 |
|
Comenteaza
Monarhie pe silabe
Cînd iese din umbră, dînd la o parte draperiile grele, de catifea, o lumină îl izbește peste ochi. Dar știe că nu de ea trebuie să se teamă. Își mijește ochii și vede o adunătură de capete ovale, cu ochi, nasuri și guri, acoperite de pălării imense. În pumnii încleștați ține foaia și are impresia că picături de transpirație îi vor scăpă pe jos din palmele lunecoase. Iar pe hîrtie se întind, ca niște muște aliniate, rînduri de litere negre pe care le știe pe de rost, în capul lui, dar care se încăpățînează să iasă afară. Își face un curaj și împinge primul cuvînt afară, dar sunetul pe care îl aude, schimonosit de microfonul de fier, îi zgîrie urechea și vorbele i se îneacă undeva în stomac, iar pe gît i se preling toate nisipurile Saharei. Doamnelor și domnilor, tocmai ați făcut cunoștință cu Alteța Sa Regală, George al VI-lea al Marii Britanii. Asta este drama în jurul căreia se învîrte favoritul tuturor premiilor de cinematografie din anul acesta.Filmul care reproduce o realitate aproape neatinsă spune povestea bîlbîitului devenit rege. Șarmul lui Colin Firth te face să îi îndrăgești personajul încă de la primele bîlbîieli. Dar cu siguranță, pe lîngă atitudinea „regală” pe care o are înnăscută, prestația actorului mai ascunde și ore întregi de repetiții și studiu al discursului regelui real. Personajul central, „doctorul” care îi vindecă problemele, este interpretat de Geoffrey Rush, într-un rol de pomină. Datorită libertății de care dispune, acesta este aproape de o prestație chiar ceva mai strălucitoare decît cea a colegului de platou, încorsetat în corpul unui fricos care „se sperie și de propria umbră.”Și Helenei Bonham Carter îi priește rolul de regină, dar spre deosebire de malefica roșcată din Alice, aici întîlnim o regină calmă, înțeleaptă și gingașă, dar hotărîtă să-și ajute soțul cu orice preț.„The king’s speech” este un film deosebit, nu pentru că ne-ar deschide o nouă viziune asupra cinematografiei și nu pentru că ar avea cele mai scumpe efecte speciale sau cel mai mare buget din istorie. Ci, dimpotrivă, acesta cucerește datorită simplității de care ne era dor, pentru că are o povestea reală, frumoasă, spusă elegant, de care ne lipsea după atîtea avatare și fantasmagorii cu titirez. Iar această simplitate ar merita răsplătită, cel puțin, cu o statuie mică de aur.
Portret virtual
Cine e Anastasia Condruc?Motorul de căutare cel mai popular ne spune multe, mai precis, aproximativ 2230 de rezultate aliniate frumos într-un portret virtual care începe să se contureze cît de cît. Să vedem ce-i de capul ei. Cică are blog. Pe platforma blogspot, care e destul de proastă de altfel: se vede că nu prea le are cu new media. N-a mai postat de aproape un an, ori e tare ocupată ori a murit. Chiar, oare ce se întîmplă cu toate conturile de pe retelele sociale după ce deținătorii lor mor? Bine asta e altă poveste, să revenim la personajul nostru. Ah, nu e moartă, ce ușurare: are cont de facebook, evident. Aproape o mie de prieteni și ceva mai puțin de o sută de poze. Lucrează la Opinia Veche (revista aia studențească foarte faină) și locuiește în Iași. E din Edineț (unde-o mai fi și asta?) și cică e într-o relație sau poate doar nu-i place să fie agățată pe facebook, am auzit că mai fac fetela mișcări dintr-astea.E activă și pe forumul Realității, zice că face parte dintr-o generație de orfani, sărmana fată. Ah da, acum înțeleg, zice mai jos că e din moldova sau, cel puțin, din blogosfera moldovenească, care e cam același lucru. Are cont și pe LinkedIn și cîteva probleme cu un grup de tineri supărați.Opiniastudenteasca.ro – aici sînt cele mai multe pagini. Scrie că nu-i place noul profil de facebook și că „De la Iași, legea educației se vede în ceață”. A luat și cîteva interviuri în afara ziarului la care lucrează, poate o bate gîndul să se apuce de free-lancing? A fost și blocată în vamă acum ceva timp, ea și alți studenți basarabeni. Dar se pare că au fost răzbunați zilele astea, cel puțin la vama de la Albița.
Dar dacă?
Îmi place să cred că viața mea nu atîrnă de cîteva cabluri gri, conectate la laptop, prin care-mi primesc, cuminte, în fiecare zi, o doza din cel mai legal și mai răspăndit drog al zilelor noastre. Chiar cred, pentru că îmi amintesc șirul lung al zilelor în care n-am deschis nici un browser, n-am dat nici un like, n-am trimis nici un email și în care nu mi-a zîmbit nici o față galbenă. Au fost zile frumoase. Așa că dimensiunile tragediei ar fi limitate. Dar, ca să umflu problema, aș putea să-mi imaginez, de exemplu, un an fără Internet. Atunci, probabil, aș avea probleme. Și nu m-aș supăra deloc dacă aș locui într-o lume fără www, aș adora să primesc scrisori, să simt că cineva e departe și să mă frămînt în așteptarea unui răspuns, așa cum făceam în copilărie. Uneori chiar simt lipsa acelui grad de distanță dintre mine și ceilalți, pe care mi-l fură lumea de biți și pixeli.Oribilă mi-ar părea lumea în care eu sînt singura privată de această dulce plăcere a comunicării. Este, de fapt, o situație inimaginabilă, nu aș putea exista singură în această lume a realității, știind că toți ceilați au șansa dublei sau chiar multiplei exitențe. Aici tragedia mi-ar deveni greu de suportat. Atît de greu, încît prefer să nu-mi pun probleme false, nu cred în valabilitatea lui „ce-ar fi dacă?”. Citisem pe undeva că n-ar fi jurnalistic.
Acum doi ani
Acum doi ani învățam pentru BAC. Probabil mi-e dor de acele timpuri, pentru că, în pofida a tot ce-a însemnat acel examen, cred că a fost o perioadă frumoasă. Mi-am amintit de BAC pentru că lista mea de prieteni de pe facebook crește pe zi ce trece și unii dintre cei cu pricina luptă acum, probabil, cu privirile nemiloase ale ”supraveghetorilor”, o specie aparte, care poate fi îmblînzită numai cu cîteva hîrtii foșnitoare. Cel mai bine hîrtii cu George, George Washington. Toată agitația din timpul examenului e un mit. Acolo, în fața foii, cu pixul în mînă, ești cel mai relaxat om din Univers. Te mai uiți pe geam, mai observi că băiatul de la coada listei, pe care nu prea l-ai văzut pe la școală pare de treabă. Harababura cea mare se întîmplă înainte, cauzată în mare parte de părinți, care nu vor să ”pună în pericol viitorul” odraslelor. Nici nu-ți dai seama cînd strîng bani, pregătesc ”masă” și îi bagă și-n buzunare. Iar tu, copil care ai dormit de multe ori cu burta pe carte și care crezi că oamenii deștepți sînt remunerați, afli abia după ce treaba e făcută. Iar cînd îndrăznești să întrebi ”de ce?”, răspunsul conține eternul argument: ”ca să fii în rînd cu lumea”, ”ca să nu ne faci de rușine” și preferatul meu din top ”da’ ce, te crezi mai ceva decît ceilalți?”. E o problemă să crezi asta. Apoi vine șocul de după, cînd cei din urmă devin cei dintîi și cînd afli că mulți dintre colegii tăi au pile prin minister. Mai sînt și cei care se revoltă, sună pe la radio J sau la anticorupție, dar treaba e făcută. Ce faci mai departe? Dezamăgit, cu o diplomă pe care o s-o pună mama pe-un raft (în ”stencă” adică), te gîndești să-ți iei lumea-n cap și să te duci cel puțin în America. Într-un final, nu-ți rămăne decît să te consolezi și să-ți zici că e o experineță din care ai învățat ceva, pe lîngă materia pe care ai și uitat-o.
Forgive me, honey!
Pentru că mă tot bate cineva la cap: ”De ce nu postezi ceva pe blog?”, m-am gîndit sa postez ceva (și nu e despre politică, sesiune sau corpul E). E și un pretext bun ca să-mi cer iertare de la El (Heath Ledger) pentru gafa de săptămîna trecută.
Banc
Cu toate că am promis să nu public nimic despre campania electorală și alegeri (ceea ce explică lipsa mea îndelungată de pe pagina asta), îmi calc pe inimă și vă poftesc să vă delectați cu un banc actual, singurul care mi s-a părut amuzant de pe 23 noiembrie încoace. -De la ce vine PSD?-Președinte în Seara de Duminică-Și PD-L?-Președinte în Dimineața de Luni.
BINGO
Sîmbătă, 21 noiembrie, ai șansa să vezi cel mai recent film cu Sergiu Voloc. O dramă de data asta, regizată în Olanda de Timur Ismailov, este lucrarea de licență a lui Voloc. Igor Cobileanski îmi spunea într-o discuție: L-am găsit la un casting, pentru „Cînd se stinge lumina”. Am avut foarte mulți tineri, dar el mi s-a părut interesant. Pentru că are moaca pe care o are și pentru că mi s-a părut foarte firesc în timpul exercițiilor pe care le-am făcut. Ăsta e un lucru lăudabil, pentru că, în general, tinerii care vor să facă actorie exagerează foarte mult. El n-a făcut treaba asta, era exact așa cum este, plus fața. A fost foarte simplu să-l aleg pe el. Eu chiar mă bucur că l-am găsit. El, dealtfel a jucat acum într-un film al unui prieten de-al meu, de la școala din Amsterdam. A jucat un rol central. Filmul se numește „Bingo”, e despre cîțiva muncitori la negru: un cecen, un țigan și un rus. Mă rog, un fel de tragedie locală. Și în rolul central e țiganul, care-i Voloc. Filmul e în limba rusă și engleză, puțină română și eu pentru prima dată l-am văzut pe Sergiu Voloc în roluri dramatice, pentru că pînă acum mi-l imaginam numai în comedie și chiar îmi venea greu să-l poziționez în dramă. Dar s-a descurcat excelent și asta mă face să-mi schimb optica despre actorul Sergiu Voloc. E mult mai bun decît îmi imaginam.
