Twittereste moldoveneste

Gică Manole*

NU EXISTA, nu poate exista în istorie fapt/eveniment care să nu poată fi explicat: nu pot exista evenimente fără cauze, de orice natură ar fi ele. Important rămâne un fapt: cel/cei care analizează, evaluează, judecă un fenomen istoric, să ţină seama de întregul ansamblu de factori cauzali ce a determinat un eveniment sau altul să se producă. În judecata istorică se impune, obligatoriu, ca o axiomă, sfatul istoricului roman Cornelius Tacitus din Anale: „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire). Dar, când judecata asupra unor evenimente istorice este profund marcată, viciată, de interese care nu au nimic comun cu adevărul istoric, sintagma marelui istoric roman este călcată, cu brutalitate, în picioare, iar interesele de care vorbesc se substituie adevărului istoric. De câţiva ani buni se scrie mult, îndeosebi de către istorici străini, despre existenţa unui holocaust românesc în anii celui de-al doilea război mondial. Istoricii români, cu foarte puţine excepţii, au o reacţie palidă, se simt timoraţi, aproape că le este frică să abordeze chestiunea în cauză. Alţi istorici, au trecut fără ezitare şi discernământ, de partea acelora care ne aşează stigmatul holocaustului pe frunte.

Înţeleg că, indiferent cum ar fi fost, noi trebuie să fim solidari, dar şi răspunzători, cu / de trecutul nostru. Noi, şi nu străinii, trebuie să fim interesaţi în cel mai înalt grad, de ceea ce s-a petrecut cu poporul nostru în trecutul recent. Căci, în cazul despre care doresc să-mi exprim opiniile, nu mai este vorba doar de aflarea adevărului sau de o reconciliere cu trecutul, ci de culpabilizarea statului român, a poporului român, iar dacă vinovăţia care ni se impune cu tot dinadinsul, ne-o vom asuma, consecinţele vor fi dramatice.

Sunt sigur că românii au puterea să înţeleagă că fiecare epocă, inclusiv, sau în mod deosebit, a noastră, trebuie să fie solidară cu trecutul; iarăşi: românii trebuie să ştie că epoca noastră se află prinsă într-o reţea de cauze şi efecte ce nu lasă nici măcar puţin loc hazardului, dar, solidaritatea de care vorbeam, ne obligă, ne descurajează la o judecată subiectivă asupra poporului nostru trecut. Nu avem voie, nu trebuie să dăm voie ca alţii să ne impună punctele lor de vedere, aşa-zisele lor adevăruri cu privire la noi şi istoria noastră recentă. Istoricii, acum, sunt obligaţi să iasă din tăcere, să se aplece organizat, stăruitor, asupra acestor grave acuze ce se aduc statului şi poporului român; sunt obligaţi, de jertfa sutelor de mii de români, victime ale războiului şi genocidului bolşevic, să nu tacă sau să fie indiferenţi.

M-am aplecat, încă din adolescenţă, prin specificul ocupaţiei mele, asupra îngrozitoarei tragedii provocată poporului evreu de Holocaustul nazist. Am fost, şi sunt încă, profund impresionat de suferinţa imensă îndurată de poporul evreu în Europa ocupată de Germania nazistă. Sunt de acord cu marele istoric englez A. J. Toynbee, că, chiar şi după câteva mii de ani de penitenţă, poporul german numai cu greu va putea fi iertat de crima comisă. Căci, marea crimă înfăptuită de Germania nazistă împotriva evreilor (şi nu numai împotriva lor), nu s-a constituit într-un accident, ci a fost expresia unei strategii statale, bazată pe discriminare rasială, rezultatul unor teorii rasiale în care antisemitismul cel mai virulent devenise politică de stat. Consecinţele acestei politici se ştiu: milioane de evrei vor fi exterminaţi, iar Germania s-a acoperit de ruşinea unei crime fără egal în istorie.

În legătură cu această problemă, îmi pun o întrebare firească, ştiut fiind faptul că I. Antonescu a fost aliat (nu satelit) al Germaniei naziste: care a fost rolul, ce loc ocupă România în cazul tragediei de care vorbesc? A practicat România lui Antonescu o politică de stat bazată pe o strategie rasială? Sunt românii părtaşi la „soluţia finală“ preconizată de Hitler şi banda sa? A trimis Antonescu evrei români spre lagărele de exterminare germane? Au existat lagăre de exterminare în România celui de-al doilea război mondial? Iată întrebări esenţiale la care trebuie să dăm răspunsuri numai în raport cu adevărurile istorice ale acelor ani.

Spuneam că nu pot exista evenimente istorice care să nu poată fi explicate. Aşa şi în drama unei părţi a evreilor din România lui Antonescu, explicaţiile, cauzele acestei tragedii pot fi identificate fără greş, vinovăţia fiind, într-o primă fază, de partea unei părţi a evreilor basarabeni. Se ştie, statul naţional unitar român se prăbuşeşte în vara anului 1940, ca urmare a înţelegerilor dintre Hitler şi Stalin, precum şi a agresiunilor ce au derivat de aici. La sfârşitul lunii iunie 1940, când România este ameninţată cu războiul de Uniunea Sovietică, regele Carol al II-lea decide să renunţe, fără luptă, la teritoriile româneşti de peste Prut. În momentul când Armata Română şi o parte a populaţiei civile (inclusiv evreii bogaţi) se retrag din calea invadatorului bolşevic, în Basarabia şi Nordul Bucovinei, o parte a populaţiei evreieşti de acolo, adoptă o atitudine antiromânească de o violenţă rară şi de neexplicat.

În această direcţie există mărturii documentare numeroase, certe, atât româneşti, cât şi străine. Nimeni nu putea să explice ura atroce manifestată de o parte a evreilor din teritoriile cedate, crimele comise împotriva românilor ce trăiau o adevărată catastrofă naţională. Pentru că din comportamentul agresiv / barbar al unor evrei contra Armatei Române (şi nu numai) în zilele de sfârşit de iunie ale anului 1940, precum şi din prigoana dusă, tot de ei, împotriva românilor în primul an de ocupaţie sovietică (1940 – 1941) în Basarabia şi Nordul Bucovinei, descind direct represaliile militare româneşti de mai târziu, precum şi deportările în Transnistria. Am să ofer câteva mărturii, extrem de elocvente, cu privire la toate acestea.

Astfel, când sovieticii au ajuns, la 28 iunie 1940, la Chişinău, prin desant aerian, imediat evreii au arborat drapelele roşii, au barat străzile şi au oprit accesul spre gară, pentru a nu permite să plece celor ce voiau să fugă din calea sovieticilor. Unii evrei strigau sloganuri precum „Jos Armata Română“, „Trăiască Stalin“; comisarii de poliţie Pascu Nicolae, Mateescu Severin şi Stol au fost executaţi. La fel, tot în 28 iunie 1940, a început evacuarea şi din Cernăuţi. Raportul informativ semnat de generalul de Corp de Armată Florea Ţenescu, întocmit cu această ocazie, prezenta următoarea situaţie: trupele române în retragere au fost atacate şi dezarmate de evrei, soldaţii au fost bătuţi cu pietre, opăriţi cu apă fiartă, împuşcarea unor autorităţi militare şi civile româneşti, biserici româneşti devastate şi arse, ocuparea şi distrugerea unor sedii administrative şi militare etc.

La Vijniţa, dr. Wisner, şeful Sanatoriului, nu a dat voie personalului român să părăsească locul, a rupt steagul românesc, s-a încins cu un steag roşu pe piept, urlând că „a sosit ceasul evreilor“. La Soroca, tot la 28 iunie 1940, comuniştii evrei au ocupat sediile Poliţiei şi Primăriei. Avocatul evreu M. Flexor a împuşcat pe comisarul adjunct Vladimir Murafa şi agentul Eustaţiu Gabriel; au fost asasinaţi căpitanul Georgescu şi administratorul financiar Ion Gheorghe. La Româneşti (Lăpuşna), elevii, în majoritate evrei, care se aflau la examen de sfârşit de an şcolar, au bătut profesorii români; la Cetatea Albă, au dat foc Primăriei; la Tighina, evreii comunişti au dezbrăcat şi bătut pe jandarmi. Agravarea situaţiei românilor, în aceste zile, din cauza situaţiei create de numeroşi evrei, l-a preocupat şi pe regele Carol al II-lea. Aşa, în „Jurnalul“ său, el notează pe 29 iunie 1940: „Ştirile asupra evenimentelor din Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt din ce în ce mai triste: excese de orice fel ale populaţiei minoritare, mai ales evreii care atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri batjocoriţi, unităţi dezorganizate… Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări ale ofiţerilor şi ale acelora care voiau să plece.“

Atitudinea evreilor faţă de români a fost atât de neomenească, încât a revoltat până şi pe comandanţii trupelor de ocupaţie sovietice, care au dat ordonanţe prin care avertizau că se vor sancţiona cu moartea jafurile şi crimele. Şirul crimelor împotriva românilor, comise de unii evrei, în acele zile dramatice, este nespus de lung. Notez încă vreo câteva atrocităţi nejustificate, neprovocate: au fost ucişi cu bestialitate perceptorul şi notarul din comuna Ceadar – Lung, preotul din Tighina, perceptorul şi agentul de percepţie din comuna Calaglia, comisarul Chela Grigore din Vâlcov, preotul catolic din Cernăuţi, inginerul CFR Galbenu, primarul din Bolgrad etc.

O altă crimă, adevărat pogrom antiromânesc, greu de înţeles şi justificat, s-a produs la Chişinău, unde „400-500 de evrei comunişti constituiţi în bande, înarmaţi cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ionuţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri“. (Raport informativ al Marelui Stat Major, secţia a II-a, din 7 iulie 1940).

