-ului, iar estetica şi profunzimea mesajului practic nici nu merită a fi comentate, pentru că aşa ceva nu există în textul manelelor de azi. Oare putem înţelege prin manele o formă autentică de exprimare muzicală a românului; un folclor nou, viu, care nu are pretenţii intelectuale şi se naşte direct din ironia şi amarul cotidian al indivizilor de pe meleagurile mioritice? Mai degrabă, manelele ar putea fi considerate o modă la nivel naţional. După cum se ştie, de multe ori moda înseamnă ceva efemer şi fără substanţă. Ar fi bine ca această tendinţă care s-a infiltrat cu stupoare să treacă mai repede, dacă aşa ceva e posibil în cazul manelelor.

Mersi pentru incurajari