Sîmbătă, 21 noiembrie, ai șansa să vezi cel mai recent film cu Sergiu Voloc. O dramă de data asta, regizată în Olanda de Timur Ismailov, este lucrarea de licență a lui Voloc. Igor Cobileanski îmi spunea într-o discuție: L-am găsit la un casting, pentru „Cînd se stinge lumina”. Am avut foarte mulți tineri, dar el mi s-a părut interesant. Pentru că are moaca pe care o are și pentru că mi s-a părut foarte firesc în timpul exercițiilor pe care le-am făcut. Ăsta e un lucru lăudabil, pentru că, în general, tinerii care vor să facă actorie exagerează foarte mult. El n-a făcut treaba asta, era exact așa cum este, plus fața. A fost foarte simplu să-l aleg pe el. Eu chiar mă bucur că l-am găsit. El, dealtfel a jucat acum într-un film al unui prieten de-al meu, de la școala din Amsterdam. A jucat un rol central. Filmul se numește „Bingo”, e despre cîțiva muncitori la negru: un cecen, un țigan și un rus. Mă rog, un fel de tragedie locală. Și în rolul central e țiganul, care-i Voloc. Filmul e în limba rusă și engleză, puțină română și eu pentru prima dată l-am văzut pe Sergiu Voloc în roluri dramatice, pentru că pînă acum mi-l imaginam numai în comedie și chiar îmi venea greu să-l poziționez în dramă. Dar s-a descurcat excelent și asta mă face să-mi schimb optica despre actorul Sergiu Voloc. E mult mai bun decît îmi imaginam.
Tabletă de săptămîna a opta
Moartea sărutului Pe cea aviară am supraviețuit-o ușor: eram mai mică, găini sau papagal nu aveam și numai televizorul turuia cîte cinci ore pe zi despre pericolul care ne paște. Acum, de ceva timp, nu-mi mai găsesc locul, nimic nu mă poate liniști, nici măcar telenovela mea preferată. Parcă nu mai e foc, nu mai e pasiune pe ecran și abia de la știri am înțeles de ce: actorii nu mai au voie să se sărute, pentru că există virusului de gripă porcină care bîntuie prin Mexic și care nu ocolește nici platourile de filmare. Cînd am auzit că virusul circulă și prin America, mă întrebam dacă nu cumva din cauza lui s-a închis Sex & the City. Iată cum istoria cinematografului depinde de un animal căruia nu i s-a acordat destulă atenție. În viitorul apropiat vom vedea doar filme în care actorii își spun că se iubesc de la trei metri distanță și se vor săruta cu măștile protectoare pe față. Putem opta și pentru filme gen Terminator, în care eroul negativ seamănă cu un purcel, iar cel pozitiv nu-și omoară inamicii cu mitraliera, ci cu o seringă cu superputeri, iar la sfîrșit își sărută iubita de pe ecranul calculatorului, nu de pe cîmpul de luptă unde tocmai a devenit învingător. Asistăm la apusul epocii romantice, în care Teresa îl săruta pe Miguel cu pasiune, pentru că nu știa că poate să moară din asta cît ai zice „gripă porcină”. Motiv de bucurie pentru victimele modei din Asia, care se bat pentru măștile protectoare cu model - fie că au desenată o mutră hazlie sau o maimuțică - gripa porcină a infectat cel mai mult televizorul meu, care se schimbă tot mai mult cu fiecare zi: strănută știri tot mai proaste și cînd tușește îi ies sunete stridente și ciudate pe difuzor. Dar toate astea nu înseamnă nimic pe lîngă frica mea cea mai mare: să nu fie concediat de către cei de la Walt Disney personajul meu preferat din desene animate: Pumba.
Moartea sărutului Pe cea aviară am supraviețuit-o ușor: eram mai mică, găini sau papagal nu aveam și numai televizorul turuia cîte cinci ore pe zi despre pericolul care ne paște. Acum, de ceva timp, nu-mi mai găsesc locul, nimic nu mă poate liniști, nici măcar telenovela mea preferată. Parcă nu mai e foc, nu mai e pasiune pe ecran și abia de la știri am înțeles de ce: actorii nu mai au voie să se sărute, pentru că există virusului de gripă porcină care bîntuie prin Mexic și care nu ocolește nici platourile de filmare. Cînd am auzit că virusul circulă și prin America, mă întrebam dacă nu cumva din cauza lui s-a închis Sex & the City. Iată cum istoria cinematografului depinde de un animal căruia nu i s-a acordat destulă atenție. În viitorul apropiat vom vedea doar filme în care actorii își spun că se iubesc de la trei metri distanță și se vor săruta cu măștile protectoare pe față. Putem opta și pentru filme gen Terminator, în care eroul negativ seamănă cu un purcel, iar cel pozitiv nu-și omoară inamicii cu mitraliera, ci cu o seringă cu superputeri, iar la sfîrșit își sărută iubita de pe ecranul calculatorului, nu de pe cîmpul de luptă unde tocmai a devenit învingător. Asistăm la apusul epocii romantice, în care Teresa îl săruta pe Miguel cu pasiune, pentru că nu știa că poate să moară din asta cît ai zice „gripă porcină”. Motiv de bucurie pentru victimele modei din Asia, care se bat pentru măștile protectoare cu model - fie că au desenată o mutră hazlie sau o maimuțică - gripa porcină a infectat cel mai mult televizorul meu, care se schimbă tot mai mult cu fiecare zi: strănută știri tot mai proaste și cînd tușește îi ies sunete stridente și ciudate pe difuzor. Dar toate astea nu înseamnă nimic pe lîngă frica mea cea mai mare: să nu fie concediat de către cei de la Walt Disney personajul meu preferat din desene animate: Pumba.
Vine
De pe data de 23 octombrie, de la ora 00.00 vine. Campania electorala, mai importanta decît ceea ce va fi după. Pentru că după noi ne vom liniști și ne vom vedea de ale noastre, lăsînd mîna de politruci să se păsruiască în voie pe la televizor. Pînă atunci, avem de tras o zguduială zdravănă a vieții noastre tihnite și mediocre. Ca un duș rece pe timp de iarnă, campania ne va intra pe sub piele, ca un parazit care se hrănește cu răbdarea nosatră, din ce în ce mai puțină. Ne va intra în casă sub formă de pliante îndesite pe sub ușă, ne va intra în geantă sub forma de pixuri și carnețele, ne va intra și în cap, sub forma lui Mircea Badea și a Andreei Esca. Sigur nu vom fi lipsiți de un spectacol pe măsură, politicienii vor avea grijă de asta. Își vot lepăda toți pieile de cerșetori flămînzi și își vor trage în loc armuri de cavaleri nobili, arme și priviri de gladiatori, dantelă și catifea purpurie, mătase și rubin. Vom încerca să privim spectacolul de pe margine, iar cei mai naivi dintre noi vor fluiera și vor apluda. Restul vom trece cu capul plecat, de rușine și de frică să nu primim vreo bîtă-n cap în timpul reprezentației. Răbdare, fraților, nu durează decît pînă pe 21 noiembrie.
Consumul excesiv de Voronin dăunează grav sănătății Dvs. mintale
În fiecare dimineață obișnuiesc să deschid paginile web ale celor mai importante agenții de știri sau ziare din România și din Republica Moldova. Paginile românești abundă de informații din toate domeniile, avînd chiar și o interfață care permite accesarea știrilor din secțiunea care te interesează. În Moldova, lucrurile se întîmplă altfel: în fiecare zi, prima pagină a ziarelor îți bagă pe gît, vrei sau nu vrei, o știre despre politica moldovenească. Cel mai grav este, că presa și-a creat deja personaje populare, de care nu se mai desparte, transformînd prima pagină în agenda zilei lui Voronin. Și nu vorbesc deloc despre Moldova 1 sau despre OhMyGod.md, ci chiar despre Unimedia.md, voceabasarabiei.net sau stireazilei.md. Voronin zice, Voronin face, Voronin drege. Chiar și după 29 iulie, cînd, chiar dacă nu se prea observă, comuniștii au pierdut alegerile, aceștia continuă să se afle în topul știrilor. Cu excepția știrilor despre gripa porcină, nu mai găsești un titlu în care să nu existe „Voronin”, „comuniștii” sau „PCRM” și chiar dacă liderii opoziției apar stingheri pe undeva, este relatată o acțiune sau o reacție a lor, tot în raport cu PCRM. Pe presă nu poți da prea mult vina, cu toate că ea a fost inițiatoarea modei de ponegrire a roșului, acum, a patra putere în stat vinde ceea ce se cumpără, știri despre comuniștii răi care ne-au ruinat țara, ne-au omorît fii, ni l-au înjurat pe Filat. Totuși, ochelarii de cal pe care-i poartă presa, nu permite să afli mai mult, iar ceea ce se numea cîndva „jurnalism”, acuma se cheamă „perlele lui Voronin”. Nu-mi amintesc de cînd n-am mai citit un reportaj ca lumea de prin țară, de cînd n-am mai pus ochiul peste un interviu bun cu un poet, de exemplu. Socialul a fost împins hăt la margine, căci, de ceva timp, se întîmplă POLITICĂ. La noi nu se mai țin concerte, nu se mai joacă teatru, nu se mai îmbată șoferii la volan și mamele nu mai nasc cîte opt copii. Nasul neexperimentat al presei moldovenești este condus docil de către PR-iștii comuniștilor drept acolo unde le trebuie lor. De cealaltă parte, cei mai cu musca pe căciulă sînt liderii opoziției(mi-e frică de formula „Alianța pentru Integrare Europeană”, fiindcă comuniștii după 2004 tot pentru integrare au fost). Buni, nu zic, dar PREA, PREA buni. De Urecheanu n-am mai auzit demult, de Filat am auzit în contextul în care a fost înjurat de tătuca, de Ghimpu că ar putea fi președinte interimar dacă plaecă tătuca, iar despre Lupu (pe care nu-l cred!) că s-a întîlnit recent cu măria-sa. Hai băieți, că în mai mult de o lună, puteți să faceți ceva mai mult. Angajați-vă niște specialiști în PR, să vă învețe înjuături în rusă, să vă creeze o imagine, să vă facă populari, că altfel nu se mai poate. Opoziția, mînă în mînă cu presa, nu face altceva decît să crească popularitatea comuniștilor, uitînd faptul că un PR negru poate fi de multe ori mult mai productiv decît unul pozitiv. Moldoveni naivi.