Nu-mi propun o inventariere a tuturor crimelor comise împotriva românilor de unii evrei basarabeni şi bucovineni, în acele zile tragice ale verii anului 1940. Nu pot, însă, să nu dau şi câteva extrase din presa străină a timpului, care întăresc, şi mai vârtos, exemplele de mai sus. Astfel, la 3 iulie 1940, „Journal de Geneve“, în articolul „Scene tragice în Basarabia şi Bucovina“, oferea cititorilor săi date despre cruzimile la care s-au dedat sovieticii şi unii evrei precum prădarea şi incendierea bisericilor, împuşcarea oficialilor români, împiedicarea evacuării românilor, incendierea sediilor Poliţiei etc.

La 1 iulie 1940, ziarul italian „La Stampa“ în articolul „Ororile şi devastările comise de evrei în Basarabia şi Bucovina“, după ce trece în revistă unele din atrocităţile antiromâneşti, anunţă cititorii că la Cernăuţi se formase „un guvern provizoriu compus din evrei şi comunişti“.

Iarăşi, importantul „Corriere della Sera“, însera, într-un articol, următoarele: „În timp ce românii încearcă să fugă din teritoriile ocupate, evreii se strâng din alte părţi acolo. La Chişinău, şi în alte oraşe din Basarabia, elemente subversive, în care primau de obicei evreii, au pus mâna pe primărie, biserici, bănci şi alte instituţii, jefuind totul în timp ce alte bande de alţi nelegiuiţi cutreierau străzile omorând oameni. Episoade de terorism feroce au avut loc în diferite oraşe, între care la Cetatea Albă, unde 80 de copii şi 3 profesoare au fost împuşcate. La Chişinău, opt biserici, între care şi catedrala, ardeau la sosirea ruşilor.“ (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Scurtu, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 182).

În memoriile sale, Alexandru Şafran, rabin şef în România între 1940 – 1946, scria. „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică au fost întâmpinate cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti“. Am sublinait, cu altă ocazie, poziţia lui Nicolae Iorga faţă de aceste evenimente, luată în ziarul său „Neamul românesc“ (articolul „De ce atâta ură?“), aşa că nu o mai reiau. Ceea ce nu trebuie omis, în perspectiva celor ce se vor întâmpla după eliberarea teritoriilor noastre din Nord-Est cu evreii, este faptul că zilele tragice de la sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie 1940, au însemnat doar uvertura în cumplita tragedie a românilor basarabeni şi bucovineni. Spaţiul nu ne permite, dar, trebuie spus fără nici o reţinere, că în primul an de ocupaţie sovietică, unii evrei au continuat să manifeste aceeaşi ferocitate şi ură împotriva românilor, colaborând activ la lichidarea fizică a câtorva mii de români, precum şi la deportarea, în Siberia, a altor câteva sute de mii, care Siberie le va fi, în veşnicie, iad şi mormânt.

„În zilele grele de la sfârşitul lunii iunie 1940, când România traversa o mare dramă naţională, unii cetăţeni evrei din Basarabia şi Nordul Bucovinei, prin comportamentul lor, au adâncit durerea întregului popor român; de aici, reacţii fireşti care s-au manifestat contra lor“. (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de-al doilea război mondial, p. 190).

Nu ezit să redau şi opiniile a doi diplomaţi englezi cu privire la tragedia românilor din vara lui 1940: ministrul Angliei la Bucureşti, Reginald Hoare, îl informa pe superiorul său, lordul Halifax, că „…evreii urăsc pe români şi au o pronunţată tentă spre comunism.“, iar J. Le Rougetel, având informaţii de la un român, martor ocular, notează faptul că „pensionarii unui azil din Chişinău fuseseră gazaţi şi ucişi în stil nemţesc şi 10 trenuri încărcate cu moşieri şi ţărani din Basarabia fuseseră trimise în Siberia“ (Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Constantin, op. cit. p. 212). Uciderea şi deportarea (tot moarte s-a dovedit până la urmă) a peste 300.000 de români în anii 1940 – 1941 de către sovietici se dovedeşte a fi un atentat grav la existenţa biologică a poporului român, un genocid premeditat, înfăptuit de ocupantul sovietic, având ca ajutor /secundant de nădejde, o mare parte a evreilor basarabeni.

Acestea sunt fapte dovedite de istorici, iar acceptarea şi asumarea lor în faţa probelor de netăgăduit, ar trebui să fie cea mai normală atitudine. Subliniez: acei evrei basarabeni şi bucovineni ce au înfăptuit multitudinea de crime şi atrocităţi împotriva românilor în anii 1940 – 1941, erau cetăţeni români, se bucurau de egalitate, aveau drepturi egale cu toţi locuitorii României Mari, nu suportaseră vreo agresiune sau ştirbire a drepturilor cetăţeneşti garantate de Constituţia din 1923. De altfel, numeroasa minoritate evreiască din România, în perioada interbelică, a controlat, în mare măsură, economia românească, sistemul bancar iar în profesiunile liberale predominau. În 1939, după cum afirma patriarhul Miron Cristea (prim ministru între 10. II 1938 – 2 martie 1939), în România profesau 4600 medici evrei şi doar 4200 medici români. De la imigrarea lor pe pământ românesc (sec. XIX şi începutul sec. XX), evreii nu suportaseră, din partea statului român sau a românilor nici o prigoană, nici un pogrom, mare parte dintre ei integrându-se cu succes, românii dovedindu-le din plin înţelegere, toleranţă şi compasiune.

Odată cu pierderea provinciilor noastre din Nord-Est, tragedia României din iunie 1940, a căpătat dimensiunile unei adevărate catastrofe naţionale. Astfel, Armata Română a pierdut 356 de ofiţeri şi subofiţeri şi 48.276 soldaţi, de 5 ori mai mulţi decât în războiul de Independenţă, în afara zecilor de mii de civili ucişi sau dispăruţi fără urmă ca urmare a activităţilor criminale a NKVD-ului. Pierderile materiale se cifrează la suma colosală de peste un miliard de dolari. În plan moral, însă, dezastrul României ne va costa şi mai scump: fisurarea, alterarea profundă a fiinţei noastre naţionale. Dar, în această chestiune, vinovăţiile ţin, în primul rând, de iresponsabilitatea celor care conduceau atunci statul român, în frunte cu regele-dezertor Carol al II-lea. Tragedia românilor din iunie – iulie 1940 „a esenţializat relaţia România – evreime, demonstrând, cu puţine excepţii, lipsa totală de aderenţă la problematica naţională a statului – gazdă a acesteia, disponibilitatea de a colabora cu inamicul, ura zăcută, inumană, refulată de două decenii, dezlănţuită paroxistic, atunci când împrejurările tragice pentru România au permis-o.“ (Radu Theodoru, „A fost sau nu Holocaust“, p. 110).

Fără a fi provocată în vreun fel, evreimea din Basarabia şi Bucovina a dezlănţuit pogromuri împotriva românilor, a întreprins grave atentate teroriste împotriva autorităţilor civile şi militare româneşti, a adus grave ofense şi injurii simbolurilor naţionale ale statului român. Comportamentul criminal al unei părţi a evreimii din teritoriile româneşti din Nord – Est cedate Uniunii Sovietice, a trezit puternice sentimente, reacţii antiiudaice justificate. Aşadar, anul 1940 poate fi considerat momentul de ruptură în relaţia români – evrei, determinând, în baza relaţiei cauză – efect, reacţii şi represalii pe măsura crimelor antiromâneşti înfăptuite. În acest context istoric extrem de tensionat, se va produce şi incidentul de la Dorohoi, la 1 iulie 1940. Dar, despre acesta, ca şi alte asemenea incidente cu caracter de represalii militare, voi reveni, nu peste mult timp.

În vara anului 1941, mai precis, la 22 iunie, România răspunde la actul de război al Uniunii Sovietice din 1940, trecând la operaţiuni militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia rusească. Prin lupte grele, teritoriile româneşti în cauză sunt eliberate. În faţa înaintării armatei româneşti, ruşii distrug totul, transformând târgurile şi oraşele în mormane de ruine. Odată cu ruşii, peste 100.000 de evrei basarabeni fug din calea armatei române, refugiindu-se în Uniunea Sovietică, având conştiinţa vinovăţiei faţă de români. După ce administraţia şi autoritatea statului român sunt restabilite, Antonescu hotărăşte deportarea, peste Nistru, a evreilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei. În timpul luptelor pentru dezrobirea provinciilor româneşti din Est, bande de evrei au comis atacuri teroriste şi au luptat alături de sovietici, care, de regulă, îi lăsau pe aceştia în ariergardă.

Ceea ce impresionează neplăcut este faptul că, atunci când se vorbeşte sau se scrie despre unele represalii ale Armatei Române împotriva unor evrei sau despre deportarea altora în Transnistria (care a însemnat, în sine, o tragedie), se prezintă aceste fenomene ca şi cum ar fi picat din senin, nefăcându-se nici o legătură între acestea cu ororile antiromâneşti din 1940 – 1941. Cercetătorii evrei care scriu despre aceste fapte, fac cu totul abstracţie, omiţând cu bună ştiinţă sau, şi mai grav, negând atrocităţile comise de evrei împotriva românilor cu un an în urmă.

Un exemplu: pe 9 octombrie 2004, la Radio România Actualităţi, o doamnă evreică (nu i-am reţinut numele, dar asta este lesne să aflu) la emisiunea „Destine şi pasiuni“ de la ora 21.00, vorbea cu siguranţă şi reproş despre barbariile româneşti îndreptate împotriva evreilor, în Transnistria, culpabilizându-ne şi pe noi, cei de astăzi. Realizatoarea emisiunii, paralizată de frică, îi punea doar întrebări blânde, inofensive, iar când a vrut să afle de la invitată unele cauze ale deportărilor, a declarat dispreţuitor şi sigur: „Evreii din Basarabia erau acuzaţi că ar fi comis aşa-zise crime împotriva Armatei Române şi românilor cu ocazia retragerii din 1940“. Aşadar, unii evrei nu au comis crime împotriva românilor din 1940, ci „aşa-zise crime“! Se dovedeşte, dacă mai era nevoie, că în drama, atât a românilor, cât şi a evreilor basarabeni, autorii evrei pun accentul doar acolo unde le convine.

Cazul Transnistriei este de o importanţă crucială în acuzarea Statului Român de Holocaust. Peste o sută de mii de evrei au fost deportaţi în Transnistria nu spre a fi exterminaţi, ci pentru a asigura siguranţa statului român faţă de o minoritate ce dovedise puternice atitudini antiromâneşti, stat aflat atunci în război cu un inamic de moarte, Uniunea Sovietică. De altfel, dacă România lui Antonescu ar fi practicat cu adevărat Holocaustul, evreii nici n-ar mai fi fost deportaţi peste Nistru, putând înfăptui crima în ţară. Deportările din Transnistria nu înseamnă exterminare, dincolo de Nistru nu au existat lagăre de exterminare româneşti de tipul celor naziste. Numărul evreilor ucişi, chipurile, de statul român în Transnistria, în viziunea Comisiei Wiesel, atinge cifre halucinante, de necrezut: 280 de mii – 380 de mii, Comisia hotărând aceste cifre ca definitive, ameninţând pe oricine are alte opinii, cu puşcăria. Greu de crezut că la începutul mileniului III se mai pot adopta şi impune judecăţi arbitrare, nedrepte, de tipul bolşevico-nazist.

De reţinut: exact în aceşti ani, când unii evrei au fost deportaţi în Transnistria, majoritatea murind din cauze naturale (după cum o recunosc cercetătorii evrei oneşti), în Siberia şi regiunea arctică sovietică au fost deportaţi şi exterminaţi peste 300.000 de români din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Din Siberia nu se va mai întoarce nici un român, din Transnistria mai mult de jumătate dintre evreii deportaţi vor reveni acasă. Iată două tragedii paralele, a două popoare pentru care se folosesc criterii de judecată arbitrare. Cu ce ar valora, impresiona mai puţin tragedia (genocidul) românilor din Basarabia decât tragedia evreilor din Transnistria?

Un important cercetător israelian al problemei, Jean Ancel, în cartea sa „Transnistria“, mânuieşte documentele după bunul său plac, acordă credit nelimitat unor afirmaţii nefondate (cum ar fi cea a lui V. M. Molotov, din 1942, prin care acesta afirma că armata română a ucis 25.000 de evrei la Odesa, important document, nu încape vorbă!), pleacă de la premise şi adevăruri dinainte stabilite, dar, fapt de mare gravitate, culpabilizează Statul Român precum şi întregul popor român ca făptuitori de Holocaust. Iată un exemplu: „Armata Română a fost deplin implicată la toate nivelele, în crime de război şi în crime contra umanităţii la Odessa, mai mult chiar decât în Basarabia şi Bucovina. Armata română a primit şi implementat un ordin de comitere a unui genocid“. (Jean Ancel, Transnistria).

Asemenea afirmaţii, prin care românii şi instituţiile statului român sunt acuzaţi global, fără discernământ, sunt extrem de numeroase în cartea autorului israelian. De altfel, Jean Ancel, în faţa adevărurilor ce reies din documente, nu are ce face şi conchide, la un moment dat, că „moartea zecilor de mii de evrei în raioanele nordice şi centrale (din Transnistria – n. n.), a fost de tifos, foame şi frig…“ (op. cit., vol. III, p. 259). Acelaşi autor, fără să-şi dea seama, probabil, notează la un moment dat, că: „în iarna lui 1941/’42, autorităţile române care erau instalate în întreaga Transnistrie au încetat să se mai intereseze de soarta evreilor“ (op, cit., vol. III, p. 81). Afirmaţia de mai sus îl contrazice flagrant pe Jean Ancel, că România lui Antonescu ar fi practicat Holocaustul. Ce fel de Holocaust ar fi acela când un stat „a încetat să se mai intereseze de soarta evreilor“?

În Transnistria, cei peste 100.000 de evrei deportaţi, nu au fost închişi în lagăre de exterminare de tipul celor naziste, ci au fost aşezaţi în localităţi, pe la localnici. S-au administrat singuri, fiind liberi să muncească şi să se autoadministreze. Şi-au creat grădiniţe, şcoli, spitale, azile de bătrâni, după cum se va vedea cu altă ocazie; primeau pachete şi erau inspectaţi de lideri ai Comunităţii lor. O soartă crâncenă, în Transnistria, au avut-o doar evreii care au fost aşezaţi în localităţi cu etnici germani sau au încăput pe mâna instituţiilor de represiune germane, caz în care au fost lichidaţi cu toţii. Aprovizionarea şi adăpostirea celor 110.000 evrei deportaţi în Transnistria, (cifra o dă cercetătorul evreu Al Dallin), a ridicat probleme grave; de aici, apariţia epidemiilor şi a foametei, creşterea mortalităţii în rândurile lor. Pus în faţa evidenţei, o recunoaşte cu onestitate şi Radu Ioanid, în cartea sa „Evreii sub regimul Antonescu“: „Majoritatea deportaţilor evrei din Basarabia şi Bucovina au murit din pricina tifosului exantematic, a foametei, mizeriei şi frigului… din peste 110.000 deportaţi, numai 77.000 se aflau încă în viaţă în martie 1943“ (Radu Ioanid, op. cit., p. 281).

Aşa stând faptele, „Auschwitz-ul românesc de peste Nistru“, cum denumesc unii autori evrei deportările din Transnistria, nu se poate susţine, se dovedeşte un clişeu propagandistic fără suport documentar. La fel, cu toate că dă crezare şi unor ficţiuni memorialistice, acelaşi fapt îl recunoaşte şi cercetătorul englez Dennis Deletant: „din cei 147.000 de evrei din Bucovina şi Basarabia… majoritatea au murit din cauza febrei tifoide şi foametei“ (Dennis Deletant, Transnistria: soluţia românească la „problema evreiască“, în vol. „Despre Holocaust şi comunism“, p. 79). Nici vorbă să se mai poata susţine un holocaust românesc. Cine cercetează şi doreşte să afle adevărul privind tragedia evreilor din Transnistria în 1941 – 1944, are de stabilit şi analizat faptele, de stabilit, cu nume, vinovaţii; dacă aceştia nu pot fi identificaţi, de arătat unitatea administrativă, militară sau de jandarmerie corespunzătoare; la fel, în acest caz nu au relevanţă, în raport cu adevărul istoric, acuzele globale, generale, la adresa românilor, ci emitenţii feluritelor ordine, de la centrul puterii şi până la executanţi. Comentariile şi formulările cu caracter global doresc să inducă în rândul opiniei publice următoarele: că românii cu instituţiile lor, sunt cu toţii, global, răspunzători de cele făptuite în anii 1940 – 1944; că antisemitismul, chipurile, ar fi o trăsătură caracteristică şi constantă a naţiunii române; iar vinovăţia aruncată asupra naţiunii întregi din 1940 – 1944 este explicit extinsă asupra celei de astăzi.

O asemenea manieră de cercetare cu caracter etnicizat, când vina este atribuită unei întregi colectivităţi umane, armatei şi instituţiilor ei, pentru crime săvârşite de anumiţi indivizi şi unităţi, când scrisul exprimă făţiş sau abia ocolit, resentimente, ostilitate şi chiar patimă, când incriminarea românilor este proiectată global în trecut şi sugerată şi pentru prezent, atunci cercetarea nu mai respectă regulile cumpănirii şi obiectivităţii, cu atât mai imperative, cu cât faptele au fost de o maximă gravitate.

Este un fapt cunoscut, în România celui de-al doilea război mondial, au existat numeroase reacţii antievreieşti, unele motivate şi religios (Un exemplu: la Ripiceni, în anii războiului, într-o clasă se afla un singur elev evreu, iar copii români aruncau cu pietre după el, strigând: „Voi l-aţi ucis pe Iisus!“), a fost impusă o legislaţie antisemită care a fost îndreptată împotriva averilor evreieşti, nu a vieţilor lor. Aşadar, în România celui de-al doilea război mondial, nu cred că a existat holocaust pentru că:

O profesoară de la Facultatea de Istorie din Iaşi, Janeta Benditer, care a fost deportată în Transnistria, niciodată n-a vorbit colegilor săi sau nouă, studenţilor, despre crime în masă care s-ar fi petrecut dincolo de Nistru. Or, Janeta Benditer n-a avut deloc reţinere în a folosi catedra universitară pentru a ne spune minciuni de cea mai joasă speţă privitor la unele aspecte ale celui de-al doilea război mondial. Aşa, şi acum îmi amintesc cum declama retoric /agresiv, de la catedră, despre „cei 15 mii de ofiţeri polonezi ucişi de criminalul de Hitler la Katin!!!“. Ceea ce este greu de acceptat din punct de vedere ştiinţific, este faptul că această Comisie coordonată de Elie Wiesel, întâi a stabilit fără nici o reţinere, faptul că România, poporul român, sunt vinovaţi de holocaust, fără să aducă dovezi, adică întâi au stabilit, în pură tradiţie bolşevică, sentinţa, pentru ca după aceea cel acuzat să fie obligat să-şi probeze nevinovăţia!!!