Tableta de luni
Cum aprinzi becul lui Edison cu un chibritDin păcate, niciodată nu mi-au plăcut materiile exacte. Profesorul de matematică mă iubea în liceu, pentru că eram singura de la profilul umanist care știa ce-i un logaritm, cu alte cuvinte: eram fruntaș în satul meu de matematicieni ratați. Fizica chiar îmi plăcea, profa era o excepție a regulii care zice că dascălii mai tineri discuta despre sex cu copiii la ore. Iar chimia a fost singura materie din liceu pe care creierul meu a refuzat constant să o absoarbă. Cu tot efortul depus, am rămas mereu prizoniera gratiilor tăbliței lui Mendeleev. De asta, nu cred că aș fi în stare să inventez vreodată ceva care ar revoluționa lumea: vreo mașină zburătoare sau un aparat de făcut prăjituri. Tot în acest registru al nobleții, de mică imi doream să devin medic, aveam chiar și o trusă jucărie de seringi și stereoscoape cumpărată de mama, pe care o instalam în mijlocul holului din casă și nu lăsam pe nimeni să treacă fără un control minuțios și cîteva injecții. De asta cred că mi-ar gîdila plăcut orgoliul dacă aș putea să inventez un remediu pentru o boală incurabilă și să obțin un modest Premiu Nobel pentru descoperirea mea. Din păcate, rezultatele tratamentelor pe care le făceam în copilărie celor de-acasă n-au fost destul de convingătoare și am decis să optez pentru altă facultate. Plus că mai e și profesoara de chimie din liceu, care ar fi trimis cu sguranță vreo scrisoare de averitsment pe la Facultatea de Medicină dacă ar fi aflat că am decis să-i calc pragul. Așa că nu-mi rămîne decît să fac apel la magie și să sper că aș putea inventa ceva de genul: prieteni care nu trădează, bărbați care știu cum să te facă să vorbești atunci cînd l-ai luat pe „n-am nimic” în brațe, ciocolată care nu îngrașă și politicieni care se țin de cuvînt. Becul lui Edison poate să mai aștepte pînă mai revăd o dată Harry Potter.
Cum aprinzi becul lui Edison cu un chibritDin păcate, niciodată nu mi-au plăcut materiile exacte. Profesorul de matematică mă iubea în liceu, pentru că eram singura de la profilul umanist care știa ce-i un logaritm, cu alte cuvinte: eram fruntaș în satul meu de matematicieni ratați. Fizica chiar îmi plăcea, profa era o excepție a regulii care zice că dascălii mai tineri discuta despre sex cu copiii la ore. Iar chimia a fost singura materie din liceu pe care creierul meu a refuzat constant să o absoarbă. Cu tot efortul depus, am rămas mereu prizoniera gratiilor tăbliței lui Mendeleev. De asta, nu cred că aș fi în stare să inventez vreodată ceva care ar revoluționa lumea: vreo mașină zburătoare sau un aparat de făcut prăjituri. Tot în acest registru al nobleții, de mică imi doream să devin medic, aveam chiar și o trusă jucărie de seringi și stereoscoape cumpărată de mama, pe care o instalam în mijlocul holului din casă și nu lăsam pe nimeni să treacă fără un control minuțios și cîteva injecții. De asta cred că mi-ar gîdila plăcut orgoliul dacă aș putea să inventez un remediu pentru o boală incurabilă și să obțin un modest Premiu Nobel pentru descoperirea mea. Din păcate, rezultatele tratamentelor pe care le făceam în copilărie celor de-acasă n-au fost destul de convingătoare și am decis să optez pentru altă facultate. Plus că mai e și profesoara de chimie din liceu, care ar fi trimis cu sguranță vreo scrisoare de averitsment pe la Facultatea de Medicină dacă ar fi aflat că am decis să-i calc pragul. Așa că nu-mi rămîne decît să fac apel la magie și să sper că aș putea inventa ceva de genul: prieteni care nu trădează, bărbați care știu cum să te facă să vorbești atunci cînd l-ai luat pe „n-am nimic” în brațe, ciocolată care nu îngrașă și politicieni care se țin de cuvînt. Becul lui Edison poate să mai aștepte pînă mai revăd o dată Harry Potter.
Interviu
Igor Cobileanski:„Am avut un soi de noroc probabil,am simțit că lumea mă ascultă”După felul cum te privește îți dai seama că vede lumea altfel. Ceea ce trece pe lîngă noi ca o altă întîmplare cu ghinion este pentru Igor Cobileanschi sursa unor povești hazlii, dar care spun mult mai multe despre oameni decît reușim să citim în cărțile de filosofie sau psihologie. Am aflat de el de pe youtube și din ziare, ca de obicei, am fost prea sictiriți ca să ne dăm seama că avem lîngă noi un talent, am așteptat să ni-l aprecieze alții, ca să ne putem și noi mîndri cu el. El își iubește personajele și își cinstește părinții, merge la vot de fiecare dată și face filme despre becuri băgate în gură. Filme bune.Despre calea sa în film și despre RamboAnastasia Condruc: Ce vroiați sa deveniți cînd erați mic?Igor Cobileanschi: Ceramist, pictor. Vroiam sa fac istorie și de-aici vroiam sa fac arheologie. Asta era zona mea de interes.A.C: Și dupa asta? Cum s-a produs „devierea”?I.C.: Dupa asta am nimerit în film. De pe la 14 ani am jucat cîteva roluri centrale și am nimerit în mediu, mediul m-a format. Îmi plăcuse atît de mult lumea aceea, încît inițial vroiam să merg la actorie, dar peste vreo doi ani mi-am dat seama că nu o voi alege probabil. Deși nu știu dacă aveam eu ceva de spus la vîrsta aceea, dar, oricum, regizorul e șeful și de-atunci vedeam cine-i șeful de platou. Am înțeles eu. Problema este că în paralel îmi cumpărasem și o cameră, o cameră mică, cu peliculă. Nu vreau să-ți povestesc cît chin aveam cu pelicula: trebuia developată, era muncă multă cu ea și nu arăta deloc optimist cînd te uitai la un hîrb de aparat care hîrîie. Dar atunci am încercat să filmez eu singur și mi se păruse mai interesant decît actoria.A.C.: Nu credeți că simțeați și necesitatea de a fi șef pe platou?I.C.:Nu neapărat. Eu am avut un soi de noroc probabil, pentru că m-am simțit tot timpul lider. Simțeam că lumea în jur mă ascultă, că pot face glume uneori și că lumea rîde. Asta nu știu dacă are neapărat foarte multă tangență cu regia. În fine, pe la 16-17 am simțit că trebuie să spun ceva și, ca să spui ceva, și ca să te audă lumea, trebuie să faci regie, nu poți să faci actorie. Actoria...te-a luat, nu te-a luat; te-ai dus, te-ai îmbătat...A.C.: Cum ați decis să veniți la școală în România și cum v-a influnețat școala de aici?I.C.:Eu am avut o discuție foarte amicală cu Loteanu înainte de a pleca. El vroia să mă trimită la Moscova. M-a întrebat unde vreau să merg și eu i-am zis: „București”. Asta se întîmpla în `91, cînd existau anumite tensiuni cu Moscova și toată lumea vroia în România. Și mi-a zis„: bine, te duci la București și faci Academia de Teatru și Film(ATF) acolo, dar Moscova e o școală mult mai bună și are cu totul altă deschidere”. Eu am mers totuși la București. Acesta a fost momentul cînd am observat foarte bine ramificația asta, cele două părți ale lumii în care trebuia să o apuc și dintre care trebuia să așeg: Moscova sau București.A.C.: Regretați acum?I.C.:Nu poate să-mi pară nici rău, nici bine. Dacă aș fi asistat măcar două zile la cursurile de la Moscova ți-aș fi spus. Dar, pe de altă parte, în Moscova în perioada respectivă totul era pe bani și intrau la regie oameni care n-aveau nici o treabă cu filmul. Asta deja era știut. Școala rusească a fost în decădere cîțiva ani și eu am prins exact perioada asta. Și Loteanu era conștient de asta.A.C.: Ce mentori ați avut în film?I.C.:Sînt atîtea filme bune pe care le-am văzut, încît îmi vine greu să fac un top. Nu că mi-e frică să uit pe cineva,dar nu pot să zic că un Jarmusch este mai bun sau mai rău decît un Wajda, care au trăit perioade diferite. Faptul că Jarmusch mi-e mai aproape mă face să cred că ar putea să-mi placă mai mult. Dar imediat ce revăd „Cenușă și diamant” îmi zic: măi, da și ăsta uite ce mișto e! Asta s-ar putea să fie situația la momentul acesta. Poate peste vreo zece ani o să se mai așeze apele un pic și-o să zic: „Nu, dom`le! Dă-i dracu`! Mie-mi place ăla!”. Sper să devin mai critic.A.C.: Ce senzație ați avut cînd ați descoperit cinemateca de la ATF?I.C.:Nu prea îmi venea să cred. Mai ales că erau două săli. A fost o adevărată descoperire, pentru că la Chișinău în perioada aia vedeai doar Rambo și karate. Și cînd colo – hop! Ai posibilitatea să vezi filme adevărate. Chiar dacă multe dintre ele nu erau încă. Mai ales că am intrat la facultate la vîrstă foarte fragedă, la 17 ani. Și Facultatea de Regie este foarte periculoasă pentru copii, la Regie merg bărbătoii deja. La 25-30 de ani consideri că ai putea să ai o anumită perspectivă asupra lucrurilor. Eu însă nu m-am simțit, poate pentru că aveam deja bacjgroundul filmului. Și cînd am ajuns acolo și am văzut că sînt atîtea filme, cîte vrei tu, cîte vrei!..A fost un șoc.Despre Moldova: nu mă consider reprezentat de cei care cred că mă reprezintăA.C.: Într-un interviu acordat revistei „Contrafort”, pomeneați despre realitatea basarabeană, care este un aparte. Cît de mult empatizați cu ideea de „planeta moldova”, din punct de vedere cinematografic?I.C.:Ei bine, exagerăm și noi un pic. Dar aici există lucruri pe care nu le mai găsești în altă parte, relații, oameni, idei, sărbători, fel de a fi. Prostia are viata ei, are aer. E o zonă care nu prea s-a dezvoltat, am fost ușor subdezvoltați. Beție, care s-a transmis genetic. Mergi pe stradă și vezi băieții de la țară, n-am nimic cu ei, îmi sînt simpatici chiar, pentru că sînt personajele. Dar eu îi urmăresc și cînd trece o fată sau o mașină străină... E o zonă bună de explorat, Moldova.A.C.: Cum vă împăcați cu situația politică de la Chișinău?I.C.:Eu aștept schimbări, pentru că, sincer, m-am săturat. M-am săturat de banalitatea asta. Ai senzația că ai o mlaștină în față, plină de bureți și de verdeață bîhlită; vrei să scapi de ea și arunci o piatră și face așa: bllîîîîc! ș-apoi vine înapoi toată nevoia ceea și iarăși se-acoperă totul. Ar trebui cumva dracu` să turnăm niște apă, să curățim, să scoatem toată bîhleala asta! E de rîsul lumii, dar eu nu mă simt bine în țara mea, nu mă consider reprezentat de cei care cred că mă reprezintă.A.C.: Ce vă face să rămîneți, să nu ziceți într-o zi „gata, dă-l dracului, mă mut în America!”