Această Comisie a procedat în sensul spuselor secretarei şefe a Facultăţii de Istorie din Iaşi, din anii studenţiei mele, d-na Folescu, care avea obiceiul să spună profesorilor: „Cel mai bun proces verbal este cel scris înainte de şedinţă“. Adică, întâi acuzăm, îi punem la zid, iar adevărul nu ne interesează. Tot Comisia lui E. Wiesel a pus un premiu de 10.000 de dolari, bani pe care i-ar fi primit cel ce ar fi denunţat vreun român care a ucis evrei în anii războiului; în România, nu s-a primit nici un singur denunţ, spre deosebire de Polonia, unde această iniţiativă a dat roade în direcţia dorită de laureatul premiului Nobel. Şi acest fapt, mărunt dar deosebit de relevant, contrazice existenţa vreunul holocaust românesc. Dacă ar fi existat un holocaust românesc, târgurile şi oraşele din Nord-Estul României, Iaşi, Dorohoi, Botoşani, Darabani, Săveni etc., ar fi fost depopulate de evrei, or, la sfârşitul războiului, geografia umană a populaţiei evreieşti din Moldova a rămas aproape intactă. Aceasta-i realitatea, în condiţiile în care, la sfârşitul războiului, peste fiecare casă din satele româneşti se aşternuse doliul, sute de mii de flăcăi murind pe front.

Dl Teşu Solomovici, atât de înverşunat şi de convins de existenţa unui holocaust românesc, uită să ne spună că, în anii războiului, învăţa liniştit la un liceu din Focşani, iar tatăl său muncea pentru a-i asigura traiul. Ce fel de holocaust a practicat un stat în care tinerii elevi învăţau carte în licee evreieşti, sinagogile erau deschise, apăreau gazete, tot evreieşti, capii evreilor se întâlneau cu şeful statului cu care colaborau şi se întreţineau amical, puteau să emigreze (chiar cu acordul guvernului acuzat de holocaust), funcţionau teatre, iar cultural mozaic era subvenţionat de acelaşi stat? Ciudat, straniu holocaust! Iarăşi nu cred în existenţa unui holocaust românesc deoarece România lui Antonescu nu a adoptat şi practicat o strategie statală premeditată care ar fi avut ca fundament rasismul.

Ideea unui holocaust românesc se bazează pe cu totul alte considerente decât cele cu caracter ştiinţific. Speranţa lui Antonescu, la procesul său, că „în ce priveşte tratamentul la care au fost supuşi evreii deportaţi în Transnistria, din Basarabia şi Bucovina, şi din ţară, afirm că se exagerează şi se va dovedi aceasta mai târziu, atât în privinţa morţilor, cât şi în privinţa tratamentului“. (Procesul Mareşalului Antonescu, Documente, II, p. 172), în condiţiile actuale, riscă să rămână doar un deziderat. Aşadar, consider construcţia istorică de tipul aceleia ce doreşte să demonstreze şi să impună ideea existenţei unui holocaust românesc se dovedeşte cu totul inconsistentă, şi nu poate convinge că statul român a practicat holocaustul în anii celui de-al doilea război mondial. Această construcţie istoriografică se bazează, în mare parte, pe ficţiuni memorialistice (de observat explozia de titluri memorialistice, spre anul 2000, a unor „supravieţuitori“ ai „holocaustului românesc“) pe măsluiri de cifre (nici cei care ne acuză nu au căzut de acord asupra cifrelor), iar „campania insistentă făcută în străinătate cu scopul de a prezenta poporul român drept antisemit, autor al holocaustului, prin demonizarea figurii lui Ion Antonescu“ urmăreşte „pretenţii financiare şi patrimoniale“, (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol. II, p. 336).

Formularea tezei vinovăţiei poporului român de holocaust, la 50 de ani de la sfârşitul războiului, înainte de a se face proba acestei vinovăţii, ne obligă să credem că scopurile urmărite de cei din spatele acestei teorii urmăresc nu adevărul istoric despre acei ani tragici, ci spolierea statului român de imense sume de bani. Căci, e bine să se ştie, statul care recunoaşte că a practicat holocaustul în anii ultimei conflagraţii mondiale, va fi obligat, în consecinţă, să plătească despăgubiri uriaşe supravieţuitorilor sau urmaşilor acestora. De luat aminte!

*Material publicat în “Viaţa”, periodic din Botosani, nr. 220/ianuarie 2005. Distinse multumiri directorului saptamânalului, Traian Apetrei, pentru permisiunea de a republica articolul.

Circ si paine! Politicul din Republica Moldova se pregateste activ de „boom-ul” electoral. Actorii politici care fac multa galagie sunt: Ghimpu, Voronin, Filat, Lupu, Tkaciuk, restul nu sunt actori, ci executori de ordine ale acestor actori.

Pe plan international se acccentueaza reglarile de conturi dintre americani si nemti, ambele puteri luptind pentru „violarea” pietei rusesti – o competitie gen cine va reusi ptimul sa defloreze economia ruseasca. Din intimplare, germanii au fost foarte activi si au reusit o apropiere fara precedent de Federatia Rusa.Presa a scris de proiectele energetice care sa ocoleasca Ucraina si Polonia. Germania a insistat asupra solutionarii problemei transnistrene. Rusia imediat a inceput presiunile asupra clanului smirnovist, intrerupand fluxul de capital catre Sheriff  condus de un fecior al lui Smirnov si catre banca condusa de celalalt fiu al lui. Dupa declaratiile germanilor despre retragerea armatei ruse, a doua zi pe 21 iunie, ca la comanda, Basescu declara ca transistria reprezinta pericol pentru securitatea Romaniei. Washingtonul a vazut ca pierde teren in detrimentul Nemtilor si trebuia cumva sa opreasca acest lucru ca sa nu piarda sansa de a penetra piata de desfacere a Rusiei. Astfel ambasada SUA, da comanda la Bucuresti. Basescu imediat continua estafeta utilizindu-l pe Ghimpu in „operatiunea DECRETUL”. Pe data de 22, ziua urmatoare Ghimpu anunta ca el a semnat decretul despre ocupatia sovietica.

Leanca, ministrul MAIE a ramas tablou la Brusseles. PLDM-ul care este sustinut cel mai mult de germani in Moldova, a ramas foarte nemultumit de acest „Decret”, pentru ca rusii imediat au stopat orice fel de negociere. In primul rand este o pierdere pentru RM, in al doilea rind este o infrangere a jocului geopolitic German in fata americanilor. Desigur, apropierea de Germania in acest moment ar fi un colac salvator pentru RM. Ghimpu a actionat in interesul celor care il conduc. Decretul a fost pe placul PCRM dar si PD.

Acum cateva zile, s-a declansat un nou razboi dintre gruparile criminale. Doi Vladimiri se lupta pentru  controlul economic si politic in stat.

Mass-media este la fel divizata in dependenta de stapanul care plateste pentru segmentarea si consolidarea electoratelor in favoarea candidaturilor lor.

Jurnal TV-ul, ProTV-ul, M1, TV7-le s-au angajat in grupul de sustinatori proguvernamentali, PublikaTV si Prime-ul face jocul papusarului Plahotniuk, restul NIT, OMEGA, N4 sant incadrati in „hora” comunistilor.

Daca restul posturilor aproape deschis fac imagine pentru un candidat sau altul, unicul post, PublikaTV, face jocul mult mai inteligent, prin asta si mai periculos. De ce credem ca sustine si va sustine candidatura lui Lupu?Pentru ca Cosmin Gusa, cel care a convenit cu Plahotniuc sa-l lustruiasca pe Marian Lupu, este direct supusul lui Sorin Ovidiu Vintu, care au pornit inca de anul trecut pregatirile pentru toamna aceasta.

Unele cercuri de la Moscova, dupa atitea experimente politice nereusite, incearca sa construiasca o noua conjunctura politica prin dezmembrarea „aliantei de beton” si obtinerea victoriei in urmatoarea campanie electorala. Tendinta, din cat se observa, este de a consolida un pol puternic de Stinga, centru-stinga, adica o alianta PCRM-PD. Dat fiind faptul ca in cadrul PCRM-ului sunt mari tulburari in problema succesorului, candidatul unic al viitoarei aliante se incearca a fi totusi Marian Ilici.  Declaratiile lui Filat prin care a dat  de inteles ca el va fi candidat la presedintie, va determina Kremlinul ca sa participe la intarirea Partidului Liberal, si incurajarea electoratului nationalist de a inainta la functia de presedinte candidatura lui Mihai Ghimpu, dar si alti cativa participanti. Aceasta se va face cu scopul ca sa dezechilibreze o eventuala lupta dintre cei doi avatari ai gruparilor mafiote din care ar putea iesi invingator Filat. Deci, Ghimpu va fi utilizat in calitate de „patstava”. Pentru asigurarea derularii jocului, consultantii de astazi a liderilor AIE sunt oamenii de incredere a lui Tkaciuk, precum Popescu, sau Corman s.a. Pe Ghimpu il aranjeaza scenariul, are asigurat inca 4 ani inainte  trimbitarea mesajul anti-rusesc si anti-comunist. Insa mai este si problema Voronin, care pune coarnele in prag, fiind gata de alianta cu PD insa cu un alt candidat, nicidecum Lupu.

In acest context, evolutia evenimentelor din Republica Moldova va depinde de reglarea de conturi din „triunghiul” Washington-Berlin-Moskova. Moldova, nu ca ar fi atit de importanta, dar conflictul transnistrean este marul discordiei in procesul de negociere pentru „ocuparea” pietei de desfacere a Rusiei dupa lansarea noului program de dezvoltare, anuntat de Medvedev.

Totusi, daca Germania reuseste acum sa i-a in brate Rusia, Filat ar putea deveni „unificatodul” celor doua maluri ale Nistrului, mai ales ca va avea si cu cine sa „Obnovleasca” tara.

Partidele politice din Moldova nu reprezinta decat niste partide care trebuie privite in context geopolitic, deoarece sunt incapabile de politica proprie. In acest scenariu ar putea aparea curand noi-vechi actori, care sa culeaga electoratul ce va ramane fara partide. Am in vedere aici, ca cei care vor gasi idei originale, alternative, vor fi cei care vor veni la guvernare peste patru ani, avand in vedere ca in cca 2 ani de zile, megaproiectele PLDM si PD se vor ruina. Republica Moldova va exista in dependenta da proiectele care vor fi pornite in  aceasta perioada si pana in 2014, si cu cine din exterior se vor alia dar mai ales daca vor reusi sa duca o politica proprie, nationala. Daca totusi nu va exista echilibru intern, RM isi va inceta existenta, iar de pe urma acestui fapt vor avea de cistigat doar aceiasi mari actori internationali – Rusia cu o transnistrie recunoscuta. America cu o bucata de Basarabie alipita la Romania, deci cu NATO pe Nistru si Germania care v-a obtine dreptul de a explora piata de desfacere a Rusiei drept recompensa pentru o eventuala asigurare a stoparii NATO pe Nistru.

Noi? tot ca prostii…

Виноделы и „свободная пресса” http://podlodkamd.blogspot.com/2010/07/blog-post_28.html

„Патриоты” – http://podlodkamd.blogspot.com/2010/07/blog-post_816.html

о перспективах пкрм (part 1) http://navigator-navigatormoldova.blogspot.com/2010/07/part-1.html

Не оценивайте архитектуру по форме кирпичей. Оценивайте архитектуру по форме здания в целом.

Citare

Proiectul Blue Beam (Raza Albastră) intenţionează simularea venirii lui Iisus pentru a manipula oamenii şi a distruge credinţa şi religiile. „Vom avea un guvern mondial, fie că vă place, fie că nu. Singura întrebare este dacă el va fi creat prin cucerire sau prin consimţământ.” Paul Warburg – membru al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR), declaraţie făcută în februarie 1950 în faţa Senatului american. „Suntem în zorii unei transformări globale. Nu mai avem nevoie decât de o criză majoră adecvată şi naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.” David Rockeffeler – preşedinte de onoare al Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR), preşedinte de onoare al Comisiei Trilaterale, membru Bilderberg, declaraţie făcută în septembrie 1994 În 1994 jurnalistul canadian Serge Monaste prezenta un amplu şi bine documentat material despre Proiectul NASA Blue Beam. Distrugerea credinţei prin false descoperiri arheologice de genul recentului “sarcofag al lui Iisus”.Organizarea unei gigantice mistificări în care se va simula prin proiecţii holografice venirea lui Iisus. Utilizarea undelor de joasă frecvenţă pentru controlul mental. Sunt doar câteva dintre planurile de instaurare a noii religii mondiale satanice cuprinse în acest proiect. Fost ziarist la publicaţia canadiană L’Enquete şi fondatorul unei agenţii de presă independente – International Free Press Network, Serge Monaste este bine cunoscut ca autor al unor numeroase articole despre Noua Ordine Mondială. Serge Monaste a murit în condiţii suspecte.

Încă din 1994 el spunea într-un interviu că a fost ameninţat în mod repetat de primul ministru canadian şi de Vatican. Sub pretextul că nu are voie să îşi educe copiii acasă, autorităţile l-au arestat şi i-au sechestrat familia. Întors acasă, Serge Monaste, care nu suferise niciodată de probleme cardiace, a avut un atac de cord în urma căruia a murit. La scurtă vreme, un alt jurnalist care îl ajuta în investigaţii a murit tot în urma unui atac de cord, la fel de suspect. În dezvăluirile sale Serge Monaste arată pe baza unor documente autentice cum pot fi provocate astfel de atacuri de cord unor persoane incomode.

Vă prezentăm în continuare extrase din prezentarea realizată de Serge Monaste în 1994 în care demască proiectul Blue Beam. Traducerea după înregistrarea audio a fost completată cu comentariile noastre privitoare la o serie de evenimente ce confirmă parcurgerea unora dintre etapele acestui proiect. “International Free Press Network nu este un grup religios sau o organizaţie politică, ci o agenţie de presă independentă care realizează investigaţii. Suntem specializaţi în investigarea şi publicarea de rapoarte speciale şi casete audio care demască dedesubturile implementării unei Noi Ordini Mondiale. Scopul nostru este să îi ajutăm pe oameni să realizeze că venirea Noii Ordini Mondiale nu este un vis şi nici o presupunere paranoică.

Este un proiect satanic în curs de desfăşurare. Care este scopul lui? Să distrugă religiile tradiţionale şi mai ales religia creştină şi să le înlocuiască cu o religie mondială unică, bazată pe cultul omului. Să abolească familia aşa cum o ştim noi astăzi şi să o înlocuiască cu indivizi (cetăţeni mondiali, oameni universali n.n.) care lucrează fiecare pentru gloria guvernului mondial unic. Să distrugă orice formă de creativitate artistică sau ştiinţifică pentru a putea implementa o singură viziune, cea a guvernului mondial. Să implementeze apartenenţa obligatorie la un stat mondial condus de o forţă militară unică, de o Justiţie mondială, de o singură lege comercială, să îi oblige pe oameni să trăiască într-o pace falsă şi să impună o nouă religie şi o nouă cultură mondială.”

“Blue Beam (raza albastră) este un proiect al NASA care presupune patru direcţii de parcurs pentru implementarea noii religii mondiale New Age. Această religie este chiar baza noului guvern mondial, pentru că fără aducerea omenirii în această sclavie spirituală dictatura Noii Ordini Mondiale nu ar fi posibilă.“ False descoperiri arheologice pentru a submina credinţa “Primul pas în acest proiect vizează discreditarea sau re-evaluarea tuturor cunoştinţelor religioase de până acum. Prin crearea unor cutremure artificiale în locaţii precise de pe planetă, în care s-a presupus mereu că se ascund secrete importante, se va urmări scoaterea la lumină a unor aşa-zise noi descoperiri arheologice prin intermediul cărora se va “dovedi” că doctrinele marilor religii sunt false.“ Ne vom opri mai mult asupra modului în care această etapă este deja pusă în aplicare, pentru că am asistat de curând la un astfel de „cutremur”… de data aceasta mediatic. În seara zilei de 26 februarie 2007 pe toate posturile TV româneşti şi internaţionale James Cameron anunţa lumii că a descoperit «sarcofagul lui Iisus» şi al familiei sale. Iniţial am crezut că este vorba despre un nou film. La urma urmei cel care ne vorbea era un regizor, un creator de ficţiuni precum Terminator, Alien sau Titanic.

De data aceasta însă James Cameron vorbea cu convingere despre o mare descoperire arheologică, despre dovezi ştiinţifice, despre teste ADN şi statistici care puneau la îndoială chiar bazele religiei creştine. Arheologii găsiseră 10 cutii cu oase pe care se aflau inscripţionate nume. Pe şase dintre ele se aflau nume cheie din Noul Testament: Joshua – Iisus, Maria, Iosif, Meriem – Maria Magdalena, Matei, Iuda. Despre celelalte patru nume care nu aveau atâta semnificaţie religioasă, James Cameron nu a amintit însă nimic. A susţinut doar că are dovada că acestea sunt oasele lui Iisus, ale mamei sale Maria, ale tatălui său Iosif, ale Mariei Magdalena (Meriem) – soţia sa conform testelor ADN realizate asupra oaselor şi fiului lor – Iuda. Testele ADN puteau într-adevăr dovedi că oasele respective aparţineau unui cuplu care avea şi un copil, însă nu dovedeau că aparţin lui Iisus. În plus numele respective erau ceva comun în Ierusalimul acelor vremuri. Erau întâlnite la fel de des cum am întâlni noi acum numele de Ion, Maria şi Gheorghe. Pentru a elimina şi acest impediment din calea mistificării sale Cameron invocă părerea unui expert în probabilităţi, Andrey Feuerverger. Acesta calculează ce şansă există ca cele şase nume găsite pe sicriele de la Ierusalim să fi făcut parte din familia lui Iisus.

O falsă problemă pentru că în realitate nu are cum să existe un sicriu al lui Iisus şi chiar dacă ar exista, statistica nu este relevantă pentru a o rezolva. Răspunsul expertului contrazice teoria regizorului: statistic şansa este 1 la 600. Iar acesta, în loc să spună că în proporţie de 99% nu are cum să nu fie vorba de familia lui Iisus, spune că există totuşi o şansă! În plus această manipulare atât de intens mediatizată este infirmată chiar de cel care a descoperit osuarele, arheologul Amos Kloner. Într-un interviu publicat în Jerusalem Post, dar nu atât de intens mediatizat el spune: „Ceea ce pretinde documentarul este un fals istoric. Nu există un mormânt al familiei lui Iisus. Nici nu se putea face un astfel de mormânt, astfel încât să cuprindă persoane care au murit în locuri diverse, la distanţe mari în timp.” Cine are interesul ca lui James Cameron să i se acorde minute în şir de emisie pe toate canalele TV din lume, prezentând de fapt o ficţiune? Cine are interesul să mediatizeze atât de intens o aşa-zisă descoperire care atacă credinţa creştină? Aceiaşi care au conceput şi proiectul Blue Beam, la a cărui punere în practică vedem că participă acum celebrul regizor. Show-ul secolului – „Venirea lui Iisus” Al doilea pas al proiectului NASA presupune organizarea unui gigantic spectacol holografic proiectat chiar pe cer, astfel încât să fie vizibil pe întreaga planetă, care va simula venirea lui Mesia. Prin emisia unor unde care acţionează direct asupra creierului, fiecare om va vedea în această hologramă pe Mântuitorul specific religiei sale şi îl va auzi vorbindu-i în limba lui. Cu ajutorul unor computere performante care vor coordona spectacolul şi al sateliţilor din jurul pământului care vor emite semnale de joasă frecvenţă (LF), foarte joasă frecvenţă (VLF) şi extrem de joasă frecvenţă (ELF) vor fi proiectate holograme folosind pe post de ecran pelicula de sodiu care înconjoară pământul la o înălţime de aproximativ 100 de km. Animarea pe computer şi semnalele auditive vor părea că provin din adâncimile spaţiului şi îi vor face pe adepţii ardenţi ai diferitelor religii să creadă că sunt martorii mult promisei întoarceri a propriului Mesia. “Apoi proiecţiile lui Iisus, Mohamed, Buddha, Krishna etc. se vor uni într-o singură imagine şi « Salvatorul » universal le va face o mare revelaţie. Le va spune că diversele scripturi sunt false şi că vechile religii sunt responsabile pentru răul de pe planetă. De aceea ele trebuie abolite pentru a lăsa locul unei noi religii care va fi condusă de el, unicul Dumnezeu pe care îl pot vedea cu ochii lor şi auzi cu urechile lor.” Diabolicul plan prevede ca în urma acestei apariţii să se creeze o mare dezordine socială, în care milioane de susţinători fanatici ai dogmei unei religii se vor ridica împotriva altor milioane de susţinătorilor fanatici ai dogmei altor religii.