?I.C.:Am avut idei din astea și mai am și acum. Mai aștept un pic să văd cum se schimbă lucrurile, dar dacă tot nu se schimbă... Bine, eu am ideea asta împămîntenită că poți filma oriunde, pentru că așa e filmul de azi: poți filma în Tian Shan și producția să fie românească, de exemplu. Sîntem oamenii-planetă. Dar sînt alte lucruri care te macină, la nivel de cotidian, la nivel de știri, la nivel de TV. Mă mai gîndesc, încă n-am luat o decizie. Am fost în mai multe țări, în est și în vest și nu știu dacă m-aș simți foarte bine acolo. Adică din perspectivă economică probabil ar fi ok, dar pentru mine mai există ceva foarte important: comunicarea, pe care în România și în Moldova eu o găsesc. Aici e simplu pentru mine, în altă parte nu știu dacă aș putea comunica așa deschis.A.C.: În cazul în care se schimbă situația, cum vedeți viitorul filmului moldovenesc?I.C.: Nu foarte colorat, te asigur că va fi un film alb-negru. Pentru că țara e mică. Țările mici au avut și vor avea mereu probleme cu cinematografia, pentru că aceasta necesită injecții foarte mari de bani. Noi, din păcate, banii aceștia nu-i vom avea prea curînd. De ce spun lucrul acesta? M-am întors de curînd de la un semniar din Elveția, o țară cam ca Moldova ca număr al populației, dar e o țară foarte bogată. Păi ei, la bogăția lor, abia dacă ajung la patru-cinci producții pe ani. Deci nu va fi așa de simplu. Noi, în Moldova, vom avea autori: scenariști, regizori, nu contează. S-ar putea să nu avem industrie, dar oameni talentați care o să lucreze și o să facă film vor fi.A.C.: De unde vin oamenii aceștia? La 17 ani vezi filme cu Rambo și dupa asta îți vine muza? Care-i mecanismul?I.C.: Există în fiecare din noi o arhivă, poate nesistematizată încă, a valorilor. Sînt valori reale, pe care poate nu le înțelegi la o vîrstă fragedă, le pricepi abia mai tîrziu. Apoi există noțiuni: fidelitate, dragoste, ură. Lucruri care prind contur mult mai tîrziu. Dar dacă acestea există în tine, ele se vor afirma odată. Nu înseamnă că dacă vezi filme porno sau filme cu Rambo, asta vei face toată viața.Și iarăși despre sine...A.C.: Cine v-a influnețat, pe cine ați avut ca model în viață?I.C.: Eu am avut un resprect deosebit și un fel de a-l înțelege foarte bine pe taică-meu. Am fost prieteni foarte buni. El era pe alocuri și foarte cinic, și foarte sensibil. Avea foarte multe calități pe care le-am împrumutat voit sau nevoit.A.C.:Citiți cărți?I.C.: Acum citecs foarte puțin. Nu mai am timp, nu mai rezist. Mai mult recitesc decît citesc. Chiar acum am o carte de Paul Goma în geantă. Îl recitesc pentru că îmi dau seama că sînt atît de fugărit în toate părțile, încît îmi dau seama nu doar că nu mai am timp să citesc, ci că uit și ceea ce am citit deja. Așa, măcar le mai frunzăresc un pic...A.C.: Sînteți cetățeanul exemplar? Mergeți la vot?I.C.: Eu merg tot timpul la vot. Mai mult decît atît, am avut odată o filmare, pe la ora 12 într-o zi de vot. S-au adunat toți și i-am întrebat:- „Măi, ați fost la vot?” -„Ei...”. - „Mergeți dumnezeii mamei voastre la vot!” Am oprit filmarea și i-am trimis să voteze. „Duceți-vă dracului să votați și veniți peste două ore să continuăm! Dacă vreți să mai facem filme în țara asta!”. „Duceți-vă și votați, scîrbe ce sînteți!”.A.C.:De ce credeți că v-a făcut Dumnezeu pe pămîntul ăsta?I.C.: Eu nu știu de ce m-a făcut. S-ar putea să mă fi făcut total pentru altceva. Dar mie mi-ar plăcea ca peste vreo 50 de ani niște copii sau niște nepoți ai mei să aibă în arhivă filmele mele și să le arate altora, și cei care le primesc să le știe. Nu vreau copiii mei să zică: „tatăl meu a făcut un film despre instrumentele populare din Bugeac”.Despre inspirație (și plictis, dacă insistați)A.C.: De ce este nevoie pentru un film bun?I.C.: De multă inspirație și de dorință de a scrie. Pentru că un film se scrie mai întîi și se muncește foarte mult la nivel de acte. Îți trebuie și multă rezistență, pentru că filmul înseamnă foarte multă hîrtie. Trebuie să ai oanumită responasbilitate pentru timpul pe care îl pierzi, trebuie să rezervi mai mult spațiu muncii, chiar dacă ești lenos, cum îs eu.A.C.: Cum reacționați la premierele dvs?I.C.: Am mari emoții. De multe ori fug din sală.A.C.: Merită efortul?I.C.: Dacă lumea bate din palme, sigur că merită. Asta înseamnă că ai reușit să atragi de partea ta un om, doi, zece, o mie și asta e plăcut. Dacă lumea te fluieră și pleacă din sală, e neplăcut: te lași de film și te apuci de răsădit.A.C.: Aveți numeroase premii și nominalizări: TIFF, Festivalul de Film din Trieste, etc. Cît de relevant credeți că este pentru calitatea filmelor unui autor numărul de premii obținute de acesta?I.C.: Greu de zis. O să ți-l dau ca exemplu pe un bun prieten al meu, Thomas Ciulei. Thomas Ciulei a făcut un documentar foarte bun, chiar excelent, „Asta e”. El are stilistica lui, dramatizează situații, lucrează foarte minuțios. În paralel, în Rusia, un oarecare Manski, documentaris, profesor de film, lucrează cam în aceeași stilistică. Și cînd filmele acestora se întîlnesc în concursuri, Manski ia premiul. De ce? Pentru că e mai bun filmul lui. Cînd filmul lui Thomas e singur în concurs, ia el premiul. Deci, vreau să zic că totul e relativ, mereu vor exista lucrări mai bune decît ale tale și lucrări mai proaste. Depinde de conjunctura în care sînt prezentate, de dispoziția spectatorului, de norocul peliculei la urma urmei! Nu există film perfect. Iar numărul de premii depinde de selecția festivalului. Pentru că dacă selecția e proastă și premiul e al tău, atunci asta ar trebui să te pună în gardă. Dar dacă ai fost invitat la un festival la care vine și ălă, și celălalt, și cutare și cutare, o! A fost și filmul tău, n-a luat nimic, dar măcar ai fost băgat în seamă pe lîngă ei.Despre filosofia absurdului și popa mincinosA.C.: Într-un interviu acordat „Dilemei Vechi” ziceați că tu vreți să faceți un portret prostiei și absurdului. De ce anume asta?I.C.: O să-ți povestesc o istorie, pe cît de prostească, pe atît de absurdă. Ultima dată cînd am fost la Moscova, am mers în tren cu un popă mincinos.A.C: De unde știți că era mincinos?I.C.: Îți explic. Eram doar noi doi în tot vagonul, eu – într-un compartiment și el – în altul. El a urcat undeva pe la Bender. În urma lui au urcat vreo 35 de copii de vreo 14 ani în pantaloni scurți și fiecare copil căra cîte o sticlă de cinci litri de vin. Timp de patru minute au umplut compartimentul de vin. Nici n-avea unde să se așeze, popa – gras, transpirat, cu părul murdar și vîlvoi. Însoțitorul de vagon încerca să-l oprească cumva – nu! Și la fiecare vamă, cînd venea poliția, popa îmbrăca repede rasa, că în rest purta niște pantaloni sportivi și cînd intra vameșul, nu reușea să zică „actele la control”, că popa se răstea la el cu o voce grozavă: „Ești botezat sau nu, fiule? Care ți-e îngerul păzitor?” Se blocau toți vameșii! „Cînd ai fost ultima dată la biserică? Hai spune, fiule. Așează-te și spune”. Vameșii nu știau ce să mai zică. Popa scotea niște iconițe, le dădea cu iconițele pe la frunte: „Pe ce dată te-ai căsătorit? Măi, măi, tre` să mergi mai des la biserică, fiule”. Și așa a făcut la fiecare vamă, nu a prezentat actele nicăieri. Adică, nu e absurdă situația?!A.C.: Credeți că asta se trage din spiritul românesc, din Caragiale, din Ionesco?I.C.: E un spirit universal. Ionesco și Caragiale sînt variante de a jongla cu absurdul. Dar absurdul este peste tot. E alături.A.C.: Oamenii sînt absurzi?I.C.: Noi nu sîntem absurzi. Noi sîntem oameni, care urmărim niște lucruri. Dar sîntem niște oameni foarte corecți, noi luăm prînzul, noi venim seara acasă, ne uităm la știri, ne culcăm la timp. Nu putem să ne considerăm absurzi.Despre TacheA.C.: Povestiți-mi despre „Tache”.I.C.: E un scenariu de Mara Nicolescu, un film de televiziune. Un gropar care încearcă să-și organizeze propria înmormîntare. Greu de vorbit despre Tache. Tache este o experiență a mea utilă în televiziune. Am învățat cum se muncește într-o strucutră televizată. Și care-i formula acolo, relațiile dintre producător-regizor, producător-actor, actor-regizor. Erau noțiuni care-mi erau puțin cunoscute, nu le-am trăit. E un ritm mai alert.A.C.: Dincolo de ideea morții, tratată atît de lejer, ce trasmite acesT film?I.C.: Scenarista îmi sugera că a scris acest scenariu despre moarte ca să scape de frica de moarte, a încercat să trateze moarte într-o cheie comică.A.C.: Vă este frică de moarte?I.C.: Da. Mor de frică.A.C.: Și cum aveți de gînd să vă tratați?I.C.: Psihiatru, probabil. Am înțeles că sînt psihiatri care tratează frica de moarte. O să merg să văd dacă mă ajută, dar mă cam îndoiesc.
Igor Cobileanski:„Am avut un soi de noroc probabil,am simțit că lumea mă ascultă”După felul cum te privește îți dai seama că vede lumea altfel. Ceea ce trece pe lîngă noi ca o altă întîmplare cu ghinion este pentru Igor Cobileanschi sursa unor povești hazlii, dar care spun mult mai multe despre oameni decît reușim să citim în cărțile de filosofie sau psihologie. Am aflat de el de pe youtube și din ziare, ca de obicei, am fost prea sictiriți ca să ne dăm seama că avem lîngă noi un talent, am așteptat să ni-l aprecieze alții, ca să ne putem și noi mîndri cu el. El își iubește personajele și își cinstește părinții, merge la vot de fiecare dată și face filme despre becuri băgate în gură. Filme bune.Despre calea sa în film și despre RamboAnastasia Condruc: Ce vroiați sa deveniți cînd erați mic?Igor Cobileanschi: Ceramist, pictor. Vroiam sa fac istorie și de-aici vroiam sa fac arheologie. Asta era zona mea de interes.A.C: Și dupa asta? Cum s-a produs „devierea”?I.C.: Dupa asta am nimerit în film. De pe la 14 ani am jucat cîteva roluri centrale și am nimerit în mediu, mediul m-a format. Îmi plăcuse atît de mult lumea aceea, încît inițial vroiam să merg la actorie, dar peste vreo doi ani mi-am dat seama că nu o voi alege probabil. Deși nu știu dacă aveam eu ceva de spus la vîrsta aceea, dar, oricum, regizorul e șeful și de-atunci vedeam cine-i șeful de platou. Am înțeles eu. Problema este că în paralel îmi cumpărasem și o cameră, o cameră mică, cu peliculă. Nu vreau să-ți povestesc cît chin aveam cu pelicula: trebuia developată, era muncă multă cu ea și nu arăta deloc optimist cînd te uitai la un hîrb de aparat care hîrîie. Dar atunci am încercat să filmez eu singur și mi se păruse mai interesant decît actoria.A.C.: Nu credeți că simțeați și necesitatea de a fi șef pe platou?I.C.:Nu neapărat. Eu am avut un soi de noroc probabil, pentru că m-am simțit tot timpul lider. Simțeam că lumea în jur mă ascultă, că pot face glume uneori și că lumea rîde. Asta nu știu dacă are neapărat foarte multă tangență cu regia. În fine, pe la 16-17 am simțit că trebuie să spun ceva și, ca să spui ceva, și ca să te audă lumea, trebuie să faci regie, nu poți să faci actorie. Actoria...te-a luat, nu te-a luat; te-ai dus, te-ai îmbătat...A.C.: Cum ați decis să veniți la școală în România și cum v-a influnețat școala de aici?I.C.:Eu am avut o discuție foarte amicală cu Loteanu înainte de a pleca. El vroia să mă trimită la Moscova. M-a întrebat unde vreau să merg și eu i-am zis: „București”. Asta se întîmpla în `91, cînd existau anumite tensiuni cu Moscova și toată lumea vroia în România. Și mi-a zis„: bine, te duci la București și faci Academia de Teatru și Film(ATF) acolo, dar Moscova e o școală mult mai bună și are cu totul altă deschidere”. Eu am mers totuși la București. Acesta a fost momentul cînd am observat foarte bine ramificația asta, cele două părți ale lumii în care trebuia să o apuc și dintre care trebuia să așeg: Moscova sau București.A.C.: Regretați acum?I.C.:Nu poate să-mi pară nici rău, nici bine. Dacă aș fi asistat măcar două zile la cursurile de la Moscova ți-aș fi spus. Dar, pe de altă parte, în Moscova în perioada respectivă totul era pe bani și intrau la regie oameni care n-aveau nici o treabă cu filmul. Asta deja era știut. Școala rusească a fost în decădere cîțiva ani și eu am prins exact perioada asta. Și Loteanu era conștient de asta.A.C.: Ce mentori ați avut în film?I.C.:Sînt atîtea filme bune pe care le-am văzut, încît îmi vine greu să fac un top. Nu că mi-e frică să uit pe cineva,dar nu pot să zic că un Jarmusch este mai bun sau mai rău decît un Wajda, care au trăit perioade diferite. Faptul că Jarmusch mi-e mai aproape mă face să cred că ar putea să-mi placă mai mult. Dar imediat ce revăd „Cenușă și diamant” îmi zic: măi, da și ăsta uite ce mișto e! Asta s-ar putea să fie situația la momentul acesta. Poate peste vreo zece ani o să se mai așeze apele un pic și-o să zic: „Nu, dom`le! Dă-i dracu`! Mie-mi place ăla!”. Sper să devin mai critic.A.C.: Ce senzație ați avut cînd ați descoperit cinemateca de la ATF?I.C.:Nu prea îmi venea să cred. Mai ales că erau două săli. A fost o adevărată descoperire, pentru că la Chișinău în perioada aia vedeai doar Rambo și karate. Și cînd colo – hop! Ai posibilitatea să vezi filme adevărate. Chiar dacă multe dintre ele nu erau încă. Mai ales că am intrat la facultate la vîrstă foarte fragedă, la 17 ani. Și Facultatea de Regie este foarte periculoasă pentru copii, la Regie merg bărbătoii deja. La 25-30 de ani consideri că ai putea să ai o anumită perspectivă asupra lucrurilor. Eu însă nu m-am simțit, poate pentru că aveam deja bacjgroundul filmului. Și cînd am ajuns acolo și am văzut că sînt atîtea filme, cîte vrei tu, cîte vrei!..A fost un șoc.Despre Moldova: nu mă consider reprezentat de cei care cred că mă reprezintăA.C.: Într-un interviu acordat revistei „Contrafort”, pomeneați despre realitatea basarabeană, care este un aparte. Cît de mult empatizați cu ideea de „planeta moldova”, din punct de vedere cinematografic?I.C.:Ei bine, exagerăm și noi un pic. Dar aici există lucruri pe care nu le mai găsești în altă parte, relații, oameni, idei, sărbători, fel de a fi. Prostia are viata ei, are aer. E o zonă care nu prea s-a dezvoltat, am fost ușor subdezvoltați. Beție, care s-a transmis genetic. Mergi pe stradă și vezi băieții de la țară, n-am nimic cu ei, îmi sînt simpatici chiar, pentru că sînt personajele. Dar eu îi urmăresc și cînd trece o fată sau o mașină străină... E o zonă bună de explorat, Moldova.A.C.: Cum vă împăcați cu situația politică de la Chișinău?I.C.:Eu aștept schimbări, pentru că, sincer, m-am săturat. M-am săturat de banalitatea asta. Ai senzația că ai o mlaștină în față, plină de bureți și de verdeață bîhlită; vrei să scapi de ea și arunci o piatră și face așa: bllîîîîc! ș-apoi vine înapoi toată nevoia ceea și iarăși se-acoperă totul. Ar trebui cumva dracu` să turnăm niște apă, să curățim, să scoatem toată bîhleala asta! E de rîsul lumii, dar eu nu mă simt bine în țara mea, nu mă consider reprezentat de cei care cred că mă reprezintă.A.C.: Ce vă face să rămîneți, să nu ziceți într-o zi „gata, dă-l dracului, mă mut în America!”?I.C.:Am avut idei din astea și mai am și acum. Mai aștept un pic să văd cum se schimbă lucrurile, dar dacă tot nu se schimbă... Bine, eu am ideea asta împămîntenită că poți filma oriunde, pentru că așa e filmul de azi: poți filma în Tian Shan și producția să fie românească, de exemplu. Sîntem oamenii-planetă. Dar sînt alte lucruri care te macină, la nivel de cotidian, la nivel de știri, la nivel de TV. Mă mai gîndesc, încă n-am luat o decizie. Am fost în mai multe țări, în est și în vest și nu știu dacă m-aș simți foarte bine acolo. Adică din perspectivă economică probabil ar fi ok, dar pentru mine mai există ceva foarte important: comunicarea, pe care în România și în Moldova eu o găsesc. Aici e simplu pentru mine, în altă parte nu știu dacă aș putea comunica așa deschis.A.C.: În cazul în care se schimbă situația, cum vedeți viitorul filmului moldovenesc?I.C.: Nu foarte colorat, te asigur că va fi un film alb-negru. Pentru că țara e mică. Țările mici au avut și vor avea mereu probleme cu cinematografia, pentru că aceasta necesită injecții foarte mari de bani. Noi, din păcate, banii aceștia nu-i vom avea prea curînd. De ce spun lucrul acesta? M-am întors de curînd de la un semniar din Elveția, o țară cam ca Moldova ca număr al populației, dar e o țară foarte bogată. Păi ei, la bogăția lor, abia dacă ajung la patru-cinci producții pe ani. Deci nu va fi așa de simplu. Noi, în Moldova, vom avea autori: scenariști, regizori, nu contează. S-ar putea să nu avem industrie, dar oameni talentați care o să lucreze și o să facă film vor fi.A.C.: De unde vin oamenii aceștia? La 17 ani vezi filme cu Rambo și dupa asta îți vine muza? Care-i mecanismul?I.C.: Există în fiecare din noi o arhivă, poate nesistematizată încă, a valorilor. Sînt valori reale, pe care poate nu le înțelegi la o vîrstă fragedă, le pricepi abia mai tîrziu. Apoi există noțiuni: fidelitate, dragoste, ură. Lucruri care prind contur mult mai tîrziu. Dar dacă acestea există în tine, ele se vor afirma odată. Nu înseamnă că dacă vezi filme porno sau filme cu Rambo, asta vei face toată viața.Și iarăși despre sine...A.C.: Cine v-a influnețat, pe cine ați avut ca model în viață?I.C.: Eu am avut un resprect deosebit și un fel de a-l înțelege foarte bine pe taică-meu. Am fost prieteni foarte buni. El era pe alocuri și foarte cinic, și foarte sensibil. Avea foarte multe calități pe care le-am împrumutat voit sau nevoit.A.C.:Citiți cărți?I.C.: Acum citecs foarte puțin. Nu mai am timp, nu mai rezist. Mai mult recitesc decît citesc. Chiar acum am o carte de Paul Goma în geantă. Îl recitesc pentru că îmi dau seama că sînt atît de fugărit în toate părțile, încît îmi dau seama nu doar că nu mai am timp să citesc, ci că uit și ceea ce am citit deja. Așa, măcar le mai frunzăresc un pic...A.C.: Sînteți cetățeanul exemplar? Mergeți la vot?I.C.: Eu merg tot timpul la vot. Mai mult decît atît, am avut odată o filmare, pe la ora 12 într-o zi de vot. S-au adunat toți și i-am întrebat:- „Măi, ați fost la vot?” -„Ei...”