Se vrea astfel generarea unor conflicte cum nu s-a mai văzut până acum. Pare de domeniul fanteziei, însă mijloacele pentru a realiza aceasta deja există. „Diverse servicii secrete arată că în ultimii 25 de ani (este vorba de anul 1994 n.n.) fosta URSS a stocat deja într-un computer extrem de avansat informaţii despre proprietăţile electrice, chimice şi biologice ale creierului uman rezultate în urma studiilor pe milioane de oameni. Aceste date permit manipularea senzaţiilor auditive şi vizuale. Au fost stocate de asemenea şi date despre toate limbile şi dialectele vorbite în prezent pe glob pentru a fi generate mesaje artificiale pe înţelesul oricui. Existenţa unor astfel de computere este menţionată şi într-un articol publicat în martie 1983 în ziarul Sidney Morning Arrow. La fel stau lucrurile şi în SUA şi Europa. Încă din anii ‘70 s-au realizat cercetări asidue privind combinarea undelor electromagnetice şi a hipnozei. În 1974 cercetătorul G.F. Shapis scria: «Cuvintele hipnotizatorului pot fi modulate electromagnetic, astfel încât să acţioneze direct asupra creierului sub formă de unde, fără a mai fi nevoie de receptarea şi transportarea sunetului şi fără ca persoana expusă la astfel de influenţe să aibă vreo şansă de a controla fluxul informaţional receptat.» Cei care cercetează fenomenul de channeling au observat că numărul celor care se consideră canale a crescut exponenţial de când se fac astfel de cercetări. Cei care practică aşa ceva ar trebui să îşi utilizeze simţul critic şi discernământul pentru că de cele mai multe ori nu cunosc sursa a ceea ce ei numesc ghidare divină.” Vorbirea artificială asigură controlul mental „Existenţa unor astfel de tehnologii ţine de a treia direcţie de dezvoltare a proiectului Blue Beam care vizează comunicarea telepatică şi electromagnetică prin unde de joasă, foarte joasă şi extrem de joasă frecvenţă care îi va face pe oameni să creadă că îl aud pe propriul lor Dumnezeu vorbindu-le. Astfel de unde generate de computer vor fi transmise prin intermediul sateliţilor şi vor interacţiona cu gândirea naturală, făcând să apară ceea ce se numeşte „vorbire artificială”. Acest gen de tehnologie există încă din anii ‘70 şi a fost perfecţionată prin cercetări ulterioare privind relaţia dintre creierul uman şi computer.

În ianuarie 1991 la Universitatea din Arizona a avut loc conferinţa intitulată „Cercetarea avansată NATO cu privire la fenomene emergente ale sistemelor biomoleculare”. Ce înseamnă aceasta mai exact? Într-una din lucrările prezentate la această conferinţă erau prezentate echipamente care puteau face un orb să vadă sau un surd să audă. Echipamente care puteau calma orice durere, fără a interveni cu medicamente şi a căror utilizare ar fi permis oricărei fiinţe umane să îşi menţină şi la vârste înaintate aceleaşi funcţii de la tinereţe. Autorul lucrării în cauză trăgea un semnal de alarmă asupra pericolului ca astfel de cercetări să fie deturnate de la scopul lor iniţial şi să fie folosite împotriva oamenilor. El afirma că astfel de echipamente sunt operaţionale în cadrul CIA şi FBI, nu pentru a vindeca oameni, ci pentru a tortura şi omorî pe cei care se opun sistemului sau pentru a crea ceea ce în mod obişnuit se numeşte „candidat manciurian”.blue_beam_hologram Avem date care arată că astfel de experimente au loc şi în Marea Britanie, Australia, Franţa, Germania şi Finlanda. Agenţiile guvernamentale şi corporaţiile care lucrează mână în mână cu ele sunt gata să facă orice pentru a-şi atinge obiectivul: controlul social total. De ce? Foarte simplu. În primul rând, dacă terorizezi populaţia şi o faci să se teamă pentru siguranţa şi viaţa sa, îţi va fi mai uşor să implementezi un sistem draconic, să o supraveghezi, să o dezarmezi şi apoi să îi spui că totul este pentru protecţia ei. În al doilea rând pentru că aşa este mai uşor să promovezi un nou sistem politic şi social, în locul celui vechi care pare să nu mai funcţioneze. Evident că alternativa este pregătită de multă vreme şi se numeşte Noua Ordine Mondială. Frica a fost mereu utilizată ca un instrument cu care Elita a controlat şi a subjugat masele. Vechea zicală „Divide et impera” (Dezbină şi stăpâneşte) a fost aplicată în toate colţurile planetei pentru a avea siguranţa că oamenii sunt speriaţi, se tem pentru siguranţa lor şi îşi pierd încrederea în ceilalţi oameni. Şi aceasta este tot o formă de control mental.” Subliniem faptul că Serge Monaste spunea toate acestea în 1994, anticipând astfel înscenarea de la 11 septembrie 2001, care a permis instaurarea unui sistem de teroare şi a unor reguli stricte de supraveghere a populaţiei sub pretextul asigurării siguranţei acesteia. „Controlul mental de astăzi presupune mult mai mult, arată Serge Monaste în continuare. Iată ce scria în 1970 psihologul Gene V. Mc Connell într-un articol publicat în Psychology Today: „A venit ziua în care putem combina privarea senzorială cu drogurile, hipnoza şi manipularea prin recompensă-pedeapsă pentru a câştiga un control aproape absolut asupra comportamentului unui individ. Putem deci realiza rapid şi cu destulă eficienţă un fel de spălare a creierului care duce la schimbări dramatice de comportament şi personalitate. Ar trebui să dăm o nouă formă societăţii astfel încât să fim cu toţii antrenaţi încă de la naştere să facem ceea ce societatea vrea ca noi să facem. Avem tehnologia necesară pentru a face aceasta. Nimeni nu este stăpânul propriei personalităţi. Nimeni nu are nimic de spus cu privire la ce fel de personalitate dobândeşte, deci nu are nici un motiv de a refuza să dobândească o nouă personalitate, dacă cea veche pe care o are este anti-socială”. Dovezi ale existenţei tehnologiei pentru control mental „Tehnologia ce urmează a fi utilizată pentru controlul minţii în Proiectul Blue Beam include un transmiţător care emite pe frecvenţa sistemului nervos uman. El a fost deja produs de firma Laurel Electro-Optical System din Pasadena, California. Laurel este unul dintre colaboratorii apropiaţi ai Aviaţiei Americane şi a lucrat mult în domeniul construirii unor arme care să implementeze mesajul direct în mintea inamicului. Aparatul utilizează radiaţii electro-magnetice şi frecvenţe extrem de joase şi a fost utilizat pentru a tortura fizic şi mental oamenii de la distanţă. Arme de acest tip au fost aplicate în anii ‘70 contra femeilor britanice care protestau împotriva prezenţei unor rachete americane în baza aeriană Greensam Common Air Base. Această armă poate induce o totală privare senzorială auditivă şi acţionează direct asupra nervilor auditivi, cu asemenea putere încât îi blochează victimei inclusiv capacitatea de a-şi auzi propriile gânduri. Exact ca în vechea zicală care spune: „e aşa mult zgomot aici că nu mă pot auzi nici pe mine gândind.” Dovezi despre existenţa unor astfel de tehnologii există inclusiv în publicaţii ale Departamentului American al Apărării. Căpitanul Paul E. Tyler semnează o lucrare având ca titlu „The electromagnetic spectrum and low intensity conflict” (Spectrul electromagnetic şi conflictul de intensitate joasă) inclusă în colecţia „Low intensity conflict in modern technology” (Conflictul de joasă intensitate în tehnologia modernă) publicată în 1986 de Air University Press, Maxwell Air Force Base, Alabama. Aici se vorbeşte despre microunde care generează senzaţii auditive care pot fi auzite doar de individul ţintă. Tehnologia este relativ simplă şi poate fi folosită doar având la dispoziţie un banal radar de poliţie. Fascicolul de microunde generat de aparat este modelat în frecvenţe audio şi transmis direct în creier de care este receptat ca o voce, deşi nu a fost emis nici un sunet. Exact ceea ce se va petrece în proiectul Blue Beam. În cartea sa „Corpul electric,” Robert Becker, nominalizat la premiul Nobel, descrie o serie de experimente conduse la începutul anilor ‘60 de Olenfree, în cadrul cărora s-au obţinut astfel de fenomene. Olenfree a mai descoperit şi cum poate să încetinească, să accelereze sau chiar să oprească inima unei broaşte prin sincronizarea pulsului cu frecvenţa unor microunde. De aici până la provocarea unor atacuri de cord unor fiinţe umane este doar un pas. Tot în aceeaşi lucrare, Robert Becker menţionează cercetările dr. Joseph C. Sharp de la Institutul de Cercetare al Armatei Walter Reed, care a realizat teste pe propria persoană. În timp ce se afla într-o cameră perfect izolată fonic (deci prin pereţii căreia nu puteau pătrunde sunete) a auzit cuvinte ce i-au fost transmise prin simpla generare a unor unde electromagnetice cu vibraţie analoagă cuvintelor receptate de el. Concluzia a fost: „un astfel de aparat poate fi în mod clar aplicat în anumite operaţiuni în care se doreşte ca ţinta să ajungă la nebunie sau să îi transmiţi instrucţiuni nedetectabile de altcineva.” Şi James Lin explica în 1978 în cartea sa intitulată „Microwave Auditory Effect and Application” (Efectul auditiv al microundelor şi aplicarea lui) cum poate fi auzită o voce transmisă direct către creier fără a exista o vibraţie sonoră. Pe 21 septembrie 1977 CIA a prezentat rezultatele studiilor sale în faţa subcomisiei pentru sănătate şi cercetare ştiinţifică a Senatului american. Doctorului Sidney Gottlieb care conducea programul MK Ultra la acea vreme i s-a cerut în mod explicit să discute despre cercetările CIA privind acţiunea de la distanţă asupra organismului uman prin mijloace electronice.” Controlul total asupra planetei va fi obţinut prin teroare „A patra dimensiune a proiectului Blue Beam include controlul total asupra planetei. Pentru aceasta se va simula o invazie extraterestră în marile oraşe ale lumii. Se mizează pe faptul că ţările care deţin armament nuclear îl vor utiliza pentru a se apăra de acest pericol, devenind apoi total vulnerabile faţă de adevăratul atac, ce va fi realizat ulterior de guvernul din umbră.” Subliniem aici că tema unui atac extraterestru simultan în marile oraşe ale lumii apare aproape obsesiv în filmele de la Hollywood. În urma unui astfel de atac toate ţările mari, SUA, China, Rusia etc., colaborează între ele atacându-i pe extratereştrii cu armele de care dispun. Fără nici un rezultat. Când situaţia pare a fi disperată apare El – unicul Salvator. Vedem cum prin astfel de filme ni se oferă de fapt modele de gândire. Suntem antrenaţi să ne temem de un atac extraterestru, suntem antrenaţi să îi ripostăm în forţă şi apoi să aşteptăm apariţia unui salvator unic. Şi aceasta este tot o formă de control mental. „Scopul este să fie anihilată orice formă de opoziţie faţă de Noua Ordine Mondială. Utilizând tehnologiile despre care am vorbit mai sus undele generatoare de gânduri vor putea fi transmise prin reţelele de fibre optice, cabluri TV, linii telefonice şi vor pătrunde în orice echipament care conţine microcipuri. La acel moment procesul de implantare al microcipurilor la nivelul populaţiei va fi realizat, astfel încât oamenii vor putea fi uşor împinşi la un val de sinucideri, violenţe şi nebunie. Am fost întrebat de multe ori când se vor petrece toate acestea. După ce va fi creată o criză economică, care îi va forţa pe oameni să îşi cheltuiască toate rezervele de bani. Apoi va fi implementat un sistem planetar de plăţi electronice astfel încât nimeni să nu poată supravieţui în afara lui. După atâtea dezastre omenirea va fi gata să implore apariţia unui salvator care să restabilească pacea cu orice preţ, chiar cu preţul propriei libertăţi. Un principiu similar a fost aplicat în URSS pentru instalarea comunismului.” Soluţia pentru a contracara proiectul Blue Beam Pare un tablou sumbru şi înfricoşător. Poate că acesta este şi scopul pentru care astfel de dezvăluiri sunt lăsate să apară. Cunoscând ceea ce ni se pregăteşte putem lua însă măsurile necesare pentru a nu se ajunge acolo. Dezvoltarea discernământului, conştiinţa de sine, cultivarea rezonanţei cu aspectele benefice, divine, meditaţia, rugăciunea, practica spirituală asiduă sub ghidarea unui maestru autentic anihilează aceste influenţe malefice. Acest lucru este binecunoscut de cei care doresc să controleze întreaga planetă şi de aceea de mii de ani şcolile spirituale în care oamenii învaţă astfel de practici sunt prigonite, distruse sau deturnate. Vom încheia citând tot din prezentarea lui Serge Monaste care demonstrează că slujitorii Noii Ordini Mondiale exact aceasta ne împiedică să facem. „În numărul din decembrie 1980 al US Army Journal, într-un un articol semnat de lt.col. John B. Alexander sub titlul „The new mental battlefield, beam me up Spock” (Noul câmp de luptă mental, radiază-mă Spock), acesta scrie: „Voi da mai multe exemple care să ilustreze progresele făcute în acest domeniu. Avem acum abilitatea de a vindeca sau de a cauza o boală de la distanţă, inducând boala sau moartea fără cauze aparente. A fost raportată şi posibilitatea de modificare telepatică a comportamentului, care include abilitatea de a induce stări hipnotice de la o distanţă de peste 1000 de km. Utilizarea hipnozei telepatice este o zonă care merită a fi exploatată. Ea va permite ca agenţii noştri să fie implantaţi subconştient cu programul pe care trebuie să îl execute, astfel încât nu va mai fi nevoie să utilizăm telefonul. Dacă vor fi perfecţionate, aceste tehnici vor permite transferul direct al gândurilor de la o minte sau grup de minţi la o audienţă ţintă. Receptorul nu va fi conştient că i-au fost implantate gânduri, va crede că sunt gândurile lui. Este posibil să introducem gânduri artificiale într-un computer şi apoi să le transmitem prin intermediul unui satelit, astfel vom putea controla întreaga planetă. Limitele acestui sistem sunt doar cei care îşi vor pune permanent întrebări cu privire la motivaţia care stă în spatele gândurilor lor şi nu le vor da curs automat. Este evident că televiziunea, filmele, publicitatea şi diferite forme de presiune socială au grijă să elimine pe cât posibil această categorie de oameni. Informaţiile privind acest gen de tehnologii vor fi considerate ridicole tocmai pentru că ele nu se vor conforma cu viziunea asupra realităţii pe care chiar noi o inducem; doar mai există şi în zilele noastre oameni care cred că pământul este plat”

Caracatiţa informativă americană a devenit un conglomerat incontrolabil. Sistemul menit să apere cetăţenii statelor Statele Unite este atât de mare încât este imposibil să spui dacă este sau nu eficient. Cotidianul american „The Washington Post” a publicat luni o investigaţie care a durat aproape doi ani şi care încearcă să facă ordine în structurile americane de informaţii care au apărut după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. taguri sua informatii secretre tea agentii washington post Rezultatul cercetărilor este că lumea secretă pe care a creat-o Guvernul a devenit atât de vastă, atât de incontrolabilă şi atât de tainică, încât nimeni nu ştie câţi bani consumă, câţi angajaţi are, câte programe derulează sau câte agenţii fac acelaşi lucru. Autorii noteză că atunci când vine vorba de siguranţa naţională, nicio cheltuială nu este tăiată şi puţine întrebări sunt puse. Rezultatul este o structură de o aşa mărime, încât nimeni din Guvern nu o poate înţelege pe deplin. Mai mult, după nouă ani de cheltuieli şi dezvoltare fără precedent, structura este de multe ori ineficientă şi în cea mai mare parte invizibilă oamenilor pe care ar trebui să îi protejeze. • Răspunsul Washingtonului la investigaţia Washington Post. Imediat după atacurile asupra turnurilor gemene ale World Trade Center, Congresul american a aprobat alocarea de la bugetul de stat a 40 de miliarde de dolari peste bugetul destinat deja apărării interne. Apoi a alocat încă 36,5 miliarde de dolari în 2002 şi alte 44 de miliarde în 2003. Şi acesta a fost doar începutul. Cu aceşti bani în spate, agenţiile de informaţii şi cele militare s-au multiplicat: 24 de organizaţii au fost create până la sfârşitul lui 2001, alte 37 au apărut în 2002 doar pentru urmărirea armelor de distrucţie în masă. Au urmat 36 de agenţii în 2003. Şi alte 26 după ele. Şi alte 32. Şi încă 20. În total, cel puţin 263 de organizaţii. Fiecare dintre ele a avut nevoie de oameni, şi fiecare om a venit cu nevoi logistice şi administrative. Numai Agenţia de Informaţii a Pentagonului a crescut de la 7.500 de angajaţi, în 2002, la 16.500 în prezent. Multe instituţii şi programe sunt total ascunse, cum ar fi un grup de programe ultra-secrete al Departamentului Apărării, numit Programe cu Acces Special (PAS). Codurile date de Pentagon pentru aceste programe se întinde pe 300 de pagini, iar comunitatea de informaţii are alte sute de programe şi fiecare din aceste sute de programe are sute de sub-programe, fiecare sub-program cu un număr limitat de oameni care îl cunoaşte. Nimeni nu poate înţelege astfel ce se întâmplă la nivel macro. „O singură entitate din acest univers poate să cuprindă toate acestea- Dumnezeu „, a spus un secretar de stat în domeniul apărării. Ce au declarat oficiali din cele mai înalte structuri ale statului: • „Complexitatea acestui sistem sfidează descrierea” • „Din cauza lipsei de sincronizare, mesajele sunt disonante, eficienţa scade. Aşadar nu putem să spunem cu precizie dacă această structură ne asigură o securitate sporită” • „Nu ştiu de existenţa vreunei agenţii care să aibă autoritatea sau responsabilitata coordonării tuturor acestor activităţi” • „Nu o să trăiesc destul de mult încât să fiu informat cu privire la tot ce se întâmplă în domeniul securităţii” Investigaţia în cifre: • în America sunt 45 de organizaţii guvernamentale (precum FBI) angajate în activităţi top-secrete, care au 1.271 de subunităţi (cum ar fi Centrul de Screening în domeniul Terorismului a FBI) şi 1.931 de companii din sectorul privat care au ca activitate colectarea de informaţii secrete pentru Guvern, toate în aproximativ 10.000 de locaţii în Statele Unite • aproximativ 854.000 de oameni primesc bani pentru activităţi legate de contraterorism, culegere de informaţii, securitate internă • doar în Washington şi în jurul lui sunt 33 de clădiri în care se desfăşoară activităţi de securitate naţională • multe agenţii au acelaşi domeniu de activitate, de exemplu, 51 de organizaţii din 15 oraşe americane urmăresc banii care vin dinspre şi se duc către reţelele teroriste. • în fiecare an sunt publicate 50.000 de rapoarte informative, un volum atât de mare încât multe dintre analize sunt ignorate.