. - „Mergeți dumnezeii mamei voastre la vot!” Am oprit filmarea și i-am trimis să voteze. „Duceți-vă dracului să votați și veniți peste două ore să continuăm! Dacă vreți să mai facem filme în țara asta!”. „Duceți-vă și votați, scîrbe ce sînteți!”.A.C.:De ce credeți că v-a făcut Dumnezeu pe pămîntul ăsta?I.C.: Eu nu știu de ce m-a făcut. S-ar putea să mă fi făcut total pentru altceva. Dar mie mi-ar plăcea ca peste vreo 50 de ani niște copii sau niște nepoți ai mei să aibă în arhivă filmele mele și să le arate altora, și cei care le primesc să le știe. Nu vreau copiii mei să zică: „tatăl meu a făcut un film despre instrumentele populare din Bugeac”.Despre inspirație (și plictis, dacă insistați)A.C.: De ce este nevoie pentru un film bun?I.C.: De multă inspirație și de dorință de a scrie. Pentru că un film se scrie mai întîi și se muncește foarte mult la nivel de acte. Îți trebuie și multă rezistență, pentru că filmul înseamnă foarte multă hîrtie. Trebuie să ai oanumită responasbilitate pentru timpul pe care îl pierzi, trebuie să rezervi mai mult spațiu muncii, chiar dacă ești lenos, cum îs eu.A.C.: Cum reacționați la premierele dvs?I.C.: Am mari emoții. De multe ori fug din sală.A.C.: Merită efortul?I.C.: Dacă lumea bate din palme, sigur că merită. Asta înseamnă că ai reușit să atragi de partea ta un om, doi, zece, o mie și asta e plăcut. Dacă lumea te fluieră și pleacă din sală, e neplăcut: te lași de film și te apuci de răsădit.A.C.: Aveți numeroase premii și nominalizări: TIFF, Festivalul de Film din Trieste, etc. Cît de relevant credeți că este pentru calitatea filmelor unui autor numărul de premii obținute de acesta?I.C.: Greu de zis. O să ți-l dau ca exemplu pe un bun prieten al meu, Thomas Ciulei. Thomas Ciulei a făcut un documentar foarte bun, chiar excelent, „Asta e”. El are stilistica lui, dramatizează situații, lucrează foarte minuțios. În paralel, în Rusia, un oarecare Manski, documentaris, profesor de film, lucrează cam în aceeași stilistică. Și cînd filmele acestora se întîlnesc în concursuri, Manski ia premiul. De ce? Pentru că e mai bun filmul lui. Cînd filmul lui Thomas e singur în concurs, ia el premiul. Deci, vreau să zic că totul e relativ, mereu vor exista lucrări mai bune decît ale tale și lucrări mai proaste. Depinde de conjunctura în care sînt prezentate, de dispoziția spectatorului, de norocul peliculei la urma urmei! Nu există film perfect. Iar numărul de premii depinde de selecția festivalului. Pentru că dacă selecția e proastă și premiul e al tău, atunci asta ar trebui să te pună în gardă. Dar dacă ai fost invitat la un festival la care vine și ălă, și celălalt, și cutare și cutare, o! A fost și filmul tău, n-a luat nimic, dar măcar ai fost băgat în seamă pe lîngă ei.Despre filosofia absurdului și popa mincinosA.C.: Într-un interviu acordat „Dilemei Vechi” ziceați că tu vreți să faceți un portret prostiei și absurdului. De ce anume asta?I.C.: O să-ți povestesc o istorie, pe cît de prostească, pe atît de absurdă. Ultima dată cînd am fost la Moscova, am mers în tren cu un popă mincinos.A.C: De unde știți că era mincinos?I.C.: Îți explic. Eram doar noi doi în tot vagonul, eu – într-un compartiment și el – în altul. El a urcat undeva pe la Bender. În urma lui au urcat vreo 35 de copii de vreo 14 ani în pantaloni scurți și fiecare copil căra cîte o sticlă de cinci litri de vin. Timp de patru minute au umplut compartimentul de vin. Nici n-avea unde să se așeze, popa – gras, transpirat, cu părul murdar și vîlvoi. Însoțitorul de vagon încerca să-l oprească cumva – nu! Și la fiecare vamă, cînd venea poliția, popa îmbrăca repede rasa, că în rest purta niște pantaloni sportivi și cînd intra vameșul, nu reușea să zică „actele la control”, că popa se răstea la el cu o voce grozavă: „Ești botezat sau nu, fiule? Care ți-e îngerul păzitor?” Se blocau toți vameșii! „Cînd ai fost ultima dată la biserică? Hai spune, fiule. Așează-te și spune”. Vameșii nu știau ce să mai zică. Popa scotea niște iconițe, le dădea cu iconițele pe la frunte: „Pe ce dată te-ai căsătorit? Măi, măi, tre` să mergi mai des la biserică, fiule”. Și așa a făcut la fiecare vamă, nu a prezentat actele nicăieri. Adică, nu e absurdă situația?!A.C.: Credeți că asta se trage din spiritul românesc, din Caragiale, din Ionesco?I.C.: E un spirit universal. Ionesco și Caragiale sînt variante de a jongla cu absurdul. Dar absurdul este peste tot. E alături.A.C.: Oamenii sînt absurzi?I.C.: Noi nu sîntem absurzi. Noi sîntem oameni, care urmărim niște lucruri. Dar sîntem niște oameni foarte corecți, noi luăm prînzul, noi venim seara acasă, ne uităm la știri, ne culcăm la timp. Nu putem să ne considerăm absurzi.Despre TacheA.C.: Povestiți-mi despre „Tache”.I.C.: E un scenariu de Mara Nicolescu, un film de televiziune. Un gropar care încearcă să-și organizeze propria înmormîntare. Greu de vorbit despre Tache. Tache este o experiență a mea utilă în televiziune. Am învățat cum se muncește într-o strucutră televizată. Și care-i formula acolo, relațiile dintre producător-regizor, producător-actor, actor-regizor. Erau noțiuni care-mi erau puțin cunoscute, nu le-am trăit. E un ritm mai alert.A.C.: Dincolo de ideea morții, tratată atît de lejer, ce trasmite acesT film?I.C.: Scenarista îmi sugera că a scris acest scenariu despre moarte ca să scape de frica de moarte, a încercat să trateze moarte într-o cheie comică.A.C.: Vă este frică de moarte?I.C.: Da. Mor de frică.A.C.: Și cum aveți de gînd să vă tratați?I.C.: Psihiatru, probabil. Am înțeles că sînt psihiatri care tratează frica de moarte. O să merg să văd dacă mă ajută, dar mă cam îndoiesc.
Cum faci să nu faci nimic toată vara
La mijlocul lui iunie încă nu te gîndești la asta: abia ai ieșit din sesiune, ai licență, ai practică sau mai ai vreo două săptămîni de ieșit la bere cu prietenii, tot așa pînă se mai liniștesc apele. Apoi îți dai seama că cele 25 de apeluri pierdute în ultima săptămînă sînt de la mama, care te întreaba dacă ești vie și dacă n-ai de gînd să vii pe-acasă. Și cum toți s-au cam împrăștiat pe la casele lor, te pornești și tu cu valiza-n spate către ”cuibul părintesc”. Nu stai mai mult de-o săptămînă, fiindcă îți dai seama cu părere de rău că nu mai ai 16 ani, că vecinul de la etajul trei nu mai e așa de drăguț și că ceea ce se numește „club” în orășelul tău nu e decît o crîșmă prăpădită, ghiftuită cu minori și alcoolici. În sfîrșit, gașca ta își revine și mergeți pe-o săptămînă la mare, unde, chipurile, te distrezi. Cu forțe noi și cu nisip în păr, îți aduci aminte că mai ai o datorie de îndeplinit: cea față de patrie. Și te apuci să scoți țara din comunism sau comunismul din țară. Odată misiunea îndeplinită, poți să te mai relaxezi o săptămînă, la mare sau la munte. Și cînd ți-e lumea mai dragă și te gîndești că ar fi bine să faci ceva și pentru dezvoltarea ta personală, îți dai seama cu dezamăgire că din vacanța ta cea mai mare nu mai rămas decît o lună și-un pic. O lună în care nu te angajeaza nimeni(termenul fiind prea mic) și școlile de vară le-ai ratat(formularele se trimit, de obicei, la începutul verii).Ce-mi mai rămîne să fac? Aștept sugestii. Rapid.
La mijlocul lui iunie încă nu te gîndești la asta: abia ai ieșit din sesiune, ai licență, ai practică sau mai ai vreo două săptămîni de ieșit la bere cu prietenii, tot așa pînă se mai liniștesc apele. Apoi îți dai seama că cele 25 de apeluri pierdute în ultima săptămînă sînt de la mama, care te întreaba dacă ești vie și dacă n-ai de gînd să vii pe-acasă. Și cum toți s-au cam împrăștiat pe la casele lor, te pornești și tu cu valiza-n spate către ”cuibul părintesc”. Nu stai mai mult de-o săptămînă, fiindcă îți dai seama cu părere de rău că nu mai ai 16 ani, că vecinul de la etajul trei nu mai e așa de drăguț și că ceea ce se numește „club” în orășelul tău nu e decît o crîșmă prăpădită, ghiftuită cu minori și alcoolici. În sfîrșit, gașca ta își revine și mergeți pe-o săptămînă la mare, unde, chipurile, te distrezi. Cu forțe noi și cu nisip în păr, îți aduci aminte că mai ai o datorie de îndeplinit: cea față de patrie. Și te apuci să scoți țara din comunism sau comunismul din țară. Odată misiunea îndeplinită, poți să te mai relaxezi o săptămînă, la mare sau la munte. Și cînd ți-e lumea mai dragă și te gîndești că ar fi bine să faci ceva și pentru dezvoltarea ta personală, îți dai seama cu dezamăgire că din vacanța ta cea mai mare nu mai rămas decît o lună și-un pic. O lună în care nu te angajeaza nimeni(termenul fiind prea mic) și școlile de vară le-ai ratat(formularele se trimit, de obicei, la începutul verii).Ce-mi mai rămîne să fac? Aștept sugestii. Rapid.