Изъ разнообразія состава мѣстнаго населевія особенно выдаются, по своей численности, два главныхъ племени: румынское, самое многочисленное, естественнымъ образомъ тяготѣющее къ своимъ соотечественникамъ Румынскаго королевства и Австріи

(„Бессарабия – историческое описание” П. Н. Батюшковб 1892)

Orice autoritate este falsă, orice lege este nedreaptă şi violentă, orice instituţie este inutilă şi caducă dacă toate aceste autorităţi, legi şi instituţii nu sunt orânduite după principiul superior al Existenţei – de sus şi spre sus. […] Aceasta reprezintă bazele ierarhiei şi civilizaţiei tradiţionale ce au fost distruse în întregime de către civilizaţia „umană” triumfătoare a oamenilor moderni.

Revolta contralumii moderne, Julius Evola, 1934

Vecinii nostri din Buckeye Village, protestanti cu sase copii, fac scoala acasa. Cei mici merg la gradinita sau la scoala primara, dar cei doi baieti de varsta gimnaziala fac scoala pe genunchii mamei. Conform statisticilor publicate de National Home Education Research Institute, in Statele Unite exista circa 2 milioane de scolari educati acasa, cu o rata medie de crestere anuala de 7-8%. Alaturi de pietele unde fermierii locali vin sa isi vanda produsele, si de alte forme de “deep economy” (“economie profunda,” care nu e totuna cu economia subterana), “homeschooling” e una din zonele vietii socio-economice americane aflate in plina crestere. In ambele cazuri, si in cel al “economiei profunde” si in cel al scolii acasa, cei implicati reprezinta un evantai de optiuni ideologice si religioase mergand de la libertarieni atei la (neo)protestanti conservatori, de la mormoni si amisi la hipioti, de la hispanici la evrei, si de la parinti cu bacalaureat pana la parinti cu doctorat.

In cazul invatamantului acasa, majoritatea celor implicati isi propun sa reabiliteze un curriculum traditional (core curriculum) axat pe gramatica, logica si retorica, asa cum a fost el formulat de Dorothy Sayers, in “The Lost Tools of Learning” (conferinta tinuta la Oxford in 1947), si dezvoltat de Susan Wise Bauer si Jessie Wise, in cartea The Well-Trained Mind: A Guide to Classical Education at Home (New York, 2004, W. W. Norton). Cu ajutorul acestor surse, parintii si tutorii cauta sa dezvolte la copii gandirea lucida si soliditatea cunostintelor bazate pe compunere, istorie universala, studierea clasicilor si a limbilor clasice, istoria artei. E, de fapt, o programa scolara care ii ofera unui copil tot ceea ce ii refuza un invatamant public preocupat mai mult cu “socializarea” si cu indoctrinarea politic-corecta a elevilor decat cu formarea unor oameni capabili sa stea pe propriile picioare. In plus, stand acasa, copiii sunt feriti de droguri, criminalitate si abuzuri. Studiile efectuate mai arata si ca un copil educat acasa obtine la examene rezultate cu intre 15-30%  mai bune decat un copil educat in scolile publice.

Ceea ce motiveaza deci aceste miscari in favoarea alimentatiei, economiei si invatamantului traditionale e interesul pentru: 1. calitate, 2. libertate, 3. viabilitate (“sustenabilitate”). E vorba de incercarea de a reconstrui o societate la scara umana, in care economia si educatia sa fie, dupa cum spunea marele scriitor american Wendell Berry, organic legate de “acte traditionale”. In loc de separarea, dupa tipicul specializarii industriale, a familiei de economie sau de scoala, lumea contemporana se indreapta catre o reintegrare a lor (dupa cum o arata si studiile unor reputati ganditori precum Allan Carlson, Adam K. Webb, ori Philip Blond in John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, Economia libertatii, Bucuresti, Logos, 2009).

Abordarea tehnocratica a omului ca simpla “forta de munca” sau ca simplu produs “iradiat” si “pasteurizat”, in scopul “socializarii”, pe banda rulanta a invatamantului de stat e falimentara si inumana. Economia politica se cere reasezata pe temeiurile economiei domestice, si invatamantul se cere reancorat in educatie. Si educatia se face in familie si in “sat”, adica in comunitatea socio-economica organica extinsa (parohie si chiar cartier). E deci normal ca familia sa recapete control asupra invatamantului, monopolizat la ora actuala de un stat care imbina incompetenta cu ingineriile sociale.

Din aceste cauze, cred ca propunerea doamnei deputat Carmen Axenie privind reintroducerea invatamantului la domiciliu merita o sustinere cat mai larga din partea organizatiilor si persoanelor interesate in construirea unei Romanii normale, la scara umana. Conform doamnei deputat Axenie, doua dintre meritele acestei idei ar fi ca: “Statul economiseste niste bani” si ca “unii parinti vor fi multumiti ca li s-a ascultat o cerinta”. Sigur, acestea ar fi ratiunile economice si electorale ale propunerii, desi trebuie precizat ca orice lege referitoare la “scoala acasa” trebuie sa cuprinda prevederi referitoare la un sistem de reduceri de impozite pentru parintii care aleg sa nu-si dea copiii la scolile de stat.

Chestiunea cu bataie lunga e insa alta. Dupa cum spune doamna deputat Axenie: “Observ ca noi educam indivizi si nu persoane care maine-poimaine vor intemeia familii. Aici e marea hiba a invatamantului nostru, ca nu are sau nu mai are viziune sociala, nu pune familia in centru”. Doamna deputat Axenie are perfecta dreptate, dar nu poti pune familia in centru doar in cazul invatamantului. Pentru ca sa poata exista o scoala acasa trebuie sa poata exista un parinte, de obicei o mama, acasa. Or, neoliberalismul in SUA si comunismul la noi au mers, din acest punct de vedere, mana in mana cu feminismul atunci cand au accelerat, incepand cu a doua jumatate a secolului douazeci, absorbtia femeilor in corporatii si in industrie. Imaginea feminista a mamei traditionale e cea a unei femei “desculte si gravide”. Imaginea comunista era cea a parazitului social si a dusmanului de clasa, a femeii mama de “banditi”. Si neoliberalii si comunistii au distrus, simbolic si economic, familia traditionala. Scoala acasa presupune, in Romania, revigorarea economiei civice, care ar permite tatalui sa-si poata sustine familia ca mic proprietar-producator si o reabilitare simbolica a familiei traditionale, a femeii “casnice”. Nu poti face scoala acasa cu doi parinti “corporatisti”, traind in trafic si vorbind cu copiii “pe mobil”.

Din pacate, brava lume noua in care traim e ostila acestor mici universuri de ordine traditionala, dupa cum le numea Evelyn Waugh. De exemplu, pe data de 1 februarie, agentiile de presa anuntau ca Statele Unite au acordat azil politic unei familii de cetateni germani carora statul german le-a interzis “scoala acasa”. Judecatorul american Lawrence O. Burmann si-a justificat hotararea de a acorda azil politic cetatenilor germani precizand ca “cei care vor sa faca scoala acasa sunt un grup social pe care guvernul german incearca sa il suprime” si ca, departe de a fi interesati de ocrotirea copiilor, guvernul german a actionat in acest fel din cauza ca incearca sa “suprime orice societate paralela”.

Cu alte cuvinte, dupa cum comenta si Gerald Warner in ziarul britanic Telegraph, la ora actuala UE a devenit o societate totalitara in care dreptul asupra copiilor nostri apartine statului si educratilor, nu parintilor. Ideea nu e noua, si a fost printre altele pusa in aplicare in 1919 de Georg Lukacs, comisarul pentru cultura al guvernului comunist al lui Bela Kun. Warner arata ca sistemul de “Terorism Cultural” al lui Lukacs, mai tarziu fondator al Scolii de la Frankfurt, prevedea “indoctrinarea pornografica a copiilor si instigarea copiilor la a-si uri parintii si a batjocori familia traditionala si religia”. Daca acum cetatenii Europei nu traiesc intr-o societate fatis dictatoriala, nu e mai putin adevarat ca isi duc traiul intr-un stat terapeutic multinational in care a ajuns posibil ca unei eleve de 15 ani scoala (de stat) sa-i ofere posibilitatea de a avorta fara stirea parintilor.

De aceea, propunerea doamnei deputat Axenie e buna. Dar ducerea ei la indeplinire ar insemna ca actualul partid de guvernamant sa nu faca din “scoala de acasa” ce a facut si din votul uninominal si din “procesul comunismului”: simplu subiect electoral deturnat oportunist si dezamorsat de orice impact real.