Blog în paragină
Trei săptămîni fără nici un cuvînt. Sărmanul meu blog geme uitat și bolnav ca un alcoolic pe arșiță: tocmai ieșit ”de la bar”, zăcînd amețit pe sub un gard prăfuit. Eu în schimb am avut lucruri mai serioase de făcut, de mers la mare, de întîlnit cu prietenii, de dat niște chefuri. După care, decazată în grabă, sub țipetele ascuțite ale femeilor de serviciu din cămin (”Domnișoară, plecați odată! Sînteți ultima din cămin, într-o oră vreau camera goală!”), m-am dus s-o văd pe mama. Mama tot acolo era, unde am lăsat-o și ultima dată: acasă. Ca de obicei, făcea curat, mîncare și politică. Adică se certa cu vecinele pentru binele și viitorul „țării”. Vecinele însă, au doar Moldova1 și NIT la televizor, așa că-i degeaba. Oricum, toată lumea numai despre politică vorbește, mai ales cei „trecuți prin multe, care au văzut viața” și toți au impresia că dețin adevărul absolut, iar în momentul în care le aduci niște argumente mai solide, se uită mirați la tine, dau din mînă a lehamite și zic cu o mutră sictirită: „ia mai dă-o naibii de politică, că oricine o veni la putere, tot pe spinarea noastră o să stea!”, apoi încep să se vaiete despre cît de puțin plouă la ei. La magazin, între cumpărarea unei mături și o rugăminte „să mă treci la caiet, că mîine imi trimite Liuda bani” tot despre copiii ăia neastîmpărați care au dat foc la Parlament se vorbește. Și la dentist, o babă venită din satul vecin îmi face cu degetul, „lasă că am stat și sub democrați pe întuneric, și de-o rublă te duceai pînă la Bălți, te uitai la un film, mîncai o înghețată și veneai înapoi acasă. Amu eu ce fac cu un leu?” Dar are bunul simț să nu-mi arate ce face ea cu leul. Celelalte dau aprobator din cap, iar cea mai bătrînă se tot chinuie cu un copilaș năzbîtios de vreo șase ani, cu durere de dinți și părinți plecați departe.Tineri sînt puțini și neinformați (e o metodă bună de a evita lexemul „proști”). Cei care sînt gata să facă ceva pot fi numărați pe degetele de la o mînă. Asta e situația într-un sătuc înfundat din Basarabia, privită cu un singur ochi, ca prin broasca ușii, analizată pe deasupra, pentru că cu cît mai mult te cufunzi în realitatea moldovenească, cu atît mai tare pute.
Tragem linia sau Alice în Țara Jurnalismului
Toate examenele sînt luate, șansele de a schimba notele sînt ratate, deci sesiunea e deja departe. Geanta de călătorie stă deschisă într-un colț așteptînd să-mi arunc în ea doi ciorapi, o băsmăluță și crema cu SPF; biletul pentru mare e cumpărat. Îmi dau seama că a venit momentul perfect pentru a trage o linie, a face niște calcule și a vedea ce am reușit să învăț/fac/devin timp de un an de zile în calitate de studentă la Jurnalism în Iași. La prima vedere, nimic nou și nimic vechi, aceeași Anastasie cu aceeași pălărie. Dar la o analiză mai atentă se poate observa că comportamentul și raționamentele cobaiului au suferit modificări. Să purcedem: a face balet este mai ușor decît a face presă,jurnalistul este omul care trebuie să știe să dozeze perfect lipsa de scrupule cu altruismul,a fi jurnalist ≠a fi Andreea Esca,a propos de Esca: niște copii de la Jurnalism pot să-i dea multă bătaie de cap (Horhe rulez!),dacă faci școală de Jurnalism fără a ieși din casă, cheltui degeaba banii părinților pe papuci și caiete,nu e musai sa arăți ca un poet, ca un „original” ca să scrii un text bun, am cunoscut fete în trening roz și băieți cu cămăși trendy care scriu cele mai frumoase reportaje literare,la Jurnalism e aproape ca în „Harry Potter”: sînt profesori buni care sînt oricînd dispuși să împartă cu tine din ce știu fără a-ți demonstra prea multă afecțiune și profesori răi care te transformă într-un broscoi cu restanțe dacă nu le ești pe plac,profesorii sînt oameni: dorm, mănîncă, au obsesii și defecte (pardonabile!),alți oameni sînt profesori (sau conferențiari) doar pentru că știu să facă impresie bună rectorului,nimeni nu-ți va vinde subiecte doar pentru că știi să zîmbești,a face Jurnalism = a face teren,am o intuiție bună: am ales singura școală de Jurnalism din România unde se face practică pe bune, în timpul facultății,mă bucur că n-am rămas la Comunicare la Chișinău. Prietena mea cea mai bună e acolo. În primul semestru au făcut geografie și nu știu cum se scrie o știre, încep a se adeveri și vorbele mamei: în viața asta nimic nu ți se dă pur și simplu, trebuie să depui efort. Va urma...sper :)
Capul aplecat e prost
Că Marian Lupu e măgarul troian al PCRM nu există nici o îndoială, la un astfel de gest nu ar fi recurs comuniștii decît în cazuri disperate, cum este cel în care se află acum. Toată telenovela s-a consumat deja. Ceea ce mă uimește pe mine cel mai mult este ușurința cu care unii politicienii se lasă călcați în picioare, terfeliți și substituiți de niște lichele comuniste. Cei din PCRM, necătînd la lipsa profesionalismului de care dau dovadă în conducerea țărișoarei noastre au o capacitate imensă de a-i impune pe alții să le sufle-n borș, dacă nu chiar să se teamă de ei. Se știe că Diacov nu e un sfînt, dar în momentul în care tu, președinte de partid declarat democrat ești gata să mergi la cules mere pădurețe ca să-l lași în locul tău călduț pe unul care cu ceva timp în umră declara că evenimentele de la 7 aprilie au fost tentativă de lovitură de stat, nu dai dovadă decît de lașitate și pupincurism.Vorbesc din prisma faptului că cunosc personal pe cineva dintre primii 20 de pe lista PD, un domn care are convingeri economice și politice foarte liberale. Poate în afară de Diacov or mai exista și alți oameni cu mintea trează în partidul ăla, oare chiar nici unul dintre ei nu are nimic de spus? Și în momentul în care tu ești șef de partid, oare asta nu înseamnă că ești cel mai bun de acolo? Poate să vină și papa de la Roma să te roage frumos să pleci: tu nu trebuie să rămîi pe poziții pentru a-ți apăra oamenii și pe cei (cît de puțini) care te-au votat. Iar argumentul cu „sacrificarea spre binele partidului și a țării” este la fel de pueril: se putea sacrifica la fel de fierbinte și în favoarea lui Urecheanu sau Filat. Cît despre liderul PLDM, îl apreciez foarte mult, dar nu pot să uit felul în care i se adresa lui Voronin pe 3 iunie: îi spunea „Domnule președinte” la fiecare 30 de secunde. Oare chiar atît de mult s-a infiltrat frica de comuniști în căpățînile noastre aplecate de moldoveni?
S-a întors Eminescu în mormînt
Oare ce-o fi gîndit sărmanul Eminescu cînd l-a văzut pe Voronin la bustul lui? Și încă cu un buchet mare de flori. Sînt sigură că dacă ar fi fost viu, mai murea o dată. Iar domnul Voronin, ce o fi gîndind el azi de dimineață: „e o zi frumoasă de luni, cu ce să mă ocup oare? Tinerii parcă s-au liniștit, nu mai trebuiesc reeducați, de furat nu-i frumos că-i iar campanie electorală și te vede lumea.” S-a gîndit că ar fi timpul să dizolve parlamentul, dar în drum spre centrul Chișinăului a auzit niște zarvă în parcul central. L-a început s-a gîndit că se îmbulzesc tinerii la Internetul oferit gratis de Chirtoacă, dar, cum tot pățitul e priceput, s-a gîndit că e mai bine să verifice. A văzut că se adună lumea la bustul lui Eminescu și cînd s-a convins că nu e vorba de altă tentativă de lovitură de stat, s-a gîndit să fie și el în rînd cu lumea: să ducă niște floricele lu' ăla cu păsărelile somnoroase. Atîta știa despre Eminescu, și mai zicea și ceva despre codru, parcă. Pentru că la Tehnicumul Cooperatist numai Eminescu n-a învățat, iar în prezent, suferă de aceeași dezinformare ca și majoritatea cetățenilor din Republica Moldova: la Moldova1 nu se spune niciodată că Eminescu este autorul versurilor: „De la Nistru pîn' la Tisa/Tot românul plînsu-mi-s-a.”. Nu știe. Altfel nu i-ar fi dus flori.
Premiu special
Știu că topul e închis, dar mai există un filmuleț căruia nu pot să nu îi acord atenție. Mențiune, premiu special sau cum vreți voi: un film cu o idee năstrușnică. Mulțumiri lui Alex Condurache, „tatăl” acestor producții.Moartea în vacanță
Ce pot face cîțiva băieți buni cu o cameră de filmat
Locul IÎmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu voi fi originală. Filmul care mi-a plăcut cel mai mult este chiar cel mai bun, nu e doar părerea mea, e aproape unanimă (iertată fie-mi imaginea invocată). Vizionare plăcută.
Ce pot face cîțiva băieți buni cu o cameră de filmat
Vă voi prezenta trei filmulețe făcute de studenții din anul II de la Jurnalism, care mi-au plăcut(și filmele și studenții). Postările vor apărea în ordinea inversă preferințelor mele absolut subiective, un fel de top 3 a la Anastasia. Enjoy.Locul IIILiftofiliiva urma...
Europa nu e destul de sexy
Nu știu în alte părți cum se face, dar din România sînt trimiși în Parlamentul European cei care n-au încăput în politica autohtonă sau cei care sînt atît de fermecători încît cred că vor reuși să anuleze sancțiunile pe care le pregătește Europa României din cauza deficitului bugetar. Pentru cei care n-au prins un fotoliu mai călduț în România este o șansă bună de a-și reprezenta țara în Europa – sursa nr.1 de venituri, unde trebuie să facem impresie bună. Pe lista candidaților români numele sumbre se împletesc însă cu cele ale circarilor politicii auotohtone, fără de care zrena ar fi mult mai plicticoasă: Corneliu Vadim Tudor și Elena Băsescu, doi eroi naționali care și-au sacrificat interesele personale în favoarea binelui comun. Din fericire, România nu e singură în acest proces de sinucidere politică: ziarele și agențiile de știri descoperă tot mai mulți ciudați în rîndurile celor care ar putea alcătui după 7 iunie Parlamentul European. Cotidianul din 14 mai îi descoperă pe actorii, prinții și prințesele sau extremiștii care se dau drept politicieni. „După ce au trimis-o pe nepoata dictatorului Mussolini în PE, Alessandra, italienii sunt chemaţi acum să-l voteze şi pe nepotul ultimului rege al Italiei. Emanuele Filiberto susţine că exilul familiei sale în străinătate îl califică pentru o astfel de funcţie. Anul trecut, Emanuele şi-a încercat norocul la alegerile parlamentare ca independent. Nu a fost ales, astfel că a făcut o piruetă şi a participat, de data aceasta cu succes, la versiunea italiană a show-ului „Dansez pentru tine”. Speră ca notoritatea câştigată la acest concurs să dureze măcar pînă în iunie.” Suedezii și-au creat chiar un partid al piraților, ai Internetului desigur, care au intrat deja în goana pentru europarlamentare. „Nu sunt piraţi obişnuiţi, ci unii moderni. Mai exact, Partidul Piraţilor din Suedia, care a declarat război legilor ce protejează drepturile de autor şi patentele.”, declară tot Cotidianul. Pentru a oferi o și mai mare coloratură Europei, anul acesta și-a înaintat candidatura și o politiciană originară din Tibet. „Activista tibetană de 41 de ani, care locuieşte în oraşul francez Bordeaux, din 1991, a fost selectată ca reprezentant al părţii de sud-vest a Franţei, sprijinită de comunitatea tibetană şi de Partidul Verde din Franţa.”, notează Evenimentul Zilei din 14 mai. Dacă punem aceste fenomene pe seama dezinteresului pentru Europa, atunci tinerii francezi sînt cei mai inventivi, imputînd Europei că nu este destul de sexi. „Si, si, l’Europe. C’est sexy!” ("Da, da, Europa este sexi!”) - acesta este sloganul pe care doresc să îl promoveze militanţii secţiunii franceze a Parlamentului European al Tinerilor. ”(Jurnalul National, 15 mai). Noi nu cedăm însă presiunilor din partea surorilor europene și ar trebui să scoatem repede pe piață ceva și mai ciudat. Sexy Braileanca e ultima noastră speranță.PS: să sperăm că mîine românii vor găsi ceva mai demn de votat decît EBA:)
Hasta la vista, Vova!
Recunosc, nu credeam că e posibil: Avem anticipate! Recunosc, am fost acida și rea, uneori am criticat prea dur opoziția, pentru lipsă de implicare sau indiferență. Astăzi recunosc (cu plăcere) că am fost nedreaptă și mulțumesc, ca simplu cetățean al Republicii Moldova, opoziției pentru că mi-au respectat voința. Le mulțumesc fiindcă au ținut cont de faptul că eu i-am investit cu puterea mea prin ștampila aplicată la 5 aprilie. Mulțumesc. Ne dăm peste cap de bucurie, mergem pepereți, țipăm, ne cuprindem, rîdem: așa cum fac oamenii atunci cînd se simt învingători. Știm că de mîine va trebui să ne apucăm serios de treabă. Azi însă, sărbătorim. Iar pentru cei mai triști ca noi: hasta la vista, Voronin! Nasc și la Moldova oameni.
Recunosc, nu credeam că e posibil: Avem anticipate! Recunosc, am fost acida și rea, uneori am criticat prea dur opoziția, pentru lipsă de implicare sau indiferență. Astăzi recunosc (cu plăcere) că am fost nedreaptă și mulțumesc, ca simplu cetățean al Republicii Moldova, opoziției pentru că mi-au respectat voința. Le mulțumesc fiindcă au ținut cont de faptul că eu i-am investit cu puterea mea prin ștampila aplicată la 5 aprilie. Mulțumesc. Ne dăm peste cap de bucurie, mergem pepereți, țipăm, ne cuprindem, rîdem: așa cum fac oamenii atunci cînd se simt învingători. Știm că de mîine va trebui să ne apucăm serios de treabă. Azi însă, sărbătorim. Iar pentru cei mai triști ca noi: hasta la vista, Voronin! Nasc și la Moldova oameni.
A fi sau a nu fi român
Bunicul meu s-a născut în Craiova și a știut toată viața că e român. A murit cînd aveam doar 12 ani și nu mi-l amintesc vorbindu-mi vreodată despre românism sau despre faptul că România și Basarabia au fost cîndva un stat. Motiv din care mi-e greu să îmi explic de unde am în mine atîta românism și de ce tresar de fiecare dată cînd aud Ciuleandra. Poate că a fost cartea de limba româna de la școală, de care mă îndrăgosteam în fiecare început de an școlar și pe care o rugam cu lacrimi în ochi pe mama să mi-o cumpere, neputînd să mă despart de ea și pretextînd că o va folosi și sora mea mai mică. Poate sînt de vină profesoarele mele de istorie, care știau să-ți povestească cum a luptat Traian cu Decebal atît de frumos, încît în clasă se lăsa o liniște absolută, iar fetelor mai sensibile li se umezeau ochii pe la colțuri. Dar, am impresia, că atunci cînd am descoperit toate astea știam deja cine sînt și de unde vin. De aici și decizia simplă de a veni în România. Aici am descoperit că situația nu e atît de roz, că mama și tata nu sînt unicii factori de decizie și că în situația mea mai sînt mulți. În Iași sînt peste o mie de studenți și elevi basarabeni, imaginea cărora este de foarte multe ori văzută prin prisma prejudecăților sau a unui articol despre 2 moldoveni care au bătut 5 gardieni într-un club de noapte, apărut în unul din tabloidele locale. Desigur, după 200 de ani de ocupație rusească este imposibil ca noi să fi rămas aceiași, să ne cheme pe toți Andreaa, Bianca sau Ștefan și să adoptăm accentul bucureștenesc fără prea mare osteneală. Există și cei de acasă, o bună parte dintre care nu are copii la studii în România și nu știe cum e să afli de la televizor ce mai face fiul sau fiica ta. Această parte, contaminată iremediabil cu românofobie, avîndu-l ca șef de trib pe fostul președinte Voronin nu face decît să se supună orbită unei frici înrădăcinate din copilărie. E ca în bancul cu femeia de la țară născută în perioada interbelică care se plîngea că nu-i iubește pe români pentru că la școală o băteau cu nuiaua peste degete. Întrebată despre ce-a fost cu ceilalți frați ai săi, femeia răspunde ridicînd inocent din umeri: „nu știu, că ei au fost duși în Siberia”. Cei cărora încă le este dor de salamul de două ruble fac legea în Republica Moldova și orice s-ar întîmpla, vorba celor de la Mondenii: „România e de vină”. Din cei 101 de parlamentari, mai mult de jumătate au diplome de școli agricole sau industriale, iar toată acțiunile lor se bazează pe un populism ieftin și un puternic instinct de „apărare a Moldovei străbune de ocupanții români”. Dincoace de Prut, taberele nu sînt mai unite: există cei cărora le pasă, cei care sînt indiferenți și cei care arată cu degetul spre noi cînd vine vorba de acuzațiile comuniștilor. Iar noi, studenții, a căror simplă decizie de a-și continua studiile aici este o dovadă de românism, băgăm capul între umeri și tacem chitic la veșnica acuzație „voi i-ați ales”; mai ales că atunci cînd au fost aleși o mare parte dintre noi avea 12 ani, dar și atunci ne foloseam tehnica de convingere pentru a-i determina pe cei cu buletin să voteze cu Frontul Popular. Întrei cei de aici și cei de acasă, care se învinuesc reciproc sîntem noi, studenții, care încercăm să îngustăm Prutul.
De ce-mi place să stau în cămin
Pentru că, înainte de examen, mai ales dacă n-ai fost tot anul la cursuri(cazul meu), bați de două ori la ușa Gianinei și le-ai găsit. Pentru că atunci cînd am ore de la 8 dimineața pot sa ma trezesc la 8 fără 5. Pentru că aici sînt „fata cu laptopul” și dacă nu prind un loc pe fotoliu, se împiedică toată lumea de mine pe hol; probabil mă înjură în gînd, dar nimeni nu are curajul sa ma trimita în ... cameră. Iar uneori, tot pe hol, cînd încerc să învăț de la parter se aude Mihai cîntînd la chitară. Și melodia e atît de frumoasă, încît uit că am mîine examen și mă apuc să caut pe mess pe cineva de care mi-e dor și să-l întreb ce mai face. Îmi place căminul meu, pentru că în războiul cumplit împotriva gîndacilor și a ciorilor, noi, fetele de la 62, sîntem o echipă. Îmi place în C5 pentru că Revelina face cafea dimineața, în rarele zile cînd se trezește, inundînd holul cu o aromă puternică de licoarea nesomnului. Dar, cel mai mult îmi place în cămin pentru că atunci cînd mi-am pierdut cheia de la cameră, am recuperat-o datorită unui anunț de pe ușa de la baie. Azi m-a întîlnit cineva pe hol și mi-a înapoiat telefonul pe care-l uitasem pe undeva. Nimic dintre astea nu mi s-ar fi întîmplat dacă stăteam la apartament, singură în cameră, cu apă caldă cînd vreau eu, fără gîndaci și alte comodități inutile.
Pentru că, înainte de examen, mai ales dacă n-ai fost tot anul la cursuri(cazul meu), bați de două ori la ușa Gianinei și le-ai găsit. Pentru că atunci cînd am ore de la 8 dimineața pot sa ma trezesc la 8 fără 5. Pentru că aici sînt „fata cu laptopul” și dacă nu prind un loc pe fotoliu, se împiedică toată lumea de mine pe hol; probabil mă înjură în gînd, dar nimeni nu are curajul sa ma trimita în ... cameră. Iar uneori, tot pe hol, cînd încerc să învăț de la parter se aude Mihai cîntînd la chitară. Și melodia e atît de frumoasă, încît uit că am mîine examen și mă apuc să caut pe mess pe cineva de care mi-e dor și să-l întreb ce mai face. Îmi place căminul meu, pentru că în războiul cumplit împotriva gîndacilor și a ciorilor, noi, fetele de la 62, sîntem o echipă. Îmi place în C5 pentru că Revelina face cafea dimineața, în rarele zile cînd se trezește, inundînd holul cu o aromă puternică de licoarea nesomnului. Dar, cel mai mult îmi place în cămin pentru că atunci cînd mi-am pierdut cheia de la cameră, am recuperat-o datorită unui anunț de pe ușa de la baie. Azi m-a întîlnit cineva pe hol și mi-a înapoiat telefonul pe care-l uitasem pe undeva. Nimic dintre astea nu mi s-ar fi întîmplat dacă stăteam la apartament, singură în cameră, cu apă caldă cînd vreau eu, fără gîndaci și alte comodități inutile.
Generat în 0.244 secunde.